CAPITOLUL 1

INTRODUCERE ÎN CARTOGRAFIE
Reprezentarea plană a unei porţiuni din suprafaţa curbă a Pământului sau a întregii
suprafeţe a globului terestru se realizează cu ajutorul diferitelor proiecţii cartografice. În acest
scop au fost concepute de-a lungul timpului o serie de proiecţii cartografice, care s-au
folosit la întocmirea hărţilor şi planurilor topografice. Aplicarea unui sistem de proiecţie
cartografică, s-a bazat, pe principiul reprezentării cu deformări cât mai mici pentru
unghiuri, distanţe sau suprafeţe, ca urmare a trecerii de la suprafața curbă a Pământului
(elipsoid de referinţă sau sferă terestră) la o suprafaţă plană.

1.1 PRINCIPIILE GENERALE ALE PROIECȚIILOR CARTOGRAFICE

Proiecţia cartografică cuprinde un ansamblu de convenţii şi relaţii matematice cu

ajutorul cărora, suprafaţa elipsoidului de referinţă sau a sferei terestre de rază medie (R) se
reprezintă pe o suprafaţă plană.
Din punct de vedere teoretic, proiecția cartografică se bazează pe corespondența
biunivocă dintre coordonatele geografice (φ,λ), denumite și coordonate geodezice (B,L) ale
punctelor de pe suprafața curbă a Pământului şi coordonatele rectangulare plane (X,Y) ale
aceloraşi puncte din planul sistemului de proiecție.
Conversia sau transcalculul coordonatelor geografice (φ,λ) sau geodezice (B,L) de
pe elipsoidul de referință, într-un plan de proiecţie se efectuează pe baza relațiilor matematice
care au fost stabilite pentru diferite proiecții cartografice, pornindu-se de la ecuaţiile generale
ale hărţii:
X = f1 (φ, λ) sau X = f1 (B, L)
Y = f2 (φ, λ) Y = f2 (B, L)
în care f1 și f2 sunt funcții constituite pe baza principiilor de reprezentare.
Folosirea hărţilor şi a planurilor topografice trebuie să aibă în vedere cunoașterea
următoarelor elemente ale bazei cartografice:
- denumirea proiecției cartografice;
- sistemul de altitudini adoptat;
- cadrul hărții sau al planului topografic;
- sistemul de împărțire și nomenclatura foilor de hartă și de plan;
- reţeaua kilometrică sau geometrică a hărţii sau planului;
- scara numerică și scara grafică a hărţii sau planului.
Sub aspectul utilizării teoretice se consideră că, numărul posibilelor sisteme de
proiecție poate să fie nelimitat (F. Meloni, F. Joly, 1985). În acest context s-a remarcat faptul
că, din cele circa 350 de proiecții cunoscute pe plan internațional până în prezent (M. Béguin,
D. Pumain, 2003), sunt folosite în mod curent la întocmirea hărților un număr de circa 30 de
sisteme de proiecții cartografice (F. Joly, 1985).

1.2 DEFINIȚIA ȘI PĂRȚILE COMPONENTE ALE CARTOGRAFIEI

La începuturile sale, cartografia a făcut parte din geografie, deoarece aceasta se ocupa
atât cu descrierea suprafeţei Pământului, cât şi cu reprezentarea acesteia într-un plan de
proiecție. În funcție de evoluția tehnologiei de măsurare și a metodelor folosite la întocmirea
hărților și planurilor, au fost enunțate în decursul timpului mai multe definiții asupra
cartografiei (gr. khartes – hârtie,gr. graphein – a scrie).
 După „Asociația Cartografică Internațională”, 1996: „Cartografia constituie
ansamblul studiilor și operațiunilor științifice, artistice și tehnice care intervin începând cu
rezultatele obsevațiilor directe sau a exploatării unei documentații cartografice, în vederea
elaborării și redactării de hărți, planuri și alte moduri de reprezentare, ca și utilizarea
acestora” .
 După colecția de standarde (STAS 7488-89 – Măsurători terestre, geodezie,
topografie, fotogrammetrie, cartografie și cadastru): „Carografia este disciplina ce se ocupă
cu întocmirea, editarea și multiplicarea hărților precum și cu studiul proiecților”.
În prezent, „Cartografia este disciplina care se ocupă cu studiul proiecților
cartografice și a metodelor de întocmire și redactare a hărților în format digital și de
multiplicare în format analogic”.
Știința cartografiei cuprinde un larg conținut teoretic și caracter aplicativ, în care sunt
evidențiate următoarele părți componente:
 Cartografia matematică are ca obiect de bază, studiul algoritmilor necesari pentru
calculul bazei matematice a hărţilor, în vederea reprezentării grafice
convenţionale a suprafeţei curbe a Pământului, pe o suprafaţă plană, cu ajutorul
diferitelor sisteme de proiecţie.
 Cartografia digitală cuprinde cunoaşterea sistemelor integrate de generare în format
digital a hărţilor şi planurilor, pe baza folosirii datelor numerice rezultate din
măsurătorile de teren, precum şi a datelor grafice rezultate prin metoda digitizării
sau prin scanarea documentației cartografice existente în formă analogică.
 Cartografia tematică se ocupă cu metodele de întocmire ale diferitelor hărți tematice
sau speciale: cartografia militară, cartografia fizico-geografică, cartografia
economico-geografică, cartografia geologică.
 Cartometria se ocupă cu studiul metodelor de determinare pe hărţi şi planuri a
diferitelor elemente de planimetrie şi de altimetrie.
Știința cartografiei se află într-o etapă a evoluției care pe unii specialiști i-a făcut să
afirme că reprezintă o adevărată „revoluție științifică”, prin caracterul radical al
transformărilor produse. Cauza primordială a acestei schimbări se află, fără îndoială, în
apariția și dezvoltarea tehnologiei informației, care prin intermediul suportului oferit de
componentele hardware și software, a permis saltul calitativ de la cartografia clasică sau
tradițională la cartografia digitală.
Poate că cea mai importantă transformare pe care a produs-o noua paradigmă
cartografică, este chiar înţelesul noţiunii de hartă sau plan, ca model de reprezentare a
realităţii spaţiale. În modelul clasic, hărţile şi planurile sunt reprezentări grafice
convenţionale, care cuprind elemente de planimetrie şi relief ale suprafeţei terestre, fiind
însoţite de inscripțiile şi de componentele grafice ale cadrului de reprezentare. Această
definiţie generală implică, încă de la început, caracterul static al hărţii sau planului, în sensul
de mediu de stocare a informaţiilor, ce oferă doar o imagine analogică a realităţii fizice. Ori
ceea ce diferenţiază fundamental noul concept de hartă este tocmai caracterul său dinamic şi
interactiv, care permite ca ceea ce înainte era doar un mediu – suport să devină un mediu de
interogare şi analiză. Harta nu mai este un produs singular. Prin intermediul legăturilor care se
stabilesc între componentele grafice şi cele din mediul extern, harta comunică atât cu baze de
date atribut, cât şi cu elemente multimedia şi astfel, devine un adevărat vehicul pentru
interacţiunea utilizator – mediu geografic.
Pentru o nouă definiţie a produsului cartografic, trebuie să revenim la rolul esenţial al
hărţii ca model de reprezentare a realităţii înconjurătoare, ce cuprinde o selecţie
informaţională, determinată a priori, de scopul fundamental al reprezentării. Alte funcţii
esenţiale ale hărţii, care pot sta la baza unei redefiniri a conceptului de hartă, conform noului
mediu al cartografiei, sunt după Ormeling F. (1999), următoarele:
- harta ca factor de orientare în spaţiu;
- harta ca suport de organizare spaţială a produselor multimedia;
- harta ca instrument de navigare și de accesare a elementelor de informaţie;
- harta ca interfaţă pentru baza de date geografică și instrument de vizualizare
ştiinţifică.

1.3 LEGĂTURA CARTOGRAFIEI CU ALTE ŞTIINŢE

Prin obiectul său de studiu, cartografia este strâns legată de o serie de discipline din
știința măsurătorilor terestre cu care se găseşte într-o permanentă colaborare și
interdependență.
 Geodezia, prin părţile sale componente pune la dispoziţia cartografiei parametrii
figurii matematice a Pământului și a sistemelor geodezice de referință definite prin poziţia
exactă a punctelor reţelelor geodezice de sprijin, care constituie baza geodezică a hărţii.
 Topografia, prin tehnicile şi metodele folosite se ocupă cu reprezentarea detaliată a
entităţilor distribuite pe o zonă geografică relativ restrânsă, ceea ce permite punerea la
dispoziţia cartografiei a datelor de bază necesare pentru întocmirea şi redactarea planurilor şi
hărţilor.
 Fotogrammetria, prin tehnicile şi tehnologiile folosite pentru obţinerea imaginilor
fotografice aeriene permite cunoaşterea dimensiunilor, formei şi poziţiei în spaţiu a entităţilor
şi a fenomenelor care se manifestă pe suprafaţa topografică a Pământului.
 Teledetecţia, prin senzorii folosiți asigură cercetarea suprafeţei terestre şi a oceanelor,
ceea ce facilitează obţinerea informaţiilor necesare pentru întocmirea hărţilor și a planurilor
tematice.
 Sistemele informaţionale geografice (GIS), prin relaționarea datelor geografice cu
suprafața terestră, permite o multitudine de operații, de la achiziția și stocarea datelor până la
analize, vizualizări și modelări complexe ale spațiului real, cu aplicabilitate în numeroase
domenii ale vieții sociale.

1.4 SCURT ISTORIC AL CARTOGRAFIEI PE PLAN MONDIAL ȘI NAȚIONAL

1.4.1. Reprezentările cartografice antice

a. Perioada antică și protocreștină este caracterizată de apariția primelor hărți care au

aparținut popoarelor civilizate (sumerieni, babilonieni şi egipteni) cu rol de orientare și
delimitare a spațiului utilizat, fiind desenate pe diferite materiale: tăblițe de argilă arsă, piei
de animale, lemn și altele.
 Exemplu: reprezentare cartografică din Mesopotamia (actualul Irak), desenată pe o
tăbliţă de argilă arsă (7 x 9 cm) descoperită sub ruinele cetății Ga - Sur (aprox. 2500 î.Hr.) în
urma unor săpături arheologice. Această descoperire arheologică babiloniană este una dintre
cele mai veche hărți din lume ajunsă până în zilele noastre. Pe această hartă apare pentru
prima dată scrierea cuneiformă și primele indicații asupra punctelor cardinale și a vecinilor,
după interpretarea dată de către E. Raisz, 1948 (fig.1).
 Fig. 1 - Hartă din zona Mesopotamiei (aprox. 2.500 î.Hr.) pe tăbliţă de argilă (7 x 9 cm)
descoperită la Ga – Sur (actualul Kirkuk) și interpretarea după E. Raisz

 Exemplu: planisferul babilonian pe tăbliță de argilă (aprox. 600 î.Hr.) care reprezintă
în interiorul cercului imaginea lumii cunoscute, incluzând Asiria și Armenia. Pământul apare
ca un disc înconjurat de ape, dincolo de care se dau indicații ale câtorva insule mitice (fig. 2).

Fig. 2 - Reprezentare cartografică a lumii din Mesopotamia (aprox. 600 î. Hr)

 Exemplu: hărți locale provenite din Egiptul antic (aprox. 1300 î.Hr.) desenate pe
papirus și care reprezintă drumuri, construcții și forme de relief. Aceste hărți ar fi fost utilizate
în administrarea domeniilor pentru a indica rutele de colectare a taxelor (fig. 3).

Fig. 3 - Reprezentare cartografică pe papirus din Egiptul antic (aprox. 1300 î. Hr)
 Primele hărţi propriu-zise, bazate pe cunoştinţe de geografie, astronomie, matematică
şi geodezie au fost întocmite de către greci și romani, sub formă circulară, în funcție de spațiul
cunoscut în vremea respectivă.
 Prima hartă grecească a întregului Pământ cunoscut la data întocmirii
reprezentării cartografice a fost realizată de către Anaximandru din Milet (610-546 î. Hr.),
care ulterior a fost îmbunătăţită de către Hecateu din Milet (550-480 î. Hr). Această hartă a
constituit primul planisfer, cu o formă perfect rotundă, unde Pământul circular este înconjurat
de ape (ocean), cu punctul central Delfi (fig. 4).

Fig. 4 – Harta lumii după Anaximandru și Hecateu (reconstituire)

 Aristotel (384-322 î. Hr.), considerat cel mai mare învăţat al antichităţii a adus o
dovadă convingătoare a sfericităţii Pământului, umbra rotundă a Pământului pe Lună, în
timpul eclipselor acesteia. Ideea sfericității Pământului a fost susținută și de Eratostene (sec.
al III-lea î. Hr.) prin executatea unor măsurători asupra unui arc de meridian în Egipt. Harta
lui Eratostene folosește sistemul de latitudini și longitudini și prezintă regiunea de la insulele
Britanice până în India și Sri Lanka, respectiv, de la nord de Marea Caspică până în Etiopia
(fig. 5).

Fig. 5 – Harta lumii a lui Eratostene (reconstituire)

b. Perioada antică creștină este caracterizată, de asemenea, de apariția primelor încercări

de dezvoltare ale cartografiei.
 Claudius Ptolemeu (cca 90-168 d. Hr.), astronom, matematician şi geograf grec din
Alexandria, a adus o contribuție remarcabilă la dezvoltarea științei cartografice din timpurile
sale. A imaginat procedeele grafice de reprezentare a suprafeței Pământului pe o suprafață
plană prin conceptul unui număr de şase proiecţii cartografice, dintre care două sunt folosite
până în zilele noastre sub denumirea de proiecţia conică simplă şi proiecţia pseudoconică.
Harta lumii după Ptolemeu este una curbată, rezultată ca o secțiune a Pământului sferic.
Ptolemeu folosește metoda originală a lui Hipparchus, de a diviza ecuatorul în 360° și
desenează alte linii de latitudine pe fiecare parte a hărții (fig. 6). Harta se bazează însă pe
puține măsurători astronomice și pe indicațiile călătorilor prin estimarea locației funcție de
timpul parcurs. Ptolemeu folosește valoarea eronată a razei Pământului, preluată de la
Posidonius, rezultând că Pământul este mai mic decât în realitate (abatere de 30 %).

Fig. 6 – Harta lumii a lui Eratostene (reconstituire)

 Tabula Peutingeriana, cunoscută după numele descoperitorului ei Konrad

Peutinger, a constituit cea mai veche hartă romană (sec. I-IV î.Hr) ajunsă în copie, realizată
de către Marcus Agrippa. Această hartă cu dimensiunile de 0,34 x 6,82 m este desenată pe
pergament și reprezintă lumea cunoscută de romani de la Insulele Britanice la vest, până la
Gange la Est. Conținutul hărții marchează drumurile Imperiului Roman și distanțele dintre
orașe în mile romane, de unde și denumirea hărțile romane ca „itinerarii“ (fig. 7).

Fig. 7 – Tabula Peutingeriana (detaliu)

 1.4.2. Reprezentările cartografice în Evul Mediu

În perioada cuprinsă între secolele II-XIII au fost întocmite hărţi de navigaţie de către
italieni, spanioli, portughezi, olandezi, cunoscute sub denumirea de „portulane“, care au
constituit prin utilizarea lor de către navigatori, un progres în dezvoltarea cartografiei. Aceste
hărți au fost realizate cu ajutorul busolei magnetice și s-au folosit atât în secolul al XII-lea și
al XIII-lea și în următoarele secole pentru navigație. Pe portulanele cunoscute au fost
reprezentate bazinele hidrografice ale Mării Mediterane și ale Mării Negre precum și
țărmurile Oceanului Atlantic.
În construcția grafică a unui portulan reprezentat de o hartă marină au fost asociate și
„cărți“, care cuprindeau înscrisuri cu descrierea zonelor costiere și a timpilor de navigație
între două porturi. Astfel, portulanul împreună cu busola magnetică au permis calculul
distanțelor dintre două porturi sau timpul de navigație în funcție de viteza și direcția vântului.
Prima hartă cunoscută de tipul „portulanelor“ este considerată „Harta Pisană”
(1290), unul din cele mai vechi portulane. Pe baza primelor portulane au fost dezvolate
adevărate școli cartografice, mai întâi, în secolul al XIV-lea (Școala Catalană, Școala
Portugheză) și apoi în secolul al XV-lea și în secolul al XVI-lea (fig. 8).

Fig. 8 – Fragment dintr-un portolan, hartă medievală de navigație

Secolul al XV-lea a fost dominat de seria hărţilor catalane, apărute sub forma unui
atlas cu 6 foi pe pergament, care este păstrat la Muzeul Luvru din Paris. În perioada care va
precede noile descoperiri geografice din secolul al XV-lea au fost elaborate o serie de hărţi
nautice şi ale uscatului, cu mai multă exactitate şi cu un bogat conţinut de informaţii.
Astfel, astronomul Paolo Toscanelli a elaborat în 1474, harta care a fost folosită de
Cristofor Columb în prima sa călătorie spre vest din anul 1492, bazată pe versiunea lui
Ptolemeu. Ipotezele lui Columb au fost că Pământul este sferic și că drumul către Asia este
mai lung pe uscat și mai scurt pe mare, între Spania și India calculând 282° longitudine către
est și 78° longitudine către vest. De aici, estimarea distanței pe mare între Spania și India, spre
vest de 2760 de mile (4440 km.), ceea ce a făcut ca distanța parcursă să fie dublă față de
calculul inițial pentru a atinge țărmul primei insule, considerată apropiată de Japonia. Zonele
de coastă ale Americilor au fost cartografiate folosind Steaua Polară pentru măsurarea
latitudinii. În a treia expediție, Columb măsoară diferența de latitudine de 2° între Trinidad și
Venezuela, cunoscând că distanța dintre acestea este mai mică de 70 mile (113 km.), ceea ce îl
conduce la concluzia că Pământul este o sferă deformată.
Din a două jumătate a de secolului al XV-lea sunt cunoscute o serie de produse ale
școlii germane de geodezie și cartografie, fiind menționat aici primul glob terestru realizat în
culori de către Martin Behaim, 1492 (fig. 9).

Fig. 9 - Globul lui Martin Behaim (1492)

1.4.3. Evoluția cartografiei în secolele XVI - XVIII

Secolul al XVI-lea marchează cu mai multă pregnanţă ascensiunea geodeziei ca

știință. Câteva descoperiri realizate în această perioadă și ulterior cu caracter de pionerat au
adus contribuții remarcabile în istoria științelor: sistemul heliocentric al lui N. Copernic
(1473-1543), legea mişcării planetelor a lui J. Kepler (1571-1630), legile de mişcare ale
corpurilor ale lui G. Galilei (1564-1642).
Știința cartografiei cunoaște o dezvoltare remarcabilă în Olanda, datorită celor doi
cartografi flamanzi Gerard de Cramer (Mercator) și Abraham Ortelius, care pentru
vremea repectivă au fost considerați ca fiind reprezentanții „vârstei de aur a cartografiei“.
 Gerhard Kremer Mercator (1512-1594) a fost primul cartograf care a introdus
noțiunea de ATLAS (colecție de hărți), a propus proiecția cilindrică și a realizat numeroase
hărți (fig. 10). Proiecția cilindrică conformă Mercator constituie baza cartografică a celei mai
utilizate proiecții pe plan mondial Universal Transversal Mercator – UTM.
 Abraham Ortelius (1527-1598), geograf și cartograf este recunoscut ca fiind primul
creator al unui atlas al lumii, în sensul modern al termenului, cuprinzând o colecție uniformă
de hărți însoțite de text, sub forma unei cărți.
 Portughezul Diego Riberio a elaborat în anul 1529 o hartă universală, care pentru
timpul din perioada respectivă a fost considerată o lucrare cartografică de mare finețe. Pe
lângă numeroase decorații, harta este însoțită de o serie de texte privind regulile de navigație
precum și diferite informații despre diverse țări ale lumii. Este prima hartă care cuprinde atât
informații tehnice cât și etnografice, religioase și altele.
În secolul al XVI-lea au fost întocmite primele hărţi la scări mari, din care sunt
exemplificate harta Bavariei şi a Angliei.
 Fig. 10 – Harta lumii realizată de Gerardus Mercator (1569)

Principalele hărți ale teritoriilor românești sunt prezentate în succesiunea de mai jos.
 Harta Transilvaniei („Chorographia Transilvaniae Sybemburgen”) a constituit
prima apariţie cartografică atestată documentar și realizată de un român Johannes (Ioan)
Honterus (1498-1549) din Brașov (fig. 11). Acest document a fost tipărit în anul 1532 la
Basel. Harta Transilvaniei este considerată în același timp și prima hartă a unei părți din
România, respectiv, a Transilvaniei și în același timp a unei părți de teritoriu din zona de nord
a Munteniei (Valachie Pars).

Fig. 11 – Harta Transilvaniei - Johannes (Ioan) Honterus (1532)

 Harta Moldovei („Moldaviae quae olim Daciae pars Chorographia”), apărută la

Viena în 1541. Acest document cartografic a fost întocmit de către transilvăneanul Georg
Reichersdorf, care a călătorit prin Moldova în timpul domniei lui Petru Rareş. Sub
aspectul conținutului, au fost prezentate localități, râuri și relieful terenului, sub formă de
mici movile (fig. 12).
 Fig. 12 – Harta Moldovei - Georg Reichersdorf (1541)

În secolul al XVII-lea, pe baza cercetărilor întreprinse de Newton şi prin contribuția

practică a lui Willebrord Snell van Royen (Snellius) în aplicarea metodei triangulației, a
început era elipsoidală în geodezie, ajungându-se la concluzia că Pământul are forma unui
elipsoid. Cartografii, bazaţi pe noile rezultate astronomo-geodezice, au posibilitatea să
efectueze numeroase corecturi pe hărţile vechi, încât contururile marilor unităţi geografice, a
continentelor, apar foarte asemănătoare celor de pe hărţile de astăzi.
Momentul culminant al preocupărilor cartografice pe plan național din acest secol este
atins în Țara Românească Muntenia, unde sub domnia lui Șerban Cantacuzino a fost
elaborată Harta Țării Românești, de către stolnicul Constantin Cantacuzino. Această
capodoperă cartografică a fost tipărită la Padova în anul 1700, în limba greacă. Originalul
acestei hărţi este păstrat la loc de cinste în British Museum din Londra, unde a fost
descoperită de marele nostru cărturar Nicolae Iorga. Harta Țării Românești are dimensiunile
de 132 x 64 cm (patru planşe legate pe pânză, 1 : 278 000). Harta a cuprins o serie de date
fizico – geografice, economice, politico – administrative și arheologice din teritoriul
reprezentat de Muntenia și Oltenia. Sub raport administrativ, harta conține hotarele țării,
împărțirea pe județe, și limitele raialelor turcești de la Dunăre. Totodată, se consemnează de
către cărturarii vremii și o copie a acestei hărți care a fost întocmită de către ofițerii austrieci
după lucrarea cartografică a stolnicului Constantin Cantacuzino (fig.13).

Fig. 13 – Harta Țării Românești a stolnicului Constantin Cantacuzino (copie - 1707)

 Secolul al XVIII-lea, denumit în literatura tehnică de specialitate „MARELE
SECOL” a fost caracterizat prin continuitatea procesului de întocmire a hărţilor, în special la
scară mare. Acest lucru a fost posibil ca urmare a progresului înregistrat în măsurătorile
terestre asupra determinării formei și dimensiunilor Pământului, pe baza măsurătorilor
lungimilor de arce de meridian executate la latitudini diferite. Sub aspect conceptual, în
secolul al XVIII-lea arta cartografică devine știință cartografică, iar harta devine un document
cu multiple utilizări.
 Astronomul şi geodezul francez, Cesar Francois Cassini de Thury, director al
Observatorului Astronomic din Paris, a început în 1747 să întocmească prima hartă
topografică a Franţei la scara 1 : 86 400, alcătuită din 182 foi. Harta a fost terminată în 1789
și este cunoscută sub denumirea de „Harta Cassini” (fig. 14).

Fig. 14 – Harta Franței – fragment din regiunea Paris

În domeniul cartografiei matematice, s-a evidențiat, în mod deosebit, astronomul,

matematicianul şi fizicianul german de origine franceză Johan Heinrich LAMBERT, care a
elaborat lucrarea „Die freie Perspectiv” în anul 1759, unde a expus teoria următoarelor
proiecţii cartografice: cilindrică, echivalentă şi conică conformă, care îi poartă numele.
În 1799 cartograful german Johann Georg Lehmann a introdus haşurile în
reprezentarea cartografică a versanţilor. Hărţile întocmite în secolul al XVIII-lea, la scări mari
şi mijlocii au fost caracterizate pe lângă îmbunătăţirea conţinutului şi prin utilizarea semnelor
convenționale.
Pe teritoriile românești se menționează realizarea în 1723 de către ofiţerul austriac
Friedrich Schwantz a Hărții Olteniei („Tabula Valachiae Cisalutanae”), în perioada
ocupației austriece din anii 1718-1738. Harta este formată din patru foi cu dimensiunile de 58
x 64 cm, fiind întocmită la scara 1 : 195 000. Pe lângă reprezentarea teritoriului Olteniei, au
fost redate și zonele limitrofe din Muntenia, Transilvania și Banat, prin localizarea unor sate.
Dimitrie Cantemir (1673-1723) a avut o concepţie cartografică proprie, deoarece faţă
de caracterul geografic al hărţii au fost redate şi unele elemente caracteristice ale terenului.
Harta Moldovei, sub denumirea „Nouă şi îngrijită descriere a Principatului
Moldovei, desenată de principele Dimitrie Cantemir”, a fost finalizată în jurul anului 1716 şi
publicată de fiul său, Antioh Cantemir, la Amsterdam, în anul 1737. Acest document
cartografic a reprezentat o anexă a operei lui Dimitrie Cantemir, „Descriptio Moldaviae”,
care a fost descoperită la Biblioteca Națională din Paris de către George Valsan în anul 1926.
Rețeaua localităților cunoscute a fost redată prin cercuri mici printr-un număr de peste 500 de
sate, târguri și orașe. Denumirile geografice atribuite pe reprezentarea cartografică au cuprins
peste 800 toponime, dintre care o bună parte din aceste denumiri au fost păstrate până în zilele
noastre. Este considerată prima hartă a Moldovei pe care apare împărțirea administrativă. Din
cadrul originalului hărții (66,5 x 51,0 cm) elaborat la scara de aproximativ 1 : 945 000 se
prezintă un fragment (fig. 15).

Fig.15 – Fragment din harta Moldovei a domnitorului Dimitrie Cantemir (1716)

Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea au fost realizate primele hărți topografice la scări
mari, fiind exemplificate următoarele documente.
 Harta celor cinci regiuni din Moldova, corespunzătoare județelor Suceava, Roman,
Neamț, Bacău și Putna la scara 1 : 28 000, întocmită în anul 1790 sub îndrumarea căpitanului
austriac Hora von Otzellowitz.
 Harta austriacă („Harta lui Specht”), realizată în anii 1790 – 1791, la scara 1 : 57
600, compusă din 108 foi policrome. Planimetria este reprezentată în mod detaliat, ca urmare
a ridicărilor executate pe baze geometrice, iar relieful este redat prin metoda hașurilor.

1.4.4 Dezvoltarea cartografiei în secolele XIX - XX

Ca urmare a creșterii acurateței măsurătorilor graduale s-a evidenţiat faptul că modelul

elipsoidal al Pământului nu mai răspundea unui nivel înalt al preciziei, datorită în primul rând
deviaţiei verticalei locului (direcţia firului cu plumb în timpul măsurătorilor) faţă de normala
la elipsoid (Laplace – 1802, Gauss – 1828, Bessel – 1837). Astfel, s-a făcut distincţia clară
între suprafaţa fizică a Pământului, geoidul ca suprafaţă matematică şi elipsoidul ca suprafaţă
de referinţă aproximativă.
Sub aspectul evoluției operei cartografice, secolul al XIX-lea a fost denumit și secolul
cartografiei instituționale, ca urmare a dezvoltării serviciilor cartografice naționale.
Începând cu secolul XIX se discută despre latitudini şi longitudini geodezice (B, L) în
locul latitudinilor şi longitudinilor astronomice (Φ, λ), diferenţele dintre acestea fiind
determinate de componentele deviaţiei verticale în planul meridianului şi, respectiv, al
primului vertical. Hărţile geografice devin o categorie derivată din hărţile topografice, care au
ca bază reţeaua de meridiane şi paralele geodezice.
La sfârşitul secolului al XIX-lea (1891) s-a propus în cadrul Congresului de Geografie
de la Berna, de către A. Penck întocmirea unei hărţi internaţionale, la scara 1 : 1 000 000.
Pe plan național, în prima jumătate a secolului al XIX-lea au fost puse bazele de
început ale învățământului geodezic românesc, prin înființarea primelor școli de ingineri
hotarnici la Iași, în anul 1813, de către Gheorghe Asachi și la București în anul 1818, de
către Gheorghe Lazăr.
 Harta Moldovei, întocmită în manuscris în anul 1833, întocmit de Petre Asachi, la
cererea logofătului Alexandru Sturdza.
 Hărta Administrativă a Ţării Româneşti, la scara 1 : 428 000, întocmită de
colonelul Hancu şi tipărită în 1833.
 Harta Țării Românești Muntenia, realizată pe baze riguros topografice, din inițiativa
domnitorului Barbu Știrbei pe parcursul a trei ani (1855-1857) de către ofițierii români
din prima promoție (1855) sub conducerea generalului De Fligely ( fig.16).

Fig. 16 – Harta Țării Românești Muntenia la scara 1 : 57 600 (fragment)

Originalul acestei hărți a fost întocmit la scara 1 : 28 000 de stânjeni, după care s-a
reprodus în 1864, o copie de către fotograful vienez Szatmary, din ordinul domnitorului
Alexandru Ioan Cuza. Din acest motiv harta respectivă mai este cunoscută și sub denumirea
de „Harta Szatmary”, care a fost realizată prin micșorare la scara de 1 : 57 600, în sistemul
metric, pe un număr de 117 secțiuni (planșe). Este considerstă prima hartă pe care apare
denumirea de România. Detaliile de planimetrie sunt reprezentate în culori, iar relieful prin
hașuri, cu principale înălțimi în stânjeni .
Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, se poate vorbi despre o
activitate organizată în domeniul realizării lucrărilor geodezice și al hărților topografice în
țara noastră. „Înaltul Ordin de zi nr. 83 din 12 noiembrie 1859, către toată puterea armată a
României din Principatele Unite” al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, constituie actul de
înfăptuire al unui Serviciu Topografic Militar în armata română modernă, în cadrul Corpului
de Stat Major General al Armatei Principatelor Unite Române.
Executarea și coordonarea marilor lucrări geodezice, topografice și de întocmire a
hărților a fost realizată în diferite perioade istorice de către următoarele instituții militare:
 Serviciul Topografic Militar (1859 -1870);
 Depozitul de Război al Armatei (1870 -1895);
 Institutul Geografic al Armatei (1895-1910);
Către sfârșitul secolului al XIX-lea au început lucrările geodezice (1873) și cele
topografice (1875) pentru realizarea hărții României, care este cunoscută și sub denumirea de
planul fundamental la scara 1 : 20 000.
 Harta Moldovei s-a întocmit pe baza măsurătorilor executate între anii 1873 -1895,
cu o întrerupere în anii 1871 -1878, ca urmare al războiului de Independență al României.
Măsurătorile au fost prelucrate pe elipsoidul de referință Bessel - 1841 și reduse la planul
proiecției pseudoconice echivalente Bonne. Adoptarea unei proiecții echivalente a avut în
vedere principiul păstrării nedeformate a suprafețelor în planul proiecției, fiind și în interesul
realizării cadastrului. Harta Moldovei a fost întocmită pe un număr de 496 foi de hartă cu
dimensiunile 50 x 50 cm, care la scara 1 : 20 000 a cuprins o suprafață de teren de
aproximativ 100 km2.
 Harta Dobrogei s-a executat în urma lucrărilor topografice executate după Războiul
de Independență, care s-au efectuat între anii 1880-1884. În cazul acestui teritoriu au fost
întocmite un număr de 736 foi de plan topografic, la scara 1: 10 000, care au cuprins o
suprafață de câte 25 km2, fiind utilizate atât pentru harta țării, cât și pentru evidența
cadastrală.
 Harta Munteniei de Est, care a cuprins teritoriul situat la est de meridianul Zimnicea
(23o est Paris) a fost actualizată în urma lucrărilor geodezice și topografice executate în anii
1895-1899. În cadrul acestor măsurători s-a folosit pentru prima dată sistemul zecimal al
metrului. Harta topografică a Munteniei de Est, la scara la scara 1 : 20 000 a fost întocmită
pe un număr de 460 foi de hartă a câte 100 km2 de teren și editată pe secțiuni topografice cu
dimensiunile de 50 x 50 cm. Din conținutul acestui document cartografic se prezintă un
fragment al hărții Munteniei de Est denumit „Planul Bucurescii” , la scara 1 : 20 000, care
s-a publicat în anul 1895 (fig.17).

Fig 17 – Planul „Bucurescii” 1 : 20 000, realizat în anul 1895.

 Harta Munteniei și a Olteniei a cuprins teritoriul situat la vest de meridianul

Zimnicea fiind întocmită cu multă rigurozitate, mai întâi pe baza măsurătorilor executate
începând cu anul 1896 și apoi printr-o nouă concepție de realizare a hărții topografice. S-a
folosit elipsoidul Clarke - 1880 și proiecția pseudoconică echivalentă Bonne.
La sfârțitul secolului al XIX-lea, s-a prezentat în anul 1900 de către generalul C.I.
Brățianu, cu ocazia aniversării a 25 de ani de existență a Societății Geografice Române
(1875 -1900) stadiul din acel moment al realizării hărții României. „Până în acel moment,
harta României a fost finalizată pe aproximativ 2/3 din suprafața totală, fiind prezentate
următoarele documente: harta Modovei la scara 1 : 20 000, harta Dobrogei la scara 1 : 10
000, și harta Muntenei până aproape de Valea Oltului, la scara 1 : 20 000”. (Dragomir V,,
1986).
Prima jumătate a secolului al XX-lea a fost folosită de toate ţările dezvoltate pentru
completarea spaţiului continental cu un câmp de puncte geodezice. Toate realizările
geodeziei, sunt legate de activitatea desfășurată în decursul timpului de Asociaţia Geodezică
Internaţională, înfiinţată în anul 1864, la care a aderat şi România. În acelaşi timp şi în
acelaşi ritm cu realizările geodezice s-a accelerat şi dezvoltarea cartografiei, care a fost
evidențiată prin întocmirea de hărţi topografice, hărţi tematice, atlase geografice și altele.
La începutul secolului al XX-lea apar primele mijloace perfecţionate moderne de
tipărire în culori. În 1905, germanii Gaspar Hermann şi J.W. Rubel au inventat procedeul
de tipărire OFFSET. În această perioadă, producţia cartografică a trecut de la stadiul de
artizanat la cel industrial, iar în funcţie de diferite necesităţi cu caracter ştiinţific, economic şi
militar au început să fie întocmite o serie de hărţi topografice la scări foarte mari 1 : 25 000,
1 : 20 000 și planuri topografice la scara 1 : 10 000.
Pe plan național, la 9 februarie 1910 se modifică denumirea Institutul Geografic al
Armatei care devine Serviciul Geografic al Armatei, în subordinea Ministerului de Război.
În octombrie 1916, soseşte în România o misiune militară franceză condusă de maiorul A.
Cholesky, cu care Serviciul Geografic al Armatei a hotărât unificarea diferitelor proiecţii
cartografice folosite la întocmirea hărţilor din Moldova, Muntenia de Est şi Oltenia. În acest
scop a fost adoptată proiecția conică conformă modificată Lambert – Cholesky, care
conservă unghiurile. Pe această bază cartografică s-a întocmit planul director de tragere la
scara 1 : 20 000, întru-un format unic de 50 x 75 cm (fig. 18).

Fig 18 – Planuri directorale de tragere – regiunea Timișoara, scara 1:20 000

Perioada de timp desfășurată între anii 1918 – 1950 a fost caracterizată atât prin
intensificarea lucrărilor geo – topografice, executate pe baza regulamentelor de măsurători
geodezice și cadastrale, cât și în ceea ce privește organizarea teritorială a statului.
Situația întocmirii hărții în anul 1930 a fost caracterizată ca fiind foarte eterogenă, sub
aspectul folosirii proiecției pseudoconice echivalente Bonne pentru hărțile din Moldova,
Dobrogea, Muntenia și Oltenia, precum și a altor proiecții în alte provincii și zone geografice.
În acest context, Serviciul Geografic al Armatei, care în anul 1930 devine Institutul
Geografic Militar a început, o nouă ridicare generală a teritoriului României, bazată pe
adoptarea unui concept modern și unitar de execuție. Se introduce oficial sistemul proiecției
azimutale perspective stereografice, oblice, conforme pe planul secant unic – 1930, cu
punctul central lângă Brașov. Această proiecție cartografică a fost considerată mai
avantajoasă atât sub aspectul reprezentării formei circulare a teritoriului României, cât și al
mărimii deformațiilor lungimilor și suprafețelor.
În cea de a doua jumătate a secolului al XX-lea, producţia cartografică s-a dezvoltat
atât sub aspect calitativ, cât şi cantitativ prin apariţia a numeroase hărţi, atlase topografice şi
geografice. Materialele cartografice tradiţionale folosite la întocmirea originalului hărţilor
(peniţe topografice, hârtie de desen, plăci de zinc) sunt înlocuite cu noi metode de desenare şi
cu diferite suporturi nedeformabile realizate din mase plastice. În această perioadă sunt
introduse metode de redactare automată a hărţilor, ca urmare a apariției plotterelor.
Reproducerea nu mai constituie o problemă tehnică, deoarece hărţile şi planurile sunt
multiplicate în 2-8 culori, cu ajutorul unor maşini de mare randament.
Un rol important în dezvoltarea cartografiei este atribuit Asociaţiei Cartografice
Internaţionale înființată la Berna în iunie 1959, care a servit la schimbul de idei şi de
utilizare a tehnicilor de obţinere a hărţilor, în format digital și analogic la care este afiliată şi
România.
La 28 iunie 1950, Institutul Geografic Militar este restructurat sub denumirea de
Înteprinderea Topografică Militară, iar începând cu 15 ianuarie 1951 devine Direcția
Topografică Militară (DTM).
Începând din anul 1951 Direcţia Topografică Militară (D.T.M) și Institutul de
Geodezie, Fotogrammetrie, Cartografie şi Organizarea Teritoriului (I.G.F.C.O.T), au
coordonat activitatea topo – geodezică, fotogrammmetrică şi cartografică din ţara noastră,
care s-a concretizat prin modernizarea rețelelor geodezice și a elaborării hărții topografice:
 Planul topografic de bază la scările 1 : 5 000 și 1 : 10 000 s-a realizat între anii 1951-
1975, în sistemul de proiecție Gauss-Krüger, pe elipsoidul Krasovski-1940 și pentru cote
normale „zero fundamental Marea Baltică”;
 Planul topografic de bază la scările 1 : 2 000, 1 : 5 000 și 1 : 10 000 s-a executat în
perioada 1975-1990 în sistemul de proiecție Stereografic - 1970, pe elipsoidul Krasovski-
1940 și cu planul de referință pentru cote normale „Marea Neagră Constanța -1975”.
În urma ridicărilor topografice și în special, a celor aerofotogrammetrice, a fost
posibilă elaboarea planului topografic de bază la scările 1 : 5 000 și 1 : 10 000 și în mod
parțial, a planului cadastral.
Începând cu anul 1990, s-a trecut la o etapă superioară a modului de execuție a
lucrărilor geodezice, topografice, fotogrammetrice și cartografice, în concordanță cu cerințele
actuale. Pe lângă corelarea acestora cu lucrările de măsurători terestre ale țărilor din
comunitatea europeană, s-a solicitat și modernizarea întregii activități, atât sub aspectul
legislației tehnice și juridice, cât și sub aspectul instituțional, prin coordonarea în sistem unitar
a întregii activități topo-godezice și cadastrale din România, de către Agenția Națională de
Cadastru și Publicitate Imobiliară (A.N.C.P.I.), care are în subordine Oficiile de Cadastru și
Publicitate Imobiliară (O.C.P.I), la nivelul județelor.
O etapă superioară de informatizare a cartografiei a fost determinată de realizarea
Sistemelor Informaţionale Geografice (GIS - Geographical Information System). Prin
utilizarea sistemelor informaţionale geografice, care constituie o bază de date relaţionate, care
sunt deservite de mijloace moderne de calcul, de stocare și de personal, se elaborează în mod
direct pe terminale documentele grafice tematice digitale și textele aferente.
Dezvoltarea aerofotogrammetriei digitale, realizarea noilor stații totale performante
folosite pentru ridicările topografice și cadastrale și evoluția tehnologiei satelitare de
poziționare precisă planimetrică și altimetrică a condus la creșterea preciziei de realizare a
documentelor cartografice. Totodată, tehnica de măsurare a fost asociată cu utilizarea
computerelor performante și a diferitelor aplicații software.
Din sinteza aspectelor relevante cu privire la evoluția cartografiei pe plan mondial în
decursul secolului al XX-lea, se poate afirma faptul că, pe durata acestui secol s-a realizat
trecerea de la cartografia clasică la cartografia digitală.
 1.5 FONDUL CARTOGRAFIC AL ROMÂNIEI

Documentele cartografice realizate în perioada cuprinsă între anii 1951-1990 au fost

întocmite pe baza lucrărilor geodezice, topografice și fotogrammetrice executate în cea mai
mare parte de către cele două instituții de specialitate ale României, Direcția Topografică
Militară (DTM) și, respectiv, Institutul de Geodezie, Fotogrammetrie, Cartografie și
Organizarea Teritoriului (I.G.F.C.O.T.).

1.5.1 Direcţia Topografică Militară (DTM)

De la înființarea din anul 1859 a Serviciului Militar Topografic și până în prezent,

Direcţia Topografică Militară, cu o istorie de peste 155 de ani a realizat numeroase documente
cartografice, din care rețin atenția, în mod deosebit, cele realizate în anii 1951-1990.

a. Harta topografică de bază a României, la scara 1 : 25 000

S-a realizat în trei ediţii, având la bază proiecţia cilindrică trnsversală conformă Gauss-
Krüger, elipsoidul Krasovski-1940, sistemul de coordonate -1942 şi planul de referinţă al
altitudinilor Kronstadt – Marea Baltică .
 Prima ediţie a hărţii topografice, la scara 1:25 000, cartografiată prin desen și
imprimată în şapte culori, s-a realizat între anii 1951-1959, fiind denumită în literatura de
specialitate „harta clasică“.
 A doua ediție a hărţii topografice, la scara 1: 25 000, s-a realizat în perioada 1970-
1990, fiind tipărită, de asemenea, în şapte culori. Această hartă a constituit prin precizie şi
conţinut, echipamentul cartografic de bază al teritoriului naţional, care pe baza conținutului
reprezentat pe foile de hartă respective a fost denumită „harta modernizată“.
 A treia ediție a hărţii topografice de bază, la scara 1 : 25 000, a cărei realizare s-a
derulat începând cu anul 1991, a avut ca scop realizarea „hărţii digitale“ de tip raster în
vederea obţinerii infrastructurii diferitelor sisteme informaţionale geografice, la nivelul
teritoriului ţării.

b. Harta topografică de bază a României, la scara 1 : 50 000

S-a realizat în funcție de generalizarea conținutului hărții topografice de la scara 1 : 25

000, de asemenea în trei ediții.
 Prima ediție (1956-1962) a constituit „generalizarea hărţii topografice de bază” la
scara 1: 25 000, fiind denumită „hartă derivată”.
 A doua ediție (1966-1972) s-a obținut prin aerofotografierea teritoriului național, la
scara 1 : 33 000, fiind denumită „harta actualizată”.
 A treia ediție care s-a derulat începând cu anul 1991, a avut în vedere realizarea
infrastructurii necesare diferitelor sisteme informaţionale geografice, fiind cunoscută cu
denumirea de „harta digitală”.

c. Documente cartografice realizate în anii 1991-2014

 Planuri topografice de bază ale zonelor urbane la scările 1 : 5 000 și 1 : 10 000 în

format analogic, raster sau digital;
 Hărți geografice și turistice ale lumii, în proiecție policonică, la scara 1 : 18 000 000
și la scara 1 : 10 000 000;
 Harta turistică a României, la scara 1 : 1 850 000;
  Hărți topografice generale, la scara 1 : 1 000 000, 1 : 1 500 000, 1 : 100 000 și 1 : 50
000, realizate și în format raster;
 Harta Vectorială a României realizată pentru nivelul 1 și pentru nivelul 2, la scara 1 :
50 000;
 Ortofotohărți ale diferitelor zone geografice la scara 1 : 25 000;
 Modelul Digital Altimetric al Terenului (Digital Terrain Elevation Data - D.T.E.D. -
nivel 2) a fost realizat în anul 2004 prin procesarea foilor de hartă la scara 1 : 25 000 (fig.19).

Fig.19 – Modelul Digital Altimetric al Terenului

1.5.2 Centrul Național de Cartografie (C.N.C.)

Centrul Național de Cartografie (C.N.C.) cu vechime de peste 50 de ani a contribuit,

de asemenea, într-o măsură substanțială la realizarea fondului cartografic național (planuri
topografice și cadastrale de bază, hărți cadastrale de bază, hărți tematice și altele).
Această instituție a debutat sub numele de Centrul Național de Fotogrammetrie prin
Ordinul nr. 81 din 10 februarie 1958 al Ministerului Agriculturii și Silviculturii, care a
funționat în subordinea Direcției Generale de Geodezie și Organizarea Teritoriului
(D.G.G.O.T.).
În aprilie 1962, Centrul Național de Fotogrammetrie a devenit „Sectorul III -
Fotogrammetrie” din cadrul Institutului de Studii și Proiectări Agricole (I.S.P.A.). Denumirea
de „Centrul de Fotogrammetrie” s-a refolosit în anul 1966, când unitatea a primit sarcini
privind organizarea și menținerea Fondului Geodezic și Cartografic Național.
La începutul anilor 1970, Centrul de Fotogrammetrie a devenit Institutul de
Geodezie, Fotogrammetrie, Cartografie și Organizarea Teritoriului (I.G.F.C.O.T.) cu patru
sectoare de activitate corespunzătoare specialităților de bază ale unității.
Perioada care s-a derulat între anii 1996-2001 a fost marcată de reorganizarea
Institutul de Geodezie, Fotogrammetrie, Cartografie și Organizarea Teritoriului prin
crearea Institutului de Cadastru, Geodezie, Fotogrammetrie și Cartografie (I.C.G.F.C.), în
subordinea Oficiului Național de Cadastru, Geodezie și Cartografie (O.N.C.G.C.).
În anul 2004, s-a efectuat o nouă reorganizare a Institutului de Cadastru, Geodezie,
Fotogrammetrie și Cartografie, care a fost redenumit Centrul Național de Geodezie,
Cartografie, Fotogrammetrie și Teledetecție (C.N.G.C.F.), fiind în subordinea Agenției
Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară (A.N.C.P.I.).
Ultima modificare a denumirii acestei instituții de specialitate a avut loc în anul 2012,
în care Centrul Național de Geodezie, Cartografie, Fotogrammetrie și Teledetecție a fost
transformat în Centrul Național de Cartografie (C.N.C).
Pe baza cadrului legislativ și instituțional din perioada 1951-1989 și, respectiv, din
anii 1990-2014, s-a desfășurat întreaga activitate geodezică, topo-fotogrammetrică și
cartografică, care a condus la întocmirea planului topografic de bază, a hărții cadastrale și a
altor serii de documente cartografice, fiind remarcate cele mai reprezentative:
 Executarea, întreținerea și modernizarea rețelei geodezice de stat, care s-a realizat în
colaborare cu Direcția Topografică Militară;
 Executarea, întreținerea rețelei nivelmentului de stat, împreună cu Direcția
Topografică Militară;
 Executarea în diferite etape a lucrărilor de aerofotografiere a fost concretizată în 850
000 fotograme originale, care acoperă suprafața țării.
 Întocmirea planului topografic de bază la scările 1 : 2 000, 1 : 5 000 și 1 : 10 000, prin
metode fotogrammetrice și a planului cadastral derivat din acesta a cuprins 90% din
suprafața totală a țării, care s-a reprezentat pe un număr de 46 000 de originale cu următoarea
structură:
 12% din suprafața țării la scara 1 : 2 000;
 75% din suprafața țării la scara 1 : 5 000;
 3% din suprafața țării la scara 1 : 10 000, cu teritorii reprezentate , în special din
Delta Dunării și din zona de munte.
 Realizarea și actualizarea hărții topografice de bază a cuprins următoarele documente
cartografice:
 executarea hărții cadastrale de bază a României, la scara 1 : 50 000 și în mod parțial la
scara 1 : 25 000;
 actualizarea hărții cadastrale de bază la scara 1 : 50 000 prin utilizarea metodelor de
teledetecție.
 Realizarea și actualizarea produselor cartografice derivate din harta topografică de
bază a României, prin următoarele documente:
 harta administrativă și fizico – administrativă;
 hărți hidrografice și Atlasul cadastrului apelor;
 hărți economice și hărți turistice;
 hărți fizico – administrative ale județelor;
 hărți pedologice și hărți meteo - radar;
 hărți de navigație și de pescuit.
 Produse cartografice realizate în format digital:
 planul topografic la scara 1 : 5 000 pentru zonele de hazard natural de pe întregul
teritoriu al României;
 realizarea și actualizarea, în format digital, a limitelor de hotar ale unităților
administrativ teritoriale din România;
 realizarea Modelului Digital al Terenului pentru România pe baza reprezentării
reliefului prin curbele de nivel extrase din harta topografică de bază, la scara 1 : 50 000;
 realizarea Planului de Referință al României, în format digital, prin prelucrarea
mozaicului de ortoimagini la scara 1 : 5 000.