Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Autorul
1
Corneliu Dan Hâncu
REGULARIZĂRI DE RÂURI ŞI
COMBATEREA INUNDAŢIILOR
2008
2
CAP. 1 INTRODUCERE
MS
0.1* h / vmase
v B v h
i
MDR
a – în plan b – pe verticală
Fig. 1.1
3
- amenajarea albiilor în zonele unde s-au făcut modificări artificiale
ale albiei, sau chiar albii noi.
4
BEGA
TIMISOARA CHIZATAU
S
TOPOLOVAT
- PRAG DEVERSOR
2 D S
TIMIS
HITIAS D
BARAJ
S - STAVILAR COSTEI
D - DIG
. . .. . . ..
ANROCAMENTE
2.60
.. . .. .. .. . .. .
Fig. 1.2
5
Între 1897 şi 1902 se canalizează braţul Sulina iar în 1906 se înfiinţează
serviciul de dragaj pentru întreţinerea adâncimii navigabile datorită constatării
că adîncimea navigabilă nu se menţinea la valoarea de minim 7m, conform
hotărîrilor Comisiei Dunării.
În 1895 se îndiguiesc 500 ha în delta Dunării (la Mahmudia) dar în 1897
o viitură a distrus lucrarea.
În 1904 se execută pentru prima dată în România o îndiguire tip polder
(submersibilă), la Chirnogi, lângă Olteniţa.
În 1906 se realizează îndiguirea moşiei Spanţov – 1500 ha .
În 1910 se înfiinţează serviciul de îmbunătăţiri funciare, condus de Anghel Saligny
până în 1918.
Între anii 1898 şi 1924 se elaborează Legea Apelor, care stabileşte că apele sunt
bunuri publice, sub autoritatea şi controlul statului. Această lege deschide calea amenajării
complexe a râurilor în România.
Între anii 1932 şi 1933 se produc mari inundaţii : 5 poduri pe Siret sunt ocolite de ape,
21poduri şi 34 căi ferate sunt distruse iar oraşele Iaşi, Bîrlad şi Arad au fost grav afectate.
Între anii 1941 şi 1942 au loc mari inundaţii în toate zonele ţării. Rezultă clar
necesitatea lucrărilor generale de amenajare a râurilor (în special pe torenţi, în bazinele
hidrografice) şi îndiguiri. S-a pus în evidenţă şi amplasarea greşită a podurilor împreună cu
lipsa lucrărilor specifice de regularizare locală.
Începând cu 1948 se realizează următoarele lucrări mai importante :
- îndiguiri la lacul Brateş şi acumularea Folteşti (în judeţul Galaţi),
- regularizarea Siretului pe 8 km în zona podului de şosea şi cale ferată de la
Cosmeşti,
- regularizări pe Olt, Moldova, Argeş, Arieş, Someş şi Jiu,
- îndiguiri pe Dunăre (circa 1000km), Mureş şi Someş,
- se prefigurează viitoarele canale Dunăre - Marea Neagră şi Bucureşti - Dunăre
(realizat, până în prezent, doar parţial).
În ţara noastră sunt peste 4000 râuri cu bazin hidrografic de peste 10 km2, lungimea
totală a acestora depăşind 60.000 km.
Acesta este o reţea de ape interioare destul de deasă, la care se adaugă şi circa 300
lacuri naturale şi artificiale cu suprafaţă de peste 1 km2.
„O primă lege a apelor a fost dată în 1898 şi prevedea ca principalele cursuri de apă
precum şi apele mării, până la distanţa de o bătaie de tun de la ţărm, aparţin domeniului
public. Această lege se referea însă numai la problemele de navigaţie şi numai în expunerea
de motive a ei se menţionau şi efectele economice ale apelor, în legătură cu irigaţiile şi cu
forţa motrice. Legi similare existau şi în Transilvania, în Bucovina şi în fostul Imperiu
Austro-Ungar.
După reântregirea României, problema întocmirii unei noi legi a apelor, mai
cuprinzătoare, a fost pusă de o comisie a parlamentului şi de un grup de ingineri de
specialitate dintre care amintesc pe Elie Radu, Dimitrie Leonida şi A. Davidescu. A fost
întocmit un proiect de lege care, după aprobare, a fost publicat în Monitorul Oficial din 4
august 1921.
Această lege prevedea că toate apele de pe teritoriul României sunt bunuri publice,
sub autoritatea şi controlul statului. Întrebuinţarea apelor şi orice lucrări referitoare la ape se
pot face numai pe baza unei autorizaţii. Lucrările de amenajare ca regularizări, apărări contra
6
inundaţiilor, irigaţii, amenajări pentru instalarea de forţă motrice şi altele, puteau fi executate
de stat sau de particulari care au primit concesiuni de la stat. Legea prevedea întocmirea unui
program de utilizare integrală a apelor. Legea nu a fost aplicată efectiv decât începând din
1924, când, cu unele modificări, a fost adoptată Legea regimurilor apelor (Monitorul Oficial
din 27 iunie 1924).
Tot în 1924 apare şi Legea energiei (Monitorul Oficial din 4 iulie 1924), care
prevedea printre altele:
- folosirea raţională a resurselor de energie prin amenajarea căderilor de apă,
economisindu-se sursele epuizabile,
- acordarea de permise persoanelor competente, pentru studiul unor cursuri de apă
în vederea amenajării lor,
- acordarea de concesiuni de stat pentru construirea de instalaţii hidraulice,
- ajutorul statului pentru construirea de lacuri egalizatoare.
Ca urmare a acestor legi, între 1925 şi 1927 s-au acordat concesiuni pentru 390 de
instalaţii hidroelectrice cu o putere totală de circa 145 MW”. [27]
Apele României, care până în 1944 au fost, totuşi, foarte puţin studiate, amenajate şi
folosite, capătă în anii noştri o amenajare complexă (din amonte spre aval) pentru
hidroenergie, navigaţie, alimentări cu apă, irigaţii, piscicultură etc.
Pentru studii şi proiectarea lucrărilor hidrotehnice s-a creat o vastă reţea de staţii
hidrometrice pe apele interioare.
Învătământul superior de construcţii hidrotehnice s-a dezvoltat forte mult şi de
asemenea şi unităţile de cercetare, proiectare şi laboratoarele hidrotehnice (primul din ţară s-a
fondat în 1929 la Timişoara). Institutul de Cercetări şi Ingineria Mediului din Bucureşti are
cel mai mare laborator din ţară.
De asemenea se remarcă laboratorul de hidraulică de la Mogoşoaia al
I.S.P.H. – Bucureşti şi cele din centrele universitare care pregătesc specialişti în
construcţii hidrotehnice : Timişoara, Bucureşti, Constanţa şi Iaşi.
În 1956 s-a înfiinţat Comitetul de Stat al Apelor şi Institutul de Planuri de Amenajare
şi Construcţii Hidrotehnice, care a întocmit “Planul de amenajare integrală a apelor din
România”.
Execuţia planului se propunea în două etape: etapa 1 până în 1980, amenajări generale
cu timp de recuperare în mai puţin de 10 ani; etapa 2 după 1980, până la realizarea tuturor
amenajărilor apelor interioare care prezintă eficienţă economică.
Amenajarea complexă a apelor din România, pentru energetică, îmbunătăţiri funciare,
navigaţie şi alte folosinţe, este în desfăşurare.
1.4 Inundaţiile din mai – iunie 1970 şi problemele care au fost ridicate pentru
gospodărirea apelor în România
7
Luna mai a avut un record de precipitaţii (200 l/m2 faţă de recordul anterior de 160
2
l/m ) iar evaporaţia a fost redusă din cauza temperaturilor relativ scăzute. Ca urmare, au
apărut viituri simultane pe afluenţi şi pe cursurile principale şi de aceea cotele de inundaţie
pe Mureş şi Someş, au fost depăşite cu 3 ÷ 5 m!
Debitele medii au fost depăşite de aproximativ 20 de ori (Someş : în 1941 2250
m /s; în 1970 3200 m3/s ; Mureş: în 1932 2160 m3/s; în 1970 2200 m3/s).
3
8
În anul 2004 situaţia acumulărilor din România, mult îmbunătăţită faţă de 1970, se
prezenta ca mai jos:
- circa 1400 de acumulări permanente şi nepermanente,
- cele mai mari 220 dintre ele aveau volume de peste 1 mil. m3,
- 217 dintre ele, cu un volum total de 8110 mil. m3 sunt situate pe râurilr interioare
şi au aproximativ 62 % din volumul util al acumulărilor din România,
- 3 mari acumulări sunt situate pe frontieră (Porţile de Fier I şi II pe Dunăre şi
Stânca - Costeşti pe Prut,
- circa 65 % din volumul util al acumulărilor este utilizat preponderent pentru
hidroenergetică.
Anii 2004, 2005 şi 2006 au fost foarte ploioşi. Aş remarca recordul de ploaie din
localitatea Agigea din judeţul Constanţa : 300 l/m2 în 24 de ore.
Inundaţiile din 2005 au venit în şase valuri succesive, între aprilie şi septembrie.
Dunărea a avut la Baziaş între 15100 şi 15400 m3/s. Siretul a atins debitul de 4600 m3/s (după
unii autori chiar 5000 – 6000 m3/s). Numeroase poduri, şosele, căi ferate şi case (circa 4000)
au fost distruse iar pierderile de vieţi omeneşti au fost foarte mari (circa 80 de persoane).
Pgubele au depăşit 2 miliarde de euro.
În prima parte a anului 2006, până la sfârşitul lunii aprilie, s-au produs noi inundaţii,
dintre urmările cărora aş menţiona: 15834 de persoane evacuate, 12 judeţe cu 152 de
localităţi afectate, 2100 de case inundate şi/sau distruse, 144 de poduri şi podeţe distruse, 510
km de drumuri afectate şi peste 21000 ha de teren arabil inundate „controlat”(prin tăierea
digurilor, în încercarea de a proteja unele localităţi).
În mod paradoxal a urmat o perioadă extrem de secetoasă în a doua parte a anului
2006 şi în 2007.
În vara anului 2008 au avut loc noi inundaţii însoţite de pagube semnificative în
judeţele din nordul Moldovei.
O concluzie importantă în urma acestei ultime perioade cu inundaţii este că după 1990
ritmul de realizare a unor lucrări de amenajare a râurilor a scăzut dramatic şi, de asemenea,
întreţinerea şi repararea lucrărilor deja existente au fost foarte mult neglijate.
CAP. 2 AMENAJAREA BAZINELOR HIDROGRAFICE
9
BAZIN HIDROGRAFIC DE SUPRAFATA
CUMPANA APELOR
PRECIPITATII
COEFICIENT DE SCURGERE
Hs H
k
H
Hs CUMPANA APELOR
Hi
RAU SUBTERANE
APA FREATICA
STRAT IMPERMEABIL
BAZIN HIDROGRAFIC SUBTERAN
Fig. 2.1
Fig. 2.2
Dunărea are o deltă de aproximativ 5600 km2 (în 2004; 4420 km2 în
România). În anii 1924-1960 erau transportate aproximativ 67,5 milioane tone
aluviuni pe an ceea ce ducea la o avansare de 25 m/100 ani. “Delta” secundară a
braţului Chilia avansa cu circa 100 ha/an. În anii 1982-2006 transportul de
aluviuni a scăzut la 21,4 milioane tone pe an, fenomen urmat de scăderea
transportului în lungul litoralului şi la stricarea echilibrului relativ al plajelor şi
cordoanelor litorale. Prin scăderea aportului de aluviuni (nisip fin) pelitoral
predomină la ora actuală eroziunile date de valuri
10
Apariţia “barei” de la Sulina (o depunere de nisip paralelă cu ţărmul, datorată disipării
energiei curentului de apă al Dunării la vărsarea în Marea Neagră) împiedica accesul navelor
pe Dunăre. Datorită acestui fenomen se ajunsese la un moment dat la adâncimi care depăşeau
doar cu puţin 3 m. Conform tratatului semnat de România ca membră în Comisia Dunării,
adâncimea la gura braţului Sulina trebuie menţinută la circa 7,30 m. Din acest motiv, pornind
de pe cele două laturi ale gurii de vărsare s-au construit două jetele, păstrând între ele lăţimea
şenalului navigabil al Dunării. Curentul de apă vărsat prin această gură artificială a spălat
„bara” dar aceasta s-a format din nou în faţa noii guri de vărsare. Prin urmare jetelele au fost
prelungite permanent pentru spălarea depunerilor. Jetelele (diguri uşoare de protecţie a
şenalului navigabil de acces în Dunăre) au ajuns la lungimea de circa 8 km avansând, în
perioada de construcţie, cu 80 ÷ 100 m pe an.
Fig. 2.3
1/12 din suprafaţa Deltei Dunării e formată din grinduri (suprafeţe de teren formate
din depuneri în albie majoră, care se inundă la ape mari).
11
IV). După regiunea în care curg:
⊕ râuri de munte,
⊕ râuri de deal,
⊕ râuri de şes.
Evident, unele râuri curg în mai multe regiuni geografice.
Reţeaua hidrografică este totalitatea cursurilor de apă de pe un teritoriu. Reţea
hidrografică poate fi:
- permanentă (formată din cursuri de apă permanente),
- temporară.
Indicele de densitate al reţelei se determină cu relaţia:
Lca
∆= [km / km2] 2.1
S
în care: Lca - lungimea cursurilor de apă de pe un anumit teritoriu (km),
S - suprafaţa teritoriului pe care studiem densitatea reţelei
hidrogafice (km2).
Densitatea reţelei hidrografice este în funcţie de cel mai mic râu luat în considerare
(după permanenţă, după debit, etc.)
În ţara noastră ∆ = 0,49 km/km2, determinată pe hărţi 1 : 200.000 (s-au considerat
cursurile permanente şi cele semipermanente).
La munte densitatea este 1÷ 1,2 km/km2.
La şes ea are o valoare mult mai redusă, 0,3 km/km2.
În condiţiile existenţei unui teren impermeabil (infiltraţii reduse), ale vegetaţiei sărace
şi ploilor torenţiale, se dezvoltă o reţea temporară deasă. Dacă terenul este permeabil şi
vegetaţia bine dezvoltată atunci reţeaua temporară va fi slab reprezentată, predominând
reţeaua permanentă.
Regimul hidrologic este suma fenomenelor şi proceselor care definesc caracterul unui
curs de apă.
Elementele regimului hidrologic sunt:
A) – Debitul lichid [m3/s] (Qmin, Qmax, Qmed, coeficientul de neuniformitate,
hidrograful),
B) – Debitul solid [kg/s]: - în suspensie turbiditate [g/l]; [kg/m3],
- târât [kg/s],
C) – Viteza (mărime, distribuţie în albie şi în lungul cursului),
D) – Forma albiei şi stabilitatea ei,
E) – Nivelurile de apă:
HMM (maxim maximorum sau istoric),
H M med (media nivelelor maxime anuale),
H 0 (nivel mediu multianual media nivelelor medii anuale),
He med (etiaj mediu; media etiajelor pe 10 ani consecutivi),
Etiaj este nivelul asigurat 355 de zile /an,
H M mediu (nivel minim mediu media celor mai mici nivele anuale
existente 365 zile/an),
Hmm (nivel minim minimorum sau istoric).
Diferenţa HMM - Hmm se numeşte amplitudine absolută înregistrată la o staţie
hidrometrică.
12
1 Hidrograd = (HMM - Hmm)/10
Factorii care influenţează scurgerea lichid ăsunt următorii:
- naturali climatici (ploi, temperaturi, vânturi),
neclimatici (topografia, geologia, pedologia şi
vegetaţia).
- omul direct lucrări în albie,
indirect lucrări în bazinul hidrografic.
13
gheţari,
- variaţiile de temperatură,
- vântul.
• Omul eroziune antropogenă (în urma activităţilor omului).
Eroziunea produsă de picăturile de ploaie se datoreşte energiei cinetice (Ec= mv2/2) pe
care o acumulează acestea în cădere. În contact cu solul Ec se transformă în lucru mecanic
producând desprinderea şi împrăştierea particolelor de sol ( max picătură de ploaie, circa 6
mm).
În cazul unui teren orizontal se produce o redistribuire uniformă a particulelor de sol
şi nu apare eroziunea:
CADERE PICATURA
PLOAIE
~ 1.50 ~ 1.50
Fig. 2.4
În cazul unui teren în pantă (sau al ploii care cade oblic) nu se mai produce o
redistribuire a particulelor ci eroziune (o mai mare parte din particulele de sol dislocate se
deplasează la vale):
CADERE
PICATURA PLOAIE
i
Fig. 2.5
14
CA
AMI
RO DIN
HID
RTA
- FO
P
v
T
N
G
Fig. 2.6
N G cos 2.2
T G sin 2.3
G ( p a )Vol 2.4
Pk Sv 2 2.5
2
Eroziunea eoliană
În multe ţări ea este la fel de importantă sau chiar mai importantă decât
eroziunea produsă de apă.
Ca manifestare, seamănă cu eroziunea de suprafaţă, fiind mai greu de observat pe
teren. Totuşi, în timpul producerii (furtunile de praf) efectează semnificativ fertilitatea
terenurilor de/pe care se produce desprinderea dar şi a celor pe care se depun particulele de
praf. În plus, sunt acoperite terenuri şi chiar localităţi.
Este o formă de eroziune specifică terenurilor plane sau foarte puţin frământate,
lipsite de păduri şi expuse la vânt puternic.
În lipsa unui covor vegetal legat, fenomenul capătă un aspect accentuat, scoţând din
circuitul agricol suprafeţe importante.
Eroziunea eoliană va fi accelerată de intervenţiile omului asupra învelişului vegetal
natural.
Eroziunea eoliană poate fi frânată sau favorizată şi de modul de utilizare a terenului:
terenul arat are o rezistenţă mai redusă la desprinderea de către vânt.
Solurile cu structură şi textură bună, granulară, au o rezistenţă mai bună la eroziunea
eoliană.
Dacă primăvara, când ar trebui să se dezvolte intens covorul vegetal, este secetoasă
atunci va fi favorizată eroziunea eoliană. Acelaşi lucru se întâmplă cvasipermanent în zonele
aride, semideşertice, aşa cum este regiunea Sahel din Africa (regiune de la periferia deşertului
Sahara). În aceste teritorii formarea prafului uşor transportabil de către curenţii de aer are loc
atât prin variaţiile zilnice mari de temperatură cât şi prin efectul de „şlefuire” al curentului de
aer încărcat cu nisip asupra rocilor.
15
O comparaţie între eroziunea eoliană şi cea produsă de apă va evidenţia următoarele
aspecte:
-eroziunea eoliană este dezvoltată pe terenuri întinse, relativ plane şi nu este influenţată
de gravitaţie pe când eroziunea produsă de apă se poate produce doar pe terenurile în
pantă (viteza de curgere a apei este guvernată de legea Chezy: v C R i ; în care: i-
panta de curgere, R- raza hidraulică, C-coeficientul lui Chezy);
-materialele transportate de apă se deplasează în direcţia pantei, ajungând în emisari
(locurile de vărsare ale cursurilor de apă);
-materialul transportat de vânt urmează direcţia de deplasare a vânturilor puternice
(exemplu: furtunile de praf galben din Coreea, cu sursă de plecare din China);
-eroziunea eoliană este favorizată de vremea secetoasă iar cea produsă de apă se produce
în perioadele cu ploi foarte abundente, torenţiale;
-eroziunea eoliană se produce doar la suprafaţa terenului pe când cea produsă de apă se
poate dezvolta atât la suprafaţă cât şi în adâncimea terenului (şiroaie, ogaşe, ravene,
torenţi, râpe);
-ambele forme de eroziune au aceleaşi trei etape importante: desprinderea particulelor de
teren, transportul şi depunerea acestora (particulele transportate de apă se numesc, după
ajungerea în albia cursurilor de apă, aluviuni); de asemenea, ambele produc pagube atât la
locul de desprindere cât şi la cel de depunere.
Efectul de eroziune eoliană se autoîntreţine prin următorul proces:
-vegetaţia este distrusă prin acoperirea frunzelor cu praf şi prin accentuarea evaporaţiei
apei din sol;
-plantele slăbite vor fi dezrădăcinate de vânturile puternice;
-terenul neprotejat de vegetaţie va cădea pradă eroziunii eoliene.
Una dintre urmările eroziunii eoliene şi a furtunilor de praf este formarea straturilor
de löess şi a depozitelor de nisip (la locul de depunere) ca şi a deşerturilor pietroase (la locul
de manifestare activă a procesului de desprindere-şlefuire).
În România există suprafeţe întinse „acoperite” de löess (în straturi de grosimi de
până la 12-15 m), de exemplu în judeţele Constanţa, Tulcea, Brăila, Galaţi, etc. Löessul este
un praf cimentat, macroporos şi sensibil la umezire şi creează probleme ca teren de fundare
pentru construcţii (dacă este umezit dă tasări mari,rapide şi diferenţiate de la un loc la altul).
Avem în România şi suprafeţe semnificative acoperite de acumulări de nisip (dune,
grinduri). Unele dintre aceste nisipuri sunt mobile sau simimobile, necesitând lucrări pentru
contracararea eroziunii eoliene (circa 100.000 ha), mai ales prin plantaţii silvice şi perdele
forestiere.
Specialiştii estimează la circa 600.000 ha alte suprafeţe nisipoase care necesită lucrări
de apărare contra eroziunii eoliene şi de ameliorare a calităţilor lor ca terenuri agricole.
Zonele cu asemenea situaţii sunt în sudul Olteniei, în zona Deltei Dunării şi a Luncii Dunării,
în zona litoralului Mării Negre, pe malul Siretului şi a altor râuri [1].
16
1) Folosirea raţională a terenurilor în pantă, prin organizarea
antierozională a acestora (tarlale, parcele, sole, drumuri);
2) Micşorarea efectului picăturilor de apă asupra solului prin
dezvoltarea covorului vegetal, rezultând reducerea transportului
solid;
3) Micşorarea stratului de apă care se scurge la suprafaţa terenului
(covor vegetal plus lucrări de mobilizare - afânare - a solului,
rezultând reţinerea unei cantităţi mai mari de apă în sol;
4) Micşorarea coeficientului de scurgere (K = Hs/H) prin crearea
condiţiilor de infiltrare a apei în sol
5) Micşorarea vitezei de scurgere a apei la suprafaţa terenului prin
mărirea rugozităţii, micşorarea pantei şi crearea de obstacole pe
direcţia de scurgere;
6) Mărirea rezistenţei la eroziune a terenului prin folosirea metodelor
antierozionale agrotehnice, silvice şi hidrotehnice;
7) Menţinerea umidităţii optime în sol, având ca urmare dezvoltarea
optimă a covorului vegetal;
8) Crearea profilelor de echilibru pe formaţiunile de eroziune în
adâncime.
Lucrările antierozionale în bazinele hidrografice (zone cu teren în pantă),
dacă agentul principal de eroziune este apa, pot fi împărţite în mai multe
categorii, în funcţie de specificul intervenţiei umane:
A) Lucrări agrotehnice antierozionale:
- executarea lucrărilor agricole pe curba de nivel,
- culturile cu fâşii înierbate,
- culturile în benzi alternative,
- lucrări de mobilizare a solului (afânare).
Notă. Fondurile europene pentru agricultură nu se acordă decât dacă arăturile se
fac pe curba de nivel.
B) Lucrări silvice antierozionale:
- perdele de protecţie din arbori,
- plantaţii silvice.
C) Lucrări hidrotehnice antierozionale:
1. Pentru reţinerea totală a scurgerii:
- valuri orizontale,
- canale orizontale,
- terase orizontale.
2. Pentru reţinerea parţială şi dirijarea scurgerii apei:
- valuri înclinate,
- canale înclinate,
- terase înclinate.
3. Pentru evacuarea controlată a apelor de pe versanţi (terenuri în pantă): -
debuşee.
17
4. Lucrări pe formaţiunile torenţiale (combaterea eroziunii în adâncime şi
realizarea profilelor de echilibru):
- lucrări în zona de vârf,
- lucrări în lungul formaţiunii de eroziune (protecţii de
albie, traverse îngropate, praguri, baraje),
- lucrări în zona de evacuare în emisar.
18
Fig. 2.8
Se recomandă:
m = 4÷5
n=4
h = h'+h" = 0,35 ÷0,6 m ; h' = h" = h / 2
Pentru compensarea volumelor de săpătură şi de umplutură este necesară egalitatea:
2 3 4 5 (deoarece se fac calculele pe 1 m de val).
Secţiunea udată a valului va fi:
1 2 3 2.6
Elementele din figură se pot determina cu relaţiile:
h '2 1 h2 1
1 (n ) (n ) 2.7
2 i 8 i
h (n m) i
2 2
2 2.8
8 1 mi
h2
3 (n m) 2.9
8
( m n) h " i
y 2.10
2(1 mi)
v m dckI 2.11
în care:
m - parametru privind concentrarea scurgerii
m = 1 curgere laminară
m = 2 curgere în şiroaie (turbulentă)
Tab. 2.1 Distanţa maximă de neeroziune - d – între valurile de pâmânt, pe direcţia pantei
terenului
PINTEN DE CAPAT
PINTEN
VALURI
S d
VECINE
1m
20
Fig. 2.9
S=dx1m 2.13
S x Hs = x 1 m 2.14
d Hs = k = Hs/H 2.15
Hs = k H 2.16
Rezultă:
d 2.17
kH
H = înălţimea ploii maxime în 24 de ore cu asigurarea de 10 %, dată în tabele în
lucrările de hidrologie,
H 10% România = 70 120 mm.
Obs. În anul 2004, în comuna Agigea din judeţul Constanţa a căzut o ploaie record de
300 mm/24 ore. Recordul, la nivel planetar, este deţinut de oraşul Mumbai din India, cu o
ploaie de 980 mm/24 ore.
În final se alege distanţa cea mai mică din cele două valori calculate. Lungimea
valurilor de pământ se ia egală cu lăţimea unităţii de lucru care trebuie amenajată (parcelă,
tarla) şi se notează cu l.
Numărul de valuri de pământ se determină în funcţie de lungimea parcelei (tarlalei) de
amenajat:
21
Fig. 2.10
Pentru a desena un val sau canal înclinat pe planul de situaţie se procedează ca în
figura 2.11.
Dreapta AC (reprezentată cu linie întreruptă) nu este orizontală cu toate că are aceeaşi
cotă la ambele capete (50,00 m), deoarece la mijloc are o cotă sub cea a capatelor.
Fig. 2.11
Cota punctului B se obţine prin interpolare între C şi D (între care este o diferenţă de
nivel egală cu echidistanţa curbelor de nivel).
De exemplu: Cota B=54.00 m
h 54.00 50.00
Panta i va fi: i
L L
L = distanţă măsurată la scara planului de situaţie.
22
valul să poată transporta debitul maxim colectat pe versant, de pe suprafaţa
dintre două valuri consecutive.
Viteza în lungul valului este:
v c Ri 2 2.19
în care:
1
1
c R6 2.20
n
npământ = 0,04 - coeficientul de rugozitate, i2 -
panta longitudinală a valului.
R 2.21
Pu
La valuri relativ scurte (100 - 200 m) se recomandă o pantă unică, i2 = 0,2 0,4 %.
La valuri lungi (peste 200 m) panta i2 se propune variabilă:
- prima sută de metri 0,1 %,
- a doua sută de metri 0,15 %,
- a treia sută de metri 0,2 %, etc.
Fig. 2.12
v 2i
v2 i 1
2.22
n
Debitele în lungul valului vor fi:
Qval = V2 2.23
0,3 m/s < V2 < 0,9 m/s (sau 0,6 m/s după alţi autori)
Qcolectat = kI S = k Id l 2.26
23
c*
I * mm/min 2.27
Tcn
c* = (A + B) lg N 2.28
n* = 0,33 0,5
A şi B - parametri hidrologico-geografici ce se dau pe hărţi [18],
N = 10 ani - perioada de repetiţie a ploii,
d - distanţa dintre valuri,
l - lungimea valurilor,
v1 - viteza pe versant (când apa se scurge de la un val la altul),
v1 = 7 10 m/min = 0,1 0,16 m/s,
Tc - timpul de concentrare a ploii, este timpul necesar apei să ajungă din punctul cel
mai îndepărtat al suprafeţei (A), pe drumul cel mai lung (AB C) până în secţiunea de
calcul (C, la vărsarea valului în debuşeu).
Lungimea valului înclinat se ia egală cu lăţimea parcelei (tarlalei) amenajate.
Numărul de valuri înclinate se determină cu:
L - lungimea parcelei,
d - distanţa dintre valuri.
Canalele de coastă din pământ pot avea una din următoarele secţiuni:
- triunghiulară - 1,
- trapezoidală sau trapezoidală cu bermă - 2 şi 3,
- parabolică.
. .. . . .. . . .. .
. ... . . .. . ...
. . .. . . . .. . . . . .
. . . . . . .
. . .
i 2 i 3 BERMA
i 1
Fig. 2.13
24
Canalele de pământ se execută de obicei în plantaţiile de vie şi pomi, în
spaţiul dintre rânduri, deoarece scot din circuitul agricol suprafeţele pe care se
execută.
Panta versantului nu va depăşi 18 25 % pentru culturi de câmp, 35 % pentru păşuni
şi 45 % în plantaţii forestiere.
b
h
.. ..
..4 .. h' 1
. . . ..
1:1
2
1:1
y
. . 3
1:1
. 5 h" 1m
i
tg i b1
Fig. 2.14
25
1) apa, în timpul scurgerii pe versant de la un canal la altul, să nu depăşească
viteza critică de eroziune; pornind de la această condiţie, distanţele sunt date
în tabele ca valori maxime admise.
26
b
h
.. ..
..4 .. h' 1
. . . ..
1:1
y
2
1:1
. . 3
1
1:
. 5 h" 1m
i
tg i
Fig. 2.15
Se recomandă:
h = h'+h"= (0,3 0,7) m 2.35
Adăugând şi condiţia ca volumul de săpătură să fie egal cu cel de umplutură (la
calculul pe 1 m de canal):
2+3= 4+5 2.36
se pot calcula h’şi h” şi apoi secţiunea udată :
=1+ 2+3 2.37
la canale cu bermă mare: h poate merge până la 1,15 m
la canale cu bermă mică: h poate merge până la 0,8 m
b)Determinarea distanţei între canalele înclinate se face din două condiţii:
- neeroziunea versantului (“d” în tabele),
- Qcanal Qcolectat şi Vsedimentare < V2 < Veroziune.
(calculele se fac ca la valurile înclinate).
c)Determinarea lungimii canalelor înclinate se face în funcţie de lăţimea
parcelei amenajate (este egală cu aceasta).
d)Determinarea numărului de canale înclinate se face cu formula 2.34.
Se va da o atenţie deosebită racordării canalului înclinat cu debuşeul pentru a nu apare
eroziuni în această zonă. Racordarea se poate face fără cădere sau cu cădere consolidată cu
piatră sau beton.
2.8 Terase
27
b1) cu zid de sprijin (Miniş, Murfatlar) realizat din gărduleţe, din zidărie
de piatră uscată, zidărie de piatră cu mortar sau beton simplu; soluţiile
mai costisitoare vor fi bine justificate economic; se vor executa
barbacane pentru evacuarea apei din spatele zidului, dacă soluţia
constructivă aleasă o cere,
cu taluz înierbat.
b2) cu platformă continuă,
izolate (pentru pomi).
c) După înclinarea platformei:
c1) în lungul terasei : platformă înclinată (24 %)
platformă orizontală
c2) pe direcţie transversală: platformă orizontală
platformă înclinată (i = 1015%)
n
ht 1:
i
n*ht Lutil
L
= CU TALUZ =
Fig. 2.16
Lutil
ht
= CU ZID DE SPRIJIN =
28
Fig. 2.17
Fig. 2.18
Agroterasele se execută în zone cu pante mai reduse (chiar şi sub 22 %), cu lăţimi
utile de circa 30 50 m şi de cele mai multe ori cu platforma înclinată transversal.
În ţara noastră terasele sunt larg folosite începând din 1952 şi mai ales în ultima
perioadă.
2.9 Debuşee
Debuşeele sunt canale care transportă apele colectate de pe versanţi de către valurile,
canalele sau terasele înclinate.
Debuşeele conduc apele către emisari (cursuri de apă, lacuri, etc.) sau zone amenajate
special la baza versantului.
Clasificarea debuşeelor se poate face după mai multe criterii:
a) După tipul de secţiune :
- trapezoidale,
- dreptunghiulare,
- parabolice,
- tubulare (debuşee îngropate).
b) După materialul care protejează secţiunea:
- înierbate şi/sau brăzduite,
- cu pereu de piatră rostuită,
- cu pământ stabilizat,
- cu dale de beton sau beton turnat monolit.
c) După forma profilului longitudinal:
- cu pantă continuă,
- cu trepte de cădere (ruperi de pantă),
- debuşeu canal rapid.
d) După natură:
- naturale (pe fire de vale existente),
- artificiale.
Debuşeele vor avea o secţiune suficientă pentru a permite evacuarea întregului debit
colectat pe versant de către valurile, canalele de coastă sau terasele înclinate. Viteza de
curgere a apei în debuşeu va fi mai mică decât viteza admisă a căptuşelii debuşeului (de
exemplu, Vad.beton = 5 10 m/s).
Se urmăreşte să se scoată din circuitul agricol o suprafaţă minimă de teren (a apărut în
acest fel soluţia cu debuşeu îngropat; această soluţie înlătură şi necesitatea de a realiza pe
debuşeu vaduri pereate sau podeţe tubulare pentru trecerea utilajelor agricole).
29
Se analizează economicitatea soluţiilor propuse şi se are în vedere executarea de
lucrări (podeţe, vaduri pereate) pentru circulaţia utilajelor agricole.
Amplasarea se face pe fire naturale de vale sau la marginea unităţilor de lucru
(parcele, tarlale).
Debitul de dimensionare al debuşeului se determină însumând debitul tuturor
canalelor, la care se aplică un coeficient datorat atenuării scurgerii de către valuri, canale sau
terase:
Qdeb cn Qcolectat 2.38
în care:
c = 0,7 0,8 - coeficient al atenuării scurgerii de către canale (valuri, terase)
înclinate şi culturile agricole,
n – numărul de canale (valuri, terase) înclinate care aduc debite în debuşeu,
Qcolectat – debitul colectat de fiecare canal (val, terasă) înclinat.
Pentru viteza de curgere la care se va dimensiona debuşeul se va avea în vedere ca
Vdeb Vadmisă pentru consolidarea existentă (Vad -vezi valorile din tabel).
Panta debuşeului se propune în primă fază egală cu panta terenului
natural (versantului).
Rugozitatea îmbrăcăminţii şi pantele taluzelor secţiunii debuşeului se iau în funcţie de soluţia
de consolidare propusă.
Tab. 2.3
Consolidarea Vad Rugozitatea Pantă taluz (1: m)
debuşeului [m/s] n m
Taluz înierbat 0,5 0,9 0,04 46
Pereu piatră 3 0,02 1,5
Dale de beton 5 0,018 0,5 1
Beton sclivisit 5 - 10 0,014 0,5 1
Qdeb
necesar 2.39
vad
Fig. 2.19
Se trasează o diagramă () dându-se lui valori începând cu “0” (care corespunde
unei secţiuni triunghiulare, deoarece = b/h).
Se au în vedere relaţiile :
30
b
1 1,1 2.40
h
R 2.41
PU
( m)h 2 2.42
h 2.43
m
PU b 2 h 2 m 2 h 2 ( 2 1 m 2 )h 2.44
nec
nec
0
Fig. 2.20
Dacă dăm o valoare lui b se poate calcula h sau invers, se alege h şi se poate
determina b. Nu se obţine întotdeauna o situaţie optimă din punct de vedere hidraulic pentru
că valorile optime pentru raportul sunt 1÷1,1.
Din acest motiv se poate proiecta secţiunea debuşeului cu relaţia :
( 2 1 m 2 ) 2 n vadm 3
deb R PU ( ) 2.45
m i
Dacă 2.46 nu se verifică, pentru corectarea situaţiei se va propune o nouă pantă (panta
de proiectare, ip), în locul patei naturale aterenului (cu care s-a inceput calculul, i). Panta de
proiectare - ip – va fi mai mică decât panta terenului natural - i. După ce s-au făcut încercări
cu mai multe valori pentru ip, valoarea pentru care a fost satisfăcută relaţia 2.46 devine panta
de proiectare/execuţie a debuşeului, acesta devenind un debuşeu în trepte (vezi fig. 2.21)
Pe versanţii cu pante mari se impune execuţia unor debuşee în trepte.
31
Fig. 2.21
h'
d
'
2.47
i ip
32
Fig. 2.23 Debuşeu cu lăţime constantă la nivelul terenului
33
i
ip SECTIUNEA 1 -1
2 SECTIUNEA 2 - 2
1
MACRORUGOZITATI
1 ARTIFICIALE (REDANE)
REDANE
SAU
DINTI DISIPATORI
i2
CAMIN
i2
i
60
1
1 i
50
3.1 Generalităţi
.
2
. 2
1 - bazin de receptie
2 - varfuri
3 - talveg
4 - maluri si taluze
1
5 - gura(baza de eroziune)
3 6 - con de dejectie
. 2
60
4
EM
.5
IS 6 50
AR
40
30
Fig. 3.1[13]
35
CUMPANA APELOR
A4
A3
A2 tg. la verticala
A1
CANAL DE SCURGERE
Fig. 3.2
Prin ridicarea nivelului de bază sau coborârea lui se poate stinge acţiunea
torentului (dacă evoluţia se produce de la poziţia 2 la poziţia 1 a profilului
longitudinal) sau se poate relua dacă era stinsă (dacă evoluţia se produce de la
poziţia 1 la poziţia 2 a profilului longitudinal).
1 2
Fig. 3.3
37
vam
va V am
Va
Fig. 3.4
aVa V ( a )Val
va a a al vam 3.11
g g g
v aVa
k t am 3.12
va aVa ( al a )Val
Se împarte relaţia la Va şi rezultă:
a
kt <1 3.13
a k i ( al a )
Din cele de mai sus rezultă că pentru ape limpezi kt = 1.
Clasificarea torenţilor după mai multe criterii are drept scop alegerea
celei mai bune soluţii pentru amenajare:
a) După forma bazinului de recepţie:
- cu bazin de recepţie circular (concentrarea rapidă a scurgerii
viituri bruşte),
- cu bazin longitudinal viiturile cresc mai lent.
b) După caracterul curentului de viitură:
- apoşi (ki = 0 0,04) roci rezistente şi vegetaţie; am 10,6
KN/m3,
- apopietroşi (ki = 0,04 0,4) vegetaţie degradată; am 15
KN/m3,
- noroioşi (ki > 0,4) amestec vâscos, curgere lentă, laminară (Re
= 5 40); mare putere distructivă (situaţie întâlnită pe versanţii de
nord ai munţilor Făgăraş).
c) După acţiunea predominantă a curentului
- de săpare torenţi tineri, care nu au ajuns la echilibru,
albie în roci moi,
- de transport reţeaua de scurgere este în echilibru relativ (pe ea
nu au loc eroziuni; transportă doar material erodat de pe versanţi),
- micşti de săpare şi transport.
d) După categoria de folosinţă a terenului predominant în bazin:
38
- torenţi în zonă de pădure,
- torenţi în terenuri agricole,
- torenţi în zona unor localităţi sau obiective economice.
e) După stadiul de evoluţie:
- torenţi tineri activitate intensă în bazin, reţea şi zona de
depunere; sunt torenţi de săpare,
- torenţi vârstnici activitate limitată doar la bazinul de recepţie
şi partea superioară a reţelei de scurgere,
- torenţi stinşi viituri reduse şi cu foarte puţin material solid; au
ajuns la profilul de echilibru; suprafaţa este acoperită cu sol
vegetal.
SECTIUNEA 1 - 1
1
ip
ATERISAMENT
... . .. .. . . . . . .. . .
p
L*ip
. . . .
... . h BARAJ h
(PRAG)
in
n1 L
Fig. 3.5
39
h
L 3.16
in i p
în care:
in = panta naturală, cunoscută,
h = înălţimea lucrărilor transversale (praguri sau baraje), se propune de
obicei între 1 4 m
ip = panta de proiectare, se va calcula (rezultă distanţa la care se vor
amplasa lucrările transversale).
Este de preferat să se execute un număr mai mare de lucrările transversale
şi cu înălţimi mai mici decât puţine lucrări cu înălţimi mari. Rezultă o economie
de materiale. Comparaţia între un baraj de înălţimea h şi două baraje de înălţime
h/2 este prezentată mai jos.
Fig. 3.6
În orice caz lucrările se execută în etape, după ce mai întâi un număr mai
mic de praguri/baraje şi-au dovedit eficacitatea.
Calculul pantei de amenajare la torenţii de transport se va realiza
considerând în mod arbitrar o particulă cubică aflată pe patul albiei
Fig. 3.7
G = D3( al a ) 3.17
40
vmed c Ri n 3.18
a 2 2
P kx D vf 3.19
2g
în care:
vmed – viteza medie, calculată cu formula lui Chezy,
G - greutatea proprie a particulei de aluviuni aflată sub apă,
P - presiunea hidrodinamică,
R = f G cos - frecarea (f - coeficient de frecare),
al - greutatea specifică a aluviunilor,
a - greutatea specifică a apei,
vf – viteza de fund.
Pentru echilibrul la limită al particulei putem scrie:
P + G sin = R 3.20
Gsin se poate neglija şi putem scrie: P = R
v 2f
k x a D 2
f ( al a ) D 3 cos 3.20
2g
2 gDf ( al a ) cos
vf 3.21
k x a
v am
pe torent: kt 3.22
va
viteza de fund pe torent se poate scrie:
v f vm amestec kt va kt c Rin 3.23
Viteza se va exprima şi în funcţie de pantă şi se egalează cele două
pătrate ale lui vf :
2 gDf ( al a ) cos
v 2f 2 kt2 c 2 Rin = 3.24
k x a
pentru:
i = tg sin când este relativ mic (sub 6,50),
kx 1,5,
g = 9,81 m/s2,
= 0,6 – coeficient de viteză,
panta de proiectare (amenajare) se poate scrie:
f ( al a ) D
ip 3.25
0,03 a k t2 C 2 R
în care:
f = coeficient de frecare :
f = 0,35 - piatră pe argilă,
f = 0,7 - piatră pe piatră.
41
D = diametrul de calcul al particulelor de aluviuni (de ex. 2, 4, 8 cm); se
ia diametrul aluviunilor celor mai des întâlnite pe patul albiei torentului sau al
celor pe care dorim ca lucrarea să le reţină.
Particulele cu diametrul D sunt reţinute de lucrare iar cele cu diametrul
< D trec peste baraj (sunt antrenate de apă).
42
formaţiunii de eroziune. Dacă lăţimea şi adâncimea ravenei permit intrarea utilajelor, se
recomandă execuţia cu trei buldozere, din care două lucrează pe zonele limitrofe (buldozerul
1 decopertează, buldozerul 2 sapă şi împinge pământul în ravenă), iar cel de - al treilea
buldozer, poziţionat pe axul ravenei, împrăştie şi nivelează pământul adus de buldozerul 2.
Dacă ravena este adâncă, atunci se foloseşte una din următoarele metode:
- ravena se împarte în sectoare de lungimi diferite. Cu ajutorul screperelor se
decopertează stratul de sol vegetal din primul sector şi se transportă şi depune la
vârful ravenei. Urmează săparea pe sectorul I şi deplasarea pământului rezultat în
secţiunea ravenei. În al doilea sector se decopertează stratul de sol vegetal şi cu el se
execută acoperirea primului sector. Această operaţiune se execută în ordine, pentru
fiecare sector în parte, până la vârful ravenei.
- se decopertează stratul de sol vegetal cu un buldozer şi se depozitează la 5-8 m
distanţă de marginea zonei de lucru. Urmează săparea şi împingerea pământului în
ravenă şi acoperirea cu pământ vegetal a întregii zone. Avantajul acestei metode
constă în faptul că se poate lucra în acelaşi timp pe toată lungimea ravenei.
43
Fig. 3.9 Schematizarea metodei a doua de astupare a ravenelor
Reţinerea scurgerilor se aplică atunci când terenul este uniform şi prezintă pante mici,
fără pericol de alunecare, iar debitul de acces este redus. Există două variante de
amenajare:
canale de coastă orizontale (de nivel) cu diguleţ aval, amplasate pe 1-3 rânduri la care se
adaugă împăduriri; plantaţia silvică se proiectează pe întreaga ramificaţie de vârf şi pe
malurile acesteia pe o lăţime de 20-40m.
canale de coastă orizontale fără diguleţ aval, pentru ca zona să fie folosită agricol
(eventual valuri orizontale); terasamentele acestora se însămânţează, pentru folosirea în
primii ani ca fâneaţă.
Interceptarea şi evacuarea scurgerilor se foloseşte atunci când zona de vârf nu este
adecvată pentru amplasarea canalelor de nivel (sunt prezente alunecări de teren, terenurile au
permeabilitate mică, debite colectate mari). Şi în acest caz există două variante:
interceptarea şi evacuarea scurgerilor chiar prin vârf, variantă care se aplică atunci când
zona de vârf are anumite caracteristici şi anume: prezintă importanţă socială şi
economică, malurile reţelei sunt ocupate de plantaţii valoroase, nu prezintă condiţii pentru
amplasarea unui debuşeu, debitul de acces este peste 2-3 m3/s.
Dacă înălţimea căderii la vârful reţelei este de până la 2,5 m, se utilizează un prag cu
disipator de energie (fig. 3.11 a), dacă înălţimea depăşeşte 2,5 m se proiectează fie un jilip
(canal rapid) fie o cădere în trepte, în funcţie de panta talvegului (fig. 3.11 b şi c).
44
Fig. 3.10 Schemă de amenajare a unui torent, cu reţinerea scurgerilor
45
Fig. 3.12 Interceptarea scurgerilor în zona de vârf şi evacuarea în reţeaua
torenţială prin intermediul unui debuşeu
interceptarea şi evacuarea scurgerilor într-un loc din reţeaua torenţială (cel mai adesea
în bazinul disipator al unei lucrări transversale; varianta se aplică atunci când există
condiţii de executare a unui debuşeu pe maluri, caz în care vârful reţelei fie se astupă, fie
apele sunt preluate de un canal înclinat (fig. 3.12).
Tot în scopul opririi proceselor erozionale se pot realiza amenajări pe
reţeaua de transport, prin lucrări transversale (care permit reducerea capacităţii
de eroziune şi transport a materialului solid prin reducerea pantei de scurgere)
sau prin lucrări longitudinale.
Lucrările de amenajare folosite în lungul reţelei mai au şi rolul de a consolida talvegul
şi malurile.
Lucrările aplicabile în lungul reţelei de scurgere pot fi :
consolidări ale talvegului; cele mai corespunzătoare lucrări sunt construcţiile
transversale (traverse îngropate, praguri sau baraje).
stabilizări ale malurilor; cele mai utilizate lucrări sunt cele de sprijinire:
- zidurile de sprijin, care se folosesc atunci când taluzul de mal este abrupt,
talvegul stabilizat, nu există surpări de mal, obiectivele de pe mal sunt
importante;
- contrabanchetele din anrocamente, care se folosesc atunci când înalţimea
taluzului de mal este de peste 3-4 m, lărgimea albiei la fund este mai mare de
8-10 m, eroziunea laterală este puternică, taluzul are panta naturală de
echilibru şi pe mal sunt situate obiective importante;
- căsoaie;
- gabioane;
- construcţii transversale.
atenuări ale debitului solid, pentru care se folosesc construcţii transversale.
Cele mai utilizate lucrări sunt construcţiile transversale. Acestea pot fi traverse
îngropate (înălţimea utilă este zero), praguri (înălţimea utilă este 1,5 – 2 m) sau baraje
46
(înălţimea utilă 2 – 10 m).
Traversele îngropate se realizează de obicei din zidărie de piatră sau din beton, în
şanţuri de adâncime egală cu “înălţimea” dorită a lucrării (traversele îngropate nu depăşesc
cota fundului ravenei).
Secţiune A-A
dren zid
vertical jilip pinteni
sustinere conducere Secţiune B-B
1:m 1:n
deversor
dren
orizontal conductă treaptă strat
drenant dinţi
evacuare incastrare disipatori pinten beton strat drenant
Vedere în plan Secţiune C-C
jilip
B
C
dren D
zid strat drenant
vertical
1:m 1:n conducere
A A Secţiune D-D
deversor
disipator de
dren
energie
orizontal
1:m 1:n dinţi dinţi
impact disipatori zid
D conducere
C strat
B
drenant
Cele mai utilizate soluţii pentru praguri sunt cleionajele simple sau duble, căsoaiele,
gabioanele, pragurile din zidărie de piatră cu mortar de ciment şi din beton simplu (lucrările
se prevăd cu deversoare, pentru tranzitarea debitelor de apă şi cu disipatoare de energie
situate imediat în aval).
Pentru baraje se folosesc unele dintre următoarele tipuri constructive : din pământ, de
greutate (zidărie de piatră, beton), plăci rezemate pe contraforţi sau diferite prefabricate.
De cele mai multe ori se execută baraje masive dar se foloseşte şi
soluţia barajelor filtrante (care lasă apa să treacă prin corpul lor).
47
Elevaţie şi
secţiune B-B Secţiune A-A
A
deversor zid
conducere prag
barbacane
fundaţie
radier
pinten terminal
A
Vedere în plan
A
B bazin B
disipator
48
Fig. 3.16 Schemă baraj cu fundaţie evazată
49
Elevaţie şi secţiune B-B Secţiune A-A
contrafort A aripă B
(bo=0,60-1,20m)
elevatie contrafort
=0,3-0,5
placă între
contraforţi
placă între
contraforţi (l=3-5m) A B
Vedere în plan
A pinten lestare
fundatie contrafort
50
Elevaţie şi Secţiune B-B Secţiune A-A
A B
fante
Vedere în plan B
B B
51
Fig. 3.22 Amplasarea lucrărilor transversale prin metoda nodurilor hidrotehnice
52
Fig. 3.24 Amplasarea lucrărilor după metoda pantei de compensaţie
53
Se recomandă ca intersecţia canalului cu diverse căi de comunicaţie să se facă sub un
unghi cât mai apropiat de 90o;
La intersecţia cu emisarul, pe canal se execută praguri terminale şi se consolidează cu
pereu, zidărie sau beton;
Racordarea cu emisarul natural se recomandă să fie construită sub formă de pâlnie
difuzoare.
Uneori pot fi introduse în schema de amenajare a zonei de evacuare mici bazine de
retenţie. Această soluţie, deşi este poate dezavantajoasă din punct de vedere economic, este
cea mai potrivită atunci când trebuie apărate împotriva colmatării, lacuri de acumulare, căi de
comunicaţie şi centre populate.
54
foloseşte la partea superioară a formaţiunii erozionale dar mai ales între lucrările transversale,
atunci când viteza curentului de apă nu depăşeşte 1,5 m/s.
Pentru reuşita realizării acestor lucrări este necesar ca brazdele să provină din zone cu
terenuri similare cu cele unde dorim să le punem în operă.
Recoltarea brazdelor nu se va face cu mult timp înainte de aplicarea lor, iar grosimea
va fi în funcţie de adâncimea de înrădăcinare a speciilor de plante care le compun.
Dacă brazdele se vor utiliza pe terenuri nisipoase, argiloase sau loessoide, atunci se
recomandă ca aplicarea lor să se facă pe un strat vegetal de aproximativ 10 cm grosime.
Brazde am plasate pe
Brazde am plasate pe patul taluz
albiei
55
vertical pe suprafaţa taluzului, adâncă de 20÷25 cm, în care se introduc rădăcinile puieţilor,
după care se introduce pămînt fin şi se închide fanta prin apăsare cu piciorul, astfel ca
suprafaţa terenului să rămână nemodificată sau să prezinte modificări reduse. Procedeul a fost
experimentat pe taluzuri cu înclinare mare (41÷60°), unde executarea gropilor nu este
posibilă.
- Plantarea în gropi de 30 x 30 x 30 cm a dat rezultate bune, în aceleaşi condiţii
arătate la plantarea în despicătură, dar în cazul talazurilor stabile sau semistabile, cu înclinare
sub 20÷25°.
- Plantarea cu pământ fertil de împrumut. Pe taluzurile stâncoase cu petice de sol
scheletic, plantarea nu se poate realiza fără folosirea pământului fertil de împrumut. Rezultate
satisfăcătoare s-au obţinut când în gropile executate s-au introdus 10÷30 dm3 sol fertil.
- Plantarea cu puieţi cu rădăcinile protejate. Din cauza pantelor mari, prinderea
puieţilor este destul de anevoioasă, în special în zonele secetoase. Din aceste motive,
folosirea la plantare a puieţilor cu rădăcinile protejate asigură un procent de prindere mult
mai ridicat. Se pot mutiliza, de exemplu, puieţi de pin şi sălcioară crescuţi în pungi de
polietilenă. Procedeul folosirii puieţilor cu rădăcinile protejate trebuie folosit la împădurirea
taluzurilor, mai ales în zonele secetoase.
- Plantarea în cordon. Procedeul constă în plantarea deasă (la distanţa de 0,2÷0,5 m
în lungul rîndului) a puieţilor, drajonilor sau butaşilor, pe terase înguste (40 cm) nesprijinite,
amplasate la distanţa de 1,5÷2 m din ax în ax.
56
Nuielele pentru toate tipurile de lucrări se vor recolta la sfârşitul iernii sau
inceputul primăverii, înainte de înverzire, pentru ca, după punerea în lucrare să
poată lăstări.
30 1.50 1.50
4.00 5.00
57
Fig. 3.30 Amplasarea fascinelor în lucrare
58
Cilindrii de fascine (sau fascinele lestate) se realizează din fascine
umplute cu piatră şi legate cu sârmă. Se execută pe capre joase, cu diametre de
până la 1 m, în imediata apropiere a locului de punere în operă. Se pot înlocui
cu gabioane cilindrice sau containere din geotextil.
. ..:. .......................................
.:
..:.:..:. ..:...:. . .. ... ................. . FASCINE
... ..... . .
. .............. SARMA
................
.. ....
1.00
Cleionaje
Cleionaje sunt nişte garduri din nuiele de înalţime 60-80 cm, amplasate în
albia formaţiunilor torenţiale.
59
Se execută ca lucrări transversale pe acele formaţiuni de eroziune în
adâncime care nu transportă la viitură materiale aluvionare de dimensiuni mari.
Amplasarea cleionajelor ca lucrări transversale, trebuie să respecte
anumite condiţii:
malurile şi firul formaţiunilor erozionale de adâncime să nu prezinte pericol de
alunecare;
traseele unde se amplasează să fie cât mai rectilinii, pentru ca apa să aibă o curgere cât
mai uniformă;
albia unde se amplasează să fie cât mai îngustă, pentru a se realiza o economie de
material;
debite de viitură mici.
Din punct de vedere constructiv se deosebesc două tipuri de cleionaje:
- simple, alcătuite dintr-un singur gard de nuiele;
- duble, alcătuite din două garduri de nuiele.
Cleionaj simplu cu radier Cleionaj simplu cu radier
din bolovani din fascine
0,80 m
longrină longrină
aterisament împletitură din nuiele aterisament
împletitura din nuiele
radier din piatră fascine
0,30 m
0,7-1,0 m
0,7-1,0 m
60
Vedere în plan
A
A
Secţiune A-A
pavaj piatră brută moază
longrină
cleşte împletitură din nuiele
cui din lemn
ţăruş fascine
1,20 0,30
par de rezistenţă
1,50 0,80-1,0
61
l
l
3l
-a-
3d
-b-
Lucrările transversale din gabioane se execută sub formă de praguri sau baraje de
mica înălţime (2-3 m). Ca variante constructive se utilizează fie pragurile dintr-un singur
gabion, numite şi gabioane monolit, fie praguri sau baraje din mai multe gabioane, aşezate
unele peste altele ca nişte carămizi. Prima variantă constructivă se utilizează pe văi înguste cu
profil transversal în "V", iar lucrările din varianta a doua se folosesc în cazul văilor largi. În
această ultimă variantă constructivă gabioanele se solidarizează între ele prin legături de
sârmă groasă de 3 mm, la 15-20 cm una de alta.
62
Fig. 3.37 Gabioane goale
încastrare teren
Lucrările transversale din gabioane pot avea paramenţii verticali sau în trepte, iar
deversorul poate avea formă dreptunghiulară sau trapezoidală. Sub nivelul inferior al
fundaţiei se execută un radier elastic din fascine, scoase în aval pe o lungime de 1,5-2 m şi
prelungite după caz, printr-un blocaj din piatră sau printr-un gabion tip saltea din plasă de
sârmă umplută cu piatră.
Pentru a se evita distrugrea gabioanelor la coronament, se aşează peste plasă un strat
de beton sau mortar de 10 cm grosime.
Gabioanele se pot folosi şi ca lucrări longitudinale, ca lucrări de consolidare a
malurilor. În acest caz se recomandă ca lucrările din gabioane să se execute pe un strat de
fascine, aşezate normal faţă de direcţia curentului, cu capătul nuielelor spre apă. Lucrările se
recomandă în condiţiile unor viteze ale curentului apei de până la 4m/s.
63
a - Gabioane folosite ca lucrări longitudinale
64
c - Gabioane folosite la apărări de maluri [16]
65
f - Gabioane folosite pentru realizarea de praguri [16]
Lucrările de tip căsoaie folosite ca lucrări transversale pot avea înălţime de până la doi
metri. Pereţii amonte şi aval sunt realizaţi din trunchiuri de copaci sau din grinzi lungi
aşezate transversal. Pereţii sunt solidarizaţi între ei prin buşteni sau bârne scurte, iar în
interior se face o umplutura de piatră mare. Piesele din lemn se îmbină între ele prin tăieturi
la jumătatea lemnului (chertare) şi se consolidează prin cuie din lemn sau prin cuie de fier şi
scoabe. La partea inferioară, primul rând de buşteni se acoperă complet cu bârne sau buşteni
longitudinali pentru a forma o cutie care, împreună cu umplutura de piatră să lucreze unitar la
împingerea pamântului. Lucrarea este prevăzută cu deversor, radier disipator (în aval, care să
apere lucrarea de afuieri) şi captuşiri de mal în aval.
66
Ca lucrare de tip longitudinal, căsoaiele se folosesc la consolidări de maluri, având
avantajul că sunt elastice şi rezistente la viituri. Prezintă dezavantajul că putrezesc repede şi
consumă material lemnos de dimensiuni mari. Se pot executa în două variante constructive:
cu un singur perete către curentul de apă;
cu perete dublu.
Indiferent de soluţia constructivă, baza construcţiei se protejează prin intermediul
unor blocuri mari de piatră.
Fig. 3.40 Căsoaie din lemn îmbinat fără chertare (fără cioplirea
lemnului la zonele de intersecţie - suprapunere)
Datorită faptului că betonul, şi mai ales betonul armat, este un material scump,
utilizarea sa se are în vedere doar în cazuri bine justificate economic şi la lucrări care apără
obiective importante. Se pot folosi dale, grinzi, stâlpi, fundaţii sau piloţi prefabricaţi. Evident,
în condiţiile arătate mai sus se pot realiza şi elemente de construcţii din beton monolit (turnat
la faţa locului).
Materiale geosintetice
67
Geosinteticele sunt materiale sintetice din clasă polimerilor, care nu se degradează sub
acţiunea agenţilor agresivi din pământ. Introducerea geosinteticelor a fost stimulată de
necesitatea ameliorării performanţelor construcţiilor şi amenajărilor hidrotehnice. Au putut fi
astfel înlocuite materialele naturale de masă, costisitoare, mai greu de manipulat, reducându-
se volumul lucrărilor şi sporindu-se eficienţa acestora.
Prin proiectarea judicioasă a construcţiilor s-au obţinut elemente tridimensionale
(gabioane, saltele etc.) care pot fi utilizate în condiţii speciale. Costul lucrărilor a putut fi
redus prin folosirea de produse reciclate, combinarea cu fibre naturale şi alte măsuri.
Cele mai răspândite materiale geosintetice sunt geotextilele, geomembranele,
geogrilele şi georeţele.
Din gama geotextilelor, se pot utiliza pentru controlul eroziunii saltele
preînsămânţate biodegradabile. Grila din polimeri rămâne intactă pentru mai
mult timp, protejată împotriva radiaţiilor ultraviolete de către vegetaţie,
asigurând ranforsarea rădăcinilor gazonului. Dacă este nevoie, se foloseşte plasă
de iută în locul grilei de polimeri.
Din gama geogrilelor face parte sistemul alcătuit din benzi de polietilenă de înaltă
densitate (PEHD), prinse ultrasonic, pentru a alcătui celule într-o structură de tip fagure.
Aceste geocelule, după fixarea lor pe teren, sunt umplute cu diverse materiale: sol vegetal,
pietriş, piatră spartă, beton. Se poate utiliza la protecţii şi apărări de maluri şi taluzuri, baraje
mici, supraînălţări de baraje, saltele contra afuierii.
68
Fig. 3.43 Sistem de geogrile [10; 13]
69
Fig. 3.45 Sistem de georeţele folosit pentru protecţia rambleelor [10; 13]
70
Fig. 3.46 Zidărie de piatră brută cu mortar de ciment (stânga) şi în mozaic
(dreapta) [10; 13]
Pentru realizarea zidăriei din piatră brută se foloseşte piatra de râu sau
piatra de carieră, care se ajustează cu ciocanul. Piatra trebuie să
îndeplineascăanumite condiţii, adică să nu conţină impurităţi, să nu fie friabilă,
să fie omogenă în ceea ce priveşte structura, să aibă o rezistenţă la compresiune
cât mai ridicată. Sunt recomandate a se utiliza pietrele provenite din rocile
eruptive, rocile metamorfice şi rocile sedimentare silicoase şi calcaroas
La execuţie, se va căuta obţinerea zidăriei în rânduri orizontale, cu pietrele aşezate pe
lat, cu rosturile verticale alternante, evitându-se întâlnirea într-un punct a mai mult de trei
rosturi. Dacă piatra este de dimensiuni variate şi nu se pot obţine rânduri continui, atunci se
va realiza la fiecare 0,7-1,0 m câte un strat de egalizare din piatra regulată.
Zidaria de piatră brută cu mortar de ciment se utilizează cu precădere la construirea
fundaţiei şi a paramentului amonte a corpului lucrării.
Zidăria de piatră în mozaic (fig. 3.46) se foloseşte pentru realizarea paramentului aval
al pragurilor şi barajelor, la pereuri şi radiere. Se execută din blocuri de piatră cu faţa vazută
bine netezită şi cu muchiile limitrofe îndreptate.
Zidăria din moloane (fig.3.47) se foloseşte în mod curent la paramentul aval al
lucrărilor transversale. Moloanele reprezintă pietre cu faţa dreptunghiulară, fasonate cât mai
regulat pe o adâncime de aproximativ 10 cm şi o coada de cel puţin 25 cm care se aşează spre
interiorul lucrării. Moloanele se aşează pe lat, cu rosturi verticale alternante.
71
executa din beton ciclopian (beton în care, la turnare, se poate introduce un volum de 20-30%
piatră, bolovanii fiind spălaţi). Trebuie avută o deosebită grijă la asigurarea unei bune legaturi
între cele două zidării, care se execută simultan pe acelaşi strat orizontal.
4.1 Generalităţi
72
- Derivaţii de debite
- Lucrări combinate între cele de mai sus.
Trebuie subliniată ideea că regularizarea scurgerii pe versanţii bazinului hidrografic
influenţează în mare măsură regularizarea debitelor în albia râului şi contribuie direct la
atenuarea viiturilor, a proceselor de degradare a solului.
Regularizarea debitelor prin acumulări reprezintă metoda cea mai rapidă şi eficientă.
Folosinţele de apă sunt satisfăcute optim iar măsurile de apărare contra inundaţiilor se iau
prin captarea excedentelor de debit în lacurile de acumulare.
După adoptarea în 1921 şi aplicarea începând cu 1924 a Legii regimurilor apelor a
devenit posibilă realizarea de lacuri de acumulare încadrate în scheme de amenajare
complexă a bazinelor hidrografice pentru folosirea complexă a apei şi atenuarea viiturilor.
Pentru ca aceste acumulări să-şi poată îndeplini rolul se vor adopta următoarele
strategii:
- Ampalsarea acumulărilor în zona de munte şi deal (se reduce şi scoaterea de teren
fertil din circuitul agricol).
- Se vor realiza acumulări pe cursurile mari dar şi pe cele mici şi mijlocii.
- Pe cursurile mijlocii şi inferioare ale râurilor acumulările se vor realiza în cascadă
(cu încercarea de a forma un luciu de apă practic continuu – apar condiţii pentru navigaţie cu
condiţia executării de ecluze de navigaţie în dreptul fiecărui baraj).
- Pe cursul mijlociu sau inferior al râurilor mari se va amplasa câte o acumulare
suficient de mare pentru a controla eficient debitele colectate din întregul bazin hidrografic.
- Acumulările vor avea volume suficiente pentru atenuarea viiturilor şi goliri de fund
capabile să evacueze debitul maxim capabil al albiei aval de baraj (care nu provoacă
inundaţii).
- Se vor amenaja lacuri nepermanente (poldere) pentru atenuarea viiturilor, amenajări
care în perioadele când nu sunt inundaţii să permită folosirea terenului din ampriza lacului în
scopuri agricole.
Acumulări de apă se pot realiza în bazine închise, bazine deschise şi lacuri cu baraj.
Acumulările în bazine închise (rezervoare închise din metal, zidărie, beton) au
capacitate redusă şi sunt destinate alimentărilor cu apă şi plantaţiilor de vie şi pomi.
Acumulările deschise (benturi) sunt de capacitate ceva mai mare şi sunt realizate în
săpătură (se impermeabilizează cu argilă, deşeuri petroliere, beton, zidărie de piatră sau folii
din mase plastice). Se utilizează la crescătorii de animale, la irigarea unor suprafeţe reduse,
etc.
Din punct de vedere tehnologic se remarcă posibilitatea folosirii materialului din
săpătură la realizarea de diguri pe contur, pentru mărirea volumului de apă ce se poate
acumula.
Lacurile de acumulare cu baraj au capacitate mare şi sunt cele mai răspândite. Se
execută pe văi de râuri sau în depresiuni naturale, unde apa poate fi adusă gravitaţional sau
chiar prin pompare.
Din punct de vedere funcţional avem:
- Acumulări cu retenţie permanentă, destinate folosinţelor complexe (inclusiv pentru
atenuarea viiturilor).
- Acumulări nepermanente, destinate doar atenuării viiturilor.
Acumulările nepermanente pot fi :
73
- Frontale (cu baraj), proiectate pe întreaga lăţime a râului, cu unul sau mai multe
compartimente (fiecare compartiment se umple cu apă la altă cotă; compartimentele mai rar
inundate se pot folosi pentru culturi agricole, iar celelalte pentru păşuni)
- Laterale (poldere), realizate ca compartimente îndiguite în albia majoră şi destinate
atenuării vârfului viiturii.
După perioda de timp pentru care se realizează regularizarea debitelor se diferenţiază :
- Acumulări pentru regularizare zilnică,
- Acumulări pentru regularizare sezonieră,
- Acumulări pentru regularizare anuală,
- Acumulări pentru regularizare multianuală.
1.Acumulările pentru regularizare zilnică au capacitate redusă şi sunt destinate
folosinţelor care au posibilitatea internă de a compensa debitele numai pentru o zi: alimentări
cu apă industrială sau potabilă, unele hidrocentrale mici (se realizează sub formă de
rezervoare îngropate, la nivelul solului sau suspendate).
2.Acumulările pentru regularizare sezonieră sunt numite şi acumulări neperiodice pe
termen scurt şi au următoarele destinaţii: navigaţie sau plutărit pe timp de secetă, irigaţii din
surse locale mici de apă (pâraie, izvoare, puţuri; apa se adună în perioada dintre două udări şi
se consumă în 1-2 zile).
3.Acumulările pentru regularizare anuală sunt acumulări permanete cu utilizare
complexă şi permit o redistribuire a scurgerii lichide pe o perioadă de un an.
4. Acumulările pentru regularizare multianuală au scopul de a acoperi deficitul de apă
din anii secetoşi cu volumele de apă excedentare din anii ploioşi. De aceea ele necesită
capacităţi foarte mari de înmagazinare a apei.
După gradul de utilizare a apei se pot clasifica următoarele tipuri de acumulări:
- Acumulări cu regularizare totală (completă): este utilizat tot volumul de apă scurs pe
râu.
- Acumulări cu regularizare parţială (incompletă) – nu este utilizat tot volumul de apă
scurs pe râu şi de aceea se fac şi evacuări (deversări) de apă.
O acumulare de mare capacitate poate da o regularizare incompletă pe o perioadă de
mai mulţi ani dar poate face o regularizare completă pe o perioadă de un an.
Acumulările se pot realiza (după zona de relief): în zonă de munte, în zonă de deal şi
în zonă de şes.
Acumulările de munte au baraje înalte, adâncime mare şi luciu de apă mai restrâns
(utilizări: hidroenergie şi alimentări cu apă, atenuarea viiturilor).
Acumulările din zona de dealuri se realizează cu baraje de înălţime mai redusă (deci şi
adâncimea apei mai redusă) iar capacitatea mare de acumulare se realizează prin lăţimea mare
a albiei majore a râului. Crează condiţii bune pentru satisfacerea tuturor cerinţelor de apă ca
şi pentru apărare împotriva inundaţiilor.
Acumulările din zona de şes au baraje de înălţime foarte redusă dar au luciul de apă
foarte întins. Au posibilităţi optime de satisfacere a cerinţelor de apă pentru irigaţii dar au ca
principale dezavantaje pierderile mari de apă prin evaporare şi infiltrare şi duc la ridicarea
nivelului apelor freatice şi înmlăştinirea terenurilor învecinate pe suprafeţe mari. Din cauza
acestor probleme este de preferat ca în zona de şes să se realizeze doar acumulări
nepermanente cu scopul de atenuare a viiturilor.
Poziţia optimă a acumulărilor este la limita dintre zonele de munte şi de deal.
74
Având în vedere faptul ca acumulările sunt nişte lucrări hidrotehnice foarte complexe
pentru proiectarea şi execuţia lor sunt necesare numeroase informaţii obţinute prin studii pe
teren. Se vor colecta următoarele:
Date topografice:
- planuri la scara 1: 25000 ÷ 1: 50000; 1:2000 ÷ 1: 5000; 1:500 ÷ 1:1000
- profile transversale (la 100 ÷ 200m distanţă între ele)
Date climatice:
- temperaturi,
- vânturi,
- precipitaţii,
- pierderi de apă prin evaporaţie.
Date pedologice:
- natura solurilor,
- vegetaţia spontană,
- folosinţele agro-silvice,
- procesele de eroziune,
- excesul de umiditate în sol şi sărăturile.
Date hidrologice:
- regimul nivelurilor şi al debitelor,
- hidrografele anuale şi ale viiturilor, coeficienţii de scurgere (determinaţi pe teren),
- debitul solid,
- timpii de concentrare a scurgerii,
- fenomenele legate de îngheţ.
Date hidrogeologice:
- stratificaţia şi natura rocilor de pe amplasament,
- debite, pante şi secţiuni de scurgere ale straturilor freatice şi calitatea apelor
subterane,
- pierderi estimate de apă din lac prin infiltraţie.
Date geotehnice:
-caracteristicile fizico-mecanice ale terenului de fundare şi ale pământului ca va fi
folosit ca material de construcţie,
-date privind tectonica zonei şi stabilitatea după execuţia acumulării, -
recomandarea celui mai bun amplasament şi a celui mai potrivit tip de baraj.
Date socio-economice:
- situaţia terenurilor agricole, a centrelor populate, a căilor de comunicaţie şi a
obiectivelor economice industriale ce vor fi afectate de execuţia acumulării,
- efectele favorabile ale acumulării în domeniul folosirii apei şi al atenuării viiturilor,
- pagubele produse de viituri înainte de execuţia acumulării,
- dezvoltarea în viitor a unor folosinţe de apă, date privind comportarea altor
acumulări din zonă,
- stabilirea clasei de importanţă a lucrării şi a asigurărilor de calcul şi de verificare,
- date privind eficienţa aconomică a lucrărilor şi posibilităţile locale de organizare
a şantierului.
75
- factori geologici,
- factori hidrogeologici,
- factori geotehnici,
- factori economici şi sociali.
Factorii hidrologici şi meteorologici impun următoarele condiţii de amplasare a
lacului:
- să existe resurse hidrologice suficiente (în bazinul de recepţie al lacului),
- debitul solid să fie cât mai redus pentru a nu se colmata lacul de acumulare (dacă pe
versanţi sunt probleme de eroziune, acestea se vor rezolva înainte de amenajarea lacului),
- direcţia văii în care se formează lacul să fie pe cât posibil perpendiculară pe direcţia
vânturilor dominante (pentru a reduce evapraţia şi a nu favoriza formarea de valuri).
Din punct de vedere topografic se impun următoarele condiţii:
- valea să fie îngustă în amplasamentul barajului şi largă în amonte de acesta (pentru a
crea un volum mare de acumulare) şi să aibă pante reduse pe talveg,
- malurile văii să fie înalte şi abrupte.
Condiţiile de amplasament necesare din punct de vedere geologic şi geotehnic sunt:
- rocile să aibă o stratificaţie orizontală pentru a se evita pericolul de producere a
alunecărilor,
- terenul din amplasamentul lacului să fie cât mai impermeabil pentru a se reduce
pierderile de apă prin infiltraţii,
- malurile lacului să fie lipsite de izvoare şi stabile la alunecare,
- terenul de fundaţie pentru lucrările hidrotehnice(baraje,disipatori de energie,etc.) să
fie corespunzător,
- dacă barajul se face din materiale locale (pământ, piatră) acestea să se găsească în
apropiere şi să aibă calitatea cerută.
Condiţiile de amplasare impuse de factorii economici şi sociali sunt:
- să se facă expropieri şi transmutări cât mai reduse pentru a se reduce valoarea
investiţiei,
terenul să aibă o valoare agricolă cât mai redusă şi să nu conţină zăcăminte utile,
sa existe distanţe mici de la lac la obiectivele deservite sau apărate de inundaţii,
în aval de baraj (în lunca râului) să nu fie centre populate care ar putea fi puse în
pericol de o eventuală avarie a barajului,
- să fie posibilă şi crearea unor zone de agrement şi sporturi nautice,
- apa din zonă să fie de calitatea cerută de consumatori,
- indicele specific de cost al acumulării să fie cât mai redus (investiţia raportată la
volumul acumulat – lei/m3),
- să fie satisfăcute cerinţele sanitare (combaterea ţânţarilor prin limitarea adâncimii
minime în lac la1,5÷2m şi debitul minim de scurgere salubră).
La întocmirea studiului de amplasament se inventariază toate locurile posibile pe
planuri la scara 1:25000.
La o primă trecere în revistă se înlătură amplasamentele care acoperă obiective sociale
şi economice importante ca şi cele cu resurse hidrologice insuficiente. De asemenea se
înlătură amplasamentele necorespunzătoare din punct de vedere geologic (terenuri
alunecătoare, permeabile sau zone de carst).
La stabilirea amplasamentului optim se respectă următoarele criterii de bază:
- criteriul economic – prin indicele specific de cost al acumulării (lei/m3 apă
acumulată),
- criteriul asigurării securităţii barajului, a centrelor populate şi a obiectivelor
economice din aval,
- criteriul stabilităţii construcţiilor necesare pentru acumulare.
76
Când capacitatea necesară a acumulării rezultă foarte mare (şi nu găsim condiţii de
amplasament) sau când consumatorii de apă şi obiectivele de apărat contra inundaţiilor sunt
prea îndepărtate de un amplasament unic se pot executa sisteme de acumulări în cascadă (pe
acelaşi curs) sau în evantai (pe cursul principal şi pe afluenţi).
Sistemele de acumulări au avantaje pentru dezvoltarea ulterioară a folosinţelor de apă
şi de asemenea reduc riscul ditrugerii construcţiilor de retenţie (în raport cu o acumulare
unică).
vb [m3]
Fig. 4.1 Curbe caracteristice: W(h), Sa(h), Vb(h).
Lucrările necesare realizării unui lac de acumulare pentru regularizarea debitelor sunt:
77
- lucrări pentru reţinerea debitului solid în bazinul de recepţie (combaterea eroziunii
pe versanţi şi formaţiunile de eroziune în adâncime),
- barajul cu evacuatorii de apă (deversori de ape mari, golire de fund), disipator de
energie şi risbermă,
- priza de apă pentru consumatori.
78
exploatare precum şi acoperirii erorilor de calcul hidrologic şi de bilanţ al debitelor şi
asigurării debitului de servitute în albia aval de baraj.
Volumul de atenuare – este situat de la cota volumului util până la nivelul viiturii de
calcul (sau până la nivelul maxim de verificare). Dacă nivelul maxim de exploatare este situat
sub creasta deversorului atunci volumul de atenuare se poate diviza în volum de protecţie
(până la creasta deversorului – nivel normal de retenţie) şi volum de atenuare propriuzis
(între creasta deversorului şi nivelul viiturii de calcul).
Fig. 4.3
Tab. 4.1
Înalţimea suplimentară 0,7m 0,5m 0,4m 0,3m
79
(rezerva de construcţie)
Clasa de importanţă a lucrării I II III IV
Fig. 4.4
80
γa – greutatea specifică a aluviunilor [kg/m3]
V0 – volumul normal anual al scurgerii lichide afluente [m3]
T – durata de funcţionare a acumulării (ani)
g – coeficient de corecţie privind fracţiunea din volumul scurgerii solide anuale care
rămâne în lac
g = 0,9 ÷ 0,95 când se barează întreaga albie majoră
g = 0,2 ÷ 0,6 când nu se barează toată albia majoră
g = 0,1 ÷0,2 când acumularea este făcută pe o derivaţie
10 i [g/m3]
4
4.3
în care:
i – panta râului barat (%)
α – coeficient în funcţie de rezistenţa la eroziune a solului în bazinul de recepţie:
α = 0,5 ÷1 pentru sol foarte greu erodabil
α = 1 ÷2 pentru sol cu rezistenţă mare la eroziune
α = 2 ÷3 pentru sol cu rezistenţă medie la eroziune
α = 3 ÷5 pentru sol uşor erodabil
α = 5 ÷ 10 pentru sol foarte uşor erodabil
Când nu există observaţii, determinarea volumului de colmatare se face:
- prin analogie cu alte cursuri de apă şi lacuri de acumulare,
- prin aproximare,
- prin formule empirice.
Metoda de calcul aproximativ a volumului de colmatare pentru lacuri de acumulare
mici, din zona colinară (metoda Băloiu Vasile-Giurma Ion, elaborată prin cercetări în bazinul
hidrografic Bahlui):
n
Wa T zi ei
i 1 [m3] 4.4
în care:
Wa – volumul de colmatare [m3]
T – durata de exploatare a acumulării [ani]
zi – suprafaţa zonei de influenţă a lacului caracterizată de eroziunea specifică medie
influentă ei [ha]
ei – eroziunea specifică medie influentă (debit solid anual ajuns în acumulare), care
este cantitatea medie de aluviuni ajunsă în lac pe timp de un an de pe un hectar din zona
zi [m3/ha·an].
Există şase grupe de zone de influenţă:
- zonă de influenţă excesivă (ei peste 20 m3/ha·an),
- zonă de influenţă foarte mare (ei = 15÷20 m3/ha·an),
- zonă de influenţă mare (ei = 10÷15 m3/ha·an),
- zonă de influenţă medie (ei = 5÷10 m3/ha·an),
- zonă de influenţă moderată (ei = 1÷5 m3/ha·an),
- zonă de influenţă mică (ei 1 m3/ha·an).
Volumul util al acumulării este compus din volumul net (utilizabil) pentru
consumatori şi debit de servitute în albia râului aval de baraj şi volumul de corecţie (stabilit în
funcţie de pierderile de apă prin evaporaţie, infiltraţie, îngheţ, exploatare şi de erorile posibile
în calculele hidrologice şi de gospodărire a apelor).
81
Volumul de corecţie se determină prin suma volumelor evaporate, infiltrate, îngheţate,
a pierderilor de exploatare şi a posibilelor erori de calcul.
Volumul pierderilor prin evaporare se poate determina în cazul când există observaţii
directe şi în cazul când nu există observaţii privind evaporaţia.
Când nu avem observaţii directe se pleacă de la ideea că evaporaţia depinde de
suprafaţa luciul de apă pe care se produce evaporaţia, de temperatură, de umiditate şi de
viteza vântului (formula Davidov):
z 15D 0,8 (1 0,125W ) 4.5
z - coloană de apă evaporată [mm/lună]
100 Ur
D
Ur 4.6
D - deficitul de umiditate lunar
Ur – umiditatea relativă a aerului
W – viteza vântului [m/s]
Valoarea z se transformă în m/lună şi se înmulţeşte cu suprafaţa luciului de apă (Sa)
rezultând volumul [în m3] pierdut lunar prin evapotaţie. Pentru o mai mare precizie, din
valoarea lui z se scad precipitaţiile cu asigurarea de 80% căzute pe suprafaţa lacului în luna
respectivă.
La noi în ţară evaporaţiile au valori cuprinse între 564÷880 mm/an.
Evaporaţiile pot fi corectate în fucnţie de lungimea lacului şi de adâncimea apei.
Evaporaţiile pot fi reduse prin reducerea vitezei vântului prin amplasarea lacului pe o
direcţie perpendiculară pe direcţia vânturilor dominante sau prin perdele forestiere înalte
plantate pe pe maluri.
Volumul pierderilor prin infiltraţii depinde de structura geologică a amplasamentului
(existenţa straturilor permeabile; zonele carstice sunt total nefavorabile acumulărilor) şi de
nivalul apelor subterane (un nivel foarte scăzut împreună cu permeabilitatea straturilor
favorizează infiltraţii intense).
Pierderile prin infiltraţii sunt de trei tipuri:
- pierderi prin corpul barajului şi pe la instalaţiile de golire (neetanşeităţii ale vanelor),
- pierderi pe sub baraj şi pe lângă baraj (în zonele de încastrare în malurile văii),
- pierderi prin fundul şi malurile lacului.
Pierderile din prima categorie sunt practic reduse şi depinde de soluţia tehnică aleasă
pentru baraj.
Pierderile din a doua şi a treia catgorie pot fi uneori foarte mari şi depind de presiune
(coloana de apă), de natura terenului (nefavorabile sunt nisipurile, pietrişurile, loessul,
calcarul, ghipsul), de fenomenele tectonice, de eventuala înclinare a straturilor permeabile
spre bazinele hidrografice vecine şi de nivelul apelor subterane.
Pierderile prin infiltraţie se pot determina prin utilizarea teoriei infiltrării şi a curgerii
apelor subterane sau prin diverse metode aproximative stabilite de cercetători. (în literatura
de specialitate sunt prezentate astfel de metode).
Se pot aproxima următoarele pierderi prin infiltraţie (după condiţiile hidrogeologice
ale amplasamentului acumulării):
- pentru condiţii hidrogeologice bune (teren impermeabil, stratificaţie favorabilă şi
nivel ridicat al straturilor acvifere): 0,5÷1%/lună sau 5÷10%/an din volumul acumularii sau
0,3m/an sau 1÷2mm/zi.
- pentru condiţii hidrogeologice medii: 10÷20%/an sau 1÷1,5%/lună din volumul
acumulării sau 0,5÷1m/an sau 2÷3mm/zi.
- pentru condiţii hidrogeologice rele: 20÷40% anual sau 1,5÷3%/lună din volumul
acumulării sau 1÷2m/an sau 3÷4mm/zi.
82
Pirderile prin infiltraţii se reduc în timp prin înămolirea cu aluviuni fine a straturilor
permeabile.
Măsurile tehnice de reducere a acestor pierderi sunt foarte costisitoare şi se aplică
doar în cazuri foarte importante (impermeabilizări ale fundului lacului, injectarea rocilor
fisurate, colmatarea artificială a fundului cu suspensii de argilă, etc.).
Volumul pierderilor prin îngheţ se referă la volumul de apă care îngheaţă în lac pe
timp de iarnă şi devine inaccesibilă consumatorilor (dar care primăvara se topeşte). Acest
volum se stabileşte cunoscând suprafaţa luciului apei din perioada de iarnă şi grosimea
stratului de gheaţă ce se formează în amplasamentul lacului (se utilizează observaţii în teren
şi măsurători la staţiile hidrometrice cele mai apropiate).
Volumul pierderilor de exploatare se referă la neetanşeităţile sistemelor de golire ale
lacului şi se poate determina în funcţie de lungimea garniturilor neetanşe sau de presiunea
apei în zona vanelor de golire.
Volumul de apă necesar acoperirii unor eventuale erori de calcule hidrologice se
apreciază (în funcţie de importanţa consumatorului) ca fiind de circa. 5÷10% din volumul util
– în cazul folosinţei, irigaţii” sau de circa. 30% din volumul util al acumulării – în cazul
folosinţei ,,alimentări cu apă”.
Volumul net (sau utilizabil) se stabileşte ţinând seama de cerinţele consumatorilor care
iau apă direct din lac şi de necesitatea asigurării unui debit de servitute în albia râului aval de
baraj (debit minim care trebuie lăsat să curgă în albie în aval de baraj).
Debitul de servitute trebuie să satisfacă următoarele probleme:
- debitul minim salubru (asigură o viteză de minim 0,3m/s în albie),
- debitul de diluţie (necesar antrenării reziduurilor deversate în râu prin sistemele de
canalizare care nu au staţii de epurare şi asigurării unei calităţi şi cantităţi corespunzătoare a
apei pentru consumatorii din aval),
- debitul minim piscicol (asigură în albie adâncimi de minim 0,3m şi zone de refugiu
iarna la 50÷100m distanţă între ele cu adâncimi de 1÷1,5m).
Debitul de servitute se ia egal cu cel mai mare dintre cele trei debite de mai sus.
Partea din volumul net necesară acoperirii cerinţelor consumatorilor care iau apă
direct din lac se poate determina prin calcule analitice sau pe cale grafică.
Pe cale analitică se face un bilanţ (comparaţie) între debitele (volumele) afluente în
lac în regim natural şi debitele (volumele) necesare consumatorilor şi asigurării debitului de
servitute în albia râului aval de baraj.
Valorile debitelor afluente în regim natural se iau cu aceeaşi asigurare de calcul cu a
folosinţelor interesate (dacă folosinţele au mai multe asigurări – de exemplu 80%, 90%, 95%
şi 97% - se va lucra cu asigurarea care acoperă toţi consumatorii- în exemplul anterior 80%).
Calculul se poate face tabelar
Tab. 4.2
Luna Q Volum Volum cumulat Diferenţe Volum
3 6 3 6 3 6 3
(m /s ) (10 m ) (10 m ) (10 m ) de apă
în lac
(106 m3)
afluent defluen afl. defl. afl. defl. “+” “-“
t “+” ”-“
Ian.
Febr.
Mart
Apr.
Mai
Iun.
83
Iul.
Aug.
Sept.
Oct
Noi
Dec. T3 T4
Total T1 T2 T3 T4
Notă:
- pentru calculul pe mai mulţi ani tabelul se va extinde pe verticală atât cât este
necesar,
- debitul (Q) afluent este cel adus de râu în lac,
- debitul defluent este cel prelevat pentru consumatori şi pentru asigurarea debitului
de servitute în albia râului aval de baraj la care se adaugă debitele pierdute (vezi mai sus),
- la calculul volumelor se are in vedere numarul de secunde dintr-o luna medie (30,4
zile),
T1 T2 şi T3 T4 4.7
- volumele cumulate afluente se considera pozitive iar cele defluente negative,
diferentele intre volumele cumulate afluente si defluente se trec in coloana celor
pozitive sau negative dupa caz ; diferentele pozitive semnifica excedente de apa iar cele
negative,deficite de apa,
se cauta valoarea diferentei maxime negative – care corespunde lunii in care volumul
util al lacului este gol (deficit de apa maxim),
se cauta valoarea diferentei maxime pozitive – care corespunde lunii in care volumul
util al lacului este plin (excedent de apa maxim),
se calculeaza volumul de apa existent in lac dupa urmatoarea regula : la valoarea
diferentei maxime negative (luata in modul) diferentele pozitive se aduna ; din valoarea
diferentei maxime negative (luata in modul) diferentele negative se scad,
- în luna în care a existat diferenta maxima pozitiva (excedent de apa maxim) se
obtine valoarea volumului util al lacului iar in luna in care a existat diferenta maxima
negativa (deficit de apa maxim) se obtine valoarea zero, volumul util al lacului fiind gol.
Calculul de mai sus presupune o regularizare completă (se utilizeaza intregul volum
de apa afluent). În cazul unei regularizări incomplete o parte din debitul (volumul) afluent va
deversa (sau va fi evacuat prin golirea de fund a acumularii).
Pentru calculul volumului net (utilizabil) pe cale grafică (în cazul regularizărilor
anuale sau multianuale) se utilizează curbele integrale ale debitelor afluente şi ale debitelor
necesare de prelevat din acumulare (consumatori + debit de servitute).
84
Fig. 4.5
Pe curba integrală de mai sus s-a determinat volumul util net (Wnet) în cazul unei
regularizări anuale complete la care debitul necesar consumatorilor şi asigurării debitului de
servitute a fost uniform (constant) şi egal cu Q0 (debitul mediu al râului) ; determinarea a
constat in ducerea de tangente paralele cu directia debitului livrat din lac - Qo – in punctele de
maxim si de minim ale curbei integrale a debiteloir afluente si masurarea pe verticala – la
scara hotarata pentru volume – a distantei intre aceste tangente, care este chiar Wnet.
Cuplând utilizarea curbei integrale (pe care citim volumele existente în lac în fiecare
lună) cu curba caraceristică a acumularii W(H) se poate cunoaşte nivelul apei în lac în fiecare
lună.
Curba integrală se mai poate desena şi folosind direct scara radială a debitelor şi
plasând pe fiecare interval de timp (de exemplu: 1zi, 10zile, 1lună) un segment paralel cu
direcţia corespunzătoare debitului mediu scurs în acel interval (fig. 4.6).
În cazul unei regularizări incomplete (când debitul total necesar defluent Qd este mai
mic decât debitul mediu afluent Q0) situaţia se prezintă ca în desenul următor (situaţia
prezentată corespunde unui debit defluent constant).
85
Fig. 4.6
Fig. 4.7
Fig. 4.8
În care:
Wp – volum net utilizabil necesar regularizării incomplete cu debitul Qd ,
Wpi – volum iniţial ce trebuie să existe în lac la începutul anului (peste cota volumului mort)
pentru a face faţă golirii din momentul t1 .
În practică rareori debitul defluent este constant, el având variaţii legate de cerinţele
consumatorilor. Ca atare curba integrală a debitului defluent nu este o dreaptă ci o curbă
86
oarecare. Construind-o în acelaşi sistem de coordonate cu curba integrală a debitului afluent
se poate obţine volumul net (utilizabil) pentru acumulare în felul următor:
- se translatează pe verticală curba integrală a consumului (debitului defluent) până devine
tangentă la curba integrală a debitului afluent în partea superioară şi apoi în partea
inferioară
- se măsoară distanţa – pe verticală – între cele două poziţii ale curbei consumului, care
este tocmai volumul net.
Fig. 4.9
Wnet în cazul Qdefl variabil este mult mai mare decât în cazul Qdefl constant.
Se mai poate folosi ca metodă de calcul grafic a Wnet şi construirea curbei integrale a
diferenţelor (între curba iniţială a afluenţei şi curba iniţială a defluenţei) atât pentru
regularizare anuală cât şi multianuală, indiferent dacă debitul defluent este variabil sau
constant.
Construirea curbelor integrale în sistemul de axe rectangulare (ca în cazurile
anterioare) este potrivită în cazul acumulărilor cu regularizare anuală. În cazul regularizării
multianuale este mai comod şi mai precis să lucrăm în sistemul de coordonate oblice (axa
timpului este rotită în sensul acelor de ceas).
Se roteşte dreaptă OA în jurul punctului O până când ajunge orizontală. (Pe verticala
timpului scurs t se măsoară volumul de apă scurs în acest timp Vt)
Scara radială a debitelor se construieşte ca şi în cazul coordonatelor rectangulare.
Toate volumele se măsoară începând de la axa timpilor reali.
87
Fig. 4.10
88
Volumul de protecţie poate lipsi, în care caz de atenuare se produce pe luciul de apă al
lacului într-un strat cu grosimea egală cu sarcina maximă de funcţionare a deversorului.
Nivelul maxim în acumulare coincide cu momentul Qafl = Qdefl.
Debitul defluent nu trebuie să depăşească debitul capabil al albiei aval de baraj şi se
evacuează prin:
- golirea de fund (Qg)
- deversorul de ape mari (Qdev)
Q g m2 2 g (h h0 )
Qdev m1b 2 g h 3 / 2
4.8
Fig. 4.12
în formule:
m1 şi m2 – coeficienţi de debit
- secţiunea conductei de golire de fund
b – lungimea crestei deversorului
g – acceleraţia gravitaţională
h0 – adâncimea măsurată de la creasta deversorului la centrul conductei de golire de fund
h – înălţimea lamei deversorului (sarcina de lucru a deversorului)
Dacă viitura găseşte, de exemplu, lacul plin până la creasta deversorului situaţia se
poate prezenta ca în figura următoare:
89
Fig. 4. 13
Construirea hidrografului viiturii de calcul (al Qafl) se face după metode recomandate
în literatura de specialitate (de exemplu după D. Sokolovschi).
Capacitatea (volumul) de atenuare se poate determina prin metode aproximative
(grafice) şi prin metode exacte (calcul). Metodele aproximative sunt expeditive şi se folosesc
pentru a primă orientare asupra volumului de atenuare.
Elementele principale ce se au în vedere la calculul capacităţii de atenuare sunt:
- volumul viiturii de calcul (V)
- volumul de atenuare (Wat)
- debitul maxim afluent al viiturii (Qa maxim)
- debitul defluent maxim (Qd)
- volumul de protecţie (sub creastă deversor)
- sarcina maximă admisă pe deversor (h)
- dimensiunile evacuatorilor de apă
Dacă hidrograful viiturii este aproximativ triunghiular, ca în figura 4.14,
Fig. 4.14
atunci:
Q
Wat V 1 d max
Qa max
W
Qd max Qa max 1 at
V 4.9
Dacă hidrograful viiturii este aproximativ trapezoidal, ca în figura 4.15,
90
Fig. 4.15
atunci:
t
0
T
W
Qd max Qa max (1 0 )1 at
V 4.10
În ipoteza că viitura găseşte lacul plin până la creasta deversorului (deci atenuarea se face
doar cu Wat propriuzis) şi evacuarea debitelor în aval se face doar peste deversor se pot folosi
metode grafice aproximative pentru rezolvarea unuia din următoarele cazuri:
a) se impune sarcina maximă a deversorului (hmax)
b) se impune lungimea crestei deversorului (b)
c) se impune debitul maxim defluent (în cazul de faţă deci Qmax deversat)
Pentru aceasta, în afara cunoaşterii hidrografului viiturii mai este necesară şi curba
caracteristică W(H) (volumul apei în lac în funcţie de cotă) din care se va folosi doar partea
de la cota crestei deversorului în sus (corespunzătoare înmagazinării volumului de atenuare).
a) Procedeul de calcul pentru cazul ,,a” este prezentat mai jos (figura 4.16):
Pe figura ce reprezintă hidrograful viiturii se trasează câteva ipotetice debite deversate în aval
până în punctele 1,2,3…. Corespunzătoare debitelor maxime deversate. Se calculează pentru
fiecare caz volumul Wat (haşurat pe desen). Se trasează cu valorile calculate curba Wat(Qd
max).
Fig. 4.16
91
Fig. 4.17
92
Fig. 4.18
Fig. 4.19
93
Notă. În situaţia când la evacuarea debitelor participă şi golirea de fund se va lua în calcul şi
debitul tranzitat prin aceasta.
Dacă volumul (capacitatea) de atenuare este format atât din volumul de protecţie (Wpr) cât şi
din volumul de atenuare propriuzis (Wat) calculul celor două se face în două situaţii:
a) se impune Wat.max şi Qd.max
b) se impune Wpr şi Qd.max
În cazul a, pe hidrograful viiturii de calcul se unesc câteva puncte situate pe abscisă cu
punctul ce reprezintă Qd.max
Pentru fiecare punct Oi rezultă un Wpr şi un Wat astfel că pentru toate punctele Oi postate pe
grafic putem obţine perechi de valori Wat - Wpr cu care putem trasa graficul Wat(Wpr). În acest
grafic intrăm cu Wat (impus) şi rezultă Wpr căutat.
În cazul b se procedează similar dar în graficul Wat(Wpr) se intră Wpr impus şi se determină
Wat.
Fig. 4.20
94
CAP. 5 ALUVIUNILE ŞI DINAMICA ALBIILOR
Aluviunile sunt particule solide de diferite forme şi mărimi, provenite din eroziunea
bazinelor hidrografice sau a albiilor şi purtate de curentul de apă prin târâre, rostogolire,
salturi, sau în suspensie.
Ele sunt fragmente de rocă (granule de cuarţ, particule de feldspat şi mică din argilă).
Debitul solid este cantitatea de aluviuni transportate prin secţiunea transversală a unui râu în
unitatea de timp (daN/s sau kN/s, etc.).
Stoc de aluviuni se numeşte cantitatea de material transportată într-o anumită perioadă (de
exemplu, într-un an).
Turbiditatea este cantitatea de particule solide în suspensie în unitatea de volum de apă se
notează şi se măsoară în: daN/m3, N/l.
Capacitatea de transport a curentului este egală cu debitul solid maxim pe care îl poate
ridica şi transporta neîntrerupt un curent de apă.
Un curent încărcat la maxim cu aluviuni nu mai poate provoca eroziune pe când un curent de
apă limpede are o mare forţă de eroziune şi transport (atenţie la situaţia din aval de lacurile de
acumulare).
Caracteristicile aluviunilor sunt:
a) Greutatea specifică (al) are valori cuprinse în intervalul 2550÷2850 daN/m3; pentru nisip
se poate lua valoarea de 26,5 KN/m3.
b) Mărimea geometrică se precizează prin analiza granulometrică sau prin sedimentare.
95
D 3
A 63 0,52
D 6 5.3
Pentru particule cubice: A=1
e) Mărimea hidraulică
Pentru aluviunile fine şi mijlocii coeficientul de formă nu poate fi folosit deoarece sunt mult
prea diferite şi nici nu pot fi măsurate cu metode curente. Caracterizarea lor se face prin
mărimea hidraulică (definită în 1860 de Stokcs).
a b c
Mărimea hidraulică este viteza finală de cădere uniformă a unei particule solide (aflată în
suspensie) într-un lichid aflat în repaus.
Ea depinde de mărimea şi forma particulei.
Pentru particula sferică introdusă în apă Stokcs a stabilit relaţia de calcul pentru regimul
laminar (cazul ,,a” pe desenul anterior).
GR
D 3
( al a ) 3Dw
6 5.4
în care : - coeficient de vâscozitate dinamică,
D- diametrul particulei,
w- mărimea hidraulică.
gD 2 al
w 1
18 a 5.5
în care : - coeficient de vâscozitate cinematică (
a ).
Pentru regimul turbulent şi alte forme de particule există relaţii de calcul în literatura de
specialitate.
96
importantă pentru evitarea împotmolirii canalelor sau a prizelor de apă şi a altor lucrări
hidrotehnice.
Există două procedee de determinare:
A. Se compară viteza medie a curentului (vm) cu viteza de sedimentare (vs). Aceasta din urmă
se determină cu formule experimentale, date în diverse lucrări de specialitate.
Formulele lui Zamarin
2
v s w 3
0,022 Ri 5.6
în care : w - mărimea hidraulică,
- turbiditatea curentului (încărcarea cu aluviuni),
R – raza hidraulică,
i – panta de curgere.
Formula 5.6 este valabilă pentru w = 2÷8 mm/s. Pentru w = 0,4÷2 mm/s se foloseşte relaţia:
2w
vs 3
121Ri 5.7
Dacă:
vm vs - se produce sedimentarea
vm vs – particulele rămân în suspensie
uy
B. Se compară componenta verticală a vitezei de pulsaţie ( ) cu mărimea hidraulică medie
(w).
uy
Dacă: w se produce sedimentarea
Fi. 5.3
În cazul următor se produce în mod sigur sedimentarea.
97
Fig. 5.4
uy
Pentru se dau relaţii experimentale de calcul:
g
uy vm
(0,7C 6)C 5.8
C - coeficientul lui Chezy,
vm - viteza medie de curgere a apei.
A. Schema cea mai cunoscută, pe baza vitezei critice de antrenare, a fost elaborată de
Brahms (1753). Se studiază cazul unei particule cubice aflată într-un curent de apă de
adâncime h.
Fig. 5.5
v 2f
Px k x a D2
2g
G D ( al a )
3
R fG fD3 ( al a ) 5.9
Echilibrul la răsturnare
98
D D
Px G Px G
2 2
v 2f 2
k x a D D 3 ( al a )
2g 5.10
2 gD( al a ) 2 gD( al a )
v 2f v fcr
k x a k x a
5.11
v fcr D '
gD
5.12
2 g ( al a )
k x a
unde: 5.13
Echilibrul la alunecare
v 2f
Px R fG k x a D 2 fD3 ( al a )
2g
v fcr fD D
5.14
unde:
f 5.15
vcr2
vcr D D
Din forma: 2 5.16
v6
D 3 cr6
se înmulţeşte cu al a
al a D 3 ( al 6 a ) vcr6
G= 5.17
Deci,
G 'v6
cr este greutatea particulei antrenate de apă.
Dacă se face raportul greutăţilor a două particule antrenate de apă, G1 şi G2 se obţine, pentru
acelaşi tip de aluviuni (Legea lui Airy):
99
Exemplu : v1cr = 1m/s şi v2cr = 2m/s duc la : G2=64G1. În acest fel se explică transportul pe
torenţi şi pe pârâurile de munte a aluviunilor de dimensiuni foarte mari (bucăţi de stâncă).
B. O altă formulă clasică este cea propusă de Du Boys, bazată pe efortul unitar critic de
antrenare (cr).
Efortul critic de antrenare este forţa (tangenţială) de frecare efectuată de un curent în
curgere uniformă pe suprafaţa albiei.
Dacă ne referim la unitatea de suprafaţă a albie atunci avem efortul unitar critic de
antrenare.
Fig. 5.6
Se presupune că masa este uniform distribuită. Gsin este forţa de antrenare a masei de apă.
- este forţa de antrenare pe unitatea de suprafaţă (din suprafaţa udată a albiei =PuL)
G sin Pu L
G aVol a L 5.20
aL sin Pu L 5.21
a sin
a R sin
Pu
a Ri
R
Pu 5.22
Pentru râuri se poate considera R=H a Hi
Acestei forţe i se opune forţa critică de frecare care s-a determinat experimental:
cr = 0,166d [daN/m2] 5.23
A. Formula lui Velicanov pentru exprimarea stării de antrenare prin viteza critică de
antrenare
100
Se consideră o particulă relativ mare, de formă oarecare, cu greutate proprie sub apă, forţa
hidrodinamică frontală (Px) şi forţa ascensională (Py).
Fig. 5.7
R (G Py ) f
5.24
Px k1 a v d k 2 wd
2
f
2
Py k a v 2f d 2
G ( al a )d 3 A 5.25
Px R (G Py ) f
pentru echilibru : 5.26
prin urmare:
101
k1 a v 2f d 2 f [ A( al a )d 3 k a v 2f d 2 ]
k1 a v 2f fk a v 2f fA( al a )d
fA( al a )d fA( al a ) gd
v 2f
(k1 fk ) a (k1 fk ) a
fA( al a ) gd
vcrf a gd
(k1 kf ) a
5.27
Componentele lui a nu se pot determina separat. Valoarea lui a s-a determinat în
laborator pentru granule cu diametrul d = 0,1÷5mm. S-a obţinut:
0,6
vcrf 15 gd
d 5.28
B. Pentru luarea în considerare a adâncimii h a apei s-au făcut cercetări asupra unui strat
omogen de particule fine (I.Levy) de pe o suprafaţă unitară ( = 1).
Greutatea particulelor de pe suprafaţa unitară (fig. 5.8) va fi :
G ( al a ) dm 'd m
5.30
Py k a v 2f mc
5.31
R (G Py ) f
5.33
102
Fig. 5.8
Pentru echilibru:
R f (G Py )
a v 2f f ( ' md k a v 2f mc)
a v 2f fk a v 2f mc f ' md
f ' md a
v 2f unde a
a ( fkmc) g
f ' m 1
vcrf gd
a fmck
h
vcrf a ' gd F
d 5.34
h
F
d se pretează la o reprezentare grafică semnificativă:
Fig. 5.9
103
C. Formule exponenţiale
Pornind de la valoarea vitezei critice de fund dată de Levy se poate trece la
exprimarea exponenţială a vitezei critice:
h
vcr b gd
d
sau
vcr avcr1h 5.35
cr
k
( al a )d 5.38
vd
k f (Re * ) Re
5.39
104
Fig. 5.10
c 0,03( al a )d 5.41
cr 0,98d 5.43
105
CAP. 6 ALBIA RÂURILOR
106
- zonelor de separaţie a vitezelor,
- reliefului de fund,
- variaţiilor bruşte ale secţiunii.
4. Debitul solid este un factor esenţial în formarea şi întreţinerea proceselor de albie.
Sursa de aluviuni poate fi: suprafaţa bazinului hidrografic (de recepţie) şi suprafaţa
albiei. Dacă râul ar atinge profilul de echilibru (care ar putea fi comentat ca la torenţi),
eroziunea albiei ar înceta.
5. Gheaţa - influenţează evoluţia albiilor prin:
- presiunea statică (a podului de gheaţă),
- presiunea dinamică (izbirea sloiurilor în mişcare)
- frecare,
- aderenţă,
- zăpoare (baraje naturale din sloiuri de gheaţă în curbe sau strangulări ale albiei).
B. Factorii pasivi (rezistenţi) sunt daţi de structura şi caracteristicile fizico-mecanice ale
patului albiei :
- patul stâncos este practic neerodabil,
- patul argilos este greu erodabil,
- patul nisipos este uşor erodabil.
Albia râurilor se caracterizează prin:
- traseul (forma) în plan,
- secţiunea transversală,
- profilul longitudinal.
Malurile albiilor sunt definite de limitele apelor medii. Pe hărţi ele sunt marcate de limitele
apelor mici.
Talvegul este linia ce uneşte punctele de adâncime maximă din lungul albiei.
Axul dinamic (firul apei) este locul geometric al punctelor de la suprafaţa apei care au cele
mai mari viteze de curgere. De obicei acesta se suprapune, în plan, cu talvegul.
Traseul stabil în plan este sinuos, sinuozitatea fiind o proprietate naturală a cursurilor de apă.
Acest adevăr a fost ignorat mult timp – în sec. XIX în Germania şi SUA se făceau
regularizări prin crearea de albii rectilinii, lucrări care nu au rezistat în timp.
Experienţele de laborator şi observaţiile în natură au demonstrat că tendinţa de şerpuire este
proprie tuturor albiilor dacă li se imprimă un impuls ocazional de deviere (obstacole, eroziune
pronunţată a unui mal, aglomerare de aluviuni, o porţiune de rocă mai dură, etc.). În acest
mod se strică paralelismul liniilor de curent.
La începutul sec. XX, Fargue şi Leliavschi au fost promotorii acestei concepţii. La
laboratorul din Vicburg (1945), Friedkin a făcut următoarea experienţă: într-un canal de tablă
lung de 48m şi lat de 8m a aşternut un strat gros de nisip în care a modelat o albie rectilinie;
dând apoi un mic impuls iniţial de şerpuire a urmărit evoluţia acestei mici albii timp de 10
ore.
107
Fig. 6.1
Nu a existat tendinţa de revenire la aliniament dacă s-a înlăturat ,,impulsul iniţial de deviere”.
Forma în plan poate fi uşor sau puternic sinuoasă, ramificată sau nu. Cauzele acestor situaţii
pot fi: caracteristicile fizice ale patului albiei, lăţimea fundului văii, panta, regimul
nivelurilor, debitul solid şi cel lichid.
Se defineşte noţiunea de meandră ca fiind o sinuozitate a albiei care cuprinde două praguri şi
două adâncuri şi care manifestă evoluţia formei în plan.
Distanţa între capetele extreme se numeşte pasul meandrei.
Râul are tendinţa de a dezvolta continuu curba, lungimea părţii curbe fiind tot mai mare, în
acelaşi timp crescând şi adâncimile în curbă. Meandra se poate considera ca un proces de
albie.
Fig. 6.2
108
1. Râurile sinuoase fără evoluţie în plan se întâlnesc în regiunile de munte, când forma
sinuoasă a rezultat prin procese geologice vechi sau datorită străbaterii unor defilee în
terenuri foarte tari. De asemenea, şi râurile regularizate au forma sinuoasă dar fără evoluţia
albiei în plan.
Aceste râuri au un transport mic de aluviuni şi stabilitate mare. Albia majoră lipseşte
sau este unilateral dezvoltată iar axele dinamice la ape mici şi mari coincid.
Fig. 6.3
Fig. 6.4
2.b Râuri sau sectoare de râuri cu meandrare liberă – au albia săpată în sedimente uşor
erodabile şi într-un strat suficient de gros. În zonele de şes văile sunt largi şi se formează albii
majore largi, cu lunci şi terase.
Axele dinamice la ape mici şi mari diferă.
Albia este, în general, pe mijlocul văii dar alternează de la un versant la altul.
109
Fig. 6.5
O altă caracteristică a albiilor râurilor este că în anumite zone ele pot fi ramificate.
Există albii ramificate cu braţe scurte (cu bancuri de nisip sau pietriş) sau albii ramificate cu
braţe lungi.
Bancurile îşi pot schimba poziţia după viiturile mari; ele sunt formate din nisip,
pietriş, etc.
În zonele de munte secţiunea transversală are în general forma de ,,V” sau ,,U”,
neapărând diferenţiate toate elementele albiei din zona de deal sau şes.
110
Fig. 6.8
În zonele de deal şi şes albia capătă un aspect etajat, observându-se clar formaţiunile
morfologice caracteristice albiei minore, medii şi majore.
Albia minoră este partea cea mai joasă a râului, ocupată permanent de apă, fără
vegetaţie, până la nivelul mediu al apelor mici.
Fig. 6.9
111
viiturii se formează un grind longitudinal şi poate apare pantă transversală spre versant (în
zonele de şes).
Albia medie este elementul morfologic supus permanent modificărilor (cea majoră
este mai stabilă).
La analizarea situaţiei în plan a unui curs de apă se reprezintă albia medie (principală)
şi limita zonei inundabile. Caracterul sinuos al râului este dat de forma albiei medii (fig.
6.10).
Fig. 6.10
Pragurile sunt amplasate în dreptul punctelor de inflexiune (acolo unde albia îşi
schimbă curbura în plan) şi sunt zone relativ scurte, cu pante mari şi adâncimi mici.
La niveluri mici, pragurile (P) se comportă ca nişte deversoare înecate - se creează
remuuri în amonte de ele şi pante rapide ale suprafeţei apei în aval.
La ape mari, când râul nu iese din albia principală (şi se păstrează condiţiile de
rugozitate a albiei), pragurile se înalţă prin depuneri (deoarece panta i<i2)iar adâncurile se
adâncesc (deoarece panta i>i1; vezi fig. 6.11). La ape mici se reface situaţia iniţială. Aceste
fenomene se produc datorită pantei locale a suprafeţei apei.
112
Fig. 6.11
113
Această legătură poate fi evidenţiată prin :
a) Formula Bousinesque,
b) Legile lui Fargue.
L D 2
hc v
r r 6.4
unde:
D - diametrul conductei,
hc – pierderea de sarcină în cotul conductei,
r – raza curbei,
L – lungimea curbei,
v – viteza de curgere a apei în conductă,
= 0,05.
Se fac următoarele aproximări:
L L D Bc
şi
r Hc r r 6.5
hc Bc 2
i1 v
L Hc r 6.7
2
v
v c Ri c Hi i2 2
c Hc 6.8
v2 v2 Bc 2 v2 Bc
v 2 1 c 2
2 2
c H c Hc Hc r c Hc r
6.9
1 1 Bc
c 2 1
H H c r
notăm: 6.10
114
Bc
H c H 1
r
6.11
Fig. 6.14
Fig. 6.15
3. Adâncimea maximă şi curbura maximă nu coincid. Adâncul maxim este decalat în aval
faţă de vârful curbei cu L/4 (L – distanţa dintre două praguri consecutive). Un decalaj
asemănător este şi între punctul de inflexiune al curbei şi pragul corespunzător (pragul
este în aval de punctul de inflexiune).
4. Stabilitatea şi netezimea albiei depind de caracterul variaţiei curburii. Modificări bruşte
ale curburii dau modificări similare în profilul longitudinal.
5. Lungimea meandrei (L) de la un prag la altul este de aproximativ 6÷8B (B - lăţimea
albiei râului).
115
Aceste legi s-au verificat pe toate râurile care au fost amenajate, ele având un aspect calitativ.
În 1880 Leliavschi a pus în evidenţă curenţii interiori din albia râurilor cu ajutorul unui aparat
pentru determinarea direcţiei curenţilor. El a propus schema circulaţiei elicoidale a curenţilor.
Fig. 6.16
Fig. 6.17
116
a at ar ac 6.13
unde:
a – acceleraţia totală
at – acceleraţia de transport
ar – acceleraţia relativă
ac – acceleraţia Coriolis
ac 2 vr 6.14
ac 2 vr sin; vr 2 vr sin
6.15
Fic – forţa de inerţie Coriolis, este dirijată în sens invers acceleraţiei Corioils.
Legea lui Ber. În emisfera nordică Fic este dirijată spre malul drept (ac este normală pe
mal) provocând erodarea lui; în emisfera sudică Fic este orientată spre malul stâng, provocând
erodarea acestuia.
dz Fic Fic
i
dx G mg 6.18
Fig. 6.18
117
Fic mac 2 sin dz
i vr i
mg mg g dx
2 sin
dz v s dx
g 6.20
2 sin
z
g vs dx
6.21
2 sin
z max v med B
g
z max 2 sin
i v med
B g 6.22
P dz dH 1 i dV 6.24
Curenţii din albie vor avea, datorită rotaţiei Pământului, următorul aspect:
Fig. 6.19
Straturile superioare se mişcă spre malul drept (emisfera nordică) iar cele inferioare în
direcţia gradientului de presiune. Apare, astfel, circulaţia transversală în sensul acelor de
ceas.
Studierea pantei transversale a apei ne va da informaţii importante în ce priveşte
deplasarea aluviunilor de fund.
În emisfera nordică, curgerea longitudinală şi curenţii transversali dau o mişcare
elicoidală în sensul acelor de ceas.
118
Cu toate că ac (respectiv Fic) este mică, efectul ei se simte, având în vedere că
acţionează asupra unor mase mari de apă (fluvii, râuri) pe o perioadă îndelungată de timp.
Devierea spre dreapta a creat maluri drepte înalte şi abrupte şi maluri stângi sub formă
de lunci (în emisfera nordică). De asemenea, unele vechi porturi de pe malul stâng al Nilului
şi al fluviului Mississipi au rămas pe uscat.
Aplicaţie:
Pentru : B = 500 m; = 450; vmed = 1 m/s; = 0,000073 rad/s; rezultă : zmax = 5,25 mm şi i
= 0,0105%.
În curbele râurilor apare, în plan orizontal şi orientată spre malul exterior (concav) al râului,
forţa centrifugă Fc. Ca şi în cazul forţei de inerţie Coriolis, suprafaţa apei se va înclina în aşa
fel încât să fie perpendiculară pe rezultanta forţelor Fc şi G.
Conform figurii 6.19 se poate scrie:
v s2
m 2
dz Fc r vs 1
i
dx G mg g r 6.25
Deci:
dz v s2 1
dx g r 6.26
-a-
119
-b-
Fig. 6.20
Din desen:
r r1 x
dr dx 6.27
v s2dr
dz
g r
v s2
z ln r c
g 6.28
v s2
r r1 z 0 c ln r1
Pentru : g 6.29
v s2 r
z ln
Aşadar : g r1 6.30
v m2 r
z ln sau
g r1
2,3v 2m r
z lg
v s vm g r1
Pentru : 6.31
v m2 r2
z max ln
g r1
z max
i
Pentru : r = r2 B 6.32
120
Fig. 6.21
Straturile superioare se vor deplasa spre malul concav (exteriorul curbei) iar cele inferioare
spre malul convex (interiorul curbei). Malul concav va fi erodat iar pe cel convex se vor
forma depozite de aluviuni.
Compunerea curenţilor transversali cu cei longitudinali dă naştere la o mişcare
elicoidală, care în funcţie de concavitatea malului drept sau stâng are sensul acelor de ceas
sau sens invers.
În coturile cu concavitatea la mal drept (emisfera nordică) Fc şi Fic se cumulează şi se
intensifică circulaţia transversală. În coturile cu concavitatea la malul stâng circulaţia
transversală slăbeşte sau se poate anula.
Fig.6.22
Înclinarea suprafeţei de apă, care apare în diferite situaţii, va implica dirijarea curenţilor de
fund încărcaţi cu aluviuni în direcţia pantei suprafeţei de apă a râului, aşa cum a rezultat din
demonstraţiile de mai sus.
1. Cazul unui braţ mort
Braţul mort se va colmata cu timpul. Pentru accelerarea colmatării se poate săpa un
canal de legătură cu râul în zona amonte a braţului mort. Porturile şi refugiile de iarnă nu se
vor amplasa în braţe moarte deoarece acestea au tendinţa de împotmolire.
121
Fig. 6.23
2. Bifurcaţiile (ramificaţiile)
Panta transversală este în funcţie de unghiul şi de rezistenţa capului ostrovului.
Amenajarea pentru navigaţie se va face pe braţul mai lung, braţul mai scurt având
tendinţa de împotmolire.
Fig. 6.24
122
Fig. 6.25
Fig. 6.26
123
Se pot forma vârtejuri dacă unghiul de deviere al malului sau al patului albiei depăsesc 7÷100:
cu ax vertical (de exemplu, la o lărgire bruscă a albiei, lângă o pilă de pod, etc.); pot fi
curenţi ascendenţi sau descendenţi.
cu ax orizontal (de exemplu, la o adâncire bruscă a albiei).
124
Fig. 6.29
Afluentul fiind mai scurt decât cursul principal, rezultă că viitura de pe afluent va ajunge la
confluenţă înaintea viiturii de pe cursul principal, iar în aval de confluenţă se va forma un
prag (prin ciocnirea curenţilor celor două cursuri de apă se va produce o disipare a energiei,
care va avea drept urmare depunerea unei părţi din aluviunile transportate).
La sosirea viiturii pe cursul principal, datorită pragului din aval de confluenţă va apare
un remu (deci o reducere a pantei de scurgere în amonte de confluenţă, urmată de depunerea
unei părţi din aluviunile transportate), formându-se un nou prag în amonte de confluenţă, iar
pragul din aval va fi spălat de apă.
b) În albia majoră pot apare eroziuni şi depuneri în funcţie de traseul malurilor.
Dacă albia majoră are o îngustare, acolo vor apare eroziuni datorate creşterii vitezelor de
curgere iar, datorită remuului creat, în amonte vor apare depuneri.
Fig. 6.30
Dacă albia majoră este largă şi există necoincidenţa direcţiei curenţilor din albia medie şi
majoră, atunci la ape mari se vor roduce eroziuni în albia medie acolo unde direcţiile coincid
şi depuneri acolo unde direcţiile curenţilor nu coincid (prin disiparea energiei curentului vor
fi favorizate depunerile).
Fig. 6.31
125
Cap. 7 TEORIA ŞI PRINCIPIILE REGULARIZĂRII ALBIILOR
126
- construcţii pasive – protejează albia de efectele dăunătoare ale curentului (lucrări de
apărare),
- construcţii active – remediază acţiunea dăunătoare a apei prin modificarea structurii
hidrodinamice a curentului (lucrări de apărare-regularizare şi lucrări de regularizare).
După poziţia crestei construcţiilor faţă de nivelul apelor mari :
- construcţi submersibile la ape mari (apele mari vor deversa peste coronamentul lor),
- construcţi insubmersibile.
După durata de serviciu :
- construcţii definitive (de lungă durată; se fac din piatră, beton, gabioane, ...),
- construcţii provizorii (temporare; din nuiele, stuf, panouri).
După permeabilitate :
- construcţii impermeabile (masive) – din beton, piatră, pământ,
- construcţii permeabile (filtrante; lasă curentul de apă să treacă pri corpul lor, cu o viteză
redusă faţă de cea normală de curgere) – garduri de nuiele, piatră, grătare din lemn sau
din prefabricate de beton, etc.
127
În urma studierii dinamicii albiilor (adică a proceselor de albie : eroziuni, transport, depuneri,
evoluţia în timp a albiilor) s-a constatat că există albii cu transformări lente sau rapide.
După sensul de manifestare a acestor transformări se poate spune că unele dintre ele sunt
reversibile iar altele sunt ireversibile (permanente).
Transformările permanente sunt limitate de adâncime, de baza de eroziune a râului iar în
lateral de caracterul şi rezistenţa malurilor.
După caracterul deformaţiilor care se manifestă putem avea:
albii stabile – la care eroziunile sunt egale cu depunerile:
- de mare stabilitate – în teren stâncos,
- de stabilitate mijlocie – transport mare de aluviuni la viitură; variaţii reversibile
ale adâncimii în puncte relativ fixe.
albii instabile – suferă deformaţii permanente:
- de instabilitate mijlocie – au deformaţii ireversibile pe verticală,
- de instabilitate mare – deformaţii ireversibile atât în adâncime cât şi în plan.
albii divagante (de maximă instabilitate) – au deformaţii mari, bruşte şi neprevăzute
(uneori la viituri, îşi schimbă radical traseul pe anumite sectoare).
În 1897, Lohtin a studiat deplasarea particulelor de pe patul albiilor şi a arătat că există două
categorii principale de forţe care intervin în acest fenomen:
- forţele rezistente – care se opun deplasării (legate de greutatea particulelor de aluviuni
sub apă G0), Fr ,
- forţele active (de izbire frontală a particulei, forţe hidrodinamice) – care tind să deplaseze
particulele, Ff .
Aceste forţe au relaţiile simplificate următoare :
Fr k1d 3
F f k2v 2d 2
7.1
128
- ridicări topografice periodice (1:50.000 şi 1:10.000) care prin suprapunere arată sensul şi
intensitatea proceselor de transformare,
- înregistrări hidrometrice (debite, nivele, viteze, fenomene de îngheţ, transport solid, ...),
- hărţi geologice şi foraje hidrogeologice,
- descrieri privind clima şi vegetaţia.
b) Studii şi prospecţiuni de teren :
- cadastrul se completează cu ridicări topografice noi, cu ridicarea reliefului albiei, cu
datele înregistrate la posturi hidrometrice noi,
- se urmăreşte perioada cu cea mai intensă mişcare a aluviunilor de fund şi se determină
debitul de formare,
- se execută noi foraje în albie şi pe maluri.
c) Studii şi cercetări – după elaborarea proiectului pe baza calculelor hidraulice, la lucrări
mari se verifică aceste calcule prin modelarea (în laborator sau pe calculator) situaţiei din
natură.
d) Stadiile de întocmire a proiectelor de regularizări sunt :
- studiul tehnico-economic (de fezabilitate) - pe baza temei de proiectare se evidenţiază
necesitatea şi eficienţa economică a lucrării; se arată posibilităţile de realizare a lucrării şi
se evaluează preţul pe bază de indici pentru minim 2÷3 variante posibile de amenajare,
- proiectul de execuţie – pentru varianta care, în urma studiului de fezabilitate, s-a dovedit
cea mai avantajoasă .
Prin regularizare, albia capătă formă şi dimensiuni noi, corespunzătoare scopului regularizării
şi este stabilă.
Traseul de regularizare este fâşia de albie proiectată pentru a corespunde cerinţelor impuse de
regularizare.
Se trasează axa traseului de regularizare prin linia mijlocie a traseului.
Operaţiile de proiectare au următoarele faze :
a) determinarea secţiunii de regularizare (B – lăţimea albiei, H – adâncimea albiei).
b) trasarea pe planul de situaţie a poziţiei traseului regularizat,
c) cercetarea profilului longitudinal şi a profilelor transversale şi amplasarea construcţiilor
de regularizare.
Toate cele trei faze se execută în corelaţie.
129
Fig. 7.1
130
Fig. 7.2
Fig. 7.3
Pe cursul mijlociu şi de şes al râurilor, în zone cu variaţii mari de nivel, se adoptă secţiunea
cu un etaj. În acest caz executarea unei secţiuni unice ar duce la împotmoliri la ape mici.
Se regularizează separat albia medie (pentru debitul Qm) şi separat albia majoră (pentru
debitul QM).
Fig. 7.4
131
Secţiunea cu două etaje se foloseşte atunci când se face şi regularizarea albiei minore pentru
navigaţie sau pentru a putea avea nivele suficiente la prizele de apă, la ape mici.
Fig. 7.5
Se recomandă ca axa traseului regularizat să aibă raze continuu variabile (între Rmin şi Rmax).
Se pot obţine trasee sub formă de sinusoidă, trasee formate din arce de cerc sau din arce de
elipsă.
În urma observaţiilor din teren s-a concluzionat că râurile curg cel mai aproape de traseul
sinusoidal dar, fiind greu de transpus pe teren, acest traseu se substituie cu o succesiune de
arce de cerc şi aliniamente scurte.
Altuin a propus următorul traseu:
Fig. 7.6
132
Fig. 7.7
Formula Bousinesque dă :
Bc
H c H 1
R
7.3
-a- -b-
Fig. 7.8
133
12. lucrările vor fi estetice.
c) se amplasează construcţiile de regularizare care vor fixa traseul propus (printr-o
corelare a planului de situaţie cu profilul longitudinal şi cu profilele transversale prin albie).
Dea lungul anilor au existat mai multe păreri şi metode privind regularizarea râurilor:
- şcoala paralelismului curenţilor – se va baza pe principiile hidraulicii canalelor artificiale
– lucrările executate au eşuat,
- metoda strâmtorării curentului – se executau albii cu B constant şi rectilinii – lucrări
eşuate,
- metoda normalizării albiei – se considera că profilul normal al râului este în formă de
trapez iar traseul în plan trebuie să fie sinuos,
- metoda fixării patului mijlociu a lui Fargue este bazată pe legile elaborate la amenajarea
fluviului Garona (Franţa); indicaţiile privind lăţimea albiei sunt vagi şi nu este lămurită
corespunzător nici trasarea malurilor în raport cu talvegul,
- metoda conservării pragurilor (Girardon) a fost pusă în practică la regularizarea fluviului
Rhone pentru navigaţie; metoda a dat rezultate bune dar fixarea albiei cere numeroase
construcţii şi investiţiile sunt mari şi greu de justificat în unele cazuri.
S-a constatat că râurile care au albia săpată în terenuri aluvionare formează sectoare stabile,
cu anumite însuşiri naturale favorabile. Acestea au fost numite sectoare model.
Un sector model nu suferă modificări importante timp îndelungat (este stabil), albia este
neramificată, razele de curbură au variaţie lină, R3B (B – lăţimea albiei); aliniamentele sunt
scurte (aproximativ egale cu lăţimea B), secţiunea transversală pe prag este simetrică şi mai
lată decât în curbă, sunt diferenţe mici între adâncimea medie pe prag şi în curbă, panta
suprafeţei de apă este relativ uniformă.
Metoda analogiilor naturale constă în reproducerea caracteristicilor sectoarelor model pe alte
sectoare ale aceluiaşi râu (cu proprietăţi geologice şi hidrogeologice asemănătoare).
În unele condiţii se pot folosi sectoarele model de pe un râu la regularizarea altui râu din
acelaşi bazin hidrografic şi cu regim hidrologic şi proprietăţi geologice apropiate.
Metoda analogiilor naturale, bine aplicată, dă rezultatele cele mai sigure.
134
B
k0
H 7.5
Bm
k
H 7.6
Q 0,5
BA
i 0, 2 [m] 7.7
unde: A – parametrul lăţimii stabile a albiei (în funcţie de sectorul de râu şi natura
malurilor: erodabile sau neerodabile),
Q – debitul de formare,
i – panta longitudinală a suprafeţei apei.
Nr Caracterizarea albiei A m
1 Cursul supoerior al râului, în regiune muntoasă, albie din 0,7÷0,9 0,8÷1,0
stâncă, bolovăniş, galeţi (viteze şi pante apropiate de cele
critice)
2 Idem, în regiune de deal, la ieşirea spre şes, albie formată 0,9÷1,0 0,67÷0,8
din galeţi, pietriş şi nisip (curgere liniştită)
3 Cursul mijlociu (de şes) al râului, albie formată din pietriş 1,0÷1,1 0,5÷0,57
şi nisip (curgere liniştită)
4 Cursul inferior al râului, albie formată din nisip mărunt 1,1÷1,3
În care : m – exponentul din formula 7.6
135
Q 0,5
BA
i 0, 2
v med vcritică
c Ri av1 H
1
2 H 7.8
în care :
α = 1/5 pentru albia majoră,
α = 1/4 pentru albia medie,
α = 1/3 pentru albia minoră,
a = 1÷1,5
v1 – viteza critică de antrenare determinată pentru diametrul mediu al aluviunilor existente pe
patul albiei (determinată pentru adâncimea apei de 1m).
Pentru albiile râurilor se admite HR.
1 1/ 6 H 2 / 3i1 / 2
c Ri R Ri
n n 7.9
Tab. 7.2
α ist Bst Hst Vst
1/5 A 0,653v01
3, 26
v3, 333
i 0,00192 h 0,732 01
V= v01hα
Q 0,326 (1000i) 1,111
Q 0,5
1/4 A 0,563v01
3, 21
BA 4
v01
i 0,00163 i 0, 2 h 0,685
Q 0, 268 (1000i)1,333
1/3 A 0,31v01
3,15 6
v01
i 0,00123 h 0,565
Q 0,154 (1000i) 2
Analiza pantei se face cu planul de situaţie în faţă. Dacă istabil calculat inat se poate lua o
pantă stabilă între cea calculată şi cea naturală sau chiar panta naturală (în această situaţie se
recalculează v1).
Dacă istabil calculat < inat atunci râul va fi făcut mai sinous decât cel natural. Şi în această
situaţie se poate adopta panta naturală drept pantă stabilă (în această situaţie se recalculează
v1).
Adoptarea pantei naturale sau a unei valori apropiate de ea ca pantă stabilă este legată
de ideea realizării unei ragularizări conservative, cu păstrarea în cât mai mare măsură a
traseului natural al râului şi cu evitarea realizării de porţiuni de albie artificială (care sunt
costisitoare şi ar trebui să acopere suprafeţe de teren suplimentare, care sunt proprietatea
cuiva, etc.).
Adâncimea în curbă se determină cu formula Bousinesque iar lăţimea în curbă va fi :
136
Bc = (0,5 ÷0,75) B 7.10
Este o metodă preponderent în ţările anglo-saxone. S-au făcut numeroase măsurători pe râuri
şi mari canale de irigaţii în India şi Pachistan. La elaborarea ei şi-au adus contribuţia mai
mulţi cercetători, printre care Lacey, T.Blench, Kennedy, L.B.Leopold, T.Maddok,
B.D.Simmons, M.L.Albertson, ş.a.
Prin prelucrarea înregistrărilor s-a dedus că există o legătură între parametrii albiei stabile şi
debitul lichid al râului.
Pentru debit s-au luat unele dintre următoarele valori :
- debitul care umple albia,
- debitul mediu multianual sau debitul maxim(în funcţie de începutul
transportului debitului solid târât),
- debitul de formare (sau ideal – Bureau of Reclamation – SUA), debit din
perioada cu mişcarea aluviunilor de fund, care poate transporta
aluviunile de fund ale anului hidrologic mediu,
- debitul cu asigurarea/probabilitatea de 5 – 20 %.
Echilibrul dinamic între albie şi debitul lichid este numit echilibru de regim. Albia stabilă este
numită albie de regim iar debitul corespunzător este numit debit de regim.
În teoria regimului se încadrează râurile cu regim hidrologic stabil şi albiiile săpate în
material aluvionar. În cazul nisipului foarte fin (sub 2 mm), rezultatele metodei sunt mai
degrabă calitative iar pentru albii în materiale coezive (argile, luturi) rezultatele nu mai au
relevanţă.
În teoria regimului nu se încadrează râurile care au în bazinul hidrografic lucrări hidrotehnice
care influenţează scurgerea (acumulări, centrale hidroelectrice, prize de apă,…). Ecuaţiile de
regim se potrivesc albiilor rectilinii sau cu raze de curbură reduse, relativ late şi cu pantele
malurilor de 1:1 până la 1:3.
Ecuaţiile de regim sunt funcţii exponenţiale de debit:
Pu A p Q b
perimetrul udat: 7.11
raza hidraulică: R AR Q f
7.12
i Ai Q z
panta albiei: 7.13
viteza medie:
v Av Q m
7.14
k Ak Q
coeficientul de rugozitate: 7.15
G f AG Q
transportul solid târât: 7.16
Gs AS Q
transportul solid în suspensie: 7.17
Pe râuri se admite Pu = B şi R = H. Primele 4 ecuaţii dau dimensiunile geometrice ale albiei
şi viteza ; pentru dimensionare sunt suficiente daor 3 iar una o folosim la verificare.
Valoarea exponenţilor rămâne constantă pentru toate albiile de regim (independent de
condiţiile sau caracteristicile scurgerii). Ca urmare:
b = 0,46÷0,52
f = 0,3÷0,42 7.18
137
m = 0,1÷0,2
z = -(0,0833÷0,1)
Coeficienţii ,,A” sunt legaţi de caracteristicile cursului respectiv de apă şi includ
caracteristicile morfologice şi regimul aluviunilor.
Există în literatură formule şi valori pentru coeficienţii A, formule care variază de la
autor la autor. B.D.Simmons şi M.L.Albertson au propus valorile din tabelul 7.3 (pentru o
încărcare cu aluviuni în suspensie de până la 0,5 g/l).
Tab. 7.3
Patul albiei Malurile AP AR Q (m3/s)
Nisip Nisip 6,20 0,400 3-30
Nisip Argile coezive 4,75 0,476 0,2-400
Argile slab coezive Argile coezive 4,10 0,570 2-50
Pietriş Pietriş 3,45 0,273 1-300
Nisip Argile coezive 3,45 0,365 20-400
Fig. 7.9
Q BHv Pu RV
Q A p AR Av Q b f m
7.19
Coeficienţii A şi de exponenţii debitului Q trebuie să îndeplinească relaţiile :
A p AR Av 1
b f m 1 7.20
Dacă relaţiile 7.20 nu se verifică, se mai variază pantele dreptelor de pe grafice (în intervalele
date de relaţiile 7.18) şi implicit valorile coeficienţilor A.
138
La noi în ţară metoda a fost folosită la regularizarea Jiului la Rovinari (pentru
protecţia exploatării carbonifere la zi s-a săpat o albie nouă; s-au instalat chiar şi două posturi
hidrometrice la Cărbeşti şi Moii). Cele mai sensibile părţi ale metodei sunt tot cele legate de
panta stabilă.
Fig. 7.10
Dacă:
T2 T1 – s-au produs eroziuni
T2 T1 – s-au produs depuneri
T2 = T1 – stabilitate a albiei
Sau:
139
dT
0 eroziuni
dx
dT
0 depuneri
dx
dT
0 stabilitate
dx 7.22
Fig. 7.11
140
Cap. 8 PRINCIPALELE TIPURI DE LUCRARI DE REGULARIZARE
141
Fig. 8.1
8.2 Epiuri
Secţiune A - A
Fig. 8.2
142
Radacina poate fi:
-ingropată - in functie de inaltimea malului, materialul folosit si
caracteristicile curentului de apă,
-neingropată.
Capul suporta cel mai intens actiunea de atac al curentului. Latimea coronamentului
este in functie de materialul din care se executa si de necesitatile de constructie si exploatare
(1,5÷4 m).
Coronament se realizează:
- orizontal pentru epiurile insubmersibile
- inclinat spre râu pentru epiurile submersibile (pentru a permite cresterea
progresiva a lungimii peste care deverseaza apa)
Fig. 8.3
Fig. 8.4
143
a
Fig. 8.5
144
Secţiune longitudunală A - A
Fig. 8.6
Linia vitezelor nule delimiteaza in plan latimea activa de scurgere.Valo- rile propuse
de diversi hidraulicieni pentru unghiul sunt:
Winkel : 5°÷7°
Grişsin : 5°÷15°
Altunin : 7°
Distanta dintre epiuri se determina cu conditia ca spatiul dintre doua epiuri sa fie
ocupat de un singur virtej principal. Se admite = 6°.
Fig. 8.7
145
Epiurile producând strangularea scurgerii, va apare un remu pozitiv şi va creste viteza
de curgere în zona curentului strangulat (între capul epiului şi malul opus). Dacă patul albiei
este afuiabil se produce eroziunea si nivelul fundului va coborâ cu ∆h, împreună cu
nivelul apei. ∆h - arata cit se va afuia albia.
In dreptul capului epiului apar concentrari de viteze şi, prin urmare, afuieri mari. Pe
linia de separatie a vitezelor si in colţuri vor apare depuneri.
Fig. 8.8
Ha = Ka·Km·Ks·Ho 8.2
În care:
Ho = adancimea initiala,
Ha = adincimea dupa afluire,
Ka = coeficient al unghiului de inclinare a epiului fata de directia de
scurgere,
Km = coeficient al inclinarii talazului capului epiului,
Ks = coeficient al gradului de strangulare a sectiunii dată de pre-
zenţa epiului.
Tab. 8.1
30° 60° 90° 120° 150°
Ka 1,18 1,07 1 0,94 0,84
Fig. 8.9
Tab. 8.2
m o 0,5 1 1,5 2 3
146
Km 1 0,91 0,85 0,83 0,61 0,5
Fig. 8.10
Tab. 8.3
σ 0,1 0,2 0,3 0,4 0,5 0,6 0,7 0,8
Ks 2 2,65 3,22 3,45 3,67 3,87 4,06 4,20
σ = Qb/Q 8.3
Epiurile declinate sunt mai putin supuse afuierii. Reducerea inclinarii la taluzele
epiurilor (marirea lui m) duce la reducerea afuierilor.
Cresterea gradului de strangulare (σ) duce la marirea considerabila a afuierilor.
Se recomanda ca epiurile declinate sa se faca la = 115°÷120°, taluz de presiune 1 :
2, taluz de cap 1: 3, caracteristici pentru care va rezulta o adancime de afuiere mică.
Fig. 8.12
având în vedere că :
147
sin( 180 - ) = sin 8.4
cos(180 - ) = - cos 8.5
se poate scrie:
L = lacos(180- ) + lasin(180- )ctg = la(sin ctg -cos ) 8.6
la
Lmax_ decl
sin 8.8
Practic epiurile se aseaza la distanta maxima doar pe râurile ne navigabile. Pe cele navigabile,
epiurile se asează la (1÷2)1 - l fiind lungimea epiului situat în amonte - indiferent de faptul ca
sunt submersibile sau insubmersibile.
Fig. 8.13
Fig. 8.14
148
Fig. 8.15
Aluvionarea cea mai intensă apare la cazul epiurilor inclinate. În acelasi timp se
adânceste albia (de aceea, aceste epiuri se utilizează în cazul albiilor minore si medii
amenajate pentru navigatie sau pentru contactul captarilor de apa cu nivelul din râu).
Epiurile declinate nu se fac submersibile pentru ca provoaca erodarea malului.
Epiurile normale se folosesc pe cursurile de apă în zona în care se simte fluxul şi
refluxul (în porţiunile de albie apropiate de vărsarea într-o mare cu maree semnificative).
La malurile convexe se recomanda epiuri cu traversa deoarece duc la o aluvionare
(colmatare) mai buna a spaţiilor dintre ele.
Fig. 8.16
Fig. 8.17
149
Fig. 8.18
Actiunea lucrărilor filtrante asupra curentului de apă este legată în primul rând de disiparea
(consumarea, reducerea) energiei curentului de apă care străbate corpul lucrării.
150
Fig. 8.19
151
a – fixarea traseului albiei
b – fixarea arborilor
c - apărare de mal
152
d – epiuri din arbori
e - fixarea arborilor
2. Panouri oscilante se realizeaza din 5-6 fascine alaturate, solidarizate printr-o "bila"
de lemn sau din gratare de lemn.
a - din fascine
153
3. Garduri de nuiele se pot realiza şi utiliza în mai multe variante constructive:
- simple,
- cu fascine la baza,
-cu contrafisa,
- cu deschidere la fund - duble (moazate).
154
e – gărduleţ dublu (între cele două se pune piatră de râu)
155
c– amplasarea bateriei de panouri
5. Estacade sau şiruri de piloţi se pot realiza din piloţi din lemn sau beton armat). Lucrari care
pot fi executate din piloţi:
- epiuri,
- diguri longitudinale si de inchidere.
Avantaje:
- executie rapida,
- cost scazut (mai ales la piloţii de lemn),
- mecanizarea execuţiei.
Pilotii de lemn rezista prost la variatii de nivel si se inlocuiesc cu cei din beton armat.
156
Fig. 8.24 Epiu din şiruri de piloţi
6. Tetraedre şi carcase
Tetraedrele se fac din beton hidrotehnic (simplu sau, foarte rar, armat).
a b
Fig. 8.25 Tetraedru din beton simplu (a) şi carcasă tetraedrică din profile laminate (b)
Carcasele (tetraedrice sau tip Jack) se fac din şine de cale ferată sau alte profile metalice grele
(uzate). Din carcase sau tetraedre de beton se pot realiza epiuri, diguri de apărare a malurilor,
diguri de închidere, etc. Ele se vor aşeza pe saltele de fascine sau din geotextil (umplute cu
pământ).
Fig. 8.26 Epiu din tetraedre din beton aşezate pe saltea de fascine
1 - ancorare, 4 - blocuri din beton
157
Fig. 8.27 Epiuri permeabile executate din prefabricate din beton armat
158
Fig. 8.28 Secţiune în dig sau epiu
2. Pachetajele cu schelet de rezistenţă sunt realizate prin baterea de piloţi de lemn prin corpul
lucrării şi legarea (moazarea) acestora.
3. Lucrări de gabionare
Se pot realiza aparari de maluri abrupte, protectia fundului, epiuri, diguri longitudinale,
protectia taluzelor lucrarilor de pamint in cazul curentilor cu viteze cuprinse intre 3÷5 m/s.
Avantajele lucrărilor din gabioane sunt:
- lucrari elastice,
- usor de pus in operă,
- valorifica piatra marunta,
- se comporta bine in orice conditii climatice si hidrologice.
Dezavantajele lor sunt legate de posibila degradare prin ruperea plaselor datorita
deformatiilor (necesită executarea atenta a patului de fundare) sau/şi coroziunii.
159
a – pe saltea de fascine
1-1
Fig. 8.31 Căsoaie din lemn îmbinat fără chertare (fără cioplirea
lemnului la zonele de intersecţie - suprapunere)
160
Fig. 8.32 Căsoaie realizate prin chertarea lemnului [1]
161
Fig. 8.34 Epiu submersibil
7. Lucrări mixte
Lucrarile se pot executa din saltele de fascine (la partea inferioara) combinate cu
aurocamente, blocuri de piatra, gabioane, etc. (la partea superioara).
162
Fig. 8.36 Epiu submersibil din piatră şi fascine (secţiune transversală)
Pentru apărarea malurilor cursurilor de apă se efectueaza lucrari transversale faţă de direcţia
de curgere (epiuri) si/sau lucrari longitudinale (diguri, consolidari de maluri).
Fig. 8.38
Cazuri întâlnite:
a) Maluri inundabile :
- dig longitudinal de protectie contra eroziunilor si inundatiilor,
- dig cu traverse de protectie contra afuierii.
b) Maluri neinundabile:
- epiuri,
- consolidari de maluri.
164
Fig. 8.39Amplasarea epiurilor în lungul malului: 2,3,4 - epiuri solicitate normal; 5 – epiu
suprasolicitat; între 4 si 5 - mal expus la eroziune.
165
Fig. 8.40 Zonarea protecţiilor de mal
166
Fig. 8.41 Protecţie de mal din panouri împletite [16]
Fig. 8.42 Protecţie de mal din nuiele (a) şi nuiele lestate (b) [16]
167
Fig. 8.43 Protecţie de mal cu pereu uscat de piatră şi cilindri de fascine [16]
168
Fig. 8.45 Protecţie de mal cu pereu de piatră: a – rostuit cu mortar; b – uscat [16]
169
9.1 Străpungeri de coturi
In anumite conditii (teren slab, obstacole) sinuozităţile râului se pot dezvolta excesiv,
formând meandre. Acestea pun in pericol constructii, localităţi si căi de comunicatie. Coturile
pronunţate si cu evolutie nefavorabilă se rectifică pentru o mai buna utilizare a râului
(navigatie, traversări, captări). Se va evita abuzul de strapungeri (Missisipi a fost "rectificat"
cu 32 mile la inceputul sec. IXX si la sfirsitul aceluiasi secol a revenit la lungimea initiala,
prin eroziuni).
Strapungerile se fac pentru:
- stabilirea unor trasee optime de navigatie,
- coborirea nivelului de scurgere al apelor (se combat inundatiile si
se face desecarea terenurilor),
- asigurarea scurgerii gheturilor,
- orientarea curgerii spre o anumita directie (de exemplu, pentru
captari de apa).
Lungimea traseului râului pe direcţia străpungerii - l – este mai mică decât pe traseul
meandrat, iniţial - L. De aceea panta de curgere prin străpungere este mai mare decât cea
iniţială. Atunci când panta de curgere, i, creste, va creşte şi viteza apei, şi forta de antrenare a
aluviunilor şi ca urmare se vor produce eroziuni in amonte de străpungere.
Fig. 9.1
170
- Materialul erodat se poate depune undeva în aval de străpungere,
unde panta de scurgere rămâne cea iniţială (i1).
Vedere în plan
171
Fig. 9.2 Executarea străpungerii prin săpare mecanică
Cind diferenta de cota intre B si C este mai mare decit adincimea apei in aval (C) atunci
evacuarea apelor de infiltratie se poate face si prin scurgere gravitationala (se evita
pomparea).
Tranşeea se sapa din aval spre amonte pentru a permite drenarea gravitaţională a apelor din
amonte spre râu.
2. Saparea mixta se aplica pe râuri de munte si deal, cu pante mari, cu albia in teren erodabil
si ne navigabile. Pe cale mecanica se executa o transee pionier care apoi se largeste si
adânceste la forma definitiva prin actiunea de eroziune a râului (autodragaj).
Metoda este avantajoasa pentru că se face economie de carburant si utilaje.
În aval de această lucrare se vor lua măsuri pentru mărirea capacităţii de transport al
aluviunilor (de exemplu, epiuri, şanţuri de dragaj, etc.).
1. Săparea tranşeei pionier pe axa viitoarei străpungeri, pe toată adâncimea finală dar pe o
lăţime b < B (fig. 9.4).
172
Fig. 9.4
2. Săparea tranşeei pionier pe axa viitoarei străpungeri, pe toată lăţimea finală dar pe o
adâncime mai mică decât cea finală (fig. 9.5).
Fig. 9.5
Fig. 9.6
Notaţii :
B - latimea definitiva a strapungerii,
b - latimea transeei pionier
b = (1/5+1/10)B
Varianta 1. se aplica atunci când nivelul minim este foarte scazut.
173
Variantele 2 şi 3 se aplica in cazul când nivelul minim este destul de ridicat.
Daca strapungerea este in curba, transeea pionier se dispune in apropierea malului convex
(malul interior al curbei) deoarece eroziunea se va face mai repede catre malul concav (la
exteriorul curbei).
9.2 Ramificaţii
Fig. 9.10
174
Debitul râului – Q – se împarte pe cele două braţe – Q1 şi Q2.
Q = Q1 + Q2 9.3
v c Ri c Hi 9.4
Deoarece pe râuri albia este cu mult mai lată decât adâncă se poate considera R ≈ H . Debitul
va deveni:
z z
1c1 H 1 2 c2 H 2
l1 l2
Q 9.5
în care:
∆z - diferenta de cota intre nivelul apei inainte de ramificatie si după
confluenţă,
ω1 şi ω2 – secţiunile de scurgere ale celor două braţe,
c1 şi c2 – coeficienţii Chezy pe cele două braţe,
H1 şi H2 – adâncimile albiei pe cele două braţe,
l1 şi l2 – lungimile celor două braţe
Curenţii de suprafaţă erodează capul ostrovului iar cei de fund transportă materialul şi fac
depuneri la partea aval (coada ostrovului) ducând la deplasarea foarte lentă a ostrovului spre
aval.
Fig. 9.11
Dezvoltarea unuia din brate fara impotmolirea celuilalt este prezentată în figura 9.12.
175
a
b
Fig. 9.12
Fig. 9.13
9.3 Confluenţe
176
a) - întîi soseşte viitura pe afluent,
b) - în etapa a doua soseşte viitura pe cursul principal.
a b
Fig. 9.14
3. Raportul dintre turbidităţile si mărimile hidraulice ale aluviunilor celor două râuri.
Turbiditate (încărcare cu aluviuni în suspensie) si mărime hidraulică mai mici pe afluent duc
la pierderi de energie şi depuneri in amonte de confluenţă, fenomen care are ca consecinţă
reducerea unghiului de confluenţă.
Fig. 9.15
Turbiditatea si marimea hidraulica mai mari pe afluent duc la depuneri in aval de confluenţă
şi au drept consecinţă marirea unghiului de confluenta si erodarea malului opus.
Fig. 9. 16
177
Proiectarea corectă a acestor lucrări se bazeaza pe cunoasterea regimului hidromorfologic si
pe determinarea factorilor care au ponderea principala in evolutia proceselor de albie la
confluente.
Unghiul optim de confluenta este de 25 ÷ 300.
Daca unghiul de confluenta este prea mare se pot lua masuri de reducere a lui (fig. 9.17).
Fig. 9.17
Lucrarile care se fac pentru stabilizarea situatiei existentei la o confluenta sunt prezentate în
figura 9.18.
_
Fig. 9.18
178
Fig. 9.19
179
Fig. 9.21 Complexul de lucrări la o traversare cu pod
Când malurile albiei majore şi medii nu sunt paralele, atunci axa podului va fi:
- perpendiculară pe direcţia albiei medii dacă ea transportă un debit Q > 70% din Q de
calcul,
- perpendiculară pe direcţia albiei majore in caz contrar.
Cînd râul face meandre se recomanda ca traversarea sa se faca la virful unei meandre
si sa se consolideze malul concav.
180
Fig. 9.22
Când directia căii de comunicatie (sosea, cale ferata) ne obliga sa renunţăm la forma rectilinie
a rampelor de acces (fig. 9.23, traseul c - traseul optim) se alege traseul cu concavitatea in
amonte (a). Traseul cu concavitatea spre aval (b) crează (dupa retragerea apelor mari) pungi
de apa intre rampă si malul albiei majore, ceea ce face să fie necesare poduri de descarcare
(d).
Fig. 9.23
În cazul albiilor divagante (traversari cu cost ridicat) se prefera ampla- samente in locuri in
care albia este mai ingusta.
În cazul confluentelor este preferabila traversarea in amonte de confluenta pentru evitarea
formarii bancurilor de nisip sau pietriş in zona podului.
181
1. Calcule hidraulice:
-determinarea debitelor si vitezelor in sectiunea strangulată,
-determinarea remuului.
2. Calcule de albie:
-calculul afuierii generale, necesar la determinarea lungimii efective a podului (L),
-calculul afuierii locale, în zona pilelor,
-calculul afuierii totale, necesar la determinarea cotei de fundare a pilelor si culeelor,
-calculul constructiilor de dirijare a scurgerii pe sub pod.
3. Calcule economice
Pentru realizarea calculelor sunt prezentate mai jos: vederea în plan a traversării
(9.25), secţiunea longitudinală prin construcţiile de traversare (pod şi rampe de acces; 9.24),
detaliul cu distanţa între pilele podului şi contrascţia scurgerii şi construcţiile de dirijare
(9.26).
Fig. 9.24
182
Fig. 9.25
Fig. 9. 26
183
majoră),
R – raza de calcul pentru proiectarea construcţiilor de dirijare tip
mâner de coş.
Pentru atacarea calculului este necesară ridicarea topografică a secţiunii transversale
prin albie, în amplasamentul propus pentru pod, şi determinarea nivelului de calcul al apei.
Cu aceste ele mente se vor putea calcula lăţimile albiilor medie şi majoră şi secţiunile de
scurgere (ca în figura 9.24). calculele se pot sintetiza într-un tabel:
b b
b l1 l 9.6
C S (1 )
9.7
Se calculează ariile de scurgere ale albiilor (medie, majoră stângă sau dreaptă), reduse
datorită prezenţei pilelor podului :
m' m C Sm
'MD MD C SMD
9.8
'MS MS C SMS
Se au în vedere relaţiile :
MS MD m '
9.9
184
' 'MS 'MD m'
m'
Q Qm Qb
'
'*
m
'*
'
QMS (QMS QbS ) Qb MS
'*
9.11
'*MD
Q '
(QMD QbD ) Qb '*
MD
'*MS ( MS bS )C SMS
'*MD ( MD bD )CSMD 9.12
'* '
m
'*
MS '*MD
v m' Q
mv m
v m C Sm
185
'
v MS MS
Q
v
MS
v MS C SMS 9.14
v'
Q
MD
v
MD
MD
v MD C SMD
Evident, coeficienţii de majorare a vitezelor sunt mai mari decât cei de majorare a debitelor
corespunzători aceleiaşi albii. Din membii 2 şi 3 ai relaţiilor de mai sus se pot calcula vitezele
majorate, care apar în secţiunile de albie rămase disponibile sub pod după construcţia pilelor
şi bararea unei părţi din albia majoră (vitezele în albiile majoră stânga şi dreapta pot fi egale –
vM – sau diferite – vMS, vMD):
vm' vm mv
'
vMS vMS MS
v
9.15
v '
MD vMD MD
v
Cu cât vitezele vor fi mai mari cu atât afuierea albiei (erodarea, spălarea) va fi mai mare . Cu
relaţia următoare se poate calcula afuierea generală în albia medie (relasţii similare se pot
scrie şi pentru albia majoră) :
H m v m'
H m' 1, 2
a v1
9.16
H af . gen H m' H m
9.17
H m'
A 1,4 1,5
Hm 9.18
Valoarea 1,4 este limita de economicitate iar valoarea 1,5 este limita de siguranţă.
Dacă valoarea lui A nu se înscrie în intervalul de mai sus, se va propune o nouă lungime a
podului (noi secţiuni barate, ...) – mai mică sau mai mare, după caz - şi se reia calculul.
Datorită curenţilor verticali descendenţi şi vârtejurilor, în apropierea fiecărei pile se va
produce şi o afuiere locală, adăugată la cea generală (vezi figura 9.24) – Haf.loc :
b
H af .loc 0,442vm'
vcritic
9.19
186
vcritic av1 H m'0, 2
Afuierea totală – Haf.tot – se obţine prin însumarea celor două amintite şi ajută la
stabilirea cotei de fundare a pilelor podului (pilele vor fi fundate sub adâncimea de afuiere
totală cu o valoare care să asigure securitatea podului, ţinând seama şi de natura terenului de
fundare) :
O altă problemă importantă este legată de apariţia, în amonte de pod, a unui remu de
ridicare datorat strangulării scurgerii apelor mari de către rampele de acces. Remuul se poate
calcula cu relaţia de mai jos :
În această relaţie :
= 1,05÷1,1 ; coeficient care ţine seama de cantitatea reală de mişcare (impuls),
'
g = 9,81 m/s2.
Pentru evitarea vârtejurilor care ar putea eroda şi distruge rampele de acces se vor
executa nişte construcţii de dirijare cu rolul de a contracta şi elibera treptat curentul
contractat. Sunt posibile mai multe forme de construcţii de dirijare. Raza de trasare a
construcţiilor tip „mâner de coş” – R – se poate determina ca mai jos.
R = m·L 9.22
În această relaţie :
L – lungimea podului (care a satisfăcut coeficientul de afuiere generală),
M – coeficient în funcţie de procentul din debitul de calcul - Qmax = QM +Qm – care trece
prin deschiderea podului în regim natural :
Qmax Qbarat
%Qmax 100
Qmax [%] 9.23
%Qmax 50 60 70 80 90 100
m 1 0,7 0,5 0,3 0,2 0,1
187
- prevenirea blocarii prizei cu gheturi sau alţi plutitori;
- impiedicarea eroziunii.
Principalele tipuri de captari (prize) sunt cele in curent liber si cele cu prag.
Captarile in curent liber preleveaza parti din debitul râului cu urmări asupra regimului
de scurgere din aval: scade nivelul apei si viteza curentului si prin urmare sunt provocate
depuneri de aluviuni. Aceste depuneri duc la reducerea pantei de scurgere in sectorul amonte
si se extind spre amonte. In acest fel se ridica patul albiei si sunt favorizate inundatiile.
Locul optim de amplasare a prizei este in curbă, la mal concav, ca în figura 9.24. R = (5÷8)B
stabil .
Pentru amplasarea prizei, atunci când nu există posibilitatea amplasării la mal concav,
se poate recurge la crearea unei curburi artificiale cu ajutorul câmpurilor de epiuri.
Se mai pot executa amonte de priza, epiuri submersibile şi la ape mici (pentru
devierea curentilor de fund incarcati cu aluviuni) sau câmpuri de panouri plutitoare
(Potapov).
188
Fig. 9.29 Amplasarea amonte de priza a unui epiu submersibil
189
= 16°÷20°
Qc - debitul captat (preluat) de priză,
Qr - debitul râului (media debitelor medii anuale pe 10 ani),
bc si br - latimile canalului de captare si a râului,
bo – lăţimea ocupată (începând de la mal) de grupul de panouri plutitoare.
hp = (1/3÷1/4)hr - adâncimea de cufundare a panoului plutitor.
hr - adâncimea râului pentru debitul Qr
l - lungime panou
l = 0,6 hr / sin
f - "sageata" panoului executat în soluţia din tablă sudată
f = (1/4÷1/5)1
190
Fig. 9.31 Captare cu prag (baraj)
Daca pe râul din care se capteaza apa se formeaza zai (gheaţă poroasă, sub forma de
ace, situată sub podul de gheaţă ) atunci este avantajoasă captarea cu bazin (figura 9.28).
Pentru sporirea debitului captat, solutia din figura 9.27 se poate completa cu o galerie
in corpul barajului in care apa patrunde printr-un gratar situat pe creasta deversorului (fig.
9.29 – b, c). Un asemenea baraj pentru captare va avea inaltimea de 1,20 - 2,50 m .
a b
191
c
Fig. 9.33 Captare cu canal şi prag, din râuri cu adâncime mică
1- canal de captare 6- canal de spalare
2- prag 7- braj deversor
3- fereastra cu gratar 8- disiptor de energie
4- vana control captare 9- rizberma
5- vana de spalare 10- conductă de spălare
10.1 Generalităţi
In tara noastra pericol de inundatie creaza atât Dunarea cât si toate râurile interioare. De
asemenea, se pot produce inundaţii şi prin concentrarea scurgerilor de pe versanţi. Sunt
periclitate circa 3,5 mil ha de teren arabil.
Impotriva inundatiilor trebuie protejate terenul agricol, centrele populate, obiectivele
economice si căile de transport.
Apararea impotriva inundatiilor se poate realiza prin:
- regularizarea scurgerii pe versantii bazinului hidrografic;
- marirea capacitatii de transport a albiei medii (principale) a râului;
- derivarea (devierea) unor debite catre alte râuri sau catre sectoare situate in aval de
obiectivul care trebuie aparat;
- realizarea de lacuri de acumulare;
- lucrari de indiguire a albiei medii.
192
Fig. 10.1
In mod rational, lucrarile de mai sus se aplica combinat (dintre acestea, regularizarea
scurgerii pe versanti nu trebuie sa lipseasca).
Indiguirile se aplica de regula in sectorul inferior al râului si, cu prudenta, in sectorul superior
si mijlociu, pentru ca produc dezatenuarea viiturilor (atenuare realizata în regim neândiguit
chiar in albia majora) pentru sectorul de râu situat în aval de cel îndiguit.
Pentru a nu produce perturbari mari in regimul hidrologic al râului este necesar ca digurile sa
se amplaseze la distante mai mari de malurile albiei principale.
Trebuie mentionat ca excesul de umiditate din lunci nu se pot inlatura doar prin indiguiri, el
având si alta provenienta decât revarsarea râurilor (se vor aplica si lucrări de desecari,
irigatiile vor fi bine gândite si agrotehnica utilizată va fi stiintifica).
Indiguirile sunt cele mai vechi si mai raspindite lucrari de aparare contra inundatiilor. In tara
noastra din cele cca 3,5 mil ha de teren arabil cu risc de inundare, doar 3 mil ha reprezinta
suprafete potential indiguibile (restul suprafeţei nu este rentabil din punct de vedere economic
să fie îndiguită). În mare parte această suprafaţă a fost indiguită (conform unor surse ale
vremii, care trebuie luate în discuţie cu o anumită neâncredere, circa 2,7÷2,8 mil ha în 1990).
O promblemă serioasă este că, după 1990, aceste lucrări nu s-au bucurat de o întreţinere
corespunzătoare şi nu au putut face faţă unora dintre viituri.
Cauzele inundatiilor sunt urmatoarele:
- viiturile râurilor (ploi abundente sau topirea zapezilor),
- capacitatea redusa de transport a albiei medii,
- relief cu versanti abrupti si retea hidrografica densa, care permit o
concentrare rapida a scurgerii,
- lipsa unei vegetatii bine dezvoltate (încheiate) în bazinul hidrografic (cresterea
coeficientului de scurgere),
- exploatarea nerationala a terenurilor din bazinul hidrografic: defrisarea padurilor,
păşunatul excesiv, metodele agrotehnice necorespunzatoare (de exemplu, executarea
arăturilor pe linia de pantă a terenului),
- existenta proceselor de eroziune de suprafata si in adâncime in bazinul
hidrografic,
- formarea zapoarelor in sectoarele de riu cu transeu foarte sinuos,
- remuuri la confluente sau datorate unor lucrari hidrotehnice proiectate nerational
in albie (de exemplu, prize de apă, etc.),
- indiguirile realizate pe lungimi mari si prea apropiate de malurile albiei medii.
Valorile debitelor maxime de viitura (Qa) se stabilesc conform metodologiei elaborate
de Institutul Naţional de Hidrologie (I.N.H.), in functie de suprafata bazinului hidrografic.
Trebuie mentionat rolul de atenuare naturala a viiturilor pe care il indeplineste albia
majora (acolo, în regim neândiguit, „staţionează” o parte din volumul de apă transportat de
viitură). Prin indiguire se produce o dezatenuare care poate avea efecte daunatoare (inundatii)
in aval de sectorul indiguit.
193
Fig. 10.2
Suprafata terenului inundabil este delimitata de curba de nivel pâna la care se intind cele mai
mari ape revarsate.
O indiguire are trei zone:
- zona intre dig si malul albiei principale (zona dig-mal sau vorland),
- incinta indiguita (zona aparata de inundatie),
- zona digului (ocupata de dig, ampriza digului).
Un sector de lunca inundabila care poate fi aparat de inundatii independent de restul luncii
poarta denumirea de unitate inundabila.
Hidrogradul (a zecea parte din amplitudinea de variatie a nivelelor râului de la minim
minimorum la maxim maximorum) variaza de la o sectiune la alta a râului si se modifica
dupa indiguire pentru o sectiune studiata, datorita supraânaltarii nivelelor (x) prin
incorsetarea (strangularea) scurgerii. Datorita unor ingustari exagerate prin indiguire,
hidrogradul poate atinge valori foarte mari (de exemplu, pe Timis, Somes şi Crisuri este de
circa O,6÷0,8m).
1. Clasificarea digurilor dupa rolul functional:
- diguri de râu pentru (combaterea inundatii in timpul viiturilor),
- diguri de lac (inclusiv pentru eliminarea zonelor cu adâncime mica, favorabile
înmulţirii ţânţarilor),
- diguri maritime (apărare împotriva fluxului, valurilor şi câştigarea unor terenuri
din mare).
2. Clasificarea digurilor dupa modul de amplasare fata de cursul de apa:
- diguri longitudinale,
194
Fig. 10.3 Poziţionarea diverselor tipuri de diguri ; Dl-dig longitudinal; Dt-dig transversal;
Dr-dig de remu; Dc-dig transversal de compartimentare; Di-dig inelar (de centură); Li-limita
zonei inundabile; Tn-terasa neinundabilă [1]
195
- pentru categoria 2* - 1 % si 0,1%
- pentru categoria 3 - 2% si 0,5%
- pentru categoria 4 - 5% si 1 %
D = 2x / ia 10.2
unde:
x - suprainaltarea nivelului ca urmare a incorsetarii sectorului indiguit,
ia - panta de scurgere, la nivelul de calcul in regim neândiguit, pe sectorul
amonte ds cel îndiguit.
In sectorul indiguit are loc o noua distributie a debitelor si vitezelor iar panta luciului de apa
se modifica, cu urmari directe asupra proceselor de albie. In unele portiuni ale sectorului
indiguit se constata depuneri intense in albia reprofilata iar in alte portiuni (acolo unde este o
mare necoincidenta a axului dinamic al scurgerii la ape medii şi mari) eroziunea malurilor
este deosebit de intensa in perioada imediat urmatoare trecerii vârfului viiturii.
Indiguirile pe lungimi reduse (citiva kilometri) se comporta ca lucrarile de dirijare in albie la
traversari (poduri): in sectorul amonte creează remu si depuneri, in sectorul indiguit afuieri,
iar in cel aval, depuneri.
Indiguirile pe lungimi mari (zeci sau sute de kilometri) dau o scurgere mai linistita pentru că
panta longitudinala a apei nu se modifica prea mult ci luciul apei sufera doar o translatie in
sus.
Pe sectoarele cu pante mici si curent cu turbiditate mare (încărcare mare cu aluviuni în
suspensie), cu tot sporul de viteza datorat ingustarii albiei se produc colmatari intense si in
albia principala dar mai ales in zona dig-mal (de exemplu, Dunărea pe sectorul mijlociu şi în
zona Călăraşi – Hîrşova). Apare astfel necesitatea suprainaltarii continue a digurilor (se
ajunge uneori ca patul albiei indiguite sa aiba cote superioare incintei indiguite (de exemplu,
pe Crişuri si pe fluvii din China). Efectul de dezatenuare este mult mai puternic in cazul
digurilor lungi.
Pericolul formarii zăpoarelor (aglomerări de sloiuri care pot bloca albia şi pot provoca
inundaţii) pe sectorul corect indiguit este mai redus decât inainte de indiguire, dacă digurile
au fost amplasate corect.
Pentru combaterea neajunsurilor amintite se va alege cu atentie distanta dig-mal si
traseul digurilor. Uneori apare rational sa se foloseasca unele compartimente ale incintei
indiguite ca poldere de atenuare a viiturilor (dar acest lucru trebuie gândit de la început şi
196
trebuie prevăzute lucrări pentru accesul şi pentru evacuarea apei din poldere), iar in sectorul
superior al râului sa se realizeze acumulari pentru regularizarea debitelor.
Trebuie amintit că la inundaţiile provocate de Dunăre în 2005, digurile din zona
Olteniei au fost tăiate în câteva locuri pentru ca, prin inundarea unor suprafeţe agricole să se
prevină inundarea unor localităţi (funcţononarea a fost asemănătoare cu a polderelor dar au
lipsit lucrările pentru accesul şi pentru evacuarea apei din poldere (deversoare pentru accesul
apei şi conducte de golire sau stăvilare pentru evacuarea ei).
197
- clasa de importanta a lucrarilor de indiguire pentru determinarea
asigurarii/probabilităţii de calcul pentru proiectare,
- posibilitati locale de organizare a santierului (forta de munca, materiale de
constructie locale, căi de comunicatie, mijloace de transport),
- comportarea altor indiguiri din zona, daca există.
Digurile se executa in general din pamântul aflat in zonă (luncă). Când digul apara centre
populate, obiective economice importante sau are la partea superioara o cale de comunicatie,
va fi prevazut, eventual, cu un zid de garda din materiale mai rezistente (de regula, beton).
Fig. 10. 4
De exemplu, pamâinturile din lunca Dunarii se pot imparti in 5 clase, in functie de continutul
de argila:
1. Nisipuri si prafuri putin argiloase (argila - până la 10%),
2. Nisipuri si prafuri argiloase (argila - 10÷20%),
3. Luturi (argila - 20÷30%),
4. Argile (argila - peste 30%),
5. Mâluri (argila absentă) - nu sunt admise ca material de construcţii.
Unghiurile de frecare interna si coeziunea acestor pamânturi variaza cu umiditatea si cu
gradul de compactare (unghiul de frecare interna: φ = 6÷28° si coeziunea: c = 0,00÷1,00
daN/cm2).
Unghiul taluzului natural la un material (aproximativ egal cu φ) se micsoreaza in prezenţa
apei cu 2÷5° fata de al aceluiasi material in stare uscata. Nu pot fi folosite ca materiale de
constructie:
- mâlurile,
- pamânturile argiloase moi sau curgatoare, care contin substante organice
nedescompuse, humus (peste 8%) sau săruri solubile (peste 6%),
- turba.
Pamânturile cele mai bune sunt cele constituite din fractiuni grosiere si cu golurile dintre
granule umplute cu material argilos.
Utilizarea nisipurilor impune grijă pentru pierderile de apa prin dig, pentru spulberarea de
catre vânt si eroziunea pe care o pot produce valurile sau şiroirile de apă din ploi torenţiale.
Nota. Solutiile tehnice privind combaterea infiltratiilor prin diguri (câteva sunt prezentate în
figurile 10.10 până la 10.13), utilajele si gradul de compactare care trebuie realizat si modul
de verificare pe santier a realizarii compactarii, se studiaza la disciplinele de geotehnica si
tehnologie.
Pamânturile argiloase cu umiditate ridicata vor trebui supuse unui proces de uscare pâna la
umiditati de maxim 30÷32%. În caz contrar, nu vor putea fi puse in operă si compactate : nu
se compacteaza, se lipesc de părţile active ale utilajelor, refulează la trecerea utilajelor de
compactare. Umiditatea optimă de compactare este de ordinul a 14 ÷18 %, cu variaţii de ±
3%.
198
10.6 Amplasarea digurilor (stabilirea traseului)
199
Daca se impun distante mai mici sau razele de curbura sunt sub valorile minime recomandate,
se vor executa obligatoriu protectii pe taluzurile in contact cu apa ale digurilor.
Razele minime de curbură recomandate pentru diguri sunt :
- la Dunăre 300÷400 m,
- pe râurile mari 200÷300 m,
- pe râurile mijlocii şi mici 100÷200 m.
2. Dupa criteriul geotehnic, traseul digurilor trebuie sa evite zonele cu teren de fundare
necorespunzator (turbe, miluri, teren afânat si imbibat cu apa, mlaştini, nisipuri sau pietrisuri
grosiere).
3. Dupa criteriul economic, traseul digurilor trebuie sa fie cât mai apropiat de albie (cu
respectarea distantei minime impuse de criteriul hidraulic) pentru ca suprafata de teren
protejata de inundatii sa fie cât mai mare. In acelasi timp sa fie necesare câit mai putine
mişcări de terasamente si cât mai putine protectii de taluze (care sunt costisitoare).
4. Dupa criteriul punctelor obligate, traseul digurilor trebuie sa satisfaca cerintele de aparare a
obiectivelor periclitate de inundatii.
Se constată statistic că pentru un km de dig la Dunare sunt protejate circa 350 ha de pamânt,
iar pentru un km de dig pe râurile interioare, circa 146 ha.
Pagubele care se evita prin indiguire trebuie sa fie intr-un raport rezonabil cu costul
lucrarilor. Din acest motiv, in unele cazuri digurile nu pot fi facute cu inaltimea maxima
necesara unei protecţii totale si ramân submersibile la apele foarte mari (acest aspect este
justificat de asigurările/probabilităţile de calcul şi de verificare stabilite în normative în
funcţie de clasa de importanţă a construcţiilor avute în vedere – STAS 4273/1983).
Din punct de vedere economic, solutia aleasa va fi un compromis intre costul lucrarilor si
riscul inundarii suprafetei indiguite.
Pentru ca digurile sa fie cât mai putin solicitate, este bine ca indiguirile sa se combine cu
realizarea de acumulari pentru regularizarea debitelor, cu lucrări de mărire a capacităţii de
transport a albiei şi, obligatoriu, cu amenajarea scurgerii pe versanti.
200
-linia nivelului apelor maxime (la viitura cu asigurarea/probabilitatea
de calcul),
- linia coronamentului digului (proiectată si de executie),
- pozitia rampelor de acces si a altor constructii pe traseul digului.
Cota coronamentului se determina in diferite sectiuni, in functie de nivelul maxim al apei (cu
asigurarea/probabilitatea de calcul si de verificare) la care se adauga inaltimea de siguranta.
Inaltimea de siguranta normala se determina prin insumarea inaltimii de ridicare a valului pe
taluzul digului (1) cu inaltimea suplimentara (2) pentru acoperirea eventualelor ridicari ale
patului albiei (prin depuneri) sau aproximatiilor metodelor de lucru.
201
In ceea ce priveste debitele si nivelele maxime cu asigurarea/proba- bilitatea de calcul si de
verificare, se au in vedere:
- debite (nivele) maxime din ploi torentiale,
- debite (nivele) maxime din topirea zapezilor,
- debite (nivele) maxime din ploi torentiale si topirea zapezilor,
- debite (nivele) maxime accidentale.
Aceste debite si nivele se stabilesc conform STAS 4068/1 - 1982; STAS 4068/2 – 1987.
Asigurarile/probabilităţile de calcul se stabilesc conform ST AS 4273 - 1983.
In regim indiguit nivelul apei se supraânalţă datorita încorsetării (strangulării) scurgerii.
Supraânaltarea va fi cu atit mai mare cu cât digurile sunt mai apropiate de malurile albiei
principale (xadmisibil = 0,5÷1 m).
202
v 22i
(h2 x)i 2
c2 10.11
2
v
(h3 x)i 3i
2
c3 10.12
unde:
vi - vitezele medii in sectiune in regim indiguit,
x - suprainaltarea de nivel prin îndiguire (incorsetare).
Se scot produsele C·i din cele două grupuri de relaţii:
v12i v12
c1i
h1 x h1 , etc. 10.13
Se exprimă vitezele de curgere în regim îndiguit:
h1 x
v12i v12
h1 , etc. 10.14
h x
v1i v1 1
h1
10.15
h2 x
v 2i v 2
h2
10.16
h3 x
v 3i v 3
h3
10.17
Debitul in sectiunea indiguita va fi:
Q = Q1+Q2+Q3 = ω1V1i + ω2 V2i + ω3 V3i = Q(x) 10.18
in care:
ω1= (h1+x)B1 10.19
ω2= (h2+x)b2 10.20
ω3= (h3+x)b3 10.21
în relaţia de mai sus:
Q - debitul de calcul,
b2, b3 - se propun ca distanţe dig-mal, ca în paragrafele anterioare.
Suprainalţarea x se determina din relatia de calcul a debitului Q prin încercări sau cu ajutorul
graficului Q = f(x) (x admisibil este de obicei O,5÷1m).
Fig. 10.8
203
Vitezele dupa indiguire pot creste pâna la limita admisibila a erodarii patului si
malurilor albiei. Valorile acestor viteze, pentru terenuri necoezive şi pentru terenuri coezive
sunt date în tabelele 10.3 şi 10.4 [8].
Pentru calculele tehnico-economice (de fezabilitate) se analizeaza mai multe variante de
pozitionare sa digurilor care sa dea supraânalţări x diferite cu circa 0,3÷0,5m intre ele. Dintre
aceste variante se alege cea mai sigura si mai economica.
Fig. 10. 9
Latimea la coronament se stabileste din necesitatea circulatiei pe dig (pentru intretinere sau
chiar pentru amplasarea unor căi de comunicatie permanente) si pentru stabilirea punctului de
iesire al curbei infiltratiilor pe taluzul dinspre incinta indiguita (la piciorul taluzului sau cel
mult în zona protejată de bancheta de piatră, dacă aceasta există).
Pentru pantele taluzurilor se recomandă următoarele valori:
Tab 10.1
Material 1:n 1:m
Dunăre Râuri interioare Dunăre Râuri interioare
Nisip fin, praf 1:3 1:3 1 : 3,5 1:2
Nisip argilos 1:3 1:3 1:3 1:2
sau argilă
nisipoasă
Lut 1:3 1:3 1:3 1:2
Argilă 1:3 1:3 1 : 2,5 1 : 1,5 ÷ 1 : 2
Valorile din tabel sunt valabile pentru γp > 15 kN/m3 iar pentru γp sub această valoare se vor
mări (pantele taluzelor vor fi mai mici).
Nota. Stabilirea curbei de infiltratie, calculul debitului infiltrat prin dig si calculul
stabilităţii la alunecare a taluzelor se fac conform celor studiate la disciplina „Geotehnică”.
Solutiile tehnice de etansare a digului şi de drenare a apelor infiltrate prin corpul
acestora sunt cele studiate la Constructii hidrotehnice. Câteva dintre acestea sunt prezentate
mai jos.
204
Fig. 10.10 Etanşare cu nucleu de argilă
205
Fig. 10.13 Etanşare cu beton
In cazul unui pericol sporit de erodare (viteze mari ale apei, curenţi concentraţi la coturi,
valuri mari, sloiuri) taluzul dinspre apa se va proteja prin lucrări speciale:
- in functie de viteza apei:
v = 1÷1,5 m/s - brazduire,
v = 1,5÷2 m/s - nuiele si fascine,
206
v = 2÷4 m/s - anrocamente sau pereu intr-un strat,
v = 3,5÷5 m/s - pereu dublu strat
- in functie de inaltimea valurilor:
- 0,4÷1 m - perdele de protectie din arbori şi arbuşti in latime de 65m (din care 15m
arbusti),
- 0,5÷1,5 m - pereu de piatra,
- 1,5÷2 m - aurocamente si pereu rostuit.
Notă. Se numeşte pereu un strat de piatră ale cărui blocuri au fost aşezate cât mai ordonat,
cu mâna. Pereu rostuit este un pereu la care rosturile (spaţiile) dintre pietre au fost umplute
cu mortar de ciment. O protecţie din anrocamente se obţine prin turnarea unui strat de piatră
spartă pe taluz.
Sub toate consolidările de piatra se executa un strat filtrant din pietris (10÷20 cm grosime,
constructiv). Daca piatra folosita la protectie are diametrul mai mare de 25 cm, stratul filtrant
va fi dublu si se va calcula astfel ca raportul diametrele pietrelor din straturile vecine sa fie
0,25. Stratul de filtru cu diametrul pietrelor mai mic se aşează pe teren, iar cel cu diametrul
pietrelor mai mare - sub pereu.
Rezolvarea problemei filtrului se poate face si prin utilizarea unui strat de material geotextil.
Nota. In lucrarile de specialitate se dau formule, tabele si diagrame pentru calculul greutatii
pietrelor folosite la protectii si pentru grosimea necesara protectiei [28].
În lucrarea [1] sunt date indicatii privind alegerea speciilor de arbori si arbusti folositi
la perdele de protectie.
Tab. 10.2
Inundabilitatea terenului Arbori Arbuşti
(hidrograde)
3÷5 Salcie, frasin pufos. Salcie roşie, sălcioară.
5÷7 Plop negru, frasin american, Sânger, cătină roşie, salbă
frasin de baltă, ulm, arin. moale, lemn câinesc.
7 ÷ 10 Stajar, arţar, jugastru, ulm, Corn, salcie mirositoare,
păr şi măr pădureţ, dud, păducel, caprifoi, cătină albă,
gutui, cireş. mur, agriş.
207
Fig. 10.15 Lucrare din saci cu pământ [29]
La ora actuală mai există şi alte sisteme de intervenţie rapidă funcţionale iar altele
sunt în fază de propunere tehnică – brevetare :
a) – diguri Aqua – stop,
b) – diguri din structuri umplute cu apă,
c) – sistem cu ecran de protecţie flexibil (în fază de propunere tehnică – brevetare).
Digurile Aqua – stop sunt realizate dintr-un material sintetic de tip răşină armată, numit
monopan, în formă de elemente liniare sau colţare cu diferite unghiuri şi cu secţiune
transversală asemănătoare literei A. După montarea lor în jurul obiectivului de protejat se
îmbracă cu o folie de polietilenă pentru aşigurarea etanşeităţii (în ambele părţi ale structurii –
spre apă şi spre uscat – aceasta se lestează).
Digurile din structuri umplute cu apă (propuse de David Dooleage la începutul anilor 1980)
pleacă de la ideea înlocuirii sacilor umpluţi pământ. Ele constau din trei tuburi de polietilenă :
unul exterior în care sunt introduse alte
208
Fig. 10.16 Dig Aqua – stop [29]
două tuburi în paralel (care vor fi umplute cu apă). S-a aplicat această soluţie deoarece un
singur tub umplut cu apă s-ar fi rostogolit sub presiunea apei exterioare lucrării (a apelor de
inundaţie).
Structura este desfăşurată de pe un tambur, în jurul obiectivului de protejat, şi apoi
este umplută cu apă. După retragerea viiturii structura se goleşte de apă, se strânge din nou pe
tambur şi se depozitează.
Sistemul de apărare cu ecran flexibil a fost propus de ing. Dan Dăscăliţa în teza de
doctorat [29].
209
Fig. 10.17 Dig din structură umplută cu apă [29]
El poate fi instalat în jurul unui obiectiv care trebuie protejat de inundare sau poate fi
montat pe coronamentul unui dig de pământ ca soluţie de supraînălţare provizorie a digului.
În alcătuirea sistemului intră :
- membrana - ecran din pânză cauciucată sau polietilenă (se încastrează în
teren circa 50 cm),
- plasă metalică de susţinere – protecţie care se desfăşoară şi se fixează în
spatele membranei – ecran (nu se încastrează în teren),
- stâlpi de susţinere metalici,
- cârlige pentru suspendarea membranei şi a plasei de sârmă de stâlpi.
Montarea se va face cu un utilaj specializat, cu trei muncitori deservenţi.
210
211
Tab. 10.3 Vitezele medii admisibile ale curentului pentru terenuri necoezive [8]
212
Tab. 10.4 Vitezele medii admisibile ale curentului pentru terenuri coezive [8]
mm
0,4 1,0 2,0 3,0 0,4 1,0 2,0 3,0 0,4 1,0 2,0 3,0 0,4 1,0 2,0 3,0
1 argilă 30- 70-
50 50
2 argile 20- 80- 0,35 0,4 0,45 0,5 0,7 0,85 0,95 1,1 1,0 1,2 1,4 1,5 1,4 1,7 1,9 2,1
nisi- 30 70
poase
grele
3 idem, 10- 90- 0,35 0,4 0,45 0,5 0,65 0,80 0,90 1,0 0,95 1,2 1,4 1,5 1,4 1,7 1,9 2,1
uşoare 20 80
4 loessuri - - - - - - 0,6 0,7 0,8 0,85 0,8 1,0 1,2 1,3 1,1 1,3 1,5 1,7
tasate
5 nisip 5- 20- Se folosesc valorile pentru terenuri necoezive – tab. 10.1
argilos 10 40
213
11 BIBLIOGRAFIE
CAP. INTRODUCERE 5
1.1 Obiectul disciplinei 5
1.2 Scurt istoric 6
1.3 Rezolvarea problemei apelor în România 9
1.4 Inundaţiile din mai – iunie 1970 şi problemele care au fost ridicate
pentru gospodărirea apelor în România 10
CAP. 2 AMENAJAREA BAZINELOR HIDROGRAFICE 13
2.1Generalităţi asupra cursurilor de apă 13
2.2 Clasificarea cursurilor de apă 15
2.6 Elementele regimului hidrologic 16
2.7 Eroziunea solului. Probleme generale şi clasificare 17
Eroziunea eoliană 19
2.8 Principiile generale privind acţiunea de C.E.S. 21
2.9 Valuri de pământ 22
2.10 Canale de coastă din pământ 29
2.8 Terase 32
2.9 Debuşee 34
CAP. 3 AMENAJAREA TORENŢILOR 40
3.1 Generalităţi 40
3.2 Caracteristicile torenţilor 41
3.3 Clasificarea torenţilor 43
3.4 Calculul pantei de amenajare a torenţilor 44
3.5 Amenajarea formaţiunilor de eroziune în adâncime 47
3.6 Materiale şi elemente de construcţii utilizate în amenajarea torenţilor
şi regularizări de râuri 62
Cap. 4 REGULARIZAREA DEBITELOR PRIN BAZINE DE
ACUMULARE 78
4.1 Generalităţi 78
4.2 Clasificarea acumulărilor 79
4.3 Date şi studii necesare proiectării bazinelor de acumulare 81
4.4 Condiţiile de amplasare a bazinelor de acumulare 82
4.5 Curbele caracteristice ale acumulărilor 84
4.6 Calculul volumelor caracteristice ale lacurilor de acumulare 85
CAP. 5 ALUVIUNILE ŞI DINAMICA ALBIILOR 105
5.1 Definiţii şi caracteristicile aluviunilor 105
5.2 Viteza de sedimentare în curent 107
5. 3 Starea critică de antrenare 108
CAP. 6 ALBIA RÂURILOR 118
6.1 Factorii proceselor de formare şi evoluţie a albiilor 118
6.2 Traseul în plan al albiilor 119
6.3 Secţiunea transversală a albiei 123
6.4 Profilul longitudinal şi corelaţia dintre forma în plan
şi adâncimile apei 124
6.5 Legătura dintre curbura râurilor şi adâncimile apei 126
6.6 Curenţi interiori în albiile râurilor 128
6.7 Exemple de apariţie a pantei transversale 134
6.8 Curenţi sub formă de vârtejuri 137
6.9 Influenţa factorilor locali asupra formării şi evoluţiei albiei 137
Cap. 7 TEORIA ŞI PRINCIPIILE REGULARIZĂRII ALBIILOR 140
7.1 Generalităţi şi clasificări 140
7.2 Albii stabile şi nestabile 142
7.3 Studii şi materiale necesare elaborării proiectului de regularizări 143
7.4 Principiile proiectării traseelor de regularizare 143
7.5 Metode de detreminare a elementelor albiei stabile 149
Cap. 8 PRINCIPALELE TIPURI DE LUCRARI DE REGULARIZARE 157
8.1 Generalităţi privind lucrările de regularizare 157
8.2 Epiuri 158
8.3 Construcţii şi lucrări de regularizare 166
8.4 Apărări si consolidări de maluri 180
Cap. 9 LUCRĂRI DE REGULARIZARE CU CARACTER LOCAL 187
9.1 Străpungeri de coturi 187
9.2 Ramificaţii 191
9.3 Confluenţe 194
9.4 Traversări cu pod 197
9.5 Lucrări de regularizare la prize de apă (captări) 206
CAP. 10 ÎNDIGUIRI DE APARARE CONTRA INUNDATIILOR 212
10.1 Generalităţi 212
10.2 Clasificarea digurilor 214
10.3 Influenţa îndiguirilor asupra regimului hidrologic 215
10.4 Date de baza necesare proiectării îndiguirilor 217
10.5 Materiale folosite la construcţia digurilor 218
10.6 Amplasarea digurilor (stabilirea traseului) 219
10.7 Dimensionarea digurilor 221
10.8 Consolidarea şi protecţia digurilor 227
10.9 Sisteme tehnice de intervenţie rapidă pentru apărarea contra
inundaţiilor 229
11 BIBLIOGRAFIE 235