CURS 1.

I. NOŢIUNI GENERALE DE TOPOGRAFIE

Cuvinte cheie: sistemul internaţional de măsuri; sistem centesimal; scări

numerice; scări grafice

1.1. OBIECTUL MĂSURĂTORILOR TERESTRE

Ştiinţa măsurătorilor terestre are ca obiect totalitatea operaţiilor de teren şi calculele

efectuate în vederea reprezentării pe plan sau hartă într-o anumită proiecţie şi la o anume
scară a suprafeţei terestre.
Conţinutul măsurătorilor terestre a evoluat odată cu dezvoltarea societăţii. Această
ştiinţă se bazează pe matematică, fizică şi astronomie. Matematica elaborează şi pune la
dispoziţie metode de prelucrare a rezultatelor măsurătorilor. Instrumentele pentru măsurarea
exactă a unghiurilor şi a distanţelor se construiesc pe baza principiilor fizicii, iar astronomia
furnizează date de plecare necesare alcătuirii reţelelor de puncte de sprijin, în scopul stabilirii
formei şi dimensiunilor Pământului.
Reprezentarea justă pe planuri şi hărţi a diversităţii obiectelor şi formelor terenului
impune legătura măsurătorilor cu geografia, geologia, geomorfologia şi cartografia.
Cunoaşterea geografiei asigură o tratare corectă a elementelor naturale ale terenului şi a
rezultatelor activităţii omului, precum şi legile de modificare ale acestora. Formele reliefului
precum şi legile de modificare ale acestuia, sunt cunoscute cu ajutorul geologiei şi
geomorfologiei.
Execuţia grafică a planurilor şi hărţilor necesită cunoştinţe de desen topografic,
deoarece diferitele obiecte şi forme ale terenului se reprezintă pe planuri şi hărţi prin proiecţia
ortogonală pe planul orizontal de proiecţie a punctelor, liniilor şi limitelor de pe teren. Aceste
desene schematice, completate cu semnele convenţionale topografice, înlesnesc înţelegerea şi
citirea planurilor şi hărţilor. Ştiinţa măsurătorilor terestre conţine următoarele ramuri
principale: astronomie, geodezie dinamică G.P.S., geodezia, topografia, fotogrammetria,
teledetecţia, S.I.G., cadastrul, holografia etc.

1
 Geodezia se ocupă cu studiul formei şi dimensiunilor Pământului şi a metodelor
precise de determinare şi reprezentare a suprafeţei lui. În măsurătorile geodezice se ţine seama
de forma sferică a Pământului. Rolul geodeziei este de a determina poziţia exactă a unei reţele
de puncte fixe care servesc ca puncte de sprijin pentru măsurătorile topografice.
Topografia, topometria sau geometria este disciplina care se ocupă cu tehnica măsurătorilor
pe suprafeţe mici. Întrucât distanţele de lucru sunt limitate, în măsurătorile topografice nu se
ţine seama de curbura Pământului.
Topografia, în accepţiunea obişnuită, are câteva capitole, şi anume:
Planimetria are ca obiect cunoaşterea aparaturii şi metodelor de lucru pentru
efectuarea ridicărilor planimetrice. Prin ridicări planimetrice se înţeleg operaţiile de teren şi
calculele necesare pentru transpunerea în plan orizontal (x, y, z) a punctelor caracteristice ale
contururilor suprafeţelor şi detaliilor din teren.
Nivelmentul are drept scop determinarea diferenţelor de nivel dintre puncte şi a cotelor
unor puncte caracteristice. Studiază, de asemenea, aparatele şi metodele de lucru caracteristice
ridicărilor nivelitice precum şi metodele de reprezentare a reliefului pe planuri, hărţi sau
machete.
Cadastrul funciar constituie un ansamblu de operaţii tehnice, economice şi juridice
întreprinse de stat, prin care se realizează cunoaşterea şi inventarierea sistematică şi
permanentă a fondului funciar al ţării. Cadastrul agricol se ocupă de evidenţa terenurilor cu
destinaţie agricolă.
Topografia specială se ocupă cu măsurători specifice unor domenii de activităţi
aplicative; poate fi topografie agricolă, forestieră, de construcţii, minieră, militară, etc.
Topografia are raporturi de interdependenţă cu celelalte discipline din domeniul
măsurătorilor terestre: cartografia, fotogrammetria, teledetecţia.
Cartografia are ca obiect întocmirea planurilor şi hărţilor într-o proiecţie dată, precum şi
metodele de micşorare, mărire, multiplicare, manipulare şi păstrare a acestora.
Fotogrammetria se ocupă cu întocmirea hărţilor pe baza unor fotografii speciale
numite fotograme. Datorită rapidităţii şi fidelităţii metodelor fotogrammetrice, acestea au o
largă utilizare în cartografia modernă.
Teledetecţia se referă la totalitatea metodelor care fac posibilă obţinerea de informaţii
asupra unui corp (spre exemplu suprafaţa terestră) de la distanţă.
În ultimii ani, cunoştinţele din domeniul cartografiei, fotogrammetriei şi teledetecţiei, ca şi din
alte domenii, au fost cuprinse într-un sistem informaţional geografic, ce se constituie într-o

2
valoroasă bancă de date şi sursă de informaţii pentru numeroase activităţi aplicative sau
ştiinţifice.

1.2. IMPORTANŢA TOPOGRAFIEI PENTRU

AGRICULTURĂ ŞI HORTICULTURĂ

Topografia este o disciplină cu caracter practic, care are o vastă aplicare la nivelul
întregii economii naţionale. Utilitatea sa se remarcă, în primul rând, în procesul de întocmire a
planurilor şi hărţilor, necesare lucrărilor de teren, studiilor şi proiectelor cu caracter economic.
Topografia pune la dispoziţia diverselor sectoare de activitate baza topografică sau
documentaţia topografică inerentă oricărei lucrări de proiectare inginerească. În al doilea rând,
prin aparatura specifică şi metodica sa, este folosită în mod curent în aplicarea proiectelor şi la
trasarea lucrărilor tehnice pe teren. Astfel, lucrările de topografie servesc la întocmirea
planurilor de sistematizare a localităţilor, la proiectarea şi trasarea lucrărilor de construcţii, la
întocmirea studiilor şi hărţilor geografice, turistice şi militare.
În agricultură şi horticultură, lucrările topografice sunt folosite pentru organizarea
teritoriului agricol, în calculul şi evidenţa suprafeţelor, în proiectarea şi trasarea lucrărilor la
înfiinţarea plantaţiilor pomi-viticole, agro-silvice, la proiectarea şi executarea lucrărilor de
îmbunătăţiri funciare (irigaţii, desecări, combaterea eroziunii solului). Topografia rezolvă
problema corectării şi actualizării în mod periodic a planurilor pentru a putea avea o evidenţă
exactă a suprafeţelor agricole. Inginerul agronom şi horticol trebuie să aibă o pregătire
topografică temeinică, aşa încât să-i permită să utilizeze aparatura de specialitate, să aplice
metodele de ridicare şi trasare a lucrărilor pe planuri, să poată face în mod curent o
interpretare a acestora şi folosirea lor în diverse activităţi specifice.

1.3. SCURT ISTORIC AL MĂSURĂTORILOR TERESTRE

Măsurătorile terestre datează din antichitate, fiind determinate de necesitatea

oamenilor de a cunoaşte Pământul atât ca formă şi dimensiuni, cât şi pentru reprezentarea
suprafeţelor de teren pe plan, în scopul organizării lucrărilor agricole, de transporturi, de
construcţii etc. Ele s-au dezvoltat pe măsura transformării pământului în mijloc de producţie,
devenind în zilele noastre o ştiinţă primordială pentru „cunoaşterea”, precum şi pentru
proiectarea şi execuţia lucrărilor care au ca bază pământul.

3
Triumful măsurătorilor terestre, ca ştiinţă exactă, are loc în secolul al XIX-lea, când s-au
perfecţionat instrumentele topografice şi s-au elaborat metode ştiinţifice de măsurare.
În această perioadă s-au făcut măsurători pentru a determina forma şi dimensiunile
Pământului (Delambre, Bessel etc.), s-a introdus sistemul de proiecţie Gauss pentru
întocmirea planurilor şi hărţilor, s-a descoperit metode celor mai mici pătrate, care se aplică în
calcule pentru obţinerea celor mai probabile rezultate ale măsurătorilor şi s-a extins metoda
curbelor de nivel pentru reprezentarea reliefului pe planuri şi hărţi.
La mijlocul secolului al XIX-lea a apărut o nouă ştiinţă, fotogrammetria, care a luat o
dezvoltare deosebit de mare în ultimele decenii.
Introducerea teledetecţiei a permis cercetarea de la distanţă a Pământului, a celorlalte
planete, precum şi a spaţiului aerian şi interplanetar. Teledetecţia a beneficiat de
perfecţionarea continuă a navelor aeriene şi spaţiale, a senzorilor de înregistrare a
informaţiilor (prin folosirea microundelor, undelor radar, radiaţiilor din infraroşu, vizibil şi
ultraviolet), a mijloacelor de transmitere la distanţe mari şi, în special, a metodelor de
prelucrare şi de interpretare automată a acestor date.
Rezultatele obţinute în tehnicile de înregistrare, transmitere, prelucrare şi interpretare a datelor
de teledetecţie au deschis noi căi de investigare şi în domeniul măsurătorilor terestre.
Dezvoltarea metodelor electrooptice şi electro-magnetice de măsurare a distanţelor a
dispozitivelor de orizontalizare automată şi a tehnicii electronice de calcul miniaturizate,
reunite recent în „staţii totale”, au revoluţionat tehnicile clasice de ridicare, oferind posibilităţi
de mărire considerabilă a vitezei de lucru şi preciziei în măsurătorile terestre. S-au
automatizat şi operaţiile de calcul şi de întocmire a planurilor.
Este în curs introducerea în măsurătorile terestre a unei tehnologii ultramoderne,
bazată pe utilizarea sistemului de poziţionare globală (G.P.S. = Global Positioning System)
prin înregistrarea unor semnale transmise de o constelaţie de sateliţi artificiali special destinaţi
acestui scop, de către receptori amplasaţi în puncte geodezice şi prelucrarea înregistrărilor cu
ajutorul unor programe speciale.
În ţara noastră, până în anii 1700, s-au întocmit hărţi numai cu caracter informativ, fără a avea
la bază măsurători topografice.
Primele măsurători topografice, efectuate pe baze ştiinţifice, datează de la începutul secolului
al XIX-lea, când Gheorghe Asachi, în Moldova (1816) şi Gheorghe Lazăr, în Muntenia
(1918) au înfiinţat şcolile de ingineri hotarnici.

4
În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, s-a introdus sistemul metric, stabilindu-se astfel
unificarea datelor obţinute la măsurarea distanţelor, care până atunci erau exprimate în diferite
unităţi de lungime.
După primul război mondial, în 1919, pentru aplicarea reformei agrare, s-a înfiinţat
Direcţia Cadastrului, în cadrul căreia, în perioada 1919 – 1930, s-au executat ridicări
topografice pe o suprafaţă de circa 10 milioane hectare.
În anul 1930 s-a introdus proiecţia stereografică pentru toată ţara, iar în anul 1933 a apărut un
„Regulament pentru executarea lucrărilor de geodezie şi cadastru”.
Determinarea reţelei geodezice, precum şi măsurătorile planimetrice şi nivelitice
pentru întocmirea planurilor directoare la scara 1:20000 şi a hărţilor la scara 1:50000,
1:100000, 1:400000 şi 1:1000000 au fost efectuate de către Institutul Geografic al Armatei.
Specialiştii în măsurători terestre au fost pregătiţi în şcoli militare, într-o şcoală de
operatori topometri şi prin cursuri de topografie la facultăţile de agronomie, silvicultură, mine
etc.
În 1935, în cadrul Facultăţii de agronomie din Bucureşti, a luat fiinţă Secţia de geniu
rural, unde se făcea o pregătire şi în domeniul măsurătorilor terestre, iar în 1940 apare o secţie
de cadastru în cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti. Măsurătorile topografice din
această perioadă se caracterizează prin faptul că nu s-au executat unitar, ci în mod sporadic,
după nevoile şi posibilităţile fiecărui minister sau instituţii.
În 1951 s-a înfiinţat Facultatea de măsurători terestre, pentru pregătirea specialiştilor
cu înaltă calificare, iar pentru crearea de cadre ajutătoare s-au înfiinţat şcoli medii de
topografie. În acelaşi an s-a introdus sistemul de proiecţie cartografică Gauss-Kruger şi s-a
adoptat elipsoidul Krasowski.
Pentru obţinerea planurilor topografice, într-un timp cât mai scurt şi la un preţ de cost redus,
în anul 1958 s-a înfiinţat centrul de Fotogrammetrie, care în 1969 s-a transformat în Institutul
de fotogrammetrie, cea mai mare unitate din ţară în domeniul măsurătorilor terestre. Acest
Institut de Fotogrammetrie, în colaborare cu unităţi de specialitate judeţene, a realizat ridicări
fotogrammetrice pe o suprafaţă de circa 15 milioane de hectare. Planurile s-au întocmit la
scara 1:10000 şi 1:5000, iar pentru zone populate (oraşe) şi pentru lucrări speciale (vii, livezi)
la scara 1:2000. Începând din 1970 Institutul de Fotogrammetrie şi-a lărgit sfera de activitate
devenind Institutul de Geodezie, Fotogrammetrie, Cartografie şi Organizarea teritoriului
(IGFCOT). În prezent, acest institut întocmeşte planurile topografice la scările 1:5000 şi
1:2000. În acelaşi an s-a revenit la proiecţia stereografică în plan secant unic.

5
 Recent, s-a elaborat un program special de cercetare, dezvoltare şi folosire
operaţională a teledetecţiei şi GPS ca tehnici de vârf pentru măsurătorile terestre. După anul
1990, s-au depus eforturi considerabile pentru punerea în posesie a milioane de proprietari de
teren, în perioada următoare, după definitivarea acestei acţiuni, urmând a se reintroduce
cadastrul funciar agricol corespunzător noii situaţii.

1.4. UNITĂŢI DE MĂSURĂ ÎN TOPOGRAFIE

În lucrările de topografie se execută în mod frecvent măsurări de distanţe, suprafeţe şi

unghiuri, fie pe teren, fie pe reprezentări ale acestuia – planuri şi hărţi. Distanţele, suprafeţele
şi unghiurile se exprimă în diferite unităţi de măsură şi în multipli sau submultipli ai acestora.

1.4.1. Unităţi de măsură pentru distanţe (lungimi)

Unitatea de măsură fundamentală pentru măsurarea distanţelor în sistemul

internaţional de măsuri (S.I.) este metrul.
Un metru reprezintă aproximativ a patruzeci de milioana parte a circumferinţei
globului pământesc. În prezent, metrul este definit ca fiind a 299792458 – a parte a distanţei
parcurse de lumină, în vid, într-o secundă.
În practica măsurării distanţelor se folosesc atât metrul, cât şi multiplii şi submultiplii
acestuia.
Submultiplii metrului utilizaţi în topografie sunt: decimetrul (dm), centimetrul (cm) şi
milimetrul (mm):
1 m = 10 dm = 100 cm = 1000 mm
Multiplii metrului sunt decametrul (dam), hectometrul (hm) şi kilometrul (km):
1 km = 10 hm = 100 dam = 1000 m;
1 m = 0,1 dam = 0,01 hm = 0,001 km.
În Statele Unite ale Americii, Marea Britanie şi alte ţări de limbă engleză, paralel cu
introducerea sistemului internaţional de măsuri (S.I.), este utilizat frecvent un sistem propriu
de măsură (sistemul anglo-saxon). Cele mai folosite unităţi de măsură pentru distanţe în
sistemul anglo-saxon sunt:
1 milă terestră (1 mile) = 1609,34 m = 1760 yards;
1 yard = 0,9144 m = 91,4 cm = 3 ft (feet);
1 foot = 0,3048 m = 30,5 cm = 12 in (inches);

6
 1 inch = 0,0254 m = 25,4 mm = 2,54 cm.
În navigaţie este generalizată la nivel mondial folosirea milei marine:
1 milă marină (nautică) = 1852 m.
Până la introducerea sistemului metric, în România s-au utilizat alte unităţi de măsură
pentru distanţe, care nu se mai folosesc în prezent. Astfel, în Ţara Românească s-au utilizat
palma, stânjenul şi prăjina:
1 palmă Şerban Vodă = 0,246 m;
1 stânjen Şerban Vodă = 1,97 m = 8 palme
1 prăjină Şerban Vodă = 5,90 m = 3 stânjeni = 24 palme;
1 palmă Constantin Vodă = 0,252 m;
1 stânjen Constantin Vodă = 2,02 m = 8 palme;
1 prăjină Constantin Vodă = 6,06 m = 3 stânjeni = 24 palme.
În Moldova s-au folosit ca unităţi pentru distanţe stânjenul şi prăjina:
1 stânjen = 2,23 m;
1 prăjină = 8,92 m = 4 stânjeni moldoveneşti.
În Banat, Ardeal şi Bucovina, până în anul 1918, pentru măsurarea distanţelor din
teren s-au folosit stânjenul vienez sau klafterul cu multiplii şi submultiplii săi: 1 stânjen
vienez (1 klafter) = 1,89 m = 6 picioare (6 fuss).

1.4.2. Unităţi de măsură pentru suprafeţe

În prezent, în ţara noastră este generalizat şi pentru măsurarea suprafeţelor sistemul

internaţional (S.I.), având ca unitate de măsură metrul pătrat (m2 sau m.p.).
Submultiplii metrului pătrat sunt decimetrul pătrat (dm2), centimetrul pătrat (cm2) şi
milimetrul pătrat (mm2):
1 m2 = 100 dm2 = 10000 cm2 = 1000000 mm2.
Submultiplii metrului pătrat (în mod deosebit centimetrul pătrat) se folosesc la
măsurarea suprafeţelor pe planuri, hărţi şi alte reprezentări grafice.
Multiplii metrului pătrat sunt arul (ar), hectarul (ha) şi kilometrul pătrat (km2 sau
kmp). Un ar este echivalent cu un dam2, iar un hectar cu 1 hm2:
1 ar = 1 dam2 = 100 m2 = 0,01 ha;
1 ha = 1 hm2 = 100 ari = 0,01 km2;
În sistemul anglo-saxon, pentru măsurarea suprafeţelor se folosesc pătratele unităţilor
de măsură pentru distanţe. În agricultură se foloseşte în mod deosebit „acrul”:

7
 1 acru (1 acre) = 4046,94 m2 = 0,40 ha = 4840 sq.yd. (yarzi pătraţi).
În Ţara Românească se foloseau stânjenul pogonesc, pogonul şi prăjina pogonească:
1 stânjen pogonesc = 3,8670 m2
1 pogon = 5011,78 m2 = 0,50 ha = 144 prăjini pătrate = 1296 stânjeni pătraţi.
1 prăjină pogonească = 208,82 m2 = 54 stânjeni.
Pentru măsurarea suprafeţelor agricole în Moldova se utilizau stânjenul fălcesc, prăjina
fălcească şi falcea:
1 stânjen fălcesc = 4,9729 m2;
1 prăjină fălcească = 179,02 m2 = 36 stânjeni pătraţi;
1 falce = 14321,9 m2 = 1,43 ha = 80 prăjini fălceşti = 2880 stânjeni pătraţi.
În Banat, Ardeal şi Bucovina, până în 1918, pentru măsurarea suprafeţelor agricole se
foloseau jugărul cadastral (lanţul), stânjenul (stânjenul vienez pătrat) şi jugărul mic
(unguresc):
1 jugăr cadastral = 5754,64 m2 = 0,58 ha = 1600 stânjeni (pătraţi);
1 stânjen (vienez, pătrat) = 3,59 m2;
1 jugăr mic (ungar) = 4316 m2 = 0,43 ha = 1200 stânjeni.
Cunoaşterea unităţilor de măsură vechi româneşti pentru suprafeţe prezintă încă o
oarecare importanţă, întrucât pe documentele cadastrale vechi care stau la baza reconstituirii
drepturilor de proprietate suprafeţele de teren sunt exprimate în astfel de unităţi.

1.4.3. Unităţi de măsură pentru unghiuri

În topografie, unghiurile se măsoară în grade, minute şi secunde sexagesimale sau

centesimale.
În sistemul sexagesimal, clasic, cercul este divizat în 360 părţi (360), gradul în 60
minute (1o = 60’), iar minutul în 60 secunde (1’ = 60”). O jumătate de cerc are 180 o, un sfert
de cerc (un unghi drept) are 90o, iar o jumătate de unghi drept 45o.
În sistemul centesimal, cercul este divizat în 400 părţi (400g), sfertul de cerc (unghiul
drept) având 100g, jumătatea de cerc 200g, ir jumătatea de unghi drept 50 g. Gradele
centesimale sunt divizate în 100 minute (1g = 100c), iar minutele centesimale în 100 secunde
(1c = 100cc, 1g = 10000cc).
Sistemul centesimal, de dată mai recentă, are avantajul că unghiurile se pot scrie direct
sub formă de fracţie zecimală (spre exemplu 26g 73c 86cc se poate scrie şi 26,7386g), facilitând
utilizarea calculatoarelor electronice cu funcţii trigonometrice.

8
 Echivalenţa unghiurilor în cele două sisteme ţine seama de raportul de divizare.
Transformarea gradelor dintr-un sistem într-altul se poate face prin calcul, utilizând regula de
trei simplă sau cu ajutorul unor programe speciale de calcul electronic.
100g = 90o; 90o = 100g;
1g = 0,9o; 1o = 1,1111g;
1c = 0,54’; 1’ = 1,85183c;
1cc = 0,324”; 1” = 3,0864cc.
Unitatea de măsură pentru unghiuri în sistemul internaţional (S.I.) este radianul,
definit ca unghiul la centru care corespunde unui arc de cerc egal cu raza cercului respectiv.
Cercul are 2 π radiani, jumătatea de cerc π radiani, iar sfertul de cerc π /2 radiani. 1 rad. =
57o 17’ 45” = 63,662g.
Utilizarea radianului este însă limitată la unele domenii de activitate (trigonometria,
fizica etc.).
Subdiviziunea radianului este miimea naturală (miimea de radian). Un cerc are 2000
miimi naturale (circa 6283 miimi). Miimea poate fi definită şi ca unghiul sub care se vede un
obiect (arc de cerc) în lungime de un metru de la distanţa de 1000 m (1 km).

1.6. SCĂRI TOPOGRAFICE

Lungimile măsurate pe teren, reduse la orizont, se transpun pe plan prin reducerea

(micşorarea) lor de un număr de ori.
Scara topografică este raportul dintre distanţele de pe plan sau hartă şi distanţele orizontale
măsurate pe teren, ambele exprimate în aceeaşi unitate de măsură. Sunt două feluri de scări:
numerice şi grafice.

1.6.1. Scări numerice

Scara numerică se exprimă sub forma unei fracţii ordinare (1/N) sau sub forma unei
împărţiri (1:N). La scările de micşorare folosite în topografie, numărătorul este totdeauna egal
cu o unitate (unu), iar numitorul (N) este un număr întreg, care arată de câte ori distanţele
orizontale din teren sunt mai mari decât distanţele corespunzătoare, reprezentate pe planul sau
harta respectivă. Cu alte cuvinte, numitorul scării (N) indică de câte ori s-au micşorat
lungimile din teren pentru a fi transpuse pe plan sau hartă.

9
 Scările care se pot utiliza la redactarea planurilor şi hărţilor topografice se obţin din
1 1 1 1
n
; n
; n
; n
,
următoarele fracţii: 10 2 x10 2,5 x 10 5 x 10
în care n este un număr întreg.
În Ardeal, Banat şi Bucovina, în cadastrul agricol se folosesc încă planuri cadastrale
vechi, întocmite la scările 1:2.880, 1:7.200, 1:1.440 etc., corespunzătoare unor rapoarte
diferite dintre unităţile de măsură vechi folosite pe teren şi pe planuri înainte de anul 1919 în
aceste provincii.
Cu cât numitorul scării (N) este mai mic, scara planului sau hărţii este mai mare, şi
invers.
Reprezentările la scări mari, de la 1:500 până la 1:10.000 inclusiv, se numesc planuri. Hărţile
sunt reprezentări la scări mici, de la 1:10.000 sau mai mici (având numitorul mai mare:
1:20.000, 25.000, 50.000, 200.000, 1.000.000 etc.); scările peste 1:500 sunt relevee.
În agricultură, horticultură şi cadastrul agricol se utilizează mai ales planuri, la scările
1:10.000; 1:5.000; 1:2.000, iar pentru proiectarea unor ferme mici, plantaţii, parcuri sau
construcţii agricole 1:1.000; 1:500, iar pentru detalii, relevee (la scări mai mari de 1:500), în
funcţie de mărimea suprafeţei de reprezentat, de numărul şi desimea detaliilor care trebuiesc
reprezentate pe plan.
Formula de bază a scării este dată de proporţia:

1/N = d/D,
în care: N este numitorul scării;
D - distanţa orizontală de pe teren;
d - distanţa de pe plan (hartă) corespunzătoare lui D şi exprimată în aceeaşi
unitate de măsură pentru distanţe (lungimi).
Conform legii proporţiilor, se poate calcula unul din termeni, dacă se cunosc ceilalţi
doi astfel:
d = D/N, D = d x N, iar N = D/d,
când pe plan distanţa este măsurată în milimetri, iar pe teren în metri,
1000×D( m)
1000 N N=
d ( mm )=D( m )× D =d × d ( mm )
N ; ( m) (mm ) 1000 şi

10
 Spre exemplu, unei distanţe din teren D = 150 m, pe un plan la scara 1/5000 îi
corespunde d = 150/5 = 30 mm, iar unei distanţe d de 62 mm de pe o hartă 1/200000 îi
corespunde în teren o distanţă de 62 x 200 = 12400 m sau 12,4 km.

1.6.2. Scările grafice

Scara grafică exprimă sub forma unei construcţii grafice raportul dintre distanţele de
pe plan sau hartă şi distanţele omoloage din teren. Determinarea distanţelor de pe plan sau
hartă cu ajutorul scărilor grafice se poate realiza relativ uşor utilizând un distanţier sau
compas.
Se utilizează în mod curent trei tipuri de scări grafice:
Scara grafică simplă (fig. 1.5.) se prezintă sub forma unei linii divizate în intervale egale,
numerotate progresiv începând de la zero, de la stânga la dreapta.

Fig. 1.5.
Valoarea unei diviziuni numită bază sau modulul scării, corespunde cu mărimea acelei
distanţe de pe teren, redusă la orizont. Se recomandă ca lungimea în centimetri a unui interval
corespunzător bazei din teren să se calculeze prin împărţirea a 10cm la primele cifre ale
numitorului scării, adică la 10, 5; 2,5 sau 2.
Precizia scării este redusă deoarece valorile mai mici decât modulul se iau cu aproximaţie;
Scara grafică cu talon reprezintă o scară grafică simplă la care, în stânga originii, se
construieşte talonul, adică un interval (modul), împărţit într-un număr de diviziuni
corespunzător preciziei cerute (fig. 1.6.).

11
 Fig. 1.6.
Precizia scării este dată de relaţia:
P = M/t,
În care: P este precizia, în m;
M - modulul, în m;
t - numărul diviziunilor talonului:
Scara grafică transversală sau compusă (fig. 1.7.) derivă din scara grafică cu talon,
completată cu linii paralele echidistante divizate prin linii perpendiculare la limita modulelor
şi intersectate cu linii oblice în zona talonului.
Liniile paralele se trasează atâtea la număr, de câte ori se caută să se mărească precizia scării
grafice cu talon. Astfel, dacă precizia scării grafice cu talon este de un metru şi se trasează un
număr de cinci paralele, înseamnă că se obţine o precizie de 0,20 m. De obicei se trasează 5
sau 10 linii paralele.
Notarea scării pe orizontală se face ca la scara grafică cu talon, iar pe verticală se face în
progresie aritmetică, având raţia egală cu precizia scării.
Precizia scării este dată de relaţia:
P = M / t x p,
în care: P, M şi t au semnificaţia de la scara grafică cu talon, iar p reprezintă numărul
paralelelor trasate orizontal.

12
 Fig. 1.7.
Modul de lucru pentru prelucrarea de distanţe se deduce din însăşi construcţia scării.
De pildă pentru preluarea unei distanţe de 2320 m un vârf al compasului se fixează pe
verticala de 2000 m, iar celălalt pe linia oblică de 300 m la intersecţia acesteia cu paralela de
20 m (fig. 1.7.).
Scara grafică transversală se utilizează atât pentru transpunerea pe plan sau hartă a distanţelor
măsurate pe teren şi reduse la orizont, cât şi pentru obţinerea unei distanţe din teren în raport
cu o anumită lungime de pe plan sau hartă.

Întrebări:

1. Care este obiectul măsurătorilor terestre ?

2. Care sunt unităţile de măsură pentru lungimi ?
3. Care sunt unităţile de măsură pentru suprafeţe?
4. Ce unităţi de măsură a unghiurilor cunoaşteţi ?
5. De câte feluri sunt scările topografice ?

13