Analele Universităţii ”Valahia” Târgovişte, Seria Geografie, Tomul 3, 2003

_______________________________________________________________________________________

HABITATUL RURAL DIN SUBCARPAŢII DINTRE BISTRIŢA ŞI TROTUŞ

ÎNTRE SECOLELE XIV – XVII ATESTAT DE IZVOARELE
DOCUMENTARE

SIMONA PETRARIU*

Cuvinte cheie: Subcarpaţii Moldovei, documente istorice, aşezări umane, perenitate

Abstract: The time interval chosen for the research upon the rural habitat in the above mentioned
area corresponds to a period in which stable rural communities appeared, many of them have lasted
until present on the some territory. The substantial growth of the population in the second half of the
XIV-th century determined the apparition of the new rural settlements. Although the XVI-th century
recorded many “breaking” or “scattering” phenomena of the villages because of the interval
exploitation of the peasants and of the foreigners invasions, the people from the rural area made
efforts to resist the difficult historical conditions.
The documents from the XIV th – XVII th centuries miror with great accuracy the rural landscape of
the time.

Mare parte din satele subcarpatice au origine străveche, dovadă sunt documentele
începând cu secolul al XIV-lea. Cele mai sigure menţiuni încep din această perioadă, mai
precis de la sfârşitul secolului. Satele cele mai vechi se aflau în locuri ferite, deseori puţin
propice vetrelor – în bazinele de obârşie a unor pâraie, ori pe versanţi abrupţi. Pe măsura
trecerii timpului satele au roit, atunci când condiţiile social – istorice au făcut posibil acest
lucru, spre terasele inferioare, pe văi, în apropierea căilor importante de circulaţie. Multe
din aceste aşezări au dispărut astăzi, menţinându-se doar acelea a căror poziţie geografică a
fost favorabilă.
În feudalism, schimburile comerciale active au facilitat dezvoltarea de aşezări
rurale înfloritoare, mai ales cele a căror poziţie geografică le situa în faţa unor pasuri sau
trecători.
Informaţiile din izvoarele documentare corelate cu cercetările toponimice pot oferi,
adeseori, detalii preţioase privind habitatul rural subcarpatic din secolele XIV – XVII.
Pentru Moldova secolul al XIV-lea a însemnat, din punct de vedere istoric, o etapă
importantă concretizată prin întemeierea statului feudal, fapt ce a consacrat supravieţuirea
romanităţii nord-dunărene după o îndelungată perioadă de migraţie. Secolele XIV – XV
înregistrând un avânt economic şi cristalizarea structurilor social – politice, a determinat, în
a doua jumătate a secolului al XIV-lea, un spor masiv de populaţie urmat de apariţia de noi
aşezări rurale.
Deşi din documentele de secol XIV nu reiese decât existenţa a câtorva sate, nu
înseamnă că în spaţiul cercetat aşezările erau rare în peisajul rural. Trebuie ţinut cont de
faptul că numeroase sate nu au fost nominalizate documentar deoarece nu au intrat în
circuitul schimburilor sau vânzărilor de ocine sau de trupuri de sat, fenomen care începuse
să capete o desfăşurare destul de amplă, aşa cum rezultă din documentele vremii.

*
Universitatea "Ştefan cel Mare" Suceava

272
 Analele Universităţii ”Valahia” Târgovişte, Seria Geografie, Tomul 3, 2003
_______________________________________________________________________________________
Cel mai vechi document datează din 12 martie 1399 şi menţionează satele Dolieşti
(fost sat pe actualul teritoriu al satului Leontineşti), Leontineşti pe Tazlăul Sărat şi
Măzănăeşti (înglobat în satul Poduri) pe Cernu. În documentele de la sfârşitul secolului al
XIV-lea mai erau amintite satele: Brătila de sus, Brătila de jos, Poiana, Măneşti (fost sat pe
râul Tazlău, la nord de oraşul Oneşti, inclus în Brătila de jos) şi Gârtanul (fostă moşie
lângă satul Brătila, trup al moşiei Deleni).
În sprijinul cercetării habitatului vine şi toponimia care întregeşte imaginea
peisajului rural. Nume de aşezări ca Ardeoani, Bârsăneşti amintesc de amploarea şi efectul
pe care l-a avut amplul fenomen al transhumanţei. Ciobanii ardeleni cu turmele, străbătând
Carpaţii în căutarea de locuri de păşunat, au lăsat o interesantă şi variată amprentă
toponimică în spaţiile tranzitate. Nu de puţine ori ciobanii au pus temeiul unor sate noi
dându-le numele, ori s-au adăugat celor existente deja.
Din studierea atentă a documentelor de secol XIV – XV rezulta că zona
subcarpatică era în bună parte acoperită cu păduri de stejar. Defrişările în scop agricol sau
pentru a obţine teren de construcţie s-au ilustrat în toponimia zonei – oiconime ca Poiana,
Secătura, Runc etc., sunt dovada acestui fenomen.
Numeroase oiconime au provenienţa din antroponime, în condiţiile în care
proprietatea răzăşească a fost destul de puternică în subcarpaţi, iar cei care au stăpânit din
vechime acele sate le-au dat numele. Numele satului Leontineşti derivă de la un anume
Leonte despre care documentul 276 din 19 martie 1529 (D.I.R., veac XVI, v.1)
menţionează: ”….satul Leontineşti unde a fost casa lui Leonte….”; Blăgeşti – amintit într-
un uric din 1436 provine fără îndoială de la Blaga, stăpân de pământ în valea Bistriţei, cu
mult înainte de 1436 (C. Matasă, 1943, p. 29).
Un document din 1419 pomeneşte de feciorii lui Borâlovici sau Borâlă care
slujiseră şi înaintaşilor lui Alexandru cel Bun şi care ar fi dat numele satului Borleşti;
Cândeşti – a aparţinut unui slujitor credincios a lui Ştefan cel Mare (doc. 138 din 4 aprilie
1435 – D.R.H., v.1). Alţi proprietari de sate au fost Beţea – ce a dat numele Beţeştiului
(doc. 147 din 20 august 1455 – M. Costăchescu, v. 2 – 1438 – 1456); Bâlco Băsăscul ce a
dat numele Băsăştiului (doc. 23 din 9 ianuarie 1488); Ion Nadeşul ce l-a slujit pe Ştefan
voievod şi care a dat numele său satului Nadişa (doc. 208 din 8 martie 1497, D.R.H., v.4)
ş.a.
Un studiu atent al tuturor toponimelor poate aduce detalii inedite privind populaţia
şi aşezările, modul de viaţă şi alte informaţii preţioase pentru satele analizate.
Populaţia afectată de anumite evenimente a migrat dintr-un loc în altul întemeind
sate noi ori refăcându-le pe cele distruse. Satele părăsite “siliştile” sau cele nou create
“sloboziile” sunt o constantă a secolelor XIV – XVI. Locuitorii stabiliţi în noile aşezări –
slobozii – beneficiau, provizoriu, de scutiri de dări şi porunci, privilegii care reprezentau o
atracţie pentru o perioadă limitată de timp.
Existenţa acestor slobozii este atestată printr-un document din 18 decembrie 1659
când mănăstirea Tazlău, prin actul lui Ştefăniţă Lupu, era volnică să-şi urmărească vecinii
fugiţi “în sat boieresc, în sat călugăresc ori în slobozie”. Din această menţiune rezultă fără
îndoială că încă din veacul al XVII-lea, “sloboziile” erau considerate o categorie de sate
aparte, cu un regim “osebit” de cel al satelor domneşti, boiereşti ori mănăstireşti, capabile
să atragă o masă importantă de ţărani fugari în căutarea de condiţii mai uşoare de trai.
O astfel de scutire a acordat Ştefan cel Mare, prin actul din 20 mai 1459, pentru
ţăranii unguri, aşezaţi în satul Lucăceşti al Mănăstirii Bistriţa, pentru a nu achita nici o dare
faţă de domnie. Singura îndatorire, menţiona documentul, era plata dării episcopale către
mănăstirea tutelară (D.I.R., veac XIV – XV, vol.1, p. 305).
Documentele de secol XV sunt mai numeroase şi mai bogate în informaţii datorită
existenţei cancelariei lui Alexandru cel Bun (în cei 32 ani de domnie) şi apoi lui Ştefan cel

273
 Analele Universităţii ”Valahia” Târgovişte, Seria Geografie, Tomul 3, 2003
_______________________________________________________________________________________
Mare (în 47 ani de domnie). Colecţiile de documente, cercetate atent, oferă o preţioasă
imagine despre locuri, aşezări, hotare, situaţia economică a localităţii etc.
În secolul al XV-lea, pentru arealul cercetat, sunt menţionate documentar un
număr de cca 50 de sate din care au rezistat până astăzi doar 27 de sate, restul dispărând
sau fiind înglobate în trupul satelor actuale (fig. 1). Cele 27 de sate ce s-au menţinut de-a
lungul secolelor până astăzi sunt: Poiana, Berzunţi, Leontineşti, Ardeoani, Prohozeşti,
Brăteşti, Lucăceşti, Băseşti, Boşoteni, Balcani, Bereşti, Năsoeşti (vechiul nume al satului
actual Strugari), Nadişa, Mastacăn, Tazlău, Cândeşti, Blăgeşti, Edomireşti (vechiul nume

Fig.1. Subcarpaţii Moldovei dintre Bistriţa şi Trotuş. Aşezările rurale menţionate în secolul al XV-lea
care s-au păstrat până astăzi

274
 Analele Universităţii ”Valahia” Târgovişte, Seria Geografie, Tomul 3, 2003
_______________________________________________________________________________________

al satului Scorţeni), Brătila, Beţeşti, Calu (vechiul nume al satului Piatra Şoimului), Iapa
(vechiul nume al satului Luminiş), Nechid, Borleşti, Rediu, Poloboc, Cotreanţa (vechiul
nume al satului Dragova).
Pentru secolul al XV-lea nu se poate omite existenţa acelui “Câmp a lui Dragoş”
– unitate geografică, politică şi administrativă care teritorial, astăzi, s-ar suprapune
comunelor: Piatra Şoimului, Borleşti, Rediu, Cândeşti, Blăgeşti (fiind vorba de partea de
sud a judeţului Neamţ şi nordul judeţului Bacău). Din punct de vedere cronologic, unii
cercetători au plasat “Câmpul lui Dragoş” prin veacul VII – VIII, încă de la închegarea
noastră ca neam, iar alţii prin secolele XIV – XV. Pe acest câmp, între pârâul Nechid şi
râul Bistriţa, aşa cum relata preotul C. Matasă (1943) “se întindea odinioară o pânză de
sate foarte vechi, dintre care nu este exclus ca unele să fi fost anterioare descălecării”
(fig.2).
Numele de “Câmpul lui Dragoş” se pare că vine de la Dragoş Viteazul, cunoscutul
curtean “miles aulae” a lui Roman I de la 1392, a lui Ştefan I de 1395 şi a lui Alexandru
cel Bun. Două documente emise în timpul lui Alexandru cel Bun, unul din 29 iunie 1400 şi
altul din 16 septembrie 1408 îl numesc “Dragoş de la Neamţ”, acest câmp fiind
proprietatea lui care va fi cedată apoi nepoţilor.
Numirea de “Câmpul lui Dragoş”, aşa cum menţiona C. Matasă în 1943, se
întâlneşte în documente până pe la 1800, după care numele de Dragoş a fost părăsit.
La sfârşitul secolului al XV-lea este confirmată documentar existenţa satului
Tazlău a cărui vamă fusese subordonată Mănăstirii Bistriţa de către Alexandru cel Bun la
1431. Acest sat se pare că s-a conturat în preajma unui lăcaş religios din veacul al XV-lea.
Treptat lăcaşul a devenit un centru monahal important, fiind înzestrat de-a lungul timpului
de domni şi boieri cu moşii însumând sate, poieni, iazuri, robi ţigani.
Cea mai mare parte a satelor se aflau, la începutul feudalismului, în proprietate
răzăşească ori mănăstirească. În secolul al XVI-lea satele: Bereşti, Nadişa, Poiana, Băseşti,
Deleni, Berzunţi, Helegiu au rezistat tocmai datorită comunităţilor răzăşeşti puternice care
le-au menţinut.
Documentele secolului al XVI-lea pomenesc 45 de aşezări rurale cu hotarele lor
şi, uneori, cu statutul aşezării. Aceleaşi documente atestă existenţa unui număr important
de silişti (sate părăsite datorită oprimării interne a ţărănimii ori a invaziilor turceşti sau
tătărăşti).
Fenomenul “spargerii” satelor devenise frecvent în veacul al XVII-lea când, unii
ţărani pentru a scăpa de bir şi de “vecinie”, se înscriau uneori ca ostaşi. Cei care nu
izbuteau erau urmăriţi şi readuşi, cu cărţi domneşti, la moşiile de pe unde plecaseră.
Întemeierea unui sat necesita, în intervalul cronologic analizat, nu doar posesia
unui “loc pustiu” ori a unei “silişti” vechi ci, înainte de toate, existenţa unui hrisov
domnesc care să autorizeze înfiinţarea satului. Astfel, orice apariţie de noi aşezări era sub
controlul domniei, întemeierea sau refacerea satelor pustiite făcându-se doar cu
asentimentul prealabil al domniei.
În concluzie, se poate spune că habitatul uman după cum rezultă din informaţiile
documentare numărul aşezărilor s-ar fi menţinut relativ constant, cu o uşoară scădere în
secolul al XVI-lea. Trebuie ţinut cont şi de faptul că multe documente s-au pierdut ori nu
au mai existat informaţii despre anumite aşezări pentru care nu exista un interes deosebit la
momentul respectiv.
Cert este că habitatul rural subcarpatic a rezistat timpului conservând, până la
nivel de detaliu, tradiţii şi obiceiuri, tehnici de construcţie, ocupaţii şi multe alte elemente
de existenţă ale lumii rurale.

275
 Analele Universităţii ”Valahia” Târgovişte, Seria Geografie, Tomul 3, 2003
_______________________________________________________________________________________

Fig.2. „Câmpul lui Dragoş” (jud. Neamţ) – satele componente. Schiţă generală pentru epoca medievală
(după preot C. Matasă, 1943)

276
 Analele Universităţii ”Valahia” Târgovişte, Seria Geografie, Tomul 3, 2003
_______________________________________________________________________________________
Bibliografie
Berciu, D. (1966), Zorile istoriei în Carpaţi şi la Dunăre, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti
Bogdan, I. (1913), Documentele lui Ştefan cel Mare, Bucureşti
Burloiu, G. (1981), Ocolul domnesc al Bacăului – secolele XV – XVIII, Rev “Carpica”,
XIII, Muz. jud. de Istorie şi Artă, Bacău
Chiriac, D. (1981), Aşezările rurale din Moldova reflectate în toponimie, Sem geogr. “D.
Cantemir”, Iaşi
Chirica, Haralambie (1969), Documenta Romanie Historica –A. Moldova (1626 – 1628),
XIX, Ed. Acad. Române, Bucureşti
Clenciu, Vasilica (1972), Evoluţia aşezărilor omeneşti din bazinul Tazlăului în secolele al
XIV-lea – al XX-lea, Stud. şi cercet. ştiinţif. (şt. nat.), Bacău
Gonţa, Al., I.(1990), Documente privind istoria României. A – Moldova, veacurile XIV –
XVII (1384 – 1625) – Indicele numelor de locuri, Ed. Acad. Române, Bucureşti
Matasă, C. (1943), “Câmpul lui Dragoş”. Toponimie veche şi actuală din judeţul Neamţ,
Ed. Casa Şcoalelor

277