Sunteți pe pagina 1din 83

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

DEFINIŢIA ŞI SCOPUL GEODEZIEI

Geodezia reprezintă cea mai complexă ramură a ştiinţelor măsurătorilor terestre.


Geodezia are două scopuri esenţiale:
 scopul teoretic este acela de a determina forma şi dimensiunile planetei pe care o
locuim, care, de-a lungul mileniilor a reprezentat, în sine, chiar un scop filozofic;
 scopul practic este acela de a determina, prin intermediul diverselor sisteme de
coordonate spaţiale1, poziţia reciprocă dintre mai multe puncte ce se numesc puncte
ale reţelei geodezice de sprijin prin intermediul cărora, sunt ulterior stabilite
raporturile dintre toate entităţile naturale sau construite (antropice) situate suprafaţă
terestră şi chiar ale fenomenelor terestre necesare întocmirii planurilor şi hărţilor
topografice care, la rândul lor, stau la baza întocmirii hărţilor tematice.
Pentru realizarea scopului său teoretic geodezia utilizează măsurători şi
determinări de înaltă precizie: de direcţii azimutale, unghiuri zenitale, distanţe, valori
ale acceleraţiei gravitaţionale pe anumite direcţii principale, unghiuri de deviaţie a
verticalei locului, coordonate şi azimut astronomo–geodezice, etc. şi pentru aceasta
colaborează sau chiar interferă cu alte ştiinţe fundamentale sau aplicative
(tehnologice) dintre cele mai importante putându-se enumera: astronomia, geofizica,
fizica, geografia, tehnologiile satelitare, tehnologiile de procesare automată a datelor.
Ramura care realizează acest scop se mai numeşte şi geodezie teoretică sau geodezie
superioară. Aceasta determină valorile parametrilor diverşilor elipsoizi de referinţă,
utilizând rezultatele măsurătorilor geodezice, geofizice sau din determinări satelitare
sau studiază influenţele exercitate de corpii cereşti (Soarele, Luna, etc.) asupra
mişcării de rotaţie a Pământului în jurul axei sale, a mişcărilor scoarţei terestre sau a
suprafeţei oceanelor şi mărilor.
Pentru realizarea scopului său practic geodezia stabileşte normele necesare
pentru executarea de măsurători şi determinări de înaltă precizie ce urmează a fi
prelucrate, din punct de vedere matematic, în mod riguros, astfel încât să rezulte
poziţionarea corectă a punctelor, atât din punct de vedere planimetric cât şi din punct
de vedere altimetric. În acest mod a fost realizată reţeaua geodezică de sprijin a ţării
noastre care include:
 reţeaua planimetrică, pentru poziţionarea punctelor de sprijin în plan
bidimensional;
 reţeaua altimetrică (de nivelment), pentru poziţionarea punctelor de sprijin
în plan unidimensional;
 reţeaua gravimetrică.
Deşi obţinerea parametrilor acestor puncte s-a realizat prin metode şi cu
aparatură diferită, proiectarea lor a avut în vedere puncte comune (puncte
fundamentale Laplace, puncte de ordin superior I, II şi III).

1 tridimensionale (spaţiul 3D), bidimensionale (spaţiul 2D) sau unidimensionale (spaţiul 1D) dar şi în spaţiul cu 4
dimensiuni, ce-a de a patra dimensiune reprezentând-o timpul (în cazul măsurătorilor repetate la anumite intervale)
-1-
În momentul actual, se are în vedere omogenizarea coordonatelor spaţiale
tridimensionale, atât din punct de vedere al sistemului de coordonate (tridimensional
X, Y, Z) cât şi al suprafeţei de referinţă unică (elipsoidul de referinţă).
Punctele acestor reţele sunt utilizate, în continuare, de către celelalte ramuri
ale ştiinţelor măsurătorilor terestre (topografia, fotogrametria, teledetecţia satelitară)
pentru obţinerea reprezentării în detaliu a suprafeţei terestre în planul de proiecţie
cartografică, reprezentare cunoscută generic sub denumirea de hartă topografică.
Ramura geodeziei care se ocupă cu proiectarea reţelelor geodezice, cu reducerea
măsurătorilor efectuate pe suprafaţa fizică a Pământului la alte suprafeţe reale sau
teoretice şi compensarea riguroasă a acestora se numeşte geodezie matematică.
În ordine cronologică şi funcţie, atât de dezvoltarea ştiinţelor matematice cât şi
de evoluţia diverselor tehnologii (de prelevare a datelor din teren sau de prelucrare
automată a acestora) geodezia matematică a utilizat şi utilizează următoarele metode
de executare şi prelucrare riguroasă a măsurătorilor geodezice:
1. metoda triangulaţiei (a mai fost denumită uneori geodezie geometrică). Constă în
acoperirea teritoriului de reprezentat majoritar, printr-o reţea de triunghiuri, bine
conformate din punct de vedere geometric, dar şi cu alte figuri geometrice (poligoane
cu punct central, patrulatere cu ambele diagonale vizate) în cadrul căreia, prin
intermediul unei aparaturi optico–mecanice de înaltă precizie se efectuează măsurători
de direcţii azimutale din care rezultă valorile celor trei unghiuri iar, din loc în loc,
acolo unde este necesar, se efectuează măsurători precise de distanţe orizontale.
Această metodă a cunoscut cea mai largă perioadă de utilizare (aproximativ între anii
1650 – 1970) şi a fost aplicată pentru realizarea ambelor scopuri, mai sus amintite,
ale geodeziei. În prezent este utilizată la proiectarea microreţelelor de triangulaţie
destinate construcţiilor de mare întindere sau de greutate şi urmăririi deplasărilor
acestora în plan orizontal şi vertical.
2. metoda trilateraţiei. Constă, de asemenea, în acoperirea teritoriului de reprezentat
majoritar, printr-o reţea de triunghiuri, bine conformate din punct de vedere
geometric, dar şi cu alte figuri geometrice (poligoane cu punct central, patrulatere cu
ambele diagonale vizate) în cadrul căreia, prin intermediul unei aparaturi electro–
optice de înaltă precizie se efectuează majoritar măsurători de distanţe iar, din loc în
loc, acolo unde este necesar, se efectuează măsurători precise de direcţii azimutale din
care rezultă valorile unor unghiuri. Metoda a cunoscut o perioadă de utilizare foarte
scurtă, de circa un deceniu (1970 – 1980).
3. metoda poligonaţiei. Constă în acoperirea teritoriului de reprezentat printr-o reţea
de figuri geometrice mai complexe, proiectată mai avantajos din punct de vedere al
conformaţiei sau a poziţiei în teren (triunghiuri, patrulatere cu ambele diagonale
vizate, poligoane cu punct central) de asemenea, bine conformate din punct de vedere
geometric, în cadrul căreia, prin intermediul unei aparaturi electro–optice de înaltă
precizie se efectuează atât măsurători de direcţii, de unghiuri cât şi de distanţe;
această metodă a fost aplicată în ultimele decenii, atunci când a devenit posibilă
compensarea în bloc a reţelelor geodezice de sprijin prin utilizarea unor tehnologii
avansate de prelucrare a datelor, ceea ce a condus la obţinerea unor coordonate

-2-
planimetrice mai precise ale punctelor şi mai important la obţinerea unei omogenităţi
crescute a reţelelor.
4. metoda satelitară. Este de dată mai recentă şi este utilizată în geodezia geometrică
spaţială numită şi geodezie tridimensională. Constă în determinarea coordonatelor
punctelor reţelei geodezice de sprijin prin intermediul tehnologiilor satelitare şi a
receptorilor tereştri aşa numitele Sisteme de Navigaţie Globală cu Sateliţi pe plan
naţional sau Global Navigation Satellite Systems (cu acronimul GNSS) mai cunoscută
sub denumirea Global Positionong System (cu acronimul GPS) Indiferent de metoda
utilizată pentru obţinerea coordonatelor reţelei geodezice de puncte de sprijin, se
creează baza de date necesare desfăşurării activităţii celorlalte ramuri aparţinând
ştiinţelor măsurătorilor terestre: topografia, topografia aplicată (inginerească),
teledetecţia (de mică şi medie altitudine denumită fotogrametrie, respectiv de mare
altitudine, denumită teledetecţie satelitară) cartografia şi cadastrul. Acestea au ca
scop realizarea hărţilor şi planurilor de specialitate care, la rândul lor, reprezintă baza
teoretică pentru toate ştiinţele fundamentale (geografia, istoria, etc.) sau aplicative ce
utilizează acest produs la proiectarea, exploatarea şi urmărirea sau monitorizarea:
construcţiilor de orice fel (industriale, agricole, civile, hidrotehnice, de căi de
comunicaţie, de îmbunătăţiri funciare, de reţele edilitare, de telecomunicaţii, de
transport aerian şi naval, etc.), de delimitare teritorială (pornind de la cele interstatale,
administrativ–teritoriale judeţene, comunale, intravilane săteşti sau orăşeneşti, până
la proprietatea privată), de desfăşurare a altor activităţi (didactice, social-culturale,
informative sau strategice militare).
Baza de date teoretice geodezice este utilizată de asemenea, la scară mondială
sau regională, pentru implementarea programelor satelitare care furnizează date
cantitative şi calitative privind: resursele naturale, poluarea mediului înconjurător,
hidrometeorologice, culturile agricole, fondul forestier, etc., utilizate împreună cu
harta digitală şi informaţia geografică la implementarea unor Sisteme Informatice
Geografice (cu acronimul SIG), denumite pe plan mondial Geographical Informational
System (cu acronimul GIS).
În funcţie de scopul urmărit, pe lângă geodezia matematică (ce are ca scop
determinarea unui număr suficient de puncte geodezice, definite într-un sistem de
coordonate omogen, prin utilizarea uneia dintre metodele de lucru mai sus
enumerate), se pot deosebi următoarele ramuri ale geodeziei, înglobate în aşa numita
geodezie superioară:
 astronomia geodezică ce se ocupă cu determinarea suprafeţei geoidului, a
coordonatelor astronomo–geodezice ale punctelor fundamentale (denumite şi puncte
Laplace) proiectate în cadrul reţelelor geodezice de sprijin sau ale staţiilor terestre ce
recepţionează imaginile transmise de la bordul sateliţilor tereştri artificiali;
 geodezia fizică sau gravimetria2 având ca obiecte de cercetare, respectiv sub-
domenii:
 originea, structura şi forma Pământului;
 elemente de teoria potenţialului;

2 „Geodezia fizică studiază câmpul gravităţii şi figura Pământului – H. Mortz (1980)”


-3-
 suprafeţe de referinţă, sisteme de coordonate;
 potenţialul perturbator;
 determinarea geoidului prin metode gravimetrice (determinarea parametrilor
acceleraţiei gravitaţionale pe direcţiile normale principale conjugate, notaţi
cu ξ, respectiv η ce determină poziţia reciprocă dintre suprafeţele de
referinţă utilizate în acest domeniu dintre care: suprafaţa elipsoidului,
geoidului şi cea a cvasigeoidului, sferoidul de nivel Bruns, Bessel, etc.);
 determinarea geoidului prin metode astronomo-gravimetrice;
 determinarea suprafeţei fizice a Pământului.
 geodezia elipsoidală studiază metodele de rezolvare a problemelor geodezice pe
suprafaţa elipsoidului;
 geodezia dinamică calculează orbitele satelitare determinând în acest scop
perturbaţiile lor în funcţie de anumiţi factori iar împreună cu geodezia fizică, oferă
posibilitatea determinării formei globale a geoidului;
 geodezia tridimensională sau geometrică spaţială este cea mai nouă ramură a
geodeziei care îşi propune un scop foarte important şi anume, de a determina
coordonatele punctelor reţelelor geodezice de sprijin într-un sistem unitar, atât din
punct de vedere al unităţii de măsură cât şi din punct de vedere al suprafeţei de
referinţă, aşa după cum se va studia ulterior.
Un alt domeniu de cercetare geodezică îl reprezintă determinarea cu precizie
ridicată a deplasărilor recente ale scoarţei terestre în plan orizontal şi vertical anume
acele deplasări care s-au produs în intervalul de timp dintre două sau mai multe
sesiuni de măsurători. Acest obiectiv este urmărit şi în cadrul altor ramuri ale ştiinţei
şi tehnicii: geologie, geomorfologie, geofizică, oceanografie, etc., care pot estima
aproximativ, pe baza unor ipoteze şi metode specifice de investigare, deplasările
scoarţei terestre produse în intervale mult mai mari de timp (de ordinul mileniilor sau
a milioanelor de ani) dar nu cu precizia oferită de măsurătorile şi determinările
geodezice. Existenţa acestor preocupări comune a generat în ultimele şase decenii
ample programe de observaţii, studii, prelucrări şi interpretări interdisciplinare,
realizate prin intermediul unor importante metode de investigare: geodezice, seismice,
electrometrice, tensometrice, magnetice, etc.

-4-
PARTEA I
NOŢIUNI DE GEODEZIE FIZICĂ

CAPITOLUL I
ELEMENTE DE TEORIA POTENŢIALULUI

1. Noţiuni de teoria câmpurilor

1.1. Câmpul gravităţii

Un punct material situat pe suprafaţa Pământului este supus acţiunii mai


multor forţe: forţa de atracţie sau gravitaţia, notată cu F , îndreptată spre centrul de
masă al Pământului, forţa centrifugă, notată cu q , forţele de atracţie exercitate de alte

corpuri cereşti3. Componenta acestor forţe este gravitatea4 notată cu g .


Spaţiul în care aceste forţe îşi exercită acţiunea se numeşte câmpul gravităţii
sau câmpul gravific terestru.

1.1.1. Forţa de atracţie (gravitaţia)

Potrivit legii atracţiei universale a lui Newton, forţa de atracţie reciprocă F ,


dintre două mase punctiforme, m1 şi m2, situate la distanţa d este:
m1  m2 (1.1)
FG  d0
d2
unde d0 este versorul direcţiei care uneşte masele m1 şi m2, iar este un coeficient de
proporţionalitate denumit constanta atracţiei universale. Exprimat în Sistemul
Internaţional de unităţi de măsură (SI), G  (6.672  4,1) ∙ 10-14 m3 s-2 kg-1, valoare
recomandată la nivelul anului 1980 Asociaţia Internaţională de geodezie (AIG).
Constanta atracţiei universale este numeric egală cu forţa cu care se atrag între
ele două corpuri cu masa egală cu unitatea5, situate reciproc la o distanţă egală cu
unitatea.
Forţa de atracţie exercitată de Pământ asupra unui astfel de punct poate fi
evaluată, aproximativ, cu relaţia:
M (1.2)
F  G
R2
unde:
M este masa Pământului: M  5,97 ∙ 1024 kg;
R este raza Pământului;
GM este constanta gravitaţională geocentrică: GM  (39.860.047 ± 5) ∙ 107 m3 s-2
În ipoteza formei sferice a Pământului, cu raza R  6.378 ∙ 103 m, corespunzător
latitudinii medii φ de 450, densitatea medie6, acceptată în unele calcule, este:

3 dintre care a Soarelui datorită masei sale şi a Lunii, datorită proximităţii


4 mai intuitiv denumită greutate
5 noţiunile de masă egală cu unitatea şi punct material sunt convenţionale dar utile în raţionamente, deoarece indică

diferenţele de ordin de mărime dintre masa unui punct geodezic şi masa Pământului
-5-
ρ  5,50 ∙ 103 kg ∙ m-3  5,52 g/cm3;
În ipoteza formei elipsoidice a Pământului, densitatea medie, acceptată în unele
calcule, referită la figura nr. 1.1, este:
ρ  5,52 ∙ 103 kg ∙ m-3  5,52 g/cm3
Caracterul aproximativ al formulei (1.2) decurge din imprecizia cu care se
cunosc sau se pot determina elementele componente, remarcă valabilă şi pentru
densitatea medie, care este funcţie de mai mulţi parametri dintre care şi de adâncimea
faţă de suprafaţa terestră (în prezentul suport de curs nu se dezvoltă probleme legate
de fizica Pământului: Formare şi mişcarea Pământului ca planetă a Sistemului Solar,
structura internă a Pământului, etc.).
Pentru a putea exprima mai exact forţa de atracţie, se consideră un punct atras
P(x, y, z) situat pe suprafaţa Pământului, de masă egală cu unitatea şi un punct
curent atractiv A(a, b, c), denumit şi punct sursă, de masă m, situat la depărtarea l de
primul. Într-un sistem de coordonate cartezian ortogonal tridimensional X, Y, Z (figura
nr. 1.2) expresia forţei de atracţie este:
m (1.3)
f -G  l0
l2
unde l0 este versorul vectorului de poziţie l .

figura nr. 1.1 figura nr. 1.2

Componentele forţei de atracţie f (fx, fy, fz) vor fi:


m x-a x-a
f x  f  cos( f x , X)  - G  2
  G m 3
l l l
m y-a y-a (1.4)
f y  f cos( f y , Y)  - G  2   G m 3
l l l
m z-a z-a
f z  f cos( f z , Z)  - G  2   Gm 3
l l l
unde:
l  (x - a)2  ( y - b)2  (z - c )2 (1.5)

Pentru stabilirea influenţei de atracţie a întregului glob terestru asupra punctului P,


va trebui pusă în evidenţă variaţia densităţii pentru fiecare element de volum, notat cu
dv:

6 în literatura de specialitate se mai notează şi cu δ


-6-
dm (1.6)
ρ = ρ(a , b, c ) =
dv
Expresia căutată se obţine prin integrare din relaţia (1.3):
dm ρ (1.7)
F  - G   2
l0  - G    l0  dv
v l v l

Ţinând cont de:


dv = da ∙ db ∙ dc (1.8)
componentele pe axele de coordonate vor fi:

(x - a)
Fx  - G    ρ  dv
v l3
(y - a)
Fy  - G    ρ  dv
v l3 (1.9)
(z - a)
Fz  - G    ρ  dv
v l3

1.1.2. Forţa centrifugă

Datorită mişcării Pământului în jurul axei sale, punctul P este supus unei forţe
centrifuge (figura nr. 1.3.a), care acţionează în planul paralelului de rază r al acestuia
(figura nr. 1.3.b). Particularizând formula cunoscută din mecanică, în funcţie de viteza
liniară pe traiectorie, v, de masa egală cu unitatea a punctului, se obţine:
v2 (1.10)
q  r0
r

figura nr. 1.3.a figura nr. 1.3.b

Utilizând relaţia de legătură dintre viteza liniară şi viteza unghiulară, ω: v = r ∙


ω, rezultă:
q  r  ω2  r0 (1.11)

Valoarea recomandată de AIG pentru ω este de: 7.292.115 ∙ 10-11 rad s-1 la nivelul
anului 1980.
Din relaţia (1.11) se observă că forţa centrifugă este variabilă pe suprafaţa
Pământului având o valoare maximă pentru punctele dispuse pe cercul ecuatorial şi
-7-
minimă (nulă) la pol, unde r  0. Pentru a exemplifica ordinul de mărime, la nivelul
q 1
ecuatorului, raportul dintre cele două forţe studiate este:  .
F 300
Componentele forţei centrifuge q(q x , q y , q z ) vor fi:

x 2 (1.12)
q x  q  cos(q, X)  r   ω  x  ω2
r
y 2
q y  q  cos(q, Y)  r   ω  y  ω2
r
z 2
q z  q  cos(q , Z)  r   ω  z  ω2
r

1.1.3. Gravitatea (greutatea)

După cum s-a arătat anterior, gravitatea este componenta tuturor forţelor care
acţionează asupra punctului P (figura nr. 1.4) dar vom lua în considerare numai pe
cele principale:
g Fq (1.13)

figura nr. 1.4

Considerând că punctele au masa egală cu unitatea, gravitatea este numeric


egală cu acceleraţia sa. Unitatea de măsură în sistemul CGS este galul (cm ∙ s-2)7.
Deoarece la pol mărimea gravităţii este aproximativ egală cu 983 gal, iar la ecuator cu
978 gal, rezultând o variaţie mult prea nesemnificativă, în geodezia fizică se operează
cu miligali (1 mgal = 10-3 gal), instrumentele de măsură având o precizie de ordinul a ±
0.01 mgal şi mai bună.
Deoarece relaţiile (1.12) se conservă şi la trecerea pe cele trei axe, se obţin
componentele gravităţii g(g x , g y , g z ) :

(x - a)
g x  Fx  q x  - G 3
 ρ  dv  x ω 2
v l

(y - a)
g y  Fy  q y  - G   ρ  dv  y ω2
v l3

7 denumire adoptată spre cinstirea memoriei marelui învăţat Galileo Galilei


-8-
(z - a) (1.14)
g z  Fz  q z  - G    ρ  dv  z  ω2
v l3

1.2. Potenţialul gravităţii

Pentru descrierea unui câmp de forţe se utilizează o funcţie introdusă de Laplace


denumită potenţial, care poate fi definită atât matematic, cât şi prin semnificaţiile sale
fizice. Matematic se defineşte potenţialul unui câmp de forţe ca funcţia ale cărei
derivate parţiale sunt componentele câmpului pe direcţiile axelor de coordonate.

1.2.1. Potenţialul de atracţie (newtonian)

Potenţialul câmpului gravităţii, numit şi potenţialul de atracţie sau potenţial


newtonian are expresia matematică completă în cazul unui corp solid, de volum notat
cu v:

ρ(a, b, c )  da  db  dc (1.15)
V(x, y, z )  G  
v V(x - a)2  ( y - b)2  (z - c )2
Dacă ţinem cont de expresiile (1.5) şi (1.8) rezultă:

ρ  dv dm (1.16)
V  G   G
v
l l
Potenţialul V este o funcţie continuă în întreg spaţiu şi tinde către 0 la infinit la fel ca
1
şi funcţia când l → .
l
Prin particularizare, în cazul punctului atras de masă egală cu unitatea,
potenţialul de atracţie al unui punct sursă de masă m, situat la distanţa l, va fi:
Gm (1.17)
V
l
Din definiţia (1.15) se observă că apartenenţa funcţiei V la un anumit punct P(x,
y, z), precum şi rolul punctului sursă A(a, b, c).
Derivata parţială în raport cu x a funcţiei V este:
V 1  (1.18)
 G      dv
x l
v  

Deoarece
 1  1 l 1 x -a
 - 2  - 2  (1.19)
x  l  l  x l l
se obţine:
v x -a (1.20)
 - G    ρ  dv  Fx  F  cos (F, X)
x v
l
În mod analog rezultă:
v (1.21)
 Fy  F  cos (F, Y)
y
v
 Fz  F  cos (F, Z)
z

-9-
Când sunt îndeplinite relaţiile (1.20) şi (1.21) se consideră că F este gradient de V:
F  grad V sau F  V (1.22)

unde  este operatorul lui Hamilton:


   (1.23)
i j k
x y z

1.2.2. Potenţialul forţei centrifuge

Potenţialul din care derivă forţa centrifugă este reprezentat de următoarea


funcţie:
ω2 2 (1.24)
Q
2

x  y2 
Se observă că:
Q Q Q (1.25)
 qx;  qy;  qz
x y z
adică:
q  grad Q  Q (1.26)

Pornind de la relaţiile (1.10), (1.22), împreună cu (1.26) se obţine expresia matematică


a potenţialului câmpului gravităţii:
g  gradW  W  gradV  gradQ (1.27)

sau:
ρ  dv ω2 2 (1.28)
W  V  Q  G
l

2

x  y2 
V

- 10 -
CAPITOLUL II

SUPRAFEŢE DE REFERINŢĂ ECHIPOTENŢIALE

Măsurătorile geodezice se realizează pe suprafaţa Pământului care, atât din


punct de vedere geometric cât şi fizic, este o suprafaţă complexă şi deloc netedă. La
rândul său, acest corp ceresc are o densitate interioară variabilă deoarece dispunerea
maselor este neomogenă, aşa cum s-a văzut anterior.
Pentru obţinerea unor coordonate unitare ale punctelor reţelei geodezice de
sprijin, aceste măsurători trebuie referite la o suprafaţă unică, care, pe de-o parte, să
aproximeze (prin uniformizare) cât mai bine suprafaţa terestră şi căreia, pe de altă
parte, să i se cunoască dimensiunile.

2.1. Suprafeţe de nivel. Suprafeţe echipotenţiale


La începuturile ei, geodezia a utilizat suprafeţele de nivel doar pentru definirea
altitudinii punctelor, definindu-le ca fiind locul geometric al punctelor cu altitudine
egală. O astfel de definiţie este incompletă atât timp cât nu defineşte şi suprafaţa de
referinţă a sistemului de altitudini. Acest neajuns este, oarecum rezolvat dacă,
studierea suprafeţelor de nivel se face în raport de caracteristicile lor dinamice, dintre
care, se ia în considerare potenţialul.

2.1.1. Potenţialul suprafeţelor de nivel

Fiecărui punct, notat de exemplu, cu P, aflat în domeniul de acţiune al


gravităţii, îi corespunde o valoare a potenţialului gravităţii, notată cu W(P). Locul
geometric al punctelor care au aceeaşi valoare a potenţialului gravităţii se numeşte
suprafaţă de nivel8. Ecuaţia suprafeţei de nivel este:
W = constant (2.1)
motiv pentru care se denumeşte suprafaţă echipotenţială.
Derivata potenţialului W după o direcţie oarecare, notată cu s, exprimată prin
intermediul gradientului este: 
dW →
ds
→ →
 
 s  gradW  s  g  s  g  cos s, g
(2.2)


Dacă direcţia vectorului s este considerată de-a lungul suprafeţei echipotenţiale,
conform figurii nr. 1.4.a atunci:
dW = 0 sau W(x, y, z ) = cons tan t = C , expresia reprezentând ecuaţia suprafeţei

 
echipotenţiale şi cos s, g  0 şi relaţia (1.15) devine:

 
s  g  cos s, g  0 (2.3)

Din (1.16) rezultă că, întotdeauna, vectorul gravităţii într-un punct este perpendicular pe
suprafaţa de nivel pe care este poziţionat.

8 denumirea de suprafaţă de nivel îi aparţine lui Laplace


- 11 -
Pentru orice direcţie s, potenţialul gravităţii va avea expresia:
dW (2.4)
ds
 
 g s  g  cos s, g

figura nr. 2.1. Secţiune prin suprafeţe figura nr. 2.2. Suprafaţa de nivel. Linii de forţă
de nivel

Deoarece suprafeţele de nivel sunt echipotenţiale, diferenţa de potenţial dintre


două suprafeţe este o mărime constantă şi deci creşterea de potenţial (de lucru
mecanic) nu depinde de drumul parcurs, notat cu 1, respectiv cu 2 în figura nr. 2.1.
pentru trecerea unui punct de pe o suprafaţă de nivel pe alta. Prin urmare, suma
creşterilor de potenţial pe un contur închis, indiferent de sensul de parcurgere este
nulă:
(2.5)
 dW  0
O altă direcţie importantă pentru geodezie este direcţia h, paralelă cu direcţia
gravităţii (deci de asemenea perpendiculară pe suprafaţa de nivel):
 
cos g, h  1 (2.6)

Pentru depărtarea dintre suprafeţele de nivel se alege sensul crescător spre


exteriorul suprafeţei Pământului (sensul invers forţei gravitaţionale g ), drept urmare
din relaţia (1.34) se va lua varianta cu semnul negativ, iar din relaţia (2.2) rezultă:
dW dW (2.7)
 -g sau g  -
dh dh
dW (2.8)
sau dh  -
g
unde dh este distanţa dintre suprafeţele de nivel caracterizate prin potenţialul W
respectiv W  dW . Relaţia (2.7) defineşte gravitatea ca fiind gradientul vertical negativ
al potenţialului gravităţii. Ambele ilustrează legătura inseparabilă dintre concepţia
geometrică, mărimea h şi concepţia dinamică, potenţialul W, în domeniul geodeziei şi
mai mult, că măsurătorile geodezice sunt referite, majoritar la mărimi cu caracter
dinamic: suprafeţe de nivel, direcţia normalei la suprafaţa de nivel. Se înţelege de ce
H. Bruns a stabilit că scopul geodeziei constă în „determinarea suprafeţelor de nivel
ale câmpului gravităţii”.
Deoarece între două suprafeţe de nivel, valoarea lui g nu poate fi infinită, din
relaţia (2.8) rezultă că nici distanţa între acestea nu poate fi niciodată egală cu zero şi
de asemenea că suprafeţele de nivel nu se ating şi nu se întretaie niciodată. Deoarece
- 12 -
g pol  g ecuator , rezultă că distanţa dintre două suprafeţe de nivel se micşorează de la
ecuator spre pol deci suprafeţele de nivel nu sunt paralele între ele.
Se poate demonstra că suprafeţele de nivel sunt suprafeţe continue, închise,
fără muchii sau vârfuri. Rezultă că liniile care intersectează suprafeţele de nivel sub
unghiuri drepte vor avea o anumită curbură numindu-se linii de forţă. Tangenta la linia
de forţă într-un punct P indică direcţia gravităţii g , care poate fi materializată fizic prin
direcţia firului cu plumb.
Segmentul de linie de forţă cuprins între poziţia punctului pe suprafaţa fizică a
Pământului, P şi şi proiecţia sa pe suprafaţa de nivel a geoidului, P0 se numeşte
altitudine ortometrică, HORT
P (în figura nr. 2.2).
Suprafeţele de nivel sunt exprimate în funcţie de potenţialul gravităţii care, la
rândul său se calculează în funcţie de densitatea interioară a Pământului. Pentru
punctele situate în interiorul Pământului, dispuse în afara maselor care atrag,
potenţialul este analitic dar exprimarea lui este foarte complicată, caracteristicile fiind
similare şi pentru punctele situate complet în afara Pământului. Astfel, suprafeţele de
nivel care trec parţial sau total prin interiorul acestui corp nu mai au caracter analitic,
deoarece, nici potenţialul nu are caracter analitic în interiorul maselor care atrag. S-a
demonstrat faptul că, suprafeţele de nivel sunt continue, atât în interiorul cât şi în
exteriorul Pământului, dar razele lor de curbură variază discontinuu, funcţie de
densitate.
Concluzii
1. Schimbându-se valoarea lui C, se obţin diverse suprafeţe de nivel şi cunoscând
expresia potenţialului unui corp se pot face estimări privitoare la forma suprafeţei
sale.
2. Fiind în permanenţă perpendicular pe direcţia gravităţii, geoidul are o configuraţie
foarte complexă. Modificările de densitate din interiorul Pământului conduc la
schimbarea geometriei suprafeţelor de nivel, inclusiv a geoidului, deoarece, curbura
lor depinde de densitatea interioară, notată cu ρ. Din acest motiv este aproape
imposibilă o formulare analitic-matematică a acestei suprafeţe complexe, dependentă în
permanenţă de distribuţia şi densitatea maselor în interiorul Pământului.

2.1.2. Curbura suprafeţelor de nivel

2.1.2.1. Deducerea formulei de calcul a curburii medii

2.1.2.1.1. Varianta 1 de calcul:

Se consideră suprafaţa de nivel ce trece prin punctul P0 (figura nr. 2.3.a)


definită cu relaţia: W(x, y, z ) = const . Pe domenii limitate, în care se poate considera că
nu se înregistrează salturi în densitatea maselor sursă, geopotenţialul este o funcţie
continuă, căreia I se poate aplica o dezvoltare în serie Taylor de forma:

- 13 -
1 (2.9)
W(x, y, z )  W(x 0 , y 0 , z 0 )  Wx (x - x 0 )  Wy ( y - y 0 )  Wz (z - z 0 ) 
2
 
Wxx (x - x 0 )2 

1

2
 
Wyy ( y - y 0 )2   Wzz (z - z 0 )2  2Wxy x - x 0  y - y 0   2Wxz x - x 0 z - z 0   ...

Pentru studiul suprafeţelor de nivel se utilizează sistemele de coordonate naturale


locale, astfel încât se poate scrie:

figura nr. 2.3..a figura nr. 2.3.b

g x  0  Wx (2.10)
g y  0  Wy
g z  0  Wz
Domeniul de referinţă fiind limitat în jurul punctului P0, se consideră x şi y ca termeni
de ordinul I iar z termen de ordinul II, astfel încât:
xz  yz  z 2  0 (2.11)
În plus, deoarece punctul P0 este şi originea sistemului de coordonate ales,
intervin egalităţile: x 0  y 0  z 0  0 , iar punctele P0 şi R0 se află pe aceeaşi suprafaţă
de nivel:
[W(x, y, z)  W(x0, y0, z0)]. Aplicând aceste particularităţi, din relaţia (2.9) se obţine:
1 (2.11)
z
2g

 Wxx  x 2  2Wxy  xy  Wyy  y 2 
Presupunând că se cunosc distanţa D şi azimutul astronomic α rezultă:
x  D  cos α; y  D  sinα (2.12)
Astfel încât se obţine:
D2 (2.13)
z -  Wxx  cos2α  2Wxy  sinα  cosα  Wyy  sin2α
2g
În ipoteza unor variaţii uniforme a curburii suprafeţei de nivel în domeniul
limitat considerat, D  R α  ε , unde R este o valoare medie a razei de curbură pe
direcţia de azimut α (figura nr. 2.3.b). Deoarece unghiul ε are valori foarte mici, se
poate aproxima:
ε ε z (2.14)
tg    D2  2R α  z
2 2 D
De unde expresia curburii suprafeţelor de nivel pe o direcţie oarecare de azimut α:
1 1 (2.15

  Wxx  cos2 α  2Wxy  sin α  cosα  Wyy  sin2 α
Rα g

- 14 -
Particularizând pentru α  00 şi pentru α  900 rezultă expresiile curburilor
principale: de rază maximă respectiv de rază minimă:
1 Wxx 1 Wyy (2.16)
 ; 
R 00 g R 90 0 g
Din acestea se poate calcula expresia curburii medii:
1  1 1 Wxx  Wyy  (2.17)
k (  ) 
2  R 0 0 R 90 0 2g 

Derivatele de ordinul II ale potenţialului: Wxx, Wyy, Wzz sunt determinabile în
teren cu instrumentul denumit balanţa de torsiune, astfel încât elementele geometrice
examinate pot fi determinate pe cale fizică.
Curbura medie se poate exprima în funcţie de elemente cunoscute: G
(constanta atracţiei universale), ρ (densitatea medie interioară a Pământului), 2ω2
reprezintă operatorul Laplace pentru potenţialul forţei centrifuge sau laplacianul,
notat cu , care, este egal cu laplacianul gravităţii pentru punctele maselor atrase
exterioare: 2Q  We  22 iar pentru cele din interiorul maselor sursă interioare are
expresia We  22 - 4Gρ relaţii din care rezultă că, în ambele situaţii, câmpul
gravităţii nu este laplacian şi deci potenţialul gravităţii nu este o funcţie armonică
Wxx  Wyy  Wzz  2ω2 - 4 π  G  ρ (2.18

cu ω se notează viteza unghiulară, considerată constantă, cu care se roteşte în jurul


axei sale z un punct material cu masa unitară, situat pe suprafaţa Pământului şi
având coordonatele x, y, z. În consecinţă se adaptează formula (2.11), expresia
curburii medie fiind:
- 2 g  k  Wzz  2ω2 - 4 π  G  ρ (2.19)
Deoarece:
W ∂g g
Wz   -g  Wzz  - -
z ∂z h
g
  4 π  G  ρ - 2g  k - 2ω2 (2.20)
h
Relaţia (1.47) exprimă mărimea gradientului vertical al gravităţii în funcţie de
curbura medie a suprafeţei de nivel, notată cu k, aparţine lui H. Bruns (1878) şi
ilustrează, încă o dată legătura dintre aspectele mecanice şi geometrice existentă în
domeniul geodeziei fizice.
Bruns a exprimat relaţia (2.20) sub altă formă (2.21), care evidenţiază mai bine
dependenţa curburii medii a suprafeţelor de densitatea ρ a maselor sursă: salturile de
densitate a maselor au consecinţe similare asupra curburii suprafeţelor de nivel
exprimată prin distanţa dh dintre straturi.
1 1 g (2.21)
k
g
 
 2π  G  ρ - ω2 - 
2g h
Prin urmare, expresiile curburii sunt funcţii continue numai pentru porţiunile cu
densitate constantă sau variaţii continue. Numai în afara globului terestru,
suprafeţele de nivel sunt funcţii continue în totalitatea lor.

- 15 -
2.1.2.1.2. Varianta 2 de calcul:

Fie suprafaţa de nivel definită cu relaţia: Wx, y, z   const. şi P0 un punct situat


pe această suprafaţă, care este originea sistemului de coordonate X, Y, Z unde axa Z
se identifică cu tangenta la direcţia verticalei, conform figurii nr. 1.1. Intersectând
suprafaţa de nivel cu planul XP0Z se obţine curba plană S1, cu axa P0X tangentă în P0
a cărei curburi, notată cu k, are expresia de calcul (2.22).
 2z (2.22)
1 x 2
k 
R  2
3
z  
2 1   
 x  

şi ecuaţia: Wx, y, z   W0
Deoarece curba S1 este conţinută în planul ZP0X, în orice punct al ei y  0 .
Considerând că z este funcţie de x, derivatele parţiale de ordinul I respectiv II ale
funcţiei vor fi:
W W dz (2.23)
  0
x z dx
2
 2W 2 W dz 2 W  dz  W d 2 z
 2        0
x 2 x z dx z 2  dx  z dx 2 (2.24)
dz
Deoarece axa P0X este tangentă la curba S1 rezultă valoarea nulă a raportului: =0,
dx
expresia (1.52) devine:
 2W (2.25)
2
d z 2
2
 - x
dx W
z
Conform cu (1.35) rezultă:
2 W (2.26)
2
d z x 2

dx 2 g
Particularizând (1.50), expresia curburii în planul XP0Z devine:
 2W (2.27)
 2z 2
k1  2  x
x g
Din exprimarea derivatei (1.43) funcţie de x se obţine curbura proiecţiei suprafeţei de
Wxx Wyy
nivel prin Wxx: k 1 = . Analog, putem obţine şi pentru planul YP0Z: Wyy: k 2 = ,
g g
de unde, curbura medie a suprafeţei de nivel va fi:
1 1 1 Wxx  Wyy (2.28)
k  - (  )-
2 R1 R 2 2g
în care, semnul negativ este acceptat convenţional.

- 16 -
Curbura medie se poate exprima în funcţie de elemente cunoscute: G
(constanta atracţiei universale), ρ (densitatea medie interioară a Pământului), 2ω2
(operatorul Laplace pentru potenţialul forţei centrifuge9):
Wxx  Wyy  Wzz  -4 π  G  ρ  2ω2 (2.29)

de unde se obţin:
g (2.30)
 -2g  k  4π  G  ρ - 2ω2
H
g
-  4 π  G  ρ - 2ω2
k  h (2.31)
2g
În cazul în care suprafaţa de nivel este chiar suprafaţa elipsoidului, înafara căruia nu
mai există mase (ρ = 0), relaţia (2.32) va exprima gradientul vertical al gravităţii
normale, notată cu γ:
γ (2.32)
 -2 (γ  k 0  ω2 )
h
unde prin k0 s-a notat curbura elipsoidului.
Din relaţia (2.32) se observă că mărimea curburii medii depinde de gradientul
vertical al gravităţii, de densitatea medie ρ şi de gravitate, ceea ce evidenţiază din nou
faptul că suprafeţele de nivel nu sunt paralele deoarece au raze de curbură diferite.

2.1.2.2. Consecinţele neparalelismului suprafeţelor de nivel

Consecinţele neparalelismului suprafeţelor de nivel se pot evidenţia prin


lucrările geodezice dintre care se va exemplifica nivelmentul geometric geodezic, din
cadrul reţelei de sprijin de nivelment (pe linii şi poligoane de mari dimensiuni). În
cadrul acestora, suprafaţa de referinţă este geoidul, altitudinea este cea ortometrică,
HORT, (din cadrul căreia valoarea majoritară este cea măsurată, HMĂS). Altitudinea
ortometrică este lungimea arcului de linie de forţă măsurat între poziţia punctului pe
suprafaţa terestră, P şi proiecţia sa pe suprafaţa geoidului, P0.
Din figura nr. 2.4.a, se observă că suma diferenţelor de nivel elementare,
măsurată între punctele A şi B pe traseul ales, nu este egală cu diferenţa altitudinilor
ortometrice ale celor două puncte:
B (2.33)
 Δh  ΔhA -B  (HORT
B - HORT
A )
A

Se pune astfel în evidenţă faptul că, rezultatul obţinut din măsurătorile de nivelment
geometric între două puncte (efectuat în condiţii riguroase, după compensare) nu este
de fiecare dată acelaşi, ci depinde de traseul ales (de suprafeţele de nivel ale staţiilor
intermediare). Neînchiderea rezultată pe poligon, în cazul a două trasee diferite, de
exemplu între punctele A şi B (figura nr. 2.4.b), se numeşte eroare de principiu a
nivelmentului geometric geodezic.

9cu ω se notează viteza unghiulară, considerată constantă, cu care se roteşte în jurul axei sale z un punct material cu
masa unitară, situat pe suprafaţa Pământului şi având coordonatele x, y, z
- 17 -
figura nr. 2.4.a. Consecinţele suprafeţelor de figura nr. 2.4.b.
nivel asupra nivelmentului geometric geodezic

Pentru obţinerea rezultatului corect, sunt necesare şi determinări gravimetrice


în punctele de capăt ale reţelei de nivelment de ordin inferior care dau posibilitatea
calculării diferenţei de potenţial:
B B (2.34)
 g  dh  -  dW  WA - WB
A A

sau, într-o aproximaţie impusă de posibilităţile practice:


B (2.35)
WA - WB   g  Δh
A

Pe un contur închis, trebuie satisfăcută condiţia:


(2.36)
 g  dh  WA - WA  0
dar prin realizarea nivelmentului geodezic de ordin superior, controlul efectuat prin
calculul neînchiderilor relevă remanenţa erorilor de principiu mai sus menţionate
astfel că, pe un contur închis:
(2.37)
 g  dh  0
Concluzie:
Pentru liniile şi poligoanele de nivelment de mari dimensiuni, specifice
lucrărilor de nivelment de stat, pentru transmiterea altitudinilor nu este suficientă
însumarea simplă a diferenţelor de nivel, ci este necesar să se lucreze cu mărimi
derivate, corespunzătoare cu sistemul de altitudini ales.

2.1.3. Linii de forţă. Verticala locului

Verticala locului este curba în spaţiu care intersectează normal familia


suprafeţelor de nivel ale potenţialului gravităţii. Verticala reprezintă direcţia de
gradient maxim a potenţialului gravităţii. Din (2.4):
 
dacă s ≡ n ⇒ cos g, n  1 (2.38)

Considerând altitudinea măsurată de la suprafaţa echipotenţială în sus, vectorul d h

se va suprapune peste direcţia normalei n la suprafaţă şi utilizând din nou relaţia


2.2) se deduc, din nou, cele două formule importante pentru geodezia fizică: (2.7) şi
(2.8), aceasta din urmă definind diversele sisteme de altitudini.

- 18 -
figura nr. 2.5. Orientarea liniilor de forţă figura nr. 2.6. Curbura suprafeţelor de
gravitaţională nivel

Totodată rezultă şi ecuaţia fundamentală prin care se stabileşte dependenţa dintre


depărtarea dh şi diferenţa de potenţial dW existentă între două suprafeţe de nivel
infinit apropiate:
dW  -g  dh (2.39)

2.1.3.1. Curbura verticalei

Curbura, k, se poate exprima şi în funcţie de cosinuşii directori (α, β, γ) ai


tangentei la curbă.
Considerând axa P0Z din figura 2.6, tangentă la verticala S2 în P0, curbura va
avea expresia:
2 2 2 (2.40)
 α   β   γ 
k       
2
 z   z   z 
Tangenta la linia de forţă şi vectorul gravităţii vor avea aceiaşi cosinuşi directori:
1 1 1 (2.41)
α  Wx ; β   Wy ; γ   Wz
g g g
Cu Wx, Wy, Wz s-au notat derivatele potenţialului în raport de coordonatele x, y, z şi
obţinem:
Wx Wx
g - Wx 
α z z ;
 2
z g
Wy Wy
g - Wx 
β ∂z ∂z ;
 (2.42)
z g2
Wz Wz
g - Wx 
γ z z ;

z g2
Deoarece în sistemul de coordonate ales, direcţia axei Z coincide cu direcţia vectorului
gravităţii, componentele acestuia pe axele PX şi PY sunt nule, în consecinţă:
Wx  Wy  0; Wz  g (2.43)

iar formulele derivatelor parţiale ale cosinuşilor directori devin:

- 19 -
α 1 Wx 1   W  1 2 W 1  (2.44)
         (g )
z g z g z  x  g x  z g x
α 1
sau   gx
z g
Deoarece curba S2 este proiecţia verticalei în planul P0XZ, derivata parţială a
gravităţii funcţie de coordonata y este nulă şi atunci:
β 1 y
  gy iar din egalitatea Wz  g   0 deci raza de curbură a proiecţiei
z g z
verticalei în planul XP0Z are expresia:
1 (2.45)
k1   gx
g
Analog se obţine raza de curbură a proiecţiei verticalei în planul YP0Z:
1 (2.46)
k2   gy
g
şi conform relaţiei (2.40), curbura medie se poate calcula cu relaţia:
1 2 2 (2.47)
k  g x  g 2y
g

2.1.3.2. Deviaţiile verticalei

2.1.3.2.1. Componentele astronomo-geodezice ale deviaţiei verticalei

Observaţiile geodezice efectuate pe suprafaţa fizică sunt raportate la verticala


locului (în funcţie de care se orientează axa principală a instrumentului) care este
perpendiculară pe tangenta la suprafaţa de nivel a punctul staţionat, notat cu P (motiv
pentru care se numeşte normala la suprafaţa de nivel) şi reprezintă direcţia de
referinţă. În calcule se folosesc însă şi alte suprafeţe de referinţă (geoid, elipsoid,
cvasigeoid – a căror legătură se face prin intermediul telluroidului) pe care punctul
staţionat este proiectat prin normalele corespunzătoare. În consecinţă, între acestea
direcţii şi direcţia verticalei se formează nişte unghiuri mici (de ordinul secundelor de
arc), denumite unghi de deviaţie a verticalei. Astfel:
 deviaţia verticalei raportată la normala la suprafaţa elipsoidului, notată cu u, este,
conform lui Helmert, unghiul format în punctul P (la nivelul terenului);
 deviaţia verticalei raportată tot la normala la suprafaţa elipsoidului, notat cu u0,
este, conform lui Molodenski, unghiul format în punctul P0 (pe suprafaţa geoidului);
 deviaţia verticalei raportată la normala la suprafaţa cvasigeoidului, notată cu uN,
este, conform lui Pizetti, unghiul format în punctul P (la nivelul terenului). Dacă se
notează:
φ, λ coordonatele geodezice în ipoteza Helmert
φN, λN coordonatele geodezice în ipoteza Molodenski
φP, λP coordonatele geodezice în ipoteza Pizetti
se obţin (Torge, 1975, Heiskanen şi Moritz, 1967, etc.):

- 20 -
φ - φN  - 0,00017 sin2φ  H(Nmetri ); λ - λN  0 (2.48)

HN HN
φ - φP   ξ; λ - λN   η  secφ (2.49)
R R
unde:
R este mărimea razei medii Gauss în punctul considerat (la latitudinea geodezică φ)
HN este altitudinea normală a punctului considerat
ξ şi η sunt componentele deviaţiei verticalei
Formulele de calcul ale componentele deviaţiei verticalei pot fi determinate pe
baza observaţiilor astronomice în punctul P, situaţie în care se numesc componente
astronomo-geodezice ale deviaţiei verticalei. Se vor deduce în cadrul capitolului
„Reducerea observaţiilor geodezice” şi sunt:
ηa  λ a - λ   cosφ (2.50)
ξa  φa - φ (2.51)
Aceste mărimi au un caracter relativ deoarece sunt referite la un anumit
elipsoid şi sunt determinate într-o anume reţea de triangulaţie (practic mărimile lor
depind de coordonatele geodezice φ, λ). Datorită unor condiţii obiective, aceste
determinări au fost efectuate numai în punctele fundamentale (punctele Laplace),
restul valorilor fiind aproximate prin procedeul interpolării.

2.1.3.2.2. Componentele gravimetrice ale deviaţiei verticalei

Deviaţia gravimetrică a verticalei poate fi determinată prin mai multe metode,


dintre care, la noi în ţară a fost utilizată metoda F. A. Vening – Meinesz. Pentru
deducerea lor se consideră în figura nr. 1.3.a o intersecţie a elipsoidului şi geoidului
cu un plan de azimut oarecare, notat cu A. De aici se observă că expresia componentei
deviaţiei în acest plan, notată cu ε, este:
dN (2.52)
ε-
ds
La rândul ei se exprimă în funcţie de componentele pe cele două direcţii: ξ (în
meridian) şi η (în direcţia est  vest), ilustrate în figura nr. 1.3.b, proiectate pe
segmentul ZZ :
  
ε  η  cos A - 900 - ξ  cos 1800 - A  (2.53)
 ε  ξ  cosA  η  sinA
Sub condiţia aproximării elipsoidului cu sfera de rază medie Gauss, R, componenta în
meridian va avea expresia (2.54) iar cea în direcţia est – vest va avea expresia (2.55):
ε  ξ; ds  ds p  R  cosφ  dλ (2.54)
ε  η ; ds  dsm  R  dφ (2.55)
iar din (2.52) rezultă:
dN 1 N (2.56)
ξ  
dsm R φ
dN 1 N
η  
dsp R  cosφ λ (2.57)

- 21 -
Se obţine astfel legătura analitică dintre deviaţia verticalei şi ondulaţia
geoidului. Formulele se prelucrează în continuare prin calculul expresiilor derivatelor
şi se pot exprima în funcţie de anomaliile gravităţilor, notate cu Δg, obţinându-se
formulele Vening - Meinesz care nu se mai pretind.

2.2. Geoidul
Ulterior10 s-a convenit că, suprafaţa, având ca imagine fizică, într-o aproximare
destul bună, suprafaţa medie şi liniştită a mărilor şi oceanelor (când se află în
echilibru), prelungită pe sub continente, satisface cerinţele mai sus amintite. Deoarece
este o suprafaţă de nivel închisă, fără nici o muchie dar ondulată, generează un corp
geometric foarte complicat (care nu poate fi reprezentat analitic) denumit geoid care nu
suportă prelucrări matematice11.
Geoidul terestru rămâne însă suprafaţa de referinţă fundamentală a geodeziei
deoarece este o suprafaţă ce poate fi intuită şi, de asemenea este reală, determinabilă
prin măsurători locale de astronomie geodezică, geodezie satelitară, geodezie fizică
(gravimetrie) şi topografie (nivelment de stat de ordin superior).
Suprafaţă de nivel a geoidului poate fi definită ca fiind locul geometric al
punctelor în care verticala locului (care se mai numeşte şi normala la geoid) este
perpendiculară pe tangenta la suprafaţă, dar în acelaşi timp poate fi definită ca fiind
locul geometric al punctelor în care aceeaşi direcţie principală este tangentă la liniile de
forţă ale câmpului gravific terestru. Tangenta se mai numeşte şi direcţia firului cu
plumb sau direcţia vectorului gravităţii. După cum se observă din figura nr. 2.5, liniile
de forţă sunt îndreptate cu concavitatea spre poli, au curbura crescătoare de la poli
spre ecuator şi nu trec prin centrul de masă al Pământului.
Ecuatorul geoidului este locul geometric al punctelor care au latitudinea
astronomică φa  00. Paralelul geoidului este definit de ecuaţia φa  constant, respectiv
meridianul geoidului este definit de ecuaţia λa  constant. Datorită structurii interne a
Pământului aceste curbe sunt extrem de complexe (foarte ondulate dar fără muchii
sau vârfuri).
Suprafaţa geoidului este suprafaţa de referinţă altimetrică absolută (denumită şi
de nivel absolut sau de nivel 0) a reţele geodezice de sprijin naţională.
Determinările coordonatelor altimetrice ale punctelor au sunt referite la un
reper de cotă „0” absolut, situat la nivelul mediu al mării adică, pe suprafaţa
echipotenţială a geoidului, având potenţialul real notat cu W (O).
Wx, y, z   W 0  (2.1)
Actualmente, la noi în ţară, sistemul oficial de referinţă altimetric se numeşte
Sistem de coordonate 1985, reperul fundamental fiind materializat în portul Tomis din
Constanţa.

10
Listing, în anul 1873
11 deşi denumirea propusă de F. K. Gauss a fost „figura matematică a Pământului”
- 22 -
2.3. Sferoidul de nivel

Suprafaţa de nivel este o suprafaţă curbă foarte ondulată care însă, din punct
de vedere matematic (analitic), nu satisface cerinţele preciziei măsurătorilor geodezice,
astfel încât, într-o aproximaţie mai bună, forma Pământului se identifică un sferoid de
nivel care este tot o suprafaţă echipotenţială, determinabilă din punct de vedere
analitic. Marele dezavantaj este că formulele matematice cel definesc sunt extrem de
complexe. O soluţie de compromis este alegerea unei suprafeţe care, pe de o parte, să
aproximeze în bune condiţii forma Pământului, iar pe de o parte să poată fi prelucrată
din punct de vedere matematic şi căreia să i se poată determina valoarea potenţialului
şi al gravităţii. Aceasta este considerată ca fiind forma normală a pământului
corespunzător căreia avem potenţialul normal U şi gravitatea normală notată cu .
Diferenţa dintre potenţialul normal şi cel real al Pământului, notat cu W, se numeşte
potenţial perturbator. Această descompunere a potenţialului facilitează determinarea
din geodezia fizică, deoarece considerând cunoscută masa Pământului potenţialul
normal se poate considera ca având o valoare unică astfel încât prin măsurători
urmează să se determine cu nişte valori mici corespunzătoare potenţialului
perturbator.

2.4. Elipsoidul de nivel


Din considerentele expuse mai sus, într-o aproximaţie de ordinul doi, elipsoidul
de rotaţie poate fi adoptat ca figură a Pământului. De aceea se acceptă că figura
normală a Pământului este un elipsoid de nivel12 adică, acel elipsoid reprezentând o
suprafaţă normală a unui câmp gravific normal. Acceptând această definiţie, funcţia
potenţială U(x, y, z) are expresia:
1 (2.59)
UV
2

 ω2 x 2  y 2 
complet determinată în cazul în care se cunosc:
 forma elipsoidului de rotaţie (semiaxele a şi b);
 masa totală a Pământului, M;
 viteza unghiulară, .

12 Level Ellipsoid (lb. engleză)


- 23 -
CAPITOLUL III

SUPRAFEŢE DE REFERINŢĂ ŞI SISTEME DE COORDONATE ALTIMETRICE

3.1. Suprafeţe de referinţă altimetrice


Reamintim că, un punct situat pe suprafaţa fizică a Pământului este în
permanenţă supus la acţiunile unor forţe: forţa de atracţie terestră sau a altor corpuri
cereşti precum şi forţa centrifugă, datorată rotaţiei Pământului în jurul axei sale. Forţa
rezultantă se numeşte gravitate sau greutate, se notează cu g, direcţia sa fiind de-a
lungul liniei de forţă la care normala la suprafaţa geoidului este tangentă13 în P0,
conform figurilor nr. Această direcţie existentă, din punct de vedere fizic în natură se
numeşte verticalei locului, notată cu V deoarece se poate pune în evidenţă cu firul cu
plumb. După calarea perfectă a instrumentului de lucru direcţia verticalei locului
coincide cu axa principală a acestuia, notată cu VV.
Această primă direcţie fundamentală din natură, la care se referă măsurătorile
geodezice, trebuie luată în considerare la adoptarea şi utilizarea diferitelor sisteme de
referinţă. Aşa după cum se va vedea, în cadrul sistemului de coordonate geografice–
geodezice (φ, λ, HE) altitudinea elipsoidală, notată cu HE a unui punct P are două
componente: altitudinea de pe suprafaţa terestră, notată cu HORT determinată prin
măsurători de nivelment (corectate cu corecţia ortometrică), faţă de o suprafaţă de
referinţă materială (geoidul) la care se însumează algebric ondulaţia geoidului, notată
cu N, determinată prin calcul faţă de o suprafaţă de referinţă imaginară (elipsoidul).
HE  HORT  N (3.1)
Conform figurii nr.1.5, altitudinea elipsoidală se măsoară de-a lungul normalei,
N, la suprafaţa elipsoidului pe când cele două componente ale sale se măsoară de-a
lungul verticalei locului, V, între aceste două direcţii formându-se în realitate unghiul
de deviaţie a verticale, u dar, în această situaţie se consideră că lungimea acestor
segmente este aproximativ egală.
În continuare, se vor prezenta numai acele sisteme de altitudini a căror
componentă principală se poate determina prin măsurători. Toate sistemele de altitudini
vor avea ca punct de plecare punctul de cotă „0” absolut, situat la nivelul mediu al
mării adică, pe suprafaţa echipotenţială a geoidului având potenţialul real notat W (0)
 constant, deoarece aici se presupune că, suprafeţele de nivel coincid sau diferă cu
cantităţi mici, determinabile (anomalii), aşa după cum se va vedea ulterior.
Din aceste considerente, în cadrul reţelei de nivelment de stat (componentă a
reţelei geodezice naţională de sprijin) se efectuează măsurători nivelment geometric
geodezic corelate la capetele marilor lanţuri cu determinări gravimetrice după cum s-a
văzut în 2.1.2.2. După cum se ştie, ecuaţia suprafeţei de nivel este: W (x, y ,z) 
constant, iar a geoidului W(O)  0

13normala proiectează punctul P de pe suprafaţa fizică pe suprafaţa geoidului în punctul P0, acolo este perpendiculară
pe tangenta la suprafaţă
- 24 -
Considerând un punct, A, situat pe suprafaţa fizică a Pământului prin care
trece suprafaţa echipotenţială având W(A)  constant se poate scrie (conform 4.5)
expresia diferenţei de potenţial dintre cele două puncte:
dW  W(O) – W(A)  - g  dh (3.2)
În cadrul acestei relaţii cu dh se notează diferenţa de nivel, potenţialul gravităţii
se notează cu W (se mai numeşte şi potenţial real) şi reprezintă rezultanta mai multor
forţe dintre care, sunt luate în considerare, după cum ştim, de la 1.1, gravitaţia şi
forţa centrifugă.
O suprafaţă de nivel poate fi definită ca fiind suprafaţă în a căror puncte
verticala locului sau normala la geoid este perpendiculară, dar în acelaşi timp poate fi
definită ca locul geometric al punctelor în care aceeaşi direcţie principală este tangentă
la liniile de forţă a câmpului gravific terestru

3.2. Sisteme de coordonate altimetrice


Se pot defini o mulţime de sisteme de coordonate altimetrice dintre care vom
studia numai pe acelea a căror parte principală se poate determina prin măsurători de
nivel. După cum ştim toate acestea au ca origine un punct de cotă 0 situat la nivelul
mărilor şi oceanelor adică pe geoidul de potenţial (W 0 )  constant
Considerăm pe suprafaţa fizică un punct A, W(A)  constant
Diferenţa de potenţial dintre cele două puncte se scrie (conform 1.88) astfel:
A (3.3)
dW  WA   W0    g  dh ⇒ dh  HA  H0
0

în cazul acestei relaţii cu g se notează gravitatea reprezentând de fapt gradientul


vertical negativ al potenţialului gravităţi (măsurat în sensul creşterii altitudinii).
A (3.4)
dW
⇒HA  H0   
O
g
În geodezie diferenţa de potenţial dintre două puncte se numeşte număr
geopotenţial şi se notează cu C având deci expresia dW:
A (3.5)
C  W(0 )  W(A )    g  dh
0

Este de interes să exprimăm cota unui punct A sub forma unei relaţii ce poate
fi privită ca o definiţie fizică a altitudinii, preferabilă unei definiţii geometrice:
1 C (3.6)
HA    [W(A )  W(0)] 
g g
în cadrul căreia g reprezintă gravitatea medie, măsurată de-a lungul verticalei locului
ce trece prin A. Geometric, putem defini altitudinea prin următoarea formulă:
C (3.7)
H
F
unde F reprezintă o mărime fizică dinamică în funcţie de care, putem defini o mulţime
de sisteme de altitudini, conform celor ştiute din 2.1.1.

- 25 -
3.2.1. Altitudinea dinamică

Dacă înlocuim în formula generală pe F cu 0 ce reprezintă gravitatea normală,


măsurată la o altitudine oarecare, obţinem formula fizică ce exprimă altitudinea
dinamică:
C(A ) (3.8)
F  γ 0 ; HDA 
γ0
Acest tip de altitudine are marele avantaj că nu depinde de drumul parcurs de
nivelment.
Mărimea sa principală o reprezintă altitudinea determinată prin nivelment
geometric de precizie la care se adaugă aşa-numita corecţie dinamică notată cu ε D
astfel încât expresia diferenţelor de nivel dinamică dintre două puncte:
B
1 1
ΔHDA -B  HD D
B  HA   [C(B)  C( A )]   g  dh
γ0 γ 0 A
B B B
1 g  γ0
ΔHDA -B    g  dh  γ0    dh   (3.9)
γ0 A A A
γ0
Primul termen reprezintă diferenţa de nivel obţinută prin nivelment geometric,
iar a doua parte este chiar expresia corecţiei dinamice.
B (3.10)
g - γ0
ε DA -B   γ0  dh
A

Diferenţa de altitudine dinamică este:


ΔHDA -B  ΔHmas D (3.11)
A -B  ε Α - Β

Relaţia poate fi utilizată pentru calculul diferenţei numerelor geopotenţiale:


C B - C A  γ 0  ΔHmas D (3.12)
A - B  γ 0  ε A -B

deoarece toate mărimile din partea dreaptă a egalităţii sunt determinabile.

3.2.2. Altitudinea ortometrică

Dacă înlocuim în formula generală pe F cu g se obţine altitudinea ortometrică:


C(A ) (3.13)
HORT
A 
g

Suprafaţa de nivel „0”  Suprafaţa de referinţă absolută


 Suprafaţa echipotenţială W0
figura nr. 3.1

- 26 -
unde aşa cum am mai spus g reprezintă gravitatea medie măsurată de-a dreptul
verticalei locului V din punctul A şi se poate defini printr-o relaţie de genul:
1
H (3.14)
g    gz   dz
H 0
unde prin g(z) s-a dat gravitatea în punctul curent M şi este pe verticala punctului A, la
altitudinea ortometrică z (figura nr. 3.1).
Reiese că altitudinea ortometrică are o interpretare parametrică clară,
reprezentând diferenţa dintre geoid şi punctul A de pe suprafaţă fizică a Pământului,
masurată de-a lungul verticalei din A.
Această relaţie este utilizată mai mult pentru determinarea altitudinilor
ortometrice decât ca relaţie de calcul deoarece, în general, numerele geopotenţiale,
notate cu C, nu sunt cunoscute precis. Pentru calculul practic se preferă metoda
corectării rezultatelor nivelmentului geometric cu aşa numita corecţie ortometrică:
ΔHORT ORT
- HORT  HORT - HORT - HD D D D (3.15)
A - B  HB A B A B  H A  (HB - H A ) 

 ΔHDA -B  (HORT
B - HD ORT
B ) (H A - HDA )
în cadrul căreia, altitudinile dinamice ale celor două puncte sunt:
HDA  HORT
A  ε DA 0 A ; HD ORT
B  HB  εD
B0 B

figura nr. 3.2

unde H A şi H B sunt altitudinile determinate prin nivelment geometric:

ΔHORT mas D D D (3.16)


A - B  ΔH A - B  ε A - B  ε A 0 - A - ε B 0 - B

expresia corecţiei ortometrice este:


(3.17)
ε ORT D D D
Α -B  ε Α - B  ε Α 0 - A - ε B 0 - A

iar pentru calculul acesteia se înlocuiesc termenii:


B
g - γ0 g -γ g -γ (3.18)
ε ORT
A B  ∑ γ0
 dh  A 0  HA - B 0 HB
γ0 γ0
A

g  valoarea medie a gravităţii de-a lungul porteei i


g A , gB  valorile medii ale gravităţii de-a lungul liniilor de forţă A 0 A şi B 0 B
γ 0  valoarea gravităţii normale la o anumită latitudine

3.2.3. Altitudinea normală

Dacă înlocuim în formula generală pe F cu γ A :

- 27 -
B
g - γ0 g -γ g -γ (3.19)
A B  ∑
ε ORT  dh  A 0  HA - B 0 HB
A γ0 γ0 γ0
Potenţialul normal al suprafeţei elipsoidului în proiecţia punctului A este:
C(A ) (3.20)
UNA 
γA
unde  A  gravitatea normală medie de-a lungul normalei la elipsoid în punctul A

figura nr. 3.3

El este proiectat pe suprafaţa elipsoidului prin normala în A 0 ea este normala


la elipsoid de potenţial normal U0  ct. se alege punctul A 1 al cărui potenţial normal
U(A1) să fie egal cu potenţialul real W(A). Distanţa A1A 0 măsurată de-a lungul
normalei defineşte altitudinea normală a punctului A, notată: U NA (figura nr. 3.3).

figura nr. 3.4

Dacă pentru fiecare punct Mi de pe suprafaţa fizică a Pământului se defineşte


punctul corespunzător, M'i totalitatea acestora se vor afla pe o suprafaţă de nivel,
denumită suprafaţă hipsometrică sau telluroid (datorită proprietăţii UA1   WA  se
mai numeşte suprafaţă sumă şi se notează cu ). Distanţa AA1 dintre suprafaţa fizică
şi suprafaţa trigonometrică se numeşte anomalie a înălţimi şi se notează cu ζ A .

- 28 -
Determinarea practică a altitudinii normale nu este posibilă deoarece suprafaţa
de referinţă, elipsoidul, nu este o suprafaţă materială. Pentru rezolvarea problemei
M.S. Molodenski (1945) a introdus o suprafaţă ajutătoare numită cvasigeoid.
Fiecărui punct Mi a suprafeţei pământului îi corespunde o altitudine normală
HNMi şi o anomalie a înălţimi ζ Hi (figura nr. 3.4). Dacă pe normalele HiH0i se i-au

segmentele HoiH'i  ζ H i se obţine suprafaţa cvasigeoidului:


Din definiţia cvasigeoiului rezultă două proprietăţi foarte importante ale
acestuia:
 cvasigeoidul nu este o suprafaţă echipotenţială deoarece nici suprafaţa
hipsometrică, prin intermediul căreia este determinat, nu este o suprafaţă
echipotenţială;
 pe suprafaţa mărilor şi a oceanelor cvasigeoidul coincide cu geoidul iar între
acestea şi suprafaţa elipsoidului, diferenţa o reprezintă anomala înălţimii, ζ o ,
conform figurii nr. .
În acest caz, numerele cvasipotenţiale ale punctelor Mi vor fi 0 şi ca o
consecinţă şi altitudinile normale vor fi 0.
De aici rezultă că altitudinile punctelor situate pe suprafaţa mărilor măsurate de
la elipsoid vor fi egale cu anomalia înălţimi deci că pentru un punct de staţie şi un
punct vizat, ζ poate fi definită ca distanţa dintre suprafaţa de vizare a potenţialului
real W(M) şi cea a potenţialului normal U(M).
ζ M  W(M ) - U(M ) (3.22)
M M
WM  W 0    g  dh ; UM  U0    g  dh (3.23)
0 0

unde 0 este punctul iniţial al nivelmentului (punctul fundamental de cotă o absolut),


situat la nivelul mării. Introducerea cvasigeoidului dă posibilitatea obţinerii altitudinii
normale ca sumă a două componente:
HN  Hmas  ε N (3.24)
Hmăs  altitudinea măsurată prin nivelment geometric
ε N  corecţia normală
Relaţia de definire a altitudinii normale este următoarea:
1
A (3.25)
HNA    g  dh
γA A0

A  puncte pe suprafaţa fizică


A0  puncte pe elipsoid

γA  valoarea medie a gravitaţiei de-a lungul normalei între A şi A0 care se


calculează cu relaţia:
H NA (3.26)
1 N
γA  N 
HA  γ  dH
0

- 29 -
CAPITOLUL IV

SUPRAFEŢE MATEMATICE DE REFERINŢĂ

4.1. Elipsoidul de rotaţie


Corpul care aproximează cel mai bine geoidul şi în acelaşi timp se supune unor
legi matematice cunoscute este elipsoidul de rotaţie cu turtire mică la poli ce se mai
numeşte şi elipsoid terestru de rotaţie. Această noţiune a fost introdusă în anul 1600
de către fizicianul britanic Isaac Newton sub denumirea de elipsoid de revoluţie
terestru.

figura nr. 4.1. Secţiune meridiană a


elipsoidului de rotaţie

Spre deosebire de geoid, elipsoidul de rotaţie este un corp matematic imaginar,


obţinut prin calcule matematice (generat prin rotirea unei elipse în jurul axei sale mici
ce se suprapune peste axa polilor geografici). În cadrul figurii nr. 4.1 este prezentată o
secţiune meridiană a elipsoidului iar din studiul acesteia se observă următoarele:
 perpendicular pe axa polilor geografici, notată cu PNPS, împărţind-o în două
segmente egale ca lungime: PN O  OPS  b (ce se numesc semiaxele mici ale
elipsoidului) se află direcţia cardinală WE cuprinsă în planul ecuatorial
elipsoidal care, la rândul ei este împărţită în două segmente egale ca
lungime: WO  OE  b (ce se numesc semiaxele mari ale elipsoidului);
 aceste două direcţii se intersectează în centrul matematic al elipsoidului,
notat cu O.
Semiaxa mare, notată cu a şi semiaxa mică, notată cu b reprezintă parametri
elipsoidali. Descrierea completă a unui elipsoid de rotaţie se poate face, prin intermediul
a doi parametrii, dintre care, în mod obligatoriu, unul trebuie să fie liniar. Aceşti
parametri se numesc parametrii principali.
De regulă sunt utilizate semiaxa mare notată cu a, cunoscută şi sub denumirea
de rază ecuatorială, semiaxa mică, notată cu b şi turtirea geometrică, notată cu α
pentru care, în litera tura de specialitate se mai întâlneşte notaţia f14:
a -b 1 (4.1)
α   0,003
a 300

14 deoarece cu α se notează valori oarecare pentru unghiuri şi azimute astronomice


- 30 -
După cum se observă, turtirea elipsoidului terestru are o valoare destul de
mică. Acest fapt este explicabil prin faptul că Pământul face parte dintre aşa-numitele
planetele terestre (Mercur, Venus, Marte, Pluto şi Quaoar) deoarece au proprietăţi
asemănătoare cu ale acestuia, şi anume: dimensiuni şi mase mici, densităţi mari,
rotaţii axiale lente, formă rotundă sau elipsoidală cu turtire mică la poli, atmosferă mai
puţin extinsă şi un număr redus de sateliţi artificiali.
Parametrii secundari ai elipsoidului de referinţă sunt:
b  a 1  α  reprezintă semiaxa mică sau raza polară (4.2)

a 2 - b2 (4.3)
e ce se numeşte prima excentricitate numerică
a2

a 2 - b2 (4.4)
e  ce se numeşte a doua excentricitate numerică
b2

E  a 2 - b 2 ce se numeşte excentricitatea liniară (4.5)

a2 (4.6)
c ce se numeşte raza de curbură polară
b
În unele calcule se utilizează următoarele constante geometrice:
a 2 - b2 a-b (4.7)
m'  2 2
; n' 
a b ab
Între parametrii principali şi secundari ai elipsoidului de referinţă se pot stabili,
prin calcule simple, diverse relaţii matematice. Astfel, din prelucrarea relaţiei (4.1)
rezultă:
1  n'
a  α  a - b ⇒ b  a  1 - α   a 
1  n'
b b
⇒ 1- α  α 1
a a (4.8)
Din prelucrarea relaţiei (4.2) rezultă:
1 (4.9)
  2
a 2e2  a 2 - b 2 ⇒b2  a 2 1 - e2  b  a  1  e2  a  1  e2  
2

a 2 - b2 b2 2
(4.10)
e2   1 -  1 - 1 - α   1 - 1 - α 2 - 2α  2α
a2 a2
Această aproximaţie se numeşte aproximaţie de ordinul I şi este permisă, ţinându-se
cont de valoarea mică a turtirii.
b2 b2
e2  1 - ⇒ 2  1 - e2
a 2
a 4.11)
Din prelucrarea relaţiei (4.3) rezultă:
a 2 - b2 a 2 a2 b2 1 (4.12)
e2  2
 2
- 1 ⇒ 2
 e2
- 1 ⇒ 2

b b b a 1  e2
Prin egalarea relaţiilor (4.11 ) şi (4.12) rezultă:
1 1  e2 - 1 e2 (4.13)
1 - e2  ⇒ e 2
 1 - 
1  e2 1  e2 1  e2
În mod analog, se obţin relaţiile:

- 31 -
1 1 1 - e2 - 1 e2 (4.14)
1 - e2  ⇒e2
 1 -  
1 - e2 1 - e2 1 - e2 1 - e2
Din expresiile de mai sus:
2 1 2n' 1  m' (4.15)
α  1  1  e2  1  2 2
 1 2
1  e' 1  n' 1  m'
e'2 4n' 2m'
e2  2α  α2  2
 2

1  e' 1  n' 1  m' (4.16)
a a b
c
1α

2 2

1  e 2

 b 1  e'2  (4.17)
1 e
Prin dezvoltări în serie a relaţiilor anterioare se obţine:
e2 e4 e6 5  e8 e'2 3  e'4 5  e'6 35  e'8 (4.18)
α     ...    
2 8 16 128 2 8 16 128
Din punct de vedere practic însă, se lucrează cu elipsoidul de referinţă care este
determinat din punct de vedere a mărimii parametrilor şi definit ca fiind acel elipsoid
utilizat, la un moment dat, de către un stat sau un grup de state pentru rezolvarea
problemelor geodezice, în speţă pentru întocmirea hărţilor topografice de bază.
De-a lungul timpului, funcţie de stadiul dezvoltării ştiinţelor măsurătorilor
terestre (în ceea ce priveşte posibilităţile de determinare a coordonatelor punctelor
geodezice) sau a dezvoltării tehnologice au existat mai multe metode de determinare a
parametrilor elipsoidului de referinţă: metode geometrice (bazate pe măsurători de
distanţe efectuate în cadrul unor lanţuri de triangulaţie statale sau internaţionale
dispuse de-a lungul meridianelor şi paralelelor), metode fizice ce se bazează pe
măsurători gravimetrice şi, în ultimele decenii, metode satelitare.
Elipsoizii de referinţă utilizaţi în anumite perioade şi pe anumite regiuni istorice
în ţara noastră, în scopul realizării reţelei geodezice de sprijin şi întocmirii
hărţii topografice de bază sunt cei cuprinşi în tabelul nr. 4.1.
Alegerea elipsoidului de referinţă are o mare importanţă deoarece, la suprafaţa
acestuia, se raportează toate măsurătorile geodezice şi topografice. Parametrii şi
orientarea elipsoidului trebuie alese astfel încât, pentru zona de reprezentat, suprafaţa
acestuia să se apropie cât mai mult de cea a geoidului. Posibilităţile de determinare
cât mai justă a parametrilor elipsoidului cresc pe măsura perfecţionării tehnologiilor
de măsurare şi procesare a datelor.
Orientarea elipsoidului se referă la stabilirea coordonatelor geografice ale
punctului fundamental (punctului Laplace), a azimutului acestuia faţă de un alt punct
precum şi la determinarea poziţiei reciproce dintre suprafaţa elipsoidului şi cea a
geoidului în acel punct. Punctul fundamental este un punct faţă de care se stabilesc
coordonatele punctelor reţelei de sprijin geodezice.
Dacă pe viitor, se va adopta elipsoidul WGS ′84 pentru alinierea la cerinţele UE,
sau se va stabili un alt elipsoid, prin devenirea funcţionabilă a „constelaţiei satelitare
GALILEO”, este foarte important să se rezolve pe plan naţional cunoaşterea ondulaţiei
geoidului în mult mai multe puncte decât în prezent pentru obţinerea de valori cât mai
juste a coordonatelor determinate prin tehnologii GNSS.

- 32 -
tabelul nr. 4.1. Elipsoizii de referinţă utilizaţi/propuşi spre utilizare în ţara noastră
nr. denumire anul parametri principali perioada utilizării,
crt. elipsoid calculării semiaxa mare/ turtirea regiunea
semiaxa mică geometrică
(m)
1 Bessel 1 6.377.397,155 1:299,2 1873 – 1916 în Ardeal,
1841 Bucovina, Transilvania
2 Clarke 1 6.378.249,145 ─ 1916 – 1930 în provinciile
1880 6.356.514,86955 româneşti
3 Hayford 1 6.378.388,000 1:297,0 1930 – 1951 pentru întreg
1909 teritoriu românesc
4 Krasovsky 1940 6.378.245,000 1:298,3 din 1951 şi până azi pentru
întregul teritoriu românesc
în domeniul civil
5 WGS ΄84 1984 6.378.137,000 1:298,257223563 de la aderarea la NATO în
6 domeniul militar
6 GRS ΄80 1980 6.378.137,000 ─ este propus la nivelul UE
6.356.752,3144 pentru implementarea
ETRS′80

4.2. Sfera de rotaţie


Spre deosebire de elipsoid, sfera este un corp de rotaţie mai abordabil din punct
de vedere matematic deoarece are raza constantă. Sfera este corpul matematic de
rotaţie generat prin rotirea unui cerc de rază medie în jurul diametrului său ce se
presupune a fi suprapus peste axa polilor geografici PNPS. În cadrul sferei de rotaţie se
neglijează turtirea la poli deoarece, cu precădere, această suprafaţă se utilizează în
cartografie în cazul reprezentărilor la scări medii şi mici (pentru întocmirea hărţilor
geografice). Această suprafaţă matematică de referinţă se poate adopta şi în calculele
geodezice în două situaţii:
 atunci când utilizarea sferei nu influenţează precizia de determinare a
elementelor necesare;
 atunci când calculele geodezice ar fi extrem de laborioase utilizând ca
suprafaţă de referinţă matematică elipsoidul.
În acest caz trebuie calculată valoarea razei medie a sferei ce va înlocui
elipsoidul. În funcţie de scara, tematica, scopul pentru care se întocmeşte harta, etc.
există mai multe posibilităţi de calcul a acesteia:
1. ca medie aritmetică simplă:
a b (4.19)
Rm 
2
2. ca medie aritmetică ponderată:
2a + b (4.20)
Rm 
3
3. în cazul proiecţiilor cartografice echivalente se pune condiţia ca ariile de pe
suprafaţa terestră să se reprezinte nedeformate din punct de vedere valoric în planul
de proiecţia cartografică şi pentru aceasta se pune condiţia de echivalenţă între
suprafaţa elipsoidului şi cea a sferei astfel încât, formula de calcul a razei medii este:
 1  (4.21)
R m  a  1   e2 
 6 

- 33 -
În geodezie însă, în situaţiile mai sus amintite, se obişnuieşte să se calculeze raza
medie cu expresia (4.24) obţinută din expresiile curburii unei secţiuni normale Rn
(4.23) exprimată apoi funcţie de azimutul geodezic RA (4.22):
1 1 cos2 A sin2 A (4.22)
   ; M  Rm  N
Rn R A M N
MN
raza sferei medii Gauss = Rn  R A  (4.23)
N  cos2 φ  M  sin2 φ

c2 b
Rm  M  N 
 2 (4.24)
V W
determinată de către matematicianul, fizicianul, astronomul Karl Friederich Gauss
(1777 – 1855) în cadrul căreia notaţiile au următoarea semnificaţie:
 M reprezintă raza de curbură a secţiunii normale principale meridiane;
 N reprezintă raza de curbură a secţiunii normale principale a primului
vertical;
 c reprezintă raza de curbură polară;
 W reprezintă un parametru auxiliar cu notaţia:
W  (1 - e 2  sin2 ) (4.25)

 V reprezintă un parametru auxiliar cu notaţia:


V  1  e'2  cos2 φ (4.26)

Pentru un elipsoid dat, aceştia sunt funcţie de latitudine, exemplificată prin


dezvoltarea în serie:
1 2 3 4 30 6 525 (4.27)
V 1 e'  e'  e'  e'8 
4 64 1536 49152
1 4 4 45 6 840 8 
  e'2  e'  e'  e'   cos 2φ 
 4 64 1536 49152 
 1 4 18 420 8 
- e'  e'6  e'   cos 4φ 
 64 1536 49152 
 3 120 
 e'6  e'8   cos 6φ 
 1536 49152 
15
- e'8  cos 8φ
49152

Prin intermediul acestei formule valoarea razei medii este calculabilă în funcţie
de latitudinea geografică – geodezică, notată cu φ care poate fi cea corespunzătoare
centrului teritoriului de reprezentat, centrului de greutate al unui triunghi geodezic
sau mijlocului unei direcţii de azimut oarecare. Din acest considerent, o astfel de sferă
de rază medie nu poate înlocui în totalitate suprafaţa elipsoidului de referinţă ci numai
porţiunea din suprafaţa acestuia situată la latitudinea pentru care s-a calculat.

4.3. Sisteme de coordonate


Poziţia unui punct se defineşte în funcţie de: modul de materializare a acestuia,
de metodele de măsurare şi prelucrare, etc.

- 34 -
Dacă ne interesează poziţia punctului pe o direcţie şi numai una (spaţiul 1D),
putem alege o origine arbitrară pe acea direcţie (figura nr. 4.2).

O P

1D
figura nr. 4.2

Se determină astfel, un sistem format din: direcţia dreptei, un punct origine, ales
în mod convenabil şi direcţia, reprezentată de sensului pozitiv al axei care se numeşte
sistem de referinţă.
Putem defini poziţia unui punct P1 în mod absolut sau în mod relativ: în mod
absolut definim poziţia punctului faţă de originea sistemului de referinţă, iar în mod
relativ, poziţia punctului P1 se defineşte faţă de poziţia unui punct anterior Pi-1.
În spaţiul bidimensional (spaţiul 2D) poziţia unui punct se mai poate determina
prin intersecţia a două drepte cu o singură dimensiune. Intersecţia celor două sisteme
este sub formă de unghi drept (sistem cartezian ortogonal). Cele două sisteme se
numesc convenţional axe de coordonate: axa primară (axa X) şi axa secundară (axa Y).
În matematică, axa secundară este la 90 în sens invers acelor de ceasornic, în
geodezie, axa secundară este situată la 90 în sensul acelor de ceasornic faţă de axa
primară.
Sistemul de referinţă este definit de: origine (intersecţia celor două axe), axele
de coordonate şi sensul pozitiv al axelor. Sensurile pozitive se aleg arbitrar în funcţie
de necesităţi dar, de cele mai multe ori, spre punctele cardinale nord şi est.
În România sistemul de referinţă oficial în spaţiul 2D este sistemul de
coordonate plane ale proiecţiei „Stereografice 1970”. În acest spaţiu se desfăşoară
prelucrarea măsurătorilor terestre al căror scop final este reprezentarea în plan a
suprafeţei terestre iar metodele de calcul aferente sunt rezolvate tot în acest spaţiu.
Un alt sistem de coordonate utilizat este cel tridimensional (spaţiul 3D). Acesta
rezultă din intersectarea a trei spaţii unidimensionale sau din reuniunea unui spaţiu
bidimensional cu unul unidimensional. El are 3 sisteme de referinţă cu o singură
dimensiune, necoliniare şi necoplanare, punctul de intersecţie al acestora este originea
sistemului iar liniile de referinţă ale sistemului sunt axele de coordonate.
x , y, z (4.28)
1D  2D → 1D ∪2D →
2D  1D
Pentru definirea poziţiei unui punct în spaţiu, aferentă unui anumit domeniu
se alocă un sistem de referinţă: liniar, curbiliniu, etc. Acest sistem se numeşte sistem
de coordonate şi trebuie să asigure calitatea de a defini poziţia anumitor elemente
constituite din puncte la nivel teritorial local, regional sau global. Un punct în spaţiu
poate fi localizat cu ajutorul sistemelor de coordonate.
În cadrul geodeziei există mai multe criterii de clasificare a sistemelor de
coordonate dintre care, se pot enumera următoarele:
1. în funcţie de poziţia originii sistemului de coordonate:

- 35 -
 sistem de coordonate geocentric cu originea în centrul matematic al corpului
de rotaţie;
 sistem de coordonate cvasigeocentric cu originea în centrul de masă al
Pământului;
 topocentric, cu originea în punctul de staţie sau polul central al proiecţiei
cartografice, ce corespunde originii sistemului de coordonate ale planului de
proiecţie cartografică (carteziene ori polare).
2. după formă:
 sisteme de coordonate carteziene;
 sisteme de coordonate elipsoidale;
 sisteme de coordonate naturale, în cadrul cărora se înscriu: sistemele de
coordonate geografice–geodezice, sistemele de coordonate astronomice şi
sistemele de coordonate astronomo–geodezice.
3. dacă ne referim la poziţia unui corp în mişcare, de exemplu cea a unui satelit
artificial putem avea:
 sistem de coordonate satelitcentric;
 sistem de coordonate geocentric sideral;
 sistem de coordonate orbital.
Dintre acestea vor fi prezentate cele mai utilizate atât în domeniul geodeziei cât şi
al cartografiei matematice.

4.3.1. Sisteme de coordonate ale elipsoidului de rotaţie

4.3.1.1. Sistemul de coordonate carteziene ortogonale tridimensionale (X, Y, Z)

Este un sistem de coordonate ortogonale (axele de coordonate se intersectează


în origine sub unghiuri drepte), unitar, atât din punct de vedere al unităţii de măsură
(metrică), cât şi din punct de vedere al suprafeţei de referinţă unică, pentru cele trei
coordonate. Din punct de vedere al originii sistemul de coordonate este geocentric.

OS1  X S 
 
OS2  YS  (4.29)
 
OS3  Z S 

figura nr. 4.3. Sistemul de coordonate


carteziene tridimensionale elipsoidale

Axa Z se suprapune peste axa polilor cu sensul pozitiv spre polul nord, fiind
perpendiculară pe planul ecuatorial în centrul matematic al elipsoidului. Axele X şi Y
sunt conţinute în planul ecuatorial elipsiodal, perpendiculare una pe cealaltă, axa X

- 36 -
reprezentând intersecţia dintre planul ecuatorial şi planul meridianului Greenwich
(meridianul origine pentru măsurarea longitudinilor) cu sensul pozitiv îndreptat spre
acesta iar axa Y, având sensul pozitiv spre direcţia cardinală est, conform figurii nr.
4.3.
În cadrul acestui sistem, valoarea coordonatelor unui punct de pe suprafaţa
elipsoidului, de exemplu ale punctului S (XS, YS, ZS) se determină prin proiectarea
acestuia pe cele trei axe de coordonate carteziene. Pentru determinarea coordonatei ZS
se proiectează punctul pe axa polilor, OZ printr-o linie paralelă cu planul ecuatorial
sau conţinută în planul cercului de paralel corespunzător. Pentru determinarea
coordonatelor plane XS şi YS se proiectează, într-o primă etapă punctul în S' în planul
ecuatorial. Prin acesta se duc apoi paralele la axele de coordonate OX ŞI OY. În final,
coordonatele vor fi valoric egale cu lungimile segmentelor rezultate: X  OS1, Y  OS2,
şi Z  OS3 conform (4.29).
Acest sistem de coordonate este utilizat în geodezia tridimensională (geodezia
geometrică spaţială) care reprezintă o ramură relativ recent constituită a geodeziei şi
care are ca principal scop definirea, într-un sistem unitar în spaţiul tridimensional, a
coordonatelor punctelor reţelelor geodezice de sprijin. Se utilizează în special în
determinarea coordonatelor geodezice transcalculate pentru sistemele utilizate pe plan
naţional (Stereografic 1970, Gauss – Krüger) din coordonatele oferite, prin intermediul
tehnologiilor geodezice spaţiale, de către „constelaţia” de sateliţi USA – NAVSTAR,
referite la proiecţia Universal Transversal Mercator (UTM).

4.3.1.2. Sistemul de coordonate geografice – geodezice (φ, λ, ΗE)

Coordonatele geografice – geodezice sunt latitudinea şi longitudinea (mărimi


unghiulare ce se măsoară în grade sexagesimale). Pentru simplificare, deoarece se
tratează probleme legate de elipsoid, în continuare le vom spune coordonate geodezice.

figura nr. 4.4. Sistemul de coordonate geodezice –


geografice elipsoidale

Latitudinea geodezică φ a unui punct S situat pe suprafaţa fizică este unghiul pe


care îl face normala N la suprafaţa elipsoidului în punctul respectiv (figura nr. 4.4) cu
planul ecuatorial. Normala este perpendiculară pe tangenta dusă la suprafaţa
elipsoidului în punctul respectiv. Toate punctele având aceeaşi latitudine se situează pe
un cerc de paralel de rază constantă cu atât mai mică cu cât ne apropiem de poli. Cercul

- 37 -
de paralel de rază maximă este cercul ecuatorial cu latitudinea de O0. Latitudinile pot fi
nordice şi sudice, preluând valori între 00 (la ecuator) şi 900 (la poli).
Longitudinea geodezică este unghiul diedru format de planul meridianului
Greenwich cu planul meridianului locului, ce trece prin punctul respectiv şi care are
drept muchie axa polilor. Totalitatea punctelor cu aceeaşi longitudine definesc un
meridian ce reprezintă un arc cu rază de curbă variabilă în funcţie de valoarea
latitudinii. Longitudinile pot fi estice (pozitive) sau vestice (negative) conform cu poziţia
meridianului locului faţă de meridianul origine Greenwich şi preiau valori între 00 şi
1800.
Altitudinea sau cota elipsoidală HE are două componente: altitudinea
ortometrică, notată cu HORT, ce reprezintă înălţimea punctului măsurată prin
nivelment faţă de suprafaţa geoidului şi ondulaţia geoidului, notată cu N, care este
diferenţa dintre suprafaţa geoidului şi cea a elipsoidului (conform figurii nr. 4.5).
Acestea se însumează algebric pentru determinarea altitudinii elipsoidale:
HE  HORT  N (2.1)
Normala N la suprafaţa elipsoidului proiectează punctul respectiv pe axa
polilor, în general altundeva decât în centrul de masă al elipsoidului (deşi tinde să
ajungă în centrul matematic al elipsoidului atunci când direcţia sa se suprapune
peste axa polilor sau este conţinută în planul ecuatorial). După cum se va putea
constata ulterior, singura situaţie în care, din punct de vedere valoric, se identifică cu
una dintre semiaxele elipsoidului este atunci când punctul se suprapune unuia dintre
polii geografici.

figura nr. 4.5. Modul de determinare a altitudinii


elipsoidale în funcţie de cea ortometrică

4.3.2. Sisteme de coordonate ale sferei de rotaţie

4.3.2.1. Sistemul de coordonate geografice (φ, λ)

Se aseamănă cu cel anterior dar are ca suprafaţă matematică de referinţă sfera.


Este utilizat pentru realizarea hărţilor în general în domeniul geografiei dar şi în
domeniul ştiinţelor măsurătorilor terestre, în două situaţii:
 atunci când calculele geodezice sau cartografice sunt prea dificile utilizând
elipsoidul;

- 38 -
 atunci când precizia de determinare a unor valori nu este afectată de
utilizarea sferei.
Latitudinea este unghiul format de verticala locului, numită şi normala la
suprafaţa geoidului, în acel punct, cu planul ecuatorial sferic, iar verticala locului trece
întotdeauna prin centrul sferei. Longitudinea se defineşte la fel ca şi în cazul sistemului
de coordonate geodezice –- geografice, anterior prezentat (figura nr. 4.6).

figura nr. 4.6. Coordonatele geografice sferice

4.3.2.2. Sistemul de coordonate sferice polare (A, Z)

După cum s-a prezentat anterior, poziţia unui punct de pe suprafaţa sferei
aleasă ca model matematic pentru suprafaţa terestră, poate fi definită prin intermediul
unui sistem de coordonate unghiulare (φ, λ) referite în raport cu axa de rotaţie a
acesteia, ce coincide cu axa polilor geografici. Liniile de coordonate curbilinii ale
acestui sistem, transpuse în planul hărţii o caroiază în aşa-numita reţea cartografică
principală, în cazul proiecţiilor drepte sau polare15, în cadrul cărora, se alege ca pol al
reprezentării unul dintre polii geografici.
În scopul micşorării sau eliminării unor deformaţii ale elementelor liniare,
areolare sau unghiulare, este de multe ori mai avantajos să se aleagă un pol al
proiecţiei cartografice, diferit de polul geografic, situat, de regulă, în centrul teritoriului
de reprezentat. Acesta se notează cu Q0 (φ0, λ0) şi are latitudinea: 00  φ0  900. În
cadrul acestor tipuri de proiecţii cartografice, din punct de vedere al calculelor
matematice, ca suprafaţă de referinţă se alege sfera. Pe suprafaţa acesteia, diametral
opus polului Q0 se află polul Q0' şi se consideră, într-un mod forţat că această ax,
Q0Q0' reprezintă axa de rotaţie a sferei, conform figurii nr. 4.7.
Arcele de cerc ce unesc cei doi poli şi care ar corespunde meridianelor, se
numesc verticaluri, de exemplu arcul Q0A1A2A3Q0' sau arcul Q0B1B2B3Q0' iar arcele de
cerc generate pe suprafaţa sferei de intersecţia axei Q0 Q0' cu plane perpendiculare pe
aceasta şi care ar corespunde paralelelor, de exemplu A1B1, A2B2 şi A3B3 se numesc
almucantarate. Verticalurile şi almucantaratele sunt liniile de coordonate curbilinii ale
sistemului de coordonate sferice polare iar poziţia punctelor de pe suprafaţa de rotaţie
este definită prin coordonatele sferice polare (A, Z).

15 sunt utilizate pentru întocmirea hărţilor la scări mici sau pentru reprezentarea regiunilor circumpolare
- 39 -
Cu A se notează azimutul, care este unghiul măsurat în sens direct (sensul acelor
de ceasornic) de la meridianul polului Q0, de longitudine sferică λ0, până la verticalul
punctului B.
Cu Z se notează distanţa zenitală ce reprezintă lungimea arcului de vertical
dintre polul proiecţiei şi punctul considerat, în acest caz, lungimea arcului Q0B. Această
coordonată mai poate fi exprimată şi unghiular (reprezentând ughiul la centrul sferei
corespunzător arcului subîntins).
Verticalurile reprezintă locul geometric al punctelor cu A  constant iar almu-
cantaratele reprezintă locul geometric al punctelor cu Z  constant.
Familiile de verticaluri şi almucantarate caroiază suprafaţa sferei de rotaţie
formând aşa-numita reţea normală16 care se proiectează în planul hărţii, preluând
diferite forme, funcţie de particularităţile respectivei reprezentări.

figura nr. 4.7. Aspectul reţelei normale a figura nr. 4.8. Legătura dintre coordonatele
coordonatelor sferice polare sferice polare (A, Z) şi cele geografice (φ, λ)

În cazul proiecţiilor oblice şi transversale, poziţia unui punct B de pe suprafaţa


sferei se defineşte conform figurii nr. 4.8, prin două rânduri de coordonate:
 coordonatele geografice (φ, λ);
 coordonatele sferice polare (A, Z).
Polul Q0 al unei astfel de proiecţii cartografice se alege, de regulă, în centrul
teritoriului de reprezentat iar imaginea sa, transpusă în planul de proiecţie cartogra-
fică reprezintă originea sistemelor de coordonate plane, polare şi carteziene.
Este important de reţinut faptul că, fără aceste sisteme de coordonate, cartografia
nu ar fi putut rezolva problema întocmirii hărţilor iar imaginile liniilor de coordona-
te ale acestora, transpuse în planul proiecţiei cartografice (planul hărţii), caroiază
suprafaţa acestuia, fie sub forma reţelei cartografice sau principale de meridiane şi
paralele fie sub forma reţelei normale de verticaluri şi almucantarate.
Am considerat importantă prezentarea acestui sistem de coordonate deoarece,
materialele cartografice avute la dispoziţie aferente regiunii studiate sunt realizate fie în
proiecţii transversale (proiecţia cilindrică Gauss – Krüger) fie în proiecţii oblice (proiecţiile
azimutale: plan tangent Budapesta şi plan unic secant Stereografică 1970).

16 în cazul particular al proiecţiilor drepte, reţeaua normală se suprapune peste reţeaua principală, cartografică
- 40 -
4.3.2.3. Sistemul de coordonate geocentrice sferice (φ', λa, R)

În cazul în care utilizăm observaţiile efectuate de către sateliţii artificiali în


diferite probleme de astronomie, geodezie, gravimetrie sau în telecomunicaţii,
meteorologie, navigaţie, etc. este necesar să cunoaştem atât poziţia staţiilor de
observare cât şi cea a satelitului. Acestea pot fi definite în mai multe sisteme de
coordonate, unul din ele fiind sistemul geocentric sferic.
Pentru definirea poziţiei satelitului există mai multe sisteme de coordonate:
― sisteme legate de Pământ care au denumiri diferite, funcţie de poziţia
originii sistemului de coordonate: geocentrice, atunci când originea este în
centrul de masă al Pământului sau topocentrice atunci când originea reprezintă
punctul de observare sau staţie;
― sisteme legate de sfera cerească care, de asemenea pot fi geocentrice
sau topocentrice.
În cadrul figurii nr. 4.9, R reprezintă raza vectoare adică distanţa de la centrul
de masă al Pământului la staţia de recepţie a semnalelor satelitului, notată cu M, φ'
este latitudinea geocentrică, λa este longitudinea astronomică. Iniţial se determină
coordonatele astronomice, φa, λa iar apoi latitudinea geocentrică se determină cu
următoarele formule:
 
R  sin φ  S  106  0,1568  H  sin φa (4.30)
R  cos φ  C  10 6

 0.1568  H  cos φa
în cadrul cărora S şi C sunt mărimi ce se datorează fenomenului de paralaxă
calculabile in funcţie de latitudinea astonomo-geodezică, notată cu φa.

figura nr. 4.9. Sistemul de coordonate sferice (φ', λa, R)

Legătura dintre aceste coordonate sferice şi coordonatele geocentrice tridimen-


sionale elipsoidale este dată de următorul grup de formule:
X  R  cos φ' cos λ a  N  H  cos φ  cos λ (4.31)
Y  R  cos φ' sin λ a  N  H  cos φ  sin λ
  
Z  R  sin φ'  N 1  e2  H  sin φ
în cadrul cărora N este raza de curbură a secţiunii normale principale a primului
vertical.

- 41 -
Din studiul acestor relaţii se poate scrie că:
X (4.32)
  Y sin λ Y
 Y   F φ, λ, a, e, h ; cunoscând că   tgλ ;  λ  arctg
Z  X cos λ X
 
φ
 
   F1 X, Y, Z, a, e, HE ;
Z
 tg φ 

N  HE 
λ  X  
N  1 - e2  HE  sin λ
(4.33)
Z Z
unde φ  arctg sau arctg
Y X
în funcţie de orientarea sistemului de axe de coordonate.
Dacă, în schimb, se cunosc coordonatele carteziene tridimensionale ale staţiei,
notate tot cu X, Y, Z, se pot determina coordonatele geodezice ale acesteia (φ, λ, HE) cu
următorul grup de formule:
Y
tg λ 
Z
Z  sin λ
tgφ 
a  e2  sin λ (4.34)
Y
 2

1  1  e  tg φ 2

X
HE  N
cos φ  cos λ
notaţiile din cadrul formulelor având următoarea semnificaţie:
a — semiaxa mare a elipsoidului;
e2 — pătratul primei excentricităţi numerice;
N — raza secţiunii normale a primului vertical;
HE — altitudinea elipsoidală a punctului;
Există de asemenea şi relaţii de transformare între parametrii celor două
sisteme de coordonate elipsoidale: sistemul de coordonate geografice – geodezice (de
parametri φ, λ, HE) şi sistemul geocentric cartezian tridimensional (de parametri X, Y,
Z), numite ecuaţii parametrice ale elipsoidului de rotaţie, ilustrate de figura nr. 4.10:

figura nr. 4.10. Legătura geometrică dintre cele două sisteme de coordonate ale elipsoidului:
geografice – geodezice (φ, λ) şi carteziene ortogonale tridimensionale (X, Y, Z)

X
a  cos φ  cos λ
; Y
a  cos φ  sin λ
; Z
 
a  1 - e2  sin φ (4.35)
W W W

- 42 -
4.4. Ecuaţii parametrice ale elipsoidului de referinţă
Ecuaţia generală a unui elipsoid de referinţă, exprimată sub formă implicită
este:
X2  Y 2 Z 2 (4.36)
 2 -1  0
a2 b
În afară de aceasta ne interesează să determinăm şi alte relaţii care să facă
legătura dintre coordonatele carteziene tridimensionale X, Y, Z şi coordonatele
geodezice (, ) ale unui punct S, exprimabile faţă de parametrii elipsoidului (motiv
pentru care se mai numesc ecuaţii parametrice). Conform figurii nr. 4.10, legătura
dintre acestea este următoarea:
X  xφ, λ 
Y  y φ, λ  (4.37)
Zz

Pentru obţinerea acestora trebuie însă să determinăm ecuaţiile parametrice ale


elipsei meridiene. În figura nr. 4.11 secţiunea meridiană a punctului S conţine un
sistem cartezian bidimensional de coordonate x, z ambele exprimabile în funcţie de
latitudinea geodezică: x  x φ , z  z φ  .

figura nr. 4.11

Din studiul celor două figuri se observă imediat legătura dintre cele două
sisteme de coordonate:
X  x  cos λ (4.38)
Y  y  sin λ
Zz

În acest sistem de coordonate ecuaţia elipsei meridiene, scrisă sub formă


implicită, va fi:
x2 z2 (4.39)
f x, z    1  0
a 2 b2
- 43 -
În cadrul acesteia înlocuim pe b2  a 2 1  e2 şi înmulţind termenii relaţiei cu a2  
obţinem:
z2 (4.40)
f x, z   2
 a2  0
1- e
Diferenţiind total această funcţie obţinem:
f
f f dz (4.41)
df  dx  dz  0 sau df  f ' x   dx  f z dz  0 ⇒  - x
x z dx f
z
f f 2z (4.42)
dar  2x şi 
x z 1 - e2

şi prin urmare:
dz

-2x


x 1 - e2  (4.43)
dx 2z z
1 - e2
Din studiul figurii, acest raport reprezintă din punct de vedere geometric panta
tangentei la curbă:
dz cos φ (4.44)
dx
 
 tg 900  φ  ctgφ  
sin φ

x  1 - e2


cos φ
z
x  1  e2  sin φ   (4.45)
z sin φ cos φ
Înlocuind în funcţia noastră iniţială vom obţine:

2
x 

x 2  1 - e2  sin2 φ 
2

 a 2 ⇒x 2  cos2 φ  sin2 φ - e2  sin2 φ   a 2


 cos2 φ

1 - e2  cos2 φ 
a  cos φ (4.46)
⇒x 
1 - e2 sin2 φ
Procedând în mod analog, obţinem:
z  cos φ (4.47)
x

sin φ  1 - e2 
Înlocuind în funcţia noastră iniţială vom obţine:
z 2  cos2 φ

z2
 a 2

z 2  cos2 φ  z 2  sin2 φ  1 - e2
 a2 
 
1 - e  2 2
 sin φ 2 1 e 2 2 2

1 - e  sin φ 2

z 2  sin2 φ  z 2  cos2 φ - z 2  sin2 φ - e2


 a2 

z 2  sin2 φ  cos2 φ - e2  sin2 φ a 2

1 - e   sin φ 2 2 2
1 - e   sin 2 2 2
φ
 z 1  e   sin φ  a  e  1  e   sin φ  z  1  e  sin φ  
2 2 2 2 2 2 2 2 2 2

 a  e  1  e   sin φ 
2 2 2 2

a 1 - e   sin φ 2
z (4.48)
1 - e   sin φ 2

Ţinând cont de aceste rezultate vom obţine ecuaţiile parametrice ale


elipsoidului de rotaţie:
- 44 -
a cos φ  cos λ
X
2
1 - e2  sin2
a  cos φ  sin λ
Y
(4.49)
2
1 - e2  sin2 φ

Z

a 1 - e2  sin λ 
2
1 - e  sin2 φ
2

În geodezie şi proiecţii cartografice datorită complexităţii calculelor o serie de


coeficienţi variabili cu latitudinea şi exprimabili în funcţie de parametrii elipsoidului
de referinţă denumiţi şi coeficienţi auxiliari, au primit nişte notaţii şi sunt calculaţi în
funcţie de latitudine şi întabelaţi în aşa numitele tabele ale elipsoidului.
Coeficienţii sunt:
W  2 1 - e2  sin2 φ ; V  2 1  e'2  cos2 φ  2 1  η2
sinφ
unde: η2  e'2  cos2 φ  η  e' cos φ; t  tgφ 
cosφ (4.50)
Dacă ne propunem să stabilim nişte relaţii între coeficienţii auxiliari W, V procedăm
astfel:
W2  1 - e2  sin2 φ
e'2 e'2 1  e'2 e'2  sin2 φ
dar e2   1   sin2
φ  
1  e'2 1  e'2 1  e'2



1  e'2  1 - sin2 φ   1  e'  cos
2 2

V2
1  e'2 1  e'2 1  e'2
1 V2
dar
1  e'2
 1 - e 2
 W 2

1  e'2
 V 2  1 - e2  
(4.51)
Ne propunem să exprimăm ecuaţiile parametrice şi în funcţie de parametrul
a
auxiliar V. Pentru aceasta preluăm raportul şi-l exprimăm la pătrat:
W
a2 a2 (4.52)

W2 V 2  1 - e2   
a2

a4 1

c2

a

c
1 a2 a2 W 2 b2 V 2
V 2
W V
 dar c
1 - e 2 b2 b
În concluzie, ecuaţiilor parametrice ale elipsoidului de rotaţie, exprimate în
funcţie de cei doi parametri auxiliari sunt următoarele:
a  cos φ  cos λ c  cos φ  cos λ
X 
W V
a  cos φ  sin λ c  cos φ  sin λ (4.53)
Y 
W V

Z
 
a  1 - e2  sin φ


c  1 - e2  sin φ 
W V

- 45 -
CAPITOLUL V
CURBE PE SUPRAFEŢA ELIPSOIDULUI DE REFERINŢĂ

5.1. Secţiuni normale principale


Planul normal este planul ce conţine normala la suprafaţa elipsoidului într-un
punct (S în figura nr. 5.1). Secţiunea normală este intersecţia dintre planul normal şi
suprafaţa elipsoidului. Pentru un punct dat putem avea o infinitate de secţiuni
normale. Dintre acestea, interes în geodezie îl prezintă numai două şi anume:
secţiunile cu raza maximă de curbură, respectiv cu raza minima de curbură care se mai
numesc şi secţiuni normale principale. Secţiunea cu rază minimă de curbură, notată cu
M, se numeşte secţiunea normală principală a elipsei meridiene sau meridiană. Ea
reprezintă intersecţia suprafeţei elipsoidului de rotaţie cu planul format de arcul de
meridian al punctului şi axa polilor geografici. Secţiunea cu rază maximă de curbură,
notată cu N, este secţiunea normală principală a primului vertical, se mai numeşte
marea normală şi este perpendicular pe prima, motiv pentru care se spune că sunt
secţiuni conjugate.

Secţiunea elipsei
figura nr. 5.1 meridiene

În afară de cele două secţiuni normale, în cadrul figuri de mai sus, pentru
punctul nostru S mai este figurată şi o secţiune înclinată oarecare şi anume secţiunea
cercului de paralel cu raza, r  x . Între aceasta şi secţiunile normale principale
(normala la suprafaţa elipsoidului) unghiul de înclinare este egal cu latitudinea  şi
normala la suprafaţa elipsoidului este perpendiculară în punctul S pe planul tangent
aici la suprafaţă. Conform teoremei lui Meusnier, raza unei secţiuni înclinate oarecare
care, într-un punct dat, are aceeaşi tangentă cu o secţiune normală este egală cu
mărimea proiecţiei secţiuni normale (în cazul nostru secţiunea normală este secţiunea
primului vertical).

- 46 -
5.1.1. Raza de curbură M a secţiunii meridiene

Considerăm punctele S şi S′ infinit apropiate, situate la aceeaşi longitudine pe


elipsa meridiană de rază M dar cu latitudini diferite (figura nr. 5.3). Lungimea arcului
de meridian dintre acestea este arcul de meridian Δs . Pentru calculul acesteia putem
scrie că:
Δs ds ds (5.1)
M  lim  
Δα → 0 Δα dα dφ
dar, pentru suprafeţe infinit mici, elementul de arc, notat cu ds, se poate calcula,
conform figurii nr. 5.2 astfel:
ds 2  dx 2  dz 2 (5.2)

figura nr. 5.2 figura nr. 5.3

 dx 
2
 dz 
2 (5.3)
2
M      
 dφ   dφ 
unde ştim că:
a  cos φ a  cos φ 1 (5.4)
x  1

 a  cos φ  1  e2  sin2 φ  2
;
W 
1  e2  sin2 φ 2

unde W = W  2 1  e2 sin2  φ

dx  1  1 3 


 a   sin φ  1  e2  sin2  2

 cos φ     1  e2  sin2  2
 
  2e2  sin φ  cos φ 
  2 

3

 a  sin φ  1  e2 sin2  φ  2

 1  e2  sin2 φ  e2  cos2 φ  
3

 a  sin φ  1  e2  sin2 φ  2

 1  e2  (5.5)

z
 
a  1  e2  sin φ
  1
 a  1  e2  sin φ  1  e2 sin2 φ 2  
W (5.6)
dz 1



 a  1  e2   cos φ  1  e 2
 sin2 φ  2
 
  1 3 

 sin φ      1  e2  sin2 φ  2

  2e2  sin φ  cos φ   
  2 

- 47 -
3
  
 a  1  e2  cos φ  1  e2 sin2 φ   1  e
2 2
 sin2 φ  e2 sin2 φ 
 a  1  e   cos φ  1  e φ
2 2 3 /2
 sin2 (5.7)
Înlocuind rezultatele în formula (5.3), rezultă:

M2  a 2  sin2 φ 1  e2  sin2 φ   1  e 
3 2 2

 a 2  cos2 φ 1  e2  sin2 φ   1  e 
3 2 2
 (5.8)

M

a 1  e2  (5.9)
W3
Mărimea razei de curbură depinde de latitudine şi anume ea creşte de la ecuator
spre poli deoarece:
 la ecuator avem φ  00  sin φ  0  M  a  1 - e 2  
a2
 la poli avem φ  900  sin φ  1  M   c2 conform (5.10)
b

M

a 1  e2  a 

3 1
1  e  2 2
1  e  2 2 
  M 
a2
 c unde c este raza de curbură polară (5.10)
b2 1 b  b
2
1 e  2  1  e  2 2
 
a a
Ne propunem în continuare să exprimăm pe M şi în funcţie de parametrul
auxiliar V:

M =

a 1  e2

a 1  e2

 
c 1  e2
 
a c 
 ; dar W2  V 2  1  e2
   
3 3 2 2
W W W V W W V
c
M
V3 (5.11)

În concluzie, formulele pentru calculul razei de curbură a elipsei meridiene


sunt:

M

a 1  e2 c
 3
 (5.12)
3
W V

5.1.2. Raza de curbură N a secţiunii normale a primului vertical

figura nr. 5.4


- 48 -
În figura nr. 5.4 se poziţionează punctul S pe conturul elipsei meridiene
(secţiunea normală principală), se figurează cercul de paralel al acestuia (secţiunea
înclinată) şi raza secţiunii normale principale a primului vertical, notată cu N ce
reprezintă lungimea arcului SS0. Conform teoremei lui Meusnier se poate calcula
mărimea razei secţiunii înclinate (care în cazul nostru este raza cercului de paralel al
punctului S) în funcţie de proiecţia razei secţiunii normale (secţiunea normală a
primului vertical N):
r  N  cos φ (5.13)
a c (5.14)

W V
a  cos φ (5.15)
rx
W
N  SS0
x
r  x  SS 0  cos φ  N  cos φ  N 
cos φ a (5.16)
N
x a W
dar 
cos φ W
a c
 
W V
a  cos φ
Din studiul formulei r  se observă că r0 la ecuator (pentru φ  0 0 )
W
este egal cu a (raza cercului ecuatorial sau semiaxa mare a elipsoidului), iar r90 0 la poli

(pentru φ  900 ) este nul.


Ne propunem să comparăm valorile celor două raze de curbură ale secţiunilor
N
principale şi pentru aceasta studiem raportul :
M
N c V3
   V 2 dar V  2 1  e'2  cos2
M V c
N (5.17)
  1  e'2  cos2 φ  NM
M
Acest rezultat reprezintă motivul pentru care secţiunea normală a primului
vertical se mai numeşte şi marea normală.
Dacă ne propunem să studiem valorile minime ţi maxime ale valorilor acestei
raze, obţinem:
 la ecuator pentru φ  00  N0 0  a  r

a a2
 la poli pentru φ  900  N90 0  1
 cM
1 - e 
2 2 b

Se deduce că raza de curbură a primului vertical descreşte de la ecuator la poli, unde


este egal cu raza de curbură a elipsei meridiene. Valorile acestor raze depind de
parametrii elipsoidului şi de valoarea latitudini  .
Pentru facilitarea calculelor în geodezie şi proiecţii cartografice s-au întocmit
tabele ale elipsoizilor în care atât razele de curbură ale celor două secţiuni normale
- 49 -
principale, M şi N, cât şi alte elemente se găseau calculate funcţie de valoarea
latitudinii. Pentru elipsoidul Krasowski s-au întocmit tabelele Tarczy – Hornoch –
Hristov. Actualmente ele sunt calculate direct, prin intermediul unor programe
dedicate măsurătorilor terestre, care utilizează formulele deduse anterior,
particularizându-le pentru oricare elipsoid ce se doreşte a fi utilizat.
O reprezentare grafică a celor stabilite anterior, referit la valorile razelor
secţiunilor normale principale este figura nr. 5.5.
Pentru a reprezenta grafic mărimile razelor de curbură ce trec prin punctul S se
construieşte desfăşurata sau evoluta elipsei. Oricare dintre punctele elipsei meridiene
au razele de curbură M tangente în interior la evoluta elipsei pe care se determină
astfel centrele de curbură. Curba este tangentă în interior la cercul de rază R  a  b .
Ecuaţia evolutei este următoarea:
2 2 2 (5.18)
ax 3  bx 3 
 a 2 - b2  3

La elipsele cu turtire mică evoluta este foarte subţire, iar la limită (în cazul cercului)
evoluta devine centrul acestuia.

figura nr. 5.5

5.2. Calculul lungimii arcului de meridian (sm)

figura nr. 5.6

- 50 -
Pentru deducerea formulei de calcul a lungimii acestei curbe, alegem pe
conturul elipsei meridiane două puncte infinit apropiate având aceeaşi longitudine, λ,
dar cu latitudini diferite: S1(1,), S2(2,) unde 2 > 1. Distanţa finită dintre acestea o
notăm cu S1-2. În situaţia în care, considerăm că punctele sunt infinit apropiate,
putem calcula (conform figurii nr. 5.6) lungimea unui astfel de arc de meridian
pornind de la expresia razei de curbură a secţiunii normale principale a elipsei
meridiane:
Δs ds dsm (5.19)
M  lim    ds m  M  dφ
Δ  0 Δφ dφ d

S1S2 
S2 2

a  1  e2 
şi W  1  e2  sin2 φ
(5.20)
 ds m   M  Δφ , unde M 
W 3
S1 1

 
 M  a  1  e  1  e2  sin2 φ
2
3 2

unde s1 2  a  1  e2  
Aceasta este o integrală eliptică de speţa I şi nu admite soluţii imediate, fapt
pentru care se va dezvolta în serie expresia din a doua paranteză, după formula
cunoscută:

1  x m  1  mx  mm - 1 x 2  
2
Deoarece |e2sin2| < 1, seria este convergentă şi se calculează până la puterea
a opta, pentru a obţine precizia necesară de calcul a lungimii arcului de meridian,
ţinând cont de formulele puterilor sinuşilor, dintre care reamintim:
1 - cos 2φ 3 1 1
sin2 φ  , sin4 φ  - cos 2φ  cos 4φ
2 8 2 8
Efectuând calculele, şi grupând în mod favorabil, sub forma unor coeficienţi,
valorile numerice exprimate şi în funcţie de prima excentricitate numerică, notată cu
e, obţinem:
1 - e 2
sin2 φ  3/ 2
 A' - B' cos 2φ  C' cos 4φ - D' cos 6φ  E' cos 8φ  ... (5.21)

În cadrul acestei formule, coeficienţii au fost notaţi cu A', B', C', D' şi E' având
expresiile:
3 45 4 175 6 11025 8
A '  1   e2  e  e  e 
4 64 256 16384
3 15 4 525 6 2205 8
B'    e2  e  e  e 
4 16 512 2048 (5.22)
15 4 105 6 2205 8
C'   e  e  e 
64 256 4096
105 6 315
D'   e   e8  
256 2048
315
E'    e8  
16384
Pentru elipsoidul Krasovski, coeficienţii numerici preiau următoarele valori:

- 51 -
A' = 1.005 051 773 90
C' = 0.000 010 624 51
B' = 0.005 062 377 64
D' = 0.000 000 020 81
E' = 0.000 000 000 04
În limita aproximaţiilor acceptate, în urma integrării vom obţine expresia:
 A' φ 2  φ1  B'sin 2φ2  sin 2φ1  C'sin 4φ 2  sin 4φ1  

S1S2  a  1  e2   ρ

2

4

 
 D'sin 6φ 2  sin 6φ1  E  sin 8φ 2  sin 8φ1   (5.23)
 6

8 
 
În cadrul acestei expresii, se selectează coeficienţii constanţi în funcţie de latitudine şi
exprimabili în metri, pentru care se adoptă următoarele notaţii:

P

a  1  e2 
 A' ; Q 

a  1  e2 
 B' ; R 

a  1  e2 
 C'
ρ 2 4

S

a  1  e2 
 D' ; T 

a  1  e2 
 E'
(5.24)
6 8

pe care îi înlocuim, obţinând forma prescurtată a expresiei de calcul a lungimii finite a


arcului de meridian:
S1S2  s12  P  φ2  φ1   Q  sin 2φ2  sin 2φ1   R  sin 4φ2  sin 4φ1   (5.25)
 S  sin 6φ 2  sin 6φ1   T  sin 8φ 2  sin 8φ1 
Se observă că, expresia primului termen se măsura în radiani şi din acest motiv a fost
convertită în grade sexagesimale prin intermediul coeficientului ρ◦.
Pentru exemplificarea ordinului de mărimi ale acestor constante pentru
latitudinea  exprimată în grade sexagesimale în cazul elipsoidului Krasovski vom
avea următoarele valori medii:
P = 111 134,861 083 803 m
Q = 16 036,480 269 m
R= 16,828 060 67 m
S= 0,021975 m
T= 0,000031 m
Observaţii:
1. Lungimea arcului de meridian este funcţie de parametrii elipsoidului de referinţă şi
de latitudinile 1 şi 2 ale punctelor ce-l mărginesc (situate la capetele arcului de
meridian dsm). Presupunând cunoscute latitudinile precum şi lungimea arcului de
meridian rezultă o posibilitate de determinare, prin intermediul formulei de mai sus, a
parametrilor elipsoidului de referinţă (a şi e2). Dacă dispunem de mai mult de 2 de
astfel de măsurători, determinarea parametrilor se poate face în mod riguros,
rezolvând sistemul prin metoda celor mai mici pătrate, utilizată, cu precădere, în
cadrul calculelor de geodezie elipsoidală.
2. Pentru unele calcule aproximative cu ajutorul relaţiilor de mai sus s-au dedus
valorile arcelor de meridian astfel:
 pentru valori sexagesimale:
- 52 -
φ2  φ1   1 arc  s12  111 km
1853,167 Anglia
φ2  φ1   1' arc  s12  1852 m  mila marina 
1853,240 S.U.A.
φ2  φ1   1" arc  s12  31  32 m
 pentru valori centezimale:
φ2  φ1   1g arc  s12  100 km
φ2  φ1   1c arc  s12  1.000 m
φ2  φ1   1cc arc  s12  10 m
şi, în consecinţă, pentru 0,0001 s1-2  3 mm.
3. În realitate, lungimea arcului de meridian de 1 sexagesimal este în funcţie de
latitudinea  a acestuia, înregistrându-se o creştere de la ecuator la pol, la fel ca şi
pentru raza de curbură M a elipsei meridiane:
arc 1 ,   0 (Ecuator.)  s1-2  110.576,3 m
arc 1 ,   90 (Poli)  s1-2  111.695,8 m
4. Pentru lungimi de arce de meridian S1S2  45 km se utilizează o formulă de calcul
simplificată, în funcţie de latitudinea medie notată cu m  (1  2)/2 şi diferenţei de
latitudini   2 - 1 ambele exprimate în grade sexagesimale:
2 (5.26)
Δφ"  1  Δφ"  
S1S2  Mm   1      e2  cos 2φ m 
ρ"  8  ρ"  

5. Foarte importantă de reţinut este formula de calcul a unui element de arc de
meridian:
ds m  M  dφ
6. Se observă că lungimea unui arc de meridian este funcţie de cele două latitudini şi

de parametrii elipsoidului de referinţă: sm  f a, e2 , φ1, φ 2 

5.3. Lungimea arcului de paralel sp. Metoda de determinare a elipsoidului


de referinţă

Fie două puncte S1(, 1) şi S2(, 2) situate pe paralelul de rază r, la distanţa
finită, notată cu sp, conform figurii nr. 5.7:

figura nr. 5.7


- 53 -
În domeniul infinit mic, lungimea arcului de paralel se poate calcula cu relaţia:
ds p  r  dλ Din cadrul desenului de mai sus se observă că, din punct de vedere
geometric, mai este exprimabil în funcţie de raza de curbură a secţiunii normale
principale a primului vertical. Prin egalarea acestor două rezultate obţinem:
ds p  r  dλ  (5.27)
 ⇒ds p  r  dλ  N  cos φ  dλ
r  N  cos φ 
Deoarece raza cercului de paralel, r este constantă pentru o latitudine dată,
relaţia este integrabilă imediat iar lungimea finită a unui arc de paralel are
următoarea formulă:
1 (5.28)
s p  r  λ 2  λ1 'arc 1'  r  λ 2  λ1  
ρ"
iar dacă pentru elementele constante din formulă adoptăm notaţia  putem scrie:
1 (5.29)
ν  r  const. ⇒ sp  ν  λ 2 - λ1 "
ρ' '


şi se observă că: ν  f a , e2 , φ 
iar în cadrul formulei cunoaştem:
a  cos φ
rx
W

 a  cos φ  1 - e2  sin2 φ
12

Observăm că lungimea unui arc de paralel este funcţie atât de latitudine şi
 
longitudini cât şi de parametrii elipsoidului de referinţă: s p  f a , e2 , φ, λ1, λ 2 , iar

 
s m  f a , e2 , φ 2 , φ 2 .
Formulele de calcul pentru lungimile unui arc de meridian şi de paralel ne dau
posibilitatea principală de determinare a parametrilor elipsoidului de referinţă prin
metode geometrice, adică măsurând lungimile de arce de meridian şi de paralele
dintre două puncte geodezice măsurate prin metode astronomo-geodezice, şi
determinate prin măsurători gravimetrice.

figura nr. 5.8

În cadrul figurii nr. 5.8, cu ,  s-au notat valorile acceleraţiei gravitaţionale


corespunzătoare celor două direcţii normale principale iar cu a, e2 s-au notat
parametrii elipsoidului de referinţă.

- 54 -
5.4. Calculul unghiului dintre liniile de coordonate curbilinii (). Calculul
elementului de arie (ds)

5.4.1. Calculul unghiului 

I. Pe o suprafaţă curbă oarecare, notată cu S adoptăm un sistem de coordonate


curbilinii   const.,   const. iar la acestea ducem tangentele în origine, notate cu t
respectiv, t între care se formează unghiul , în cazul cel mai general diferit de 900
(figura nr. 5.9). Ne propunem să calculăm unghiul  în funcţie de parametrii E, F, G.
Pentru aceasta definim tangentele t, t în funcţie de cosinuşii directori , ,  adică
cosinuşii unghiurilor pe care tangentele îl fac cu axele unui sisteme de coordonate
ortogonal tridimensional X, Y, Z având aceeaşi origine (figura nr. 5.10).

figura nr. 5.9 figura nr. 5.10

Particularizând pentru planul de proiecţie cartografică (sistem de coordonate


bidimensional) şi pentru suprafeţe infinit mici, conform figurii nr. 5.11, cosinuşii
directori vor avea următoarele expresii:

figura nr. 5.11

dx
α
ds (5.30)
dy
β
ds
dX dY dZ (5.31)
Corespunzător suprafeţei S vom avea: α  ,β  ,γ
ds ds ds
Cunoscând expresiile derivatelor dX, dY, dZ, putem calcula cosinuşii directori:

- 55 -
X X X d φ X dλ
dX   dφ   dλ α   
φ λ φ ds λ ds
Y Y Y dφ Y dλ (5.32)
dY   dφ   dλ  β    
φ λ φ ds λ ds
Z Z Z dφ Z dλ
dZ   dφ   dλ γ   
φ λ φ ds λ ds
Particularizând pentru tangenta t (, , ):
λ  const. ⇒ dλ  0 ⇒ ds  dsm  2 E  dφ (5.33
X dφ Y dφ Z dφ
α  ;β   ;γ   
φ ds φ ds φ ds (5.34)

X 1 Y 1 Z 1 (5.35)
 αλ   ; βλ   ; γλ  
φ E φ E φ E
Particularizând pentru tangenta t (, , ):
φ  const. ⇒ dφ  0 ⇒ ds  ds p  2 G  dλ (5.36)

X dλ Y dλ Z dλ
α  ;β   ;γ   
λ ds λ ds λ ds
X 1 Y 1 Z 1
 αφ   ; βφ   ; γφ   (5.37)
λ G λ G λ G
În continuare putem determina o formulă de calcul a unghiului ω:
F (5.38)
cos ω  α  α λ  β  β λ  γ  γ λ ⇒ cos ω 
EG
Putem determina şi alte formule ale funcţiilor trigonometrice:
F2 EG - F 2
sin2 ω  1  cos2 ω  1 -  ⇒
EG EG
E  G - F2 H
 sin ω    H  E  G - F2
EG EG (5.39)

sin ω H EG H E  G - F2
tg ω     (5.40)
cos ω EG E E F

sin ω = 1 (5.41)
II. Pe suprafaţa elipsoidului pt. ω = 90° ⇒ ⇒F = 0
cos ω = 0

5.4.2. Calculul elementului de arie dS

I. Pe o suprafaţă curbă oarecare, conform figurii nr. 5.12, trebuie calculată aria unui
paralelogram:
ds  b  î ⇒ ds  ds p  dsm  sin ω  dφ  dλ  H (5.42)

H E  G - F2
dar ds m  E  dφ ; ds p  G  dλ , rezultă: sin ω   (5.43)
EG EG

- 56 -
figura nr. 5.12

II. Pentru suprafaţa elipsoidului


La calculul elementului de arie, dS de pe această suprafaţă particulară, se ţine
seama de faptul demonstrat anterior şi anume că, termenul din mijloc al primei forme
pătratice fundamentale a lui Gauss pentru geometria diferenţială este nul, deoarece
parametrul F este nul. Înlocuind expresiile, de asemenea cunoscute ale parametrilor E
şi G, obţinem:
F 0 
 (5.44)
E  M  ds  M  r  dφ  dλ ⇒ ds  M  N  cos φ  dλ  dφ

G r 
unde r  N  cos φ

III. Pentru suprafaţa unei sfere cu raza R = constant, expresia elementului de arie
este:
M  N  R ⇒ ds  R 2  cos φ  dφ  dλ (5.45)

5.5. Azimutul geodezic al unei curbe situată pe suprafaţa elipsoidului de


referinţă
I. Pentru o suprafaţă curbă oarecare, notată cu S, conform figurii nr. 5.13, adoptăm
un sistem de coordonate curbilinii,   constant,   constant iar la acesta ducem
tangentele în origine, notate cu t(, , ) respectiv, t(, , ).
Azimutul geodezic, notat cu A, este unghiul măsurat, în sens direct sau al acelor
de ceasornic, de la tangenta la meridian (la linia de coordonată   constant) până la
tangenta la curba (c), notată cu t(, , ), asimilabilă direcţiei de viză considerate.

figura nr. 5.13

- 57 -
Pentru obţinerea formulelor de calcul a valorilor funcţiilor trigonometrice ale
azimutului pornim de la relaţia stabilită la subiectul anterior:
cos ω  α  α λ  β  β λ  γ  γ λ
pe care o particularizăm: cos A  α  α λ  β  β λ  γ  γ λ (5.46)

în cadrul căreia deja cunoaştem expresiile cosinuşilor directori:


dX dY dZ
α ,β  ,γ
ds ds ds
Suprafaţa S este definită de relaţiile X = X(, ), Y = Y(, ), Z = Z(, )
X X
dX   dφ   dλ
φ λ (5.47)
Y Y
dY   dφ   dλ
φ λ
Z Z
dZ   dφ   dλ
φ λ
Particularizând pentru tangenta t (, , γ):
λ  const. ⇒ dλ  0 ⇒ ds  dsm  E  dφ (5.48)
deoarece elementul de arc ds este un element de arc de meridian şi în plus cunoaştem
dφ 1
expresia derivatei 
ds E
Ne rezultă astfel expresiile particularizate ale cosinuşilor directori ai tangentei:
X dφ X 1 (5.49)
αλ    
φ ds φ E
Y dφ Y 1
βλ    
φ ds φ E
∂Z dφ Z 1
δλ    
∂φ ds φ E
Înlocuind în formula lui cos A, efectuând calculele şi grupând favorabil vom obţine:
E dφ F dλ E  dφ  F  dλ (5.50)
cos A     ⇒ cos A 
E ds E ds E  ds
O altă formulă de interes, sin A, se obţine astfel:
2
sin2 A  1 - cos2 A  1 -
E  dφ  F  dλ 
E  ds2 (5.51)
unde cunoaştem expresia la pătrat a elementului liniar:
ds2  E  dφ2  2F  dφ  dλ  G  dλ2
şi vom obţine:

sin2 A 
E  G  F   dλ
2 2
 sin A  2
E  G  F   dλ
2 2
(5.52)
E  ds2 E  ds2
cu ajutorul ultimelor două rezultate se poate obţine şi expresia de calcul:
sin A EG - F 2
tgA  ⇒tgA  dλ
cos A E dφ  E dλ (5.53)

- 58 -
II. Pe suprafaţa elipsoidului de referinţă s-a demonstrat că:
F  0 deoarece, pentru distanţe infinit mici se consideră că liniile sistemului de
coordonate curbiliniu sunt perpendiculare între ele (ω  90º, conform figurii nr. 5.14).
Cunoaştem, de asemenea că:
E  M2
G  r2 unde: r  N  cos φ

figura nr. 5.14

dφ dφ dsm (5.54)
cos A  E  ⇒M 
ds ds ds
dλ dλ dsp
sin A  G  ⇒r 
ds ds ds
G dλ r dλ ds p
tg A   ⇒  
E d M dφ dsm

5.6. Curbura curbelor ce trec printr-un punct situat pe suprafaţa


elipsoidului de referinţă
I. Curbura unei secţiuni normale oarecare (curbura unei curbe strâmbe C)
Presupunem (figura nr. 5.15) o suprafaţă curbă oarecare F pe care alegem
punctul S1 de coordonate X, Y, Z prin care trec o infinitate de curbe dintre care alegem
curba (C) care este o curbă strâmbă neconţinută în nici un plan şi cu rază de curbură
variabilă. Tot aici alegem originea unui sistem de coordonate numit triedru
fundamental sau mobil Euler ale cărui direcţii principale sunt:
 t ce reprezintă tangenta principală la curbă din punctul S1;
 n ce reprezintă normala principală la curbă ce este amplasată în planul
osculator (planul osculator este planul ce conţine două tangente infinit
apropiate);
 b reprezintă binormala la curbă care este perpendiculară pe planul osculator
(b  n).
În plus tot prin acest punct trece normala la suprafaţa F de cosinuşi directori N
(X’, Y’, Z’). Ea este unică şi este perpendiculară pe planul tangent la suprafaţă (N  t).
După cum ştim, planul normal este un plan ce conţine normala N la suprafaţa
elipsoidului într-un punct dat
Triedrul mobil generează 3 plane:
 planul osculator format de vectorii (n,t);
 planul normal format de vectorii (b,n);

- 59 -
 planul rectifiant format de vectorii (b,t).
S-a demonstrat faptul că, printr-o infinitate de curbe putem duce câte o
tangentă la fiecare dintre acestea astfel încât, toate tangentele să fie conţinute într-un
singur plan, numit planul tangent. În cazul nostru, în planul tangent s-au inclus t, tλ
şi tφ ultimele două fiind tangente la liniile de coordonate curbilinii   const., respectiv
 const.
Pe curba strâmbă, la o distanţă infinit mică de originea triedrului, notată cu ds,
se alege un punct S2 (X  dX, Y  dY, Z  dZ).

figura nr. 5.15

Ne propunem să determinăm expresia de calcul a curburii pe care o notăm cu


1/ a acestei curbe strâmbe a cărei rază de curbură variabilă o notăm cu . Pentru
aceasta exprimăm cosinusul unghiului dintre vectorii n şi t:
cosn, t   0 deoarece n ⊥t ⇒ cosn, t   α  X'  β  Y'  γ  Z'  0 (5.55)
Cosinuşii directori ai acestor direcţii admit derivate parţiale până la ordinul doi
inclusiv, cunoscute sub denumirea de formulele lui Frênet pe care le vom prelua în
continuare (5.56), cu definirea următoare:
Ord. I Ord. II
dX 2
α d X dα ξ
 
ds ds 2 ds ρ
(5.56)
dY
β d 2 Y dβ η
 
ds ds2 ds ρ
dZ
γ d 2 Z dγ ζ
 
ds ds2 ds ρ
 (ordinul I) care definesc cosinuşi directori ai tangentei t la curbă;
 (ordinul II) care definesc cosinuşii directori ai normalei n la curbă:
Pentru calculul curburii diferenţiem total relaţia (5.55) pe care o putem scrie
generic ca fiind:

- 60 -
∑α  X'  0 (5.57)

d2X dX' 1 1
∑ds2  X'∑α  ds
 0 ⇒  ∑ξ  X' 2  ∑dX  dX'  0
ρ ds
(5.58)

în cadrul căreia relaţia: ∑ξ  X'  cos ψ exprimă unghiul ψ dintre normala t în punctul
S1 şi normala principală la curbă n, în cazul unei suprafeţe oarecare.
1 1 (5.59)
  cos ψ   ∑dX  dX'
ρ ds 2
în cadrul căreia se cunosc expresiile:
X X Y Y Z Z (5.60)
dX   dφ   dλ; dY   dφ   dλ; dZ   dφ   dλ
φ λ φ λ φ λ
X' X' Y' Y' Z' Z'
dX'   dλ   dφ ; dY'   dλ   dφ ; dZ'   dλ  d
λ φ λ φ λ φ
precum şi E  dφ 2  2F  dφ  dλ  G  dλ
Efectuând calculele şi grupând favorabil termenii ce conţin derivatele parţiale în
cazul sumei  dX dX′ vom obţine expresia:
∑dX  dX'  D  dφ  2D' dφ  dλ  D"  dλ2 (5.61)

expresie ce reprezintă cea de-a doua formă pătratică fundamentală a lui Gauss în
geometria diferenţială, iar coeficienţii sunt nişte parametrii ce depind, pe de-o parte de
natura suprafeţei iar pe de altă parte de poziţia punctului S2.
 X X' Y Y' Z Z'  X X' (5.62)
D           
 φ φ φ φ φ φ  φ φ
X X' X X'
D'      
φ λ λ φ
X X'
D"   
λ λ
1 D  dφ2  2D'dφ  dλ  D"dλ2 (5.63)
  cos ψ 
ρ E  dφ2  2F  dφ  dλ  G  dλ2
Între coeficienţii celor două forme pătratice fundamentale există relaţii de
interdeterminare numite relaţiile Gauss – Codazzi (5.63)
Aceste două forme fundamentale definesc în mod complet, din punct de vedere
matematic, suprafaţa S.
II. În cazul elipsoidului de referinţă
Deoarece liniile de coordonate curbilinii sunt ortogonale avem:
F  D'  0 (5.64)
E  M2  relaţiile Gauss – Codazzi
G  r2

r 2  N2  cos2 φ
În continuare ne propunem să determinăm formulele de calcul pentru
coeficienţii D", D. Pornind de la ecuaţiile parametrice ale elipsoidului de rotaţie:

- 61 -
X
a  cos φ  cos λ
;Y
a  cos φ  sin λ
;Z 
 
a  1 - e2  cos λ
W W W
în cadrul cărora: W  2 1 - e2  sin2 φ

figura nr. 5.16

Cosinuşii directori ai parametrilor X', Y', Z' se calculează prin proiectarea


versorului de normală n şi lungimea egală cu unitatea pe cele trei axe de coordonate
ale sistemului X, Y, Z. Conform figurii nr. 5.16, putem scrie că:
X'  - cos φ  cos λ (5.65)
Y'  - cos φ  sin λ
Z'  sin φ
iar derivatele parţiale ale funcţiilor în raport cu longitudinea sunt:
X a cos φ sin λ  X (5.66)
-   cos φ  sin λ
λ W  λ

Y a cos φ cos λ  Y
   - cos φ  sin cos λ
λ W  λ
X  X
0  0
λ  λ

X X' a  cos2 φ  (5.67)


D"  ∑
λ λ

W

sin2 λ  cos2 λ 


D"  N  cos2 φ 
⇒    D"  r  cos φ
a  N  cos φ  r 
dar N
W 
În cazul elipsoidului de referinţă, fără demonstraţie, rezultă că: D ≡ M astfel
încât, expresiile parametrilor celei de-a doua formă pătratică fundamentală vor fi:
D ≡M (5.68)
D  0
D  N  cos2 φ  r  cos φ
Prin intermediul relaţiei curburii unei curbe strâmbe am stabilit modul de
calcul a curburii oricărei curbe strâmbe, situată pe suprafaţa oarecare F.
În cazul elipsoidului de referinţă ne-am propus să calculăm, de fapt, curbura
unei secţiuni normale. În acest caz particular, normala principală la curbă, notată cu

- 62 -
n (de cosinuşi directori ξ, η, ζ) se identifică cu normala N la suprafaţa elipsoidului (n 
N) situaţie în care, unghiul   00 şi cos  0, unde   900 - .
Dacă notăm cu Rn rază de curbură a secţiunii normale, curbura secţiunii
normale va fi:

1 1 (5.69)
  cos ψ ⇒ ρ  R n  cos ψ
Rn ρ
1 D  dφ 2  2D  dφ  dλ  D"dλ2

Rn E  dφ2  2F  dφ  dλ  G  dλ
Relaţia (5.69) se numeşte formula lui Meusnier.
1
O altă curbură de interes este curbura unei secţiuni geodezice, notată cu
Rg

ce semnifică totodată tangenta la curbă, în cadrul căreia Rg reprezintă raza curburii


geodezice.
1 1 (5.69)
  sin ψ
Rg ρ
Am stabilit că  este, în cazul general, raza de curbură a unei curbe strâmbe
oarecare pe care am particularizat-o pentru elipsoid. Ea reprezintă însă o curbă
provenită dintr-o secţiune înclinată oarecare care, conform teoremei lui Meusnier are
aceeaşi tangentă la suprafaţa elipsoidului în punctul dat cu secţiunea normală
principală a primului vertical, cu raza de curbură N. Prin similitudine, în formulă
putem considera că unghiul dintre cele două secţiuni este chiar latitudinea  a
punctului dat.

5.7. Expresia razei de curbură a unei secţiuni normale în funcţie de


azimutul geodezic
Raza de curbură a unei secţiuni normale se notează cu Rn iar dacă o exprimăm
în funcţie de azimutul geodezic, se notează cu RA. Curbura acestora are expresia
cunoscută:
1 D  dφ2  2D'  dφ  dλ  D"dλ2

Rn E  dφ 2  2F  dφ  dλ  G  dλ
Se mai cunosc, relaţiile de compatibilitate Gauss – Codazzi între parametrii celor două
forme pătratice fundamentale, în cazul elipsoidului de rotaţie:
E  M2 D M
F0 D  0
G  r2 D  r  cosφ
astfel încât putem scrie:
1 M  dφ2  r  cos φ  dλ2 (5.70)

Rn M2  dφ 2  r 2  dλ
în cadrul căreia numitorul reprezintă expresia elementului liniar la pătrat (ds2):

- 63 -
1  dφ 
2
 dλ 
2 (5.71)
⇒  M    r  cos φ   
Rn  ds   ds 
Unde, conform figurii nr. 5.17, dsm reprezintă un element de arc de meridian: dsm  M
 dφ iar dsp reprezintă un element de arc de paralel: dsp  r  dλ, astfel încât obţinem:
2 2 (5.72)
1 1  ds m  cos φ  ds p 
⇒       
R n M  ds  r  ds 

figura nr. 5.17

Ţinând cont şi de alte expresii cunoscute:


ds m ds p r (5.73)
cos A  ; sin A  ; N
ds ds cos φ
1 1 cos2 A sin2 A
⇒   
Rn R A M N
Expresia (5.73) se numeşte formula lui Euler şi exprimă valoarea curburii unei
secţiuni normale exprimată în funcţie de azimutul geodezic.
Poziţiile secţiunilor normale principale care trec printr-un punct P de pe
suprafaţa elipsoidului se pot deduce din relaţia de mai sus, prin utilizarea condiţiilor
de minim şi de maxim:
  1  1 1  1 1 (5.74)
    2 cos A  sin A   2 sin A  cos A   sin 2A  
A  R A 
 M N M N
Cu această relaţie determinăm valorile minime şi maxime ale azimutului
geodezic şi ale razelor de curbură ale secţiunilor normale principale. Astfel:
 pentru A  0o avem secţiunea de rază minimă, M, a elipsei meridiene;
 pentru A  90o avem secţiunea de rază maximă, N, a primului vertical.
Se constată, din nou că: M ≤ R A ≤N

5.8. Raza medie de curbură, Rm sau raza sferei medii Gauss


S-a demonstrat faptul că, expresia curburii unei secţiuni normale,
exprimată în funcţie de azimutul geodezic este:
1 1 cos2 A sin2 A
   , unde M ≤ R A ≤ N
Rn R A M N
În cadrul acestui subiect ne propunem să urmărim modul de deducere a unei
formule de calcul pentru valoarea unei raze medii de curbură, notată cu Rm, a tuturor
secţiunilor normale (considerând că numărul lor ) ce trec printr-un punct P de
latitudine φ, situat pe suprafaţa elipsoidului de rotaţie, determinată de matema-

- 64 -
ticianul F. K. Gauss. După cum ştim, aceasta poate fi minimă, pentru secţiunea
normală principală a elipsei meridiene, M, sau maximă, pentru secţiunea normală
principală a primului vertical, N (practic căutăm expresia mai complexă a mediei
dintre aceste valori). Reamintim faptul că această rază este utilă pentru simplificarea
calculelor geodezice şi cartografice dar se utilizează la nivel teritorial limitat, niciodată o
astfel de sferă nu va reprezenta întreaga suprafaţă terestră.
Dacă privim spre punctul P, de-a lungul normalei lui la suprafaţa elipsoidului
de rotaţie vom observa că prin el trec, pe lângă cele două secţiuni normale principale a
căror imagine este de drepte perpendiculare, o infinitate de curbe ce reprezintă
secţiuni normale diferite între ele prin curbură, funcţie de valoarea azimutului
geodezic, A, conform figurii nr. 5.18:

figura nr. 5.18

Particularizând formula lui Euler pentru raza unei secţiuni normale exprimată
în funcţie de azimutul geodezic, vom obţine:
M N (5.75)
Rn  R A 
N  cos A  M  sin2 A
2

Pornind de la această relaţie putem defini raza medie Gauss ca fiind:


MN (5.77)
A  2 π - ΔA
N  cos A  M  sin2 A
2
R m  lim
Δα  0
∑ 2π
A 0
ΔA
sau, mai convenabil pentru calcule:
π (5.78)
4 2 MN
Rm    dA
2π 0 N  cos A  M  sin2 A
2

relaţie care se împarte, forţat, atât la numărător cât şi la numitor cu la N cos2A:


π M π M 1 (5.79)
2 2 
2 2 M  N N cos2 A  dA
⇒R m    cos A  dA   2
π 0 1  M tg 2 A π 0  M 
N 
1  
 tgA 
 N 
Pentru obţinerea ultimei expresii s-a scos de asemenea forţat, din integrală constanta
M  N . Dacă adoptăm următoarea notaţie:

- 65 -
M M 1 (5.80)
 tgA  t ⇒   dA  dt
N N cos2 A
π
unde, pentru A  0 ⇒ t  0 ; A  ⇒t→∞
2
2 MN dt

2 MN 2 MN π (5.81)
⇒R m   2
 dA   arctg t  - 0  Rm  M  N
π 01 t
π π 2
Aceasta reprezintă expresia de calcul a razei medii de curbură Gauss atunci când
numărul secţiunilor normale tinde către infinit. Din studiul formulei se observă că
aceasta depinde de razele de curbură ale secţiunilor normale principale conjugate
(minimă a secţiunii meridiene, notată cu M) şi maximă (a secţiunii primului vertical,
notată cu N).
Expresiile razelor de curbură se cunosc şi prin intermediul lor ne propunem să
obţinem şi altă formulă de calcul pentru raza medie Gauss:

M

a  1 - e2 c
 3; N
a

c 

(5.82)
3
W V W V 
 c c
  
W2  V 2  1 - e2 ⇒ W  V  1 - e2
1/2
   Rm  M  N   
V3 V

a 2 - b2
2
e 
a2
2 2 2
 
⇒ b  a  1- e ⇒ b  a  1- e 
2 1/2 


c
 2 

a  1 - e2 
1/ 2
b
 2
2
V W W
care poate fi utilizată pentru studiul valorilor minime şi maxime ale razei medii, în
funcţie de latitudinea punctului P:
Astfel, la ecuator, pentru φ  0o ⇒ R m  b

a2
iar la pol, pentru φ  90o ⇒R m  M  N  c 
b
În plus faţă de formula de calcul a razei medii, în geodezia elipsoidală se mai
1 1
utilizează formula de calcul a curburii totală, notată K: K  2
 şi curbura
Rm M  N
1  1 1 MN
medie, notată cu H: H      ce depind, de asemenea de latitudinea φ a
2  M N  2 R 2m
punctului P şi care se preiau fără demonstraţie.

5.9. Secţiunea normală directă şi secţiunea normală inversă. Poziţia lor


reciprocă
Fie punctele S1 (φ1‚ λ1) şi S2 (φ2‚ λ2) cu φ1 ≠ φ2 , φ2  φ1, λ 2  λ1 situate pe

suprafaţa elipsoidului de rotaţie, proiectate pe axa polilor în punctele S10 , S02 prin
intermediul normalelor N1, şi N2 conform figurii nr. 5.19.
Considerăm punctele S1 şi S2 ca aparţinând unei reţele geodezice şi care au fost
staţionate în vederea efectuării de observaţii azimutale reciproce. Planele formate de
normalelor N1 şi N2 şi punctele S1 şi S2 vor reprezenta planul vizelor şi vor intersecta
suprafaţa elipsoidului după două curbe, notate cu a şi b ce se numesc secţiuni

- 66 -
normale reciproce. Astfel, planul ce conţine normala N1 şi punctul S2 va intersecta
suprafaţa după curba a ce se numeşte secţiunea normală directă a punctului S1 în
raport cu punctul S2 iar planul ce conţine normala N2 şi punctul S1 va intersecta
suprafaţa după curba b ce se numeşte secţiunea normală directă a punctului S2 în
raport cu punctul S1. În continuare, ne propunem să evaluăm, raportul valoric dintre
două segmente: OS02 > OS10 şi să stabilim formula de calcul a segmentului S10S 02 ce
ne vor folosi în cadrul unor rezolvări ulterioare.

figura nr. 5.19

Din studiul figurii se observă că:

OS10  S1' S10 - OS1'  N1  sin φ1 - Z1 


a
 sin φ1 -

a  1 - e2   sin φ1
(5.83)
1 - e 2
 sin2 φ1 
1/ 2
1 - e 2
 sin2 φ1 
1/ 2

a
  sin φ1  1 - 1  e 
2

1 - e 2 2
 sin φ1 
1/ 2

Datorită valorii mici se aproximează:


1 2  1  (5.84)
1 - e 2
 sin2 φ1 
1/2
 1
2
e sin φ1  ... ⇒ OS10  a  e2  sin φ1 - 1  e2  sin φ1  ⇒
2
 
⇒ OS10  a  e2  sin φ1
În mod analog rezultă că:
OS02  a  e2  sin φ2  OS02  OS10 (5.85)

În continuare:
φ2 - φ1 φ  φ1 (5.86)
S10S02  OS02 - OS10  a  e2 sin φ 2 - sin φ1   2e2  sin  cos 2
2 2
Deoarece cele două puncte sunt foarte apropiate, se aproximează:
rad
φ 2 - φ1  φ2 - φ1 
sin  
2  2 
şi se notează:
φ1  φ 2 rad (5.87)
 φ m ⇒ S10S02  a  e2  φ2 - φ1   cos φ m
2

- 67 -
Observaţii:
1. În cazul în care cele două puncte se află pe acelaşi meridian (1  2) sau paralel (φ1
 φ2) cele două secţiuni reciproce coincid (conform figurii nr. 5.15). Justificarea se va
face în cadrul definirii liniei geodezice şi anume a evaluării valorilor parametrilor q şi Δ
în funcţie de valoarea azimutului, A.
2. Referitor la noţiunile de secţiuni normale se constată că acestea reprezintă nişte
curbe rezultate din intersecţia planului normal (planul de viză), format de normala
punctului staţionat (care după calarea aparatului o considerăm suprapusă peste axa
principală VV a acestuia) şi punctul vizat.
În consecinţă se poate spune că la transpunerea pe suprafaţa elipsoidului a
observaţiilor de direcţii azimutale reciproce efectuate într-un triunghi geodezic S1S2S3
vor rezulta 6 curbe (3 secţiuni directe şi 3 secţiuni inverse) care nu vor realiza o figură
geometrică continuă şi închisă, conform figurii nr. 5.20. De aici rezultă necesitatea
prelucrării prealabile a observaţiilor înainte de a fi efectuate calculele. Prin aceste
prelucrări se trece de la dualitatea secţiunilor directă şi inversă dintre două puncte la o
linie imaginară (curbă) numită linie geodezică.

figura nr. 5.20

5.10. Linia geodezică: definiţie, ecuaţia în termeni finiţi pentru linia


geodezică a lui Clairaut
Linia geodezică este o curbă pe o suprafaţă astfel construită încât, în toate
punctele sale, planul osculator, format din vectorii n şi t să conţină normala N la
suprafaţa elipsoidului deci n  N. În consecinţă, în oricare din punctele sale, curbura
geodezică va fi nulă deoarece unghiul dintre cele două normale este şi el nul:
1
 0; ψ  0
Rg
Pe suprafaţa elipsoidului numai meridianele şi cercul ecuatorial sunt linii
geodezice iar pe suprafaţa sferei toate cercurile mari, deoarece în planul lor este
conţinută normala N (şi deci paralelele nu sunt linii geodezice).
Trecerea de la secţiunile normale la linia geodezică se face prin aplicarea unor
corecţii.
Figura nr. 5.21 reprezintă secţiunile şi linia geodezică a celor două puncte
geodezice staţionate. Pentru ecartul dintre secţiuni, notat cu q precum şi pentru
mărimile unghiulare Δ şi Δ/3 se dau formulele de calcul:

- 68 -
s12  η2m (5.88)
Δ"  ρ"  sin 2A
4 N2m
s13  η2m (5.89)
q  sin 2A
16N2m
Din formula (5.88) rezultă şi justificare faptului că în situaţia în care cele două
puncte de la capetele liniei geodezice au aceeaşi longitudine (sunt situate pe acelaşi
meridian) sau latitudine (sunt situate pe acelaşi paralel) linia geodezică se confundă
cu cele două secţiuni normale reciproce (devenind o linie reală) deoarece pentru A 
0º, respectiv A  90º, q  Δ  0. Pentru distanţe geodezice mici adică s1 ≤ 60 km
Δ  0,003 - 0,005

figura nr. 5.21

După cum ştim expresia curburii unei curbe oarecare este:


1 D  dφ2  2D'  dφ  dλ  D"dλ2

Rn E  dφ 2  2F  dφ  dλ  G  dλ
iar pe suprafaţa elipsoidului de referinţă Ψ  0 deci cos Ψ  0 situaţie în care valoarea
curburii va fi minimă, tinzând către o linie dreaptă. La limită, în domeniul infinit mic,
elementul de linie geodezică este conţinut în planul tangent fapt pentru care, linia
geodezică mai este definită ca: cel mai scurt drum dintre două puncte pe o suprafaţă17.
Fie punctele S1 şi S situate pe acelaşi cerc de paralel. Tangentele duse în
aceste puncte la planele lor meridiane se vor intersecta pe prelungirea axei polilor în
punctul T formând între ele unghiul dA ce se mai numeşte şi unghi de convergenţă
meridiană.
Presupunem că S1 este punctul de staţie, iar punctul S2 este punctul vizat.
Direcţia de la S1 la S2 este linia geodezică şi după cum ştim, în domeniul infinit mic, la
limită, segmentul de linie geodezică S1S2 tinde să vină în planul tangent.
Din studiul figurii nr. 5.22.a rezultă:
 din triunghiul S1S1′O′: S1S1′  r ·d λ
 din triunghiul S1S1′  TO1  dA
 din triunghiul TS1S1′: S1S1′ = TS1′ dA
r
 din triunghiul TS1O1: sin 
dA

17 este curba unică de lungime minimă prin care se pot uni două puncte situate pe suprafaţa elipsoidului
- 69 -
figura nr. 5.22.a

figura nr. 5.22.b figura nr. 5.22.c


Substituind şi egalând expresiile lui S1S1′ obţinem:
r r (5.90)
sin φ   TO1  r
TO1 sin φ ⇒ r  dλ   dA ⇒ dA  dλ  sin φ
sin φ
S1S1'  r  dλ  TO1  dA
Aceasta se numeşte formula lui Clairaut pentru calculul convergenţei meridianelor.
În continuare, considerăm cunoscute următoarele formule:
ds p r  dλ dλ M
tgA      tgA
ds m M  dφ dφ r (5.91)
dx dr
rx   M  sin φ  dr  M  sin φ  dφ
dφ dφ
sin φ  dφ
M
dr
dλ M 
dA   dφ  sin φ   tgA  dφ  sin φ 
dφ r  dr 1
  dA     dφ  tgA
dr 1  r sin φ
M 
dφ sin φ 

- 70 -
dr cos A dr (5.92)
dA  ctgA  0  dA  0
r sin A r
Integrăm relaţia (5.92) şi obţinem:
d  sin A dr (5.93)
   0  lnsin A   ln r  ln C  r  sin A  cons tan t
sin A r
Aceasta se numeşte ecuaţia în temeni finiţi a lui Clairaut pentru linia geodezică.

5.11. Ecuaţiile parametrice ale liniei geodezice (ecuaţiile Puiseaux –


Weingarten – Gauss)
Fie punctele S1 (X0, Y0, Z0) şi S2 (X, Y, Z) situate pe curba (c) pe o suprafaţă
curbă F, la o distanţă infinit mică (figura nr. 5.23). Curba o identificăm cu linia
geodezică. Suprafaţa noastră F este definită implicit de relaţia F(X, Y, Z)  0, iar linia
geodezică este definită de ecuaţiile parametrice: X  X(s), Y  Y(s), Z  Z(s), deoarece
prin deplasarea pe curbă punctul S2 îşi schimbă parametrii în funcţie de lungimea, s,
a liniei geodezice.

figura nr. 5.23

Funcţiei F i se aplică o dezvoltare în serie McLaurin:


 f' x   f" x   f' "  (5.94)
f x   f 0   x     x2     x 3     .....
 1!   2!   3! 
dX s 2  d2 X  s 3  d 3 X 
X  x s   X 0  s        ...
ds 2  ds 2  6  ds3 

dY s2  d 2 Y  s 3  d 3 Y 
Y  y s   Y0  s        ... (5.95)
ds 2  ds2  6  ds3 

dZ s2  d 2Z  s3  d 3Z 
Z  z s   Z 0  s        ...
ds 2  ds2  6  ds3 

- 71 -
Vom determina ecuaţiile parametrice ale liniei geodezice punând nişte condiţii
suplimentare adică presupunând că s  60 Km este o distanţă geodezică mică şi că X0
 Y0  Z0  0. Apelăm la formulele lui Frénet de ordinul I, II, III:
Ordinul I Ordinul II Ordinul III
dX
α d 2 X dα ξ d 3 X dξ α λ
    
ds ds 2 ds ρ ds 3
ds ρ τ
dY
β d 2 Y dβ η d 3 Y dη β μ
     (5.95)
ds ds2 ds ρ ds 3
ds ρ τ
dZ
γ d 2 Z dγ ζ d 3 Z dζ γ ν
    
ds ds2 ds ρ ds 3
ds ρ τ
 formulele de ordinul I definesc cosinuşii directori (α, β, γ) ai tangentei t la
curbă;
 formulele de ordinul II definesc cosinuşii directori ai normalei n (ζ, η, ξ) la
curbă;
 formulele de ordinul III definesc cosinuşii directori ai binormalei b (λ, μ, ν) la
curbă.
1
După cum ştim, reprezintă curbura liniei geodezice, a cărei expresie în funcţie de
ρ
azimut o cunoaştem, iar ρ reprezintă raza de curbură a curbei şi se poate defini cu
relaţia:
Δs (5.96)
ρ  lim
Δε →0 Δε

unde ε este unghiul dintre două tangente infinit apropiate.


1
iar reprezintă torsiunea curbei şi se defineşte cu relaţia:
τ
1  1 1 (5.97)
     sin A  cos A
τ M N
astfel încât, raza de torsiune a curbei este:
Δs (5.98)
τ  lim
Δε → 0 Δε

unde  ' este unghiul dintre 2 plane osculatoare infinit apropiate.


Binormala la curbă care este perpendiculară pe planul osculator (b  n), iar în
apropierea originii, parametrii au expresiile:
 
λ 0  cos 900  A  -sinA (5.99)
μ 0  cos A
Ţinând cont de faptul că t  Z şi că în apropierea originii, între tangenta t şi axa
OX se formează azimutul geodezic A, se calculează expresiile derivatelor de ordinul I,
II, III şi în apropierea originii sistemului:
 dX   d2X  ξ (5.94)
   α 0  cos A  2  0 0
 ds 0  ds 
 0 ρ 0

- 72 -
 dY   d2 Y  η
   β 0  sin A  2  0 0
 ds 0  ds 
 0 ρ 0
 dZ   d2Z 
   γ0  0 deoarece t ⊥Z ζ
 2  0 
1 1
 ds 0  ds  
 0 ρ0 ρ0 ρ A

Curbura liniei geodezice funcţie de azimut este:


1 N  cos2 A  M  sin2 A

ρ0 MN

 d3X  d  d 2X  ξ dξ 1  1 cos A sin A (5.94)


 3   2       0    ξ0    2 
 ds       
  0 ds  ds  0  ρ 0  ds  ρ0  0  ρ0  ρA ρA  ζ A

 d3Y  d  d3 X  dη  1  1 sin A cos A (5.94)


 3   3       η0   2 
 ds     
 0 ds  ds 0  ds 0 ρ0 s  ρ0  ρA ρA  ζ A

 d 3Z 
 3 0
 ds 
 0
Derivata parţială de ordinul III a funcţiei în raport de variabila Z o acceptăm ca
fiind nulă deoarece, în cazul elipsoidului, coordonata Z reprezintă practic altitudinea
punctelor, iar în geodezia clasică aceasta se determina, separat faţă de planimetrie,
numai prin nivelment trigonometric geodezic, metodă care nu se poate aplica cu
precizie la distanţe mai mari de 2 Km. În continuare, aceste expresii se prelucrează
ţinând cont de:
ρ A , ζ A  f M, N, R  (5.95)
M, N  f R 
astfel încât se obţin:
s3  cos A sin A  (5.96)
X  s  cos A        ...
6  ρ2A ρ A  ζ A 

s3  sin A cos A 
Y  s  sin A   2  …
6  ρA ρA  ζA 
 
s2
Z  ...
2ρ A
de unde:
 s2 2 s2 
X  s  sin A  1  2
 e  2
 cos2 φ  cos2 A  ...
 6R 6R 
 s2 2 s2 
Y  s  sin A 1  2
 e  2
 cos2 φ  sin2 A  ...
 6R 6R 
s2  1 2 2 2 
Z 1  e  cos φ  cos A  ...
2R 2  2  (5.97)
Acestea se numesc ecuaţiile parametrice ale liniei geodezice sau ecuaţiile
Puiseaux – Weingarten - Gauss.

- 73 -
Consecinţe:
În geodezie nu se lucra, până acum câteva decenii, într-un sistem tridi-
mensional X, Z, Z, uniform ci se rezolva separat problema planimetrică (X, Y) faţă de
cea altimetrică, prin utilizare de tehnologii de lucru complet diferite, suprafeţe de
referinţă diferite. Planimetria se rezolvă prin una dintre metodele: triangulaţie,
trilateraţie, poligonaţie pentru s  60 Km. Altimetria se rezolva prin nivelment
trigonometric geodezic, cu rezultate bune numai pentru s  2 Km.
Din cadrul ecuaţiilor parametrice ale liniei geodezice, de interes sunt cele
referite la coordonatele planimetrice X, Y.
 s2 2 s2 
X  s  sin A  1  2
 e  2
 cos2 φ  cos2 A  ...
 6R 6R 
 s2 2 s2 
Y  s  sin A 1  2
 e  2
 cos2 φ  sin2 A  ...
 6R 6R 
În funcţie de lungimile s ale liniei geodezice, influenţa termenilor din paranteză
în cadrul relaţiilor (5.99) este diferenţiată astfel: pentru lungimea liniei geodezice s  6
km considerăm că lucrăm în domeniul planimetric (termenii din paranteză au valori
neglijabile). Când avem 6 km  s  40 km al doilea termen începe să aibă semnificaţie
matematică şi considerăm că lucrăm în domeniul sferic local, adică suprafaţa
elipsoidului de referinţă se poate înlocui cu suprafaţa sferei de rază medie Gauss.
Când s  60 km şi ai mare considerăm că lucrăm în domeniul elipsoidic, situaţie în
care se observă influenţa tuturor termenilor din paranteze de mai jos.
Pentru domeniul geodezic când s  60 km se consideră că distanţele geodezice
sunt mici, când 60 km  s  600 km se consideră că distanţele geodezice sunt medii
iar când s  6.000 km se consideră că distanţele geodezice sunt mari.

- 74 -
CAPITOLUL VI
REZOLVAREA PROBLEMELOR GEODEZICE PRIN INTERMEDIUL
TRIUNGHIURILOR ELIPSOIDICE MICI

În triangulaţia de ordin superior, figurile geometrice ale triangulaţiei geodezice


în cadrul cărora s-au făcut determinări de unghiuri şi distanţe pe suprafaţa fizică a
Pământului, sunt transpuse şi prelucrate pe elipsoidul de referinţă sub forma
triunghiurile elipsoidice. Acestea au lungimile laturilor mici, de până la 60 km astfel
încât, în cadrul unora dintre rezolvări, suprafaţa elipsoidului poate să fie aproximată
cu cea a sferei de rază medie, situaţie în care tratăm problemele pentru triunghiuri
sferice, determinarea formulelor de calcul pentru prelucrarea datelor din măsurători
se va face aplicând formulele de trigonometrie sferică.

6.1. Excesul sferic al unui triunghi elipsoidic mic, ε


Suma unghiurilor α, β, γ într-un triunghi elipsoidic mic, asimilat unui triunghi
sferic, chiar şi atunci când o presupunem neafectată de erori (compensate) este mai
mare decât 200G. Diferenţa până la 200G se numeşte exces sferic, notat cu ε:
ε  α  β  γ  200G (6.1)
Între unghiurile măsurate şi reduse la suprafaţa elipsoidului de referinţă,
α 0 , β0 , γ 0 şi unghiurile compensate există relaţiile cunoscute:

α  α0  v α ; β  β 0  vβ ; γ  γ 0  v γ (6.2)

şi după cum ştim, suma acestor corecţii este egală şi cu semn contrar cu
neînchiderea: v α  v β  v γ  w  0 . În consecinţă, se poate observa că suma unghiurilor
necompensate dintr-un triunghi este:
α0  β 0  γ 0  200G  ε  w  α0  β 0  γ 0 - 200G  ε  w (6.3)
În cazul în care am lucra pe triunghiuri izolate, s-ar putea considera corecţiile
ca fiind egale între ele şi s-ar compensa în următorul mod:
w (6.4)
vα  vβ  v γ 
3
În cazul compensării în reţelele de triangulaţie, prin metoda celor mai mici
pătrate, nu se adoptă însă o astfel de rezolvare. În ambele situaţii, pentru a putea intra
în compensare, trebuie să determinăm o formulă de calcul pentru excesul sferic.
Considerăm figura nr. 6.1.a în cadrul căreia reprezentăm pe suprafaţa sferei medii,
triunghiul ABC, ale cărui unghiuri au valorile ‚ ‚  şi a cărui suprafaţă o notăm cu F
(figura nr. 6.1.b).
Conform figurii, putem exprima, în funcţie de suprafaţa F a triunghiului sferic
ABC, suprafeţele fusurilor ce îl conţin şi pe care le vom nota αα  , ββ  , γγ  :
αα   F  BCA' (6.5)
ββ   F  ACB'

- 75 -
γγ   F  ABC'  F  A' B' C (6.5)
dar : F  BCA' ACB' A' B' C  2π  R 2
unde 2π  R 2 este suprafaţa unei hemisfere
Însumând aceste egalităţi obţinem:
αα   ββ   γγ   2F  π  R 2  (6.6)

figura nr. 6.1.a figura nr. 6.1.b

Pe de altă parte, suprafaţa acestor fuse se mai poate exprima şi astfel:


α (6.7)
αα   G
 4π  R 2
400
β
ββ    4π  R 2
400G
γ
γγ   G
 4π  R 2
400
Însumând aceste egalităţi obţinem:
(6.8)
αα   ββ   γγ   α  β G γ  2π  R 2
200
Egalând relaţiile (6.6) şi (6.8), obţinem:
αβ γ (6.9)
200G
  
 2π  R 2  2 F  π  R 2  π  R 2 α  β  γ - 200G  200G  F
  

ε

dar excesul sferic este o cantitate mică, de ordinul secundelor18, şi deci:


200CC F 200G
ε CC  2
 F ⇒ ε CC
 ρ CC
 2
deoarece  ρG
πR R π
Suprafaţa triunghiului sferic F, este calculabilă cu una dintre relaţiile
cunoscute:
a  b  sin C a  c  sin B b  c  sin A
F  
2 2 2

18demonstraţia s-a făcut pentru înţelegerea mai facilă în unităţi unghiulare centezimale dar în realitate, datorită
coordonatelor astronomo-geodezice ale punctelor fundamentale, în triangulaţia de ordin superior care este compensată
cu aceste valori se lucrează în unităţi sexagesimale.
- 76 -
cu suprafaţa unui triunghi plan notat cu F', calculabilă cu una dintre relaţiile de mai
jos, în cadrul cărora cu ‚ ‚  am notat valorile unghiurilor triunghiului plan
corespunzător:
a  b  sin γ a  c  sin β b  c  sin α (6.10)
F  
2 2 2
Am văzut că excesul sferic al triunghiului are valori foarte mici, de ordinul
secundelor şi atunci, formula de calcul este:
ρG (6.11)
ε cc   a  b  sin γ
2R 2
ρG
Expresia  f se numeşte factorul excesului sferic şi este constantă pentru
2R 2
latitudinea dată a triunghiului sferic, calculabilă în funcţie de aceasta şi grupată în
tabelele elipsoidului astfel încât, formula de calcul (6.11) a excesului sferic devine:
ε cc  f  a  b  sin γ  f  b  c  sin α  f  a  c  sin β (6.12)
Considerând însă aproximaţia (6.10) excesul sferic se calculează cu una dintre
expresiile:
ε cc  f  a  b  sin γ'  f  b  c  sin α'  f  a  c  sin β' (6.13)
În cazul în care laturile triunghiului depăşesc 60 km (distanţe geodezice medii)
formula de calcul a excesului sferic se simplifică:
F'  m2  (6.14)
ε cc  ρcc   1  
2 
R2  8R 
unde cu m2 am notat:
a 2  b2  c 2
m2 
3
iar cu F' aria triunghiului plan.

6.2. Rezolvarea triunghiurilor elipsoidice mici prin metda Legendre


Pentru distanţe geodezice mici, sub 60 km, problema se rezolvă prin înlocuirea
suprafeţei elipsoidului cu suprafaţa sferei de rază medie Gauss, obţinându-se
triunghiuri sferice în cadrul cărora se vor aplica formule de trigonometrie sferică.
În anul 1787 Legendre a imaginat următoarea situaţie: considerăm un triunghi
sferic ABC, cu suprafaţa F, căreia îi cunoaştem unghiurile din vârfuri (‚  şi ) şi o
latură, de exemplu a (baza geodezică) şi de asemenea ne propunem să-i calculăm
lungimile laturilor b şi c. Adoptăm un triunghi plan auxiliar ABC cu suprafaţa F ale
cărui unghiuri din vârfuri diferă ca mărime de cele anterioare dar ale cărui laturi sunt
valoric egale cu primele. Prin rezolvarea celor două triunghiuri vom determina expresia
diferenţei dintre unghiurile celor două triunghiuri.
Aplicând teorema cosinusului în cadrul figurii nr. 6.2. a, obţinem:
cos α  cos β  cos γ  sin β  sin γ  cos A (6.15)

- 77 -
figura nr. 6.2. a figura nr. 6.2. b
Din (6.15) extragem:
cos α - cos β  cos γ (6.16)
cos A 
sin β  sin γ
În continuare se dezvoltă în serie funcţiile trigonometrice până la ordinul IV inclusiv:
α2 α 4 β2 β4 γ2 γ4 (6.17)
cos α  1   .... ; cos β  1   .... ; cos γ  1   ....
2 24 2 24 2 24
β3  β2  γ3  γ2 
sin β  β   β  1   ; sin γ  γ   γ  1   (6.18)
6  6 6  6

Se calculează numărătorul şi numitorul expresiei:


α2 α4 β 2 β 4 γ 2 β 2.  γ 2 γ 4 (6.19)
cos α  cos β  cos γ  1   1      
2 24 2 24 2 4 24
 α 2  β2  γ 2 α 4  β 4  γ 4  6  β 2  γ 2
 
2 24
2
 β γ   β2 γ 2  1  β2  γ2  (6.20)
sin β  sin γ  β  γ1     β  γ1   1  
 6 6  6  β  γ  6 
se înlocuiesc în formula lui cos A, se efectuează calculele şi rezultă:
 α 2  β 2  γ 2 α 4  β 4  γ 4 6  β2  γ 2  α2  β 2  β 4  β 2  γ 2
cos A    
2β  γ 24  β  γ 12  β  γ

2  α2  β 2  2  β 4  2  β 2  γ 2  2  α 2  γ 2  β 2  γ 2  γ 4
 (6.21)
12  γ  β

În cadrul acestei formule se înlocuiesc expresiile unghiurilor:


a b c (6.22)
α ; β ; γ
R R R
obţinându-se:
 a 2  b2  c2 a 4  b4  c 4  2  a 2  b2  2  a 2  c2  2  b2  c2 (6.23)
cos A  
2 bc 24  R 2  b  c
Lucrând în triunghiul plan, figura nr. 6.2.b, aplicând teorema Pitagora generalizată:
-a 2  b2  c2 (6.24)
a 2  b2  c 2  2b  c  cos A ⇒ cos A 
2b  c
2
2  -a 2  b2  c2   - a 2  b2  c 
⇒ cos A    ⇒ sin2 A  1  cos2 A  1   
2b  c   2b  c 
   

- 78 -
4b2  c2  a 4  b 4  c 4  2a 2  b2  2a 2  c 2  2b2  c2
 
4b2  c2
a 4  b4  c 4 - 2a 2  b2  2a 2  c2  2b2  c 2 (6.25)

4b2  c 2
Comparând cele două relaţii rezultă:
b  c  sin2 A b  c  sin2 A
cos A  cos A  ⇒ cos A  cos A    ⇒
6R 2 6R 2
b  c  sin2 A (6.26)
⇒ cos A  cos A 
6R 2

Considerăm această expresie ca fiind de forma: A  A  (A - A) unde diferenţa din


paranteză este, cantitativ, foarte mică, suportând o dezvoltare în serie:
cos A  cos A (6.27)
cos A  cosA  A  A   cos A  A  A   sin A ⇒ A  A 
sin A
Diferenţa (A  A)rad este o cantitate mică ce se transformă în secunde
sexagesimale (în geodezia elipsoidală se lucrează în grade sexagesimale deoarece
coordonatele iniţiale se determină din cele astronomo – geodezice):
Revenind la formula (6.26):
b  c  sin A CC F 1 CC ε (6.28)
A - ACC  2
CC
ρ  2  ρ ⇒A - A 
6R R 3 3
Procedându-se în mod similar pentru celelalte două unghiuri, se obţine:
ε ε ε (6.29)
A  A  ; B  B  ; C  C 
3 3 3
Relaţiile (6.30) enunţă teorema lui Legendre conform căreia „unghiurile unui
triunghi plan sunt mai mici decât cele ale triunghiului sferic corespunzător cu o treime
din valoarea excesului sferic”.

6.3. Rezolvarea triunghiurilor elipsoidice mici prin metoda aditamentelor


Pentru distanţe geodezice mici, sub 60 km, problema se rezolvă prin înlocuirea
suprafeţei elipsoidului cu suprafaţa sferei de rază medie Gauss, obţinându-se
triunghiuri sferice în cadrul cărora se vor aplica formule de triangulaţie sferică.
În anul 1810 Soldner a imaginat situaţia din figurile nr. 6.3: avem un triunghi
sferic ABC, cu suprafaţa F, căreia îi cunoaştem unghiurile din vârfuri (‚  şi ) şi o
latură, a, şi de asemenea ne propunem să-i calculăm lungimile laturilor b şi c.
Adoptăm un triunghi plan auxiliar ABC cu suprafaţa F ale cărui unghiuri din vârfuri
sunt valoric egale cu primele dar ale cărui laturi (a, b, c) diferă ca mărime de cele
anterioare. Prin rezolvarea celor două triunghiuri vom determina expresia diferenţei
dintre unghiurile celor două triunghiuri.

- 79 -
figura nr. 6.3. a figura nr. 6.3. b

Aplicând teorema sinusului în cadrul figurii nr. 6.3. a, obţinem:


sin A sin B sin C sin A sin α (6.30)
  ⇒ 
sin α sin β sin γ sin B sin β
În continuare se dezvoltă în serie funcţiile trigonometrice, până la ordinul IV inclusiv:
α3  α2  β3  β2  (6.31)
sin α  α -  α 1 -  ; sin β  β -  β  1 - 
6  6 6  6
a b c
şi se înlocuiesc în formulă, ţinând apoi seama de expresiile: α  ; β ; γ
R R R
α3 a3
a-
α-
sin A sin α 6  6R 2 (6.32)
  3
sin B sin β β b3
β- b-
6 6R 2
Se aplică şi în triunghiul plan teorema sinusurilor:
sin A sin B sin C sin A a  (6.33)
  ⇒ 
a b c sin B b
Egalând cele două rezultate se obţine:
a3 b3 c3 (6.34)
a  a - ; b  b - şi în consecinţă: c   c -
6R 2 6R 2 6R 2
Dacă notăm, în general, cu s latura unui triunghi sferic şi cu s latura unui triunghi
plan, constatăm că mărimea As cu care diferă valoric acestea pe care o denumim
aditament liniar are expresia:
s (6.35)
s  s -  s - As
6R 2

- 80 -
BIBLIOGRAFIE
1. Apreutesei C., Barbălată I., Tudor C. (1962) – Geodezia – Editura Agro- Silvică,
Bucureşti
2. Chiş Gh., Săndulache Al., Albotă M. (1981) – Introducere în geodezia geometrică
spaţială – Editura Ştiinşifică şi Encclopedică, Bucureşti
3. Dinescu Al. (1982) – Introducere în geodezia geometrică spaţială – Editura Tehnică,
Bucureşti
4. Dragomir V., Rotaru M. (1986) – Mărturii Geodezice – Editura Militară, Bucureşti
5. Dragomir V., Ghiţău D., Mihăilescu M., Rotaru M. (1977) – Teoria Figurii
Pământului – Editura Tehnică, Bucureşti
6. Ghiţău D. (1972) – Geodezie. Triangulaţie – Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
7. Ghiţău D. (1983 ) – Geodezie şi Gravimetrie Geodezică – Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti
8. Horomnea M. (1969) – Manual pentru liceele agricole – specialitatea Cadastru şi
Organizarea Teritoriului – Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
9. Moldoveanu Ctin. (2002) – Geodezie .Noţiuni de geodezie fizică şi elipsoidală.
Poziţionare – Editura Militară, Bucureşti
10. Rotaru M., Anculete Gh., Paraschiva I. (1989) – Evoluţia concepţiei militare în
România – Editura Matrix Rom, Bucureşti
11. ***Manualul inginerului geodez, vol. I, II, III (1973) – Editura Tehnică, Bucureşti

- 81 -
CUPRINS
Noţiuni introductive. Definiţia şi scopul geodeziei 1
Partea I
Noţiuni de geodezie fizică
Capitolul I 5
Elemente de teoria potenţialului.
1. Noţiuni de teoria câmpurilor 5
1.1. Câmpul gravităţii 5
1.1.1. forţa de atracţie (gravitaţia) 5
1.1.2. forţa centrifugă 7
1.1.3. gravitatea (greutatea) 8
1.2. Potenţialul gravităţii 9
1.2.1. Potenţialul de atracţie (newtonian) 9
1.2.2. Potenţialul forţei centrifuge 10
Capitolul II
Suprafeţe de referinţă echipotenţiale 11
2.1. Suprafeţe de nivel. Suprafeţe echipotenţiale 11
2.1.1. Potenţialul suprafeţelor de nivel 11
2.1.2. Curbura suprafeţelor de nivel 13
2.1.2.1. Deducerea formulei de calcul a curburii medii 13
2.1.2.1.1. Varianta 1 de calcul 13
2.1.2.1.2. Varianta 2 de calcul 16
2.1.2.2. Consecinţele neparalelismului suprafeţelor de nivel 17
2.1.3. Linii de forţă. Verticala locului 18
2.1.3.1. Curbura verticalei 19
2.1.3.2. Deviaţiile verticalei 20
2.1.3.2.1. Componentele astronomo-geodezice ale deviaţiei verticalei 20
2.1.3.2.2. Componentele gravimetrice ale deviaţiei verticalei 21
2.2. Geoidul 22
2.3. Sferoidul de nivel 23
2.4. Elipsoidul de nivel 23
Capitolul III
Suprafeţe de referinţă şi sisteme de coordonate altimetrice 24
3.1. Suprafeţe de referinţă altimetrice 24
3.2. Sisteme de coordonate altimetrice 25
3.2.1. Altitudinea dinamică 26
3.2.2. Altitudinea ortometrică 26
3.2.3. Altitudinea normală 27
Capitolul IV
Suprafeţe matematice de referinţă 31
4.1. Elipsoidul de rotaţie 31
4.2. Sfera de rotaţie 34
4.3. Sisteme de coordonate 36
4.3.1. Sisteme de coordonate ale elipsoidului de rotaţie 37
4.3.1.1. Sistemul de coordonate carteziene ortogonale tridimensionale (X, Y, Z) 37
4.3.1.2. Sistemul de coordonate geografice – geodezice (φ, λ, ΗE) 38
4.3.2.Sisteme de coordonate ale sferei de rotaţie 39
4.3.2.1. Sistemul de coordonate geografice (φ, λ) 39
4.3.2.2. Sistemul de coordonate sferice polare (A, Z) 40
4.3.2.3. Sistemul de coordonate geocentrice sferice (φ', λa, R) 42
4.4. Ecuaţii parametrice ale elipsoidului de referinţă 44
Capitolul V 48
Curbe pe suprafaţa elipsoidului de referinţă
5.1. Secţiuni normale principale 48
5.1.1. Raza de curbură M a secţiunii meridiene 49
- 82 -
5.1.1. Raza de curbură N a secţiunii primului vertical 50
5.2. Calculul lungimii arcului de meridian (sm) 52
5.3. Lungimea arcului de paralel sp. Metoda de determinare a elipsoidului de
referinţă 55
5.4. Calculul unghiului dintre liniile de coordonate curbilinii (). Calculul 57
elementului de arie (ds)
5.4.1. Calculul unghiului  57
5.4.2. Calculul elementului de arie dS 58
5.5. Azimutul geodezic al unei curbe situată pe suprafaţa elipsoidului de referinţă 59
5.6. Curbura curbelor ce trec printr-un punct situat pe suprafaţa elipsoidului de 61
referinţă
5.7. Expresia razei de curbură a unei secţiuni normale în funcţie de azimutul 65
geodezic
5.8. Raza medie de curbură, Rm sau raza sferei medii Gauss 66
5.9. Secţiunea normală directă şi secţiunea normală inversă. Poziţia lor reciprocă 68
5.10. Linia geodezică: definiţie, ecuaţia în termeni finiţi pentru linia geodezică a lui 70
Clairaut
5.11. Ecuaţiile parametrice ale liniei geodezice (ecuaţiile Puiseaux – Weingarten – 73
Gauss)
Capitolul VI
Rezolvarea problemelor geodezice prin intermediul triunghiurilor elipsoidice mici 77
6.1. Excesul sferic al unui triunghi elipsoidic mic, ε 77
6.2. Rezolvarea triunghiurilor elipsoidice mici cu teorema Legendre 79
6.3. Rezolvarea triunghiurilor elipsoidice mici prin metoda aditamentelor 81
Bibliografie 83
Cuprins 84

- 83 -