Determinarea grosimii stratului şi a numărului de treceri pentru compactare

Pentru realizarea gradului de compactare prescris, înainte de începerea lucrărilor de

compactare trebuie stabilite grosimile straturilor elementare de compactat şi numărul necesar de
treceri sau de lovituri peste aceeaşi suprafaţă, în funcţie de caracteristicile utilajului folosit.
Grosimea stratului elementar de compactat se determină în mod practic folosindu-se o
platformă consolidată şi nivelată pe care se aşază din distanţă în distanţă (3 - 5 m) nişte plăcuţe
de tablă metalică, peste care se aşterne câte un strat de pământ de lăţime egală cu lăţimea de
lucru a utilajului de compactat, sporită cu 50%, şi de grosimi hi ce diferă de la plăcuţă la plăcuţă.

Determinarea grosimii elementare a stratului de compactat

Înainte de cilindrare se măsoară grosimile hi ale straturilor de pământ de deasupra fiecărei

plăcuţe, iar după trecerea utilajului de un anumit număr de ori peste pământul aşternut în diverse
grosimi pe plăcuţe, se măsoară din nou grosimile compactate ale aceloraşi straturi h’i.
Se determină apoi tasarea procentuală a fiecărui strat, cu relaţia:

hi  h'i h
ti  100  i 100 [%],
hi hi
Grosimea stratului de pământ corespunzătoare tasării procentuale maxime reprezintă
grosimea optimă de compactare a stratului de pământ.
Numărul de treceri ale utilajului pe aceeaşi suprafaţă se stabileşte astfel: pe o
platformă consolidată se aşterne pământul într-un strat de grosimea h stabilită ca mai sus. Se
verifică grosimea stratului aşternut şi se începe compactarea prin treceri repetate cu compactorul,
măsurându-se după fiecare trecere grosimea stratului obţinut. Dacă se înregistrează rezultatele
într-un grafic, având pe abscisă numărul de treceri n şi pe ordonată tasarea procentuală t, obţinută
după fiecare trecere a compactorului, se obţine o curbă.

Determinarea numărului de treceri

 Se constată că, după un anumit număr de treceri, pământul din strat se tasează foarte
puţin. În acest stadiu, compactarea se opreşte şi se determină gradul de compactare obţinut. Dacă
acesta corespunde gradului de compactare prescris, numărul de treceri efectuat se consideră
satisfăcător şi se menţine în procesul de compactare. În caz contrar, se continuă compactarea
până se obţine gradul de compactare prescris, stabilindu-se numărul de treceri necesar, care
trebuie respectat şi în procesul tehnologic de executare a compactării terasamentelor.

Stratul de formă.
În tehnica rutieră modernă s-a generalizat necesitatea execuţiei cu o deosebită grijă a
părţii superioare a terasamentelor, astfel încât printr-o selecţie a materialelor şi o tratare
adecvată, stratul pe care se aşază fundaţia drumului să aibă o rezistenţă uniformă şi cât mai
ridicată. S-a ajuns astfel la introducerea aşa-numitului strat de formă, care trebuie să răspundă
următoarelor deziderate:
 să aibă o capacitate portantă ridicată (Ed  100 daN/cm2) şi constantă pe toată
suprafaţa, indiferent de variaţia umidităţii;
 să constituie un strat corespunzător pentru circulaţia autovehiculelor şi a utilajelor de
şantier, pe orice timp;
 să aibă o suprafaţă plană, nedeformabilă şi fără denivelări, care să constituie un bun
suport pentru stratul de fundaţie;
 sensibilitatea stratului la acţiunea apei şi îngheţului să fie cât mai mică.
Stratul de formă face trecerea de la terasamentele propriu-zise la sistemul rutier şi face
legătura dintre două faze de construcţie diferite, care se pot succede imediat sau la intervale de
timp mai îndepărtate. El nu face parte din sistemul rutier, rămânând prin structură şi concepţie un
component al terasamentelor. Stratul de formă se adoptă de la caz la caz, în funcţie de
necesităţile reale constatate de obicei la execuţie, şi se adaptează în funcţie de calitatea
terasamentelor terminate. Această adaptabilitate a stratului de formă la necesităţile corectării
stratului superior al terasamentelor constituie diferenţa esenţială între stratul de formă şi stratul
de fundaţie. Acesta din urmă este conceput în faza de proiectare în funcţie de structura structurii
rutiere din care face parte, în schimb stratul de formă este strâns legat de execuţia terasamentelor.
Oportunitatea adoptării stratului de formă, precum şi soluţia tehnică pentru structura
acestuia depind de:
- proprietăţile terasamentelor şi mai ales de omogenitatea pământului de fundaţie
(neomogenitatea pământului de fundaţie nu trebuie să fie resimţită la nivelul
structurii rutiere);
- natura şi caracteristicile stratului inferior al fundaţiei;
- procesul tehnologic şi condiţiile de execuţie.
Stratul de formă poate fi realizat într-o multitudine de variante în funcţie de scop,
mijloace existente şi condiţii locale. Materialele din care se realizează stratul de formă sunt
pământurile din care se execută terasamentele îmbunătăţite prin: adaosuri pentru corectarea
granulozităţii, stabilizări cu zgură granulată, cenuşă de termocentrală, ciment, var etc. De
asemenea, pentru constituirea straturilor de formă se pot utiliza materiale necoezive ca nisipuri,
balasturi, deşeuri de carieră etc. Aceste materiale trebuie puse în operă prin tehnologii adecvate.
Se menţionează în toate cazurile necesitatea luării unor măsuri constructive
corespunzătoare pentru împiedicarea infiltrării apelor de ploaie în corpul terasamentelor.
Nivelarea fiecărui strat cu pante transversale de scurgere pronunţate (45%) şi compactarea lui
favorizează evacuarea apelor de ploaie.
Cu privire la grosimea stratului de formă, se menţionează că aceasta se stabileşte prin
calcul, în conformitate cu prevederile cuprinse în prescripţiile tehnice referitoare la
dimensionarea structurilor rutiere, grosimea minimă constructivă fiind de 10 cm. Grosimea
stratului de formă poate varia în funcţie de:
- modul de construcţie a profilului transversal (rambleu, debleu);
- gradul de omogenitate a terenului de fundaţie;
- caracteristicile materialului din care se va realiza stratul;
- condiţiile climaterice;
- condiţiile de şantier etc.
În legăturp cu modul de execuţie al stratului de formă, se menţionează necesitatea de a
se folosi ateliere de compactare judicios alcătuite, în scopul de a se obţine un grad de compactare
foarte ridicat. Obţinerea unui strat de formă cu o capacitate portantă ridicată şi constantă depinde
într-o măsură hotărâtoare de aplicarea unei tehnologii corecte în execuţie.
Cu privire la controlul stratului de formă se menţionează necesitatea verificării,
utilizându-se:
- încercarea cu placa;
- măsurarea deflexiunilor;
- controlul sumar efectuat cu un utilaj greu sau cu un camion încărcat, stabilindu-se
zonele unde se produc tasări vizibile cu ochiul liber.
În funcţie de rezultatele obţinute, se impun măsurile corespunzătoare.
Introducerea stratului de formă ca o practică curentă şi în tehnica noastră rutieră va avea
repercusiuni favorabile şi asupra dimensionării şi comportării în exploatare a complexelor
rutiere. Construcţia structurilor rutiere pe un strat portant, omogen, uniform şi puţin influenţabil
de variaţia umidităţii va conduce în mod cert la mărirea duratei de exploatare a drumurilor.

Protejarea taluzurilor
O soluţie modernă şi deosebit de eficientă în protejarea taluzurilor este folosirea
geotextilelor sintetice. Geotextilele sunt materiale tehnice, ţesute sau neţesute, alcătuite din fibre,
filamente sau fibre de polimeri sintetici filabili, având proprietăţi filtrante, filtrant-drenante sau
de armare-consolidare a masivelor de pământ.
Geotextilele filtrante permit circulaţia apei numai pe direcţia normală planului lor.
Geotextilele filtrant-drenante permit circulaţia apei atât pe direcţia normală planului lor
cât şi în planul lor.
Geotextilele cu proprietăţi de armare-consolidare sunt filtrante sau filtrant-drenante cu
rezistenţe mecanice considerabile, capabile să preia eforturi de întindere fără modificări esenţiale
ale caracteristicilor hidrice. În această categorie se includ şi geotextilele neţesute însămânţate,
utilizate la lucrări de consolidări.
 Protejarea taluzurilor cu Protejarea taluzurilor cu
geotextil şi piatră. geotextil şi sol vegetal.

Lucrări de apărare a terasamentelor

Apărări cu pereuri
Apărarea taluzurilor împotriva acţiunii apelor curgătoare având viteze cuprinse între 2 şi
6 m/s sau înălţimea valurilor peste 1,5 m se realizează cu pereuri.
Pereurile se execută din zidărie de piatră brută negelivă, bolovani de râu, piatră cioplită,
dale din beton turnate pe loc sau dale din beton prefabricate.
Pereurile din piatră brută pot fi executate ca zidărie uscată, zidărie uscată rostuită cu
mortar de ciment sau zidărie cu mortar de ciment pe pat de beton de 10 cm grosime. Pereul din
piatră brută se aşază pe un strat de balast de 10 cm grosime.

Pereu simplu

În cazul în care există pericol de pătrundere a apei din spatele pereului, se va prevedea un
filtru invers, format dintr-un strat de nisip şi unul din pietriş în grosime de minimum 15 cm
fiecare cu barbacane pentru evacuarea apei.
 Detaliul unui pereu de taluz

Pereurile executate din dale de beton vor avea grosimea de 10-20 cm şi vor fi executate
din beton clasa Bc 10. Dalele se vor aşeza cu rosturi întreţesute, care se vor umple pe o adâncime
de 5 cm de la suprafaţă cu mortar de ciment sau mastic bituminos, restul rosturilor umplându-se
cu nisip. Dimensiunile dalelor (plăcilor) se vor alege în funcţie de grosimea pereului însă vor fi
de minimum 50 x 50 cm.

Pereu din dale de beton simplu

Pereurile din piatră cioplită sau din dale mari de beton se aşază pe o fundaţie de beton,
protejate cu anrocamente, pentru a le feri de afuieri (fig. 7.16.). Betonul pentru fundaţii va trebui
să aibă clasa Bc 5,0 sau Bc 7,5. Pereurile se vor executa cu circa 50 cm deasupra nivelului apelor
maxime, când nu se formează valuri, şi cu circa 1,00 m, când se formează valuri.

Protecţia pereului cu anrocamente

 În cazul formării de valuri, marginea superioară a pereului se va executa curbată spre
exterior. Înclinarea taluzurilor pereate va fi de cel mult 1:1, dacă înălţimea pereului nu depăşeşte
4 m, şi maximum 2:3 pentru înălţimi mai mari.

Pereu cu partea superioară curbată

Apărări cu anrocamente
Baza pereului trebuie proiectată şi executată cu deosebită atenţie, deoarece practica
construcţiilor arată că cele mai rezistente consolidări se degradează din cauza unei sprijiniri
insuficiente. Sistemele de apărare a bazei pereurilor variază, în general, după cum taluzurile sunt
sau nu în permanenţă sub apă, după natura pământului, după viteza curentului şi după gradul de
afuiere al bazei taluzului. Pentru taluzurile expuse afuierii se folosesc la baza pereului
contrabanchete din anrocamente. Pentru râuri având adâncimea de 0,4-5,0 m şi viteza curentului
apei de 3,5-6,0 m/s, se recomandă ca dimensiunea medie a pietrelor din contrabanchete să fie de
0,25-0,50 m. Anrocamentele vor avea lăţimea la coronament de minimum 1 m, având un taluz
spre apă de 1:1,25-1:1,5. Pietrele brute ale anrocamentelor vor avea masa de 150-1.000
kg/bucată în raport cu forţa de antrenare a apei şi vor fi aşezate cu rosturi bine ţesute şi împănate
cu pietre mai mici.

Consolidare cu anrocamente
 Consolidarea taluzurilor expuse afuierii cu contrabanchete

Apărări cu gabioane
Gabioanele sunt cutii din plasă de sârmă zincată, încărcate cu piatră. Cutiile, care au
pereţi din plasă de sârmă, se execută de obicei în formă de paralelipiped (fig. 7.20.). Pereţii
cutiilor se asamblează pe teren şi formează o cutie cu capacul deschis. În această formă, carcasa
gabionului se aşază pe loc şi se fixează cu sârmă de gabioanele vecine, aşezate mai înainte. Apoi
se aşază în cutie blocuri de piatră, iar golurile se umplu cu piatră mai măruntă. După aşezarea
pietrei, capacul gabionului se închide.
Consolidarea se realizează dintr-o serie de gabioane aşezate unul peste altul, cu retrageri
pentru formarea taluzului

Consolidarea taluzurilor cu gabioane

Consolidarea cu gabioane se foloseşte pentru protejarea terasa-mentelor în cazul

cursurilor de apă cu scurgerea intermitentă, unde fascinele s-ar usca repede din cauza trecerilor
repetate de la o stare umedă la o stare uscată, iar aprovizionarea anroca-mentelor ar fi dificilă. Cu
timpul, golurile dintre pietrele din gabion se umplu cu mâl, iar toată consolidarea se transformă
într-un masiv monolit, care nu are nevoie de fixare cu sârmă.
 Protejarea prin plase de sârmă împotriva pietrelor care cad pe taluzurile
debleurilor în stâncă
Pe unele sectoare ale debleurilor în stâncă friabilă sau în roci alterate se produc căderi de
pietre, detaşate din masivul stâncos sub efectul precipitaţiilor atmosferice, mai ales primăvara,
după dezgheţ, care se rostogolesc pe platforma drumului, putând provoca accidente.
Un procedeu de protecţie provizorie, împotriva acestor accidente, constă în îmbrăcarea
suprafeţei taluzului stâncos cu o plasă metalică ce nu se opune căderii pietrelor (cel puţin a celor
mari), ci le dirijează numai căderea, împiedicând astfel împrăştierea lor pe platformă.

Apărări de taluzuri cu plase ancorate libere

unde:
1 - ancore betonate;
2 - taluz finisat;
3 - plasă liberă din sârmă zincată;
4 - plasă din sârmă neagră;
5 - beton aplicat prin torcretare.
În partea de jos, plasa se opreşte la 0,50 m deasupra piciorului taluzului, pentru a nu fi
prinsă sub surpături.
Pentru evitarea alterării progresive a rocilor din taluz şi pentru evitarea căderilor de
stânci, se folosesc pentru protejarea taluzurilor stâncoase şi plase ancorate torcretate.

Apărări de taluzuri cu plase ancorate torcretate

unde:
1 - ancore betonate;
2 - taluz finisat;
3 - plasă liberă din sârmă zincată;
4 - plasă din sârmă neagră;
5 - beton aplicat prin torcretare.

Colectarea şi evacuarea apelor de suprafaţă

Canale
Cascade de fugă

Rigole/şanţuri Şanţuri
de scurgere de gardă

Structuri de evacuare a apei

Şanţurile şi rigolele laterale se execută obligatoriu la debleuri la marginea platformei şi
au rolul de a colecta apele de pe taluzuri şi platformă, conducându-le la punctele de descărcare
(văi, depresiuni etc.).

Evacuarea apelor din debleu

unde:
1 - rigolă;
2 - şanţ trapezoidal.

Evacuarea apelor din rambleu:

a - şanţ trapezoidal; b - rigolă.
 Dimensiunile şi formele şanţurilor laterale se stabilesc de la caz la caz, în funcţie de
relief, debitul şi viteza apei, natura terenului, condiţiile de circulaţie etc.

Dispozitive de colectare şi evacuare a apelor

Şanţurile triunghiulare sunt denumite rigole, acestea executându-se, în general, cu pereţii

laterali căptuşiţi. Din motive de siguranţă împotriva accidentelor de circulaţie, evacuarea apelor
în afara zonei drumului se recomandă a se face prin rigole, şi numai artunci când acestea nu pot
îndepărta întregul debit de apă colectat, să se recurgă la şanţuri de formă trapezoidală.
Adâncimile rigolelor şi şanţurilor trebuie astfel stabilite încât să se poată capta şi apele din patul
drumului, prin intermediul drenurilor de acostament. Apele din şanţuri şi rigole trebuie evacuate
în depresiuni sau în cursuri de apă, evacuarea făcându-se la cel mult 500 m pentru şanţurile
trapezoidale şi 250 m pentru rigole. Adâncimea minimă a şanţurilor este de 0,30 m, iar lăţimea
minimă a fundului şanţului trapezoidal este de 0,40 m. Pentru înclinarea pereţilor se adoptă
valori ca: m = 1, n = 1,5, iar n1 = 1,5-3.
Şanţurile de gardă (de apărare) au rolul de a colecta apele de pe coastă şi de a le conduce
la punctele de descărcare, în scopul de a proteja taluzurile împotriva degradărilor prin eroziune
de către apele de suprafaţă.

Şanţ de gardă:
a - de debleu; b - de rambleu.

Şanţurile de gardă protejează terasamentele şi împiedică supraîncărcarea şanţurilor

laterale ale drumului cu apele care se scurg de pe versanţi. Şanţurile de gardă trebuie să asigure
îndepărtarea rapidă a tuturor apelor, din care cauză se recomandă consolidarea lor. Dimensiunile
minime ale şanţurilor de gardă sunt aceleaşi cu ale şanţurilor de scurgere laterale. Înclinarea
minimă a pantei longitudinale trebuie să fie de minimum 0,2 %.
 Cascadele şi canalele de fugă se proiectează şi se execută în scopul evitării eroziunilor,
atunci când pantele de scurgere ale terenului sunt foarte mari (fig. 8.6. şi fig. 8.7.).
Când pentru ameliorarea pantei longitudinale a şanţului sunt necesare proiectarea

Cascadă Canal de fugă

cascadelor sau canalelor de fugă, se recomandă realizarea unor trepte care să conducă la căderi
de nivel de până la 50-60 cm. Atât la cascade cât şi la canalele de fugă, este necesară amplasarea
la capetele lor a disipatoarelor pentru amortizarea şocului produs de apa în cădere,
recomandându-se ca acestea să fie realizate din saltele de apă şi praguri.
Cascadele şi canalele de fugă se pot executa din zidărie de piatră brută sau din beton.
În amonte şi în aval de cascade şi de canalele de fugă, şanţurile se consolidează pentru a
se împiedica eroziunea şi afuierea, iar capetele acestora se fac evazate.