Condiții Speciale de Amplasament Și Soluții de Infrastructură - Curs 3

Universitatea Tehnică Gheorghe Asachi din Iași Facultatea de Construcții și Instalații
Condiții speciale de amplasament și

soluții de infrastructură
- Curs 3 -
Prof. univ. dr. ing. Vasile Grecu
©vasile.grecu@academic.tuiasi.ro
Capitolul II - Terenuri dificile.
Proprietăți specifice
Pământuri argiloase cu conținut
de materii organice, saturate,
puternic compresibile
Capitolul II – Pământuri argiloase cu conținut de materii organice,
saturate, puternic compresibile
Definiție, proprietăți, indici de caracterizare
Pământurile argiloase slabe saturate cu apă sunt acele pământuri care pentru un interval de
variabilitate a presiunii efective cuprins între 50 şi 250 kPa, prezintă un modul de deformaţie mai mic de
500 kPa şi au un grad de umiditate mai mare de 0,8.
În această grupă se includ:
 pământurile aluvionare marine;
 pământurile lacustre şi din limanuri;
 pământurile de deltă;
 pământurile de mlaştină;
 alte forme de sedimentare deluviale şi pluviale sau care provin din procese litogene ce prezintă o
puternică compresibilitate.
După compoziţia litologică şi criteriul texturii, din această grupă fac parte:
 mâlurile;
 intercalaţiile de argilă;
 argile nisipoase sau prăfoase;
 unele pământuri löessoide saturate cu apă;
 tipuri de pământuri neconsolidate, aflate în general sub nivelul apei freatice.
Pământurile foarte compresibile se caracterizează prin apariţia unor deformaţii mari şi care se
desfăşoară într-o perioadă îndelungată de timp.
Din această categorie, cele mai întâlnite pământuri la noi în ţară sunt:
 Mâlurile;
 Nămolurile;
 Pământurile turboase și turba
Mâlurile sunt pământuri cu conţinut de substanţe organice sub 5%. Ele se caracterizează ca
depozite aluvionare care conţin în general mai mult de 90% elemente inferioare dimensiunii de 0,20 mm,
alcătuite din particule argiloase foarte fine (corespunzătoare stării coloidale) afânate, puţin consolidate,
având în general limita superioară de plasticitate wL=60120%, indicele de plasticitate IP=3080%,
umiditatea naturală fiind apropiată de wL.
Ele au un miros specific şi se recunosc uşor după culoarea lor neagră. Dintre proprietăţi trebuie
menţionată tixotropia care face ca sub acţiunea vibraţiilor, mâlul să se transforme într-un lichid vâscos.
În cazul când încărcarea mâlului se face lent, pământul având posibilitatea să se consolideze în timp, se
constată apariţia unor deformaţii relativ mici, fără refulări laterale.
Nămolurile au o compoziţie şi proprietăţi asemănătoare cu mâlurile, având un conţinut de
substanţe organice între 5-10%, putând conține resturi de plante carbonizate.
Pământurile turboase şi turba sunt pământuri cu un conţinut de substanţe organice între 10-60%
şi respectiv peste 60% fiind alcătuite dintr-o îngrămădire de resturi vegetale cu un grad de descompunere
variabil, de culoare neagră-brună, cu o structură fibroasă, putând să conţină apă în proporţie de 400-
1000% (și chiar mai mult).
Pentru pământurile de provenienţă aluvionară este caracteristică constanţa compresibilităţii şi a
rezistenţei pe adâncime. Adesea în aceste pământuri, apar incluziuni de natură organică.
În România există zone întinse de asemenea pământuri, situate în lungul unor râuri în zone foste sau
actual marine, cum ar fi estuarele unor râuri, delta Dunării, litoralul Mării Negre, câmpia Banatului etc.
Aspecte specifice pământurilor argiloase, puternic compresibile
Din materialele studiate rezultă pentru fiecare categorie de terenuri, aspectele specifice care duc la
dificultăţi de fundare care, în cazul pământurilor argiloase saturate cu apă (când pe acestea ar urma să se
realizeze construcţii), se pot rezuma în următoarele:
 deoarece modulul de deformaţie este redus (sub 50 daN/cm2) apar tasări mari determinate de
compresibilitatea straturilor, cunoscându-se multe lucrări care s-au tasat 1-2 m (în circa 100 ani),
uneori neuniform, producând fie înclinări, fie degradări a construcţiilor, care au impus lucrări de
consolidare ulterioară;
 pământurile argiloase saturate au caracteristici de rezistenţă scăzute (unghi de frecare interioară
cuprins între 5 şi 20, coeziunea 10-20 kPa), asigurarea stabilităţii construcţiilor pe aceste
pământuri este dificilă mai ales în cazul când se transmit încărcări excentrice sau forţe
orizontale mari;
 tasările construcţiilor situate pe terenuri argiloase saturate se produc într-un timp foarte
îndelungat, uneori zeci de ani, deoarece coeficientul de filtraţie la aceste pământuri este foarte
mic(10-6-10-9 cm/s) ceea ce face ca procesul de consolidare să decurgă într-o perioadă de timp
lungă, mai ales atunci când straturile slabe au grosimi mari.
Aspecte specifice pământurilor argiloase, puternic compresibile
Ca urmare a procesului de consolidare în timp, modulul de deformaţie creşte, posibilitatea
manifestării tasării scade, rezistenţa la forfecare creşte.
Pentru calculul tasării pe terenuri argiloase saturate cu apă, se folosesc metode bazate pe teoria
consolidării, elaborată de Terzaghi care presupune pământul lipsit de legături structurale, toţi porii fiind
umpluţi cu apă (apa fiind incompresibilă) şi filtraţia apei din porii terenului către suprafaţa drenată având
loc conform legii lui Darcy.
Pământuri susceptibile la
lichefiere
Capitolul II – Pământuri susceptibile la lichefiere
Definire
Pământurile susceptibile la lichefiere sunt acele pământuri care, submersate şi supuse unor acţiuni
dinamice (seismice, explozii, etc.) îşi pierd capacitatea de a suporta sarcini, ca urmare a creşterii
presiunii apei din pori, ce are drept consecinţă anularea frecării dintre granulele pământului, şi prin
urmare scăderea bruscă a rezistenţei la forfecare, chiar cu transformarea acestuia într-o masă fluidă.
Sunt susceptibile la lichefiere (STAS 1243 - 88):
 nisipurile uniforme, în special nisipurile fine având diametrul corespunzător fracţiunii de 50%,
d50=0,075 – 0,20 mm;
 nisipurile având gradul de îndesare ID=50 … 70 %;
 nisipurile saturate sau chiar cele aflate deasupra nivelului apei subterane, dacă zona inferioară se
poate lichefia;
 nisipurile la care penetrarea dinamică prezintă o rezistenţă de penetrare pe con R p<30 lovituri/
30 cm;
 nisipurile care au permeabilitate mică.
Criteriile de estimare a posibilităţilor de lichefiere sunt stabilite pe cale empirică şi de aici
variabilitatea lor în funcţie de ţară şi autor.
După STAS 1243 – 88 și Normativ P125-1984 unul dintre primele criterii de apreciere a
susceptibilităţii la lichefiere îl constituie compoziţia granulometrică, respectiv pământurile a căror curbă
se situează în întregime în domeniile specificate în tabelul următor:
Diametrul caracteristic sau fracţiune Pământuri Pământuri uşor

granulometrică lichefiate lichefiate
Diametrul mijlociu d50 (mm) 0,25 - 2,00 0,075 - 0,50
Diametrul efectiv d10 (mm) >0,005 >0,025
Fracţiunea argiloasă (A%) <10 0
Fracţiunea pietriş mic (%) <50 <10
Fracţiunea pietriş mare cu d> 10 mm (%) <10 0
Lichefierea este privită ca fiind fenomenul ce se manifestă într-un pământ necoeziv sau semicoeziv
saturat prin pierderea capacităţii de a prelua sarcini şi este pus în evidenţă prin scăderea temporară,
parţială sau totală a rezistenţei sale la forfecare, din cauza creşterii presiunii apei din pori în timpul unei
solicitări monoton crescătoare sau ciclice.
De multe ori, lichefierea terenului de fundare din depozite aluvionare nisipoase a condus la
degradarea ireversibilă a terasamentelor de pământ – ramblee. Apar astfel diferite aspecte ale degradării
rambleelor din pământ coeziv fundate pe pământuri cu potenţial de lichefiere, în funcţie de modul în care
efectul principal este de apariţie, fie a tasării suprafeţei sau prin deplasări orizontale care tind să producă
lărgirea bazei rambleului.
Prezenţa unui strat acoperitor de pământ coeziv în succesiunea litologică a terenului de fundare
preponderent nisipos, susceptibil la lichefiere, nu împiedică degradarea corpului terasamentului. Acest
strat este fragmentat de acţiunea combinată a încărcării verticale a rambleului, cu reducerea rezistenţei la
forfecare, în multiple puncte în zona subiacentă acestuia.
Un fenomen de lichefiere foarte spectaculos dar destul de rar întâlnit s-a produs în timpul
cutremurului din 4 martie 1977, în lunca Dunării, în apropierea oraşului Giurgiu. În zona respectivă au
avut loc prăbuşiri pe suprafeţe de zeci de metri şi pereţi practic verticali, datorită curgerii nisipului din
stratul aluvionar (ca urmare a lichefierii) în fisuri sau goluri carstice din roca de bază calcaroasă.
Astfel, s-a considerat că a avut loc o creştere rapidă a presiunii apei din pori din stratul de nisip ca
efect direct a cutremurului, rezultând o lichefiere parţială.
Riscul declanşării fenomenului de lichefiere este semnificativ în cazul rambleelor de drumuri şi căi
ferate, atunci când acestea sunt alcătuite din materiale necoezive şi sunt saturate sau parţial saturate, în
condiţiile apariţiei vibraţiilor din trafic sau în timpul cutremurelor. Situaţiile de saturare a rambleelor
pentru căi de comunicare terestre pot apărea în condiţii de băltire, din precipitaţii atmosferice, când apa
subterană este la suprafaţă sau când rambleul este creat pe un versant cu apă subterană la suprafaţă.
Fenomenul lichefierii este actualmente considerat prin două aspecte diferite numite:
• lichefierea propriu–zisă, definită ca fiind fenomenul de reducere majoră a rezistenţei la
forfecare, datorită unei solicitări monoton crescătoare sau ciclice, asimilată prin curgerea
pământului ca un lichid – caracterizează un pământ necoeziv afânat şi saturat;
• lichefierea ciclică este privită ca un fenomen de cedare progresivă în condiţiile unei solicitări
ciclice , la volum constant; deformaţia finală este rezultatul însumării deformaţiilor produse pe
durata unui ciclu de încărcare. Acest fenomen caracterizează nisipurile saturate, la orice grad de
îndesare, cu menţiunea că în cazul unui nisip afânat, deformaţia poate fi nelimitată, fenomenul
devenind similar lichefierii propriu-zise.
Pe baza cunoaşterii fenomenului de lichefiere a pământurilor, se pot realiza intervenţii, în sensul

prevenirii sau limitării efectelor lichefierii asupra construcţiilor, dintre care enumerăm:
• corectarea curbei granulometrice a pământului cu potenţial de lichefiere (amestecuri de pământ);
• creşterea gradului de îndesare prin metode specifice compactării de suprafaţă;
• scoaterea terenului din starea de saturaţie;
• creşterea tensiunilor verticale (prin suprasarcini cu ramblee de pământ sau prin coborârea apei
subterane);
• îmbunătăţirea condiţiilor de drenare în terenul iniţial;
• mărirea coeziunii pământului, ca o componentă de rezistenţă la forfecare (prin injectări).
Metodele de îmbunătăţire a terenului natural sunt costisitoare, dat fiind volumul de pământ ce
trebuie stabilizat, faţă de limita construcţiei cu o bandă de lăţime egală cu grosimea stratului lichefiat.
Pământuri de umplutură
Capitolul II – Pământuri de umplutură
Ca urmare a unor depuneri aluvionare neconsolidate, recente, s-au format pământurile de

umplutură. În general, acestea se caracterizează printr-o mare neomogenitate de textură, ceea ce induce o
compresibilitate neuniformă, relevantă fiind posibilitatea autoîndesării sub greutate proprie, în special în
cazul unor acţiuni dinamice.
Umpluturile sunt amestecuri de pământuri sau amestecuri de pământ cu deşeuri industriale de
provenienţă diferite.
Modul de comportare al umpluturilor depinde de compoziţia şi de felul cum sunt realizate acestea.
Se deosebesc astfel:
• umpluturi de pământ care constau în depuneri organizate, depuse sistematic şi compactate;
• umpluturi de pământ organizate, dar necompactate;
• umpluturi neorganizate.
Adoptarea unei soluţii de fundare la construcţiile inginereşti, amplasate pe terenuri ce conţin

pământuri de umplutură se poate realiza în următoarele condiţii:
 folosirea terenului de umplutură în calitate de teren natural pentru construcţii uşoare, atunci
când:
• umplutura este rezultatul aplicării unei metode specializate şi are un grad de îndesare
corespunzător fundării directe;
• umplutura este de tip haldă din pământuri nisipoase, deşeuri de producţie, pietrişuri, piatră
spartă, zguri granulate;
• umplutura este formată din acumularea de materiale depozitate în vrac şi se foloseşte numai la
construcţii provizorii (pe durata a 10...15 ani), proiectarea acestora fiind bazată pe evoluţia
tasărilor.
 luarea unor măsuri constructive pentru reducerea compresibilităţii straturilor de pământ de

umplutură din terenul de fundare:
• compactarea terenului de fundare de suprafaţă sau de adâncime fără adaos de material, în funcţie
de localizarea şi extinderea pe verticală a umpluturii;
• compactarea terenului de fundare cu adaos de material, prin realizarea unor perne de nisip,
pietriş, la umpluturi în halde necompactate suficient, având Sr>0,7, la acumulări de materiale
depozitate în vrac, în prezenţa a mai mult de 5% materii organice - gradul de compactare a
pământului din pernă recomandându-se a fi de cel puţin 95%;
• alegerea unei soluţii de fundare în adâncime, care să străbată straturile cu pământ de umplutură.
Rezultă că umpluturile pot fi utilizate ca teren de fundare pe baza cercetării detaliate a acestora în
vederea stabilirii capacităţii portante şi a deformaţiilor posibile ale acestora.
Pământuri sărăturate
Capitolul II – Pământuri sărăturate
Pământurile sărăturate prezintă un comportament special în cadrul terenului

de fundare, ce se caracterizează prin:
• apariţia unei tasări suplimentare, numită tasare sufozionară în cazul unei umeziri de lungă
durată, ca urmare a scăderii compresibilităţii şi rezistenţei la forfecare;
• unele fenomene de variaţie a volumului, în special fenomene de umflare înregistrate la argilele
sărăturate, în cazul creşterii umidităţii:
• o acţiune agresivă asupra elementelor de infrastructură cu care vin în contact, ca urmare a
soluţiilor ce iau naştere în aceste pământuri, în prezenţa apei subterane.
Capitolul II – Pământuri sărăturate
În cadrul cercetărilor geotehnice realizate pe teren şi în laborator, pentru identificarea şi

caracterizarea unor astfel de pământuri trebuie precizate următoarele aspecte:
• elemente de stratigrafie indicând prezenţa stratului de pământ sărăturat prin grosime,
particularităţi litologice, extinderea acestuia în plan orizontal şi vertical;
• compoziţia chimică a apelor de suprafaţă şi subterane, cât şi caracterul mişcării lor;
• caracteristici fizico-mecanice ale pământului care a devenit sărăturat, cât şi efectul levigării
sărurilor asupra acestuia.
Calculul terenului de fundare alcătuit din pământuri sărăturate se face la starea limită de deformaţii
şi la starea limită de capacitate portantă. Starea de deformaţie neuniformă în terenul de fundare ce
cuprinde un pământ sărăturat, ca urmare a neomogenităţilor de textură de pe amplasament se poate
preveni prin:
• măsuri de evitare a umezirii terenului de fundare;
• fundarea într-un strat de pământ nesărăturat subiacent;
• procedee mecanice sau/şi chimice de îmbunătăţire a terenului de fundare;
• conformarea structurală a construcţiei pentru o adaptare la deformaţiile neuniforme din terenul
de fundare.
Pământuri alunecătoare
Capitolul II – Pământuri alunecătoare
Definiții, generalități
Au fost incluse în categoria terenurilor dificile datorită poziţiei lor instabile, mai ales faţă de
posibilele excavaţii necesare realizării fundaţiilor.
Terenurile alunecătoare ocupă suprafeţe relativ mari, prezenţa lor fiind condiţionată de structura
geologică a versanţilor, poziţia stratelor, proprietăţile fizico – mecanice ale acestor pământuri şi
modificarea lor, în timp, datorită creşterilor de umiditate.
Consecinţele alunecărilor de teren sau pericolul amplificării lor produc pagube prin deteriorarea
construcţiilor şi au efecte negative din punct de vedere financiar.
Principalele cauze datorită cărora se produc alunecările de teren

Pe teritoriul ţării noastre sunt multe cauze, dintre care numai unele explică dezvoltarea acestor
alunecări:
• o geomorfologie dinamică activă, independentă de prezenţa omului. În cea mai mare parte,
marile alunecări de teren au caracter ciclic, cu perioada de ordinul a zeci de ani. Acestea sunt
consecinţele procesului ciclic de deplasare spre baza văii a masei de aluviuni şi deluviuni,
evaziunii de-a lungul crustei apei (mereu cu caracter torenţial), pătrunderii mai profunde a
procesului de alterare a rocii de bază şi depunerii aluviunilor etc;
• acţiunea seculară a omului, manifestată în principal printr-o intensă defrişare a versanţilor;
• acţiunea recentă a omului, cu referire la lucrări de nivelare, de terasamente, lucrări necesare
introducerii mecanizării, de tendinţa de a menţine apa în sol, având ca scop asigurarea unei
exploatări agricole. Se fac, de asemenea, acţiuni izolate cum sunt decapări iraţionale, extracţii de
materiale de construcţii etc.
alunecări de
roci
alunecări de
teren
cauzate de
construcția roci
proastă a
sedimentare căderi de
drumurilor
pietre
prăbușirea alunecare
malului de teren
mal
erodat
alunecare de
teren sub apă
Alunecările de teren pe suprafeţe mari nu pot fi reduse la o schemă de proces unic. Alunecările
reprezintă suma numeroaselor mişcări de natură diferită, a căror istorie este complexă şi dificilă.
Multitudinea alunecărilor parţiale, compunând ansamblul, este legată de un număr mare de alunecări
distribuite pe toată suprafaţa, unele din ele de importanţă majoră, altele de importanţă secundară.
Lăţimea suprafeţei efectuate de către alunecările respective se îngustează pe măsură ce se apropie
de firul văii, piciorul versantului este împins în sus şi, în multe cazuri, această creştere este resimţită egal
în firul văii.
Alunecările se produc în stratele superficiale de pantă sau în straturile alterate şi nu pătrund în argila
marnoasă nealterată, decât în cazuri izolate. Suprafaţa alunecării apare în general paralelă la suprafaţa
terenului, cu excepţia zonelor marginale situate, în general, la partea superioară sau la piciorul
versantului, unde acesta prezintă curburi spre suprafaţa taluzului.
U C R A I N A RĂSPÂNDIREA TERITORIALĂ A
ALUNECĂRILOR POTENȚIALE DE
TERENIN
TEREN ÎN ROMANIA
ROMÂNIA
A
I
M
R
O
A
L
G
D
N
O
U
V
A
I
U
G
O
S
L
A
V
I
A
B U L G A R I A
Măsuri și mijloace de combatere a alunecărilor de teren

Măsuri preventive şi mijloacele de combatere a alunecărilor de suprafaţă mare de la noi din ţară.
a) în numeroase cazuri, este mai uşor să se execute lucrări pentru a ridica gradul de stabilitate a unui
versant care a atins limita echilibrului său după declanşarea mişcării.
b) Marile alunecări de teren au afectat multe zone, combaterea lor se face pe locuri izolate, fiecare
beneficiar având grija zonei sale.
Soluţia raţională şi eficace constă în a trata alunecările de mare suprafaţă ca o sumă de lucrări de
amenajare a teritoriului şi reţelei hidrografice aferente.
c) organizarea ansamblului menţionat la punctul precedent ar putea evita declanşarea de noi
alunecări printr-o distribuire mai raţională a întrebuinţării terenului.
d) în condiţiile actuale, abordarea problemei alunecării pe mari suprafeţe de teren şi a prevenirii
efectului trebuie să fie următoarea:
• amenajarea (regularizarea, consolidarea) căilor de-a lungul versanţilor instabili;
• dirijarea scurgerii apelor pe suprafaţa versantului, prin amenajarea văilor de curs a torenţilor pe
suprafaţa lor, executarea de lucrări de suprafaţă pentru secarea bălţilor, astuparea crăpăturilor,
nivelarea, ridicarea de noi taluzuri, înierbare etc;
• realizarea de plantaţii forestiere pe suprafeţele foarte grav afectate;
Terenuri agresive
Capitolul II – Terenuri agresive
Generalități, tipuri de agresivități

Pământurile care, datorită condiţiilor hidrogeologice locale, agresivităţii apelor faţă de betoane, pot
prejudicia materialul de construcţie al fundaţiilor, constituie terenuri agresive.
Apariţia terenurilor agresive este condiţionată de existenţa unei ape subterane chimic active şi
prezenţa unor fenomene de interfaţă puternice, care se manifestă între particulele solide şi apă.
Caracterul acid sau, respectiv, alcalin (bazic) al pământului este determinat de valoarea pH-ului apei
din porii pământului (pH=7 – neutră; pH<7 – acidă; pH >7 – alcalin), sarcina electrică a particulelor
putând să fie pozitivă sau negativă. Astfel, particulele de pământ cu reacţie acidă devin electropozitive pe
măsură ce pH-ul scade, iar inversarea semnului se produce odată cu creşterea pH-ului.
Prin influenţa sarcinii electrice, pH-ul determină direct procesul de interacţiune solid-lichid, iar
modificarea lui atrage şi modificări ale comportamentului fizico-mecanic al pământului; cum se întâmplă
în cazul stabilizării lor.
Indicile de activitate (pH) este definit ca logaritm în baza zece, cu semn schimbat, al concentrației
ionilor de hidroniu (H+) dintr-o soluție.
Prezenţa pământurilor cu agresivitate chimică determină intensitatea procesului de coroziune al
betonului şi armăturilor din fundaţii.
Generalități, tipuri de agresivități

O mare parte a teritoriului ţării noastre prezintă agresivitate naturală pentru betoane de ciment
(agresivitate sulfatică şi carbonică şi într-o măsură mai mică, acidă şi dezalcalină) precum şi numeroase
terenuri cu agresivităţi industriale (care provin din industria chimică de bază).
Este cunoscut că acţiunea chimică a unui teren agresiv asupra betonului nu poate să aibă loc, în
general, numai în prezenţa apei. Această acţiune poate fi influenţată de apa freatică care poate să se ridice
până la nivelul elementelor de beton, sau de apa de infiltraţie, care dizolvând numeroase substanţe din
teren, poate reacţiona cu betonul şi, în numeroase cazuri, chiar poate să influenţeze şi chimismul apei
freatice. Din această raţiune este necesar să se cunoască în plus compoziţia chimică a apei freatice,
precum şi compoziţia terenului, mai ales acolo unde nu se găseşte apă freatică, dar este posibil din când
în când ca nivelul acesteia să se ridice până la elementele de beton.
Zone de agresivitate chimică

În ceea ce priveşte apa freatică, nivelul şi compoziţia chimică sunt foarte importante pentru
aprecierea agresivităţii naturale a unui teren de fundare.
Între factorii care pot agrava efectul distructiv al apelor freatice agresive pentru fundaţii, se pot
menționa:
- temperatura ridicată a apelor freatice;
- variația nivelului apei în locul de fundare.
Zone de agresivitate chimică

Temperatura ridicată a apelor freatice (ape termale) măreşte efectul chimic, pentru că este bine
cunoscut că viteza de reacţie chimică şi solubilitatea produselor cresc rapid (în general) cu creşterea
temperaturii. Mai mult, apa caldă, din cauza vâscozităţii sale scăzute, se ridică fără nici o greutate în
capilarele pământului şi ale betonului; astfel procesele de evaporare sunt intensificate, ceea ce conduce la
mărirea concentraţiei sărurilor agresive şi, respectiv, la atac chimic, care, în numeroase cazuri, sunt
însoţite de fenomene de expansiune a betonului din cauza sărurilor acumulate şi cristalizate în capilare.
Natura agresivităţii se determină în urma analizelor de laborator efectuate asupra probelor de apă
din amplasament.
Zonele de agresivitate carbonică şi sulfatică sunt agresivităţi naturale pentru betoane de ciment,
fiind cele mai frecvente. Sunt zone numai cu agresivitate sulfatică, sau numai cu agresivitate
carbonică. De asemenea se găsesc zone cu ambele tipuri de agresivităţi. În litoralul Mării Negre este
evident o zonă de agresivitate marină.
Agresivitate carbonică
Apa se consideră agresivă carbonic pentru:
• betoanele şi betoanele armate cu un grad de impermeabilitate mai mic de P 4, dacă concentraţia
bioxidului de carbon liber (exprimată în mg CO2/dm3) are valori mai mari decât cele indicate de
STAS 3349-74;
• betoanele şi betoanele armate cu grad de impermeabilitate P4 sau mai mare, dacă concentraţia
bioxidului de carbon este superioară valorilor din STAS 3349-74.
În ţara noastră există o zonă întinsă de agresivitate carbonică în regiunea Carpaţilor Orientali, care
începe la marginea judeţului Prahova şi Buzău şi se continuă până în Maramureş. Alte zone mai mici se
găsesc în Moldova, ca şi peste tot în partea estică a Transilvaniei.
În punctele de agresivitate carbonică majoritatea eşantioanelor de apă analizată indică o cantitate de
CO2 de 1000 – 2000 mg/l, în cazuri foarte rare această cantitate depăşind 2000 mg/l.
Agresivitate sulfatică
Apa prezintă agresivitate sulfatică faţă de betoanele şi betoanele armate confecţionate cu cimenturi
cu rezistenţă redusă şi moderată; dacă concentraţia ionului SO42- (mg/dm3) este mai mare decât valorile
din STAS 3349-74.
Rezistenţa la agresivitate sulfatică a cimenturilor se apreciază pe baza coeficientului C:
• cimenturi cu rezistenţă sulfatică redusă, C < 0;
• cimenturi cu rezistenţă sulfatică moderată, C > 0;
• cimenturi cu rezistenţă sulfatică ridicată tip SR, SRA, S3.
Valorile lui C sunt redate în STAS 3349-74.
Zonele de agresivităţi sulfatice sunt mai frecvente şi mai împrăştiate pe teritoriul ţării. Cele mai
importante sunt cele din regiunea subcarpatică orientală şi meridională, precum şi în judeţele Iaşi, Vaslui,
Brăila şi Ialomiţa, iar în Transilvania, în judeţele Sălaj şi Cluj. În aceste zone se constată o mare variaţie
în compoziţia sulfatică, cantitatea de SO42- atingând, în general, valori în jur de 5000 mg/l şi, în multe
cazuri, valorile fiind mai ridicate (de exemplu 38.500 mg/l la Bălţăteşti, judeţul Neamţ).
Agresivitate sulfatică
De asemenea, apele numeroaselor lacuri au o compoziţie în SO42- foarte ridicată, de exemplu: lacul
Sărat din Brăila (100.000 mg/l), lacul Sărat din Cluj-Napoca (77.000mg/l), de asemenea, lacurile Amara
(13.000mg/l), Techirghiol (8000mg/l), Movila Miresii (7500mg/l), etc.
Din cauza infiltraţiilor, zonele unde se găsesc aceste lacuri sunt şi ele agresive, deci necesită o
atenţie deosebită pentru că majoritatea acestor lacuri prezintă interes balnear de ordin naţional şi, în
consecinţă, aici lucrările de construcţii au o mare amploare.
Măsuri de protecție pentru infrastructură și terenul de fundare, luate în cazul pământurilor

agresive
În general, s-a constatat că terenul platformelor industriale prezintă o multitudine de agresivităţi
pentru fundaţiile din beton şi beton armat, şi care, în multe cazuri, pot să fie foarte intense. Aceste
agresivităţi sunt date de acumularea soluţiilor acide şi de sărurile agresive care provin din curgerea
instalaţiilor tehnologice, din deşeuri industriale şi din spălare, din precipitaţiile atmosferice poluate.
Aceste elemente sunt luate în considerare la elaborarea proiectelor privind măsurile pentru protejarea
fundaţiilor.
Sistemul constructiv, tipurile de fundaţii şi măsurile luate pentru protejarea lor trebuie să corespundă
agresivităţilor care pot să apară în procesul tehnologic, respectiv, pentru natura şi structura terenului de
fundare, pentru nivelul şi direcţia de curgere a apelor freatice, etc.
Una dintre soluţiile capabile să evite efectele nocive a le agresivităţii apelor o constituie
îmbunătăţirea terenurilor slabe în adâncime prin diverse procedee mecanice, astfel încât cota de fundare
să se stabilească deasupra nivelului maxim al apei subterane (acolo unde este posibil), în acest fel
evitându-se şi întrebuinţarea unor cimenturi speciale.
Capitolul II – Pământuri gelive (sensibile la îngheț)
Sunt pământurile care în urma fenomenelor de îngheț-dezgheț își modifică structura și proprietățile.
Schimbarea proprietăților pământului provocată de îngheț-dezgheț se datorează nu numai deosibirilor
calitative între apă și gheață ci și fenomenelor legate de creșterea umidității din zona înghețată și de
umflarea pământului provocată de formarea cristalelor și a lentilelor de gheață, care au drept consecință
o schimbare a structurii pământului, mărindu-i afânarea.
Dezghețul duce la scăderea rezistenței pământului, chiar sub valoarea avută înainte, explicată prin
creșterea umidității și distrugerea structurii sale. Rezultă tasări mari și refulări sub încărcări, precum și
fenomene de instabilitate a versanților și a taluzurilor.
Înghțarea apei în pământ are loc la temperaturi ce depind de forma de apă respectivă. Apa liberă
îngheață la o temperatură ceva mai scăzută decât 0°C, datorită substanțelor solvite în ea.
Capitolul II – Pământuri gelive (sensibile la îngheț)
Apa în capilare îngheață la temperaturi cu atât mai reduse cu cât capilarul are un diametru mai redus
(la Ø=0,06 mm, t°=-18,5°C).
Răcirea în natură duce doar la înghețarea apei slab legate. Cu cât pământul conține mai multe
fracțiuni de praf cu atât cantitatea de apă rămasă neînghețată este mai mică, deoarece aceste fracțiuni dau
o cantitate mare de apă slab legată, care trece ușor în gheață. La pâmânturile argiloase se mai adaugă și
alți factori, și anume compoziția mineralogică a fazei solide, natura chimică a cationilor adsorbiți din
stratul difuz și reacția apei din pământ.
S-a stabilit faptul că odată cu înghețul, are loc o migrație a umidității care duce la formarea unor
lentile de gheață. Formarea lentilelor este cu atât mai redusă cu cât granulele constituente ale pământului
sunt mai mari, cu cât înghețarea are loc mai repede și cu cât este mai redusă umiditatea sa inițială. Dacă
alimentarea lentilelor de gheață se produce fără ca umiditatea.

Condiții Speciale de Amplasament Și Soluții de Infrastructură - Curs 3

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Condiții Speciale de Amplasament Și Soluții de Infrastructură - Curs 3

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea Tehnică Gheorghe Asachi din Iași Facultatea de Construcții și Instalații

Condiții speciale de amplasament și

Diametrul caracteristic sau fracţiune Pământuri Pământuri uşor

Pe baza cunoaşterii fenomenului de lichefiere a pământurilor, se pot realiza intervenţii, în sensul

Ca urmare a unor depuneri aluvionare neconsolidate, recente, s-au format pământurile de

Adoptarea unei soluţii de fundare la construcţiile inginereşti, amplasate pe terenuri ce conţin

 luarea unor măsuri constructive pentru reducerea compresibilităţii straturilor de pământ de

Pământurile sărăturate prezintă un comportament special în cadrul terenului

În cadrul cercetărilor geotehnice realizate pe teren şi în laborator, pentru identificarea şi

Principalele cauze datorită cărora se produc alunecările de teren

Măsuri și mijloace de combatere a alunecărilor de teren

Generalități, tipuri de agresivități

Generalități, tipuri de agresivități

Zone de agresivitate chimică

Zone de agresivitate chimică

Măsuri de protecție pentru infrastructură și terenul de fundare, luate în cazul pământurilor

S-ar putea să vă placă și