INFRASTRUCTURA DRUMURILOR

5.1 Generalităţi

Infrastructura drumului reprezintă totalitatea lucrărilor cu rol de susţinere a

căii, de racordare a acesteia la terenul natural, de a prelua eforturile care apar din
solicitarea căii de către vehicule, dar şi de a asigura continuitatea acesteia şi stabilitat ea
drumului.

În infrastructură sunt cuprinse:

- terasamentele;
- lucrările de artă.
Terasamentele reprezintă lucrările de pământ necesare realizării platformei drumului şi
racordării la terenul natural.
Lucrările de artă sunt executate cu scopul asigurării traversării văilor şi crestelor
(poduri, viaducte, podeţe, tunele) de a colecta şi a evacua apele de suprafaţă şi subterane, de a
realiza sprijinirea maselor de pământ ( ziduri de sprijin, ranforţi) şi apărarea malurilor.

Terasamentele sunt limitate la partea superioară de platforma terasamentelor şi lateral

de taluzuri.
În cadrul lucrărilor de terasamente sunt cuprinse:
- săparea pământului pentru realizarea debleelor şi în gropile de împrumut pentru
obţinerea pământului necesar realizării rembleelor;
- încărcarea pământului în vehicule;
- transportul pământului;
- împrăştierea şi compactarea pământului în umpluturi;
- descărcarea pământului în depozite atunci când cantitatea rezultată din săpare
depăşeşte capacitatea rambleelor.

Drumul este o construcţie desfăşurată pe o suprafaţă mare, supusă permanent acţiunii

factorilor de mediu – temperatură, umiditate – şi care presupune utilizarea unei game foarte
largi de tipuri de pământuri la realizarea infrastructurii. De aceea, pentru a asigura
continuitatea şi stabilitatea căii dar şi siguranţa circulaţiei în orice condiţii meteorologice la
vitezele şi încărcările proiectate, este necesar să fie cunoscute caracteristicile şi comportarea
pămâturilor folosite la realizarea terasamentelor. Forma profilului terasamentelor şi sistemul
de scurgere a apelor se aleg în funcţie de proprietăţile fizico-mecanice ale pământurilor , acestea
din urmă fiind şi criteriul stabilirii tipurilor de utilaje şi a metodelor de organizare a lucrărilor
de terasamente.

5.2 Caracteristicile pămâturilor utilizate la terasamente şi clasificarea acestor

pământuri

Pământul este un material natural sedimentar detritic alcătuit din particule minerale
variate ca natură, mărime, formă, necimentate sau slab cimentate, de dimensiuni în general mici.
A rezultat din degradarea mecanică şi alterarea chimică a rocilor de bază sub acţiunea agenţilor
atmosferici – vânt, temperatură, apă, îngheţ.
Pământurile se clasifică în principal după compoziţia granulometrică, indicele de
plasticitate şi indicele de consistenţă.
Compoziţia granulometrică a unui pământ reprezintă proporţia în greutate, pe
dimensiuni, a particulelor solide din care este alcătuit.
 Reprezentarea grafică a compoziţiei granulometrice se face in diagrama ternară sau
curbe granulometrice, conform normativelor in vigoare.
Având în vedere ca problemele legate de natura pământurilor sunt studiate la
disciplinele Materiale de Construcţii şi Geotehnică, în cele ce urmează se vor trata unele aspecte
legate strict de drumuri.
Coeficientul de neuniformitate , Un, reprezintă raportul diametrelor particulelor de
pământ corespunzătoare procentelor de 60%, respectiv 10% de pe curba de granulozitate.
d 60
Un = (5.1)
d10
Pentru: Un  5, pământul are granulozitatea foarte uniformă;
Un = 5-15, pământul are granulozitatea uniformă;
Un  15, pământul are granulozitatea neuniformă;

Pentru lucrările de terasamente se recomandă ca pământul să aibă coeficientul de

neuniformitate mai mare decât 7.
Clasificarea pământurilor în funcţie de comportarea în raport cu apa se poate face prin
indicele de plasticitate, I p.
Astfel, după indicele de plasticitate, pământurile se încadrează între următoarele limite:
- pământuri neplastice: Ip =0 (nisipuri, nisipuri prăfoase);
- pământuri cu plasticitate foarte mare , I p  35 ( argile grase);

Lucrările de terasamente se realizează în bune condiţii din pământuri cu indice de

plasticitate mai mare de 10 – 15.
O altă caracteristică a pământurilor utilizate la lucrări de terasamente este coeziunea.
Coeziunea este rezultatul forţei de legătură dintre granulele de pământ, este influenţată
de umiditate şi depinde de structura naturală a pământului.

În funcţie de aceste caracteristici, se poate face o clasificare a pământurilor în două mari

categorii:
a) pământuri nisipoase: alcătuite în general, din sfărâmături de roci, cu granule mai
mici de 2 mm. Au mare permeabilitate, uneori tendinţe de ascensiune capilară, lipsă toatală de
coeziune şi plasticitate, nu prezintă modificări de volum la variaţii de umiditate. Au
compresibilitate redusă sub sarcini statice, dar crescândă sub acţiuni dinamice (vibraţii). Sunt
materiale foarte bune pentru realizarea rambleelor chiar în condiţii de umiditate;
b) pământuri argiloase: practic impermeabile, cu fenomene de capilaritate, plastice,
prezintă variaţii de volum la modificarea umidităţii, compresibilitatea diferă în limite largi în
funcţie de porozitate, absorb încet apa şi o cedează greu, tasarea se face în timp cu atât mai lung
cu cât proporţia de apă absorbită e mai mare şi cu cât posibilităţile de drenare sunt mai reduse.

Având ca limite cele două tipuri prezentate, există o infinită varietate de amestecuri
care, pentru a putea fi folosite, trebuie să li se cunoască proprietăţile prin studii geotehnice
amănunţite. La realizarea lucrărilor de terasamente, în special a umpluturilor, se exclude
utilizarea pământurilor cu conţinut mare de săruri solubile, turba, mâlurile, fiind total
improprii.
Datorită faptului că execuţia terasamentelor presupune şi lucrări de săpătură, un alt
criteriu de clasificare a pământurilor este rezistenţa pe care o opun la săpare. Varietatea mare a
pământurilor face dificilă o astfel de operaţie. Totuşi, bazat pe considerente practice, se
diferenţiază:

- pământuri uşoare (nisip, nisip argilos, stratul vegetal) care se pot săpa manual, cu
lopata şi cazmaua, sau mecanizat;
- pământuri mijlocii (argile nisipoase, loess, balast mărunt, teren vegetal cu rădăcini
şi iarbă). Se pot săpa mecanizat cu orice utilaj sau manual cu cazmaua şi târnăcopul;
- pământuri tari (argilă grasă, argilă nisipoasă, pietriş mare, piatră spartă mare, lut
uscat, marnă moale). Se sapă mecanizat cu excavatorul, draglina sau grederul elevator sau
manual cu târnăcopul sau cazmaua;
- stânci moi, mijlocii şi tari. Se desfac cu târnăcopul, ranga, şpiţul, sau cu explozivi.

5.3 Execuţia lucrărilor de terasamente

Generalităţi privind execuţia terasamentelor. Clasificări

Lucrările de terasamente afectează un anumit volum de pământ şi se realizează pe o
anumită suprafaţă de teren. În funcţie de aceste două elemente se poate face următoarea
clasificare:
- lucrări concentrate – se realizează pe suprafeţe reduse şi interesează un volum mare
de pământ (10.000-15.000 m 3 ). Acestea se referă la umpluturi sau săpături mari, gropi de
împrumut sau depozite.
- lucrări liniare – se execută pe toată lungimea traseului şi presupun volume mici de
pământ la ramblee mici, realizate cu pământ din gropi de împrumut, săpături de şanţuri în
profile simple, taluzuri, lucrări de finisare.

Din punct de vedere a modului de lucru, se poate face o clasificare după cum urmează:
- lucrări manuale – sunt slab productive, impun un volum mare de forţă de muncă. Se
folosesc la execuţia volumelor mici de terasamente sau pe terenuri foarte accidentate, la
finisarea şanţurilor, canalelor, taluzurilor şi la crearea frontului de lucru pentru utilaje;
- lucrări mecanizate – se folosesc la majoritatea lucrărilor, alegerea utilajelor făcându-se
pe considerente tehnico-economice astfel încât să se asigure realizarea lucrărilor la termen şi
cât mai economicos.

Lucrări pregătitoare
Pentru asigurarea unei execuţii corecte şi cu productivitate sporită, sunt necesare câteva
lucrări pregătitoare.
Se demarează cu verificarea şi restabilirea traseului, apoi se face defrişarea zonei de
copaci, arbuşti, tufişuri şi buturugi, se scot rădăcinile, se extrag brazdele înierbate şi se face
decaparea pământului vegetal. În cazul terenurilor mlăştinoase se face asanarea zonei, iar când
se constată umiditatea excesivă (ape freatice la adâncime mică, băltiri) se execută drenarea apei.
Se execută apoi pichetarea profilelor transversale prin materializarea pe teren cu ţăruşi a
marginilor amprizei, iar cu ajutorul şabloanelor se dă înclinarea taluzurilor şi nivelul platformei.
Pentru asigurarea bunei circulaţii a utilajelor şi vehiculelor de transport, se amenajeză drumuri
de acces.

Organizarea lucrărilor de transport trebuie făcută în aşa manieră încât să se respecte

succesiunea operaţiilor, desfăşurarea lor să fie ritmică, iar utilajele să fie solicitate uniform şi la
capacitate maximă.

Utilajele se clasifică,în funcţie de operaţiile pe care le pot executa, astfel:

- utilaje care sapă şi care încarcă: excavatoare, dragline, graifăre, şi gredere elevatoare,;
- utilaje care sapă, transportă şi nivelează: buldozere, screpere tractate sau
autoscrepere, autogredere;
- utilaje pentru scarificare şi afânare: scarificatoare, buldozere şi autogredere prevăzute
cu dinţi pe ramă, pluguri.

Un utilaj modern cu numeroase intrebuintari este buldoexcavatorul. Este un utilaj

relativ mic, dar are o mobilitate mare, accesibilitate în locuri dificile şi execută o serie de
operaţii astfel: scarifică, sapă, încarcă, nivelează şi transportă pe distanţe mici, figura 5.2.
 Fig. 5.2. Buldoexcavator

Draglina este un utilaj prevăzut cu o cupă suspendată pe cabluri sau lanţuri, cu un braţ
mai lung decât cel de excavator, cupa pătrunzând în stratul de pământ prin greutatea proprie
(fig. 5.3).

Fig. 5.3. Draglina

Graifărul are în componenţă o cupă cu fălci mobile suspendată cu cabluri de un braţ

mobil, sau variante noi cu sistem hidraulic (fig 5.4).

Fig. 5.4. Excavator cu cupa graifăr

 Graderul elevator este o maşină de săpat ce are în componenţă un plug sub formă de
disc montat la capătul unei benzi transportoare.

Screperul ( autoscreperul) are prevăzută o cupă cu cuţit la partea inferioară în faţă pe

unde încarcă şi perete mobil în spate pe unde descarcă.

Fig. 5.5. Screpere

a. Autoscreper b. Screpere tractate

Autogrederul este format dintr-un şasiu metalic pe patru roţi şi lamă mobilă (fig.5.6),
atât în plan orizontal cât şi vertical.

Fig. 5.6. Autogreder

Un utilaj performat şi eficient în lucrările mari de terasamente este buldozerul.

Organul de lucru principal este lama, care poate avea diferite dimensiuni şi orientări, dar
suplimentar el poate să aibă şi dinţi pentru scarificat. El sapă, transportă eficient până la 50 m,
nivelează şi compactează, fiind utilizat pe scară largă la decopertari, deschideri de fronturi de
lucru şi chiar la defrişat arbuşti sau montat conducte în pământ ( cu macara ataşată).
 Fig. 5.7. Buldozerul

Cele mai utilizate utilaje pentru execuţia terasamentelor sunt însă excavatoarele. Ca
organ de lucru acestea au cupa sau lingura, care poate fi dreaptă sau inversă ( fig. 5.8), de
diferite capacităţi funcţie de natura terenului şi numarul de autobasculante avute la dispoziţie.

a. b.

Fig. 5.8. Excavatoare a. - cu lingură întoarsă b. - cu lingură dreaptă

Săpăturile în stâncă, terenuri îngheţate sau terenuri foarte consistente, se realizează cu

ajutorul explozivilor.

Execuţia umpluturilor
Profilele transversale în umplutură (rambleu) au platforma situată deasupra terenului
natural. În funcţie de înălţimea cotei de execuţie, se pot clasifica în:
- ramblee mici, având înălţimea h  0,5 m, se pot executa din pământul ce rezultă din
săparea şanţurilor laterale;
- ramblee mijloci, cu înălţimea h = (0,5 ... 2,0 m), realizate cu pământul din deblee sau
gropi de împrumut;
- ramblee foarte înalte, cu înălţimea h  12 m, realizate după proiecte speciale.
Rambleele mici şi mijloci sunt caracteristice regiunilor de şes. Înălţimea lor minimă
trebuie să fie de 0,5-0,6 m pentru a împiedica ascensiunea capilară a apei către straturile
superioare şi pentru a asigura o evacuare corectă a apelor meteorice.
 Înclinarea taluzurilor de rambleu se alege să fie mai mică decât panta taluzului natural al
pământului folosit pentru a se împiedica alunecarea. Pentru o înălţime de taluz de până la 6 m,
taluzul va avea o pantă de 2:3, iar pentru taluzuri mai înalte se ia panta de 2:3 pe înălţimea
admisă măsurată de la muchia platformei şi de 1:3 pentru diferenţa de înălţime.
Pentru a asigura stabilitatea rambleului se prevăd trepte de înfrăţire de lăţime min. 1 m
şi panta de 2 % pentru scurgerea apelor, construite pe terenul natural cu panta de 2% .

Fig. 5.9 Realizarea treptelor de înfrăţire

Pentru terenuri cu pante foarte mari şi când sunt prevăzute taluzuri înalte, se vor
prevedea pe lângă treptele de înfrăţire şi contrabanchete la taluz şi lucrări de susţinere ca ziduri
de sprijin, contraforţi etc. (fig. 5.10)

Fig. 5.10. Taluzuri înalte pe teren abrupt: 1-zid sprijin, 2-contrabanchetă

Execuţia rambleelor trebuie făcută cu o atenţie deosebită atât din punctul de vedere al
calităţii pământului utilizat, cât şi a modului de punere în operă. Rambleele se realizează
prin aşternerea pământului în straturi cu grosimea dictată de tipul pământului şi de
posibilităţile utilajului de compactare, fiecare strat fiind apoi compactat. Operaţia se repetă până
la atingerea cotei de proiect pentru terasament. Taluzurile rambleelor vor fi prevăzute cu rampe
de acces pentru utilajele terasiere şi a vehiculelor, urmând ca după terminarea lucrărilor
acestea să fie desfinţate.

La execuţia rambleelor trebuie respectate anumite condiţii referitoare la

proprietăţile pământului:
- nu se folosesc pământuri îngheţate, cu turbă, cu conţinut de săruri solubile, cu conţinut
mare de cărbune;
- umiditatea de compactare trebuie să fie cea indicată prin determinarea Proctor
modificat, adică umiditatea optimă;
- pământurile coezive umezite, după aşternere, de precipitaţii, nu se acoperă cu alt strat
decât după uscare până la umiditatea optimă de compactare;
- între straturile de pământ argilos de 0,80-1,00 m grosime se aştern straturi de nisip de
0,2-0,4 m grosime, cu înclinarea de 2-3% spre taluz, având rol drenant.
 - într-un profil transversal se foloseşte acelaşi tip de pământ, schimbarea făcându-se în
lungul drumului.

5.4 Compactarea terasamentelor

Pământurile ce au fost săpate au structura internă deranjată şi prezintă o greutate

volumică mai mare datorită creşterii volumului de goluri. Aşternute în rembleu, fără alte
intervenţii, sub greutatea proprie, sub influenţa factorilor climatici şi mai ales sub trafic,
pământurile se tasează inegal, necontrolat. În consecinţă, pentru a evita degradarea sistemului
rutier, terasamentele trebuie sa fie bine compactate artificial, corpul rambleului căpătând astfel
o capacitate portantă sporită.

Compactarea este un proces fizico-mecanic prin care, sub acţiunea unei forţe
exterioare aplicate, se măreşte numărul de contacte dintre granule prin reaşezare şi prin
pătrunderea granulelor de dimensiuni mici în spaţiile dintre granulele mai mari,
eliminându-se o anumită cantitate de apă liberă.

În urma compactării se realizează:

- sporirea desităţii pământului prin creşterea numărului de granule solide în unitatea de
volum, ceea ce duce la o creştere considerabilă a caracteristicilor mecanice precum unghiul de
frecare internă, coeziunea, modul de deformaţie şi de elasticitate;
- micşorarea influenţei apei prin scăderea permeabilităţii şi sensibilităţii la apă;
- evitarea tasărilor ulterioare ale terasamentelor şi deci a sistemului rutier.
În procesul compactării, un rol important îl ocupă apa având rolul de lubrifiant,
particulele solide aşezându-se mai uşor în poziţia cea mai compactă sub acţiunea sarcinilor
exterioare.
Compactarea se realizează pe şantier prin circulaţia vehiculelor şi a utilajelor rutiere, cu
maşini cu presiune statică, cu maşini de bătătorit şi vibrare.
În urma trecerii tractoarelor, screperelor şi a altor vehicule cu şenile se realizează
sfărâmarea bulgărilor, nivelarea pământului şi într-o oarecare măsură compactarea pe un strat
de 10-15 cm.
Utilajele de compactare prin presiune statică sunt cilindrii compresori. Ei acţionează prin
presiunea exercitată de tamburi, capacitatea de compactare fiind dată de greutatea maşinii.
Tamburii pot fi metalici netezi sau cu came (fig.5.11), ori pot fi alcătuiţi din mai multe pneuri.
Cilindrii compresori pot fi remorcaţi de tractor sau autopropulsaţi, iar greutatea lor poate fi
sporită prin lestare cu apă sau nisip.

a. b.
Fig. 5.11 Cilindrii compactori a. - cu came b. - cu rulouri netede

Compactarea prin batere se realizează prin aplicare de lovituri repetate stratului de

pământ cu unul din următoarele utilaje: plăci bătătoare, maiuri mecanice, maiuri acţionate
electric sau pneumatic, maiuri cu explozie. Plăcile bătătoare sunt confecţionate din metal sau
beton armat, au o suprafaţă de 1m 2 şi o greutate între 10-40 kN. Ridicarea lor se face cu ajutorul
unor macarale până la înălţimea de 1 m şi apoi sunt lăsate să cadă liber. Pot compacta un strat
de 0,80 - 1,20 m grosime, dar utilizarea lor este costisitoare pentru că imobilizează un utilaj
greu.

Compactarea cu maşini vibratoare presupune aplicarea de vibraţii de frecvenţă mare şi

amplitudine mică pământului compactat, care, prin micşorarea frecării dintre particule se va
aşeza cât mai compact. Metoda se aplică pământurilor slab coezive şi necoezive, pentru straturi
de până la 1 m.

Utilajele respective sunt: plăcile

vibratoare, vibrocompactoarele, cilindrii
compresori vibratori. De remarcat că
aceştia din urmă au un efect de
compactare de 10-15 ori mai mare decât
cilindrii compresori obişnuiţi, prin
combinarea efectului vibrării cu al
presiunii statice.
Fig. 5.12 Placă vibratoare

Pentru a obţine gradul de compactare dorit se face o atentă alegere a mijloacelor de

compactare astfel încât operaţia să fie economicoasă ca efort şi timp. Criteriile de alegere sunt:
tipul pământului de compact, granulozitatea şi gradul de umiditate. Odată acestea stabilite,
trebuie determinată grosimea straturilor şi numărul de treceri (sau lovituri) ale utilajului.

În timpul execuţiei lucrărilor de umplutură este necesară verificarea permanentă a

calităţii operaţiilor prin stabilirea parametrilor de compactare: umiditatea optimă de
compactare wopt şi a gradului de compactare

Verificarea compactării în laborator

Umiditatea optimă de compactare este cantitatea de apă ce trebuie să fie conţinută de un
pământ pentru a se obţine îndesarea maximă în urma operaţiei de compactare. Determinarea
care ne dă valorile acestui parametru este denumită metoda Proctor modificată. Principiul
metodei constă în determinarea, prin încercări de laborator, a variaţiei greutăţii volumice în
stare uscată „u ” a pământului cercetat, în funcţie de variaţia umidităţii „w”, sub efectul unui
lucru mecanic specific de compactare „L” = 27 daJ / cm 3 . Dacă se reprezintă, într-un sistem de
axe, rezultatele obţinute în timpul determinărilor, se obţine un grafic ca în figura 5.14.

Umiditatea pentru care se obţine

greutatea volumică în stare uscată maximă, u
max, se notează cu w opt şi reprezintă umiditatea
optimă de compactare.

Gradul de compactare este raportul

dintre starea de îndesare a unui pământ la un
moment dat şi starea de îndesare maximă şi
reprezintă caracteristica pământului compactat
care se urmăreşte pe şantier.
w
d= [ daN/ cm3]
w
1+
Fig 5.13 Aparat Proctor 100
 unde: w – greutatea volumică în stare umedă  daN / cm 3;
w – umiditatea probei  % .

K =  d /  d,max
unde:
K – gradul de compactare;
 d – greutatea volumică a pământului
la un moment dat;

 d,max – greutatea volumică maximă

în stare uscată, obţinută în laborator
pentru wopt.
Fig 5.14 Curba Proctor

Gradul de compactare diferă cu adâncimea în corpul terasamentului conform figurii 5.15.

Fig. 5.15 Variaţia gradului de compactare

Astfel, în stratul superior se simte mai pregnat efectul sarcinilor mobile şi al apei din
precipitaţii, deci gradul de compactare trebuie să fie maxim. Acesta scade cu creşterea
adâncimii, dar în stratul inferior, aşternut pe patul drumului, gradul de compactare trebuie să
atingă valoarea de 95-98% datorită posibilităţilor de infiltrare a apei prin ascensiune capilară şi
pentru a nu se permite contaminarea cu argilă.
La profilele în debleu şi pământul din patul drumului trebuie să aibă, o adâncime de 0,30
m, gradul de compactare maxim, 100%.

5.5. Protejarea taluzurilor

Construcţiile din pământ şi în special taluzurile, sunt permanent supuse acţiunii

agresive a agenţilor atmosferici - umiditate, acţiunea vântului, precipitaţii, îngheţ-dezgheţ.
Pentru diminuarea acţiunii agresive a acestor factori asupra taluzurilor şi pentru a împiedica
erodarea şi spălarea acestora, se execută diferite lucrări de protejare, lucrări care vor fi
prezentate în cele ce urmează.

Înierbarea se realizează prin acoperirea taluzului pe toată suprafaţa cu un strat de

pământ vegetal, pe care va fi semănată iarbă.
Este bine ca însămânţarea cu iarbă să se execute în perioadele anului favorabile
vegetaţiei, respectiv primăvara şi toamna.

Imbrăcarea cu pământ vegetal, se execută în condiţiile în care terenul ce trebuie protejat

nu conţine substanţe hrănitoare. Infrăţirea pământului vegetal cu pământul din taluzul natural
cu înclinarea maximă 2:3 se asigură prin trepte de înfrăţire.

Plantarea cu arbori şi arbuşti . În regiunile inundabile şi acolo unde predomină vânturi

puternice, precum şi atunci când este necesară o consolidare mai puternică, taluzurile pot fi
consolidate prin plantarea de arbori şi arbuşti. La noi în ţară sunt folosite în acest scop anumite
specii de salcâm, răchită, salcie, alun, etc. Plantaţiile pe taluzuri au un important rol decorativ,
 realizând totodată protecţia mediului înconjurător împotriva influenţelor nocive ale circulaţiei
rutiere (praf, gaze evacuate, zgomot).

Acoperirea cu brazde –brăzduirea

Această metodă de protejare şi consolidare a taluzurilor este folosită mai rar, pe de o parte
datorită manoperei mari pe care o necesită recoltarea şi depozitarea brazdelor, şi pe de altă
parte deoarece suprafeţele de teren de pe care este permisă extragerea brazdelor sunt foarte
limitate (ampriză, camere de împrumut, etc.), fig. 5.17.

Fig.5.17. Brăzduirea

Cleionaje din prefabricate ( fig.5.18). Acest sistem de protejare este aplicat la taluzurile în
care se formează făgaşe sau care pot fi spălate de ape. Faţă de gărduleţele din nuiele folosite în
acelaşi scop, prezintă avantajele prefabricării şi al unei rezistenţe sporite, eliminând o cantitate
importantă de manoperă.

Fig.5.18. Cleionaje din prefabricate

Protejarea cu piatră (pereuri).

Aceasta este recomandabilă pentru taluzurile cu înclinare până la 2:3, acoperire de apă
şi supuse acţiunii de eroziune a valurilor şi a gheţurilor.
Pereul se realizează prin aşezarea îngrijită a pietrei brute sau cioplite sau a dalelor
prefabricate, pe suprafaţa taluzului, prin intermediul unui pat din balast, nisip sau beton.
Pereul poate fi uscat, dacă pietrele nu sunt legate între ele cu un mortar şi patul este din
nisip sau balast.
Când pereul este executat cu piatră de formă regulată sau cu dale prefabricate, se obţine
un pereu zidit sau rostuit, recomandat la protejarea taluzurilor bine consolidate.
Există diferite tipuri de pereuri, astfel:
− dale din beton turnat pe loc sau prefabricate cu latura de 0,5 .. 1,0 m aşezate pe un pat de nisip
sau balast de 10 ... 15 cm grosime şi cu rosturile colmatate cu mastic bituminos, fig. 5.19a;
− zidărie uscată de piatră brută, aşezată pe pat de balast de 15-20 cm
− zidărie de piatră prelucrată, aşezată pe un pat de pietriş de 15 cm grosime şi rostuită cu mortar
de ciment .
Piciorul taluzului pereat, mai ales în cazul apelor cu viteză mare, se protejează cu
ajutorul anrocamentelor, care se execută cu cel puţin 1 m peste nivelul minim al apelor (etiaj) şi
sunt alcătuite din pietre brute de greutate mare (minimum150 kg) împănate cu pietre mai mici.
Pereul este susţinut de o grindă din beton, înglobată în anrocamente.
Protejarea cu plase de sârmă. Acest tip de protejare se aplică la taluzurile de debleu în
terenurile stâncoase, care prezintă posibilitatea desprinderilor.
Pe toată suprafaţa taluzului (2) se întinde o plasă de sârmă zincată (1), fixată la partea
superioară dincolo de limita derocării (3 si 4) şi din loc în loc pe peretele taluzului, cu ajutorul
unor ancore ( 5) din OB 37 de 20 mm diametru (fig.5.19.b). Plasa zincată se leagă cu sârmă în
jurul unei ţevi, care este prinsă de ancoră. Ancorele sunt introduse în găuri forate în prealabil,
care se injectează apoi cu mortar sub presiune. Ancora se acoperă cu beton pentru a evita
coroziunea.

Protejarea taluzurilor în
terenuri stâncoase ce se
degradează uşor se poate realiza
prin torcretarea plasei de sârmă
(2), (fig.5.19.c) cu beton sub
presiune (6), pe o grosime de 25-
40 cm. Apa din infiltraţii se
evacuează prin intermediul
barbacanelor (7).
Lucrările de protejare a
taluzurilor în stâncă, ca dealtfel a
tuturor taluzurilor, se execută
manual; de aceea se impune
respectarea cu stricteţe a
normelor de tehnica securităţii
muncii.

Protejarea cu geotextile sintetice,

Fig.5.19. Protejarea cu: a. - pereu;
b.- plase simple; c.- plase torcretate
care se recomandă pentru
protejarea taluzurilor realizate în
terenuri necoezive cu o pantă
maximă de 2:3. Peste terenul
natural se aşterne un strat de
pământ vegetal în grosime de 5
cm. Peste acesta se întinde
geotextilul care este apoi îmbrăcat
cu pământ vegetal în grosime de
3...4 cm şi fixat cu ţăruşi =1,5…2
cm şi L=15…..20cm.

5.6 Apărări de maluri

Apărările de maluri sunt lucrări longitudinale, pentru protejarea malurilor şi taluzelor

rambleelor împotriva acţiunii de erodare a apelor şi gheţurilor. Ele au şi un rol de
asigurare a stabilităţii albiei, a malurilor şi terasamentelor.
 Pornind de la această dublă funcţie, lucrările de apărare trebuiesc dimensionate atât
pentru a rezista acţiunii apei cât şi pentru a se opune alunecării terenului pe care trebuie să-l
protejeze.
Pentru alegerea tipului de lucrări si stabilirea soluţiei de amplasare a lucrărilor se vor
avea în vedere prevederile standardelor şi normelor în vigoare precum şi Normativul
departamental privind proiectarea lucrărilor de apărare a drumurilor, căilor ferate şi podurilor -
indicativ PD 161 -85.
Factorii mai importanţi care trebuiesc luaţi în considerare la alegerea unui tip de
lucrare sunt:
− gradul de stabilitate generală a albiei râului în sectorul de râu ce se regularizează;
− viteza medie a apei în albia minoră (pentru diguri de dirijare, apărări de mal, epiuri, etc.) şi
majoră (traverse) la debitul de calcul;
− nivelul maxim de calcul;
− nivelul apelor freatice;
− caracteristicile materialului din care este alcătuit patul şi malurile albiei;
− adâncimea maximă de afuiere;
− cantitatea şi mărimea aluviunilor transportate de râu;
− existenţa materialelor locale de construcţie;
− condiţii de formare şi scurgere a gheţurilor şi a altor plutitori;
− acţiunea valurilor la lucrările amplasate pe malurile lacurilor;
− anotimpul în care se execută lucrarea;
Apărările de maluri, după poziţia nivelului apei, se împart astfel:
- apărări de maluri deasupra nivelului mediu al apelor
- apărări de maluri sub nivelul mediu al apelor
- lucrări speciale.
Apărările de maluri deasupra nivelului mediu al apelor, se aseamănă cu lucrările de protejare a
taluzurilor şi pot fi executate din:
- înierbări, brăzduiri, plantaţii de salcie
- cleionaje
- fascine din nuiele, saltele din fascine
- pereuri uscate şi zidite din piatră brută
- pereuri din beton
- mase plastice
- geotextile
- saltele din gabioane.
In continuare, vor fi prezentate doar câteva tipuri dintre aceste lucrări, care se
deosebesc de lucrările de protecţie a taluzurilor.

Apărare de mal cu dale din beton armat

(1) de 50 x 50 x 10 cm, aşezate pe un
pat drenant (2) de 10 cm grosime (
fig.5.28.). Pereul se sprijină la baza pe
un pinten din beton (3). In figura 5.29a
este prezentată o apărare de mal
realizată cu geotextil şi piatră brută, iar
in fig. 5.29 b. este prezentată o apărare
realizată din saltele din gabioane.
Fig. 5.22 Aparare de mal cu dale din beton
 Fig.5.23. Apărări de mal cu geotextil şi gabioane

Fascinele, pot avea de regulă diametrul de 15 cm sau 20 cm şi se folosesc la

confecţionarea saltelelor de fascine. Ele se confecţionează din nuiele subţiri, drepte, flexibile şi
verzi. Lungimea lor este variabilă în raport cu tipul de construcţie în compunerea căreia intră; în
general lungimea lor este de 20 m.

Cilindri sau sulurile de fascine se pot utiliza la apărări de maluri, fie de sine stătători,
când sunt sprijiniţi în piloţi de lemn spre firul apei, fie ca fundaţie pentru anrocamente, acolo
unde puterea de erodare a apei este mare, malul fiind construit din argile nisipoase ori prăfoase,
sau nisipuri fine.

Saltelele de fascine, se confecţionează din cârnaţi de fascine de 15-20cm diametru, unii

formând grătarul inferior şi superior, aşezaţi la 1 m distanţă din ax în ax, iar alţii aşezându-se
joantiv, în cruce, între cele două grătare, punându-se umplutura de lestare. Lungimea
saltelelor variază de la caz la caz, ajungând până la 15 - 50 m.

Saltelele de fascine se utilizează ca fundaţii la lucrările de apărări de mal şi la lucrările de

regularizări ale albiilor având rolul de a proteja lucrările respective împotriva afuierilor, în
special la albiile construite din materiale fine uşor afuiabile. Se pot utiliza saltele de fascine şi
pentru apărarea malurilor cursurilor mari de apă, ca un covor de protecţie de-a lungul taluzului,
având piciorul lestat cu anrocamente.

Saltelele de fascine se mai folosesc şi pentru a evita tasările importante când terenul
este deformabil. Cele mai des utilizate sunt saltelele de 45, 60, 75 şi 100 cm grosime . Pentru
ape mici şi viteze reduse se folosesc însă şi saltelele de fascine tip rogojină de 20 şi 30 cm
grosime, fără grătare.

Saltele de fascine se utilizează în general pe sectoare de râuri cu fundul albiei afuiabil şi

pe care viteza medie a apei la debitul maxim de calcul nu depăşeşte 3,50 m/sec. Pentru ca
acestea să nu putrezească este necesar să stea în permanenţă sub nivelul apei. De aceea saltelele
de fascine se vor utiliza numai pe cursuri apă cu debit permanent şi se vor funda astfel ca partea
superioară a acestora să fie sub nivelul etiajului.

Apărări de maluri sub nivelul mediu al apelor, pot fi realizate cu:

- fundaţie din beton sau zidărie din piatră brută;
- prism din anrocamente din piatră brută;
- prism din anrocamente din piatră brută pe saltea.

Apărările speciale se pot realiza cu:

- gabioane;
- ziduri de apărare;
- căsoaie;
- piloţi simpli sau ancoraţi;
Intrucât cele mai utilizate dintre aceste lucrări sunt zidurile de apărare, care se
realizează ca şi zidurile de sprijin (care au fost prezentate anterior) şi gabioanele, in cele ce
urmeaza vor fi prezentate doar tipuri de gabioane.
 Gabioane paralelipipedice din plasă de sârmă şi umplute cu piatră brută.
Gabioanele formează prin ele înşile un sistem de apărare. Ele se execută din cadre de fier
beton diam. 6 - 12 mm pe care se montează plasă de sârmă dublu zincată, cu mărimea ochiurilor
de 5 × 8 cm, 8 × 10 cm, cu diametrul sârmei de 2,4 mm, respectiv de 3,4 mm. Ochiurile plasei au
forma hexagonală şi sunt întoarse de două ori (dublu torsionate).
Ele se utilizează pentru construiri de diguri, apărarea malurilor, a infrastructurii podurilor sau a
unui rambleu de cale ferată ori de şosea, corecţii şi devieri de cursuri de apă, etc.
In figura 5.24 sunt prezentate o carcasă de gabion şi o vedere a unei lucrări executate.

Fig.5.24. Gabioane