FACU LTA TEA D E S I LV IC U LT U RĂ

ŞI EXPLOATĂRI FORESTIERE

DOCTORAT (FĂRĂ FRECVENŢĂ: DDF)

Domeniul fundamental: Ştiinţe agricole şi silvice
Domeniul: Silvicultură

M O R FO L OG IA A L BII L O R
Ş I CON C E PTU L D E
R ES TAU R A R E A R Â U R I L OR
STADIUL ACTUAL AL CUNOŞTINŢELOR

DOCTORAND: CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC:

ing. Costinel Cristescu prof. dr. ing. Ioan Clinciu
Februarie 2006
1. MOTIVAŢIE......................................................................................................................... 3
2. SISTEMUL GEOMORFOLOGIC FLUVIAL. CONCEPTE DE STUDIU ...................... 3
2.1. SISTEMUL FLUVIAL ......................................................................................................................... 5
2.1.1. Concepte fundamentale ........................................................................................................................ 6
2.1.1.1. Bazinul hidrografic, coridorul fluvial, cursul de apă........................................................... 6
2.1.1.2. Dinamica sistemului ................................................................................................................ 7
2.1.1.3. Complexitatea sistemului ....................................................................................................... 7
2.1.1.4. Praguri ....................................................................................................................................... 8
2.1.1.5. Scara timpului .......................................................................................................................... 8
2.1.1.6. Scara spaţială ............................................................................................................................ 9
2.1.2. Holon şi holarhie............................................................................................................................... 10
2.1.3. Conceptul de „rivus continuus” .......................................................................................................... 11
2.2. CORIDORUL FLUVIAL .................................................................................................................. 12
2.2.1. Definiţii ............................................................................................................................................ 12
2.2.2. Structura fizica si scara sistemului .................................................................................................... 13
2.2.2.1. Structura fizică ....................................................................................................................... 14
2.2.2.2. Structura la scara coridorului fluvial ................................................................................... 14
2.2.2.3. Structuri fizice la scări mai mari decât scara coridorului fluvial ..................................... 15
2.3. STABILITATEA SISTEMULUI ...................................................................................................... 16
2.3.1. Echilibru. Râu „graded” ................................................................................................................... 16
2.3.2. Albie stabilă ..................................................................................................................................... 18
2.4. RESTAURARE, REABILITARE, RECUPERARE ..................................................................... 21
3.PROCESELE RÂULUI ŞI GEOMORFOLOGIA ALBIILOR .......................................... 25
3.1. FORMA ALBIEI ŞI VARIABILELE CARE O DIRIJEAZĂ ..................................................... 25
3.2. SISTEMUL ALUVIUNILOR BAZINULUI DE RECEPŢIE .................................................... 27
3.3. ACUMULAREA SEDIMENTELOR ÎN RÂURI ......................................................................... 28
3.4. TRANSPORTUL DE SEDIMENTE ÎN RÂURI ......................................................................... 29
3.5. AJUSTAREA ALBIEI ........................................................................................................................ 30
3.6. MORFOLOGIA ALBIEI .................................................................................................................. 31
3.6.1. Clasificarea albiilor ........................................................................................................................... 31
3.6.1.1. Sisteme de clasificare a râurilor ........................................................................................... 32
Ordinul râului .................................................................................................................................. 32
Clasificarea lui Schumm (1977) .................................................................................................... 32
Clasificarea Montgomery & Buffington (1993) .......................................................................... 34
Sistemul de clasificare a albiilor Rosgen (1994) .......................................................................... 36
4. ROLUL VEGETAŢIEI ÎN AJUSTAREA ALBIILOR ...................................................... 38
4.1. ALBII MONTANE............................................................................................................................. 38
4.2. ZONA RIPARIANĂ .......................................................................................................................... 41
4.3. ROLUL VEGETAŢIEI ÎN AJUSTAREA ALBIILOR ................................................................ 43
4.3.1. Secţiunea transversală ........................................................................................................................ 43
4.3.2. Stabilitatea malurilor ........................................................................................................................ 46
4.3.3. Vegetaţia şi debrisul organic .............................................................................................................. 48
BIBLIOGRAFIE .................................................................................................................... 49

2
 MORFOLOGIA ALBIILOR ŞI CONCEPTUL DE
RESTAURARE A RÂURILOR
STADIUL ACTUAL AL CU NOŞTINŢELOR

1 . M OT I VA Ţ I E

Impactul asupra cursului superior al râurilor şi implicit asupra reţelei hidrografice din aval, generat de
intensificarea perturbării antropice a structurilor sistemelor naturale, a condus la o creştere a interesului
cunoaşterii proceselor dinamice complexe care au loc la nivelul râurilor şi pâraielor montane.
În comparaţie cu sectoarele de râu dezvoltate în zone altitudinale joase (dealuri – câmpie), studiile şi
cercetările dedicate morfologiei, comportării şi evoluţiei cursurilor superioare ale râurilor au fost neglijate în
decursul istoriei (Hope Kavage & Spotila, 2001; Fabrizio & Bianco, 2002; Milzow, 2004; Liquori, 2005).
Schimbarea regimului scurgerilor lichide şi solide – ca urmare a transformării arealelor forestiere, atât ca
distribuţie spaţială şi mai ales ca modificare a structurii lor interne, dar şi a modificărilor climatice în sensul
schimbării distribuţiei şi variabilităţii nucleelor torenţiale ale precipitaţiilor – determină agradarea patului
albiilor râurilor în aval, cu consecinţe în creşterea gradului de risc la inundaţii.
Pe de altă parte şi în acelaşi context, se remarcă o mărire a gradului de conştientizare a rolului şi
importanţei vegetaţiei ripariene1 şi al debrisului lemnos2 în regularizarea transportului de sedimente, crearea
habitatului şi generarea unor funcţii ecologice specifice.
Pornind de la premisa că un curs de apă, din punct de vedere biologic, poate fi considerat o fiinţă vie, un
model de mare complexitate deci (Zolin, 2005), literatura de specialitate subliniază că lucrările de
sistematizare hidraulică nu trebuie să fie considerate obiecte izolate ci elemente exterioare în stare să
interacţioneze pozitiv şi negativ cu ambientul fluvial sau torenţial într-un complex sistem de rapoarte şi
echilibre legate de dinamica timpului.
Orice intervenţie asupra cursului de apă va genera o serie de consecinţe pe termen scurt sau lung, asupra
comunităţilor biotice, asupra stabilităţii ecologice, asupra aspectelor estetice şi peisagistice, generate de
tendinţa spre echilibru - marcată în timp lung - şi tendinţa de echilibru dinamic - marcată în timp scurt – a
acestuia, consecinţe de care ingineria hidraulică nu mai poate face abstracţie. Aceasta impune aplicarea unor
concepţii unitare în interpretarea morfologiei şi dinamicii albiilor, cunoaşterea tendinţelor în bilanţul
morfogenetic, a timpului de influenţă antropică şi a amplitudinilor abaterilor de la starea de regim natural
(Ichim & al, 1989).
Conceptul de „combatere” a unor evenimente naturale, raportându-le doar la modalităţile de utilizare a
resurselor şi la regimul lor în comparaţie cu experienţa umană, se dovedeşte a fi depăşit şi inoperant (Ichim &
al, 1989).

2 . S I S T E M U L G E O M O R F O L OG I C F L U V I A L . C O N C E P T E D E S T U D I U

Fiind parte a lumii reale, sistemul, în general, este un concept de studiu şi analiză care incorporează

1 Vegetaţie ripariană  „ riparian” provine de la latinescul « ripa » , cu echivalentul românesc râpă = mal abrupt. (surpătură de
pământ produsă de torente sau şuvoaie DEX) În accepţiunea comună majorităţii lucrărilor de specialitate, riparian se referă la „aria
adiacentă râurilor, suficient de umedă şi suficient de frecvent inundată pentru a dezvolta şi susţine o cuvertură vegetală naturală
distinctă de vegetaţia caracteristică staţiunilor cu drenaj normal învecinate” (Stevens & al, 1995). Vegetaţia ripariană include
formaţiunile forestiere cunoscute sub denumirea de zăvoaie şi ceea ce se desemnează prin termenul general de „vegetaţie de luncă”.
Totodată delimitează o arie de vegetaţie tipică şi pentru albiile montane la care luncile sunt foarte puţin sau deloc diferenţiate
geomorfologic.
2 Debris lemons  “Large woody debris”. Termen general care se referă la orice material lemons ajuns în albia unui curs de apă, în
mod natural sau artificial, incluzând ramuri, cioate, buşteni, individuale sau constituite în aglomerări haotice. Aproape toate debrisurile
lemnoase din râuri provin din arborii localizaţi în coridorul riparian (Ohio Dep. Of Nat. Res., 2002).

3
elemente ale acesteia într-o limită definită în funcţie de focalizarea analistului asupra necunoscutelor pe care
intenţionează să le cuantifice (Forrester, 1979).
Conceptul de sistem, în ciuda marii diversităţi de opinii manifestate în jurul noţiunii însăşi, este unul din
instrumentele fundamentale ale cunoaşterii umane.
Cea mai simplă şi sugestivă definiţie este cea conform căreia „ un sistem este un aranjament (ordonat) de
lucruri, formând un întreg” (Watson & al, 1999, Bruce, 2003).
Penescu (1975) defineşte sistemul „ca fiind colecţii mai mari sau mai mici de obiecte naturale sau
artificiale ( subsisteme), organizate funcţional, caracterizate prin limbaje cu baze raţionale”
Acelaşi autor afirmă că subsistemele sunt obiecte, aflate la baza formelor naturale organizate, la care nu
se constată nici o organizare ci, pur şi simplu, o mărime implică altă mărime. Unui subsistem nu i se pot
acorda una sau mai multe dimensiuni pentru a-l caracteriza dimensional.
Natura însăşi reprezintă o colecţie de obiecte şi de legături funcţionale între ele, ultimele fiind noţiuni
abstracte menite să evidenţieze influenţarea reciprocă, adică mărimi, variabile în timp, rezultate ale unor
fenomene dintr-un obiect, implică fenomene dintr-un alt obiect, care la rândul lor, determină noi mărimi, de
asemenea variabile în timp.
După Chorley & Kennedy (1971 – cit. Ichim & al, 1989): ”un sistem este o mulţime structurată de
obiecte şi/sau atributele lor. Aceste obiecte şi atribute constau în componente sau variabile (fenomene care
sunt libere să-şi asume mărimea) care etalonează interrelaţii cu altele şi operează împreună ca un întreg, în
acord cu structura”.
Complexitatea mediului rezultă atât din marele număr de obiecte ce îl formează cât şi – mai ales – din
interdependenţa dintre ele. Nici un obiect fizic nu este izolat de restul mediului. Fenomenele ce se petrec în
cadrul oricărui obiect sunt determinate de fenomene ce se petrec în altele şi la rândul lor influenţează
fenomene din alte obiecte.
Deoarece un sistem reprezintă o colecţie de obiecte materiale şi legături funcţionale în număr oricât de
mare – dar nu infinit, întrucât se admite că sistemul se caracterizează printr-o limită, fie ea şi deschisă – în
procesul de cunoaştere capătă o deosebită semnificaţie caracterizarea prin limbaje şi consecinţele ei. Pentru a
identifica un sistem este necesar un limbaj adecvat prin care acesta să poată fi caracterizat. Mai mult,
cunoaşterea fiind un proces lung, cumulativ şi continuu, descrierea întregului ansamblu de obiecte materiale –
infinit prin concepţie şi necesitate – este imposibilă şi impune o discretizare a mediului şi o concentrare a
observaţiilor asupra unui subansamblu (subsistem) izolat într-un mod oarecare de rest şi simplificat într-o
oarecare măsură.
Această reprezentare simplificată a lumii reale se numeşte model  obiect material care reproduce/imită
un obiect din natură şi care supus aceloraşi condiţii din natură se comportă la fel ca obiectul reprodus/imitat.
Modelul se realizează pe baza caracterizării efectuate prin limbaj, fundamentată pe observaţii şi cunoaşterea
unor legi de comportament.
Întrucât mediul înconjurător este legat indisolubil de timp, coordonata temporală a spaţiului având un
caracter determinist, ordonat pozitiv, modelul poate repeta sistemul dacă şi numai dacă, se admite aprioric
postulatul invarianţei unor fenomene şi legi. Din acelaşi motiv trebuie admis, în aceleaşi condiţii, postulatul
formulat de Albert Einstein, conform căruia „legile naturii trebuie să apară la fel tuturor observatorilor care se
mişcă liber” (Hawking, 2004). În caz contrar nu se poate afirma cu certitudine că cel puţin două fenomene se
petrec simultan, condiţie absolut necesară în caracterizare oricărui fenomen sau evidenţierea oricărei legi.
Odată admise invarianţa şi simultaneitatea, un model se va comporta identic oriunde ar fi pus, dacă se
respectă aceleaşi condiţii în care s-a efectuat caracterizarea.
Caracterizarea presupune „un limbaj cu baze raţionale” (Penescu, 1975), capabil să descrie sistemul – sau
atât cât se cunoaşte din el – de o aşa manieră încât acesta să poată fi perceput la nivel cognitiv.
Modelele – ca reprezentare simplificată a lumii reale se împart în două tipuri generale (Bruce, 2003):
 modele fizice (materiale) caracterizarea lor fiind dominată de reprezentarea fizică (în
general scalată) a lumii reale;
 modele matematice (formale) a căror caracterizare este dominată de limbajul matematic.
De subliniat (Penescu, 1975) că „dintre toate limbajele, poate nici unul nu este mai remarcabil şi eficient
ca limbajul matematic; printr-o concentrare extremă de elemente se poate exprima o gamă practic infinită de
4
caracterizări. Ceea ce este remarcabil la limbajul matematic nu este numai conciziunea sa ci, mai ales, extrema
universalitate prin care se poate caracteriza, practic, orice în natură).
2.1. SISTEMUL FLUVIAL

În studiul condiţiilor naturale ale suprafeţei terestre Ichim & al. (1989) identifică trei categorii de sisteme:
1. sisteme morfologice, asociate formelor;
2. sisteme în cascadă, asociate proceselor;
3. sisteme proces - răspuns, asociate relaţiilor dintre forme şi procese.
În fapt primele două se pot defini mai degrabă ca subsisteme (în accepţiunea Penescu, 1975), numai cea
de-a treia categorie constituind un sistem propriu zis întrucât dispune atât de mulţimea structurată de obiecte
şi atribute ale acestora ( forme + procese) cât şi de o organizare funcţională ( interrelaţiile dintre
acestea).
Webster's New World Dictionary (cf Watson & al, 1999) defineşte morfologia ca: any scientific study of
form and structure, as in physical geography, etc. (orice studiu ştiinţific asupra formei şi structurii, ca în geografia
fizică, etc.). Cu un mic efort de gândire se poate ajunge imediat la extrapolarea corectă a geomorfologiei
fluviale ca „studiu al formelor şi structurii suprafeţei pământului afectată de apa curgătoare” (Watson & al,
1999). Dacă sistemul geomorfologic este o structură de forme şi procese aflate în interacţiune, care
funcţionează individual şi în comun pentru a asigura un complex de reliefuri (Ichim & al, 1989), atunci

Sistemul geomorfologic fluvial este structura de forme şi procese organizate funcţional pentru a asigura
complexul de reliefuri determinat de apa curgătoare.

După Schumm (1977), un sistem fluvial este compus din trei părţi (Fig. 1):
Zona 1 – porţiunea superioară a sistemului 
bazinul hidrografic sau bazinul de drenaj;
această porţiune a sistemului funcţionează
ca furnizor de sedimente;
Zona 2 – porţiunea medie a sistemului  râul;
această porţiune a sistemului funcţionează
ca zonă de transfer a sedimentelor;
Zona 3 – porţiunea inferioară a sistemului
deltă/liman/mlaştină/lac
natural/artificial; această porţiune a
sistemului funcţionează ca arie de depunere
a sedimentelor.
Aceste trei zone sunt idealizate, întrucât în
condiţiile actuale sedimentele pot fi acumulate,
erodate şi transportate în oricare din ele 3. Cele trei
zone sunt legate prin bucle de feedback şi asupra lor
se focalizează cu precădere unele interese
diferenţiate de studiu şi analiză (hidrologia,
geomorfologia, corectarea torenţilor, combaterea
Fig. 1. Sistemul fluvial după Schumm (1977) eroziunii solului, pentru zona I, elaborarea
planurilor de stabilizare a albiei în zona a II-a,
paleogeomorfologie, geologie, stratigrafie pentru zona a III-a) (Ichim & al, 1989). Indiferent de zona în care
acţionează însă ingineria, aceasta trebuie să ţină seama că cele trei zone sunt organic interconectate şi că de

3 Caracterizarea lui Schumm este fundamentată pe procesul dominant al fiecărei zone şi, evident, autorul a avut în vedere bazine
hidrografice mari. În contextul conceptului de scară a sistemului cele trei zone se pot însă regăsi în oricare din cele trei părţi ale
sistemului geomorfologic fluvial.

5
fapt ele constituie un întreg.

2.1.1. CONCEPTE FUNDAMENTALE

Cele şase concepte fundamentale de care este imperios a se ţine seama atunci când se lucrează cu bazine
hidrografice şi râuri sunt (Watson & al, 1999):
1. cursul de apă este doar o parte a sistemului;
2. sistemul este dinamic;
3. sistemul funcţionează complex;
4. există praguri geomorfologice şi când acestea sunt depăşite poate rezulta o schimbare
abruptă;
5. scara timpului ( retrospectiva versus perspectiva istorică a aspectelor geomorfologice);
6. scara spaţială ( ierarhie, holon şi holarhie).

2.1.1.1. Bazinul hidrografic, coridorul fluvial, cursul de apă

Strategia amenajărilor hidrotehnice implică – aşa cum subliniam anterior – o viziune de ansamblu asupra
unui sistem geomorfologic fluvial, deşi soluţiile tehnice se focalizează asupra unor secvenţe din acest
ansamblu.
Conceptul fundamental că un curs de apă este o porţiune a unui sistem mai mare a fost, poate, cel mai
elocvent statuat de Hans Albert Einstein (Watson & al, 1999):
Dacă schimbăm un râu, facem de obicei ceva, undeva, bine, „bine” fiind pus în ghilimele. Acest lucru însemnă că ducem la
bun sfârşit rezultatul pe care ni-l dorim, uitând însă că schimbarea introdusă în sistem va avea influenţe larg răspândite în altă
parte. Cred că, în afara legăturilor cu mediul înconjurător, orice rezultat al nostru evidenţiază faptul că trebuie să privim râul,
sau bazinul de drenaj, sau orice alt subiect din context ca pe o mare unitate cu multe faţete. N-ar trebui să ne concentrăm numai
asupra unei mici piese din angrenajul râului, fără a avea un argument întemeiat de a decide că o putem face. 4
Abordarea unui proiect de inginerie hidraulică dedicat stabilizării albiei se confruntă, în primul rând, cu
procesele dominante ale acesteia (eroziunea, transferul, depunerea de sedimente). Din punct de vedere al
sistemului, necesitatea tratamentului unui segment – fie el oricât de scurt – al malurilor unui curs de apă,
determinat de o problemă de instabilitate locală, implică un ansamblu de cercetări care să confere proiectului
siguranţa că soluţiile nu neglijează efectele potenţiale care s-ar putea produce în întreg sistemul.
Bazinul hidrografic este „un sistem cibernetic armonios, având limite naturale bine definite şi
constituind, în fiecare moment, un ansamblu unitar de componenţi – litologic, complexe stratigrafice, relief,
climă, sol ape, vegetaţie, etc – care se condiţionează reciproc şi se dezvoltă după legi proprii. În cuprinsul unui
astfel de sistem nu există structuri independente, ci doar ansambluri şi subansambluri de diferite ordine,
ierarhizate după legi naturale şi integrate funcţional, în limitele cărora, între componenţi se stabilesc conexiuni
multiple şi complexe”. (Munteanu & al, 1979).
Schumm şi Lichty (1965) descrie un sistem fluvial ca fiind un model caracterizat prin cel puţin
următoarele variabile globale:
1. Timpul
2. Relieful
3. Geologia (litologia, structura)
4. Climatul

4 “If we change a river we usually do some good somewhere and “good” in quotation marks. That means we achieve some kind of a
result that we are aiming at but sometimes forget that the same change which we are introducing may have widespread influences
somewhere else. I think if, out of today's emphasis of the environment, anything results for us it is that it emphasizes the fact that we
must look at a river or a drainage basin or whatever we are talking about as a big unit with many facets. We should not concentrate
only on a little piece of that river unless we have some good reason to decide that we can do that.” (Einstein, H., A., 1972)

6
 5. Vegetaţia
6. Hidrologia
7. Morfologia reţelei de drenaj
8. Morfologia versanţilor
Pe de altă parte The Federal Interagency Stream Restoration Working Group5 (FISRWG, 2001) defineşte
coridorul fluvial ca pe un “ecosistem constând, în general, din trei elemente majore:
 Albia râului
 Lunca inundabilă
 Bordura superioară de tranziţie
care funcţionează ca dinamice şi valoroase traversări ale landşaftului”; „landşafturile, bazinele hidrografice,
coridoarele fluviale şi cursurile de apă sunt ecosisteme întâlnite la scări spaţiale diferite”.

2.1.1.2. Dinamica sistemului

În fiecare din zonele idealizate descrise de Schumm (1977) este pusă în evidenţă o funcţie primordială,
făcând parte din relaţia generală a bilanţului eroziune – transport – acumulare.
Albiile şi luncile inundabile se ajustează constant, proporţional cu apa şi sedimentele furnizate de bazinul
hidrografic delimitat în amonte de secţiunea considerată. Răspunsul albiei la schimbările în producţia de apă şi
sedimente se poate produce în diferite momente şi locaţii, cerând diverse niveluri de cheltuială de energie.
Modificarea regimului precipitaţiilor medii zilnice recepţionate de bazinul hidrografic – de exemplu -
determină o mărire a ratei eroziunii solului cu consecinţe în majorarea cuantumului producţiei de sedimente a
bazinului. Zona 2 – de transfer a sedimentelor – va suferi, în consecinţă, o modificare a variabilelor sale de
stare astfel încât râul să fie capabil să transfere intrările mărite cu o cheltuială minimă de energie (FISRWG,
2001). Zona 3 se va ajusta şi ea, pe măsura edificării formelor caracteristice acumulărilor de sedimente.
Un râu îşi poate altera dimensiunile sau forma, ca răspuns la influenţele interne sau externe, adăugând sau
îndepărtând depozite de sedimente pe limitele albiei. Cele mai semnificative influenţe iniţiatoare de schimbări
la nivelul albiei sunt (Tilleard, 2001) :
 schimbările naturale sau artificiale ale volumului sau debitului de apă care tranzitează
râul;
 schimbările naturale sau artificiale ale volumului sau debitului solid sau ale
caracteristicilor sedimentelor disponibile râului;
 schimbările naturale sau artificiale ale proprietăţilor limitelor albiei care afectează
hidraulica acesteia şi vulnerabilitatea ei la eroziune;
Din punct de vedere geomorfologic toate aceste schimbări sunt normale într-un sistem dinamic şi o
schimbare nu înseamnă neapărat o îndepărtare de echilibrul natural al sistemului.(Watson & al, 1999)

2.1.1.3. Complexitatea sistemului

Schimbările landşaftului sunt de obicei complexe. Având în vedere că sistemul fluvial este unitar,
schimbarea unei componente se poate reflecta în schimbări complexe în întreg sistemul.
Schimbările modelului de curgere – de exemplu - pot afecta forma fizică a albiei şi valorile de mediu,
estetice, recreaţionale şi utilitare asociate ei.
Modificarea unei componente a sistemului, exercitată în mod natural sau artificial, declanşează în mod
spontan, după legea conexiunii obiectelor din natură, întregul mecanism de modificare ale celorlalte
componente (Munteanu, 1975, Munteanu & al, 1979).
Fiecare râu este un întreg mai mare decât suma componentelor sale geologice, climatice, hidrologice,
biologice. Dorinţa de a salva un râu implică a observa mai întâi că acest întreg este un grup de elemente şi

5 în continuare citat ca FISRWG

7
energii care îşi caută, individual, propriul echilibru dinamic.

2.1.1.4. Praguri

Pragurile geomorfologice pot fi imaginate ca „picătura care umple paharul” (Watson & al, 1999).
Într-un sistem fluvial, schimbarea progresivă a unei variabile poate determina, eventual, o schimbare
bruscă a sistemului. Dacă un râu erodează câteva particule din piciorul unui taluz nu se va observa nici un
efect special. Procesul continuând, în absenţa unei aluvionări care să echilibreze pierderea, vom asista la
prăbuşirea dramatică şi bruscă a malului, datorită subminării. Din alt unghi, regimul curgerii acţionând asupra
limitelor albiei poate manifesta o variabilitate semnificativă fără a se observa modificări perceptibile ale
acestora, ceea ce înseamnă că particulele care formează malul sunt stabile; există totuşi un punct critic de la
care acestea încep să se mişte. Depăşirea acestui punct critic poate avea consecinţe dezastroase.
Schumm (1979) defineşte pragul geomorfologic ca „un prag de stabilitate a formelor de relief care este
depăşit fie prin schimbări intrinsece ale reliefului însuşi, fie prin schimbări progresive ale unei variabile
externe” (din Ichim & al, 1989).
Potrivit autorului definiţiei se disting două tipuri de praguri:
1) praguri intrinsece, determinate de o cumulare graduală a consecinţelor modificării unei
singure sau mai multor variabile care caracterizează sistemul însuşi şi evoluţia sa;
2) praguri extrinsece, determinate de schimbări progresive sau bruşte ale unei variabile
externe sistemului.
Exemplul precedent este o expresie a unui prag intrinsec. Un prag extrinsec poate apărea – de exemplu -
în cazul unui cutremur de pământ sau a aplicării unui proiect de stabilizare a albiei rău întocmit.
În abordarea problematicii restaurării/reabilitării/recuperării albiilor cunoaşterea pragurilor
geomorfologice şi efectul pe care îl poate induce sistemului un proiect, în direcţia depăşirii pragurilor, este un
aspect de care trebuie să se ţină seama. În esenţă, abordarea problemei pragurilor trebuie să aibă în vedere
(Ichim & al, 1989):
1) tipul de prag;
2) modul de manifestare;
3) mecanismul trecerii pragului;
4) consecinţele trecerii pragului.
Sistemele de albii au o măsură a elasticităţii care permite ca schimbarea să fie absorbită printr-o deplasare
în echilibrul sistemului. Mărimea unei schimbări pe care sistemul o poate absorbi înainte ca echilibrul natural
să fie perturbat depinde de senzitivitatea sistemului şi dacă sistemul este în condiţia unui prag, o schimbare
minoră poate determina un răspuns dramatic.

2.1.1.5. Scara timpului

„În proiectele referitoare la râuri timpul este duşmanul, prietenul şi învăţătorul nostru.” (Watson & al,
1999).
Într-un anume sens ierarhia temporală este paralelă ierarhiei spaţiale. Aşa cum scări globale sau regionale
sunt în general prea mari pentru a fi relevante pentru cele mai multe iniţiative de
restaurare/reabilitare/recuperare, elaborarea unor proiecte dedicate acestora la scări mari de timp nu sunt
practice. Schimbările geomorfologice sau cele climatice, de exemplu, se produc de obicei în intervale de timp
de secole la milioane de ani. Ţelurile eforturilor de stabilizare a albiilor, prin comparaţie, sunt descrise în
cadrul câtorva ani sau zeci de ani.
Schimbarea folosinţelor într-un bazin hidrografic, de exemplu, este unul din multitudinea de factori care
determină perturbări ale coridorului fluvial. Procesul se produce pe scări de timp diferite şi multiple, variind
între un singur an (de exemplu rotaţia culturilor), câţiva zeci de ani (de exemplu urbanizarea) şi secole (de
exemplu îngrijirea, conducerea şi regenerarea arboretelor). Unui practician îi este astfel dificil să ia în
considerare un domeniu relevant de scări de timp atunci când antrenează consecinţe ale schimbării
folosinţelor în proiectele de restaurare.

8
 Inundaţiile sunt un alt proces natural care variază atât în spaţiu cât şi în timp. Scurgerea vernală deşi este
ciclică, este greu de prognozat. Viiturile mari determinate de furtuni, care inundă teritorii mult îndepărtate de
spaţiul albiei, nu sunt nici ciclice nici predictibile, dar trebuie luate în considerare în proiectele de stabilizare a
albiilor. Hidrologii ordonează mărimea viiturilor în termeni temporali: evenimente care se produc o dată la 10,
100, 500 ani (10%, 1%, 0.2% probabilitate de recurenţă sau de depăşire); în acest caz practicianul restaurator
îşi construieşte planul luând în considerare consecinţele inundaţiilor (FISRWG, 2001).
În geomorfologie, cercetarea de tip funcţional are ca scop principal predicţia în legătura cu efectele
produse de acţiunea proceselor geomorfologice, în timp ce abordarea istorică este axată mai mult pe
retrodicţia etapelor trecute de formare a reliefului şi care, în cele din urmă, favorizează tot predicţia (Ichim &
al, 1989). În acest context se defineşte un „timp geomorfologic”, în raport cu schimbările în morfologie şi rata
proceselor geomorfologice. (Ichim & M Rădoane, 1985).
Schumm & Lichty (1965), pe baza relaţiilor de cauzalitate dintr-un sistem fluvial şi a răspunsului
sistemului la nivelul ratei proceselor şi schimbării morfologiei în raport cu controlul diferitelor variabile asupra
sistemului, au propus trei unităţi de timp geomorfologic:
 timp staţionar, sau timp prezent, în care sistemul înregistrează schimbări în jurul unei
medii, durata lui nedepăşind 10 ani;
 timp modern, sau timp „graded” sau timp de echilibru dinamic; descriind o
perioadă de câteva zeci la câteva sute de ani, la scara timpului modern sistemul
înregistrează schimbări conform unor tendinţe majore, care pot deveni ciclice – un râu
se poate ajusta la o condiţie de echilibru prin ajustarea debitelor lichide şi solide furnizate
de bazinul hidrografic;
 timp geologic, sau timp ciclic, timp în care sistemul parcurge un ciclu de eroziune pe
durata a câtorva mii sau milioane de ani;
Church (1980) consideră că timpul geomorfologic are anumite proprietăţi, cele mai relevante în dinamica
morfologiei şi regimului proceselor din sistem fiind:
 tendinţa  descrie sensul major al variaţiei (evoluţiei) fenomenelor;
 persistenţa  descrie repetarea unei anume serii de valori în succesiunea de variaţie a
fenomenului;
 intermitenţa (sau nestaţionaritatea)  descrie fluctuaţiile neperiodice (salturile bruşte)
care pot depărta sistemul de la condiţia medie.
Autorul distinge totodată încă o unitate de timp geomorfologic, timpul contemporan, suprapus într-o
oarecare măsură peste timpul prezent şi timpul modern şi reprezentând durata de când umanitatea dispune de
un număr apreciabil de informaţii, cuantificate şi cuantificabile, asupra proceselor care au loc în natură
(ultimele câteva sute, poate o mie, de ani).

2.1.1.6. Scara spaţială

Dimensiunea fizică a unui râu poate impune limite asupra intensităţii intervenţiilor în râu.
Landşafturile şi coridoarele fluviale sunt ecosisteme constituite la scări spaţiale diferite. Cercetarea lor în
acest context este utilă în explicarea funcţionalităţii landşafturilor, bazinelor hidrografice, coridoarelor
fluviale, râurilor însăşi. Multe din funcţiile comune ecosistemelor presupun transfer (mişcare) de materii (ex.:
sedimente, debite lichide), energie (ex: încălzirea/răcirea apelor râului) şi organisme (ex: migraţia mamiferelor,
păsărilor, peştilor, insectelor) între mediile interne şi externe ale acestora.
Modelul transferului intern/extern devine şi mai complex când mediul extern al unui ecosistem este
considerat la rândul lui un ecosistem mai mare. Un râu (ca ecosistem), de exemplu, are o relaţie de
intrare/ieşire cu scara mai mare următoare, respectiv coridorul fluvial. Această scară interacţionează la rândul
ei cu scara landşaftului, acesta cu scara ierarhică superioara şi aşa mai departe.
Întrucât fiecare scară ierarhic superioară o conţine pe cea ierarhic inferioară, structura şi funcţiunile unui
sistem mai mic sunt cel puţin o parte a structurii şi funcţiunilor sistemului mai mare, iar ceea ce nu
constituie parte a sistemului inferior poate fi raportat la acesta ca relaţie de intrare/ieşire cu ecosistemele
învecinate. Cercetarea relaţiilor dintre structura şi scara sistemului este astfel primul şi cel mai important pas în
abordarea oricărei iniţiative de restaurare/reabilitare/recuperare a unui râu.
9
 Aplicaţiile proiectate pentru râuri mici nu sunt direct transferabile râurilor mari şi reciproc şi transferul
unor tehnici de stabilizare a albiei de la un sector de râu la altul trebuie să ţină seama de mărimile cu care se
operează. Principiile cu care se operează pot fi identice (ex: micşorarea vitezei, mărirea rezistenţei malurilor) şi
transferabile, în schimb categoriile de lucrări nu.

2.1.2. HOLON ŞI HOLARHIE

Fundamentat pe principiul ierarhiei, conceptele de scară spaţială şi scară a timpului stau la baza
conceptului de holon şi holarhie şi îşi găseşte cea mai clară exprimare în ierarhizarea reţelei hidrografice şi
relaţia acesteia cu abordarea oricărei cercetări dedicate restaurării/reabilitării/recuperării unui râu 6
Holonul (Ichim & al, 1989) este un sistem care se comportă simultan ca sistem şi subsistem. Principiul
organizatoric este o structură complementară a viziunii întreg – parte. Holonul este un subîntreg stabil dintr-o
ierarhie, un sistem deschis cu regim de ajustare, guvernat de legi care-i asigură coerenţă, stabilitate, structură şi
funcţionare, având totodată posibilitatea adaptării la mediu.
Funcţionalitatea holonului este fundamentată pe două tipuri de relaţii:
1) relaţia holonului cu întregul din care face parte şi căruia îi este subordonat  o relaţie de
subordonare;
2) relaţia holonului cu părţile componente subordonate lui însuşi  o relaţie de
coordonare;
Având proprietăţi invariante, holonul se ajustează la posibilele schimbări ale mediului printr-o suită de
strategii flexibile care ţin de ordinea răspunsurilor sale. „Orice holon în devenirea lui trebuie să fie
ireconciliabil în termenii dintre presiunea forţelor care tind să-i subordoneze activităţile într-o organizare mai
mare şi acelea care-i asigură independenţa (Ichim & al, 1989)”.
Rezultă de aici că unitatea fundamentală a ierarhizării sistemelor este holonul, de unde termenul de
holarhie. Aceasta are la bază patru proprietăţi invariante organizatoric:
1. întregul structurat  un sistem este un „întreg”, fără a exista totodată şi o identitate
între „întreg” şi sistem (Forrester, 1979), care funcţionează ca entitate cu proprietăţi
ireductibile prin fragmentare;
2. identitatea  rezistenţa sistemului la transferul de masă şi energie în scopul menţinerii
entităţii autodefinite şi concretizată prin starea de echilibru;
3. autoorganizarea  permanenta autodevenire, ca răspuns la impactul relaţiilor cu mediul,
concretizată în dezvoltarea unor structuri şi funcţiuni noi sau reducerea unora din cele
devenite inutile în autodefinirea entităţii sale.;
4. structura ierarhică  sistemele conţin subsisteme componente care pot fi examinate de
sine stătător şi fiecare sistem este un component al unui sistem mai mare.
Stabilirea holarhiei implică, pe de-o parte, identificarea holonilor în raport cu proprietăţile invariante mai
sus expuse şi, pe de altă parte, identificarea interacţiunilor dintre nivelele care formează holarhia prin stabilirea
scării, comunicării, stabilităţii şi dinamicii fluxului de materia şi energie.
Scara unui holon este perioada de timp sau mărimea în spaţiu după care informaţiile, însemnând
fluxurile succesive de materie şi energie în tranzit prin sistem între două entităţi aflate în comunicare, sunt
integrate la nivelul acestuia într-un mesaj cu o anumită semnificaţie. Cantitatea de informaţie a unui holon,
în raport cu structurile holarhiei în care se include sau cu cele pe care le coordonează, este dependentă de
scară 7.
Comunicarea între holoni – în cazul fenomenelor geomorfologice – se realizează prin intermediul
pragurilor (Ichim & al, 1989)
După Haigh (1987) şi Ichim & al. (1989) la nivelul sistemului fluvial se disting şase nivele holarhice,
corespunzătoare tot atâtora holoni, ierarhizaţi după scara de timp şi spaţiu a căror mărime este reprezentată
6 Rosgen (2001): « Instabilitatea unui râu trebuie evaluată la scara spaţială şi tempotală. Una din provocările evaluării stabilităţii
este aceea de a determina starea de evoluţie (scara de timp – nn) şi secvenţa şi ordinul râului (scara spaţială – nn) »
7 Allen & Starr, 1982, cit Ichim & al, 1989.

10
de un factor de multiplicare al anului (t), respectiv metrului pătrat (s), echivalent cu puterea lui 10:
I. Reţeaua de drenaj  t * 6; s * 6;
II. Coridorul fluvial  t * 3; s * 3;
III. Sectorul de albie  t * 1; s * 1;
IV. Secţiunea transversală  t * (-1); s * (-1);
V. Geometria hidraulică (relaţia dintre morfologia albiei şi debit)  t * (-3); s * (-3);
VI. Apa şi sedimentele  t * (-6); s * (-6).

2.1.3. CONCEPTUL DE „RIVUS CONTINUUS”

Conceptul de „rivus continuus 8„ este o încercare de generalizare şi explicare a schimbărilor produse la

nivelul ecosistemelor fluviale, de la izvoare la gura de vărsare, identificând conexiunile existente între bazinul
hidrografic, lunca inundabilă şi albie şi descriind dezvoltarea comunităţilor biologice de-a lungul coridorului
fluvial (Fig 2). Conceptul de „rivus continuus” poziţionează un amplasament sau un sector de râu în
complexul bazinului hidrografic (sau al landşaftului), furnizând astfel practicienilor fundamentul definirii
ţelurilor restaurării/reabilitării/recuperării sectorului respectiv.
Conceptul presupune faptul că multe
din segmentele de râu de ordinul 1 … 3
(Strahler, 1973 ) cuprinse în cursul superior
al unui râu, sunt umbrite de coronamentul
vegetaţiei forestiere ripariene. Această
umbrire limitează dezvoltarea algelor,
fitoplanctonului şi a altor plante acvatice
ceea ce determină un aport energetic
fotosintetic mic. Biologia acvatică a acestor
pâraie, dependentă fiind de materiile
alohtone, provenite din coronamentul
arboretelor, este adaptată corespunzător
numai intrărilor de materie organică
exterioare. În consecinţă aceste segmente ale
cursului superior sunt heterotrofice (
dependente de energia produsă la nivelul bazinului
hidrografic înconjurător). Regimul
temperaturilor fiind relativ stabil datorită
influenţei puternice a alimentării freatice,
care tinde să reducă diversitatea biologică
tinde să se reducă doar la speciile cu nişe
termice relativ înguste.
La nivelul segmentelor de ordin 4...6,
albia se lărgeşte, determinând creşterea
incidenţei razelor solare şi a temperaturilor
medii. Ca răspuns se constată o creştere a
producţiei primare de materie şi energie,
biologia acvatică a râului tranzitând spre o
dependenţă autohtonă (materii provenind
din interiorul albiei); segmentele devin
autotrofe ( dependente de producţia de energie
Fig. 2 Conceptul de rivus continuus (FIRSWG, 2001) internă a albiei). În acelaşi timp, aceste
segmente primesc din secţiunile (segmentele) amonte particule de materie organică preprocesată care induc
echilibrarea balanţei între autotrofie şi heterotrofie. Creşte astfel numărul de specii al comunităţii de
nevertebrate, acest grup funcţional adaptându-se la utilizarea ambelor resurse de hrană (alohtone +

8 rivus continuus (lat.) ≡ river continuum (eng.)  cf Vannote & al, 1980, cit FISRWG, 2001.

11
autohtone). Aceste segmente mijlocii de reţea hidrografică au stabilitate termică inferioară celor din cursul
superior, generată de creşterea fluctuaţiilor de temperatură; ca răspuns diversitatea biologică se măreşte prin
lărgirea nişelor termice.
Mai departe, la nivelul segmentelor de ordinul 7…12, stabilitatea fizică generală se măreşte - prin
diminuarea magnitudinii şi frecvenţei fluctuaţiilor generate de evenimente hidrologice şi termice -
subordonând şi o creştere semnificativă a structurii şi funcţiunilor componentei biologice. Marile râuri
dezvoltă un suport major pentru producţia primară a fitoplanctonului şi totodată continuă să recepţioneze
intrări masive de particule organice solubile şi ultrafine din amonte. Populaţiile de nevertebrate sunt dominate
de zooplancton. Prin transportul accentuat de particule minerale fine (argilă…lut) râurile au o turbiditate
mărită determinând scăderea puterii de penetrare a luminii şi, în consecinţă, o creştere semnificativă a
proceselor heterotrofice. Stabilitatea generală mărită determină o mărire a forţei interacţiunilor biologice –
competiţia şi prădarea – care, la rândul lor, tind să elimine taxonii mai puţin competitivi şi să reducă astfel
diversitatea biologică.
Pentru practicienii în restaurarea râurilor este demn de subliniat faptul că orice perturbare produsă la
nivelul „rivus continuus” poate întrerupe irevocabil conexiunea dintre bazinul hidrografic şi reţeaua sa
hidrografică.

2.2. CORIDORUL FLUVIAL

2.2.1. DEFINIŢII

Coridorul fluvial este coloana vertebrală a ecosistemului bazin hidrografic (Heaton & al, 2000) şi care, la
rândul lui, este un ecosistem constând din trei elemente majore: valea ca formă geomorfologică, vegetaţia şi
ariile adiacente semnificative. Albia râului, versanţii văii, pădurile de luncă, fâneţele din zona ripariană şi
terenurile cu exces de umiditate, zonele de circulaţie a apei subterane şi cursurile de apă intermitente sunt cele
mai importante constituente incluse în limitele ecosistemului şi care definesc coridorul. Fiecare dintre aceste
componente este direct interconectată şi are funcţii biologice, chimice şi fizice specifice esenţiale asigurării
sănătăţii râului şi vieţuitoarelor care populează coridorul şi întreg bazinul hidrografic.
FIRSWG (2001) delimitează de asemenea trei componente majore ale ecosistemului: albia definită prin
patul şi malurile sale determinată de debitele bankfull 9 , lunca inundabilă – frecvent considerată ca spaţiul
inundabil la debite extraordinare cu interval de recurenţă de 100 ani (Fig. 3) şi bordura înaltă (superioară) de
tranziţie – versanţii adiacenţi şi definitorii ai văii.
Apa împreună cu celelalte forme de materie şi energie şi organismele se întâlnesc şi interacţionează în
cadrul coridorului fluvial atât în
spaţiu cât şi în timp. Această
mişcare furnizează funcţiile
decisive esenţiale menţinerii
vieţii: circuitul substanţelor,
filtrarea substanţelor nutritive, a
celor contaminante şi poluante
din scurgerea de suprafaţă,
atenuarea viiturilor prin
absorbţie şi eliberare treptată a
apelor extraordinare,
menţinerea habitatelor piscicole
şi ale celorlalte vieţuitoare,
alimentarea pânzelor freatice şi
menţinerea permanenţei
debitelor în albii. (Fig.. 4).
Fig 3. Secţiune transversală prin coridorul fluvial (Heaton & al, 2000) Albiile sunt sisteme
dinamice şi se modifică în mod

9 bankfull discharge = debitul care umple albia (Manoliu, 1973), debitul care umple albia minoră (Hâncu, 1979), debitul de umplere
al albiei (Ichim & al, 1989). În literatura de specialitate din afara spaţiului anglosaxon s-a preluat şi extins termenul bankfull + debit/
nivel.

12
constant atât în spaţiu cât şi în timp. Ca punct de plecare în analiza şi evaluarea unui coridor fluvial este foarte
important a se conştientiza faptul că relaţiile care se au loc în cadrul acestuia urmează un model
cvadridimensional în care traiectoriile de mişcare sunt ecuaţii complexe dependente de cele trei variabile
spaţiale carteziene şi de timp (Ward, 1989). După cum sublinia FIRSWG (2001) „ un observator neantrenat
are tendinţa de a privi cadrul coridorului fluvial doar din perspectiva dimensiunii sale longitudinale – de la
izvoare la vărsare. Această perspectivă este limitată, întrucât mişcarea laterală şi verticală a apei, materiei,
energiei şi organismelor influenţează caracterul coridorului fluvial tot atât de mult cât şi cea longitudinală.”

Fig. 4. Coridoarele fluviale funcţionează ca principale artere ale landşaftului. (foto: C. Cristescu 2005)
Sistemele fluviale în general şi implicit coridoarele fluviale sunt afectate de variabile ierarhizate;
fundamentul acestei ierarhii este triada climat – geologie – topografie. Această triadă a variabilelor determină
variabilele independente care influenţează albiile – hidrologia, transportul de sedimente şi vegetaţia; acestea
variază aproximativ constant la scara timpului dar se pot schimba substanţial şi chiar dramatic la scara spaţială
a bazinului hidrografic (Saldi-Caromile & al, 2004).

2.2.2. STRUCTURA FIZICA SI SCARA SISTEMULUI 10

Holarhia spaţială la care se poate regăsi acţiunea de restaurare a coridorului fluvial, conform FIRSWG
(2001), presupune cinci niveluri:
I. Regiunea Carpaţii Orientali, Podişul Moldovenesc, Judeţul Bacău, etc.;
II. Landşaftul Bazinul hidrografic Trotuş în ansamblu sau zona montană a sa,
etajul amestecurilor de fag cu răşinoase, Munţii Trotuşului, etc.;
III. Coridorul fluvial Firul principal al râului Slănic, de la izvoare la confluenţa
cu râul Trotuş;
IV. Râul/Pârâul  Cursul superior al Slănicului;
V. Sectorul de râu  Râul Slănic între confluenţa cu Pr. Slănicel şi confluenţa cu
Pr. Dobru.
Fiecare holon din nivelul de scară spaţială poate fi considerat ca un ecosistem în strânsă interconexiune
cu celelalte ecosisteme. Aceste legături fac ca mediul extern al unui ecosistem să fie tot atât de important

10 După FISRWG (1998; 2001)

13
pentru funcţionarea lui adecvată pe cât este mediul său intern.

2.2.2.1. Structura fizică

În ecologia landşaftului se utilizează patru termeni specifici fundamentali prin care se defineşte structura
spaţială la o anumită scară:
 Matricea  formaţiunea dominantă caracteristică întregului teritoriu analizat (stepă,
silvostepă, zona forestieră, zona alpină, dar şi subzona molidului, vegetaţia stepei, etc.),
strâns interconectată cu landşaftul;
 Raionul o arie nonlineară 11 distribuită neuniform în cadrul matricei, caracterizată prin
compoziţie şi structură diferită de cea a matricei (de exemplu o arie urbanizată sau un
trup de pădure într-o zonă predominant agricolă);
 Coridorul  un raion linear 12 care leagă celelalte raioane în cadrul matricei – se regăseşte
aici coridorul fluvial;
 Mozaicul  o sumă de raioane, nici una dominantă suficient pentru a fi interconectată cu
landşaftul.
Aceste concepte simple ale elementelor structurale se repetă la orice scală spaţială. Dimensiunea
teritoriului şi rezoluţia spaţială a observaţiilor efectuate determină genul elementelor structurale observate. De
exemplu la nivelul zonei montane a bazinului Trotuşului se poate distinge o matrice forestieră constituită din
păduri caracteristice zonei amestecului de fag cu răşinoase, cu raioane constituite din păşuni, fâneţe, zone
rurale. La o scară mai mică, o păşune împădurită – de exemplu – poate fi considerată o serie de coroane de
arbori (raioanele) pe fondul unei matrice constituite din ansamblul asociaţiilor de plante erbacee caracteristice
ei. La scara sectorului de râu, un păstrăv ar putea percepe adâncurile şi bulboanele ca pe raioanele preferate
dintr-o matrice constituită predominant din rifluri şi vaduri, mai puţin preferate, iar coridorul creat de-a lungul
unui mal subminat ar putea fi singura cale de a se deplasa în siguranţă între raioanele sale de habitat. La toate
nivelele, modelul matrice – raion – coridor – mozaic asigură un numitor comun pentru descrierea structurii
mediului.

2.2.2.2. Structura la scara coridorului fluvial

Coridorul fluvial este un element al holonului ierarhic superior – bazinul hidrografic sau landşaftul. Ca
parte a ierarhiei însă, el are propriul grup de elemente structurale definitorii. În coridoarele fluviale matricea
este cel mai adesea constituită din
formaţiuni forestiere ripariene sau
asociaţii de plante erbacee.
Raioanele definite la nivelul
coridorului fluvial pot avea caracteristici
de la exclusiv naturale la exclusiv
antropice; cele mai comune raioane sunt:
terenuri cu exces de umiditate,
formaţiuni forestiere, tufişuri, asociaţii
de plante erbacee, braţe moarte ale albiei,
ostroave, arii rezidenţiale, comerciale,
agricole, industriale, etc.
Cele mai importante elemente la nivelul
scării coridorului fluvial sunt albia şi
populaţiile de plante dispuse de-o
Fig. 5 Raioane, coridoare şi matricea la scara râului parte şi de cealaltă a albiei.
(FIRSWG, 2001) La aceeaşi scară – a coridorului – pot

11 caracterizate printr-o distribuţie relativ uniformă între dimensiunile pe abscisă şi ordonată.

12 caracterizată printr-o dominanţă a unei dimensiuni în raport cu toate celelalte.

14
fi delimitate şi: malurile râului, lunca inundabilă, afluenţii, căile de transport (drumuri, căi ferate).
Matricea, raioanele şi coridorul holonului ierarhic inferior coridorului fluvial (scara râului) sunt definite în
cadrul albiei şi imediatei vecinătăţi a acesteia. şi includ râul însuşi şi luncile inundabile joase (Fig. 5).
La o scară inferioară, râul însuşi este segmentat în sectoare. Uneori acestea sunt definite de caracteristici
asociate cu hidraulica albiei, alteori sectoarele se definesc având ca bază factori biologici, confluenţe cu
afluenţii, influenţa antropică.
La nivelul scării râului şi a sectorului raioanele pot include: rifluri (vaduri) şi adâncuri, debrisul organic,
comunitatea plantelor hidrofile, bare, ostroave. Coridoarele, la aceleaşi scări includ: ariile de protecţie create
prin subminările malurilor, talvegul, porţiuni de râu definite prin proprietăţi fizice, chimice, biologice
similare/diferite, porţiuni de râu definite de limite impuse antropic, etc.

2.2.2.3. Structuri fizice la scări mai mari decât scara coridorului fluvial

Scara landşaftului include scara coridorului fluvial. La rândul ei, scara landşaftului este conţinută în scara
regională. Fiecare holon din această holarhie are propria structură.
Scara regională se defineşte ca o arie geografică largă caracterizată printr-un macroclimat şi o sferă de
activităţi şi interese umane comune tuturor elementelor sale constituente. Elementele spaţiale regăsite la
această scară sunt denumite landşafturi definite atât prin fitocuvertura naturală cât şi prin folosinţa şi
utilizarea terenului. Matricele caracteristice scării regionale cuprind, de exemplu, regiunea Podişului
Moldovenesc, Subcarpaţii de curbură, Carpaţilor Orientali, dar şi Judeţul Bacău. În general scara regională se
poate suprapune, în condiţiile României, peste regiunile geomorfologice definite de Posea & al, 1976.
La scara regională, raioanele se suprapun în general – la nivelul ţării noastre – peste subregiunile sau grupe
de unităţi şi subunităţi geomorfologice de diferite subordine (Posea & al, 1976), în timp ce coridoarele se
referă la văile râurilor principale (Siret, Prut, Mureş, etc).
Landşaftul este o arie geografică care se distinge printr-un matriţă repetată a componentelor constituite în
grupări naturale şi/sau alterate antropic. La scara landşaftului, raioanele şi coridoarele sunt descrise ca
ecosisteme. Matricea este identificată în termenii comunităţilor vegetale naturale predominante sau al
ecosistemului folosinţei predominante. O enclavă cultivată agricol într-un masiv forestier este un exemplu de
raion la scara landşaftului. Evident, coridoarele acestei scări cuprind coridorul fluvial, dar pot fi distinse şi alte
tipuri de coridoare.
La scara landşaftului coridorul fluvial este mai uşor de perceput ca ecosistem cu o structură internă şi un
mediu extern, constituit din însăşi landşaftul car îl conţine. Începând de la această scară şi continuând cu
treptele subordonate ale holarhiei, coridoarele joacă un rol foarte important. Trebuie de reamintit faptul că
atributul cheie al ecosistemelor este mişcarea energiei, materiei şi organismelor, prin sistem, spre şi dinspre
exteriorul acestuia şi, din acest punct de vedere, coridoarele reprezintă prima cale pe care se realizează această
mişcare. Ele conectează raioanele şi funcţionează ca nişte conectori între ecosisteme şi mediul lor
înconjurător. Coridoarele fluviale asigură un nivel sporit al acestor funcţii datorită materiilor şi organismelor
existente în interiorul acestui tip de legătură.
Structura spaţială, în mod special în cadrul coridoarelor, dictează mişcarea spre, prin şi dinspre ecosistem,
iar această mişcare determină, în timp, schimbarea structurii. Aşa cum apare ea în orice moment, structura
spaţială nu este altceva decât rezultatul final al mişcării produse în trecut şi înţelegerea acestei bucle de
feedback reprezintă elementul cheie al oricărei intervenţii în ecosistem la orice scară.
Cea mai mare parte a transferului de materie, energie şi organisme dintre coridorul fluvial şi mediul său
extern este dependent de apă. În consecinţă, bazinul hidrografic devine un element fundamental al design-ului
restaurării unui coridor fluvial.
După Dunne & Leopold (1978), un bazin hidrografic este definit ca o arie care drenează apă, sedimente şi
materii în soluţie spre o aceeaşi ieşire situată într-un punct oarecare pe traseul unei albii.
Deşi conceptul de „scară” aplicat la bazine hidrografice, în sensul de „scară a…”, este incorect, acestea se
regăsesc la orice scară spaţială, variind într-un domeniu care începe cu Dunărea şi se termină cu Pârâul
Rotarului care este un segment de ordinul I al reţelei Râului Slănic. Tocmai acest domeniu larg de scări
conferă termenului „scară a bazinului” caracterul de termen impropriu. Bazinele aferente râurilor mici şi
mijlocii pot conţine toate componentele câtorva landşafturi diferite - puţine - sau pot fi în totalitate integrate
într-un singur mare landşaft.
15
 Structura ecologică în cadrul bazinului hidrografic poate fi descrisă şi ea în termenii matricelor, raioanelor,
coridoarelor şi mozaicurilor, dar este mult mai semnificativ – în acest context – un set de alţi termeni între
care: treimea superioară, medie şi inferioară a bazinului, cumpăna apelor, versanţii (superiori, inferiori), terase,
lunci, delte, trăsături specifice ale albiei şi morfologii caracteristice în cadrul acestora.
În general bazinele şi landşafturile se suprapun dacă ne raportăm la dimensiuni, dar se diferenţiază net
dacă se ia în considerare evoluţia mediului. În timp ce landşaftul este definit în primul rând de tipare terestre
ale cuverturii care se extind şi dincolo de cumpăna apelor, limitele bazinului hidrografic se rezumă doar la
acestea din urmă. Mai mult, evoluţia ecologică care are loc în cadrul bazinului este mult mai strâns legată de
prezenţa şi mişcarea apei, ceea ce îi conferă acestuia caracteristici structurale prin care se diferenţiază de
landşaft. De decenii bazinele hidrografice au servit ca unitate geografică predilectă întrucât ele asociază
procesele hidrologice şi geomorfologice cu mişcarea de materie, energie şi organisme în, prin şi din coridorul
fluvial. Cu toate acestea, utilizarea exclusivă a bazinului în abordarea coridorului fluvial din perspectiva unei
scări mari poate conduce la ignorarea mişcărilor de materie, energie şi organisme independente de drenajul
apei.
2.3. STABILITATEA SISTEMULUI

2.3.1. ECHILIBRU. RÂU „GRADED”

Unul din aspectele fundamentale în înţelegerea comportamentului albiilor este acela că acestea tind spre o
stare de echilibru în care intrările şi ieşirile de materie şi energie în şi dintr-un sector al ei sunt egale (Saldi-
Caromile & al 2004).
Apariţia sau menţinerea echilibrului este o consecinţă directă a buclelor de feedback negativ, a ajustărilor
în sistem. Numeroşi autori (Leopold, Wolman & Miller, 1964; Chorley & Kennedy, 1971 din Ichim & al
1989; Schumm, 1979; Graf, 1988, Thorn & Welford, 1994) au prezentat şi definit variante ale conceptului de
echilibru. Diversele forme de echilibru sunt dependente de scara de timp la care sunt analizate acestea şi
acelaşi proces de albie poate fi definit în limitele unei anumite forme de echilibru sau chiar de dezechilibru, în
funcţie de intervalul de timp la care se referă observaţiile făcute.
Albiile prezintă de obicei multe forme de echilibru şi sunt supuse schimbărilor de echilibru rezultate din
influenţele antropice – cum ar fi modificările în structura şi distribuţia spaţială a folosinţelor - , evenimente
catastrofale – cum au fost inundaţiile din 2004 şi mai ales 2005 din bazinul Trotuşului – şi schimbări graduale
ale climatului.
În regimul relaţiilor procese – forme geomorfologice se pot recunoaşte următoarele tipuri de echilibru
(Chorley & Kennedy, 1971):
 Echilibru static  când se produce o condiţie statică în proprietăţile sistemului, atât
absolut cât şi relativ;
 Echilibru stabil  tendinţa unui sistem de a se deplasa spre o condiţie de echilibru
anterioare unei perturbări limitate;
 Echilibru instabil  când o mică variaţie poate conduce la o deplasare a sistemului,
finalizată de regulă prin instalarea unui nou echilibru stabil;
 Echilibru metastabil  caracterizat prin stări de echilibru stabil separate de praguri;
 Echilibru staţionar  caracterizat prin proprietăţi invariante ale sistemului la o scară de
timp mare sau relativ mare, dar suferind fluctuaţii instantanee la nivelul scărilor de timp
relativ mici De exemplu 13, fluctuaţiile unei variabile date, cum ar fi adâncimea albiei,
evidente şi existente într-un termen scurt la nivelul unui sector de albie se pot distribui
în jurul unei medii a cărei valoare este constantă la o scară de timp mai mare. Acest
aspect apare atunci când albiile se ajustează la eroziunea şi depunerea asociate viiturilor
sezoniere. Este important de subliniat că scara de timp a observaţiilor este decisivă în
definirea stării de echilibru – dacă scara de timp este prea mică valoarea medie a
variabilei analizate nu va fi corect determinată. Ca urmare a unei viituri cu probabilitate
mică ( p = 2% de exemplu), un sector dat poate prezenta o incizare a patului şi eroziuni
de mal. Cu toate acestea, în anii următori, patul şi malurile se refac la dimensiunile

13 Saldi-Caromile & al, 2004

16
 anterioare ale albiei. Dacă acest aspect este supus observaţiilor doar în anul următor
viiturii, în mod aparent albia nu va prezenta condiţii de echilibru.
Într-un râu „stabil” 14, atât morfologia unui sector - definită prin pantă, dimensiunile şi
forma secţiunii transversale, materialele constituente ale malurilor şi patului albiei,
distribuţia spaţială a adâncurilor şi riflurilor, forma în plan – cât şi organismele care
trăiesc în sector – respectiv populaţiile şi diversitatea – vor fi în echilibru cu intrările în
sistem. Pentru morfologia râului, „intrările” sunt cantităţile de sedimente şi apă care intră
în sector şi distribuţia lor în timp (regimul debitelor şi aluviunilor). Ca medii mobile în
timp, apa şi sedimentele se vor mişca prin sectorul de albie fără a determina schimbări
majore de tipul agradărilor sau degradărilor. Pentru ecologia râului intrările sunt
constituite tot din apă şi sedimente, dar la care se adaugă şi multe altele, cele mai
semnificative fiind calitatea apei, energia şi hrana. Destabilizarea râului are loc de obicei
fie atunci când balanţa dintre cantitatea de sedimente intrate şi cea care părăseşte
sectorul se dezechilibrează, fie atunci când apare o schimbare în capacitatea râului de a
„procesa” toate intrările mai sus menţionate.
Este foarte important de subliniat că un sistem în echilibru nu este în totalitate inert.
Numai într-un canal de beton nu se va produce nici o schimbare. Chiar şi cel mai stabil
râu răspunde în mod constant la mici perturbări, cu toate că în medie el îşi va menţine o
formă caracteristică.
 Echilibru termodinamic  exprimat prin tendinţa spre condiţia de maximă entropie,
într−un sistem izolat 15 ;
 Echilibru dinamic  caracterizat de fluctuaţii care oscilează în jurul unei schimbări
constante în condiţia sistemului şi care are o traiectorie a stării medii nerepetată în timp.
Un râu 16 îşi poate ajusta caracterul în mod gradual ca răspuns la schimbarea graduală a
mediului, ca de pildă lenta modificare a nivelului de bază. În aceste circumstanţe râul
subordonează un model complex al eroziunii, depunerii, schimbărilor în transportul de
aluviuni şi reînceperii incizării pentru a se ajusta la noul nivel de bază. Scara de timp la
care se prezintă echilibrul poate atinge mărimi de sute sau mii de ani. În orice moment
pe parcursul ajustării, albia poate prezenta condiţii de echilibru; astfel, în timp, echilibrul
se modifică.
Ca stare reală, în comportarea sistemelor geomorfologice, se identifică (Ichim & al, 1989) echilibrul
termodinamic – ca o condiţie a diminuării în timp a ratei schimbărilor -, echilibrul staţionar – ca în cazul ajustării
albiilor – şi echilibrul dinamic, eventual metastabil (Fig. 6).

Fig. 6. Echilibru staţionar, echilibru dinamic şi echilibru dinamic metastabil, conform Chorley & Kennedy
(1971) (sursa: Ichim & al, 1989, Saldi- Caromile, 2004).
Comportamentul 17 râului poate fi influenţat de un număr de factori. Schumm (1977) identifică aceşti
factori ca variabile, dependente şi independente. Variabilele independente pot fi gândite ca intrări sau

14 Breen & al, 1999

15 Al doilea principiu al termodinamicii : ca un sistem să poată efectua lucru mecanic primind căldură, într-o transformare în ciclu, el trebuie să
primească căldura de la o sursă caldă şi să cedeze o parte din căldura primită unei surse reci (Ţiţeica, R., Popescu, I., 1971, Fizica generală, Editura
tehnică, Bucureşti).
16 Saldi-Caromile & al, 2004
17 Watson & al, 1999

17
constrângeri care determină o schimbare în morfologia albiei. Ele includ: geologia bazinului, hidrologia
acestuia (debitul lichid şi solid), dimensiunile văilor (pantă, lăţime, adâncime), vegetaţia (tip şi densitate) şi
climatul. Variabilele dependente sunt reprezentate de panta, adâncimea şi lăţimea albiei şi forma în plan.
Conceptul de râu „graded” a fost introdus în geomorfologie, după cum precizează Ichim & al (1989), de
către Gilbert, în 1877, şi este preluat de Davis în 1902, care îl şi consacră. În principiu definiţia pleacă de
tendinţa de variaţie, în timp lung, a raportului agradare/degradare a albiei. O albie îşi ajustează variabilele
dependente pentru a se adapta la intrările din bazin (variabilele independente). Mackin (1948) plecând de la
acest precept defineşte astfel un râu graded:

Un râu graded este acela în care, într-o perioadă de de mai mulţi ani, panta este uşor 18 ajustată pentru a
asigura, cu debitul disponibil şi cu caracteristicile predominante ale albiei, exact acea viteză cerută de
transportul aluviunilor în suspensie furnizate de bazinul de drenaj. Râul graded este un sistem în echilibru.

Mackin nu afirmă că un râu în echilibru nu se schimbă şi că variabilele lui de stare sunt statice şi
invariante. Conceptul „graded” 19 implică stabilitatea morfologică în timp lung, ceea ce nu este o condiţie
esenţială pentru echilibrul dinamic care exprimă ajustarea tendinţelor în albiile naturale. După Watson & al
(1999) starea de râu „graded” este acel tip de stabilitate generic definit ca echilibru dinamic. Deşi râul îşi
ajustează adâncimea şi panta astfel încât albia nici nu se agradează, nici nu se degradează, o oarecare
schimbare se poate produce la nivelul malurilor, rezultând o eroziune care implică necesitatea unei acţiuni de
stabilizare a acestora.
Conceptul de „grade” este mult mai aproape de conceptul de „râul în regim” (Ichim & al, 1989) pendinte
de „teoria regimului”. Aceasta, anterioară utilizării extensive a principiilor echilibrului de către geomorfologi, a
fost dezvoltată de ingineria hidraulică (Watson & al, 1999). Teoria regimului se fundamentează pe tendinţa
unui sistem fluvial de a obţine o stare de echilibru în cazul unor constrângeri de mediu constante (respectiv
un debit lichid constant). Ea constă dintr-un set de ecuaţii empirice care referenţiază forma albiei (sau mai
degrabă forma secţiunii transversale a albiei) la debitul lichid, debitul solid şi rezistenţa limitelor laterale
(malurilor) ale albiei. Teoria susţine că elementele definitorii ale albiei rămân stabile pe perioade de timp
relativ lungi (20 ani → 40 ani) şi că orice schimbare a regimului hidrologic sau sedimentar conduce la un
răspuns cuantificabil al albiei (eroziune sau depunere). Sectoarele de râu aflate „în regim” (adică „în echilibru”
cf. Chang 1998) sunt capabile să deplaseze propriul debit total de sedimente prin sistem fără a determina o
eroziune sau depunere netă şi fără a-şi modifica dimensiunile medii caracteristice formei pe perioade scurte de
timp (Hey, 1997). Atâta vreme, însă, cât râurile naturale în condiţii constante sunt aproape inexistente, teoria
regimului este, prin definiţie, inaplicabilă acestora.

2.3.2. ALBIE STABILĂ

Conceptul de albie stabilă a generat, de-a lungul anilor, numeroase controverse între inginerii din diverse
sectoare legate de râuri, geomorfologi, biologi şi chiar politicieni, datorită abordărilor din unghiuri diferite,
particulare fiecărui domeniu de activitate implicat (Watson & al, 1999).
Morfologia albiilor râurilor aluvionare este produsul unor condiţii determinante, între care cele mai
importante sunt cantităţile de apă şi sedimente introduse în albie, calibrul sedimentelor şi istoria şi trăsăturile
fizice ale landşaftului prin care curge râul. Starea landşaftului determină cantitatea de sedimente disponibilă
râului, iar acestea determină panta generală de-a lungul căreia curge râul şi astfel rata consumului de energie a
apei curgătoare (Church, 2002). Astfel conceptul de echilibru poate fi descris de diverse relaţii calitative
exprimând interacţiunea a patru factori fundamentali:
1. Debitul solid QS
2. Dimensiunile aluviunilor D50
3. Debitul lichid QW
4. Panta râului S

18Mackin utilizează termenul de “delicated”, care, prin semnificaţia lui, echivalentă şi în limba română, sugerează modificări aproape
imperceptibile la o scară de timp contemporană.
19 Ichim & al, 1989

18
 Una din cele mai larg utilizate relaţii este cea propusă de Emory M. Lane (1955) 20 care stabileşte că:
QS • D50 ~ QW • S (1)
şi care este cunoscută sub denumirea „balanţa lui Lane” (Fig. 7), şi care evidenţiază faptul că o schimbare a
oricăruia din cei patru factori
va determina o modificare a
celorlalţi, de aşa natură încât
balanţa se va reechilibra. De
exemplu, dacă se măreşte
panta în timp ce debitul
lichid nu de modifică atunci
fie va trebui să crească
debitul solid, fie calibrul
sedimentelor.
Dacă constatăm o
creştere a debitului lichid
(printr-un transfer
interbazinal de exemplu), în
timp ce panta rămâne
Fig. 6. Balanţa lui Lane. La echilibru, panta şi debitul lichid constantă, ori debitul solid, ori
contrabalansează cantitatea de sedimente şi calibrul acestora (Sursa : calibrul sedimentelor va trebui
FISRWG, 2001) să crească, pentru a se asigura
echilibrul. Un râu care îşi caută
un nou echilibru tinde să pună în mişcare, prin eroziune, o cantitate mai mare de sedimente sau sedimente cu
granulometrie mai mare.
O uşoară rearanjare a termenilor ecuaţiei lui Lane, poate conduce la expresia:
QS
QS  (2)
D 50
care arată că transportul de sedimente este direct proporţional cu puterea râului, reprezentată de produsul
Q•S şi invers proporţional cu dimensiunile particulelor. Totodată această relaţie subliniază faptul că abilitatea
unui râu de a transporta un volum de sedimente şi capacitatea râului de a pune în mişcare o anumită categorie
dimensională specifică de particule aluvionare sunt condiţionări distincte. Cea de-a doua condiţie poate
influenţa foarte semnificativ prima condiţie, în funcţie de ce material este disponibil în râu. Interacţiunea
dintre aceste factori determină morfologii distincte ale albiei prin transportul şi sortarea materialelor
sedimentare în diverse moduri (Church, 2000).
Primul membru al ecuaţiei (1) exprimă lucrul mecanic cheltuit de curentul de apă datorită gravitaţiei. Dacă
în produs se introduce greutatea specifică a apei (γ – N/m3), se generează variabila:
Ω  γQS (3)
care reprezintă rata pierderii de energie potenţială pe unitatea de lungime de albie. Ω se exprimă în W/m şi
este cunoscută ca „puterea râului” 21 . Raportată la lăţimea albiei (B), expresia (3) poartă denumirea de „putere
unitară a râului” 22 (W/m2). Dacă τ (N/m2) este efortul mediu de antrenare care acţionează de-a lungul
perimetrului udat şi V (m/s) este viteza medie în secţiune, atunci există identitatea:
Ω
ω  τB (4)
B
care exprimă faptul că în orice curs de apă rata lucrului mecanic dezvoltat de curent pe unitate de lăţime a
albiei este dată de produsul dintre efortul tangenţial mediu de antrenare şi viteza medie a curentului. Yang &

20Lane E.W. (1955) The importance of fluvial morphology in river hydraulic engineering. American Society of Civil Engineers,
Proceedings, 81, 1–17.
21 Stream power
22 unit stream power

19
Song (1979) şi Chang (1980) au demonstrat că un curs de apă, în încercarea de a-şi recâştiga echilibrul
dinamic, îşi croieşte traiectoria – în coordonate altimetrice şi plane – şi forma secţiunii tinzând să minimizeze
puterea râului, sau, în alţi termeni, să dezvolte mişcarea cu minimum de cheltuială de energie (D’Agostino,
2005).
După Leopold (1994) funcţionarea unui râu poate fi comparată cu cea a unui motor, înţeles ca sistem
deschis. Fiind alimentat cu afluxuri meteorice, râul (motorul) dispune numai de energie potenţială care
trebuie cheltuită (disipată). Dacă sistemul este staţionar, disiparea energiei este rezultatul unui compromis
între tendinţa de minimizare a lucrului mecanic total (= integrala puterii râului de-a lungul acestuia) şi cea de
distribuire a acestui lucru mecanic în modul cel mai uniform cu putinţă, sau, în alţi termeni, tendinţa de
minimizare a producţiei de entropie a sistemului. Ultima condiţie este echivalentă cu o ajustare uniformă a
puterii unitare a râului, satisfăcută în mod simultan cu condiţia de minimizare a lucrului mecanic
complementar.
Puterea râului este o variabilă foarte relevantă pentru evaluarea mobilităţii albiei, câtă vreme se dispune de
un set de valori clar definite în legătură cu iniţierea mişcării sedimentelor şi dirijarea transportului solid de
fund.
Însăşi clasificarea diverselor morfologii ale albiei este, în ultimă analiză, un răspuns la căutarea echilibrului
exprimat de balanţa lui Lane, dacă, în plus, se ţine seama de faptul că acţiunea modelatoare a curentului
(exprimată de QS şi D50) include şi disipările de energie induse de neregularităţile planimetrice (SS) şi
altimetrice (SF) ale cursului de apă. Plecând de la ecuaţia (3), D’Agostino (2005), propune o relaţie cu caracter
lărgit de generalitate, exprimând stabilitatea albiei, de forma:
Ω
 αQ S (D50SSSF ) (5)
γ
unde α este un coeficient de proporţionalitate, SS reprezintă disiparea de energie de tip continuu determinată
de sinuozitatea cursului de apă şi SF suma tuturor acelor disipări de energie care nu pot fi exprimate numai
funcţie de diametrul median al aluviunilor şi care sunt imputabile ajustărilor altimetrice ale profilului
longitudinal şi formei secţiunii.
Răspunsul 23 albiilor la schimbările în producţia de apă şi sedimente au loc în momente şi locaţii diferite şi
cere diverse nivele de cheltuială de energie. Modificările diurne ale afluxului de apă şi aluviuni determină o
ajustare frecventă a formelor patului albiei şi a rugozităţii în majoritatea râurilor cu pat mobil. Râurile se
ajustează totodată periodic, la evenimentele hidrologice extreme (niveluri extrem de ridicate sau, dimpotrivă,
extrem de scăzute), având în vedere faptul că acestea înlătură vegetaţia, dar creează totodată creşterea
potenţialului vegetativ (perioadele de secetă determină invazia vegetaţiei în albie) de-a lungul coridorului
fluvial.
Pentru interpretarea comportării albiilor aluviale s-au propus şi alte relaţii calitative, între care se remarcă
cea a lui Schumm (1977), care sugerează că, în albiile alivionare, lăţimea (b), adâncimea (d) şi lungimea de
undă a meandrului (L) sunt direct proporţionale cu panta albiei (S) şi invers proporţionale cu debitul râului
(QW):
b, d, L
QW  (6)
S
Scumm (1977) sugerează de asemenea că, tot în albiile aluvionare, lăţimea (b), lungimea de undă a
meandrului (L) şi panta albiei (S) sunt direct proporţionale şi că adâncimea (d) şi sinuozitatea (P) sunt invers
proporţionale cu debitul solid (QS):
b, L, S
QS  (7)
d, P
Ecuaţiile (6) şi (7) pot fi rescrise astfel încât să prognozeze direcţia schimbării în caracteristicele albiei,
dată fiind o creştere/descreştere a debitului râului sau a debitului de sedimente:
QW+ ~ b+, d+, L+, S-

23 FISRWG, 2001

20
 QW- ~ b-, d-, L-, S+
QW+ ~ b+, d+, L+, S-
QS+ ~ b+, d-, L+, S+, P-
QS- ~ b-, d+, L-, S-, P+
Din combinarea acestor ultime patru ecuaţii se pot construi următoarele relaţii de prognoză pentru
cazurile de creşteri/descreşteri concurente ale debitului lichid şi solid:
Qw+Qs+  b+, d+/–, L+, S+/–, P–
Qw–Qs–  b–, d+/–, L–, S+/–, P+
Qw+Qs–  b+/–, d+, L+/–, S–, P+
Qw-Qs+  b+/–, d–, L+/–, S+, P–

2.4. RESTAURARE, REABILITARE, RECUPERARE

Design-ul albiilor naturale, în contextul incertitudinilor, ambiguităţilor şi controverselor existente în JU-

RUL noţiunii de „albie naturală” (Wheaton & al, 2004) (şi cu certitudine tocmai de aceea), în scopul
restaurării, reabilitării, recuperării, stabilizării sau îmbunătăţirii habitatului, este o ştiinţă şi, mai mult,
o ştiinţă în devenire. Proiectarea albiilor naturale, pentru a face să se suprapună şi integreze criteriile ecologice
şi criteriile inginereşti, necesită incorporarea abordărilor şi considerentelor elaborate de numeroase discipline
ştiinţifice şi tehnice (Skidmore & al, 2005). Metodologiile contemporane de cercetare şi dezvoltare a design-
ului albiei (FISRWG, 1998; 2001; Watson & al, 1999; Soar & al, 2001; Rutherfurd & al, 2000) demonstrează
că nu există o abordare standardizată, comună tuturor proiectelor sau condiţiilor obiective întâlnite. Dacă
aceste studii sugerează convergenţa celor mai recente concepte, orice alte prescripţii şi practici comune
anterioare (regularizare, combaterea inundaţiilor, corectarea torenţilor, etc) sunt rezultatul mai mult al unor
tehnici efective de marketing decât al unui succes repetat în implementarea, aplicabilitatea universală şi
acceptarea lor (Skidmore & al, 2005).
De-a lungul timpului activităţile umane au contribuit la schimbări în echilibrul dinamic al sistemelor fluvi-
ale, oriunde în lume. Aceste activităţi sunt focalizate pe modificarea sistemelor coridoarelor fluviale cu scopuri
dintre cele mai diverse, începând cu satisfacerea cerinţelor de apă industrială şi casnică, continuând cu irigaţii,
transport fluvial, hidroenergie, prevenirea şi combaterea inundaţiilor, managementul exploatărilor forestiere,
al recreării şi estetic şi terminând cu cel mai recent, managementul habitatului natural (piscicultură, arii
naturale protejate, etc.)
Numai în România ultimilor 200 de ani intervenţia în sistemele fluviale, cu scopul protejării populaţiei şi
bunurilor împotriva efectelor inundaţiilor, s-a concretizat în realizarea a numeroase sisteme hidrotehnice 24 :
 Diguri  9 920 km;
 Regularizări de albii  6 300 km;
 Lacuri de acumulare nepermanente cu rol de atenuare a viiturilor  217, cu un volum
util de 893 milioane m3;
 Lacuri de acumulare permanente cu rol de satisfacere a cerinţelor de apă (irigaţii,
hidroenergie, etc.)  1 232, cu un volum util de atenuare de 2 017 milioane m3.
Efectul cumulat al acestor activităţi se concretizează în schimbări semnificative, nu numai la nivelul
coridoarelor fluviale, ci şi la nivelul ecosistemelor din care acestea fac parte. Aceste schimbări includ
degradarea calităţii apei, descreşterea stocului de apă şi a capacităţii de tranzit al acestuia, degradarea
habitatului faunei acvatice şi diminuarea valorilor estetice şi recreative. Nu este de neglijat totodată
„variabilitatea climatică tot mai accentuată manifestată prin creşterea frecvenţei fenomenelor meteorologice
extreme, posibile semnale ale unor schimbări climatice25”

24Strategia naţională de management al riscului la inundaţii. Prevenirea, protecţia şi diminuarea efectelor inundaţiilor. Guvernul
României, 2005.
25 Vezi nota 23

21
 „Inundaţiile produse în anul 2005 – dar şi în 2004 şi 2006, nn – au scos în evidenţă anumite slăbiciuni ale
tehnicilor utilizate pentru protecţia împotriva inundaţiilor, cât şi a capacităţii de răspuns pentru gestionarea
fenomenului 26”. Una din măsurile şi acţiunile specifice adoptate de Strategia naţională de management al
riscului la inundaţii a României (2005) este cea a „reconstrucţiei şi învăţării din experienţa anterioară” şi
câteva din principiile fundamentale ale strategiei converg către o abordare ecosistemică a reconstrucţiei
regimului natural de comportament al sistemului fluvial. Între acestea menţionăm:
1) Acceptabilitatea ecologică a principiului dezvoltării durabile, prin determinarea gradului de
autoreglare, dinamicii şi diversităţii ecosistemelor afectate de inundaţii;
2) Abordarea bazinală, implicând introducerea conceptului de plan de gestionare a
riscului la nivel de bazin hidrografic;
3) Abordarea interdisciplinară la nivel naţional şi regional;
4) Aplicarea celor mai bune practici propuse de Uniunea Europeană şi Comisia
Economică a naţiunilor Unite pentru Europa:
 Apa este un întreg  apa este parte a circuitului hidrologic natural, iar circulaţia apei
pe suprafaţa scoarţei terestre este originea unei mari diversităţi a ecosistemelor
şi utilizării terenurilor;
 Stocarea apei în bazinele hidrografice în care se formează şi în lungul coridorului fluvial;
 Mai mult spaţiu pentru râuri  „lăsaţi râurile să curgă”;
Un râu degradat este definit ca: „orice râu care nu funcţionează la potenţialul său hidrologic şi biologic”
(Stockwell 2000).
Convergenţa conceptelor fundamentale şi tehnicilor de abordare a design-ului coridorului fluvial
subliniată de Skidmore & al (2005) se concretizează în trei (FISRWG, 2001) sau patru (Breen & al, 1999;
Jennings & al, 1999; Rutherfurd & al, 2000; Stockwell, 2000) categorii largi de acţiuni şi măsuri care să permită
coridoarelor fluviale să-şi refacă echilibrul dinamic şi funcţia de autosusţinere:
I. Restaurare (NRC, 1992 cit FISRWG, 2001, Stockwell, 2000) ≡ restabilirea structurii şi
funcţiunilor ecosistemului; proces prin care un ecosistem este readus la structura şi
funcţionalitatea anterioară perturbării. Întrucât recrearea parametrilor care descriu
structura şi funcţionalitatea sistemului iniţial este imposibilă (datorită fenomenului de
histerezis – Munteanu & Clinciu, 1980), restaurarea presupune restabilirea structurii
generale, a funcţiunilor generale, a dinamicii şi – foarte important – a comportamentului
de autosusţinere. Restaurarea unui râu degradat presupune reîntoarcerea la condiţia sa
anterioară perturbării prin reconstruirea structurii şi funcţiunilor ecosistemului preexistent.
După Society for Ecological Restoration (SER cit FISRWG, 2001) „Restaurarea ecologică
este procesul de asistenţă a refacerii şi management al integrităţii ecologice. Integritatea
ecologică include un domeniu critic de variabilitate în biodiversitate, procese ecologice,
structuri, contexte regionale şi istorice şi practici educaţionale de sustenabilitate.”
Primul şi cel mai important pas în implementarea restaurării este stoparea – pe cât posibil
– a activităţilor perturbatoare care au generat degradarea sau au împiedicat refacerea
ecosistemului.
Acţiunile de restaurare se regăsesc într-un domeniu larg începând cu demersuri pasive care
presupun înlăturarea/atenuarea activităţilor perturbatoare cronice şi terminând cu măsuri
active destinate reparării defecţiunilor structurii coridoarelor fluviale. În practica restaurării,
elaborarea proiectului presupune adoptarea uneia din opţiunile:
 nonintervenţia şi însănătoşirea nederanjată  în cazul coridoarelor fluviale care se refac
rapid şi restaurarea prin măsuri active este nu numai inutilă ci chiar păgubitoare;
 intervenţia parţială pentru reconstruire asistată  în cazul coridoarelor fluviale care
prezintă un trend de revenire, dar această tendinţă este în mod evident, pe cât de
lentă, pe atât de incertă. În astfel de cazuri acţiunile pot ajuta procesele naturale de

26 Ibidem

22
 reconstrucţie care deja s-au făcut remarcate.
 intervenţia substanţială pentru o reconstruire condusă  în cazul în care revenirea la
funcţiile dorite depăşeşte capacitatea de autoreparare a ecosistemului şi se impun
măsuri active de restaurare
După NRC (1992 cit Rutherfurd & al, 2000), un proiect ideal de restaurare trebuie să
atingă cinci obiective majore:
1) restaurarea domeniului natural al calităţii apei;
2) restaurarea regimului natural al sedimentelor şi scurgerilor (incluzând atât
fluctuaţiile sezoniere cât şi regimul anual şi decadal al inundaţiilor);
3) restaurarea geometriei şi stabilităţii naturale a albiei (dacă nu s-a reuşit
prin atingerea obiectivului 2);
4) restaurarea ecosistemelor ripariene naturale (dacă acest obiectiv nu se
atinge prin realizarea obiectivului 2 şi 3);
5) restaurarea comunităţii de fiinţe acvatice originare (dacă acest lucru nu se
realizează prin comportamentul caracteristic de colonizare).
Ţelul specific oricărei restaurări luate în parte trebuie definit în contextul condiţiilor şi
perturbărilor existente, manifestate la scara de timp prezent şi contemporan, în bazinul
hidrografic, coridorul fluvial şi albie şi nu presupun revenirea sistemului la condiţia sa
originară. Acest ţel trebuie să fie stabilirea funcţiunilor de autosusţinere a râului.
II. Reabilitare (Dunster & Dunster, 1996 cit FISRWG, 2001) ≡ a face ca un teritoriu să
redevină util după o perturbare. Ea presupune refacerea funcţiunilor şi proceselor
ecosistemului în cazul unui habitat degradat. Reabilitarea nu restabileşte în mod absolut
necesar condiţia sistemului anterioară perturbării ci implică stabilizarea landşafturilor din
punct de vedere geologic şi hidrologic astfel încât acestea să devină capabile să susţină un
mozaic ecologic natural.
Rutherfurd & al (2000), subliniază că „deşi ideea de a readuce un râu la starea sa originară
este incitantă, este important de conştientizat că acest lucru va fi posibil foarte rar”.
Şi acest lucru este cu atât mai evident cu cât, în primul rând este adesea imposibil a
determina starea primordială a sistemului. În al doilea rând o restaurare în sensul NRC
(1992) va însemna modificarea caracteristicilor fizice şi biologice ale sectorului (forma
albiei, comunităţile biologice) astfel încât ele să „cloneze” starea originară. Aceasta ar
determina schimbarea tuturor intrărilor şi ieşirilor din amonte, din aval şi din zona
ripariană. Datorită conexiunii dintre albie şi bazinul de recepţie, în cele mai multe situaţii
acest lucru va fi imposibil de realizat dacă nu se restaurează întreaga reţea hidrografică
şi cea mai mare parte din suprafaţa bazinului. În mod cert, acest lucru va fi, aproape
întotdeauna, imposibil de efectuat. În această situaţie managerului în gospodărirea
apelor nu-i rămâne decât opţiunea „Reabilitării”, cu atât mai mult cu cât „un râu
degradat nu poate fi lăsat fără speranţă”.
După Stockwell (2000) reabilitarea unui râu degradat presupune intensificarea
funcţionalităţii ecologice a sistemului pe coordonatele unei traiectorii de refacere spre o
condiţie îmbunătăţită. Traiectoria de refacere, în reabilitare, va avea o tendinţă similară cu
cea a restaurării dar cu o finalitate diferită, gen caracteristici tipice unei compoziţii alterate
de specii.
În concepţia australiană a reabilitării (Breen & al, 1999; Stockwell, 2000; Rutherfurd & al,
2000; Jennings & al, 1999), prin îmbunătăţirea celor mai importante aspecte ale mediului
râului se creează un coridor fluvial a cărui stare şi funcţionalitate, deşi seamănă într-o
măsură mai mare sau mai mică cu cele anterioare perturbării, nu este altceva decât o
îmbunătăţire a râului degradat şi de cele mai multe ori un mediu valoros în propria sa
existenţă.

23
 III. Recuperare 27 ≡ o serie de activităţi destinate schimbării aptitudinilor biofizice ale unui
ecosistem; ecosistemul rezultat în urma acestor acţiuni este diferit de cel anterior redresării
(Dunster & Dunster, 1996 cit FISRWG, 2001).

Fig. 7. Diferenţele între restaurare, reabilitare, recuperare şi stabilizare,

adaptate de Wheaton, J.M, după Breen & al, 1999).

După Stockwell (2000), recuperarea este o abordare care ţinteşte la atingerea unui punct
final similar restaurării, dar nu identic cu al acesteia; acest punct final se atinge prin
reîntemeierea unui ecosistem care se dezvoltă după o traiectorie identică restaurării astfel
încât el integrează o funcţionalitate şi o compoziţie similară celei a sistemului originar.
În situaţiile în care starea originară a coridorului fluvial nu mai constituie un obiectiv
corespunzător datorită faptului că intrările din bazinul de recepţie nu vor susţine o astfel
de stare, obiectivul recuperării este acela de a îmbunătăţi condiţia ecologică a râului, iar
finalitatea acesteia nu va fi, obligatoriu, o stare identică stării originare (Breen & Walsh in
Rutherfurd & al, 2000) . Este cazul bazinelor torenţiale reîmpădurite în care variabilele
independente ale sistemului albiilor (debitul lichid şi transportul de aluviuni) induc, prin
procesele de ajustare, o stare a sistemului similară celei anterioare dezechilibrului dar nu
identică (fenomenul de histerezis – Munteanu & Clinciu, 1980).
Termenul de recuperare implică procesul de adaptare a resurselor naturale la obiective
utilitariste umane, cum ar fi conversia ecosistemelor ripariene la folosinţe agricole,
industriale sau urbane.
IV. Stabilizare ≡ Jennings & Harman (1999) introduc termenul de stabilizare, care este un
tip de recuperare având ca finalitate constituirea unei condiţii a râului în care acesta îşi
menţine dimensiunile, forma plană şi profilul longitudinal şi în timp nici nu se agradează,
nici nu se degradează.
Restaurarea diferă de reabilitare şi recuperare (Fig. 7) prin aceea că ea este un proces holistic care nu se
înfăptuieşte prin manipularea izolată a elementelor individuale. În timp ce restaurarea presupune reîntoarcerea
unui coridor fluvial exact la starea sa originară anterioară transformării datorită perturbărilor, reabilitarea
implică stabilizarea doar a unora din aspectele râului şi aducerea lui din starea de degradare la o stare cât mai

27 Termenul, în esenţă cu acelaşi sens, este utilizat fie ca reclamation (FISRWG, 2001, Stockwell, 2000), fie ca remediation (Breen &
al, 1999, preluat de Rutherfurd & al, 2000) şi chiar sub forma creation (Saldi-Caromile & al, 2004)

24
aproape de condiţia originară. Recuperarea îşi însuşeşte faptul că râul s-a schimbat atât de mult încât starea sa
originară a devenit irelevantă şi ţinteşte pentru o stare cu totul nouă.

3 . P R O C E S E L E R Â U L U I Ş I G E OM OR F OL OG I A A L B I I L O R

3.1. FORMA ALBIEI ŞI VARIABILELE CARE O DIRIJEAZĂ

Design-ul albiei se fundamentează pe premisa că albiile „naturale” tind către un echilibru între forma
albiei şi intrările de natură hidrologică şi sedimentologică (Leopold & Maddok, 1953). Forma albiei este
dictată de variabilele independente ale debitului lichid, intrărilor de sedimente şi caracteristicile materialelor
constituente ale limitelor albiei, inclusiv vegetaţia.
Thorne (1997) 28 descrie sistemul fluvial în termenii a trei seturi de variabile (Fig. 8 – „Driving variables”):
(1) Variabile motrice;
(2) Condiţii la limită (pe contur);
(3) Variabile de ajustare sau forma albiei.
Variabilele motrice ale sistemului fluvial sunt intrările de apă şi sedimente. Deşi aceste variabile sunt
adesea considerate independente de forma albiei la scări de timp mai mari de un an, realitatea demonstrează
că nu este chiar aşa. Ajustarea formei albiei la scara sectorului de râu poate controla fluxul de apă şi sedimente
spre aval prin modificări ale disponibilităţilor de acumulare, în acest fel determinând forma albiei în direcţia
aval, independent de procesele produse la scara bazinului de recepţie.
După acest model
conceptual al variabilelor
motrice, intrările de apă şi
sedimente generate de
bazinul de recepţie din
amonte şi de procesele de
albie interacţionează cu
caracteristicile de contur
pentru a forma albia. Aceste
caracteristici pot fi conside-
rate variabile independente,
succesoare ale proceselor
geomorfologice anterioare,
cum ar fi panta văii şi
materialele constituente ale
Fig. 8. Variabile independente şi dependente care controlează forma albiei, malurilor. Natura formei
după Thorne (1997). (Sursa Sear, Newson & Thorne, 2003). văii este semnificativă prin
aceea că ea determină
gradul de conectare
(coceptualizat de Church, 2002) existent între sistemul albiei şi versanţii văii. În văile înguste incizate, albia se
conectează frecvent cu versanţii (Fig. 9). Forma albiei va fi deci influenţată în aceeaşi măsură, atât de
procesele de versant cât şi de procesele de albie. Harvey (1986), analizând efectele unei viituri cu
probabilitatea de depăşire de 1% în nord vestul Angliei, aduce argumente în favoarea naturii dinamice a
albiilor râurilor care ocupă astfel de tipuri de văi, dezvoltate în bazinul superior, şi descrie comutările
morfologiei albiei de la despletire la meandrare şi înapoi, determinate fundamental de viiturile de mare
amploare.
Pe măsură ce lunca inundabilă evoluează, materialul de contur devine, progresiv, predominant aluvionar,
iar albia râului devine, progresiv, „autoformată”. Albiile aluvionare autoformate au o morfologie care rezultă
din procesele de eroziune/depunere. Această morfologie este complicată de prezenţa populaţiilor de plante
care pot influenţa semnificativ forma albiei, ratele şi localizarea eroziunii/depunerii de-a lungul sectorului

28Sear, Newson & Thorne, 2003

25
aluvionar.

Fig. 9. Conceptul de “conectare” între albia râului şi versanţii adiacenţi.

În apropierea limitei superioare a sectorului deconectat va exista un sector « parţial conectat » semnificativ, unde albiile se
apropie şi apoi se îndepărtează de versanţii adiacenţi. În partea stângă a diagramei se găsesc grafice schematizate ale curbelor
granulometrice existente în sistemul albiilor. În fiecare grafic este prezentată – cu linie punctată – curba granulometrică
amonte, astfel încât poate fi apreciată direct modificarea intervenită ca urmare a proceselor de sortare. În partea dreaptă a
diagramei sunt graficele care ilustrează atenuarea mişcării sedimentelor în direcţia aval. Atenuarea este consecinţă a creşterii
mobilităţii materialelor mai fine spre aval, a confluenţelor afluenţilor cu variaţii ale distribuţiei în timp a scurgerilor şi a
proceselor de difuzie asociate cu debitul albiei. (Church, 2002).

Interacţiunea dintre variabilele motrice şi caracteristicile conturului creează morfologia albiei şi a luncii.
Acestea sunt definite într-un sistem de coordonate 3D ca: forma plană, profilul longitudinal şi secţiunea
transversală.

Alterarea oricăruia din aceşti trei descriptori morfologici, la care se alătură dimensiunea sedimentelor, poate fi
definită ca ajustare.

După Ashworth & Ferguson (1996), modelul interacţiunilor dintre seturile de variabile este quadri
dimensional; forma albiei şi mişcarea apei şi sedimentelor – ca şi în natură – sunt tridimensionale, în timp ce
a patra dimensiune – timpul – defineşte schimbarea în sistem (Fig. 10).
După Hey (1997) definirea echilibrului geometriei albiei este posibilă utilizând următoarele seturi de
variabile:
1. Variabile independente:
a. Debitul (Q)
b. Debitul solid (QS)

26
 c. Dimensiunile materialelor din patul albiei (D)
d. Materialul constituent al malurilor
e. Vegetaţia malurilor şi a luncii inundabile (vegetaţia ripariană)
f. Panta văii (SV)
2. Variabile dependente
a. Lăţimea medie a albiei pline 29 (w)
b. Adâncimea medie a albiei pline (d)
c. Adâncimea maximă (dm)
d. Viteza (V)
e. Înălţimea formelor morfologice ale patului (Δ)
f. Lungimea de undă a formelor morfologice ale patului (λ)
g. Panta (S)
h. Lungimea arcului de meandru (z)
i. Sinuozitatea (P)

DEBITUL RÂULUI REGULARIZAREA

RESTAURAREA RÂULUI SCURGERII

DISTRIBUŢIA
VITEZEI ÎN ALBIE
Geometria Profilul vitezei
hidraulică
Rugozitatea
patului EFORTUL DE ANTRENARE
FORMA ALBIEI PE PATUL ALBIEI

CARACTERISTICILE
MATERIALELOR DIN PATUL
Eroziune şi ALBIEI Competenţă şi
depunere capacitate

Transport
selectiv Existenţa
sedimentelor

TRANPORTUL DE
SPĂLAREA ŞI FUND
REGENERAREA
PIETRIŞULUI PERTURBAREA ALBIEI
AMENAJAREA ALBIEI

Fig. 10. Modelul conceptual al relaţiilor de feedback între forma albiei, debit, transportul de sedimente şi
dimensiunile particuleleor (după Ashworth & Ferguson ,1996)

3.2. SISTEMUL ALUVIUNILOR BAZINULUI DE RECEPŢIE

Sistemul aluviunilor caracteristic unui râu reprezintă triada aprovizionare – transport – depozitare, care
operează la diverse scări spaţiale şi temporale şi care incorporează componentele terestre şi acvatice ale
bazinului de recepţie al râului (Sear & al, 1995). Bazinul de recepţie este probabil cea mai mare scară la care

29 bankfull channel

27
operează sistemul, de vreme ce particulele pot fi furnizate, transportate şi depozitate în albia râului şi pe
suprafeţe de câţiva metri pătraţi. Sistemul aluviunilor bazinului poate fi privit ca parte a funcţiei de autoreglare
a bazinului râului, având componente importante de acumulare şi transport care ajută la conservarea
echilibrului dinamic între producţia şi evacuarea apei şi sedimentelor.
Aprovizionarea, transportul şi depozitarea apei şi sedimentelor dintr-un râu sunt controlate de factori
externi şi interni care guvernează balanţa între intrările de apă şi sedimente într-un sector al albiei.
Factorii externi includ geologia bazinului de recepţie, inclusiv activitatea tectonică, topografia – care poate
fi moştenită de la procesele anterioare care au acţionat în perioade climatice diverse -, tipologia solurilor,
tendinţele climatice, practicile de utilizare a terenurilor şi schimbările nivelului de bază.
Factorii interni de control includ caracteristicile granulometrice (dimensiuni, distribuţii) ale malurilor şi
patului albiilor (condiţiile de contur), caracteristicile vegetaţiei albiei şi coridorului riparian, panta fundului văii
şi morfologia albiei – care determină distribuţia energiei în secţiunile transversale şi valorile debitului bankfull.
La aceştia se adaugă factori de control provenind din feedbacku-urile dominante ale acumulărilor de
sedimente, care produc schimbări rapide în morfologie (de exemplu alunecările de versanţi sau tăierea
meandrelor).
Relativitatea rolului factorilor interni şi externi de control asupra mişcării apei şi sedimentelor în cadrul
bazinului înseamnă că prognozele fundamentate numai pe variabile externe – ca scurgerea de suprafaţă – vor
avea o utilitate redusă pentru practicienii în amenajarea albiilor. În schimb, după cum propune Newson
(1993)30 „sistemul aluviunilor caracteristic fiecărui bazin hidrografic, înainte de a începe orice nouă
dezvoltare, deţine propria estimare detaliată a mediului”.

3.3. ACUMULAREA SEDIMENTELOR ÎN RÂURI

Continuitatea sedimentelor rezultate din bazinul de recepţie este ilustrată în Figura 11. Continuitatea
cauză – efect este perturbată de perioade de acumulare de sedimente în fazele sistemului aluviunilor
caracteristic landşaftului şi râului. Durata de rezidenţă a sedimentelor în cadrul acestor depozite este foarte
variabilă şi depinde de:
 natura materialelor depozitate (cât de uşor sunt transportate);
 gradul de depozitare disponibil al unui anumit site (este posibil ca sedimentele să se
supra acumuleze şi să devină furnizori de sedimente);
 tipul de depozit; fie activ – cum ar fi dunele unde particulele sunt concentrate dar
totodată în mişcare, fie pasiv – unde sedimentele sunt imobile (de exemplu lunca sau
barele neinundate frecvent);
 acoperirea cu vegetaţie;
 depărtarea faţă de albie.
Scările temporale ale depozitelor de sedimente pot fi deduse pentru sectoare de vale şi de râu din istoria
planurilor topografice sau lucrări de teren. Deşi s-au elaborat metodologii de evaluare – teoretice şi empirice –
ale acumulării de sedimente, evidenţa aspectelor întâlnite sugerează că, pentru sistemele fluviale, capacitatea
de acumulare poate conduce atât la autoreglarea debitelor solide cât şi la schimbări rapide ale acestora, pe
măsură ce depozitele de sedimente devin instabile. La scări de timp mici (1 la 100 ani), coridoarele fluviale
acumulează mari cantităţi de sedimente. Reţeaua hidrografică dispune de o capacitate de tamponare între
sectorul superior şi cel inferior care se manifestă prin descreşterea producţiei de sedimente pe măsură ce cresc
oportunităţile de acumulare determinate de mărirea ariei de drenaj. Cu toate acestea stabilitatea acestor
depozite (lunca şi barele) se poate modifica astfel încât producţia de sedimente să crească spre aval pe măsură
ce aluviunile sunt furnizate prin eroziunea depozitelor anterior formate în zona superioară.
Efectul acumulărilor în reţeaua hidrografică poate fi accentuat sau redus, în funcţie de practica
amenajărilor de albii. Protecţiile conturului albiei pot acţiona în direcţia măririi timpului de rezidenţă a
aluviunilor depozitate în lunci şi deci în mărirea duratei perioadei de ajustare între cauză şi efect. Analog,
protecţiile artificiale ale depozitelor de aluviuni reduc efectiv aprovizionarea albiei cu sedimente, determinând

30 citat de Sear, Newson & Thorne, 2003

28
astfel erodarea altor depozite existente în albie. Activitatea elementelor acumulării de sedimente poate varia în
ZONA DE APROVIZIONARE
1 Alunecarea versantului

Alterare
100 000 ani

2 Blocarea albiei

3 Albia se agradează şi malurile se erodează

Debris de versant
Cca 36 000 ani

Forme stabile
Cca 700 ani

4 Eroziune malurilor odată cu creşterea barelor

ZONA DE TRANSFER

Bare active
9 - 26 ani

Bare inactive
Cca 100 ani 5 Reconstrucţia malului urmată de colaps
Albia principală
48 ani

6 Eroziunea malurilor datorită prăbuşirilor

ZONA DE ACUMULARE
7 Pierderea conductivităţii materialelor fine
spre luncă

8 Materialele fine sunt evacuate spre mare

Lunca inundabilă
4 000 ani

Fig. 11. Conectivitatea sedimentelor în

sistemul fluvial
(Sear, Newson & Thorne, 2003).

timp pe cale naturală, cu perioade în care depozitul este evacuat determinând episoade de relativ ridicate rate
ale producţiei de sedimente şi schimbare dinamică a râului. Această activitate poate varia şi spaţial la nivelul
bazinului de recepţie, rezultând un răspuns complex al acestuia la o schimbare dată în condiţiile de contur.

3.4. TRANSPORTUL DE SEDIMENTE ÎN RÂURI

Sedimentele sunt transportate în trei mari faze:

Transportul în soluţie
Transportul în suspensie
Ionii în soluţie nu au nici o semnificaţie morfologică directă, dar pot afecta
indirect morfologia prin influenţa pe care o au asupra creşterii plantelor şi
asupra erodabilităţii sedimentelor coezive.
Transport dominat de argilă şi praf şi chiar nisip – în cazul debitelor maxime.
Aluviunile sunt menţinute în coloana de apă ca efect al turbulenţei şi volumul
lor creşte odată cu creşterea debitului până în momentul în care
aprovizionarea este epuizată. Este important pentru construcţia luncilor şi
regiunilor de acumulare caracterizate prin curenţi cu viteză mică. Important
de asemenea pentru înnisiparea pietrişurilor.

29
Transportul de fund Dominat de sedimente mai grosiere (granulometrie mai mare decât cea a
nisipurilor fine) şi transportat de-a lungul patului albiei. Este determinant în
crearea morfologiei patului de tipul barelor şi riflurilor. Este limitat frecvent
de către aprovizionare, care complică relaţiile simple dintre debitul lichid şi
volumul de sedimente.

În timp, transportul de sedimente variază cu debitul lichid, iar în spaţiu variază cu reţeaua hidrografică. El
este controlat de rata de antrenare, cantitatea de sedimente disponibilă şi distanţa de transport a particulelor
individuale. Rata de antrenare şi disponibilitatea sedimentelor dint-un sector sunt controlate de factori ca
numărul de particule din acel sector, dimensiunile particulelor, compactarea particulelor în patul albiei şi
distribuţia câmpului vitezelor la nivelul patului albiei. Aceşti factori se modifică, aproape instantaneu, pe
parcursul unui singur eveniment hidrologic (viitură), sau în mod progresiv, în timp, o dată cu schimbările
produse la nivelul formei albiei sau curbei granulometrice.
Distanţa pe care se deplasează o particulă asigură informaţii importante asupra oportunităţii conectivităţii
între diferite sectoare ale albiei râului. În general, acest parametru este dificil de determinat, datorită
variabilităţii caracteristicilor albiei şi posibilităţii limitate de prognoză a transportului de sedimente. Cercetările
efectuate până în prezent sunt limitate la viituri singulare. Bunte & MacDonald (1995) evidenţiază că pentru
bazinele montane distanţele medii de deplasare a particulelor sunt de 10 km/an în cazul aluviunilor în
suspensie, 1 km/an în cazul nisipului şi 0,1 km/an în cazul pietrişurilor. Aceste constatări sugerează că pentru
multe reţele hidrografice mici, sedimentele în suspensie pot trece prin bazin cu condiţia ca oportunităţile de
depozitare să fie puţine şi efemere, în timp ce sedimentele mai grosiere par a rămâne în sistem pentru
perioade lungi de timp şi provin din surse relativ locale. Ultimul aspect este semnificativ; problemele
sedimentării particulelor fine – cum ar fi cele asociate ariilor de depunere a icrelor salmonidelor – par a fi
derivate mai mult din sursele difuze şi scara bazinului de drenaj. Este important de subliniat că datele
prezentate sunt medii şi sunt fundamentate pe o bază de date relativ săracă şi că – în general – conectivitatea
între sectoarele unui râu poate să se mărească pe parcursul unor perioade de relativ ridicată frecvenţă a
viiturilor, al unui eveniment extrem sau ca urmare a modificărilor albiei generatoare de majorări ale
conductivităţii prin reţeaua hidrografică.
Analiza istorică la scara bazinului râului demonstrează că nisipurile şi sedimentele în suspensie pot fi
deplasate prin bazine mari (cca 2 500 km2) pe parcursul a câţiva zeci de ani, în timp ce pietrişul poate asigura
legătura între sectoare de albie foarte îndepărtate între ele în perioade de cel mult 50 ani.

3.5. AJUSTAREA ALBIEI 31

Prognoza ajustărilor este problematică nu numai datorită faptului că variabile multiple pot răspunde
oricărei schimbări date ci şi datorită faptului că ratele schimbării variabilelor diferă în timp şi spaţiu. Pentru a
conceptualiza această problemă, geomorfologii au abordat ajustarea albiei râului în termenii unei serii de „stări
de echilibru”, adese caracterizate printr-o morfologie dată. Tranziţia între aceste stări are o relevanţă
directoare semnificativă. Calea urmată de ajustare a unei stări date a albiei către o altă stare poate implica o
schimbare rapidă sau un răspuns de tip prag. Predilecţia unei stări date a albiei de a se ajusta la schimbarea
regimului hidrologic şi al sedimentelor se numeşte senzitivitate. Capacitatea unei stări date a albiei de a se
adapta la schimbarea regimului hidrologic şi a regimului sedimentelor se numeşte rezilienţă. Cei doi termeni
sunt subtil diferiţi; albiile reziliente pot prezenta un prag de ajustare ca parte a răspunsului lor la schimbare, în
timp ce senzitivitatea albiilor se referă la rata şi mărimea acelui răspuns. Este de altfel posibil să existe albii atât
reziliente cât şi senzitive. În mod evident amenajarea acestor albii şi cerinţele acesteia în termenii atributelor
mediului şi ale celor sociale sunt foarte diferite faţă de albiile care sunt insenzitive sau mai puţin reziliente.
Noţiunile de senzitivitate şi rezilienţă pot fi extinse la bazinul de recepţie câtă vreme procesele bazinului
vor controla în mare măsură schimbările pe termen lung ale regimului hidrologic şi ale regimului
sedimentelor. Bazinele senzitive pot fi astfel privite ca acelea care vor răspunde rapid şi dramatic în termenii
variabilelor motrice Q şi QS. Bazinele reziliente sunt acelea care se pot ajusta la factorii externi care
controlează hidrologia şi generarea aluviunilor ajungând, în cele din urmă, la o nouă stare de echilibru
dinamic. Conceptual se poate identifica o matrice a bazinului (tipuri de albii care definesc mediul fluvial)

31 Sear, Newson & Thorne, 2003

30
descriind posibilele scenarii ale senzitivităţii formelor de relief la schimbarea mediului, de forma:
Tabelul 1
BAZIN ALBIE FORME DE RELIEF SENZITIVITATE
Senzitiv Senzitiv Sensibil Ridicată
Senzitiv Nesenzitiv Robust Scăzut
Nesenzitiv Senzitiv Robust/Sensibil Moderat
Nesenzitiv Nesenzitiv Robust Scăzut

Considerând diverse valori ale variabilelor motrice şi ale celor rezistente, se poate arăta că, cel puţin la
nivel calitativ, senzitivitatea sistemului variază în funcţie de natura materialelor de contur ale albiei:
Tabelul 2
Superior Superior
Piemont Piemont
Restricţionat Restricţionat
Aprovizionarea cu Episodică Episodică Moderată – Moderată –
sedimente (Ridicată) (Ridicată) Ridicată Ridicată
Puterea maximă a Ridicată Scăzută: moderată Moderată – Moderată –
râului: puterea critică Ridicată Ridicată
pentru mişcarea
sedimentelor
Materialul pe contur Aluvium Rocă în loc Aluvium Aluvium
Coluvium Coluviu
Vegetaţia malurilor Neglijabilă Neglijabilă Scăzută – Moderată Ridicată
Curbura formei plane Scăzută – Scăzută – Moderată Moderată – Moderată –
& sinuozitatea Moderată Ridicată Ridicată

Senzitivitatea Ridicată Moderată – Foarte ridicată Scăzută –

sistemului Scăzută Moderată
Aşa cum s-a arătat în capitolul referitor la stabilitatea albiilor, geomorfologii au elaborat numeroase
modele calitative – teoretice şi empirice – care încearcă să raporteze morfologia albiilor la schimbări în
regimul hidrologic şi regimul aluviunilor. Acestea sunt derivate, în cea mai mare parte, din studii asupra
albiilor cu paturi nisipoase. Ceea ce lipseşte acestor modele calitative este orice fel de îndreptare spre mărimea
schimbărilor factorilor conducători externi care ar putea declanşa o schimbare.

3.6. MORFOLOGIA ALBIEI

3.6.1. CLASIFICAREA ALBIILOR

Clasificarea şi descrierea trăsăturilor albiei este, probabil, cel mai comun aspect al geomorfologiei fluviale
cunoscut de nespecialişti.
Utilizarea oricărui sistem de clasificare a albiilor este o încercare de simplificare a relaţiei complexe dintre
râuri şi bazinele lor. Metodele clasificării râurilor sunt raportate la variabilele şi procesele fundamentale care
determină formarea albiilor. Ca orice clasificare, şi sistemele de clasificare a râurilor au avantaje şi dezavantaje
specifice. Între primele regăsim:
 asigurarea unui limbaj de comunicare comun diverselor specialităţi implicate în acţiunile
de restaurare/reabilitare/remediere;
 asigurarea posibilităţii de extrapolare a rezultatelor cercetărilor întreprinse asupra unui
număr restrâns de albii dintr-o anumită clasă, la un număr mare de albii aparţinând unui
spaţiu geografic relativ larg;
 asigurarea posibilităţii de interpretare a proceselor dominante de formare a albei şi
furnizarea unui punct de plecare fundamental în design-ul restaurării;
 sectoarele de referinţă clasificate pot fi utilizate ca modele ale albiilor stabile spre care
tinde restaurarea;
 sistemul de clasificare este foarte util în asigurarea unui control încrucişat de verificare a
concordanţei dintre valorile proiectate ale raportului lăţime/adâncime, sinuozităţii, etc.,
şi domeniul de variaţie al acestor variabile caracteristic tipului de albie ce urmează a fi
restaurat.
Între dezavantajele sistemelor de clasificare se enumără:

31
  determinarea adâncimii bankfull, sau a adâncimii debitului de formare a albiei poate fi
dificilă sau lipsită de acurateţe. Indicatorii de teren sunt de cele mai multe ori subtili sau
lipsesc şi nu sunt valabili dacă râul nu este stabil şi albia nu este aluvionară;
 Condiţia dinamică a râului nu este indicată de aproape nici una din clasificările
cunoscute;
 Răspunsul râului la perturbări sau acţiuni de restaurare nu sunt determinate numai de
sistemul de clasificare;
 Sănătatea biologică a sistemului nu este direct determinată printr-un sistem de clasificare
a râurilor;

3.6.1.1. Sisteme de clasificare a râurilor

Ordinul râului
O metodă de clasificare, sau ordonare a ierarhiei albiilor naturale dintr-un bazin hidrografic a fost
dezvoltată de Horton (1945) 32 , modificată ulterior de Strahler (1957) şi Yang (1971) 33 şi pezentată în Figura
12.
Determinarea ordinului râului utilizând metoda lui
Strahler este dependentă de scara hărţii folosite la
identificarea segmentului de ordinul I. Este dificil de făcut
comparaţii directe ale caracteristicilor morfologice a două
bazine hidrografice obţinute de pe harţi/planuri topografice
întocmite la scări diferite. Totuşi, relaţiile morfologice
fundamentale definite de Horton (legea ordinului râului,
legea pantei râului şi legea lungimii râului) şi Yang sunt
valabile pentru un bazin dat referit de aceeşi hartă, după
cum s-a subliniat si de către Clinciu (1983) în studiul de caz
asupra bazinului Bârsa superioară.
Yang (1971) 34 şi-a dezvoltat teoria căderii medii a râului
bazându-se pe o analogie cu principiile termodinamicii.
Teoria statuează faptul că raportul căderii medii (schimbare
Fig. 12. Sistemul de ierarhizare a reţelei
în altitudinea patului deasupra unui plan de referinţă) între
hidrografice (Horton – Strahler).
oricare două râuri de acelaşi ordin dintr-un bazin dat este
egal cu unitatea. Aceste rezultate teoretice au fost susţinute
de date referitoare la 14 bazine hidrografice din Statele Unite al căror raport mediu de cădere a fost de 0,995.
Ordinul râului este utilizat şi în conceptul de rivus continuus, descris într-un capitol anterior, pentru a
distinge diversele niveluri ale activităţii biologice.
Clasificarea lui Schumm (1977)
Schema de clasificare a lui Schumm (1977) combină criterii morfologice cu modalităţile dominante de
efectuare a transportului de aluviuni. El identifică (Fig. 13 şi tabelul 3) albii drepte, meandrate şi
despletite35 şi raportează atât modelul albiei 36 cât şi stabilitatea albiei la modul de efectuare a transportului de
sedimente.
Autorul a identificat albiile relativ stabile drepte şi meandrate, cu transport de aluviuni în suspensie
predominant şi materiale coezive în constituţia malurilor. Pe de altă parte, la celălalt capăt al spectrului
tipologic se află râurile despletite relativ instabile, caracterizate printr-un transport predominant de fund şi
albiile largi, nisipoase cu maluri constituite din materiale necoezive.
Transportul de sedimente se referă la tipul sau dimensiunile materialelor transportate de râu. Încărcarea

32 citat FISRWG, 2001

33 Ibidem
34 Yang, C.T., 1971, Potential energy and stream morphology. Water Resources Research 7(2): p 311 – 322 citat de FISRWG (2001)
35 braided
36 channel pattern  modelul albiei descrie forma plană a albiei.

32
totală poate fi împărţită în
încărcare cu sedimente de
fund şi sedimente în
suspensie. Încărcarea cu
sedimente de fund este
compusă din particule ale
căror dimensiuni se regăsesc
în cea mai mare proporţie în
curba granulometrică a
aluviunilor care constituie
fundul albiei. Aluviunile în
suspensie sunt compuse din
cele mai fine particule care
se regăsesc în cantităţi mici
în porţiunile mobile ale
patului. În mod frecvent
încărcarea cu sedimente este
divizată în încărcare de
fund, reprezentând acele
particule care se mişcă pe
sau în imediata vecinătate a
fundului albiei, şi încărcare
în suspensie, reprezentând
particulele care se mişcă în
coloana de apă. Dimensiunile Fig. 13. Sistemul de clasificare a albiilor aluvionare propus de
particulelor care se deplasează Schumm (1977) – Sursa: FISRWG (2001).
ca încărcare în suspensie pot
include o parte din încărcarea de fund , în funcţie de energia disponibilă pentru transport.

Tabelul 3
Modul de Stabilitatea albiei
Sedimentele Încărcarea de
efectuare a
albiei fund Agradare Degradare
transportului Stabilă
(M) (% din încărcarea (exces de debit (deficienţă de
sedimentelor şi (Râu graded)
% toatală) solid) debit solid)
tipul de albie
Albie de depunere
Albie de eroziune
încărcare în
Albie stabilă încărcare în
suspensie.
încăcare în suspensie.
Încărcare în Depunerile majore
> 20 <3 suspensie. Eroziune de fund
suspensie la maluri determină
w/d < 10; P>2,0; predominantă;
îngustarea albiei;
panta relativ mică lărgirea iniţială a
depunere pe fund
albiei minoră
initială minoră
Albie de depunere
Albie stabilă Albie de eroziune
încărcare mixtă.
încărcare mixtă încărcare mixtă.
Depuneril majore
Încărcare mixtă 5 - 20 3 - 11 w/d > 10, <40; Eroziune de fund
iniţiale pe maluri
P<2,0, > 1,3; panta iniţiale, urmate de
urmate de depunei
moderată lărgirea albiei
pe fund
Albie de depunere Albie de eroziune
Albie stabilă
încărcare de fund. încărcare de fund.
încărcare de fund
Încărcare de fund <5 >11 Depuneri pe fund Eroziune de fund;
w/d >40; P<1,3;
şi formarea de lărgirea albiei
panta relativ mare
insule predominantă

În accepţiunea acestui sistem de clasificare, albia stabilă este în concordanţă cu definiţia dată de Mackin
(1948) râului graded. O albie instabilă este fie de degradare (de eroziune), fie de agradare (de depunere). În
contextul definiţiei râului graded ca fiind în echilibru între sedimentele furnizate şi sedimentele transportate,
un râu agradat are exces de aprovizionare iar un râu degradat are un deficit de aprovizionare cu sedimente.

33
Clasificarea Montgomery & Buffington (1993)
Dacă sistemul de clasificare a albiilor propus de Schumm se aplică cu precădere albiilor aluviale,
Montgomery şi Buffington propun un sistem de clasificare asemănător extins la albiile aluviale, coluviale şi
stâncoase funcţie de răspunsul albiei la intrările de sedimente de-a lungul întregii reţele de drenaj.
Clasificarea autorilor se fundamentează pe ierarhia scărilor spaţiale care reflectă diferitele procese
geomorfologice şi factori de control ai morfologiei albiei.

iniţiere Curegere de debris

eroziune
depunere

v
e Debris organic mare
r b
s a Dominant imobil:
a Dominant mobil:
z blochează sedimente
n activează sedimente
i
t n c
r o
e l
c u c
e v a rifluri si
p i s adâncuri
t i c trepte - dune si
i a adâncuri ripluri
d pat plan
e
e

scurgere scurgere scurgere

difuza debris fluvială

PROFIL LONGITUDINAL IDEALIZAT

Fig. 14. Clasificarea albiilor după Montgomery şi Buffington

Modelul conceptual la scară mare în vedere longitudinală a albiei râului (Fig. 14. din Saldi – Caromile & al,
2004), din zona montană către zona de câmpie, prezintă succesiunea de morfologii de albii legate de
modificarea surselor dominante de aluviuni şi procesele de transport caracteristice. Coborând altitudinal de-a
lungul reţelei hidrografice, se întâlnesc excavaţii (rigole, hogaşe, ravene), albii coluviale, cascade, trepte şi
adâncuri37, paturi plane, adâncuri şi rifluri (vaduri), dune şi ripluri. În această coborâre altitudinală,
concomitent succesiunii de morfologii ale albiei, sursele de aluviuni trec de la eroziunea de suprafaţă a
versanţilor şi deplasări gravitaţionale în masă (alunecări, surpări, prăbuşiri) la eroziunea de adâncime a
depozitelor coluviale, eroziunea materialelor aluviale şi afluxul din amonte a sedimentelor fluviale.
Procesele de degradare (curgerea de debris) tranzitează de la iniţierea afuierilor la depunere. Debrisul
organic mare tranzitează de la starea dominant imobilă determinând capturarea şi blocarea aluviunilor la starea
dominant mobilă caracteristică sedimentelor. Dimensiunile sedimentelor descresc de la blocuri mari – rareori
puse în mişcare de forţele hidraulice – la bolovani, tranzitând în continuare prin pietrişuri – prundişuri şi
sistemele de nisipuri aluviale în care mişcarea sedimentelor pe patul albiei este caracterizată mai mult de
formele morfologice ale cestuia decât de o dimensiune caracteristică a aluviunilor. Cele şase morfologii
fundamentale ale albiilor aluviale – cascada, succesiunea trepte şi adâncuri, patul plan, succesiunea de vaduri
(rifluri) şi adâncuri, albia în regim şi albia despletită - sunt înlănţuite astfel încât reflectă un proces continuu.
În afara tipurilor de albii aluviale, Montgomery şi Buffington identifică încă două tipuri, respectiv albiile
coluviale şi albiile cu pat stâncos (Tab. 4), deşi acestea din urmă prezintă o dispersie neregulată, vis – à – vis
de incidenţa lor spaţială.
Autorii consideră coridoul fluvial ca pe un continuum între sectoarele sursă, sectoarele de transport
şi sectoarele de răspuns.

37 step-pool

34
 Tabelul 3. Clasificarea albiilor după Montgomery şi Buffington (1993). (din FISRWG, 2001)

Pat
Coluvii Aluvii
stâncos

Vaduri
Trepte şi Pat
Coluvial Despletit Regim (rifluri) şi Pat plan Cascade
adâncuri stâncos
adâncuri

Transport limitat Aprovizionare limitată

Vaduri
Trepte şi Pat
Despletit Regim (rifluri) şi Pat plan Cascade Coluvial
adâncuri stâncos
adâcuri
Materialul Variabil Nisip Pietriş Pietriş- Prundiş- Bolovăniş Blocuri Variabil
caracteristic prundiş bolovăniş
al patului

Modelul Lateral Multistrat Lateral Nici unul Vertical Nici unul Variabil
formelor oscilant oscilant oscilant
patului

Tipul De răspuns De răspuns De răspuns De răspuns De transport De transport De Sursă

sectorului transport

Elementele Forme ale patului Sinuozitate, Forme ale patului Granulometrie, Forme ale Granulometrie, Contur (pat şi Granulometrie,
(bare, adâncuri) forme ale patului (bare, adâncuri), maluri patului (trepte, maluri maluri) debris organic
dominante (dune, ripluri, granulometrie, adâncuri), mare
ale rugozităţii bare, maluri) debris organic granulometrie,
mare, sinuozitate, debris organic
maluri mare, maluri

Surse Fluviatile, Fluviatile, Fluviatile, prăbuşiri Fluviatile, Fluviatile, Fluviatile, Fluviatile, Versanţi,
prăbuşiri de prăbuşiri de de maluri, prăbuşiri de versanţi, versanţi, versanţi, Curgeri solide
dominante maluri, maluri, Albii inactive, maluri, Curgeri solide Curgeri solide Curgeri
de aluviuni Curgeri solide Albii inactive curgeri solide Curgeri solide solide

Elemente de Supraînălţări ale Supraînălţări ale Supraînălţări ale Supraînălţări ale Forme ale Zonele de Patul albiei
malurilor, forme malurilor, forme malurilor, forme malurilor, albii patului contracurent ale
stocare a ale patului ale patului, albii ale patului, albii inactive obstrucţiilor din
sedimentelor inactive inactive albii

Panta S<0,03 S<0,001 0,001<S<0,02 0,01<S<0,03 0,03<S<0,08 0,08<S<0,30 Variabilă S>0,20

caracteristică
(m/m)

Constângeri Neîncătuşate Neîncătuşate Neîncătuşate Variabile Încătuşate Încătuşate Încătuşate Încătuşate

caracteristice

Ditanţa între Variabilă 5 la 7 5 la 7 1 la 4 <1 Variabilă Variabilă

adâncuri
(multiplu de
lăţimea
albiei)

Sectoarele sursă sunt ariile situate la izvoare unde ratele medii de eroziune pe termen lung sunt mari şi, în
consecinţă, sedimentele transportate tind a fi mai degrabă provenite din surse locale decât aduse din
amonte. În sectoarele surse, pantele abrupte ale albiilor şi proximitatea evenimentelor catastrofale – cum ar fi
curgerile solide – nu permit acumulări de sedimente în albie.
Sectoarele de transport, ca şi sectoarele sursă, funcţionează eficient pentru dirijarea sedimentelor furnizate
din amonte şi dezvoltă o energie a curenţilor care înlătură posibilitatea formării de depozite aluviale extinse.
În contrast însă cu acestea din urmă, albiile primesc cea mai mare parte din debitul lor solid prin procese
fluviale de intrare din amonte, contribuţia eroziunii locale şi a proceselor de versant fiind mult redusă ca
semnificaţie.
35
 Sectoarele de răspuns sunt ariile în care, în perioade de timp geomorfologic lung, sedimentele s-au
acumulat şi sunt stocate ca „umpluturi”ale văilor (ex. luncile şi terasele). Acestea – definite ca albii aluviale,
construite în propriile depozite – îşi ajustează forma („răspund”) ca urmare a modificărilor survenite în
cuantumul şi calibrul intrărilor de sedimente sau în regimul debitelor lichide (volume şi intensităţi).
Sistemul de clasificare a albiilor Rosgen (1994)
În 1994, David L. Rosgen a publicat A Classification of Natural Rivers. Datorită caracterului ei deosebit de
util în restaurarea râurilor, acest sistem de clasificare a devenit deosebit de cunoscut şi a fost însuşit de
majoritatea hidrologilor, inginerilor specialişti în hidraulică, geomorfologi şi biologi implicaţi în refacerea
funcţiei biologice şi stabilităţii râurilor degradate.
Sistemul Rosgen clasifică râurile având ca fundament morfologia albiei, astfel încât să fie posibilă oricând
o descriere cantitativă logică şi reproductibilă, bazată pe măsurători în teren. Obiectivele clasificării sale,
descrise de însuşi David Rosgen, sunt:
1) Stabilirea comportamentului râului pornind de la imaginea sa;
2) Dezvoltarea relaţiilor hidraulice şi sedimentologice specifice fiecărui tip de râu;
3) Asigurarea unui mecanism de extrapolare a datelor specifice unei locaţii la sectoare de
râu având caracteristici similare;
4) Asigurarea unui cadru solid de referinţă pentru comunicare unitară între diverse
discipline şi părţi implicate, privind morfologia şi starea unui râu;
Sistemul de clasificare Rosgen constă în patru nivele ierarhizate (I … IV, Fig. 16), ale căror limite de
detaliere variază de la descrieri calitative generale la estimări cantitative minuţioase.
Nivelul I reprezintă caracterizarea geomorfologică care stabileşte opt categorii majore de râuri, desemnate
cu „A”, „B”, „C”, „D”, „DA”, „E”, „F” şi „G”, în funcţie de intervalul dominant de variaţie a pantei, tipul de
secţiune transversală şi forma dominantă în plan.
Nivelul II reprezintă nivelul descrierii morfologice şi implică determinări în teren. La acest nivel, fiecărei
categorii majore i se ataşează un indice numeric (de la 1 la 6), în funcţie de caracteristicile dominante ale
materialului constituent al patului albiei (stâncă compactă şi blocuri, bolovani, prundiş, pietriş, nisip,
praf/argilă), raportul de excavare (Fig. 15), raportul Lăţime/Adâncime (W/D), sinuozitate, numărul de albii şi
pantă. Pe baza acestor criterii se definesc circa 100 de tipuri particularizate de râuri (Fig. 17).
Rosgen utilizează
Lăţimea văii inundabile
debitul bankfull pentru a
reprezenta debitul de
nivelul bankfull 2 x adâncime max formare a albiei. Toate
relaţiile morfologice luate
în considerare de
clasificarea Rosgen se
raportează nivelul
bankfull38, ceea ce implică
Fig. 15. Raportul de excavare măsoară gradul de incizare a albiei, respectiv
determinarea cu acurateţe
lăţimea inundabilă/lăţimea bankfull (albiei pline)
a acestuia.
Cu excepţia raportului de excavare şi a raportului W/D (ambele dependente de adâncimea bankfull39),
toţi parametrii sunt derivaţi din măsurători directe.
Prin definiţie, nivelul bankfull reprezintă înălţimea luncii adiacente albiei active. Dacă albia este încastrată
(sau excavată40), nivelul bankfull se identifică cu linia afuierilor, bancheta sau vârful barelor. Dacă râul nu este
excavat, nivelul bankfull se regăseşte aproximativ pe linia cotei superioare a malurilor.
Sinuozitatea reprezintă raportul dintre lungimea râului şi lungime văii pe care acesta o străbate, sau, ca
variantă alternativă, raportul dintre panta văii şi panta râului.

38 bankfull stage
39 bankfull depth
40 entrenched

36
 F. DE CTRL. PROCESE MATERIALE INFLUENŢA ZONE MARI DE
STRUCTURALI FLUVIALE DEPUSE CLIMATICĂ VEGETAŢIE
LITOLOGIA

RELIEFUL BAZINULUI FORME DE TEREN MORFOLOGIA ALBIEI

BAZINUL HIDROGRAFIC

REŢEAUA DE DRENAJ

PANTA ALBIEI: MODELE DE ALBIE:

Panta văii/Sinuozitatea CARACTERIZARE Monofilară
GEOMORFOLOGICĂ Multifilară
FORMA ALBIEI: NIVELUL I Anastomozată
Îngustă – Adâncă Tipuri de râuri Sinuozitate
Largă – Puţin adâncă „A” ………… „G” Raportul Lăţimii Meandrului

DESCRIERE MORFOLOGICĂ
RAPORTUL DE EXCAVARE PANTA ALBIEI
NIVELUL II
RAPORTUL LĂŢIME/ADÂNCIME MATERIALELE DIN ALBIE
Tipuri de râuri
SINUPZITATEA „A1 – A6” ………… „G1-G6”

VEGETAŢIA RIPARIANĂ
MODELUL DEPUNERILOR POTENŢIALUL DE EROZIUNE A
APARIŢIA DEBRISULUI MALURILOR
MODELUL MEANDRULUI „STAREA” SAU CONDIŢIA REGIMUL CURGERILOR
STABILITATEA ALBIEI EVALUÎND RÂULUI „STAREA” DE ALTERARE A
…. APROVIZIONAREA CU ALBIEI:
SEDIMENTE NIVELUL III … DIMENSIUNI
… STABILITATEA PATULUI … FORME
… ‚STAREA’ RAPORTULUI … PANTA
Lăţime/Adâncime … MATERIALE CONSTITUIENTE

DETERMINĂRI STABILITATE:
SEDIMENTOLOGICE:
Aluviuni târâte Agradare/ Degradare
Aluviuni în suspensie NIVELUL DE VALIDARE
SEDIMENTE:
Schimbări în acumularea şi
NIVELUL IV
DETERMINĂRI HIDROLOGICE: granulometria sedimentelor
Hidraulice Ratele de eroziune a malurilor
Rezistenţă Tendinţele de fixare/Distribuţie în
Hidrografe timp - Stabilitatea

Fig. 16. Nivelele sistemului de clasificare Rosgen

Dimensiunile particulelor aluviunilor constituente ale patului, utilizate în clasificare sunt reprezentate de
dimensiunea dominantă a particulelor de pe suprafaţa patului, determinată în teren prin procedura „numărării
pietrelor”41, sau procedeul modificat pentru dimensiuni ale particulelor cel mult egale cu cele ale nisipului.
Excavarea descrie relaţia dintre râu şi valea sa şi este definită (Fig. 15) ca grad de incizare a râului în
fundul văii. Este totodată o estimare a măsurii în care un râu poate accede la lunca inundabilă. Raportul de
excavare utilizat în clasificarea Rosgen este definit de raportul între lăţimea inundabilă a văii – măsurată la
nivelul dat de dublul nivelului bankfull al albiei - şi lăţimea albiei pline. Dacă lăţimea inundabilă a văii
depăşeşte de 2.2 ori lăţimea bankfull, râul este considerat slab excavat/”încătuşat” şi are acces direct la lunca

41 pebble - count – procedeu fundamentat de Wolman, 1954, pe larg descris de Bunte & Abt, 2001.

37
 sa. Un râu este considerat excavat (incizat) dacă raportul de excavare este mai mic de 1.4.
La nivelul III se realizează o evaluare a condiţiei râului şi a stabilităţii sale, implicând o evaluare şi
prognoză a eroziunii albiei, condiţiilor de dezvoltare a vegetaţiei ripariene, modificărilor albiei etc.
Nivelul IV reprezintă verificarea prognozelor efectuate la nivelul precedent, constând în determinări ale
transportului de sedimente, debitelor lichide şi stabilităţii.

ALBII MONOFILARE ALBII MULTIFILARE

RAPORT MODERAT EXCA-

EXCAV. EXCAVATE (Raport:<1,4) VATE (1,4-2,2) SLAB EXCAVATE (>2,2,)

W/D MIC
MEDIU la MARE MEDIU FOARTE MIC MEDIU LA MARE FOARTE MARE MIC
W/D >12 W/D <12 W/D >12 W/D >40 W/D<40
W/D <12 W/D >12

SINUOZI- MICĂ MEDIE MEDIE MEDIE F. MARE MARE MICĂ MICĂ-

TATE (<1,2) (>1,2) (>1,2) (>1,2) (>1,5) (>1,2) (<1,2) MARE
1,2-1,5

TIP RÂU

PANTA DOMENIU DOMENIU DOMENIU DOMENIU DOMENIU DOMENIU DOMENIU DOME

NIU

Granulometrie

STANCA

BOLOVANI

PRUNDIŞ

PIETRIŞ

NISIP

PRAF
ARGILĂ

Fig. 17. Nivelul II al sistemului de clasificare a râurilor propus de Rosgen (din Rosgen, 1994 şi FIRSWG, 2001)
Tabloul constituie o cheie de clasificare. Ca funcţie a „continuităţii variabilelor fizice” în cadrul sectoarelor de râu, valorile rapoartelor de
excavare şi sinuozitate pot varia faţă de cele prezentate în limitele ±0,2 unităţi, în timp ce raportul W/D în limitele ±2,0 unităţi
Deoarece în sistemele fluviale formele şi procesele sunt interdependente, sistemul Rosgen, deşi definit
strict în raport cu morfologia, poate fi utilizat pentru a deduce caracteristicile proceselor dominante. El are
avantajul de a se exprima în termeni cantitativi, mult mai obiectivi decât termenii calitativi ai sistemului
Montgomery şi Buffington.

4 . RO L U L V E G E TA Ţ I E I Î N A J U S TA R E A A L B I I L OR

4.1. ALBII MONTANE

D’Agostino (2005) constată că reţeaua hidrografică a multor bazine montane poate fi descompusă în
două tipuri distincte de albii:
1) incizări coluviale;
2) sectoare aluvionare.
38
 Reţeaua aluvionară subscrie toate sectoarele acelor colectori al căror pat este constituit din sedimente pe
care fluxul hidric poate să le transporte şi selecţioneze.
Faţă de o albie în rocă, un sector aluvionar este supus unei evoluţii a geometriei sale destul de dinamice în
timp, putând determina, atât spaţial cât şi temporal, alternanţe ale fenomenelor de eroziune şi depunere.
Reţeaua coluvială se defineşte ca acea reţea care se dezvoltă în partea superioară a bazinului hidrografic,
caracterizată de incizarea mai mult sau mai puţin evidentă a substratului sub acţiunea directă a concentrării
scurgerii superficiale. Sectoarele de incizare coluvială pot fi considerate acele mici cursuri de apă (de ordinul I)
susţinute de o firavă sau efemeră capacitate de transport.
Adâncimea limitată a incizării şi caracterul efemer al fluxurilor hidrice în reţeaua coluvială nu determină
mobilizarea masivă a sedimentelor localizate în albii. Debitul intermitent poate mobiliza doar o parte a acestor
materiale şi, ceea ce este important, nu determină o selecţie a lor prin transport, aşa cum se întâmplă în
sectoarele din aval. Având pante accentuate, sectoarele coluviale ale bazinelor montane pot induce un
transport masiv de sedimente (curgeri detritice şi/sau curgeri noroioase), relaţionat în cele mai frecvente
cazuri cu însuşi procesul de autoformare a albiei şi influenţat de aportul de materiale din sectoarele în rocă
superioare, alunecările superficiale ale versanţilor şi descărcarea pulsatorie de sedimente acumulate în timp sub
efectul controlului puternic exercitat de vegetaţia arborescentă (debrisul organic mare).
Constituind componenta elementară a reţelei hidrografice, reţeaua coluvială reprezintă o formă de
tranziţie între depozitul de suprafaţă al versantului şi reţeaua hidrografică propriu zisă.
Cercetări întreprinse de D’Agostino & Vianello (2005) au arătat că reţeaua coluvială există dacă, şi numai
dacă, puterea râului definită de:
Ω  γQ bf S , în care: Qbf este debitul bankfull, se situează în intervalul [ 35•S0,87 ; 312•S0,97]. Valorile din
afara acestui domeniu reprezintă fie scurgerea dispersă pe versant (sub limita inferioară), fie reţeaua aluvionară
( peste limita superioară)42.
Malcolm D. Newson – coautor în Sear & al, 2003 – arată că între factorii de control ai albiilor de râuri din
zona montană şi zona de altitudini absolute mici (definiţi conform Fig. 10), există următoarele diferenţe:
Factori de control ai albiei Râuri montane Râuri de şes
Hidrograful afluxului Ascuţit; curbă de frecvenţă a viiturilor Viituri cu durată mare; curba frecvenţelor
abruptă; efecte ale topirii zăpezilor viiturilor moderată; adesea regularizate
prin construcţii hidrotehnice
Afluxul de sedimente Domină aluviunile târâte; surse de Domină aluviunile în suspensie; surse de
sedimente locale; efect accentuat al aluviuni  eroziunea malurilor sau surse
pădurii şi lacurilor de acumulare generale ale bazinului de recepţie;
Probleme de calitate a sedimentelor
Panta văii Abruptă, îngustă Lină, largă. Efecte ale luncii şi curgerilor
secundare asupra puterii râului
Materialele din pat/maluri Grosiere, coezive dar cedează pietrişuri Fine, coezive
Vegetaţia ripariană Dispersă în zona superioară a bazinului; Adesea agricolă – arabil şi maluri
păduri semi naturale în ariile destabilizate masiv de zootehnie; acces
nedezvoltate43 al turmelor la bare
Geometria secţiunii Rapoarte W/D extreme (gâtuite - Raport mic W/D în aluviuni coezive.
despletite) Adesea raportul este modificat de
ingineria hidraulică
Profilul în lung Pantă mare; frecvent zone de instabilitate Lină; adesea controlat de structuri
şi adesea impact local al viiturilor generate de creşterea sezonieră a
plantelor
Forma în plan Prezent întreg domeniul; mult mai Constrânsă/afectată de inginerie dar în
dinamică dacă nu este constrânsă de general sinuasă, chiar dacă este stabilă
coeziune/rocă/ingineria hidraulică
(corectarea torenţilor)
Aval de reţeaua coluvială, râurile montane se caracterizează printr-o sinuozitate redusă, sectoarele
rectilinii, cu lungimi echivalente cu 20 – 25 W fiind mult mai frecvente. Categoria albiilor rectilinii –
dominante în sectoarele montane – se caracterizează prin pante accentuate (1…2%), o granulometrie a
sedimentelor eterogenă, predominant grosieră, lipsa câmpiilor aluvionare extinse, aflorimene de rocă în lungul
malurilor, absenţa corpurilor aluvionare centrale, secţiuni încătuşate, profil al fundului încastrat în vale.

42 Este interesant de subliniat că autorii definesc acest interval ca „ragione di esistenza del reticolo coluviale” – rom. = „raţiune de
a fi a reţelei coluviale”; o exprimare plastică a complexelor procese de ajustare a albiei.
43 autorul are în vedere situaţia existentă în Marea Britanie

39
 Transportul solid este dominat de aluviunile târâte, flancat de curenţii hiperconcentraţi ai curgerilor
detritice (cu precădere în bazine sub 1000 ha şi pante peste 20%). Nivelul energetic al cursurilor rectilinii este
destul de ridicat, puterea unitară a curentului situându-se între 300 şi 1000 W/m2. În căutarea unui echilibru,
această energie este contrabalansată de o granulometrie mare a sedimentelor şi de organizarea în unităţi
morfologice puternic disipative reprezentate de praguri şi adâncuri – în terminologia propusă de Manoliu,
1973 pentru step – pool, praguri şi adâncituri. Dezvoltarea acestor unităţi se întrerupe brusc, sau se alterează
semnificativ dacă din amonte se furnizează, în mod neaşteptat un debit solid excesiv generat de fenomene de
alunecare adiacente albiei, care sunt foarte frecvente în zona flişului carpatic.
Sectoarele cu praguri şi adâncuri se dezvoltă pe pante mai mari de 3-4%.
Cercetări întreprinse de D’Agostino & Vianello (2004), relevă faptul că Wbf (lăţimea albie bankfull) a
segmentelor de albie caracterizate de praguri şi adâncituri tinde să crească aproape linear cu suprafaţa drenată,
iar rata creşterii lăţimii unităţii de adâncuri este mai mică cu cca 30% faţă de rata creşterii lăţimii unităţii de
praguri. Acest rezultat – după opinia autorilor – poate fi atribuit circumstanţei că sectoarele de adâncuri
preferă, prin formarea lor, secţiunile cele mai strâmte (cel mai adesea datorită încătuşării generate de strate
dure care aflorează în zona malurilor). Pe de altă parte, repezişurile, care induc cvasicontinuu, la nivelul
patului albiei, fenomene de pavare, încurajează un fenomen de eroziune majoră a malurilor.
După D’Agostino (2005), înălţimea pragurilor variază în intervalul (14)D90, iar raportul H/D90 se
situează între 2 şi 2,5. După acelaşi autor, unul din elementele caracteristice cele mai importante ale
adâncurilor este lungimea de undă a pragului (LS),care exprimă interdistanţa dintre secţiunile albiei având
viteza medie a curentului similară:
Ls  (0,5 1,6)Wbf
în medie raportul LS/Wbf fiind egal cu 1. În sectorul cu adâncuri câmpul de mişcare este dominat de
repetate salturi hidraulice, astfel încât, în special în condiţii de inundaţie, se dezvoltă aval de prag vârtejuri mai
mult sau mai puţin înecate. Conform acestei ipoteze factorul de scară cel mai important pentru LS ar putea fi
înălţimea pragului H sau diferenţa de nivel între praguri succesive (z). Pe baza cercetărilor proprii, D’Agostino
stabileşte că valoarea medie a raportului LS/H este de 5,7, cu 70% din valori situate în intervalul 4…7, iar
relaţia dintre LS şi z se exprimă prin funcţia:
LS = 6,18 z0,48
Deoarece adâncimea curentului este direct legată de debitul lichid, acesta la rândul lui determinând Wbf,
relaţia precedentă se ameliorează dacă se raportează şi la aceasta:
LS = 2,73 z0,32 Wbf0,47
care prin coeficientul de determinare ridicat (r= 0,71), pare a confirma dubla dependenţă a lungimii de
undă de diferenţa de nivel dintre praguri succesive şi adâncimea curentului (sau debitul de formare).

Concluzia este demnă de luat în seamă în studiul şi analiza sectoarelor pe care se prevăd amenajări de albie
cu traverse. Plecând de la considerentele de mai sus şi conducând măsurători pe sectoare de albie cu adâncuri
se pot stabili relaţii de amplasare cvasinaturale a succesiunii de traverse. Totodată măsurători conduse pe
sectoare amenajate, pe care s-au produs accidente şi avarii la lucrările transversale de această natură, pot
genera un răspuns la întrebarea: de ce prima traversă dintr-un sistem este foarte repede eliminată ?

În albiile montane în care nisipurile şi pietrişurile devin dominante, apare o altă succesiune morfologică:
vadurile şi adâncurile – în terminologia propusă de Ichim & al, 1989, pentru riffle and pool.
Geneza vadurilor şi adâncurilor este atribuită, după D’Agostino (2005), faptului că pentru a fi o albie
rectilinie, ajustarea sinusoidală a firului principal al curentului induce formarea unor corpuri sedimentare
alternante la care se asociază fenomene acceleratoare (în vad) şi deceleratoare (în adânc) ale curentului.
Cercetările întreprinse de autor evidenţiază faptul că interdistanţa dintre vaduri succesive este controlată în
cea mai mare măsură de Wbf şi LR = (57) Wbf. După Yalin (1992)44, citat de D’Agostino (2005), relaţia
LR=f(Wbf) este justificată de structura macroturbulentă a curentului care determină formarea vârtejurilor

44 Yalin, M.S., 1992, River mechanics. Pergamon, Oxford, England

40
orizontale având dimensiuni proporţionale cu lăţimea albiei şi localizate la o distanţă teoretică de cca 2Wbf ~
6,3 Wbf, care nu este departe de raportul mediu LR /Wbf = 6, stabilit de D’Agostino.
În concordanţă cu Montgomery & Buffington (1993), o atâ morfologie caracteristică albiilor montane
rectilinii este albia cu pat plan. Aceasta prezentă, conform autorilor, o ajustare regulată a profilului fundului,
iar secţiunea conservă o anumită rectangularitate. Granulometria caracteristică acestor albii este mai uniformă
decât cea a sectoarelor amonte-aval limitrofe. Aceste sectoare reflectă o condiţie de echilibru substanţial între
puterea curentului şi alimentarea solidă fiind oarecum similare vadurilor, deosebirea esenţială faţă de acestea
fiind determinată de absenţa barelor longitudinale de-a lungul malurilor.
În sfârşit, o ultimă unitate morfologică de tip aluvionar, caracteristică albiilor montane, este albia
despletită (braided). Principalul atribut procesual al ajustării este determinat în acest caz de reglarea alimentării
solid excesive – nu rareori pulsatorii – provenite din sectoarele de reţea cu capacitate de transport foarte
mare.
După Grant & al (1990), conform unui studiu privind morfologia albiilor montane, unităţile de albie
caracteristice sunt clasificate în raport cu panta medie astfel:
 adâncuri  0,5%
 vaduri  1,1%
 praguri  2,9%
 cascade  5,5%
 trepte  17,3 %
Secvenţele praguri – adâncuri sunt create de particule care reprezintă 90% din curba granulometrică a
materialului din patul albiei, iar interdistanţa dintre praguri este invers proporţională cu panta albiei.
Springer & Golden (2005) pornind de la constatarea că există puţine cercetări îndreptate spre stabilirea
unor relaţii între geometria hidraulică a albiei, dimensiunile caracteristice ale sedimentelor şi puterea râului în
bazine hidrografice montane cu suprafeţe sub 1 000 ha, întreprind o serie de cercetări de teren şi
concluzionează că:
 caracterizarea şi descrierea într-un model a sistemelor fluviale montane poate fi
făcută utilizând reguli şi relaţii relativ simple cum ar fi ~f(d50);
 în cadrul sistemului diametrul median al aluviunilor (d50) şi puterea unitară a râului ()
sunt ajustate mutual;
 există o relaţie liniară logaritmică puternică între panta albiei şi raportul d50/F, unde F
este aria de drenaj, atribuită ajustării mutuale a pantei în raport cu diametrul median al
aluviunilor;
 ajustările mutuale menţionate nu sunt dependente de rezistenţa substratului, puterea
unitară a râului nefiind influenţată de formaţiunile geologice subiacente sau morfologia
albiei.
 fluctuaţiile puterii unitare a râului reflectă ajustări sistematice ale parametrilor geometriei
hidraulice, inclusiv ale pantei albiei.

4.2. ZONA RIPARIANĂ

Integritatea ecologică a ecosistemelor coridorului fluvial este direct controlată de integritatea şi

caracteristicile ecologice ale populaţiilor de plante care îl constituie sau înconjoară. Ecosistemele vegetale sunt
o sursă de energie pentru comunităţile biologice, asigură habitatul fizic şi moderează fluxul de energie solară
receptat de ecosistemele acvatice şi terestre.
După definiţia dată de (Stevens & al, 1995), Tubman & Price (1999), zona ripariană se referă la „aria
adiacentă râurilor, suficient de umedă şi suficient de frecvent inundată pentru a dezvolta şi susţine o
cuvertură vegetală naturală distinctă de vegetaţia caracteristică staţiunilor cu drenaj normal învecinate”.
Andrich (2005) evidenţiază faptul că ecosistemul fluvial sau torenţial este în general un habitat complex,
un sistem ecologic cu dinamică spaţială şi temporală care se întreţine într-un continuu proces de ajustare a

41
echilibrelor. Habitatul montan este constituit dintr-o reţea hidrografică în cadrul căreia de distinge o
încrengătură de albii cu dinamică activă şi controlată substanţial de morfologia teritoriului şi propria sa
morfologie, de substratul litologic şi structura geologică, peste care se suprapun structuri hidrotehnice
realizate în ultima sută de ani.
Variabilitatea regimului hidrologic determină modificări continue care influenţează diversele elemente
constituente ale cenozelor. Torenţialitatea determină o construcţie şi destrucţie a habitatului în defavoarea
succesiunii ecologice naturale; în acelaşi timp permanenta transformare generată de aceasta determină o
continuă reîntinerire a cenozelor vegetale, într-un continuu joc de recolonizare a suprafeţelor virgine apărute
după fiecare viitură.
Cenozele vegetale localizate de-a lungul coridorului fluvial constituie cel mai adesea un tip de vegetaţie
azonală, relativ independentă de altitudine. Componentele lor nu sunt selecţionate atât de climatul general sau
local cât de regimul hidrologic care condiţionează geneza solului, disponibilitatea hidrică şi aprovizionarea cu
substanţe nutritive.

Debitul şi viteza apei determină modelarea continuă a sistemului şi generează răspunsuri din partea
componentelor biotice ale sistemului, a căror cunoaştere şi a căror înţelegere constituie fundamentul unei
planificări şi gestionări corecte a mediului fluvial sau torenţial. Prin cuantumul şi variabilitatea sa debitele
lichide şi solide influenţează morfologia cursului de apă şi, în consecinţă, dezvoltarea formaţiunilor ripariale.

La nivelul albiilor torenţiale dezvoltate în zona montană a Italiei – din majoritatea punctelor de vedere
aproape similare celor dezvoltate în zona montană a României – Aldrich (2005) distinge trei mari categorii de
vegetaţie caracteristică coridorului fluvial:
A. vegetaţia pionieră de albie
B. vegetaţia ripariană propriu zisă
C. vegetaţie ripariană de tranziţie
Remarcând faptul că albia torenţială este un ambient dinamic în interiorul căruia curenţii fluxului hidric
generează trasee cvasimeandrate, dirijate de depozitele aluviale, depozitele detritice grosiere, acumulările de
debris organic şi suprafeţele protejate de vegetaţie şi că aceasta este caracterizată de un transport solid masiv,
autorul distinge – pe baza unor elemente staţionale specifice – următoarele formaţiuni pioniere, încadrate în
prima categorie (din care am selectat doar pe cele posibil a fi prezente şi în România):
A.1. Salicete cu Salix eleagnos (comunitatea sălciilor de râpă) – tipice
de-a lungul cursului de apă cu regim torenţial. Alături de specia
definitorie se regăseşte Salix purpurea, Populus Nigra şi Alnus
incana.
A.2. Salicete cu Pinus sylvestris – localizate pe depozite detritice ±
aluviale, în condiţii de ariditate şi la marginea luncilor, pe arii mai
puţin influenţate de dinamica torenţială;
A.3. Formaţiuni de Salix spp., Alnus incana, Populus nigra şi Pinus
sylvestris;
A.4. Formaţiunea cu Hippophae rhamnoides, formaţiune pionieră des
întâlnită în albiile montane carpatice;
A.5. Formaţiuni cu Calamagrostis pseudophragmites;
În a doua mare categorie, formaţiuni ripariene propriu zise, Aldrich (2005) identifică:
B.1. Salicete cu Salix alba;
B.2. Alnete cu Alnus incana;
B.3. Formaţiuni de amestec Salix, Alnus incana şi Populus nigra;
B.4. Alnete cu Pinus sylvestris;
B.5. Alnete cu Fraxinus excelsior;

42
 Diversitatea asocierilor vegetale este determinată de variabilitatea în timp şi spaţiu. Dacă în interiorul şi
imediata vecinătate a albiilor se regăsesc multipli de unităţi vegetale care se raportează fie la populaţiile
pioniere fie la formaţiunile ripariene, pe măsură ce ne îndepărtăm de influenţa directă a proceselor de albie şi
acestea interferează cu procesele de versant, aceste unităţi se amestecă speciile caracteristice versanţilor
intervenind mai mult sau mai puţin pregnant în compoziţii. Se distinge astfel ce-a de-a treia categorie de
formaţiuni, cea de tranziţie, în care, alături de speciile pioniere/ ripariene tipice apar specii forestiere
caracteristice formaţiunilor de versant, între acestea Aldrich (2005) evidenţiind:
C.1. Alnete cu Fraxinus excelsior şi Acer pseudoplatanus;
C.2. Pinete cu Pinus nigra;
C.3. Pinete cu Pinus sylvestris
C.4. Pinete cu Pinus mugo
C.5. Făgete submontane;

4.3. ROLUL VEGETAŢIEI ÎN AJUSTAREA ALBIILOR

Schmidt & Potyondy (2004) arată că o albie care funcţionează normal, nu numai că asigură transportul
apei şi sedimentelor, ci menţine vegetaţia adecvată adiacentă sieşi pentru a asigura protecţia integrităţii
malurilor şi luncii şi totodată elimină vegetaţia perenă din cuprinsul său pentru a-şi asigura o secţiune liberă
corespunzătoare. Acest rol – ce pare paradoxal – se manifestă datorită contradicţiilor care există între
vegetaţie şi curenţii albiei. Plantele tind, în mod continuu, să invadeze şi să ocupe orice suprafaţă umedă
viabilă. Rezultă o populaţie densă cu înrădăcinare abundentă care determină protecţia malurilor împotriva
forţelor de antrenare generate de curenţii de apă.. Apa are o influenţă pozitivă asupra vegetaţiei deoarece
asigură umiditatea necesară supravieţuirii plantelor, dar, inundă şi afuiază totodată vegetaţia instalată pe
conturul secţiunii active a albiei. Din punct de vedere al mentenanţei albiei, latura negativă a dezvoltării
plantelor constă în aceea că vegetaţia se instalează în albie în timpul perioadelor de ape mici, obstrucţionând
funcţia de transport a apei şi aluviunilor în perioada apelor mari.
Cei mai importanţi factori fizici implicaţi în ajustarea albiilor, raportaţi la vegetaţie, sunt rolul pe care îl
joacă sistemul de rădăcini al plantelor în consolidarea solurilor din maluri şi modul în care vegetaţia luncii
determină creşterea rezistenţelor hidraulice în perioadele de inundaţii, cu implicaţii în micşorarea vitezelor,
capturarea aluviunilor şi menţinerea altitudinii relative a luncii. Vegetaţia adiacentă conturului activ al albiei,
de-a lungul acesteia este implicată în stabilitatea malurilor fiind astfel deosebit de importantă în mentenanţa
râurilor.
De-a lungul secolelor, vegetaţiei i s-a recunoscut funcţia stabilizatoare asupra malurilor, raportată atât în
ceea ce priveşte procesele erozionale cât şi în ceea ce priveşte procesele de deplasare în masă. Bischetti (2005)
citează un document din China, din anul 1591, în care se fac menţiuni în formă explicită privind utilizarea
vegetaţiei la stabilizarea malurilor. Acelaşi autor arată că, istoric vorbind, acest rol pozitiv al vegetaţiei a
condus la conceperea şi utilizarea multor tipuri de lucrări fundamentate pe contribuţia vegetaţiei la apărarea
malurilor, dar că „ acest tip de lucrări, după ce au fost abandonate într-un trecut recent, în favoarea lucrărilor
realizate cu materiale inerte, au început a fi reevaluate în primii ani ai secolului XXI, de către cercul
tehnicienilor de inginerie naturistă, încercându-se o îmbinare a exigenţelor privind apărarea malurilor cu cele
privind mentenanţa albiei, în limitele naturalului”.

4.3.1. SECŢIUNEA TRANSVERSALĂ

După cum subliniază Ichim & al (1989), vegetaţia din maluri exercită un control important în ceea ce
priveşte forma secţiunii transversale, evident mai ales în cazul albiilor mici, în lungul cărora se identifică
variaţii ale lăţimii lor în funcţie de formaţiunea vegetală dominantă a zonei ripariene tranzitate.
În acest context autorii citează lucrarea lui Zimmermann & al (1967)45, care, în urma unor cercetări
întreprinse pe albii ale râurilor mici din Vermont (SUA), constată că lăţimea albiilor care traversează o zonă
ripariană dominată de formaţiuni forestiere este – paradoxal în raport cu binecunoscutul efect de protecţie al

45Zimmermann, R.C., Goodlet, J.C., Corner, G.H., 1967, The influence of vegetation on channel form of small streams. IASH publication 75,
pp 255-275.

43
acestora – mai mare decât cea a albiilor care traversează o zonă dominată de formaţiuni caracteristice
fâneţelor (ierburi perene) şi, mai mult, o albie care străbate alternativ zone ripariene forestiere şi zone
ripariene erbacee îşi măreşte, respectiv micşorează alternativ secţiunea transversală.
Fără a încerca o explicaţie, această constatare o face şi Cristescu (1992), în bazinul hidrografic torenţial
Caciu (Bârseşti – Vrancea) şi bazinul hidrografic experimental Hurjui (Nereju – Vrancea).
Mai târziu, Davis-Colley (1997) demonstrează, la antipozi, că afirmaţiile lui Zimmermann sunt cât se
poate de reale. Măsurătorile întreprinse de autor în douăzeci de râuri cu suprafeţe variind între 0,16 şi 28,32
km2, evidenţiază că – pentru acelaşi substrat litologic – lăţimea albiei funcţie de aria de drenaj corespunzătoare
secţiunii de control, este:
WF  3,06A 0,363 (r=0,82) în cazul albiilor care tranzitează formaţiuni
forestiere, şi
WP  1,76A 0,508 (r=0,83) în cazul albiilor care tranzitează păşuni. Cele două
curbe descrise de ecuaţiile de mai sus converg la o valoare a suprafeţei de drenaj de cca 31 km2.
Exponentul funcţiilor demonstrează că WF creşte mai încet cu suprafaţa de drenaj decât WP. Convergenţa
regresiilor sugerează că raportul WP/WF creşte o dată cu creşterea dimensiunilor râului:
Variaţia acestui raport funcţie de A, urmează un model în S, cu WP/WF  [0,5; 1,0]. La
limita inferioară, WP=2 x WF în cazul bazinelor cu A < 1,0 km2 şi WF <= 2 m, iar la
limita superioară, WP= WF, la bazine cu A > 30 km2 şi WF > 10 m.
Davis-Colley explică acest fenomen prin aceea că, după eliminarea pădurii din zona ripariană, vegetaţia
erbacee a invadat secţiunile active ale râului, capturând sedimente şi inhibând eroziunea (prin majorarea
efortului critic de antrenare pe contur – nn) la debite mari, ceea ce a determinat ajustarea albiei în sensul
îngustării. În acest sens este demnă de luat în seamă observaţia lui Bischetti (2005) - care citează
experimentele întreprinse de Ree (1949)46 – referitoare la comportamentul vegetaţiei erbacee submersate în
curent şi anume: variaţia coeficientului Manning urmează o relaţie direct proporţională cu creşterea adâncimii
curentului până la pragul critic determinat de rezistenţa la flexiune a vegetaţiei. O dată depăşit acest prag critic,
valorile coeficientului Manning cunosc o scădere bruscă pe un interval restrâns de creştere a adâncimii,
urmată de o scădere lentă ce tinde spre nonvarianţă. Ceea ce determină – la o aceeaşi suprafaţă udată – o
mărire corespunzătoare a vitezei. Este posibil ca aceasta să nu depăşească viteza critică de antrenare a
aluviunilor consolidate de sistemul radicelar al vegetaţiei. Citând experimente efectuate de SCS – USDA
(1966)47 şi Kouwen (1988)48, Bischetti (2005) evidenţiază că rugozitatea – şi deci rezistenţa la curgere – este
influenţată de caracteristicile vegetaţiei: flexibilitate (modulul de elasticitate mecanică), înălţime, număr de
frunze, specie.
Este interesant de remarcat, în acelaşi context, că puterea unitară a râului (unit stream power), rămâne
constantă printr-un mecanism de ajustare a variabilelor sale de control la nivel hidraulic, ceea ce vine în
sprijinul ipotezei formulate de Davis-Colley. De altfel acesta, citând pe Smith (1976)49, arată că sedimentele
malurilor cu un strat de 5 cm de rădăcini ierboase poate avea o rezistenţă la eroziune, în timpul viiturilor, de
20 000 ori mai mare decât a sedimentelor neprotejate de vegetaţie.
Cercetările lui Davis-Colley evidenţiază, ca şi cele ale predecesorilor, că acest fenomen se întâlneşte la
râuri mici, cu suprafaţa bazinului sub 3 100 ha.

Este cazul majorităţii bazinelor hidrografice torenţiale din zona forestieră a României şi o aprofundare a
acestor aspecte la nivelul tezei de doctorat constituie o provocare la care este greu de a nu răspunde.

Ichim & al (1979), constată – pentru râuri mari, cum este Bârladul care depăşeşte 7700 km2– o tendinţă

46 Ree, W.O., 1949, Hydraulic characteristics of vegetation for vegetated waterways. Agricultural Engineering, 30, pp184-187, 189.
47 Soil Conservation Service, US Department of Agriculture
48 Kouwen, N., 1988, Field estimation of the biometrical properties of grass. Journal of Hydraulics Division, ASCE, 26(5), pp 559-568
49Smith, D.G., 1976, Effects of vegetation on lateral migration of anastomosed channels of a glaciar meltwater river. Bulletin of the Geological
Society of America, 87, pp 857-860

44
inversă: albii adânci şi înguste la traversarea zonelor ripariene forestiere (Ghidigeni  W = 17 m, D = 4,50
m) şi albii late şi puţin adânci la traversarea zonelor cu vegetaţie caracteristică culturilor agricole (W = 26 m,
D = 0,80 m), tendinţă confirmată de pragul stabilit de Davis-Colley şi de ipoteza acestuia conform căreia, o
dată cu creşterea ariei de drenaj, puterea unitară a râului creşte peste limitele pragului de consolidare dat de
sistemul radicelar al vegetaţiei erbacee. În acest caz, debitele mari determină înălţimi ale malurilor mult
superioare adâncimii de înrădăcinare a speciilor erbacee; procesul dominant de destabilizare a malurilor este
cel de subminare. Nu acelaşi lucru se întâmplă în cazul albiilor care tranzitează zone ripariene forestiere.
Adâncimea de înrădăcinare a speciilor arbustive şi arborescente este cel puţin echivalentă cu înălţimea
malurilor. Ichim & al (1989) arată că rădăcinile arborilor nu se extind mai jos de nivelul apei, unde depozitele
de albie majoră sunt mai uşor erodabile decât cele situate mai sus sub protecţia vegetaţiei.
Anderson & al (2004)50, utilizând date furnizate de 39 de cercetări diferite în peste 1100 de locaţii, cu mai
mult de 65 de variabile măsurabile sau descriptive, pe baza unei meta analize sprijinite de ramificarea
regresiei51, plecând de la relaţia cunoscută din geometria hidraulică de-a lungul râului:
W  Q  (Leopold şi Maddok, 1953)
în care:
W lăţimea albiei (m);
Q debitul de formare a albiei (debitul bankfull sau debitul efectiv definit ca debit cu interval
de recurenţă cunoscut – de obicei 1,5…2 ani);
α, β coeficienţi de regresie, cu
α  [1,85; 15,96] şi β  [0,23; 0,84] în cazul râurilor cu pat nisipos şi
α  [1,59; 5,68] şi β  [0,36; 0,66] în cazul râurilor cu pat din pietrişuri.
şi de la constatarea că dimensiunile laterale ale albiilor aluviale autoformate sunt controlate de interacţiuni
stohastice între:
A. forţele de antrenare (mărimea, frecvenţa, durata, rata schimbării, distribuţia în
timp, secvenţa debitelor lichide);
B. ansamblul altor factori incluzând:
 erodabilitatea relativă a malurilor din patul albiilor şi a stratelor din
maluri;
 tipul şi densitatea vegetaţiei care armează conturul albiei;
 debrisul organic mare (LWD);
 caracteristicile de drenaj şi geotehnice ale malurilor;
 inerenta ajustare în timp a sistemului fluvial.
concluzionează că:
 procesele generale care determină lăţimea albiei sunt diferite în râurile mici şi respectiv
râurile mari;
 diferenţele între regresiile determinate cu metoda celor mai mici pătrate demonstrează că
pentru acelaşi debit bankfull, albia cu vegetaţie deasă este mai îngustă;
 panta liniei de regresie pentru vegetaţie densă este mai accentuată decât cea pentru
vegetaţie rară şi pe măsură ce lăţimea albiei se apropie de 50 m (Qbf ~ 300 m3/s) efectele
vegetaţiei asupra lăţimii devin din ce în ce mai puţin distincte, intervalele de confidenţă
ale regresiilor suprapunându-se;
 albiile înguste care străbat zone ripariene dominate de vegetaţie erbacee îşi măresc

50 Ca şi predecesorii, autorii remarcă pe de-o parte sărăcia şi pe de altă parte dispersia extrem de mare, a cercetărilor întreprinse în
relaţionarea formei albiei în raport cu vegetaţia.
51 regression tree analysis

45
 lăţimea în direcţia aval mai repede decât albiile care tranzitează zone ripariene forestiere;
 efectele vegetaţiei coexistă cu factorii de control daţi de sedimentele malurilor;
stratificarea datelor în funcţie de condiţiile de vegetaţie pune în evidenţă faptul că albiile
protejate masiv de aceasta se îngustează proporţional cu scăderea procentului de nisip şi
argilă din materialele constituente ale conturului albiei;
 interacţiunile dintre vegetaţia malurilor şi scara bazinului sunt evidente numai în regiuni
cu regim de precipitaţii medii anuale de peste 1400 mm/an;
 interacţiunile vegetaţie – scară par să răstoarne procesele care controlează lăţimea albiei;
la suprafeţe de drenaj de ordinul 10… 20 km2, vegetaţiei dense i se asociază albii mai
largi decât cele asociate vegetaţiei rare, în timp ce în bazine cu suprafeţe peste această
mărime fenomenul se inversează

4.3.2. STABILITATEA MALURILOR

Instabilitatea malurilor este determinată de două categorii de procese, care acţionează individual sau în
combinaţie:
1. eroziunea conturului albiei;
2. colapsul, sau deplasarea în masă (mişcări gravitaţionale), la rândul lor subdivizate
în:
a. mişcări planare, caracteristice malurilor abrupte constituite din materiale
granulare necoezive şi nestratificate (Fig 20 A);
b. mişcări rotaţionale, tipice malurilor abrupte constituite din materiale
coezive, nestratificate (Fig 20 B);
c. prăbuşiri, caracteristice situaţiilor în care materialele constituente ale
malului sunt dispuse în straturi, cele superioare mai mult sau mai puţin
coezive, cele inferioare uşor erozibile (Fig 20 C);
d. tasări, generate de procese de sufoziune, în corespondenţă cu strate
intermediare uşor erozibile (Fig 20 D);
Cea mai simplă schemă de evaluare a factorului de stabilitate se referă la determinarea înălţimii critice a
malului pornind de la principiul echilibrului limită a unei mase triunghiulare care alunecă pe o suprafaţă plană
şi criteriul de rupere Mohr-Coulomb (Fig. 19).

Fig 19. Forţele care acţionează asupra malului

albiei considerând presiunea apei în pori egală
cu zero (din FISRWG, 2001)
H înălţimea critică a malului
L lungimea planului de cedare
c coeziunea
 unghiul de frecare
 greutatea volumetrică a pământului
W greutatea blocului alunecat
I unghiul de înclinare al malului
Sa = Wsin (forţa de antrenare)
Sr = cL+Ntan (forţa de rezistenţă)
N= Wcos
= (0,5I=0.5) (unghiul planului de cedare)

În condiţiile date, factorul de stabilitate se determină cu relaţia:

46

Fig 19. Relaţia dintre stratificţia malului şi
mecanismul dominant al deplasării
(după FISRWG, 2001)
armate ar fi o cale de abordare mult mai simplă. Astfel autorul, propunând o serie de ipoteze
simplificatoare, subliniază că o creştere a rezistenţei la tăiere datorită prezenţei rădăcinilor se poate exprima
52Darby,S.E., Thorne, C.R., 1996, Development and testing a river-bank stability analysis. Journal of Hydraulic Engineering, ASCE, 122(8),
pp 443-459
c  (γ cos θ-u) tan Φ
Fs 
γ sin θ
în care u este presiunea interstiţială.
În cazul când se consideră u = 0, înălţimea
critică a malului se determină cu relaţia:
4c sin I cos 
H
 [1  cos( I  )]
Ceea ce este important de subliniat este faptul
că în cazul coeziunii se consideră atât coeziunea dată
de natura materialului constituent al malului cât şi
coeziunea dată de sistemul radicelar al
comunităţii de plante.
Darby & Thorne (1996)52, citaţi de Bischetti
(2005), menţinându-se în limitele ipotezei
echilibrului limită şi criteriului de rupere Mohr-
Coulomb, au propus o variantă de evaluare a
factorului de stabilitate care ţine seama de geometria
efectivă a masei instabile, de presiunea interstiţială
(în pori) şi de presiunea hidrostatică a apei.
Bischetti (2005) trece în revistă şi alte dezvoltări
ale modelelor, în care se iau în considerare şi
stratificaţia depozitelor din maluri, potenţialul
matriceal al solurilor din care sunt constituite
stratele, sucţiunea stratelor nesaturate şi prezenţa
vegetaţiei.
Din punct de vedere mecanic comportamentul
unui pământ înrădăcinat este analog celui al unui
material compozit constituit dintr-o matrice relativ
plastică în care sunt înglobate fibre elastice
caracterizate prin rezistenţă la întindere (tracţiune)
apreciabilă. (teoria pământurilor armate). Când
pământul este supus unei forţe tăietoare, prin
intermediul efortului tangenţial dezvoltat între
particulele de pământ şi suprafaţa exterioară a
rădăcinilor, se mobilizează o rezistenţă adiţională
datorată dezvoltării forţelor de tracţiune din
interiorul rădăcinilor, astfel că solul în întreaga sa
complexitate acumulează o rezistenţă mare.
Ansamblul armăturii va depinde astfel de
cantitatea de rădăcini prezente în pământ la diverse
adâncimi şi de însăşi rezistenţa rădăcinilor.
Conform lui Bischetti (2005), cuantificarea
armării generate de rădăcini se poate stabili prin
probe prelevate de la diverse adâncimi şi supuse
testelor de tăiere directă. Totodată autorul remarcă
faptul că, în această direcţie, dezvoltarea unor
modele fundamentate pe teoria pământurilor
47
prin relaţia:
Cr = k’ tr
unde: tr = rezistenţa la tracţiune medie mobilizată de unitatea de arie a pământului [kPa];
k’ = coeficientul care ţine cont de descompunerea rezistenţei la tracţiune a rădăcinii,
care din considerente geometrice simplificatoare, poate fi considerat ca fiind exprimat de relaţia:
k’=(cos tan + sin)
unde:  = unghiul de înclinare al rădăcinii faţă de perpendiculara pe planul de tăiere;
 = unghiul de frecare internă al solului.
Rezistenţa medie la tracţiune mobilizată pe unitatea de arie a solului, tr, poate fi determinată ca:
tr = Tr ar
în care Tr = rezistenţa medie la tracţiune mobilizată pe unitatea de arie ocupată de rădăcini;
Tr =  dr- ,  şi  fiind constante dependente de specie, iar dr diametrul rădăcinilor, dependent de
specie, clasă de producţie, vârstă etc, îtr-un cuvânt de elemente structurale ale populaţiei de plante.
ar = raportul ariei înrădăcinate (A rădăcini/ A totală a solului cu rădăcini), dependent
de condiţiile staţionale în care se dezvoltă fitocenozele, diversitatea speciilor etc.

4.3.3. VEGETAŢIA ŞI DEBRISUL ORGANIC

Un aspect important al influenţei vegetaţiei asupra formei albiei şi proceselor de transport este legat de
debrisul organic, definit de Ichim & al (1989) ca „ resturi de trunchiuri şi crengi transportate în timpul
viiturilor şi părăsite în malurile şi în albiile de râu”53. Debrisul organic poate afecta forma şi procesele de albie
prin creşterea sau descreşterea stabilităţii malurilor şi favorizarea formării unor bare centrale. În albiile
montane mici, de ordinul II – III, predominant forestiere, debrisul organic şi procesele legate de acesta,
reprezintă factorul dominant de control a morfologiei şi dinamicii albiilor.
Sear & al (2003) afirmă, în baza cercetărilor întreprinse pe mai toate meridianele, că „este cât se poate de
limpede că rolul debrisului organic mare (LWD), sau a debrisului organic grosier (coarse woody debris -
CWD) cum mai este denumit, a fost, şi în anumite locaţii este, un factor semnificativ de control al tranzitării
apei şi sedimentelor prin reţeaua hidrografică şi luncile inundabile”.
Local şi în unele sisteme fluviale la scară extinsă, LWD influenţează semnificativ morfologia albiilor şi
trăsăturile fizice ale habitatului asociat. Relativa extindere a influenţei LWD depinde de scara râului şi gradul
de rezistenţă al materialelor de pe conturul albiilor. De exemplu, în albiile râurilor mici, unde lăţimea acestora
este mai mică sau similară celei echivalente LWD, se pot forma baraje de debris care blochează albia şi
determină dirijarea apei şi aluviunilor fine spre luncă.

Mai mult, în bazinele montane forestiere, în care se exercită o exploatare sistematică a pădurilor –
inevitabilă de altfel, LWD este „ajutat” de proasta gestionare a resturilor de exploatare şi constrângerile
albiei (poduri, podeţe), cu consecinţe deseori catastrofale asupra zonelor urbanizate din aval. Este cazul
evenimentelor hidrologice din vara anilor 2004 şi 2005 din bazinele hidrografice ale afluenţilor râului Trotuş
(Asău, Ciobănuş, Slănic, Şugura, Agăş etc), unde un rol major în declanşarea unor unde de viitură
excepţionale l-a avut debrisul organic mare şi barajele de debris formate în secţiunile podeţelor drumurilor
forestiere54.

53 v. şi nota 2, pag 3
54Cristescu, C., Burghelea, O, 2006, Răspunsul pădurii la evenimentele hidrologice din anii 2004 şi 2005, în bazinul superior al Trotuşului.
Manuscris

48
 B I B L I OG R A F I E

Anderson, R.J., Bledsoe, B.P., Cully Hession, 2004, Width of sterams and rivers in response to vegetation, bank
material, and other factors. Journal of American Water Ressources Association (JAWRA) 40 (5), pp 1159-1172

Andrich, A., 2005, Conoscere la vegetazione riparia: l’influenza del regime drologico e della manutenzione. In D’Agostino,
V. & Carraro, V. (eds), Conoscere il sistema fiume in ambiente alpino. Publicazione del Corso di Cultura in
Ecologia, Atti de 41mo corso, Universita di Padova, pp 46-63

Ashworth, P.J., Ferguson, R. I., 1986, Interrelationships of channel processes, changes and sediments in a pro-glacial river,
Geografiska Annaler, 68A, p 361-371

Askey-Doran, M., Pettit, N., Robins Lisa, McDonald, T., 1999, The role of vegetation in riparian management. In
Lovett,S., Price.,P. (eds), Riparian Land Management Techical Guidlines, Volume One: Principles of Sound
Management. LWRRDC. Canberra, pp 97-120

Bischetti, G.B., 2005, Interazione tra vegetazione e seflusso e stabilità delle sponde. In D’Agostino, V. & Carraro, V.
(eds), Conoscere il sistema fiume in ambiente alpino. Publicazione del Corso di Cultura in Ecologia, Atti de
41mo corso, Universita di Padova, pp 75-90

Breen, P., Lake,S., Rutherfurd, I., 1999, Stream Rehabilitation: Priorities and Possibilities – Presentation Notes.
Cooperative Research Centre for Catchment Hydrology, Victoria

Bruce, N., W., 2003, Lecture notes for BAE 8513: Hydrologic modeling, of small watersheds. University of Minnesota.

Bunte, Kristine, McDonald, L.H., 1995, Detecting change in sediment loads; where and how is it possible?. In Effects
of scale on interrelation and management of sediment & water quality, IAHS publication No. 226, p 253 –
261.

Bunte, Kristin, Abt, R.S., 2001, Sampling surface and subsurface particle – size distributions in wadable gravel – and cobble
bed streams for analyses in sediment transport, hydraulics, and streambed monitoring. Gen. Tech. Rep. RMRS-GTR-74.
Fort Collins, CO: U.S. Department of Agriculture, Forest Service, Rocky Mountain Research Station, 428 p.

Clinciu, I, 1983, Contribuţii la studiul morfometriei şi hidrologiei bazinului hidrografic torenţial Bârsa Superioară. Teză de
doctorat, Universitatea din Braşov.

Chorley, R., J., Kennedy, B., 1971, Physical Geography. A systems approach, Prentice Hall Int. Inc., London, 369p

Chang, H.H., 1980, Geometry of gravel streams. Journal of Hydraulic Division American Society of Civil
Engineers, 106, HY 9, p 1143 - 1456

Chang, H.H., 1998, Fluvial processes in river engineering. In River Engineering, Krieger, Malabar, Florida, 432 p.

Church, M., 1980, Records of recent geomorphological events. In Time scale in geomorphology (ed. R.A. Cullingford
et al,), J. Wiley & Sons Ltd.., pp 13 -29

Church, M., 1996, Space, Time and the Mountain – How do we ordet what we see?, in „The scientific nature of
geomorphology: Proceedings of the 27th Binghamton Symposium in geomorphology” (ed Bruce L, Rhoads
and Colin E. Thorn), Jhon Wiley & Sons LtD., pp 147 -170

Church, M., 2002, Geomorphic thresholds in riverine landscapes. In Freshwater Biology 47, Blackwell Science Ltd,
Vancouver, pp 541 – 557.

Cristescu, C., 1992, Some results concerning the dynamics and morphology of channels in smallwatersheds affected by torrent
control hydraulic structures. Comunicare Simpozion Dinamics and Geomorphology of Mountain Rivers,
COMTAG-BERG, Benetiktbeuren

49
D’Agostino, V., 2005, Morfologia e dinamica dei corsi d’acqua montagna. In D’Agostino V. & Carraro V. (eds),
Conoscere il sistema fiume in ambiente alpino. Publicazione del Corso di Coltura in Ecologia, Atti del 41.mo
corso, Universita di Padova: p 96 – 11.

D’Agostino. V., Vianello, A., 2004, Analisi di campo sulla largezza a piene rive in un torrente delle Dolomiti. Rivista di
Ingegneria Agraria, 4 (XXXV), 53-68

D’Agostino. V., Vianello, A., 2005, Identificazione morfodinamica del reticolo idrografico: integrazione fra rilievi di campo e
techniche GIS. In Ferro, V. (ed), Quaderni di Idronomia Montana, 24: Recenti acquisizioni nel settore delle
sistemazioni Idraulico-Forestale, Cosenza, pp 271-290

Davis – Colley, R.J., 1997, Stream channel are narrower in pasture than in forest. New Zeeland Journal of Marine and
Fishwater Research 31, pp 599-608.

Dunne, T., Leopold, L.B., 1978, Water in environmental planning. W.H. Freeman Co., San Francisco.

Dunster, J., Dunster, K., 1996, Dictionary of natural resource management. University of British Columbia. April.
ISBN: 077480503X.

Einstein, H.A., 1972, Final Remarks. In Sedimentation, H.W. Shen (Ed.), Symposium to Honor Professor H.
A. Einstein, Sedimentation Symposium, Berkeley, CA, pp. 27-7.

Fabrizio, R., Bianco, R., 2002, La ricostruzione dell’andamento granulometrico lungo un corso d’acqua nell’ambito degli
studi di idrau8lica fluviale, 28o Convegno di Idraulica e Costuzioni idrauliche, Potenza

Forrester, J., W., 1979, Principiile sistemelor. Teorie şi autoinstruire programată. Editura Tehnică, Bucureşti

FISRWG (The Federal Interagency Stream Restoration Working Group) , 2001, Stream corridor restoration:
Principles, Processes, and Practices. GPO Item No. 0120 – A; SuDocs No. A 57.6/2:EN3/PT.653. ISBN
0934213593.

Graf, W.L., 1988, Fluvial processes in dryland rivers. Springer Verlag, New York.

Grant, G.E., Swanson, F.J., Wolman, G.M., 1990, Pattern and origin of stepped-bed morphology in high-gradient
streams, Westwrn Cascades, Oregon. Geological Society of America Bulletin, Vol. 102, Nr.3, pp 340-352

Guvernul României (GUVROM), 2005, Startegia naţională de management al riscului la inundaţii. Prevenirea, protecţia
şi diminuarea efectelor inundaţiilor.

Haigh, M., 1987, The Holon – a useful concept in landscape research ?. In: „Geomorphological models”, Anhert (ed),
Catena, Suppl., 10

Harvey, A.M., 1986, Geomorphic effects of a 100-year storm in the Howgill Fells, northwest England. Zeitshrift fur
Geomorphologie, 30 , p 71 – 91.

Hawking, S., 2004, Universul într-o coajă de nucă. Editura Humanitas, Bucureşti, 211 p

Heaton, M.G., Imhof, J.G., Grillmayer, R., 2000, Ontario’s stream rehabilitation manual. Ontario Streams &
Ontario Ministry of Natural Resources and Environment Canada’s Grat Lakes 2000 Cleanup Fund.

Hey, R.D., 1997, Stable river morphology. In Thorne, C.R., Hey, R.D., Newson, M.D. (eds), Applied fluvial
geomorphology for rivers engineering and management, John Wiley & Sons, West Sussex, England, pp 223-
236.

Hope Kavage, Rebecca, Spotila, J.A., 2001, Controlos on the form and function of headwater channels in humid,
moderate-relief drainage basins, American Geophysical Union Annual Meeting

Hunter, C., J., 1991, Better trout habitat: a guide to steram restoration and management. Island Press, November.
ISBN: 0933280777
50
Ichim, I., Rădoane, Maria, Rădoane, N., Surdeanu, V., Amăriucăi, M., 1979, Problems of meander geomorphology
with particular emphasis on the channel of the Bîrlad river. International Geographic Union, COMTAG, Japan

Ichim, I., Rădoane Maria, 1984, Cercetări privind sursele de aluviuni şi energia potenţială de eroziune, cu exemplificări din
regiunea Vrancei, Hidrotehnica, 29, nr. 6, pp 183 - 187

Ichim, I., Rădoane Maria, 1985, Tendinţe în tranzitul de aluviuni şi dinamica patului albiilor din bazinul rîului Putna
(Vrancea), Hidrotehnica, 30, nr 5, pp138 - 141

Ichim, I., Bătucă, D., Rădoane Maria, Duma, D., 1989, Morfologia şi dinamica albiilor de râuri, Editura
Tehnică, Bucureşti, 405 p

Jennings, G.D., Harman, W.A., 1999, Stream restoration lessons learned in North Carolina , USA. In Rutherfurd, I.
and Bartley R. (Eds) Proceedings, Second Australian Stream Management Conference, Vol 1, Adelaide pp.
359 – 364.

Leopold, L.B., Maddock, T., 1953, The hydraulic geometry of stream channels and some physiographic implications. U.S.
Geological Survey Professional Paper 252, Washington DC.

Leopold, L.B., Wolman, M.G., Miller, J.P., 1964, Fluvial processes in geomorphology. Freeman, San Francisco,
California.

Leopold, L.B., 1994, A view of the river. Harvard University Press, Cambridge, Massachussetts.

Liquori, M., 2005, Landcape control son forested headwater channel morphology, Forest Resources (Internet)

Mackin, J.H., 1948, Concept of the graded river. Geological Society of America Bulletin, 59:463-512.

Manoliu, I.A, 1973, Cursurile de apă şi elementele lor caracteristice. Cap I, în Regularizări de râuri şi căi de
comunicaţie pe apă. Editura Didactică şi Pedagocică, Bucureşti, pp 8-25

Milzow, C., 2004, The step-pool morphology of a steep mountain stream, Diploma thesis, Swiss Federal Institute of
Technology, Zurich

Montgomery, D.R., Buffington, J.M., 1993. Channel classification, prediction of channel response and assessment of
channel condition. Report TFW-SH10-93-002. Department of Geological Sciences and Quaternary Research
Center, University of Washington, Seattle.

Munteanu, S.A., Costin, A., Gaspar, R., Traci, C, Clinciu, I., 1979, Amenajarea bazinelor hidrografice torenţiale,
componentă a acţiunii generale de protecţie a mediului înconjurător. Revista Pădurilor, nr. 4

Munteanu, S., A., 1975, Premise fundamentale în problema amenajării bazinelor hidrografice torenţiale. Revista Pădurilor,
nr. 4

Munteanu, S.A, Clinciu, I., 1980, Fenomenul de histerezis hidrologic în bazinele hidrografice torenţiale reîmpădurite şi
importanţa lui sub raportul transportului de aluviuni. Revista Pădurilor, nr. 4

National Research Council (NRC), 1992, Restoration of aquatic ecosystems: science, technology, and public
policy. National Academy Press, Washington, DC.

Ohio Department of Natural Resources, 2002, Ohio Stream Management Guide. Large woody debris in streams.
Guide nr. 21

Posea, Gr., Grigore, M., Popescu, N., Ielenicz, M., 1976, Geomorfologie. Editura Didactică şi Pedagcică,
Bucureşti, 535 p.

Prosser, I., Ogden, R., Bunn, S., 1999, The influence of space and time. In Lovett,S., Price.,P. (eds), Riparian Land
Management Techical Guidlines, Volume One: Principles of Sound Management. LWRRDC. Canberra, pp 9-
16
51
Penescu, C., 1975, Sisteme. Concepte, caracterizări, sisteme liniare. Editura Tehnică, Bucureşti, 613 p

Rosgen, D.L., 1994, A classification of natural rivers. Catena. Elsevier Science, B.V. Amsterdam, Vol 22: pp 169
– 199.

Rosgen, D.L., 2001, A stream channel stability assessment methodology. In Press. A practical method of computing
Streambank erosion rate. In: 7th Federal Interagency Sedimentation Conference, March 25-29, Reno, Nevada
11p

Rutherford, I., Abernethy, B., Posser, I., 1999, Stream erosion. In Lovett,S., Price.,P. (eds), Riparian Land
Management Techical Guidlines, Volume One: Principles of Sound Management. LWRRDC. Canberra, pp
61-78

Rutherfurd, I.D., Jerie Kathryn, Marsh, N., 2000, A rehabilitation manual for Australian streams Volume 1.
Arawang Communication Group, Canberra

Saldi-Caromile, K., Bates, K., Skidmore, P., Barenti, J., Pineo D., 2004, Stream Habitat Restoration Guidelines:
Final Draft. Co-published by the Washington Departments of Fish and Wildlife and Ecology and the U.S.
Fish and Wildlife Service. Olympia, Washington.

Sear, D.A., Newson, M.D., Thorne, C.R., 2003, Guidebook of Applied Fluvial Geomorphology.R&D Technical Report
FD1914. Defra/Environment Agency, Flood and Coastal Defence R&D Programme, Defra Flood
Management Division, London, ISBN: 0-85521-053-2

Sear, D.A, Newson, M.D., Brookes, A., 1995, Sediment-related river maintenance: the role of fluvial geomorphology.
Earth Surface Processes and Landforms, 20, p 629-647.

Schmidt, L.J., Potyondy, J.P., 2004, Quantifying channel maintenance instream flows: An approach for gravel – bed
streams in the Western United States. Gen. Tech. Rep. RMRS-GTR-128. Fort Collins. CO: U.S. Department of
Agriculture, Forest Service, Rocky Mountain Research Station. 33p.

Schumm, S.A., 1977, The Fluvial System. New York, NY: John Wiley & Sons, Inc.

Schumm, S., A., 1979, Geomorphic thresholds: the concept and its applications. Transactions of Institute of British
Geographers, 4, 4

Schumm, S.A., Lichty, R.W., 1965, Time, space and causality in geomorphology, Am. Jl. Sci., 263:110-119.

Skidmore, P.B., Shields, D.F., Doyle, M.V., Miller, D.E., 2005, A categorization of approaches to natural channel
design. (manuscris – INTERNET)

Soar, P.J., Copeland, R.R., Thorne, C.R., 2001, Channel restoration design for meandering rivers. In: Proceedings of
Seventh Federal Interagency Sedimentation Conference, Reno, Nevada

Springer, G.S., Golden, L.A., 2005, Hydraulic geometry, median grain size, and stream power in small mountain streams.
Salt Lake City Annual Meeting, October 16-19

Stevens, V., Backhouse, F., Eriksson, A., 1995, Riparian management in British Columbia: an important step towards
maintaining biodiversity, Res. Br. B.C. Min. For, Hab. Protect Br, B.C. Min Environ, Lands and Parks, Victoria,
B.C. Work. Pap 13

Stockwell, B.R, 2000, The Mary River and tributaries rehabilitation plan: a review of river processes, fluvial geomorphology
and ecological concepts and their application to a river rehabilitation plan for a major South-East Queensland catchment.
Masters dissertation, University of New England, NSW, Australia.

Strahler, A.N., 1973, Geografia fizică. Editura ştiinţifică, Bucureşti

Thorn, C.E., Welford, M.R., 1994, The equilibrium concept in geomorphology. Annals of the Association of
American Geographers 84 (4): 666 – 696.
52
Thorne, C.R., 1997, Channel types and morphological classification. In Thorne, C.R., Hey, R.D. & Newson, M.D.
(Eds) Applied fluvial geomorphology for river engineering and management, J.Wiley & Sons, Chichester, UK,
175 – 222.

Tilleard, J. W., 2001, River channel adjustment to hydrologic change. PhD thesis, Department of Civil and
Environmental Engineering, The University of Melbourne

Tubman, W., Price, Ph., 1999, The significance and status of riparian land. In Lovett,S., Price.,P. (eds), Riparian
Land Management Techical Guidlines, Volume One: Principles of Sound Management. LWRRDC. Canberra

Vannote, R. L., Minshall, K. W., Cummins, J.R., Sedell, and C.E Cushing, 1980, The River Continuum Concept.
Canadian Journal of Fisheries and Aquatic Sciences 37 (1): pp130-137

Zolin, G., 2005, Corsi d’acqua alpini: ecologia e paesaggio. In D’Agostino V, Carraro V, (eds), Conoscere il sistema
fiume in ambiente alpino, Publicazione del Corso di Coltura in Ecologia, Atti del 41.mo corso, Yniversita di
Padova: 1-10

Ward, J.V., 1989, The four-dimensional nature of lotic ecosystems. Journal of the Northern American Benthological
Society *: pp 2-8

Water and River Comission (WRC), 1999, Revegetation:Revegetating riparian zones in south-west Western Australia.
Water and Rivers Comission River Restoration Report No. RR4, 22 p

Watson, C., C., Biedenharn, D., S., Scott, S., H., 1999, Channel rehabilitation: Processes, Design, and Implementation.
U.S.A.C.E., E.R.D.C., Viksburg, Mississippi

Wheaton, J.M., Sear, D.A., Darby, S.E., 2004, Uncertain notions of natural targets in river restoration. Glasgow
BGRG Conference (manuscris - INTERNET)

Yang, C.T., Song, C.S.S., 1979, Theory of minimum rate of energy dissipation. Journal of the Hydraulic Division
American Society of Civil Engineers, 105, HY 7, p 769 – 784.

53