1

1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Dorinţa permanentă a oamenilor de a realiza construcţii cât mai stabile şi durabile, a

fost legată dintotdeauna de mediul în care acestea au fost realizate, respectiv scoarţa terestră
superficială sau terenurile de fundare (în limbaj geotehnic). Astfel, rezolvarea teoretică și
practică a problemelor legate de aceste terenuri a pus în evidenţă prezenţa unei mari varietăţi
de roci sau de „pământuri” ce constituie suportul fundațiilor diferitelor tipuri de structuri.
Dintre acestea, o parte au un comportament normal, dar o pondere însemnată o au și o serie de
pământuri ce prezintă un comportament atipic (cum ar fi cele sensibile la umezire,
susceptibile la lichefiere, cu umflări şi contracţii mari, sensibile la îngheţ, sărăturate etc.).

1.1. Definiție

Geotehnica reprezintă disciplina care se ocupă cu studiul caracteristicilor fizice şi

mecanice, dar și chimice ale acestor pământuri şi cu modul în care se comportă ele sub
acţiunea construcţiilor. Altfel spus, acest domeniu studiază pământul ca teren de fundare și
interacțiunea acestuia cu lucrările inginerești, problemele de echilibru și de deformare a
maselor de pământ, supuse efectului unor acțiuni externe și interne. În geotehnică s-a propus
termenul generic de „pământ” („soil” – în limba engleză, „sol” – in limba franceză, „gruntî”
– în limba rusă, „der Boden” – în limba germană) pentru a include într-un singur cuvânt toate
rocile valorificate ca terenuri de fundare. Terenurile de fundare reprezintă acel volum de rocă
sau de pământ, influenţat de încărcările transmise prin fundaţii.
Studiile realizate în ultimul secol asupra multor areale construite au arătat că ponderea
cea mai mare a terenurilor ocupate, în special de spaţiul urban (cu vulnerabilitate ridicată în
cazul apariției unor fenomene naturale, precum cutremurele, alunecările de teren etc.), au o
favorabilitate redusă pentru realizarea diferitelor tipuri de clădiri. Acest aspect nu a constituit
însă o bariera în calea extinderii teritoriale a orașelor.
Un exemplu elocvent îl constituie orașul Iași, a cărui suprafața este în continuă
dezvoltare, deși peste 70 % din arealul acestuia este reprezentat de terenuri cu o calitate medie
și scăzută pentru ridicarea diferitelor tipuri de construcții. Mai mult, lărgirea teritoriului
municipiului Iași s-a realizat în zonele limitrofe ale urbei, fie pe terenuri inundabile sau pe
zone cu potențial de alunecare, fie chiar pe foste perimetre alunecate.

1.2. Relația cu alte discipline

Analiza și proiectarea lucrărilor de construcție presupune cunoștințe referitoare la

geneza, alcătuirea și mecanica rocilor, la stabilitatea generală sau locală a terenului ce
urmează a fi construit și, de asemenea, cunoașterea metodelor de analiză a structurilor și
cunoștințe din domeniul hidraulicii subterane. Cu alte cuvinte, disciplina este o îmbinare între
geologie, mecanica rocilor și alte discipline din domeniul ingineresc, în special din domeniul
construcțiilor civile, industriale sau hidrotehnice. De asemenea, geotehnica interferează în
mod inerent cu alte domenii de cercetare, cum ar fi cele legate de geomorfologie, mineralogie,
dezvoltare teritorială, mediu etc. Protecția antiseismică a construcțiilor, ca o componentă a
domeniului ingineriei seismice se adaugă în lista disciplinelor care sunt inseparabile de
domeniul geotehnic.
 2

1.3. Scurt istoric

În mod evident, oamenii preistorici au construit cu mii de ani în urmă locuințe

primitive și, în mod conștient sau inconștient, și-au făcut o idee despre caracteristicile pe care
le aveau rocile pe care construiau sau din care realizau diferite habitate (portanță, durabilitate,
rezistență la intemperii).Mai târziu, grecii și romanii au fost adevărați maeștri în domeniul
construcțiilor, folosind piloți pentru realizarea unui număr însemnat de poduri, apeducte și
alte opere de artă. În perioada de înflorire a Imperiului Roman a fost inventat cimentul (lat.
,,cementum”) și tot romanii au construit drumuri care sunt folosite și in zilele noastre.
Începând cu Evul Mediu au fost construite catedrale impozante, care reprezintă și astăzi un
model real de construcții durabile, acestea nefiind afectate de trecerea timpului.
Totuși, pe plan mondial, se acceptă că originea geotehnicii, ca teorie științifică, ar fi
aproximativ la mijlocul secolului al XVIII-lea. În jurul anului 1720, Bernard Forest de
Belidor, un priceput inginer francez cu origini spaniole, a scris un document (memoriu)
referitor la presiunea activă a pământurilor (presiunea pe care o exercită rocile asupra unor
fundații, ziduri de sprijin etc.). Ulterior, în anul 1727, un alt inginer francez, pe nume
Couplet, introduce teorii noi legate de aceeași chestiune a presiunilor active. După câteva
decenii, în 1773, inginerul militar de origine franceză, pe nume Charles Augustin Coulomb,
fiind preocupat în acea perioadă de calcule privind presiunile (împingerile) asupra
pământurilor, la contactul dintre rocă și pereții lucrărilor de construcție, enunța și el câteva
teorii de ordin geotehnic. Acesta considera că pământul este un material omogen rigid care se
poate rupe. Astfel, a efectuat câteva experimente privind forfecarea pământurilor și a
descoperit că rezistența la forfecare a acestora prezintă două componente importante:
coeziunea și frecarea. În momentul respectiv, Coulomb a realizat toate testele pe probe de
rocă nesaturate și în condiții lipsite de stres. Metoda de analiză a fost reluată ceva mai târziu
de Christian Otto Mohr, acesta completând datele predecesorului său și încorporând toate
datele descoperite în ecuația rezistenței la forfecare Mohr-Coulomb:
τf = c + σ tgΦ
La nivelul de cunoaștere din zilele noastre, deși această ecuație este oarecum
limitată, ea este utilizată încă la scară largă în aproape toate calculele privind rezistenta la
forfecare a pământurilor.
Abia începând cu 1925, lucrările profesorului de origine austriacă K.W. Terzaghi au
furnizat indicații experimentale care permiteau punerea în evidență a proprietăților reale ale
terenurilor, arătând că particulele minerale, apa și aerul ce intră în componența pământurilor,
se găsesc fiecare într-o stare de tensiune particulară. Numeroși cercetători duc mai departe
studiile lui Terzaghi; printre acestea îl putem cita pe: Fröhlich, Buisson, Buisman, De Beer
etc.
Cel dintâi Congres Internațional de Geotehnică a avut loc în 1936, la Cambridge.

2. PRINCIPII GENERALE DE CERCETARE ÎN GEOTEHNICĂ

Orice construcție terestră, indiferent de importanța, dimensiunile și arhitectura

impunătoare a acesteia, are drept suport pământul. Zona situată la suprafața scoarței terestre,
în care, datorită executării construcției, au loc schimbări față de situația anterioară și în care se
resimte efectul acțiunilor acesteia, poartă denumirea de teren de fundare (Fig. 1). Trăinicia
unei construcții și evitarea apariției unor defecțiuni arhitecturale, adică exploatarea în
siguranță a acesteia în orice condiții de solicitare sau de schimbare de mediu este dictată de
trăinicia temeliei construcției, adică de rezistența și stabilitatea ansamblului fundație-teren de
fundare.
 3

Fundațiile sunt definite ca elemente arhitecturale ale unor construcții, care asigură
transmiterea și repartiția unor sarcini ale acestora asupra terenului de fundare. Acestea
reprezintă o parte componentă a structurii de rezistență a construcției, realizată într-un mod
deosebit ca formă constructivă, tocmai pentru a răspunde cerințelor menționate.

Fig. 1. Elementele principale ale unei construcții.

2.1. Scopul cercetărilor geotehnice

În domeniul geotehnic, scopul cercetărilor este acela de a furniza date asupra terenului
de fundare, în vederea proiectării și executării unor construcții, iar în final, pentru
identificarea unor soluții optime de realizare a unor lucrări de construcție. Ne referim, în
principal, la următoarele probleme:
1) definitivarea amplasamentului construcției (când acest amplasament nu a fost fixat pe
baza unor criterii de ordin tehnico-economic);
2) precizarea caracteristicilor fizico-mecanice ale stratelor ce alcătuiesc terenul de
fundare și, în funcție de portanța acestuia, alegerea sistemului și adâncimii de fundare
pentru construcția respectivă;
3) precizarea rezervelor de materiale locale (pământuri, deșeuri industriale) necesare
execuției umpluturilor în corpul sau în zona construcției (platforme, diguri etc.);
4) determinarea efectelor apelor subterane asupra construcției;
5) încadrarea terenului din punct de vedere al seismicității;
6) semnalarea eventualelor condiții naturale speciale ce s-ar putea întâlni în timpul
executării și exploatării construcției (exemple: fenomene de instabilitate; existența
unor goluri subterane – cazul Tg. Ocna, emanații de gaz, posibilitatea apariției unor
viituri de apă în lucrările subterane, inundații etc.);
7) încadrarea rocilor din terenul de fundare în clasele prevăzute de normele aflate în
vigoare.

În esență, scopul cercetării geotehnice a terenului de fundare are în vedere obținerea

unor date care urmează a fi utilizate în proiectarea și execuția unor lucrări de construcție ce
urmează a fi exploatate într-un domeniu de siguranță.
Toate aceste aspecte sunt cuprinse în documentații numite studii geotehnice, necesare
oricărui tip de proiect de construcție.
 4

2.2. Clasificarea procedeelor de cercetare a terenului de fundare

Procedeele utilizate pentru a evidenția caracteristicile rocilor în care urmează a fi

realizată o lucrare din domeniul ingineresc sunt foarte numeroase. Există mai multe criterii de
clasificare, dintre care menționăm câteva care vor fi expuse în continuare.
a) Extinderea în plan a zonei care urmează a fi studiată:
- Cercetări areale care permit ca studiul să cuprindă integral sau numai
parțial o anumită zonă;
- Cercetări punctuale, când determinările se referă la un anumit punct din
amplasament, la care se analizează terenul pe verticala care trece prin
punctul respectiv (un foraj).
b) Perturbarea situației existente în zăcământ (teren):
- Metode distructive (foraj, decoperta, puț, galerie etc.);
- Metode nedistructive (metode seismice, radiometrice, electrice).
c) În funcție de metodele folosite la cercetarea terenului:
- Cercetări geologice;
- Cercetări geofizice;
- Cercetări prin efectuarea unor lucrări de explorare și prospectare.
d) În funcție de locul în care se determină proprietățile rocilor respective:
- Cercetări cu determinări de laborator pe probe prelevate (granulometrii,
densități, umidități caracteristice, potențial de umflare etc.);
- Cercetări in situ.

3. DESCRIEREA ȘI CARACTERIZAREA PĂMÂNTURILOR ÎN

DOMENIUL GEOTEHNIC

În geotehnică, așa cum s-a văzut, este folosită noțiunea de „pământ” pentru toate
rocile valorificate ca terenuri de fundare.
După cum se știe, geologii consideră că rocile sunt agregate minerale, formate prin
procese naturale în cadrul scoarței terestre, caracterizate printr-o compoziție bine definită,
printr-o anumită structură și textură. Există trei categorii mari de roci: magmatice,
metamorfice și sedimentare. Un tip mai aparte de rocă sedimentară poate fi considerat solul,
care are cea mai mare răspândire la suprafața scoarței terestre și care poate fi definit ca o rocă
detritică reziduală, ce poate proveni din cele trei tipuri de roci, printr-un proces specific de
solificare.
În domeniul construcțiilor sunt analizate în mod special rocile sedimentare, detritice,
motivarea acestei alegeri fiind răspândirea largă și volumul acestor tipuri de roci, de asemenea
utilizarea lor ca material de construcții sau pentru realizarea unor terasamente ori drept suport
pentru diferite edificii. Pentru aceste tipuri de roci, în domeniul geotehnicii se utilizează, după
cum am mai spus, termenul de „pământuri”.
Pământurile pot fi definite deci ca materiale naturale care iau naștere prin
amestecarea diferitelor granule minerale de forme și dimensiuni diferite și care provin din
dezagregarea rocilor preexistente, sub acțiunea agenților externi. Aceste granule minerale
cuprind uneori și granule organice vegetale în descompunere (după Silion et al., 1982).
Pământurile sunt sisteme disperse, trifazice, ce au în alcătuirea lor aer, apă și
particulele solide de rocă, cu diferite dimensiuni (≤ 2 mm) (fig. 2).
 5

Fig. 2. Pământul – sistem trifazic.

3.1. Structura pământurilor

Raportul dintre cele trei elemente (apă, aer și solid) este dat de modul de aranjare
relativă a particulelor între ele sau a lanțurilor de particule, adică de structura pământului.
Structura este dictată în general de condițiile genetice și de acțiunile la care a fost supus
Pământul în decursul existenței sale. Factorii care determină structura pământului sunt:
- mărimea și forma particulelor solide;
- compoziția chimică și mineralogică a particulelor solide;
- interacțiunea dintre fazele lichidă, gazoasă și solidă.

Tipuri de structuri:
1. Structura grăunțoasă sau granulară, specifică pământurilor cu particule de
dimensiuni mai mari (psefite și psamite, 0,05 – 2,00 mm), rezultate îndeosebi ca urmare a
dezagregării fizice, sedimentarea având loc sub acțiunea gravitațională (fig. 3). La acest tip de
structură legătura dintre particule este una mecanică, iar în stare uscată acest tip de pământ cu
asemenea structură, curge, din cauza lipsei de coeziune (a forței de atracție) dintre particule.
Cu alte cuvinte, această structură e specifică pământurilor necoezive, numite și roci mobile
nelegate (nisipuri, pietrișuri) și prezintă o permeabilitate ridicată, caracteristicile sale fizice și
mecanice fiind foarte puțin influențate de prezența apei.

Fig. 3. Etapele de formare a structurii granulare.

2. Structura în fagure sau agregată celulară este caracteristică particulelor cu

dimensiuni ceva mai reduse (≈0,005÷0,05 mm), având forme plate, solzoase sau aciculare,
care se depun individual sub acțiunea gravitațională (fig. 4). Rocile cu acest tip de structură
 6

sunt coezive sau mobile legate, au permeabilitate redusă și sunt cele mai sensibile la
fenomenul de îngheț-dezgheț.

Fig. 4. Formarea structurii în fagure.

3. Structura în fulgi (floculară) este specifică particulelor fine și foarte fine

(<0,005 mm). Datorită unor forțe de atracție, particulele de rocă se asociază între ele , dând
naștere unor microagregate numite flocule, care având o greutate sporită se sedimentează
rezultând tipul de structură floculară (fig. 5). O caracteristică importantă a acestor pământuri
este tixotropia sau proprietatea reversibilă a unor roci de a trece din gel (sediment proaspăt
format) în sol, în urma unor acțiuni mecanice (agitare mecanică), fără modificare volumului
sau a umidității. Aceste structuri sunt caracteristice pământurilor coezive, respectiv argilelor.

Fig. 5. Structura floculară.

4. Structura mixtă este o structură în care domină una dintre celelalte structuri
amintite anterior. În mediile de sedimentare, particulele nu au o anumită dimensiune, ci
coexistă toate, inclusiv cele cu dimensiuni coloidale (<0,001 mm). Totuși, o anumită categorie
de particule este dominantă, astfel că în rocă vor rezulta fenomene specifice fiecărui tip de
structură în parte. O astfel de structură are în alcătuirea sa nisipul care determină o lubrifiere a
contactelor intergranulare și, în consecință, o reducere a capacității portante (fig. 6).
 7

Fig. 6. Structura mixtă a unei argile.

Loessul prezintă o structură deosebită. Acest tip de rocă rezultă prin sedimentare
eoliană a particulelor cu dimensiuni reduse, în zone de stepă cu nivel redus de precipitații.
Structura acestor pământuri prezintă macropori vizibili și cu ochiul liber. Forțele de frecare la
nivel intergranular sunt destul de mari, iar prin precipitarea unor substanțe coloidale tot la
contactele dintre granule sau prin cristalizarea altor substanțe structura devine rigidă având
caracteristici mecanice apreciabile. Totuși, în cazul inundării, această structură se prăbușește
fie sub acțiunea greutății proprii, fie sub acțiunea unor sarcini exterioare ca urmare a
dizolvării sărurilor cristalizate (păpușile de calcar) sau prin umezirea substanțelor de la
contactele intergranulare, această prăbușire fiind însoțită de eliminarea aerului din macropori.

Rezistența și stabilitatea structurii pământului este asigurată de trei categorii de forțe:

- de frecare (la nivelul contactelor intergranulare), definite prin noțiunea de frecare
internă,
- forțe de atracție echivalente coeziunii și
- forțe de legătură conferite de cimentațiile dintre granule, ca rezultat al precipitării
și cristalizării diferitelor săruri (coeziune de cimentații sau coeziune structurală.

În funcție de raportul ce există între aceste categorii de forțe, structurile pământurilor

și respectiv pământurile se pot grupa în:
- pământuri necoezive, la care stabilitatea și rezistența structurii sunt conferite de
frecarea internă, coeziunea fiind practic inexistentă (nisipuri, pietrișuri etc.);
- pământuri coezive, la care stabilitatea și rezistența structurii sunt asigurate în
principal de coeziune (toate tipurile de pământuri, exceptând pământurile
necoezive).

3.2. Textura pământurilor

Textura pământurilor este dată de totalitatea neuniformităților structurii, fiind

generată de tipul mediului de sedimentare (fluvial, lacustru, deltaic, marin), de alternanța
anotimpurilor, de posibila variație a presiunilor litologice, pe timpul formării rocilor.
Textura pământurilor diferă radical la pământurile coezive față de cele necoezive.
Tipologii de texturi pentru pământuri necoezive:
1) Textură omogenă (afânată), fiind o particularitate a pământurilor necoezive cu
particule având dimensiuni aproximativ egale (ex. nisipuri eoliene, fig. 7a);
 8

2) Textură porfirică, caracterizată prin existența în masa pământului necoeziv cu

particule fine, a unor particule de dimensiuni mari sau foarte mari (de ex. balasturi,
fig. 7b).

Fig. 7. Texturi ale pământurilor necoezive.

Tipologii de texturi pentru pământurile coezive:

1) Textură compactă sau omogenă este specifică rocilor sedimentare coezive de tipul
argilelor marine de adâncime (fig. 8, a).
2) Textură stratificată ca alternanțe de straturi subțiri de argilă și nisip sau straturi
argiloase și mâloase (din depozite aluvionare sau lagunare). Se mai numește și
textură microstratificată și poate fi laminară, lenticulară sau șistoasă (fig. 8, b, c).

Fig. 8. Texturile pământurilor coezive.

3.3. Mărimea și forma particulelor constituente ale pământurilor

Particulele solide care constituie așa-numitul schelet mineral al structurii pământurilor
sunt cele care preiau încărcările exterioare transmise de construcții sau de propria greutate a
maselor de pământ. Structura pământurilor este dată, în principal de mărimea și forma acestor
particule. În funcție de mărime, există particule care se observă cu ochiul liber, până la
particule vizibile cu microscopul electronic.
Un procedeu tehnic prin care se pot grupa pe clase de mărime aceste particule este așa-
numita analiză granulometrică. Metodele de efectuare a analizei granulometrice se
diferențiază în funcție de dimensiunile fracțiunii granulometrice predominante:
- Metoda cernerii prin ciururi, pentru pământuri cu particule (granule) mai mari de 2
mm;
- Metoda cernerii prin site, pentru pământuri cu particule între 0,063 și 2 mm;
- Metoda sedimentării cu areometrul, pentru pământuri cu particule mai mici de
0,063 mm;
- Metode combinate (cernere și sedimentare), pentru pământurile cu o plajă extinsă
de granulometrie.
Pentru o vizualizare mai intuitivă a acestor analize granulometrice se utilizează unele
reprezentări grafice sub formă de curbe (A, fig. 9), histograme (B, fig. 9) sau poligoane de
frecvență (C, fig. 9), în cadrul unor diagrame semilogaritmice, în care scara logaritmică de pe
abscisă poate fi în baza 10 sau în baza 2.
 9

Fig. 9. Reprezentarea grafică a unei analizei granulometrice (A – curbă granulometrică; B – histogramă;

C – poligon de frecvență), după STAS 1243 – 88.

Există mai multe clasificări de mărime realizate în lume (fig. 10).

Fig. 10. Clasificări ale mărimii particulelor solide utilizate în diferite țări, diametrul în μm.

Un factor important care influențează structura pământului este forma particulelor

solide. Granulele pot fi de formă sferică, cilindrică, lamelară, discoidală (fig. 11). Forma pe
care o au particulele de rocă influențează volumul golurilor dintr-o masă de pământ.
 10

Fig. 11. Formele particulelor (după Stanciu și Lungu, 2006).

3.4. Clasificarea pământurilor

Determinarea compoziției granulometrice este importantă atunci când se dorește
clasificarea unui tip de pământ, pentru determinarea gradului de sensibilitate la îngheț
(gelivitate), pentru a realiza diferite lucrări de îmbunătățire a proprietăților unui pământ (prin
folosirea cimentului sau a altor materiale). Clasificări ale diferitelor tipurilor de pământuri, în
funcție de procentele în care se găsesc diferite fracțiuni granulometrice, pot fi redate cu
ajutorul unor diagrame ternare precum cele din figurile 12 și 13.

Fig. 12. Diagrama ternară cuprinzând tipologiile de pământuri (STAS 1243 – 88).
 11

Fig. 13. Diagrama ternara a pământurilor (US Bureau of Soils) (clay – argilă, silty clay – argilă prăfoasă, silty
clay loam – argilă prăfoasă lutoasă, clay loam – argilă lutoasă, loam – lut, silt loam – praf lutos, silt – praf, sandy
clay – nisip argilos, sandy clay loam – nisip argilo-lutos, sandy loam – nisip lutos, loamy sand - lut nisipos, sand
– nisip).

Având drept suport datele furnizate prin analiza granulometrică, pământurile au fost
împărțite în mai multe categorii. Un pământ poate avea în componența sa:
- Argilă (A), alcătuită din particule de formă aciculară, plată și solzoasă, cu dimensiuni
mai mici de 0,005 mm. Argila este o rocă compactă, destul de grea, rigidă și ductilă
atunci când este suficient de umedă (s-a folosit din cele mai vechi timpuri la realizarea
vaselor de lut). Are aspect lucios în secțiune, în combinație cu apa formează o pastă,
particulele din care este alcătuită nu sunt vizibile decât cu lupa, reține apă în cantități
mari. Proprietatea cea mai importantă a acesteia este plasticitatea, adică capacitatea de
a suferi o deformare la volum constant, fără a i se distruge coeziunea internă. Se află
permanent în stare impură, aceste impurități conferindu-i diferite nuanțe de gri, verzui,
gălbui, roșiatic, albăstrui etc.; elementele care colorează argila sunt fierul, magneziul
și carbonul.
- Praf (P), rocă mobilă alcătuită în mare parte din granule de cuarț foarte fine, al căror
diametru este cuprins între 0,005-0,05 mm. Poate fi ușor de distins de argilă, deoarece
„scrâșnește” între dinți, în timp ce argila nu prezintă o astfel de calitate. Are o
permeabilitate scăzută, un potențial de dilatare-contracție redus. Un caz particular de
praf îl reprezintă loessul care are culoare galben deschis, este puțin argilos și are o
plasticitate scăzută, prezintă de cele mai multe ori „păpuși de calcar” de proveniență
fluvială sau terestră.
- Nisip (N), constituit din particule solide ce au diametrul între 0,05 și 2,00 mm
(fragmentele ce depășesc 2 mm se numesc pietrișuri). Granulele de nisip sunt vizibile
cu ochiul liber având forme rotunjite sau colțuroase. Cu cât dimensiunea granulelor
este mai mare, cu atât forma este mai rotunjită. Nisipul „pur” are în alcătuirea sa
aproape în totalitate cuarț și va avea culoarea albă, este aspru la pipăit și se scurge cu
ușurință printre degete. Dacă este „impur” are culoare galbenă, roșiatică, brună, verde
sau chiar neagră (datorită prezenței unor minerale sau a unor resturi organice). Este
extrem de permeabil când este pur, uscat și pulverulent.
 12

În funcție de existența unor forțe superficiale de atracție, au fost delimitate două

categorii de pământuri (amintite și în capitolul anterior):

- Pământuri necoezive, care pot fi, la rândul lor clasificate după granulozitate, în funcție
de predominanța anumitor fracțiuni granulare (tabelul 1).
- Pământurile coezive (argilele și prafurile) care se pot clasifica în funcție de plasticitate
și granulozitate (tabelul 2).

Tabel 1. Clasificare pământurilor necoezive (STAS 1243 – 88).

DENUMIREA PĂMÂNTULUI MĂRIMEA FRACȚIUNII
NECOEZIV DOMINANTE (PESTE 50%), mm
Nisip fin peste 0,05 la max. 0,25
Nisip mijlociu peste 0,25 la max. 0,5
Nisip mare peste 0,5 la max. 2,0
Pietriș mic peste 2,0 la max. 20
Pietriș mare peste 20 la max. 70
Bolovăniș pste 70 la max. 200
Blocuri peste 200

Tabel 2. Clasificare pământurilor coezive (după STAS 1243 – 88)

Clasificarea Indice de
Nr. Argilă (sub Praf (0,005-0,05 Nisip (0,05-2
pământurilor plasticitate,
crt. 0,005 mm) mm) mm)
coezive Ip %
Mai puțin decât Mai puțin decât
1 Argilă grasă Peste 40 Peste 60
argilă argilă
Mai puțin decât
2 Argilă 25…50 35…60 Mai puțin de 30
argilă
Mai mult decât Mai puțin decât
3 Argilă prăfoasă 15…35 30…50
argilă praf
Mai puțin decât
4 Argilă nisipoasă 15…35 30…60 Peste 30
argilă
Argilă prăfoasă Mai mult decât
5 15…25 30…35 Peste 30
nisipoasă argilă
Mai mult decât
6 Praf argilos 10…25 15…30 Mai puțin de 30
nisip
Praf argilos Mai mult decât
7 5…20 15…30 Peste 30
nisipos nisip
Mai mult decât
8 Praf 5…15 0…15 Mai puțin de 30
argilă
Mai mult decât
9 Praf nisipos 0…10 0…15 Peste 30
nisip
Mai puțin decât Mai mult decât
10 Nisip argilos 5…20 15…30
nisip praf
Mai puțin decât Mai mult decât
11 Nisip prăfos 0…10 0…15
nisip praf
 13

Identificarea pământurilor coezive și necoezive se face într-o etapă preliminară pe

teren, folosind unele criterii organoleptice precizate în stasuri (STAS 1243-88), așa cum sunt
și cele precizate în tabelul 3, pentru exemplificare.

Tabel 3. Criterii pentru determinarea pământurilor coezive

Aspect în tăietură

Senzație la pipăit

Aderenta fata de

Desfacere în apă
Aspect granule,

Reacție cu HCl
Tip litologic

Consistenta

plasticitate
Aspect în

Culoare
ruptura

metale
pori

argilă grasă invizibile neregulat foarte variabilă foarte variabilă, în foarte foarte nu nu se
lucios unsuroasă general mare mare desface, se
mare umflă
argilă vizibile mat puțin variabilă aspră, variabilă mijlocie mijlocie nu mijlocie
nisipoasă parțial lucios scârțâie
între dinți
praf vizibile mat mat variabilă aspră, variabilă mică sau redusa * rapidă
parțial scârțâie mijlocie
între dinți
nisip prăfos vizibile - - variabilă aspră variabilă mică redusă * rapidă
argilă invizibile neregulat puțin variabilă variabilă mare redusă slabă, mijlocie
marnoasă mat lucios mare îndelungată

3.5 Pământuri cu un comportament special („pământuri dificile”)

Există pământuri care, deși din punct de vedere granulometric pot fi încadrate la o
anumită categorie, așa cum am arătat mai sus, au proprietăți specifice care impun o clasificare
distinctă. Acestea mai sunt denumite și „pământuri dificile” deoarece la aceste pământuri nu
se pot aplica principiile mecanicii ,,clasice” a pământurilor. Proprietăţile acestor pământuri se
modifică în mod considerabil în timpul solicitării lor, ca urmare a schimbării stării de eforturi
şi deformaţii sau a acţiunii unor factori exteriori ce determină modificări structurale (variaţii
de umiditate, sarcini dinamice, îngheţ, spălări, schimbări de ioni).
,,Pământurile dificile” includ o serie de fenomene printre care se pot enunţa şi tasarea
suplimentară datorită umezirii şi procesele de umflare şi contracţie.
Conform standardelor în vigoare, completate de datele din literatura de specialitate,
există următoarele tipuri de pământuri cu comportament special:
a) marnoase;
b) macroporice, sensibile la umezire;
c) susceptibile la lichefiere;
d) cu umflări și contracții mari;
e) gelive (sensibile la îngheț);
f) cu conținut de materii organice (scăzut: mâl, nămol sau ridicat: pământuri
turboase, turbe etc.);
g) eluviale;
h) sărăturate;
i) de umplutură;
j) amestecuri de pământuri.

a) Pământuri marnoase
 14

Sunt considerate pământuri marnoase cele care au un conținut mai mare de 5%

carbonat de calciu. Există o clasificare a acestor pământuri asemănătoare cu cea din geologie,
în funcție de proporția de carbonat de calciu (tabelul 4). În general, aceste pământuri sunt
considerate terenuri bune de fundare, rezistența și stabilitatea lor crescând odată cu creșterea
conținutului de carbonat de calciu.

Tabel 4 . Clasificarea pământurilor marnoase

% CaCO3 % Argilă Numele pământului Comportament
0 100 Argilă plastic
mai mult sau mai puțin
5 95 Argilă marnoasă
rigid
20 80 Marnă argiloasă
35 66 Marnă
66 35 Marnă calcaroasă
75 25 rigid
100 0 Calcar

b) Pământurile macroporice prezintă pori mari sau macropori, vizibili cu ochiul

liber. Cele mai răspândite sunt loessul și pământurile loessoide. Loessul primar, tipic, rezultă
prin depunerea particulelor de dimensiuni reduse, purtate de vânt, în zone de stepă cu nivel de
precipitaţii redus. Conform STAS 1243 – 88, loessul este un pământ criptostratificat,
nestratificat sau slab stratificat, de culoare gălbuie deschisă, uneori mai închisă (ruginie) sau
cenușie – gălbuie, având porozitate mare de 40-60 %. Loessul conține aproximativ 25% nisip,
peste 60% praf și restul argilă. Prezintă adesea concrețiuni de calcar, are greutate volumică
mică de 12-16 KN/m3, se dezagregă repede în contact cu apa și prezintă tasare mare sub
sarcină proprie.
Rocile sau pământurile loessoide reprezintă roci sedimentare detritice slab
consolidate, aparţinând unor sedimente de altă origine, ulterior loessoidizate diagenetic. Sunt
asemănătoare loessului, dar diferă prin granulozitate. Există argile, prafuri și chiar nisipuri
loessoide. Sunt foarte răspândite și în țara noastră (Galați, Brăila ș.a.).
Atât loessurile cât și pământurile loessoide sunt pământuri sensibile la umezire.
Standardul românesc (NP 125 - 2008) defineşte aceste roci astfel: pământuri coezive
macroporice nesaturate, care la contactul cu apa suferă modificări bruşte şi ireversibile ale
structurii interne, reflectate prin tasări suplimentare cu caracter de prăbuşire (colaps) şi scăderi
ale valorilor parametrilor geotehnici de comportament mecanic.
În România, pământurile macroporice s-au format în Cuaternar.
În literatura de specialitate din alte ţări, sunt utilizați următorii termeni echivalenți
pentru cel de „sensibilitate la umezire”: ,,collapsing” (în limba engleză – prăbuşire);
prosadocinîi (în limba rusă – tasare bruscă); „effondrement” (în limba franceză – prăbuşire).
În cazul amplasamentelor unde în terenul de fundare se afla PSUC, condiţiile de teren sunt
stabilite ca dificile (NP 074-2007-A.1). În funcţie de ceilalţi factori, în general pot rezulta
categoriile geotehnice 2 sau 3, cărora li se asociază riscul geotehnic moderat sau major (NP
074-2007).
În starea lor naturală aceste roci se comportă ca un teren bun de fundare, însă în
momentul pătrunderii apei în pachetul respectiv de roci acestea îşi pierd calităţile de
rezistenţă, devenind un suport ce nu mai prezintă siguranţă pentru structurile fundate pe el.
„Tasarea prin prăbuşire” sau comprimarea considerabilă a pământurilor se produce şi datorită
altor cauze decât schimbarea de umiditate, cum ar fi prin creşterea încărcării statice sau a
acţiunii dinamice.
 15

Ele sunt grupate în diferite zone ale României fiind considerate pământuri regionale.
Se întâlnesc în Câmpia Română, Dobrogea, Podişul Moldovei, în lungul râurilor Siret, Prut şi
afluenţi, local în Banat şi în zona subcarpatică (Fig. 14).

Fig. 14. Hartă ce schematizează răspândirea teritorială a pământurilor sensibile la umezire în România.

c) Pământurile susceptibile la lichefiere

În mecanica solului termenul de „lichefiere” a fost folosit prima dată de Hazen, într-un
raport realizat în 1918 privind cedarea barajului Calaveras din California. El a descris
mecanismul de lichefiere după cum astfel: pământurile care, în contact cu apa și supuse unor
acțiuni dinamice (cutremure, vibrații, explozii etc.), își pierd capacitatea de a suporta sarcini,
ca urmare a creșterii presiunii apei din pori, vor suporta consecința anularii frecării dintre
granulele rocilor și, implicit, reducerea rezistenței la forfecare. De cele mai multe ori
rezultatul este transformarea pământului într-o masă fluidă.
Sunt susceptibile la lichefiere următoarele roci: nisipurile uniforme, în special cele
fine, (cu diametrul corespunzător fracțiunii de 50 %, d50 = 0,075-0,20 mm); nisipuri cu grad
de îndesare ID = 50-70%; nisipuri saturate sau cele aflate deasupra nivelului apei subterane,
dacă partea inferioară e lichefiabilă; nisipuri cu permeabilitate mică; nisipuri la care
penetrarea dinamică prezintă Rp < 30 de lovituri/30 cm. Se disting două tipuri de fenomene:
1. Lichefierea propriu-zisă - fenomenul prin care un pământ necoeziv saturat afânat își
pierde o mare parte din rezistenta la forfecare și poate curge ca un lichid, datorită unei
solicitări monoton crescătoare sau ciclice.
2. Lichefierea ciclică - fenomenul de cedare progresivă a unui nisip saturat, afânat, cu
îndesare medie sau îndesat, supus unei solicitări cu variație ciclică în condiții de volum
constant. Deformația finală rezultă din cumularea deformațiilor produse în timpul fiecărui
ciclu de încărcare; în cazul nisipurilor afânate deformația poate fi nelimitată, fenomenul
devenind similar lichefierii propriu-zise.

d) Pământurile cu umflări şi contracţii mari (P.U.C.M.)

 16

Procesele de umflare-contracție sunt specifice rocilor argiloase. Umflarea reprezintă o

creștere a volumului rocii argiloase, care se produce de obicei prin adsorbție de apă, iar
contracția este procesul invers, de reducere a volumului rocii, ca urmare a reducerii cantității
de apă, de cele mai multe ori prin evaporare. Deci pământurile care prezintă aceste fenomene
au o legătură directă cu migrația apei din interiorul lor. Rocile care sunt afectate în mod direct
de aceste fenomene se numesc roci sau pământuri contractile (rocile contractile sunt și
expansibile).
Pământurile argiloase capabile de umflări şi contracţii mari ocupă suprafeţe destul de
însemnate pe teritoriul țării noastre (Fig. 15), ele întâlnindu-se, cu precădere în zonele de
luncă ale râurilor, dar şi în zonele de terasă, în special în zonele de contact dintre acestea şi
şes.
Natura mineralogică a rocilor argiloase este extrem de importantă în dezvoltarea
proceselor de umflare-contracție. Astfel, cu cât o argilă va avea un conținut mai ridicat de
montmorillonit, cu atât va prezenta fenomene de umflare-contracție mai însemnate. Aceste
argile care conțin montmorillonit sunt cele mai active, dând cele mai mari umflări. Urmează
argilele care au ca bază illitul și, în final, mai puțin sensibile la procesele de umflare-
contracție sunt argilele ce conțin caolinit. Alte cauze ale fenomenului de contracție-umflare
sunt: natura și cantitatea ionilor din complexul de adsorbție (ex.: prezența cationului
monovalent de Li+ duce la amplificarea umflărilor), mărimea particulelor (creșterea
conținutului particulelor fine duce la procese însemnate de umflare), starea de consolidare a
rocii (cele vechi sunt mai consolidate și se umflă mai mult), vârsta rocilor, umiditatea inițială
a rocii (cu cât este mai mică, cu atât crește procesul de umflare).

Fig. 15. Răspândirea pământurilor cu umflări și contracții în Romania.

Dezvoltarea accelerată a lucrărilor de construcţii a făcut ca în ultimii ani numeroşi

cercetători să se ocupe de aceste argile contractile şi expansive, confirmând importanţa
problemei pentru economia orașelor, şi, mai ales, în efectuarea construcţiilor.
 17

e) Pământurile gelive
Pământurile gelive sau sensibile la îngheț sunt acele pământuri care, în urma unor
fenomene de îngheț-dezgheț își modifică esențial structura și proprietățile lor. În funcție de
sensibilitatea la îngheț și ținând cont de indicii de plasticitate ai rocilor și de granulozitate s-au
stabilit două categorii de pământuri: sensibile și foarte sensibile (tabelul 5).

Tabel 5. Clasificarea pământurilor gelive după plasticitate și granulometrie

Grupa de Procente din
Categoria Diametrul
sensibilitate la Ip masa uscată a
pământului particulelor
îngheț probei
Sub 0,002 Max. 6
necoezive, cu liant
Sensibile ≤ 10 Sub 0,2 Max. 20
argilos
Sub 0,1 Max. 40
argilă și argilă - -
˃ 35
grasă
Sub 0,002 Max. 6
Foarte sensibile coezive 10 - 35 Sub 0,2 Max. 20
Sub 0,1 Max. 40

f) Pământurile cu conținut de materii organice.

Acestea se caracterizează prin prezența materiilor organice în proporție de peste 5%
din masa totală a fragmentelor solide. Sunt roci de formație relativ recentă (câteva mii de ani),
iar din această categorie fac parte: mâlurile, nămolurile, pământurile turboase și turba.
Mâlurile sunt pământuri coezive, sedimentate recent, neconsolidate și în stare de
consistență redusă (Ic<0,5). Sunt depozite aluvionare, alcătuite preponderent din elemente
argiloase, având umiditatea naturală aproape de limita de curgere.
Nămolurile sunt mâluri care au un conținut de materii organice între 5 și 10 %, putând
conține chiar resturi de plante carbonizate.
Pământurile turboase sunt formate prin acumularea resturilor vegetale (10-60 %) cu
un grad incipient de carbonizare.
Turba este un pământ cu un conținut de materii organice de peste 60 %, format într-un
mediu similar pământurilor turboase și reprezintă o îngrămădire de resturi vegetale cu un grad
de descompunere variabil, de culoare brună-neagră, cu structură fibroasă, capabilă să rețină
cantități foarte mari de apă (400 – 1000 %).
Aceste pământuri au compresibilități mari și foarte mari. Mâlurile sunt caracterizate
prin fenomenul de tixotropie (trecerea din gel în sol), respectiv de proprietăți reologice
(curgere lentă).

g) Pământurile eluviale
Pământurile eluviale provin din roci preexistente care au fost dezagregate fizic şi
alterate chimic, produsele rezultate rămânând pe loc. Ele au păstrat locul formării lor,
structura şi textura rocii din care provin şi caracterul lor de zăcământ. Fenomenele acestea au
loc în scoarța de alterare a globului terestru. O clasificare ce se referă la pământurile alcătuite
din fragmente mari supuse eroziunii naturale, considerat un proces dinamic, este prezentată în
tabelul 3.

Tabel 3. Clasificarea pământurilor eluviale.

Denumirea terenului din fragmente mari, Coeficient de erodabilitate
supus eroziunii
Neerodabile 0 < Kwk ≤ 0,5
Puțin erodabile 0,5 < Kwk ≤ 0,75
Puternic erodabile 0,75 < Kwk < 1
 18

h) Pământurile sărăturate
Pământurile sărăturate prezintă un comportament special în cadrul terenului de
fundare, ce se caracterizează prin:
- apariția unei tasări sufozionare în cazul unei umeziri de lungă durată, datorită modificării
proprietăților fizico-mecanice ale terenului, în sensul înrăutățirii lor (exemplu: cazul de la
Târgu Ocna);
- unele fenomene de variație a volumului, în special fenomene de umflare înregistrate la
argilele sărăturate, în cazul creşterii umidității;
- acțiunea agresivă a soluțiilor ce iau naştere, asupra elementelor de construcție ce vin în
contact cu pământul.

i) Pământuri de umplutură
Pământurile de umplutură se caracterizează de obicei printr-o neomogenitate
importantă, privind compoziția lor, ceea ce duce la o compresibilitate neuniformă, la care se
adaugă posibilitatea autoîndesării sub greutatea proprie, în cazul unor acțiuni dinamice, a
variației condițiilor hidrogeologice şi a descompunerii incluziunilor organice ce depăşesc 3%
la nisipuri şi 5% la argile.

j) Amestecurile de pământ
Pământurile din amestecuri sunt pământuri cu granulometrie realizată pe cale
artificială prin amestecarea a două sau mai multe pământuri cu granulozitate cunoscută, în
vederea îmbunătățirii caracteristicilor fizico-mecanice.

4. COMPOZIȚIA MINERALOGICĂ A PĂMÂNTURILOR

Unitatea fundamentală din care se constituie o rocă (inclusiv rocile moi, pământurile)
este mineralul. Numărul mineralelor descoperite în natură este foarte mare (se poate estima un
număr de peste 5000 de specii minerale, număr ce crește anual, prin descoperirea minerale
noi), de aceea au fost realizate mai multe clasificări. Dintre aceste clasificări, sub aspect
ingineresc, interesează doar acele clase care enunță și contribuția mineralelor la formarea
rocilor sedimentare. În funcție de gradul de participare al diferitelor clase de minerale în
scoarța terestră există:
- Silicați, 81 %, din care 55 % feldspați și 11 % silice;
- Oxizi și hidroxizi (de Fe, Al, Mn, Ti etc.), 14 %;
- Carbonați (de Ca, dolomit etc.), 0,7 %;
- Fosfați (turcoaz, apatit etc.), 0,7 %;
- Halogenuri (sarea gemă, fluorină, etc.), 0,5 %;
- Sulfuri și sulfați (baritină, gips etc.), 0,3-0,4%;
- Elemente native (aur, oxigen, fier, argint, cupru, plumb etc.), 0,1 %.
Dimensiunea particulelor componente ale rocilor și compoziția mineralogică sunt în
strânsă legătură. Astfel, fracțiunea nisip este constituită predominant din cuarț; praful are în
constituția sa asociații de minerale de tipul feldspaților, micelor și carbonaților; particule
constituite din minerale secundare, rezultate prin alterarea chimică a celor primare, în special
a silicaților, caracterizate prin forme plate și aciculare de dimensiuni sub 0,002 mm, se găsesc
îndeosebi în compoziția argilelor.
O categorie foarte însemnată în domeniul mecanicii rocilor o au mineralele argiloase.
Se ştie de foarte multă vreme că mineralele argiloase sunt filosilicaţi, adică structura lor
cristalografică constă din foi împachetate în moduri foarte interesante, amintind toate de foile
 19

de mice. O astfel de foaie poate fi alcătuită din două feluri de entităţi structurale
fundamentale, tetraedrice și octaedrice.
1. Tetraedrul de [SiO4]4- este acea entitate în care un cation de Si4+ este înconjurat de
4 anioni de O2- (Fig. 16). Uneori, o parte din siliciul din centrul tetraedrului poate fi înlocuit
cu Al3+ dând unitatea structurală [AlO4]5-. Distanţa Si – O din acest tetraedru este de 1,61 Ǻ;
distanţa Al – O, în cazul al doilea este de 1,77 Ǻ.

Fig. 16. Tetraedrul [SiO4] în câteva forme de prezentare. O1, O2 şi O3 sunt oxigenii bazali, iar O4 este oxigenul
apical (din Nemecz, 1981, p. 21).

În mineralele argiloase aceste tetraedre de [SiO4]4- se leagă între ele într-un singur plan
sub formă de strat numit stratul de tetraedrii de SiO4 sau, prescurtat, stratul T.
2. Octaedrul poate avea la centru Mg2+ sau Al3+ iar la colţuri grupări (OH)- sau ioni O2-.
Această unitate structurală octaedrică în argile formează strate de octaedre, aşa cum se vede
din figura 17. Se numesc prescurtat strate O. Acest strat de octaedru este identic cu stratul de
Al(OH)3 al mineralului de aluminiu numit gibbsit. De aceea, unii autori îl mai numesc stratul
gibbsitic. Alţi autori îl numesc stratul dioctaedric.

3.
Fig. 17. Strat octaedric ideal, în care vedem diferite poziţii octaedrice, în funcţie de poziţia grupelor O şi
OH (din Lanson şi Bouchet, 1995).

Această unitate structurală octaedrică formează strate infinite de octaedre. Cele două
tipuri diferite de strate, stratul T, de tetraedre şi stratul O, de octaedre, se combină între ele
pentru a da toate structurile cristalografice ale mineralelor argiloase.
 20

Cele mai importante minerale argiloase, mai ales în sfera mecanicii rocilor sunt
caolinitul, montmorillonitul și illitul.
Caolinitul, Al4[Si4O10](OH)8 a luat naștere prin alterarea chimică a rocilor bogate în
silicați de aluminiu, în zone umede, prin acțiunea apei bogate în CO2 (aceasta a dus la
îndepărtarea alcaliilor și a elementelor feromagneziene. Când conține Fe se numește
ferrihalloizit.

Fig. 18. Cristale de caolinit văzute cu microscopul electronic (Deer, Howie, Zussman, 1966, p. 255 şi Kostov,
1968, p. 377).

Numele rocii bogate în caolinit (caolin) vine de la localitatea chineză Kauling sau
Gaoling (în chineză: „deal înalt”). Caolinitul a fost folosit în 105 d.C., la prelucrarea hârtiei și,
600 de ani mai târziu, ca materie primă în fabricarea porțelanurilor, în China. Dezvoltarea
industriei porțelanului a dus în continuare la perfecționarea cuptoarelor de ardere a vaselor de
ceramică; când se ajunge la temperatura de 1450°C apare fenomenul de vitrificație a
amestecului de caolinit și feldspat.
Utilizări:
- Cea mai importantă este pentru obținerea porțelanului sau ca emulgator al vopselelor
și materialelor plastice.
- Caolinitul mai este în fabricarea hârtiei, la apretarea fibrelor textile sau la fabricarea
cărămizilor refractare. O utilizare importantă a caolinitului în prezent este acoperirea
hârtiei cu un strat protector, azi 60 % din producția de caolin servind la acest
procedeu.
Illitul, K1-1,5Al4[Si7-6,5Al1-1,5 O20](OH)
Numele său provine de la denumirea statului american Illinois, unde a fost descoperit
prima dată, în anul 1937. Apare sub formă de cristale tabulare, pseudohexagonale,
monoclinice. Are duritatea 1-2, greutatea specifică 2,6-2,9 și este de culoarea albă. Structural
se apropie foarte mult de structura micelor. Illitele diferă de muscovit prin cantitatea mai mare
de siliciu şi mai mică de potasiu. Illitul nu conţine molecule de apă interlamelară. Ionii de
potasiu sunt plasaţi în spaţiul interlamelar intern. Illitul are o slabă capacitate de schimb ionic.
Illitul se poate forma prin alterarea silicaţilor, mai ales a feldspaţilor. Se formează şi pe cale
diagenetică din alte minerale argiloase. Este foarte cunoscută illitizarea unor argile.
Proprietățile sale îl situează din punct de vedere al comportamentului fizico-mecanic între
caolinit și montmorillonit.
Utilizări: argila care conține illit și muscovit este utilizată în realizarea ceramicii.
Montmorillonitul, (OH4)·Al4·Si8·O20·n·H2O, își are denumirea de la localitatea
Montmorillon, din vestul Franței. Acest mineral prezintă o structură (Fig. 19) compusă dintr-o
foiță de octaedre de hidroxil plasat între două foițe de oxigen. Foița de hidroxil poate avea Fe,
Al sau Mg sau o combinație a acestor atomi. Uneori, siliciul poate fi chiar înlocuit de Al.
Unitățile sunt suprapuse asemenea paginilor unor cărți, însă fără să intre în contact și sunt
 21

separate prin straturi de grosime variabilă, în care se găsește apă adsorbită și diferiți cationi de
Na+, Ca++, K+ etc. Dacă montmorillonitul intră în contact cu apa acesta se dilată, iar coeziunea
sa dispare. În contact cu apa acest mineral duce la modificarea volumului argilei din care face
parte cu câteva procente considerabile (14 %, în unele cazuri).

Fig. 19. Structura montmorillonitului.

Argila care conține mai mult de 75 % montmorillonit se numește bentonită.

Utilizări:
- la susținerea pereților săpăturilor, în construcții;
- în industria extracției de petrol, ca o componentă a noroiului de foraj;
- ca aditiv în solurile predispuse la secetă (deoarece au capacitatea să rețină apă în
cantități mari);
- la construcția de baraje și diguri;
- în medicină, pentru tratarea dermatitelor.

Alte minerale importante din compoziția pământurilor sunt: cloritul, muscovitul și

cuarțul.

Cloritul, (Mg,Fe,Mn,Ni,Zn,Al)4-6(Si,Al)4O10(OH,O)2 se prezintă în general sub

formă de agregate solzoase sau cristalină, găsindu-se în roci magmatice, slab metamorfice și,
frecvent, în rocile sedimentare argiloase.

Muscovitul, KAl2(AlSi3O10)(F,OH)2, denumit și mica albă, este un filosilicat cu un

clivaj bazal perfect. Denumirea provine din zona Rusiei, unde pentru realizarea ferestrelor era
utilizată așa numita sticla de Moscova (conținând elemente cu mică).

Cuarțul, SiO2, constituie mineralul predominant al fracțiunii nisip, ce nu prezintă

clivaj, este dur și prezintă rezistență foarte mare la compresiune.

5. PROPRIETĂȚILE FIZICE ALE PĂMÂNTURILOR

5.1. Culoarea

În identificarea preliminară, pe teren, a pământurilor coezive sau necoezive unul dintre

criteriile importante de separare a acestora este culoarea. Culoarea pământurilor, conform
 22

standardului românesc (STAS 1243 – 88, privind clasificarea şi identificarea pământurilor)

poate fi apreciată în baza unei enumerări de nouă nuanţe: 1. albicioasă; 2. galbenă; 3. cafenie;
4. roşcată; 5. ruginie; 6. verzuie; 7. albăstruie; 8. cenuşie; 9. neagră. Nu există ataşată de acest
standard o paletă coloristică reprezentativă pentru cele nouă nuanţe prezentate, iar din punctul
nostru de vedere (Florentina Pascariu) acesta reprezintă un mare neajuns în cercetarea corectă
a caracteristicilor legate de culoare.
Conform studiilor efectuate de Stanciu et al. (2006) există un triunghi al culorilor
(figura 20) conceput de doi autori ruşi, Zaharov şi Bezruk, şi care are la bază trei culori
principale, induse de principalele substanţe existente în pământ:
- neagră, indicând prezenţa humusului sau a oxizilor şi hidroxizilor de mangan;
- ruginie-galbenă, ce atestă prezenţa cationilor ferici;
- albă, dată de silicea hidratată şi hidroxidul de aluminiu, săruri solubile (cloruri, sulfaţi)
sau carbonat şi sulfat de calciu.

Fig. 20. Triunghiul culorilor la „pământuri” (după Zaharov şi Bezruk, 1964, fide Stanciu si Lungu, 2006).

Triunghiul culorilor realizat de Zaharov şi Bezruk separă pentru fiecare nuanţă în parte
proporţiile în care se găsesc constituenții minerali şi organici ce definesc colorile de bază din
vârfurile triunghiurilor. Autorii consideră că prezenţa humusului este responsabilă de
colorarea într-o gamă de culori închise ale pământului (negru, brun, roşcat), prezenţa acestuia
fiind evidenţiată prin căpătarea de nuanţe deschise a probelor de pământ încălzite (humusul
se descompune la cald, fiind înlăturat). Humusul pătrunde în roci datorită migraţiei apei,
inducând pământului culori închise chiar şi în cantităţi mici. Prezenţa sa determină o
înrăutățire a caracteristicilor pământului prin creşterea plasticităţii, a potenţialului de umflare
şi contracţie, a umidităţii sau a compresibilităţii şi rezistenţei la forfecare.
Pentru identificarea culorilor pot fi utilizate: catalogul culorilor Munsell, Soil Color
Charts, valabil în domeniul pedologic şi Rock Color Charts, pentru diferite tipuri de roci, dar
foarte sărac în nuanţe, iar pe de altă parte poate fi făcută o caracterizare directă, mai exact
după o apreciere cu ochiul liber. Aprecierea culorilor se diferențiază de la persoană la alta
 23

(spre exemplu, o argilă galben roşcată este apreciată în mod diferit de două persoane, galbenă
de către una şi galben roşcată de către a doua persoană).
Diferențierea culorilor nu depinde în niciun fel de granulometria rocii și, mai mult, nu
depinde de mineralogia ei.
Există câteva deosebiri între aprecierea vizuală directă, care se face de către
geotehnicieni pentru toate studiile geotehnice, şi aprecierea realizată după un catalog de
culori.
Apreciem că la pământuri culoarea reprezintă o proprietate importantă, deoarece este
un prim indicator al operatorilor de teren, însă trebuie remarcat faptul că modificarea nuanţei
culorii unei roci nu înseamnă în mod obligatoriu schimbarea unui strat. Există posibilitatea ca
straturi cu compoziţie granulometrică identică să aibă culori diferite, datorită unei cantităţi
mai mari de hidroxizi de Fe, de humus etc. Nuanţa culorii se închide atunci când un strat
conţine o cantitate de apă mai mare, fără a modifica proprietăţile acelei roci.
Culorile variază atât pe verticală, cât şi în plan orizontal în limite foarte largi, făcând
uneori greoaie şi aprecierea acestei caracteristici fizice. Într-un eşantion de aproximativ câțiva
cm3 pot fi întâlnite mai multe tipuri de nuanţe, însă alegerea culorii se face în funcţie de
elementul dominant sau culoarea dominantă.

5.2. Granulometria

Terenul de fundare, reprezentat prin diferite tipuri de roci, este alcătuit de regulă din
trei faze: solidă, lichidă, gazoasă. Faza solidă are în alcătuirea sa particule minerale de diferite
mărimi şi forme, în anumite proporţii, în funcţie de natura materialului din care provin.
Compoziţia granulometrică reprezintă repartiţia procentuală, după mărime a
granulelor (particulelor) componente ale fazei solide specifice pământurilor. Determinarea
acesteia se face, conform STAS 1913 / 5-85, prin următoarele metode (vezi lucrările practice):
- prin măsurători directe cu ajutorul şublerului, pentru pământuri cu granule mai mari
de 125 mm;
- prin metoda cernerii (cu ciururi, pentru pământuri cu fragmente mai mari de 2 mm;
cu site, pentru pământuri cu granule mai mari de 0, 063 mm);
- prin metoda sedimentării, pentru pământuri cu granule mai mici de 0, 063 mm;
- prin metode combinate (cernere şi sedimentare), pentru pământuri cu limite
granulometrice întinse între 2 mm şi 0, 002 mm (nisip argilos, silt argilos, argile siltice etc.).
Metoda sedimentării se bazează pe aplicarea legii lui Stokes („într-un lichid având o
vâscozitate dată, aflat în repaos, o particulă solidă foarte mică, netedă, de formă sferică se
sedimentează cu viteză constantă”), privind viteza de cădere a particulelor într-un lichid, în
funcţie de diametrul acestora şi de natura lichidului:
2𝑔 𝑑𝑠 − 𝑑𝑙 𝑑 2
𝑣= ∙ ∙( )
9 η 2

v – viteza de cădere a particulelor [cm/s];

g – acceleraţia gravitaţională [cm/s2];
ds – densitatea materialului solid [g/cm3];
dl – densitatea lichidului [g/cm3];
η – vâscozitatea lichidului (apei);
d – diametrul particulelor [cm].
Pentru acest experiment se foloseşte apa ca mediu de dispersare, în care dl =1,0 g/cm3
(la 4˚C) = şi din relaţia de mai sus se poate determina diametrul particulelor.
 24

Prin aplicarea legii lui Stockes la sedimentarea particulelor de pământ se admite, în

mod convențional, că dimensiunile particulelor sunt egale cu diametrele unor sfere imaginare
(diametru echivalent), de aceeași masă, care, la sedimentarea în apă, cad cu aceeași viteză.
Metoda constă, practic, în măsurarea, cu ajutorul unui areometru (densimetru sau
hidrometru), densitatea unei suspensii de pământ la anumite intervale de timp. După un
anumit timp t de la începerea sedimentării, densitatea suspensiei nu mai este constantă, ci
variază cu adâncimea. De aceea se măsoară practic o densitate medie corespunzătoare
suspensiei formate din fragmentele solide aflate la o adâncime la care se găsește centrului de
plutire a bulbului areometrului. Particulele care inițial erau la suprafața lichidului, după timpul
t, se consideră că au ajuns la această adâncime și s-au deplasat cu viteza v. Determinarea
acestei viteze se poate deduce din variația densității suspensiei în timp. Cunoscând această
viteză, din formula lui Stokes, se pot determina diametrele particulelor care se sedimentează
la fiecare interval de timp la care se fac măsurători și, implicit masa acestora (care rezultă din
densitățile măsurate).
Reprezentarea rezultatelor analizei granulometrice se face iniţial construind curbe
granulometrice (vezi lucrările practice), pentru trasarea acestora înscriindu-se pe abscisă, la
scară logaritmică, dimensiunile particulelor (d, în mm), crescând de la stânga la dreapta, iar pe
axa ordonatelor se înscriu cantităţile procentuale cu dimensiuni mai mici sau egale cu
diametrul considerat. Reprezentarea grafică mai poate fi făcută și sub formă de histogramă
(diagramă de tip Gauss) sau ca poligon sau curbe de frecvență. În final, pentru uşurarea
identificării pământurilor poate fi utilizată diagrama ternară (fig. 21), pe cele trei laturi ale
triunghiului echilateral fiind trecute cantităţile procentuale ale fracţiunilor componente, iar în
interior fiind fixate zone cu denumirea rocilor.

Fig. 21. Diagrama ternară cu câteva tipuri litologice proiectate.

5.3. Umiditatea

Umiditatea poate fi definită ca masa (volumul) de apă pierdută prin încălzire la 105 ±
2°C, până se ajunge la o masă constantă, raportată la masa (volumul) probei uscate. Ea se
exprimă în procente de masă ori de volum.
 25

În cazul pământurilor la care încălzirea la 105° C poate produce modificări în structura

părţii solide a pământului (cele cu impregnaţii de gips sau mai mult de 5% substanţe
organice), uscarea se face la temperatura de 80° C.
În laborator, umiditatea se determină conform STAS 1913/1-82.
Determinarea umidităţii în laborator se face folosind metoda prin uscare în etuvă.
Probele pentru care trebuie determinată umiditatea „naturală”, măsurătorile trebuie făcute
imediat după prelevarea acestora din teren. Cantitatea de probă folosită pentru analiză
(conform STAS 1913/1-82) variază în funcţie de tipul de rocă şi de precizia balanţei utilizate
(tabelul 4).

Tabel 4. Cantitatea de material utilizată experimental pentru diferite categorii de roci (STAS
1913/1-82)
TIPURI DE ROCI (PĂMÂNTURI) CANTITATEA DE MATERIAL
pământ coeziv 75 g
nisip fin 100 g
nisip mare şi mijlociu 200 g
pietriş cu nisip 500 g
pietriş 1 kg
bolovăniş 2 – 6 kg

Umiditatea w se calculează cu relaţia:

𝑚𝑢 −𝑚𝑑
𝑤= ∙ 100 [%]
𝑚𝑑 −𝑚𝑐

în care: mu - masa materialului umed + masa (tara) recipientului, în g;

md - masa materialului uscat + masa (tara) recipientului, în g;
mc - masa (tara) recipientului, în g.
Determinarea se realizează pe trei probe, umiditatea fiind media aritmetică a celor trei
valori parţiale, în condiţiile în care abaterile faţă de medie nu depăşesc ± 2 % (în procente de
umiditate).
Gradul de umiditate (Sr) sau saturație poate fi definit ca fiind raportul între volumul
de apă conţinut într-o probă de pământ dată şi volumul total al porilor probei respective:
𝑉
𝑆𝑟 = 𝑉𝑎 [adimensional]
𝑝

Pentru determinarea gradului de umiditate Sr este absolut necesară cunoaşterea

umidităţii naturale w, a densității scheletului ds, a greutăţii volumice a scheletului γs şi a
indicelui porilor e (raportul dintre volumul porilor și volumul scheletului mineral) sau a
porozităţii n (raportul dintre volumul porilor și volumul total al probei), în stare naturală.
Dacă se cunoaşte indicele porilor e a pământului analizat, relaţia devine:

𝑤 ∙ 𝛾𝑠
𝑆𝑟 =
𝑒 ∙ 𝛾𝑤
unde γw este greutatea specifică a apei.
Umiditatea de saturaţie (wsat) a unei probe de pământ poate fi determinată teoretic cu
relaţia:
𝛾𝑤
𝑤𝑠𝑎𝑡 = 𝑒 ∙
𝛾𝑠
 26

În funcţie de gradul de umiditate, pământurile se clasifică în: uscate, umede, foarte

umede și saturate (tabelul 5)

Tabelul 5. Clasificarea pământurilor în funcție de gradul de umiditate.

TIPURI DE PĂMÂNTURI GRAD DE UMIDITATE
uscate Sr ≤ 0, 4
umede 0, 4 < Sr ≤ 0, 8
foarte umede 0, 8 < Sr ≤ 0, 9
saturate 0, 9 < Sr

Umidități caracteristice
Se disting trei categorii de umidități caracteristice:
1) wL – limita de curgere sau limita superioară de plasticitate – umiditatea
peste care pământul argilos se comportă ca un lichid vâscos, curgător;
2) wP – limita inferioară de plasticitate – umiditatea care corespunde trecerii
pământului din stare tare în stare plastică;
3) ws - limita de contracție – umiditatea sub care un pământ nu mai suferă
modificări de volum (prin contracție), prin micșorarea conținutului de apă.

5.4. Indicii de structură ai pământurilor

Faza solidă, ca fază constituentă a pământurilor, ocupă numai o parte din volumul total
al acestuia. Mărimea relativă a fazelor ce alcătuiesc rocile moi, raporturile cantitative dintre
ele, se exprimă prin caracteristici numite indici de structură. Indicii de structură pot fi
determinaţi în laborator pe probe de pământ sau calculaţi pe baza celor aflaţi în laborator.
Dintre acești indici, menționăm densitatea și porozitatea.
Densitatea şi greutatea volumică (volumetrică)
Densitatea scheletului ds este raportul între masa particulelor solide de pământ şi
volumul propriu al acestor particule (fără spaţiile libere dintre ele), reprezentând o densitate
relativă medie. Pentru determinarea densităţii scheletului a pământurilor care conţin argilă sub
50 %, materii organice sub 2 %, săruri solubile în apă sub 0, 2 % şi care la o simplă examinare
vizuală au aspect omogen, se foloseşte apa ca lichid de referinţă, însă pentru celelalte
categorii se va folosi un lichid de referinţă nepolar (benzen, petrol lampant, alcool etc.).
Metoda folosită în laborator constă în determinarea masei particulelor solide prin cântărire şi a
volumului acestora, cu ajutorul picnometrului (Fig. 22).
 27

Fig. 22. Picnometru.

Densitatea scheletului pământului (ds) se calculează cu relaţia:

𝑚𝑠
𝑑𝑠 = [Kg/m3]
𝑉𝑠

unde ms este masa scheletului, iar Vs – volumul scheletului.

Cunoscând densitatea scheletului se poate determina greutatea volumetrică a
scheletului pământului, folosind relaţia:
γ𝑠 = 9,81 ∙ 𝑑𝑠 [KN/m3]

Pentru a determina greutatea volumică a pământurilor în stare naturală de umiditate,

este necesară determinarea în laborator a densităţii unei probe de pământ în stare naturală de
umiditate, definită ca raportul între masa totală a probei (inclusiv apa din pori) şi volumul
total al acesteia (inclusiv porii conţinuţi). Metoda utilizată cel mai des pentru determinarea
densităţii pământului în stare naturală de umiditate este metoda cu ştanţa. Aceasta constă în
introducerea unei epruvete de pământ într-o ştanţă cu volum şi masă cunoscute, cântărirea
acestora la balanţa tehnică, introducerea probei în etuvă, pentru a fi uscată si apoi recântărirea
acesteia (conform STAS 1913/3-76).
O altă metodă de determinare a densităţii şi implicit a greutăţii volumetrice este
metoda prin cântărire hidrostatică, metodă care se aplică doar pământurilor coezive. Metoda
constă în pregătirea unei probe de pământ sub formă geometrică, realizată prin tăiere, apoi
cântărirea acesteia. Epruveta se leagă apoi de un fir din nailon pe muchie şi se scufundă de
mai multe ori în parafină topită, până când pe suprafaţa laterală se formează o peliculă
ermetică fără bule de aer, apoi se lasă la răcit (vezi lucrările practice).
Tot pentru aflarea densităţii pământurilor mai poate fi utilizată metoda prin imersare în
mercur, metodă mai rar folosită, determinarea realizându-se conform STAS 1913/3-76.
Porozitatea şi indicele porilor
Pământurile au o structură internă alcătuită din trei faze (lichidă, solidă şi gazoasă),
așa cum apar schițate în mod idealizat în figura 23. Spaţiile libere dintre granulele minerale
(porii) sunt ocupate atât de apă, cât şi de aer, dacă se consideră roca în stare nesaturată. În
modelul idealizat granulele minerale sunt concentrate la baza eşantionului considerat, iar porii
însumaţi din tot volumul rocii sunt situaţi la partea superioară. Astfel, putem defini
porozitatea ca fiind raportul dintre volumul porilor şi volumul total al rocii: n = Vp / Vt x 100,
unde n este porozitatea, Vp este volumul porilor din rocă, iar Vt volumul total al rocii.
 28

Fig. 23. Cele trei faze (solidă, lichidă și gazoasă) din structura internă a pământurilor.

Porozitatea este un factor important de care depinde tasarea rocilor sub construcţii. În
general, la valori ridicate ale porozităţii absolute tasările sunt destul de importante şi de
durată, la nivelul terenului de fundare, mai ales în cazul argilelor. Indicele porilor (e) este dat
de raportul dintre volumul porilor Vp şi volumul scheletului mineral Vs.
Porozitatea rocilor este foarte diferită, considerându-se că valori mai ridicate ale
acesteia apar la nivelul depunerilor cuaternare faţă de cele precuaternare, cu valori mai
scăzute. Vârsta ar trebui să constituie un criteriu calitativ de estimare a porozităţii (M. Florea,
1983).
În tabelul 3 sunt prezentate valorile orientative ale porozităţii şi indicelui porilor
pentru principalele tipuri de roci moi, în conformitate cu standardul românesc.

Tabel 3. Valorile de referinţă ale porozităţii şi indicelui porilor

Terenul Porozitatea, n Indicele porilor, e
Argilă recent sedimentată 0,9 - 0,7 9,0 - 2,3
Argilă moale 0,7 - 0,5 2,3 - 1,0
Argilă vârtoasă 0,5 - 0,3 1,0 - 0,43
Argilă tare 0,3 - 0,2 0,43 - 0,25
Turbă, nămol 0,9 - 0,7 9,0 - 2,40
Marnă argiloasă 0,6 - 0,2 1,5 - 0,25
Lut, lut loessoid 0,5 - 0,23 1,0 - 0,3
Loess 0,65 - 0,44 1,0 - 0,8
Nisip fin 0,41 - 0,23 0,7 - 0,3
Nisip neuniform 0,55 - 0,20 1,25 - 0,25
Nisip uniform 0,44 - 0,13 0,88 - 0,15

Determinarea gradului de îndesare şi a capacităţii de îndesare

Pentru aprecierea stării în care se află un pământ necoeziv, cât şi pentru aprecierea
calităţii lucrărilor de compactare la terasamente din pământuri necoezive, în afara indicelui
porilor în stare naturală „e*”, este necesară determinarea în laborator a valorilor între care
această caracteristică poate să varieze.
Starea de îndesare a unui pământ necoeziv poate fi caracterizată cu ajutorul gradului
de îndesare notat cu ID, determinat cu expresia:
𝑒𝑚𝑎𝑥 − 𝑒 ∗
𝐼𝐷 = ∙ 100
𝑒𝑚𝑎𝑥 − 𝑒𝑚𝑖𝑛

în care: e* - este indicele porilor în stare naturală;

emax - este indicele porilor în stare de afânare maximă;
emin - indicele porilor în stare de afânare minimă.
 29

𝑒𝑚𝑎𝑥 − 𝑒𝑚𝑖𝑛
𝐶𝑖 =
𝑒𝑚𝑖𝑛

Determinarea densităţii maxime corespunzătoare stării uscate a pământurilor

necoezive
Această determinare se poate realiza prin două metode:
1) folosind „pământ” uscat în etuvă;
2) folosind „pământ” în stare umedă.
Densitatea maximă în stare uscată a unui pământ dat se determină prin introducerea
acestuia, fie prin metoda 1, fie prin metoda 2 într-o formă cilindrică, după care se aplică o
supraîncărcare de 14 kPa pe suprafaţa pământului şi apoi se vibrează vertical forma cilindrică,
pământul şi supraîncărcarea. Se calculează densitatea maximă împărţind masa pământului
uscat în etuvă la volumul său (înălţimea medie a pământului îndesat, înmulţită cu aria
suprafeţei transversale a formei cilindrice). Această determinare are drept suport STAS 13006
– 91.
Determinarea densităţii minime corespunzătoare stării uscate a pământurilor
necoezive
Densitatea minimă a pământurilor necoezive se determină prin următoarele metode:
1. Metoda care prevede plasarea materialului într-o formă metalică, utilizând un
dispozitiv de turnare, o lopată sau o cupă manevrabilă manual;
2. Metoda care prevede aşezarea materialului într-o formă metalică, prin introducerea în
formă a unui tub umplut cu materialul respectiv, după care se scoate tubul gol;
3. Metoda care prevede depozitarea materialului într-un cilindru gradat, ce se răstoarnă şi
apoi se aduce în poziţia iniţială.
Standardul care stabileşte modul de determinare pentru această densitate este STAS
13021 – 91.
Principiul metodelor constă în determinarea densităţii minime în stare uscată prin
introducerea pământului într-o formă cilindrică, astfel încât să fie cât mai afânat. Se
calculează densitatea minimă împărţind masa pământului uscat în etuvă la volumul său
(înălţimea pământului afânat, înmulţită cu aria suprafeţei transversale a formei cilindrice).
Pentru determinarea densităţii scheletului unei probe de rocă moale este utilizată, în
numeroase cazuri, metoda cu balonul cotat, în lipsa picnometrului. Această metodă este
considerată mai puţin sigură, însă poate înlocui cu succes metoda cealaltă, dacă se lucrează cu
foarte multă atenţie. Poate da uneori erori, însă există posibilitatea autoverificării,
determinarea făcându-se atât prin cântărire directă, cât şi prin calcule.

5.5. Plasticitatea pământurilor

Proprietatea specifică pământurilor alcătuite din particule fine de a fi modelate

păstrându-şi volumul, fără să-şi piardă continuitatea masei poartă denumirea de plasticitate.
Practic, prin modificarea umidităţii, pământurile argiloase trec prin stări fizice diferite: solidă,
semisolidă, plastică şi curgătoare. Umiditățile care definesc domeniile în care pământurile se
comportă ca un corp plastic, respectiv curgător, se numesc limite de plasticitate. Starea
plastică a rocilor este legată de acest domeniu de valori ale umidităţii din teren, cuprinse între
două umidităţi convenţionale, definite de Atterberg. În cazul în care umiditatea rocilor din
teren este în afara limitelor Atterberg, rocile argiloase nu se mai află în stare plastică.
Plasticitatea este generată de mai mulţi factori, majoritatea fiind legaţi de proprietăţile
scheletului mineral. De asemenea, proprietăţile apei în care s-au format rocile moi
influenţează mărimea plasticităţii. Compoziţia mineralogică şi forma mineralelor determină
mărimea acestui parametru (montmorillonitul are cea mai mare plasticitate). Forma lamelară a
 30

mineralelor măreşte plasticitatea, iar mineralele ce cristalizează în alte sisteme cristalografice

nelamelare (cuarţul, feldspatul) nu sunt plastice. Printre alte caracteristici ce definesc
plasticitatea unui pământ, în sensul creşterii ei, mai există clivajul şi aspectul rugos al
suprafeţei mineralului. Dimensiunea particulelor influenţează direct plasticitatea rocilor, astfel
încât la dimensiuni mai reduse ale particulelor avem plasticităţi mai mari. Fracţiunea argiloasă
impune mărimea plasticităţii rocilor. Experimental, s-a dovedit că plasticitatea unei argile
determinată cu apă distilată este mai mare decât plasticitatea aceleiaşi roci determinată cu
ajutorul unei soluţii de NaCl, acest lucru punând în evidenţă importanţa mediului de
sedimentare în care s-au format rocile. Astfel, argilele sedimentate într-un bazin sărat au acest
indice mai mic decât argilele depuse într-un bazin de sedimentare cu apă dulce.
Metodele de determinare a limitelor de plasticitate se aplică pământurilor alcătuite din
particule cu dimensiuni mai mici de 2 mm şi care au un conţinut mai redus de 5 % substanţe
organice.
Limita inferioară de plasticitate („plastic limit”), denumită şi limită de frământare
(wP sau wF), reprezintă umiditatea minimă la care pământul se mai comportă ca un corp
plastic şi marchează trecerea pământului din stare solidă/semisolidă, în stare plastică. Peste
această umiditate, roca moale înregistrează deformaţii mai mari.
Pentru determinarea limitei inferioare de plasticitate, cea mai precisă metodă este
metoda cilindrilor de pământ. Conform acesteia limita de frământare se defineşte ca fiind
umiditatea minimă la care pământul poate fi modelat sub forma unor cilindri de 3-4 mm
diametru şi 30-50 mm lungime, prin rulare cu palma pe o suprafaţă uscată, plană (STAS
1913/4-86).
O altă metodă utilizată în determinarea limitei inferioare de plasticitate este cea a
mediilor absorbante (STAS 1913/4-86). Aceasta presupune determinarea umidităţii maxime a
unei paste de pământ prin comprimarea ei între medii filtrante, absorbante.
Determinarea limitei superioare de plasticitate („liquid limit”) sau limitei de curgere
(wL ) se realizează prin trei metode: metoda cu cupa (Cassagrande); metoda într-un singur
punct; metoda cu conul Vasiliev.
Metoda cu cupa are la bază ipoteza conform căreia limita superioară de plasticitate se
defineşte ca fiind umiditatea la care, o fantă făcută în pasta de pământ din cupa aparatului, se
închide pe o lungime de 12 mm, după 25 de căderi ale cupei de la o înălţime de 10 mm, cu o
frecvenţă de 120 de căderi pe minut.
Metoda într-un singur punct este folosită în cazul unor determinări rapide, ea având la
bază prima metoda, cea cu cupa Cassagrande. În cazul acesteia se înregistrează numărul de
căderi N ale cupei, chiar daca acesta depăşeşte 25. Relaţia de calcul va fi următoarea:
wL = wN + k [%]
unde wL – umiditatea pastei de pământ la limita superioară de plasticitate in %;
wN – umiditatea pastei de pământ corespunzătoare unui număr de căderi N ale
cupei, în %;
k – coeficient de corecţie (STAS 1913/4-86), în funcţie de numărul N de căderi
ale cupei.
Cea de-a treia metodă, metoda cu conul (Vasiliev), constă în determinarea umidităţii
unui pământ, în care un con, având vârful pe suprafaţa pastei, lăsat liber, pătrunde, în pasta
respectivă, 10 mm. În general, determinarea aceasta se aplică pământurilor care, sub acţiunea
dinamică a cupei eliberează apă la suprafaţă; este o metodă expeditivă, aplicabilă numai în
teren.
Dintre metodele utilizate pentru determinarea plasticităţii formaţiunilor cercetate, la
lucrările practice s-a utilizat metoda cilindrilor, pentru aflarea limitei inferioare de plasticitate
şi metoda cu cupa Cassagrande, pentru a determina limita superioară de plasticitate.
 31

Pe baza rezultatelor obținute în laborator se poate calcula indicele de plasticitate Ip, iar
în funcție de acesta pământurile pot fi:
- Neplastice (Ip = 0);
- Cu plasticitate redusă (0 < Ip ≤ 10);
- Cu plasticitate mijlocie (10 < Ip ≤ 20);
- Cu plasticitate mare (20 < Ip ≤ 35);
- Cu plasticitate foarte mare (Ip ˃ 35).

5.6. Consistenţa

Starea fizică a unui pământ coeziv, depinzând de umiditate, se numeşte stare de

consistenţă, exprimată cantitativ prin indicele de consistenţă Ic.
𝑤𝐿 − 𝑤
𝐼𝐶 =
𝑤𝐿 − 𝑤𝑃

unde wL este limita superioară de plasticitate, iar wP este limita inferioară de

plasticitate.
Starea de consistenţă este stabilită pentru determinarea cantitativă a poziţiei unui
pământ pe scara umidităților, în funcție de acesta putând afla şi indicele de lichiditate specific
aceleiaşi roci (IL = 1 – IC).
Standardele prevăd următoarele stări fizice ale pământului în raport cu valorile
indicelui de consistenţă (tabelul 4) :

Tabel 4. Valorile indicelui de consistenţă pentru argile, prevăzute de standardele

româneşti (STAS 1243 – 88).
Starea fizică a pământului Indicele de consistenţă IC
stare lichidă sau curgătoare < 0,25
stare plastic moale 0,25 – 0,50
stare plastic consistentă 0,50 – 0, 75
stare plastic vârtoasă 0,75 - 1
stare tare >1

5.7. Capacitatea higroscopică (CH)

Fenomenul de higroscopicitate constă în adsorbţia apei de către rocile aflate în

contact cu o atmosferă ce conţine vapori de apă. Acest proces are loc până la atingerea unui
echilibru între cantitatea de apă adsorbită şi umiditatea relativă a aerului. Coeficientul de
higroscopicitate reprezintă umiditatea care se realizează în aceste condiţii, în cazul folosirii
unei atmosfere având umiditatea relativă de 94,3%.
Reţinerea apei de higroscopicitate depinde în primul rând de textura rocilor şi mai ales
de conţinutul în argilă fină (sub 0,001 mm). Conform lui Oanea (2005) între conţinutul de
argilă fină (coloidală) (mai mic de 0,001 mm) şi valoarea coeficientului de higroscopicitate se
realizează dependenţe ce pot fi redate cu relaţia:
y = 0,9 + 0,15 · x, unde y este coeficientul de higroscopicitate (% sau g/g), iar x
reprezintă conţinutul în argilă fină (%).
Un alt factor important care influenţează valorile coeficientului de higroscopicitate
este originea mineralogică a fracţiunii de argilă. În general, mineralele fin dispersate de natură
montmorillonitică cu reţea structurală mobilă asigură valori maximale ale CH. Mineralele
bistratificate de tipul caolinitului condiţionează valori minimale ale CH, iar mineralele
tristratificate, ce au o reţea stabilă (precum hidromicele) cauzează valori intermediare.
 32

Şi prezenţa humusului în roci poate contribui la sporirea higroscopicităţii, deci la

valori crescute ale CH.
Factorii enumeraţi cauzează variabilitatea valorilor CH în profilul rocilor analizate.
Determinarea capacităţii higroscopice se realizează în baza standardului utilizat în industria
minieră, petrolieră şi a combustibililor gazoşi (STAS 9163/2-80). Principiul metodei constă în
expunerea probelor prelevate din teren unui climat umed. Higroscopicitatea poate fi
determinată prin diferenţa dintre masa probei expuse climatului umed şi masa iniţială a probei
uscate.
Rocile moi sunt iniţial uscate în etuvă la 105˚C, iar rezultatele sunt citite la diferite
intervale de timp, de la 30’ până la 72h şi 96h, la o temperatură a camerei de aproximativ
28˚C şi o umiditate a atmosferei din exicator de peste 90 %.

5.8. Tixotropia

Termenul tixotropie vine de la cuvintele grecești trepo (vibrație) și thixis (schimbare).

El desemnează proprietatea fizică a rocilor argiloase de a se fluidiza sub acțiunea unei forțe
dinamice (de exemplu vibrații) și de a se „solidifica” după încetarea acestora, procesul fiind
izotermic și reversibil. Caracterul reversibil al procesului tixotropic este relativ, deoarece
argila odată transformată în fluid nu-și mai revine la starea inițială, la structura pe care roca o
avea în condițiile naturale. Practic, primul ciclu este argilă-fluid-gel. La ciclurile următoare,
prin reluarea, respectiv încetarea vibrațiilor, procesul este într-adevăr reversibil: gel-fluid-gel.
Tixotropia argilelor este o proprietate cu aplicații practice la o scară largă, în mai
multe procese tehnologice ale geologiei inginerești (exemplu: argilele bentonitice utilizate în
foraje au capacitate tixotropică mare; în formarea unor aliaje semisolide).
Originea și intensitatea vibrațiilor care acționează asupra rocilor este foarte diferită.
Ele pot proveni din cutremure de pământ, explozii subterane, fundații de mașini care au în
procesul tehnologic forțe dinamice, transport rutier și feroviar, utilaje de tonaj mare etc.
Procesul tixotropic are loc în limitele complexului de adsorbție (apa adsorbită sau
legată fizic) din jurul particulelor minerale. Sub acțiunea vibrațiilor, o parte din apa peliculară
adsorbită se transformă în apă liberă. Pe măsură ce intensitatea vibrațiilor crește, cantitatea de
apă peliculară care se transformă în apă liberă se mărește. Deci cantitatea de apă liberă va
crește cu intensitatea vibrațiilor. Atunci când cantitatea de apă liberă crește în rocă legăturile
structurale se distrug , iar argila se înmoaie devenind un fluid. După încetarea vibrațiilor, apa
liberă se transformă treptat în apă legată, legăturile structurale se refac parțial, astfel
obținându-se starea de gel.
În mod evident, dacă analizăm acest proces raportându-ne la calitatea terenului de
fundare în timp, trebuie să avem în vedere că argilele supuse forțelor dinamice suferă un
proces continuu de degradare treptată a legăturilor structurale, gradul și viteza de distrugere
fiind dependente de timpul de acțiune a vibrațiilor.
Timpul de transformare a fluidului în gel este denumit și ,,timp de priză”, reprezentând
măsura intensității tixotropiei. Cu cât acest timp de priză este mai mic, cu atât tixotropia acelei
roci este mai mare. Factorii care determină reducerea timpului de priză sunt:
- Natura mineralogică a argilelor (mineralele montmorillonitice au cea mai mare
tixotropie – bentonita are proprietăți puternic tixotropice, iar caolinitul este cel mai puțin
tixotropic);
- Dimensiunea particulelor (cu cât este mai mică dimensiunea particulei, cu atât
tixotropia este mai mare – Buzach arată că tixotropia începe de la particule cu dimensiuni de
0,2 mm și cresc în intensitate cu dimensiunea, cele mai active fiind particulele de 2 - 3 μ);
- Concentrația de ioni în mediul de sedimentare în care se formează argila sau ionii din
apa din porii rocii;
 33

- Temperatura (conform lui Schalek, reduce timpul de priză).

Pentru a afla dacă o rocă este tixotropică, în laboratorul geotehnic este determinată
umiditatea tixotropică wt și indicele de tixotropie It.
Umiditatea tixotropică wt reprezintă acea umiditate la care o argilă, adusă sub formă de
pastă și introdusă într-o eprubetă de 15 mm diametru (circa 2 argilă în stare uscată), după un
minut de repaus în poziție orizontală, curge cu o viteză de 3-4 cm/s peperetele eprubetei, prin
aducerea acesteia din poziție orizontală în poziție verticală. Indicele de tixotropie It reprezintă
intervalul de umiditate dintre umidiatea tixotropică wt și limita superioară de plasticitate wL
(It= wt - wt).
În funcție de aceste elemente, Florea (1979) a propus următoarea clasificare, după
determinările făcute pe probe de roci mio-pliocene de la curbura Carpaților: roci slab
tixotropice (It < 25, wt < 80), roci cu tixotropie medie (It = 25÷50, wt = 80÷120) și roci
puternic tixotropice (It ˃ 50, wt ˃ 120).

5.9. Caracteristicile pământurilor contractile

Pământurile cu umflări şi contracţii mari (P.U.C.M) sunt pământuri argiloase mai

mult sau mai puțin active, care prezintă proprietatea de a-şi modifica sensibil volumul, atunci
când variază umiditatea lor. În funcţie de procentul particulelor de argilă cu diametrul mai mic
de 0,002 mm (A2µ), indicele de plasticitate (Ip), indicele de activitate (IA=Ip/A2µ), criteriul de
plasticitate (Cp), umflarea liberă (UL), limita de contracţie (ws), contracţia volumică (Cv),
căldura maximă de umezire (qumax), umiditatea corespunzătoare sucţiunii la 15 bari (w15) şi
presiunii de umflare (pu), se deosebesc trei categorii de pământuri (tabelul 5): foarte active,
active și puțin active.

Tabelul 5. Clasificarea pământurilor cu umflări și contracții mari.

Categoria Argilă Ip % IA Cp UL % ws % Cv % Cv % qumax W15 % Pu
pământurilor A2µ <0,002mm tulburat netulburat J/g MPa

foarte active > 30 > 35 >1,25 Ip ≥ Cp >140 < 10 > 100 > 35 > 37 > 18 > 0, 4

active 18-35 25-35 1,00-1,25 Ip ≥ Cp 100-140 14-10 75-100 25-35 25-37 13-18 0,1-0,4

puţin active 15-25 20-30 0,75-1,00 Ip ≥ Cp 70-100 16-14 55-75 15-25 15-25 10-13 0,05-0,1

Determinarea umflării libere (UL)

Umflarea liberă (UL) reprezintă raportul procentual între diferența de volum (final și
inițial) și volumul inițial al unei probe de pământ:
𝑉 −𝑉
𝑈𝐿 = 𝑓𝑉 𝑖 ∙ 100 [%]
𝑖
unde:
Vf – volumul final al sedimentului, în cm3;
Vi – volumul iniţial al rocii supuse încercării, în cm3.
În laborator, umflarea liberă se determină având un volum inițial de 10 cm3 de probă,
iar încercarea se face pe minim 3 probe și rezultatele determinărilor nu trebuie să difere între
ele cu mai mult de 10 procente din valoarea absolută. În final se calculează o valoare medie a
umflării libere ca medie aritmetică a valorilor obținute pentru probele considerate.
 34

Determinarea limitei de contracţie (ws) şi a contracţiei volumice (Cv), pe probe

tulburate
Principala caracteristică a P.U.C.M. este dată de potențialul acestora de a se umfla și
contracta, ca răspuns la fluctuațiile de umiditate. În momentul uscării, la suprafață unde sunt
astfel de pământuri, pot apărea crăpături datorită evapotranspirației și contracției volumice.
Attenberg a constatat că există o limită de contracție (ws) sub care, chiar dacă umiditatea
scade, pământul nu mai are variații de volum. Practic această limită este un indicator al
volumului minim ce îl poate ocupa pământul respectiv într-un mediu arid. Acest lucru este util
în practica inginerească în zonele în care pot să apară tasări suplimentare din cauza evaporării
apei din astfel de pământuri sau, dimpotrivă, din cauza umflării lor în momentul saturării
acestora.
În laborator, principiul metodei de determinare a limitei de contracție (ws) constă în
determinarea volumului unei probe de pământ adusă la limita superioară de plasticitate, uscată
lent la temperatura mediului ambiant şi apoi în etuvă la temperatura de 105˚C.
Matematic, această limita de contracţie se determină cu relaţia:
𝑉 −𝑉
𝑤𝑠 = 𝑤𝐿 − 𝑖𝑚 𝑓 ∙ 𝑑𝑤 ∙ 100 [%]
𝑒

în care:
wL – limita superioară de plasticitate [%];
Vi – volumul iniţial al probei de pământ, egal cu al ştanţei in care este pus, în cm3;
Vf – volumul final al probei de pământ, determinat prin metoda imersiei in mercur,
în cm3;
me – masa epruvetei uscate, in grame;
dw – densitatea apei, egală cu 1 g/cm3.
Parametrul care arată cu cât s-a contractat volumul de pământ atunci când a fost adus
de la limita superioară de plasticitate la limita de contracție se numește contracție volumică și
se calculează cu relaţia:
𝑉 −𝑉
𝐶𝑣 = 𝑖𝑉 𝑓 ∙ 100 [%].
𝑓

Determinarea curbei de contracţie, limitei de contracţie şi contracții volumice (pe

probe netulburate)
Încercarea constă în urmărirea prin mijloace optice a procesului de contracţie prin
uscare lentă la temperatura mediului ambiant a unei epruvete de pământ saturată în prealabil.
Aparatul utilizat pentru efectuarea acestei încercări este un aparat de proiecţie modificat.

Determinarea contracţiei liniare

Această încercare are la bază aflarea lungimii unei paste de pământ adusă la limita
superioară de plasticitate, uscată lent la temperatura mediului ambiant şi apoi în etuvă la
105˚C.
Contracţia liniară a epruvetei de formă cilindrică, CL, se calculează cu relaţia:
𝐵
𝐶𝐿 = 1 − 𝐴 ∙ 100 %
unde B este lungimea epruvetei uscate, în cm;
A este lungimea inițiala a epruvetei, în cm.

Determinarea presiunii de umflare

Metoda constă în estimarea variaţiilor de volum cauzate de variaţiile de umiditate,
ţinând seama de starea de umiditate şi îndesare a pământului şi de starea de eforturi din teren,
pe baza datelor obţinute din încercarea în edometru dublă sau multiplă.
 35

Determinarea în edometru dublă constă în încercarea în paralel a două epruvete,

recoltate de la acelaşi nivel sau la o mică distanţă una de alta. Prima probă se încearcă în
condiţiile menţinerii umidităţii iniţiale, iar cea de-a doua în condiţiile inundării complete.

5.10. Sensibilitatea la îngheț

Existența apei în porii unei roci face posibilă, atunci când temperatura în timpul iernii
scade, înghețarea ei și implicit apariția unor modificări ale proprietăților fizice și mecanice ale
pământurilor. Astfel, se pot produce variații de volum, creșteri ale rezistențelor mecanice pe
timpul înghețului, micșorarea permeabilității și a rezistențelor mecanice pe timpul
dezghețului. Explicația acestor modificări constă atât în creșterea de volum a apei cu circa 9%
prin îngheț, cât și prin creșterea umidității pământului din zona înghețată, ca urmare a migrării
apei din zonele cu temperaturi ridicate spre zonele cu temperaturi mai scăzute, fenomen ce
poartă denumirea de termoosmoză, dar și prin capilaritate, dacă apa subterană se află la o
distanță mai mică decât înălțimea capilară din zona înghețată. Temperatura de îngheț a apei
pure este de 0ºC, dar temperatura de îngheț a apei din pământ este mai mică de 0ºC, datorită
influenței unui câmp de forțe ce se manifestă la interfața solid-lichid.
Ca urmare, apa din pământ poate fi întâlnită la o temperatură negativă dată, sub formă
de gheață, dar și sub formă lichidă sau de vapori. Prima îngheață apa gravitațională, apoi, în
funcție de temperatură, apa adsorbită din complexul de adsorbție.
Temperatura de îngheț la nisipuri este practic egală cu 0ºC, în timp ce argila o are sub
0ºC. În timp, geoizoterma de 0ºC, în funcție de durata procesului de îngheț, coboară în
interiorul pământului până la o adâncime maximă denumită adâncime de îngheț, ce indică
zona maximă din teren până la care temperaturile pot atinge valori mai mici sau egale cu 0ºC
(STAS 6054 – 77). La noi în țară adâncimea de îngheț variază de la 60 la 110 cm (fig. 24).

Fig. 24. Zonarea după adâncimea maximă de îngheț din România.

 36

Datorită proceselor de termoosmoză, prin creșterea umidității din rocă dar și creșterea
volumului de apă prin înghețare, apare o umflare a pământurilor, datorită cristalelor de gheață
ce tind să disloce particulele din poziția lor inițială, distrugând astfel structura pământului.
Dacă această tendință de umflare este împiedicată total sau parțial prin prezența unor elemente
de construcție, atunci apar presiuni de umflare care pot distruge chiar acele elemente de
construcție. În acest caz, este imperios necesară plasarea fundațiilor construcțiilor la adâncimi
de fundare mai mari decât adâncimile maxime de îngheț. Pentru drumuri și aeroporturi acest
lucru nu poate fi făcut, respectând adâncimile minime, iar presiunile pe care ele le transmit
terenului de fundare nu anulează umflarea terenului. Înghețul duce astfel la fisurarea și
degradarea acestor categorii de construcție, mai ales în zonele de curbă sau în stațiile de
autobuze, tramvaie etc.
Pe baza valorilor coeficientului de umflare la îngheț, Cu, pământurile pot fi (după
STAS 1709 – 90):
- insensibile, Cu ≤ 2%;
- sensibile, 2% < Cu < 8%;
- foarte sensibile, Cu ≥ 8%.
Un criteriu empiric, care apreciază gelivitatea pământurilor, este după cum o probă de
pământ se sfărâmă între degete. Dacă se sfărâmă pământul este considerat geliv, altfel nu. De
asemenea, prezența apei subterane la o adâncime mai mică decât adâncimea de îngheț
constituie un indice bun al unei posibile umflări a terenului prin îngheț. Aceasta poate avea o
influență asupra procesului de îngheț după cum urmează:
- neglijabilă, când adâncimea ei este de 3 ori mai mare decât adâncimea de îngheț;
- medie, pentru adâncimi de 1,5 – 3 ori față de adâncimea de îngheț;
- favorabilă, nivelul apei subterane este deasupra adâncimii de îngheț;
- foarte favorabilă, dacă apa băltește în gropile de împrumut, șanțuri înfundate la
marginea platformei sau la piciorul taluzului.

6. PROPRIETĂȚILE MECANICE ALE PĂMÂNTURILOR

Așa cum am arătat, termenul de pământ, în geotehnică, se referă la toate tipurile de

roci valorificate ca terenuri de fundare. Deoarece unele din noțiunile referitoare la
proprietățile mecanice ale pământurilor (cum ar fi de exemplu elasticitatea) sunt preluate din
mecanica rocilor, considerăm că este mai adecvată utilizarea lor originară, cu mențiunea că
ele trebuie privite în context geotehnic, ca roci de fundare.

6.1. Elasticitatea rocilor

Elasticitatea rocilor este proprietatea rocilor de a se deforma sub acțiunea unei forțe
exterioare și de a-și reveni la forma inițială după încetarea forței exterioare.
Considerând un eșantion de rocă, cu înălțimea h, supus procesului de compresiune
monoaxială p, aceasta se deformează cu mărimea Δh (fig. 25 a). Mărimea deformației va fi cu
atât mai ridicată, cu cât valoarea presiunii aplicate va fi mai mare. Dacă vom da diferite valori
presiunii p, vom obține valori diferite ale deformațiilor Δh și, reprezentând grafic valorile lui p
în funcție de Δh/h va rezulta o curbă ca în figura 25 b. Pe această curbă se pot separa două
domenii: domeniul 0-1, în care curba poate fi asimilată unei drepte, iar roca are o comportare
elastică. Acesta este domeniul elastic în care poate fi aplicată legea lui Hooke:
∆𝑝 𝑝 −𝑝
𝐸 = ∆𝜀 = ℰ2−ℰ1
2 1
 37

în care Ε este modulul de elasticitate, denumit modulul lui Young; Δp – variația de presiune
între treptele p2 și p1, iar Δε este variația deformației de la ε2 , ce corespunde lui p2, până la ε1,
ce corespunde lui p1.

Fig. 25. Deformația rocilor, cazul general (după Florea, 1983, pag. 71).

Al doilea domeniu (1-2) este domeniul deformațiilor plastice, în care nu se mai

respectă proporționalitatea dintre eforturi și deformații. Deformațiile cresc continuu până se
atinge starea de rupere.
Deformațiile unei roci pot fi deci elastice, plastice și de rupere. În funcție de tipul de
deformație dominant rocile se împart în următoarele categorii: roci elastice, plastice sau
elasto-plastice, primele două categorii fiind mai ușor de identificat. Astfel, rocile stâncoase,
tari (metamorfice și magmatice) au un caracter elastic mai pronunțat, în timp ce rocile
sedimentare au o elasticitate mai redusă sau sunt plastice. Spre exemplu, argila este o rocă
plastică, în timp ce creta, marno-calcarele, tufurile etc. au o poziție intermediară (sunt elasto-
plastice).
Modulul lui Young poate fi determinat prin aplicarea unei sarcini statice asupra rocii,
încărcarea fiind transmisă cu o viteză progresivă și uniformă; în acest caz este considerat un
modul de elasticitate static. Există și situația în care viteza de transmitere a sarcinii nu este
uniformă (pe cale seismică, printr-o explozie etc.); în acest caz modulul de elasticitate este
obținut în condiții dinamice.
Modulul de elasticitate static se obține prin încercări în laborator pe epruvete
paralelipipedice, având baza un pătrat (sau epruvete cilindrice). Epruveta supusă unei sarcini
își va pierde înălțimea Δh, însă totodată își mărește diametrul sau suprafața transversală, Δd.
Raportul dintre deformația transversală Δd și deformația longitudinală (pe înălțime), Δh,
poartă denumirea de coeficientul lui Poisson sau coeficientul de contracție laterală (ν). În
tabelul 6 sunt date câteva valori orientative ale modulului static de elasticitate pentru unele
tipuri de roci.
 38

Tabelul 6. Modulul de elasticitate static și coeficientul lui Poisson (după Lomtadze,

fide Florea, 1983).
Roca Ε · 103 daN/cm3 Coeficientul lui Poisson,ν
Granit 300-680 0,15-0,3
Sienit 500-880 0,14-0,26
Gabbro 600-1250 0,11-0,38
Diabaz 800-1100 0,26-0,38
Bazalt 200-1000 0,2-0,23
Marmură 350-970 0,15-0,27
Cuarțit 500-850 0,13-0,26
Dolomit 300-800 0,25-0,27
Calcar compact 250-750 0,25-0,33
Calcar slab 70-150 0,3-0,35
Gresie compactă 300-720 0,15-0,25
Gresie slabă 60-200 0,22-0,3

Coeficientul lui Poisson are valori mici pentru rocile elastice sau foarte elastice. La
argile coeficientul lui Poisson are o valoare de 0,42, prafurile, prafurile argiloase, argilele
nisipoase, argilele prăfoase au ν = 0,35, nisipurile prăfoase și argiloase ν = 0,30, iar la
pietrișuri și bolovănișuri ν = 0,27.
Acest coeficient este o mărime importantă în problemele legate de excavații subterane,
mișcări ale versanților la bazinele de retenție și alte fenomene bazate pe scăderea tensiunilor
care au împiedicat un anumit interval de timp deformațiile.

6.2. Compresibilitatea și consolidarea rocilor

Compresibilitatea și consolidarea sunt proprietăți mecanice ale rocilor care se referă la
rocile argloase-nisipoase. În mecanica rocilor, compresibilitatea rocilor desemnează
proprietatea acestora de a se deforma, micşorându-şi volumul, sub efectul încărcărilor sau
chiar a greutăţii proprii. Studiul acesteia permite stabilirea ecuaţiilor fizice, a indicilor
proprietăţilor mecanice şi, prin aceasta, determinarea stării de tensiune şi tasare a rocilor de
sub construcţii. Trebuie menţionat în acest context și un aspect legat de utilizarea incorectă a
sintagmei „tasarea construcţiilor”, deoarece aceasta este întâlnită în vorbirea curentă a
inginerilor din diferite domenii. Referirile se fac desigur asupra tasării terenurilor aflate sub
construcţii, nicidecum asupra deformaţiilor care se produc la nivelul structurii edificiului
respectiv și, în consecinţă, nu este justificată folosirea acestei sintagme.
Cauzele compresibilităţii
Sarcinile care produc deformarea pământurilor provin, în general, din construcţii.
Deformaţiile rocilor sunt de cele mai multe ori neuniforme, ceea ce transmite efecte negative
foarte variate structurilor. Acesta este unul din motivele cele mai importante pentru care este
necesară cunoaşterea cauzelor compresibilităţii rocilor moi.
Este bine ştiut că în general rocile argiloase sunt capabile de deformaţii mai mari decât
rocile nisipoase, aşa încât considerăm natura litologică a fi un factor important de informare,
atunci când se doreşte utilizarea unui teren.
Sub aspect granulometric, pentru fiecare categorie litologică, există elemente ce
completează imaginea calitativă asupra compresibilităţii unei roci. Argilele au în componenţa
lor, pe lângă fracţiunea granulometrică argilă, şi fracţiunile nisip şi praf. Fracţiunea argiloasă
ridică compresibilitatea rocii, iar fracţiunile praf şi nisip reduc compresibilitatea din ce în ce
mai mult. Aceasta înseamnă că, făcând o analiză granulometrică a unor pământuri ne vom
putea face o imagine și asupra compresibilității. Dacă aceste pământuri au fracțiunea argiloasă
 39

într-o proporție ridicată înseamnă că și compresibilitatea este ridicată, iar dacă fracțiunile de
praf și nisip sunt mai ridicate, înseamnă o compresibilitate mai scăzută.
Compoziţia mineralogică şi conţinutul chimic reprezintă elemente necesare în
cunoaşterea comportamentului mecanic al unei roci. Capacitatea de deformare cea mai mare o
au mineralele de montmorillonit, care leagă mari cantităţi de apă, acesta imprimând şi o
durată foarte mare procesului de consolidare. Argilele care conţin cationi de Na+ sunt mai
compresibile decât cele cu conţinut de Ca2+.
Vârsta geologică este un factor fundamental în estimarea calitativă a compresibilităţii.
Vârsta mai mare a unei roci indică compresibilităţi mai reduse (exemplu: pentru rocile
cuaternare şi basarabiene). Argilele basarabiene sunt puţin deformabile faţă de rocile
cuaternare care pot avea compresibilităţi mari şi foarte mari. Deformarea terenurilor în timp,
sub anumite sarcini, depinde de coeficientul de filtrare. Cu cât acest coeficient este mai mare,
cu atât rocile se comprimă mai repede. Viteza comprimării creşte cu creşterea temperaturii. În
general, creşterea temperaturii reduce vâscozitatea unui fluid (în cazul nostru a apei), ceea ce
duce la creşterea permeabilităţii rocilor.
Deformarea rocilor în timp, sub sarcină, este influențată și de unele proprietăți
hidrogeologice ale rocilor și fluidelor existente în aceste roci. Astfel, cu cât coeficientul de
filtrare este mai mare, cu atât se va produce mai repede procesul de comprimare. De
asemenea, viteza de comprimare se mărește odată cu creșterea temperaturii. Deoarece, odată
cu creșterea temperaturii se reduce vâscozitatea fluidelor, rezultă că va crește și
permeabilitatea, un alt parametru hidrogeologic.
În estimarea tasării terenurilor trebuie avută în vedere și viteza de aplicare a sarcinii.
În laborator, această viteză este mult mai mare decât viteza de încărcare a terenului de fundare
cu sarcini din construcții și de aceea tasarea observată (reală) este, de regulă, mai mică decât
tasarea calculată pentru care se folosesc curbele de compresiune-tasare obținute în laborator.

Estimarea compresibilității în laborator și in situ

Încercările în laborator constau în urmărirea deformaţiei pe verticală a unor probe de
pământ sub efectul încărcărilor verticale cu ajutorul unor aparate denumite edometre.
Încercările la edometre determină deformaţiile pe verticală ale probei, în condiţiile în care
deformaţiile laterale sunt împiedicate. În aceste aparate poate fi modelată drenarea pe una sau
ambele feţe (superioară şi inferioară), cât şi inundarea probei.
Încercările in situ dau, de regulă, valori ale deformațiilor mai apropiate de cele reale.

a) Încercarea de compresiune-tasare
Scopul acestui tip de încercare este trasarea curbei de compresiune-tasare (Fig. 26)
pentru estimarea tasării totale a fundațiilor și determinarea indicatorilor proprietăților
mecanice (cum ar fi coeficientul de compresibilitate, indicele de compresiune, modulul de
deformație edometric etc.) necesari evaluării prin calcul a tasării. Așa cum se observă și în
figura 26, această curbă are două componente, una rezultată în urma treptelor de încărcare și
una ca urmare a descărcărilor, trecând prin aceleași trepte dar în sens invers. Cele două curbe
nu se suprapun pentru că, prin aplicarea treptelor de încărcare, într-o primă fază roca se
îndeasă prin micșorarea porozității, după care urmează faza deformațiilor elastice și apoi cele
plastice. Teoretic, cele două curbe s-ar fi suprapus, dacă s-ar fi acționat asupra unei probe fără
porozitate și numai în domeniul elastic.
 40

Fig. 26. Curba de compresiune-tasare a pământurilor reprezentată în coordonate normale și semi-

logaritmice.

Odată cu tasarea are loc și o micșorare a porozității. Grafic, acest lucru poate fi
reprezentat printr-o curbă compresiune-porozitate (fig. 27).

Fig. 27. Curba de compresiune-porozitate pentru argile precuaternare (după Florea, 1983; e este indicele porilor).

Încercările in situ de compresiune-tasare se efectuează în sondaje deschise sau în

foraje. Principiul acestor încercări constă în realizarea unor încercări statice, în trepte, pe o
placă rigidă de formă circulară sau pătrată.

b) Încercarea de compresiune-consolidare
Aceasta constă în stabilirea unor variaţii ale tasării specifice ce apar la nivelul probei
în timp, pentru o presiune verticală constantă. Această încercare se execută pentru terenuri
argiloase saturate, pentru aprecierea duratei de stabilizare a tasărilor datorate sarcinii
exercitate de construcţie.

Procesul de consolidare
Dacă se aplică asupra unei roci argiloase saturate o presiune, va avea loc o tasare ca
rezultat al drenării apei din rocă, urmată de reducerea porozității (fig. 28). Acest fenomen
poartă numele de consolidare. Teoria consolidării are originile legate de tasarea unui teren de
sub clădirea în care locuia K. Terzaghi, din Viena (acesta descoperea în 1920 principiul
presiunii efective).
 41

Consolidarea are două faze. Prima este consolidarea primară, reprezentând tasarea
stratului de argilă în timpul disipării presiunii neutrale (excesul de presiune pe care îl exercită
apa la eliminare), iar cea de-a doua este consolidarea secundară, care se produce după
disiparea presiunii neutrale, sub efort constant. Tasarea în timpul consolidării primare are loc
prin drenarea apei din pori, urmată de reducerea porozității și este de scurtă durată, în timp ce
consolidarea secundară poate dura și secole. Un exemplu celebru este turnul din Pisa, sub care
pământul se tasează cu 1mm/an, deși construcția a fost realizată în 1179 și s-a terminat în
1350. Tasarea rocii de sub acest turn este de peste 1 m în partea de nord și cca 3 m în partea
de sud, adică o tasare neuniformă de aproape 2 m, ceea ce a dus la devierea pe verticală a
construcției.

Fig. 28. Diagrama presiunii de consolidare (după Florea, 1983).

Tasarea pământurilor în timp

La nisipuri tasarea ajunge la stabilizare încă din timpul execuției construcției, pe când
la rocile argiloase moi saturate cu apă se depășește cu mult durata execuției acelui edificiu. În
figura 29 sunt redate comparativ tasările în timp pentru un nisip și un pământ argilos. Rocile
cu granule mari dau un timp de stabilizare a tasării mai redus.
Desfășurarea tasării are loc în mai multe etape: etapa I – are loc expulzarea aerului din
goluri, după care urmează etapa II - eliminarea apei din pori (apare procesul de consolidare
primară); în a III-a etapă au loc procese chimice-coloidale și de suprafață, combinate cu
fenomenul de tensiune superficială la apa capilară de contact. Procesul are nevoie de o durată
mai lungă, duce la apariția unor variații de densitate și vâscozitate în apa peliculară, variații de
mărime a forțelor moleculare de atracție între solid-apă. Acesta este procesul de consolidare
secundară.
 42

Fig. 29. Tasarea pământului în timp (Silion et al., 1982, pag. 260).

6.3. Rezistența la forfecare a pământurilor

Experiența acumulată de-a lungul timpului a arătat că cedarea construcțiilor din
pământ (figura 30) și a terenurilor de fundare (figura 31) se produce prin depășirea rezistenței
la forfecare (τs≥τf) de-a lungul unor suprafețe de cedare (rupere) de diferite forme.

Fig. 30. Lucrări realizate din pământ (stânga – terasament, dreapta – dig sau baraj de pământ) și schematizarea
modului de cedare/rupere (după Stanciu et al., 2006).

Fig. 31. Modalități de cedare/rupere ale pământurilor ce suportă diverse construcții industriale (a) sau civile (b)
(după Stanciu et al., 2006).
 43

Cum se explică producerea acestui fenomen?

Sub acţiunea încărcărilor exterioare asupra unui masiv de pământ, la nivelul
contactelor dintre particulele solide iau naştere eforturi unitare normale şi eforturi unitare
tangenţiale. Pentru a evidenția cum iau naștere aceste eforturi să considerăm mai întâi o
suprafață plană orizontală pe care se află un corp de masă m (Fig. 32a). Dacă nu este împins
din lateral, acest corp nu va aluneca pe această suprafață. În cazul în care același corp se
găsește pe o suprafață plană dar înclinată cu un unghi Φ, acesta va aluneca atunci când va fi
depășită forța de frecare (Fig. 32b). Conform legilor frecării, mărimea acestei forțe va fi
Ff =N·μ,
unde μ=tgΦ este coeficientul de frecare,
iar Φ este unghiul de frecare.
Rezultă că
Ff =N·tgΦ.
Notând cu τ și σ eforturile tangențiale și normale care se exercită pe unitatea de
suprafață expresia de mai sus se poate scrie:
τ f = σ · tgΦ
Această relație exprimă așa-numita lege a lui Coulomb: rezistența la forfecare a
pământurilor necoezive afânate este direct proporțională cu tensiunea (presiunea) normală.
În figura 33 este reprezentată schematic modalitatea în care acționează eforturile
tangențiale și normale la contactul dintre granulele unor pământuri necoezive.

Figura 32. Forțele care acționează în cazul în care un corp stă pe o suprafață plană orizonatală (a) sau
înclinată (b).

În cazul pământurilor coezive (cum sunt de exemplu argilele), relația lui Coulomb
devine relația Coulomb-Terzaghi:
τ f = σ · tgΦ+ c
unde c reprezintă coeziunea pământului.
 44

Fig. 33. Evidenţierea rezistenţei la forfecare. Eforturile normale si tangențiale, la contactul dintre granulele
pământurilor.

După cum se observă, ambele relații (Coulomb și Coulomb-Terzaghi) sunt niște

dependențe liniare între eforturile tangențiale și cele normale (figura 34), reprezentând practic
ecuațiile unor drepte denumite drepte intrinseci ale pământurilor necoezive (figura 34a) și
coezive (figura 34b). De asemenea, mărimile Φ şi c se mai numesc și parametrii rezistenţei la
forfecare.

Fig. 34. Reprezentarea grafică a relațiilor lui Coulomb și Coulomb-Terzaghi (pentru eforturi totale).
Dreapta intrinsecă (a – pământuri necoezive; b – pământuri coezive).

Unghiul de frecare Φ are o valoare mai mare la nisipuri (25-35º) și mai mică la rocile
argiloase (10-20º). În mod practic, la nisipuri rezistența la forfecare este dată unghiul de
frecare interioară.
În ceea ce privește coeziunea, aceasta scade la pământurile argiloase odată cu creșterea
umidității. Coeziunea crește odată cu vechimea argilelor, adică argilele mai vechi în scara
stratigrafică (de exemplu argile precuaternare) au o coeziune mai mare decât argilele recente
(cuaternare). La nisipuri coeziunea este aproape nulă sau foarte mică, în funcție de prezența
unor cimentații intergranulare.
În laborator pot fi efectuate trei tipuri de determinări, pentru a afla rezistenţa la
forfecare a pământurilor: încercarea de forfecare directă, încercarea de compresiune triaxială
şi încercarea de compresiune monoaxială.

a) Încercarea de forfecare directă (conform STAS 8942/2-82)

Încercarea de forfecare directă se poate aplica epruvetelor de pământ având structura
naturală sau fiind preparate la o porozitate şi umiditate anumită. Particulele de pământ nu
trebuie să fie mai mari de 2,00 mm.
 45

În funcţie de caracterul solicitării de forfecare (rapidă sau lentă) şi de starea

pământului, umiditate, grad de consolidare, porozitate, sub acţiunea încărcărilor normale
aplicate, încercarea de forfecare directă se execută prin: forfecare consolidată drenată
(„consolidation drained” C.D.), forfecare neconsolidată nedrenată(„consolidation undrained”
C.U.) şi forfecare consolidată nedrenată („undrained unconsolidation” U.U.).

b) Încercarea de compresiune monoaxială (STAS 8942/6-75)

Aceasta se poate aplica terenurilor argiloase, cu excepţia celor care sunt cu o
neomogenitate accentuată ori prezintă concreţiuni, separaţiuni nisipoase etc. Încercarea de
compresiune monoaxială se efectuează de obicei pe probe netulburate. Ea se poate aplica şi
epruvetelor saturate sau celor uscate în aer, precum şi epruvetelor din material tulburat
(remaniat sau compactat). Dacă epruvetele au practic aceeaşi porozitate şi umiditate cu cele
naturale, încercarea poate fi utilizată în stabilirea senzitivităţii pământului.
Încercarea poate fi considerată ca efectuându-se în regim nedrenat, aşa încât, în cazul
pământurilor argiloase saturate sau aproape saturate, se admite relaţia:
rc = 2 cu [kPa]
în care: cu - coeziunea pământului;
rc - rezistenţa la compresiune monoaxială a pământului.
Principiul metodei constă în aplicarea în mod continuu, asupra epruvetei (cilindrice)
de pământ, a unei încercări axiale, uniform crescătoare, cu scopul de a stabili:
- rezistenţa la compresiune monoaxială, rc;
- deformaţia axială specifică „ε”, ce corespunde atingerii rezistenţei la compresiune
monoaxială.

c) Încercarea la compresiune triaxială (STAS 8942/5-75)

Această metodă se aplică probelor de material având structura naturală sau fiind
compactate la o îndesare şi umiditate impusă. Dimensiunea maximă a fracţiunilor care
alcătuiesc epruveta ce urmează a fi supusă încercării nu trebuie să depăşească 1/6 din
diametrul acesteia, fiind condiţionată de dimensiunile aparatului folosit. Epruvetele folosite
sunt de tip neconsolidat şi nedrenat.
Metoda de încercare la compresiune triaxială pe probe nedrenate-neconsolidate (U.U.)
stabileşte caracteristicile de forfecare ale pământului prin supunerea unor epruvete
neconsolidate, la forfecare nedrenată. În timpul forfecării, proba este supusă unei presiuni
hidrostatice totale, constante şi este deformată cu viteză constantă, axial, înregistrându-se:
forţa axială aplicată, presiunea în exces a apei din pori (în cazul epruvetelor saturate) şi
variaţia volumului probei în timpul forfecării (în cazul probelor nesaturate).
Rezistenţa la forfecare a rocilor este legată în mod direct de vârsta formaţiunilor
geologice, de natura şi proprietăţile fizice ale rocilor. Aşa cum am putut observa în datele
obţinute prin încercări directe de laborator, rocile argiloase care sunt mai vechi în scara
stratigrafică au o rezistenţă la forfecare mai mare decât cea a rocilor mai noi. Diferenţele sunt
mari din acest punct de vedere între rocile cuaternare şi cele basarabiene, rocile precuaternare
având rezistenţă mai mare la forfecare. Compactarea mai mare a rocilor basarabiene este
datorată porozităţii reduse şi greutăţii volumice reduse. Micşorarea porozităţii are drept
consecinţă creşterea suprafeţelor de contact dintre granulele minerale, ducând la o frecare mai
ridicată între particulele constituente ale rocilor şi la şanse mai mari de sporire a cimentării
contactelor dintre granule. Acest lucru s-ar traduce prin creşterea unghiului de frecare
interioară şi a coeziunii rocii.
 46

Bibliografie
Referinţe principale

Silion T., Olaru L., Mușat V. (1982), Geomecanică, Univ. ,,Al. I. Cuza”, Secția Inginerie
Geologică și Geofizică Iași, 267 p.

Referinţe suplimentare

Atkinson J. (2005), The Mechanics of Soil and Foundations. Taylor & Francis Group,
London and New York, 442 p.
Boțu N., Mușat V. (2003), Geotehnica, Editura ,,Societății Academice Matei – Teiu Botez”,
Iași.
Florea N. M. (1983), Mecanica rocilor, Editura tehnică, București, 332 p.
Stanciu A., Lungu I. (2006), Fundații. Vol. I, Fizica și mecanica pământurilor, Ed. Tehnică,
București, 1620 p.
Stanciu A., Lungu I., Aniculăesi M., Teodoru I.-B., Bejan F. (20016), Fundații. Vol. II,
Investigarea și încercarea terenului de fundare, Ed. Tehnică, București, 965 p.
Vieru (căs. Pascariu) F. (2010), Studiul argilelor sarmațiene și al formațiunilor acoperitoare
din municipiul Iași, privite ca terenuri de fundare (teză de doctorat).