P. 1
cartografie

cartografie

|Views: 706|Likes:
Published by dzenika

More info:

Published by: dzenika on Nov 23, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

08/07/2014

pdf

text

original

1.

1 Definiţii şi caracteristici
Harta topografică este reprezentarea grafică convenţională a unei suprafeţe terestre mari, care ţine seama de forma curbă a Pămîntului, pe baza folosirii unei proiecţii cartografice. Dupa conţinut hărţile topografice redau în mod generalizat detaliile planimetrice şi nivelitice ale suprafeţei topografice, prin diferite semne convenţionale. Hărţile se întocmesc la scări mai mici de 1:25 000 . Numărul scărilor folosite pentru reprezentarea unei porţiuni din suprafaţa terestră poate fi nelimitat, dar dintre acestea se utilizează numai scările de bază: 1:25 000; 1:50 000; 1:100 000; 1:200 000; 1:500 000 şi 1:1000 000. Planul topografic este reprezentarea grafică convenţională a unei suprafeţe de teren mai restrînse, care se întocmeşte la scări mai mari sau egale cu 1:10 000, unde proiectarea punctelor de pe suprafaţa terestră se face ortogonal, iar efectul de curbură al Pămîntului se neglijează. Pe planurile topografice întocmite la scările: 1:500; 1:1 000; 1:2 000; 1:5 000 şi 1:10 000 se reprezintă în mod fidel forma geometrică şi dimensiunile elementelor de planimetrie, precum şi relieful terenului prin formele sale. Diferenţieri HARTA PLANUL

Redă o suprafaţă mai mare de Redă o suprafaţă mai mică de teren cu detalii mai puţine în teren cu multe detalii funcţie de scară Scara de reprezentare este mai Scara de reprezentare este mare mică decât la plan (de la 1:25 000 1:10 000 până la 1:50 până la scări foarte mici) Ţine cont de curbura suprafeţei Nu ţine cont de terestre suprafeţei terestre curbura

Proiectarea punctelor de pe Transpunerea punctelor se face suprafaţa terestră se face cu fără a folosi un sistem de ajutorul unei proiecţii proiecţie cartografice

Importanţa hărţilor şi planurilor topografice Hărţile au o importanţă practică deosebită, fiind utilizate în numeroase domenii de activitate: În marile transformări ale peisajului, ca împăduriri, desecări, îndiguiri, sisteme de irigaţii; La organizarea transporturilor feroviare, rutiere, fluviabile şi maritime; În activitatea de prospectare şi valorificare a resurselor naturale; La realizarea tuturor construcţiilor pe suprafaţa terestră; În operaţiunile militare; La înţelegerea mai uşoară a unor fenomene şi procese fizico-geografice, social-economice, cât şi în munca de educare şi culturalizare a oamenilor.

     

Faţă de cele prezentate mai sus, apare pe deplin justificată aprecierea lui G. Vâslan membru al academiei române, care spunea că: ,,o hartă înseamnă o mare economie pentru învăţătură, ........ că toate ştiinţele, ori de câte ori au putut, s-au folosit şi se folosesc tot mai mult de hartă." 1.2 Clasificarea planurilor şi hărţilor topografic

 După conţinut şi scară: - planuri topografice de bază la scările 1:2 000, 1:5 000, 1:10 000;
planuri topo-cadastrale la scările 1:2 000, 1:5 000, 1:10 000; planuri topografice urbane la scările 1:500, 1:1 000.

B.Clasificarea hărţilor

 După obiectul reprezentat: - hărţi geografice, pe care este reprezentată suprafaţa Pămîntului;
- hărţi astronomice, la care obiectul reprezentat este sfera cerească sau diferite planete.  După conţinut: - hărţi geografice generale, pe care este reprezentată suprafaţa Pămîntului cu toate elementele de bază: relieful, hidrografia, localităţile, căile de comunicaţie, limitele administrative etc; - hărţi speciale sau tematice, care se referă la un număr mai restrîns de fenomene(relieful, vegetaţia, localităţile, căile de comunicaţie ş.a.), în funcţie de elementul reprezentat primind şi denumirea. Ex: hărţi climatice, turistice, de navigaţie, geologice ş.a.

 În funcţie de scară: - hărţi la scări mari – 1:100 000 şi mai mari. Acestea poartă denumirea de hărţi topografice. Ele dau o imagine amănunţită a terenului şi servesc pentru studii de detaliu şi o serie de măsurători şi calcule de precizie; hărţi la scări medii – între 1:200 000 şi 1:1 000 000. Ele se mai numesc hărţi topografice de ansamblu , servesc pentru studii generale şi se referă la teritorii mai întinse. Aceste hărţi nu se pot folosi pentru măsurători şi calcule de precizie; hărţi la scări mici – mai mici decît 1:1 000 000 şi poartă denumirea de hărţi geografice de ansamblu. Aceste hărţi au un grad mare de genaralizare şi servesc la studierea generală a unor ţări sau zone geografice.

 După destinaţie: - hărţi universale, care în funcţie de scară servesc la studii generale sau de detaliu pentru anumite teritorii; ele
mai pot servi ca material cartografic de bază pentru întocmirea altor hărţi; hărţi cu destinaţie specială, care se referă la un număr mai restrîns de probleme ştiinţifice sau practice(hărţi turistice, militare, maritime, didactice etc.).  După indicele teritorial: - planigloburi (hărţi sub formă de elipsă); planisfere (hărţi sub formă dreptunghiulară); mapamond (harta cuprinde cele două emisfere reprezentate sub formă circulară sau eliptică) – hărţi ale întregii suprafeţe pămînteşti; - hărţi ale continentelor şi oceanelor; - hărţi ale unor părţi de continent sau grupe de ţări; - hărţi ale unor ţări, regiuni, judeţe etc.

-

 Atlasele geografice constituie o colecţie de hărţi, realizate după norme unitare în ceea ce priveşte formatul,
aspectul şi semnele convenţionale utilizate. Atlasele sunt de regulă editate sub formă de albume sau hărţi. 

 Globurile geografice reprezintă modele micşorate ale suprafeţei terestre, avînd o scară unică pe toate
direcţiile. Sunt realizate din trapeze delimitate de meridiane şi paralele care se lipesc pe o sferă din carton sau material plastic. Ele se utilizează pentru scopuri didactice.

 Hărţile în relief sunt o reprezentare tridimensională a suprafeţei terestre. Se utilizează două scări, şi anume: o
scară planimetrică, (care este trecută pe hartă) şi o scară a altitudinilor care se ia de 5-10 ori mai mare decît scara planimetrică.

 Fotohărţi – produse fotogrametrice obţinute prin redresarea fotogramelor, care este o operaţie de transformare
a fotogramei înclinate într-o fotogramă pentru care axul optic al camerei de preluare sa aibă o poziţie impusă, precum şi o aducere la o scară dată pentru fotograma transformată.  Clasificarea hărţilor după modul de întocmire: - hărţi primare – care se realizează pe baza măsurătorilor şi a datelor culese din teren; - hărţi derivate – pentru a căror întocmire se preiau informaţii de pe hărţi existente care trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:  să fie actuale;  să satisfacă precizia cerută;

 să fie reprezentate la o scară mai mare sau cel mult egală cu a hărţii derivată; - hărţi digitale – constituie o colecţie de date geografice, sau bază de date geografice, numită şi geodatabase, stocată sub formă numerică în memorii accesibile calculatorului electronic.

 Prin dată geografică se înţelege o dată (formă, dimensiune, categorie, denumire, etc.) care aparţine unei
entităţi geografice (formă de relief, element de hidrografie, aşezare umană, tip de vegetaţie, limită teritorială, etc.) ce este reprezentată pe hartă sub formă de informaţie cartografică şi permite evidenţierea componentelor specifice ale acesteia: 

1. Poziţia (unde se află entitatea respectivă?), exprimată, de regulă, prin coordonate geografice sau rectangulare,
în sistemul de proiecţie adoptat la construcţia hărţii;

2. Atribute (ce este entitatea respectivă?), exprimate prin diferite caracteristici sau proprietăţi (denumire,
dimensiuni, categorie etc.). În harta analogică(clasică) atributele sunt reprezentate prin simboluri (semne convenţionale) sau prin inscripţii;

3. Relaţii spaţiale (care este poziţia relativă a entităţii respective în raport cu celelalte entităţi reprezentate?), care
în cazul hărţii analogice, pot fi specificate prin examinarea acesteia (în general, relaţiile spaţiale ar putea fi exprimate prin adverbe de loc sau construcţii adverbiale ca, de exemplu: în – oraşul Chişinău este în Republica Moldova, între, pe, lîngă, la sud, la dreapta, prin etc.).În cazul hărţii analogice, relaţiile spaţiale sunt deduse prin observarea poziţiei relative a entităţilor reprezentate;

4. Timpul (momentul în care a fost înregistrată existenţa entităţii respective), exprimat cel mai adesea, în cazul
hărţii analogice, prin data redactării hărţii. Într-o hartă digitală aceste componente ale datei geografice se exprimă numeric sau digital prin valori organizate întro structură specifică, formînd o bază de date geografice. Aceasta conţine atît date grafice prin care se defineşte poziţia şi forma entităţii reprezentate, cît şi date atributive şi textuale care determină caracteristicile acestor entităţi. 1.3 Baza matematecă a hărţilor Baza matematică a hărţilor este alcătuită din următoarele elemente: proiecţia cartografică; scara hărţii; cadrul hărţii; sistemul de împărţire pe foi. Elementele bazei matematice sunt într-o strînsă legătură şi se condiţionează reciproc. Proiecţia cartografică Proiecţia cartografică stabileşte expresiile cu ajutorul cărora se determină coordonatele plane prin intermediul cărora se reprezintă reţeaua cartografică. Pe baza reţelei cartografice se reprezintă elementele de conţinut ale hărţilor şi coordonatele punctelor de bază. Densitatea reţelei cartografice se stabileşte astfel încît să permită determinarea cu o anumită precizie a coordonatelor punctelor prin interpolare liniară. În funcţie de proiecţia aleasă reprezentarea se face cu anumite deformaţii. Pentru realizarea hărţilor topografice se preferă utilizarea proiecţiilor conforme care permit prelucrarea directă a măsurătorilor geodezice după ce au fost reduse la planul de proiecţie. Aceasta permite ca punctele să primească direct coordonate rectangulare plane fără a trece prin coordonate geografice. Pe teritoriul Republicii Moldova se folosesc proiecţiile cilindrice: Proiecţia Universal Transversal Mercator (UTM) Longitudinea meridianului axial: λo = 27º, 30º Coeficientul de scară pe meridianul axial: ko = 0.9996; Oronata convenţională: yo = 500 000 м.

    

Proiecţia Transversal Mercator pentru Moldova (TMM) Latitudinea meridianului axial: λo = 28°24′ ; Coeficientul de scară pe meridianul axial: ko = 0.99994; Abscisa convenţională: xo= -5 000 000 m Ordonata convenţională:

y= 200 000 m

PROIECTIA UTM Caracteristici:  Proiectie conforma;  60 de fuse de 6°numerotate de la est spre vest;  Din punct de vedere geometric proiecţia UTM poate fi privită ca şi proiecţia TM (Gauss - Krüger), deosebirea constând doar în reducerea meridianului axial cu factorul de scară k = 0,9996;  deformatiile maxime pozitive si negative nu depasesc 35 cm / km; Proiectia UTM este de fapt o proiecţie policilindrică, deoarece fiecare fus de 6° se proiectează separat pe un cilindru. Proiecţia Transversal Mercator pe un fus nestandard, cu scara modificată (TMM) Caracteristici:  În scopul executării lucrărilor topografice şi cadastrale la scara 1:10 000 şi mai mare  Un singur fus (≈3°30´) nestandard, al cărui meridian axial de 28°24´ traversează teritoriul Republicii prin zona sa centrală  Se modifică scara întregului plan de proiecţie, cu coeficientul k=0,99994, deci meridianul axial are deformaţie negativă de -6cm/km  Există două linii de deformaţie nulă(≈70km) simetrice faţă de meridianul axial, iar la limitele teritoriului deformaţiile ating valoarea de +16cm/km.

 Scara hărţii
Scara hărţii este unul dintre elementele principale ale bazei matematice, întrucît ea condiţionează dimensiunile imaginii, gradul de încarcare cu detalii şi precizia de reprezentare. Pe hărţi este trecută de regulă scara generală care reprezintă raportul dintre un element liniar de pe elipsoidul micşorat de n ori şi corespondentul său de pe elipsoidul neredus. De regulă, se utilizează scara metrică. Pentru a se face măsurători pe aceste hărţi în metri şi kilometri trebuie transformată scara dintr-un sistem de unităţi în altul. Pe hărţi şi planuri, scara generală poate fi trecută în trei moduri:  scara numerică: Ex: 1:50 000  scara grafică este reprezentarea grafică a scării numerice, permiţând determinarea directă, în unităţi din teren, a lungimii ce se doreşte a se determina. După construcţie, pot fi scări grafice simple sau transversale.  scara în formă naturală : Ex: 1cm pe plan = 500m pe teren Cadrul hărţii Cadrul hărţii este alcătuit dintr-un sistem de linii care delimitează imaginea cartografică. Cadrul unei hărţi poate fi:  de tip geometric;  de tip geografic. Cadrul de tip geometric În acest caz laturile cadrului sunt linii ale reţelei de coordonate rectangulare, deci sunt paralele cu axele sistemului de coordonate. În consecinţă cadrul are formă de pătrat sau dreptunghi. Are avantajul că dimensiunile foii de hartă sunt egale ceia ce permite amplasarea rapidă a lor, dar deoarece nu conţine reţeaua cartografică este dificilă localizarea foilor de hartă. Este utilizat de obicei, numai pentru hărţi la scări mari.

Cadrul de tip geografic Laturile cadrului sunt imagini plane ale unor arce de meridiane şi paralel care delimitează pe elipsoid un anumit trapez, astfel dimensiunile cadrului variază în funcţie de latitudine şi anume, cu cît ne apropiem de poli dimensiunile scad. Deci, pentru aceiaşi scară dimensiunile cadrului de tip geografic pot fi diferite. Forma acestui tip de cadru este un patrulater oarecare apropiat de trapez. Se poate construi numai pe baza coordonatelor rectangulare plane x,y ale colţurilor trapezului. Avantajele cadrului de tip geografic permite localizarea rapidă a foilor de hartă, permite determinarea foarte exactă a ariei trapezului pe elipsoid. Structura de principiu a cadrului unei hărţi Cadrul interior are rolul de a delimita imaginea cartografiată, poate fi de tip geografic sau geometric. La fiecare colţ al hărţii pe cadrul interior sunt trecute valorile coordonatelor geografice, care materializează poziţia geografică pe glob a fiecărei foi de hartă. Cadrul gradat (minutar) constituie o scară grafică pentru latitudine şi longitudine. Permite îndesirea reţelei de meridiane şi paralele. Cadrul exterior (ornamental) are un rol de ornament, de înfrumuseţarea hărţii. Sistemul de împărţire pe foi În cazul în care dimensiunile teritoriului cartografiat sunt mari, harta este împărţită în mai multe foi. Există mai multe sisteme de împărţire pe foi: - pe baza liniilor reţelei cartografice (cadrul este delimitat de meridiane şi paralele). În acest caz, fiecare foaie de hartă, este individualizată prin coordonatele geografice ale colţurilor cadrului interior. Suprafaţa foilor se modifică în funcţie de latitudine. Avantajul acestui sistem de împărţire, este că permite reprezentarea în sisteme de proiecţie diferite fără a se ajunge la suprapuneri sau rupturi între două zone vecine. - pe baza liniilor reţelei cartografice (cadrul este delimitat de meridiane şi paralele). În acest caz, fiecare foaie de hartă, este individualizată prin coordonatele geografice ale colţurilor cadrului interior. Suprafaţa foilor se modifică în funcţie de latitudine. Avantajul acestui sistem de împărţire, este că permite reprezentarea în sisteme de proiecţie diferite fără a se ajunge la suprapuneri sau rupturi între două zone vecine. - pe baza unor linii auxiliare (aceasta se trasează în funcţie de meridianul mediu al hărţii, paralele sau perpendiculare pe acesta);se utilizează în general pentru hărţi la scări mici, în cazul în care hărţile sunt împărţite în mai multe foi şi fiecare foaie trebuie să aibă o anumită nomenclatură. De asemenea, trebuie să existe anumite hărţi speciale la scară mică, numite hărţi schelet, care să prezinte sistemul de nomenclatură a foii de hartă. Cele mai utilizate sisteme de nomenclatură sunt sisteme de nomenclatură în formă de schelet sau sisteme de nomenclatură după indicatorul de coordonate. În al doilea sistem nomenclatura se stabileşte în funcţie de coordonatele unui punct aflat pe foaia respectivă. De obicei, este comod să se utilizeze coordonatele unui colţ al foii de hartă. Elementele cadrului hărţilor şi planurilor topografice În procesul de întocmire al foilor de hartă şi de plan se raportează, mai întîi, elementele ce formează cadrul hărţii şi apoi, elementele de planimetrie şi de nivelment, referitoare la conţinutul hărţii sau planului, funcţie de scara de reprezentare

Pe baza normelor tehnice de întocmire a hărţilor şi planurilor se efectuează, mai întîi, construcţia grafică a cadrului general al hărţii 1. Cadrul interior se obţine prin raportarea coordonatelor rectangulare plane (x, y), a colţurilor trapezului corespunzător foii de hartă sau de plan. Se verifică modul de raportare a celor patru colţuri prin măsurarea laturilor şi diagonalelor trapezului (aN, aS, b, d) cu ajutorul riglelor de precizie sau automat, iar rezultatele obţinute se compară cu cele determinate prin calcul, în limitele erorii de ±0,1 ...±0,2mm. În continuare, se trece la verificarea modului de raportare a celor patru colţuri ale trapezului de ridicare. După verificarea raportării, se unesc cele patru colţuri ale foii de hartă sau de plan cu linie continuă cu grosimea de 0,1mm, ce se prelungeşte spre exterior, în afara colţurilor pe o distanţă grafică de 10mm, în vederea construirii cadrului geografic şi a cadrului ornamental.

2. Cadrul geografic reprezintă dimensiunile grafice ale trapezului pe latitudine şi pe longitudine, fiind format din imaginile plane ale arcelor de paralele şi de meridiane, care delimitează în planul proiecţiei cartografice suprafaţa unui trapez. Trasarea cadrului geografic al hărţii se face prin linie dublă, cu intervalul de 1mm şi cu grosimea de 0,1mm, la o distanţă de 8mm de cadrul interior. Pe cadrul geografic se marchează prin segmente lungimea grafică de valoarea unui minut sau părţi de minut, pe latitudine şi pe longitudine. Linia dublă se înegreşte, pe intervale de un minut, în mod alternativ, începîndu-se cu negru pentru valorile pare ale coordonatelor geografice (φ=47°20´ şi λ=28°45´) ale colţului de sud-vest al trapezului. Astfel, pentru latitudinea φ=47°20´, se înegreşte primul segment de un minut de pe verticala colţului de sud-vest al trapezului, iar pentru longitudinea de λ=28°45´, se înegreşte primul segment de un minut din partea dreaptă a colţului de sud-vest al trapezului considerat. 3. Cadrul ornamental sau cadrul exterior se trasează cu o linie de 1mm grosime, la o distanţă de 1mm de cadrul geografic şi, respectiv, de 9mm de cadrul interior. Pe mijlocul celor patru laturi ale cadrului geografic şi ale cadrului ornamental se lasă un spaţiu liber, în care se va scrie nomenclatura trapezelor vecine. B. Elementele şi inscripţiile din interiorul cadrului hărţilor şi planurilor topografice 4. Coordonatele geografice (φ,λ) ale celor patru colţuri ale trapezului se vor scrie în spaţiul dintre cadrul interior şi cadrul geografic, în grade, secunde şi părţi de secunde, în sistemul de gradaţie sexagesimală, funcţie de scara de reprezentare a foii de hartă sau de plan. De exemplu pentru punctele 1 şi 2 ale colţurilor trapezului dat se va scrie latitudinea sub formă de fracţie

47 0 20 /
pe linia orizontală a cadrului interior, iar longitudinea punctului 1 (28°45´) şi, respectiv, a punctului 2 (29° 00´) se va scrie în spaţiul dintre linia verticală a cadrului interior al hărţii.

5. Reţeaua geografică, divizată în secunde, se marchează prin puncte pe lungimea grafică a segmentului de un minut pe latitudine şi pe longitudine, în spaţiul dintre cadrul geografic şi cadrul ornamental. În funcţie de scara hărţii sau planului, lungimea grafică, corespunzătoare unei valori de un minut de latitudine sau de longitudine, se împarte din 10″ în 10″ sau din 20″ în 20″ la scările 1:10 000; 1: 25 000; 1: 50 000 şi 1: 100 000 şi din 5″ în 5″ la scara 1: 5 000. În cazul punctului de sud-vest al colţului trapezului la scara 1: 50 000, de coordonate geografice φ=47°20´ şi λ=28°45´, s-a efectuat împărţirea din 20″ în 20″, obţinîndu-se pe latitudine punctele de coordonate 47°20´20″; 47°20´40″ ....; 47°20´60″, iar pe longitudine punctele: 28°45´20″; 28°45 ´40″; ....; 28°45´60″. 6. Reţeaua rectangulară sau caroiajul kilometric este formată din drepte paralele la axele sistemului de coordonate (XX/ şi YY/) ale proiecţiei cartografice utilizate pentru calculul bazei matematice a hărţii sau a planului topografic. În funcţie de scara de reprezentare folosită, se trasează reţeaua rectangulară, prin linii continuie cu grosimea de 0,1mm pe întreaga imagine a hărţilor redactate la scările 1: 25 000; 1: 50 000; 1: 100 000 şi 1: 200 000 şi numai în spaţiul dintre cadrul interior şi cel geografic, în cazul foilor de plan, la scările 1: 10 000; 1: 5 000 şi 1: 2 000. Lungimea grafică a laturilor reţelei rectangulare pe plan sau pe hartă variaza in functie de scara, în cazul scărilor 1: 2 000(0,2 x 0,2km); 1: 50 000(1,0 x 1,0km); 1: 100 000(2,0 x 2,0km); 1: 200 000(4,0 x 4,0km) şi 1: 500 000(10,0 x 10,0km). Valorile numerice ale caroiajului rectangular sau kilometric se înscriu în spaţiul dintre cadrul interior şi cel geografic, prin grupe de patru cifre.Între aceste cifre, care se stabilesc în funcţie de coordonatele rectangulare ale colţurilor trapezului, în limitele unei rotunjiri de 0,2km (scara 1: 2 000); 0,5km (scara 1: 5 000); 1,0km (scara 1: 10 000); .....; 2,0km (scara 1: 100 000), se înscriu pe laturile caroiajului numai ultimele două cifre ale kilometrilor întregi sau cu o zecimală. În cazul exemplului considerat al scării 1: 50 000 se vor înscrie pe liniile orizontale ale caroiajului kilometric, de jos în sus, următoarele valori kilometrice: 5246, 47, 48, ....., 5264, iar pe liniile verticale, de la stînga spre dreapta valorile: 5633, 34, 35, ....., 5651. 7. Reţeaua rectangulară a fusului vecin(dacă e necesar) se trasează în cazul hărţilor şi planurilor întocmite în sistemul de proiecţie TM, prin segmente trasate cu lungimea de 1mm şi în sens perpendicular pe cadrul ornamental.

În dreptul acestor segmente, se vor înscrie pe toate cele patru laturi ale cadrului hărţii, valorile numerice ale caroiajului kilometric din foile vecine, care sunt situate pînă la o diferenţă de longitudine de 2° faţă de meridianul marginal al celor două fuse vecine de 6° pe longitudine. 8. Inscripţiile dintre cadrul interior şi cadrul geografic se referă la evidenţierea diferitelor limite de hotar, de planimetrie şi de nivelment, care se continuă în foile vecine de pe cele patru laturi ale cadrului, din care, se menţionează:

-

dedenumirea ţărilor situate de o parte şi de alta a frontierei de stat; numirea judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor situate de o parte şi de alta a limitei de hotar; denumirea localităţilor reprezentate pe mai multe foi, ce nu sunt înscrise pe foaia respectivă sau în titlul hărţii, care se însoţeşte de prepoziţia „de”(de Selişte); denumirea localităţilor spre care se îndreaptă căile de comunicaţie şi distanţele în kilometri pînă la aceste localităţi.

9. Nomenclatura foilor vecine, se înscrie în spaţiul de la mijlocul celor patru laturi ale cadrului hărţii sau planului, unde se rezervă lungimea grafică necesară în funcţie de denumirea nomenclaturii, de exemplu, L- 35- 23-c. 10. Elementele conţinutului hărţii, reprezentate schematic, se referă la unele detalii planimetrice din zonele limitrofe frontierelor de stat, ce se înscriu în afara cadrului, pe latura de est a ţării. C. Elementele şi inscripţiile din exteriorul cadrului hărţilor şi planurilor topografice În funcţie de caracterul hărţilor şi planurilor se reprezintă grafic şi se înscriu în afara cadrului ornamental o serie de elemente cartografice referitoare la baza matematică a hărţilor, la conţinutul acestora şi alte aspecte necesare înţelegerii şi folosirii practice a documentaţiei topografice. a) Elemente şi inscripţii pe latura de nord 11. Denumirea proiecţiei cartografice, a sistemului de referinţă pentru cote şi a teritoriului cuprins pe foaia de hartă sau de plan. 12. Nomenclatura hărţii sau planului topografic şi denumirea foii. 13. Codul folosit pentru evidenţierea automatizată. 14. Caracterul hărţii sau planului (nesecret, secret de serviciu, secret). Pentru executarea amplasării lor faţă de cadrul planului, caracterul şi mărimea nominală a scrierii, se vor avea în vedere reglementările din atlasul de semne convenţionale pentru scările de bază, ce sunt indicate, pe modelul de cadru al originalului de editare al foilor de hartă sau de plan. b) Elemente şi inscripţii sub latura de sud 15. Valorile declinaţiei magnetice, convergenţei medii a meridianelor şi a abaterii medii a acului magnetic, faţă de reţeaua rectangulară sau kilometrică a ţării. 16. Schema sau schiţa declinaţiei magnetice, convergenţei medii a meridianelor şi a abaterii medii a acului magnetic, faţă de reţeaua rectangulară şi înscrierea valorilor numerice ale acestora. 17. Schema şi dimensiunile trapezului: laturile şi diagonala se vor înscrie în centimetri cu două zecimale, iar suprafaţa în hectare cu patru zecimale. 18. Scara numerică, cu precizarea valorii unui centimetru de pe hartă şi lungimea corespunzătoare din teren, scara grafică simplă, numele editorului şi anul editării. 19. Scara pantelor sau schema pantelor, sub care se înscrie valoarea echidistanţei curbelor de nivel normale, se întocmeşte pentru echidistanţa curbelor de nivel normale şi principale. 20. Schema frontierelor de stat şi a limitelor de hotar ale teritoriilor judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale. 21. Indicaţii redacţionale referitoare la întocmirea originalului de editare şi de autor al hărţii. c) Caracterele şi corpurile de scriere folosite pentru inscripţiile de deasupra laturii de nord a cadrului: 1. Font de scriere: Time New Roman(TNR) 10pt, pentru: Proiecţia Transversal Mercator; sistem de cote Marea Neagră sau Marea Baltică; cu majuscul, TNR 14: Republica Moldova.

2. TNR 18: nomenclatura hărţii sau a planului; minuscul, TNR 14:denumirea localităţii reprezentative de pe hartă sau de plan. 3. Minuscul, TNR 14: pentru codul hărţii. 4. Minuscul, TNR 14: pentru caracterul hărţii sau planului: nesecret, secret de serviciu sau secret. d) Caracterele şi corpurile de scriere folosite pentru inscripţiile de sub latura de sud a cadrului ornamental: 5. Minuscul, TNR 8: pentru scrierea valorilor cu privire la declinaţia magnetică, convergenţa medie a meridianelor, abaterea medie a acului magnetic faţă de liniile verticale ale caroiajului rectangular. 6. Minuscul, TNR 8: pentru scrierea valorilor numerice ale declinaţiei magnetice, convergenţei medii a meridianelor, abaterea medie a acului magnetic de pe schema declinaţiei magnetice. 7. Minuscul, TNR 10: pentru scrierea dimensiunilor trapezului în centimetri, cu două zecimale şi a suprafeţei trapezului în hectare, cu patru zecimale. Exemplu: se prezintă trapezul cu laturile: aN=47,66cm; aS=47,68cm; b=46,32cm; diagonala d=66,47cm şi suprafaţa S=552,0756ha. 8. TNR 18: pentru scara numerică 1:5 000; Minuscul,TNR 8 pentru precizarea valorii 1cm plan = 50 m pe teren; scrierea valorilor numerice de pe scara grafică, construită pentru scara numerică 1: 5 000 şi indicarea echidistanţei curbelor de nivel normale; majuscul, TNR 10 pentru scrierea editorului: INSTITUTUL DE GEODEZIE, FOTOGRAMETRIE, CARTOGRAFIE ŞI ORGANIZAREA TERITORIULUI. 9. Minuscul, TNR 10 pentru titlul Scara pantelor, care se construieşte pe hărţile şi planurile cu curbe de nivel, în funcţie de echidistanţa normală şi principală numerică; minuscul, TNR 8 pentru scrierea echidistanţelor de 5m şi de 2,5m, precum şi a valorilor unghiurilor de pantă care se citesc pe scara pantelor în funcţie de distanţa dintre curbele de nivel şi de echidistanţă. 10. Minuscul, TNR 10 pentru titlul Limite administrative şi pentru denumirea judeţelor, ce sunt cuprinse pe foaia de hartă sau de plan; minuscul, TNR 8 pentru scrierea comunelor cuprinse în limitele cadrului interior al foii de hartă sau de plan. 11. Minuscul, TNR 8 pentru scrierea datelor referitoare la data executării măsurătorilor de teren şi a întocmirii originalului de teren, a originalului de editare şi a imprimării foilor de hartă şi de plan.

1.4 Baza geodezică a hărţilor Elementele care constituie baza geodezică a unei hărţi sunt:  elipsoidul de referinţă;  punctele de bază; sistemul de coordonate. Elipsoidul de referinţă

  

Alegerea elipsoidului de referinţă are o importanţă deosebită, deoarece pe suprafaţa lui se raportează toate măsurătorile geodezice. Dimensiunile şi orientarea elipsoidului trebuie să fie alese astfel încît suprafaţa lui să fie cît mai apropiată de a geoidului în zona în care se face reprezentarea. Prin orintarea elipsoidului de referinţă se înţelege poziţionarea sa în corpul Pămîntului, astfel încît, pe teritoriul dat, suprafaţa elipsoidală să se potrivească cît mai bine geoidului. Practic, această „potrivire” se realizează prin poziţionarea elipsoidului în corpul Pămîntului, urmărindu-se ca axa sa de rotaţie să devină paralelă cu axa de rotaţie medie a Pămîntului, iar porţiunea de suprafaţă elipsoidală corespunzătoare să aproximeze cît mai bine geoidul de teritoriul dat.

 Elipsoidul este complet determinat prin doi parametri dintre care cel puţin unul să fie o lungime (semiaxa mare sau semiaxa mică şi turtirea elipsoidului). În funcţie de aceşti parametri se pot determina şi ceilalţi parametri ai elipsoidului Punctele de bază Punctele de bază sunt nişte puncte fixe din teren ale căror poziţii pe suprafaţa elipsoidului sau geoidului sunt determinate cu precizie atît planimetric cît şi altimetric. Determinarea planimetrică a acestor puncte se pot face prin coordonate geografice sau rectangulare, iar cotele se calculează faţă de nivelul mării Baltice (sistemul de referinţă pentru cote „Kronstadt”).

Punctele de baza se mai numesc si puncte de sprijin.  astronomice;  geodezice; topografice.

Ele sunt de trei categorii:

Punctele astronomice (sau fundamentale) sunt puncte ale căror coordonate geografice au fost determinate prin metode astronomice. Coordonatele lor sunt independente de forma şi dimensiunile Pământului. În general, observatoarele astonomice din fiecare ţară pot constitui puncte de bază în ridicările geodezice ulterioare. Punctele geodezice sunt puncte determinate prin metode geodezice, care ţin seama de forma şi dimensiunile Pământului. Cele mai importante dintre ele sunt verificate şi prin metode astronomice. Aceste puncte cuprind punctele reţelei geodezice naţionale de ordinul 0, 1, 2 (RGN-0; RGN-1; RGN-2). Punctele topografice se determină plecând de la punctele geodezice, prin metode topografice. Faţă de aceste puncte se determină planimetric şi altimetric poziţia elementelor fizico-geografice şi economico-geografice ale hărţii, care reprezintă detaliile suprafeţei terestre. Sistemul de coordonate În ţara noastră (R. Moldova) ca sistem de coordonate global s-a adoptat sistemul geodezic WGS 84 (World Geodetic System 1984) cu următorii parametri: elipsoidul: WGS 84 semiaxa mare: a= 6 378 137, 000 m; turtirea elipsoidului: f= 1: 298, 257 223 563 Iar, ca sistem de referinţă se determină sistemul geodezic de referinţă european ETRS 89 (European Terrestrial Reference System 1989), cu următorii parametri: elipsoidul: GRS 80; semiaxa mare: a= 6 378 137, 000 m; turtirea elipsoidului: f= 1: 298, 257 222 101 Aceste sisteme de coordonate a fost aprobate la Hotărîrea Guvernului R.Moldova nr. 48 din 19 ianuarie 2001 pentru etapa actuală.

CAPITOLUL 2
2.1Clasificarea şi studiul materialelor cartografice. Studiul regiunii de cartografiat 2.1.1 Clasificarea materialelor cartografice Materialele utilizate în procesul de întocmire a hărţilor poartă denumirea de materiale cartografice. Clasificarea materialelor cartografice se poate face:  în funcţie de conţinut;  în funcţie de gradul lor de utilizare. În funcţie de conţinut materiale numerice, rezultate din măsurători geodezice sau astronomice, fotogrametrice şi topografice. Acestea alcătuesc baza planimetrică şi altimetrică a hărţilor şi sunt prezentate sub formă de cataloage şi tabele. Tot aici, intră şi date administrative (de ex: numărul de locuitori) şi date tehnice ( de ex: referitoare la căi de comunicaţii, poduri, industrie etc.), care sunt prezentate sub formă statistică. materiale grafice, care reprezintă hărţi, fotograme, planuri topografice, diferite scheme etc. materiale descriptive, se referă la unele cercetări legate de anumite domenii şi se prezintă sub formă de monografii, dicţionare enciclopedice, descrieri topografice etc. În funcţie de gradul de utilizare  materiale cartografice de bază, se referă la materiale grafice şi numerice care constituie sursa principală de date pentru întocmirea unei hărţi. Ele trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: * să fie actuale

* să respecte anumite criterii de precizie, adică scara materialului cartografic de bază să fie mai mare sau cel mult egală cu scara hărţii care se întocmeşte, dar diferenţa de scară nu trebuie să fie prea mare. De exemplu pentru întocmirea unei hărţi la scara 1: 100 000 se folosesc hărţi la scara 1: 50 000. materiale cartografice auxiliare, ajută la un studiu detaliat al diverselor probleme care apar la întocmirea hărţilor. materiale cartografice completare, furnizează date suplimentare referitoare la unele elemente de conţinut ale hărţii care nu se găsesc pe materialele cartografice de bază 2.1.2 Studiul materialelor cartografice Prin acest studiu se urmăreşte stabilirea calităţii materialelor cartografice existente (la conţinut, gradul de actualizare, scara, precizia, gradul de încredere etc.) şi a ordinii în care vor fi utilizate. De regulă, studierea materialelor cartografice se face prin comparaţie cu alte materiale care se referă la aceiaşi zonă. Semnalizarea modificărilor intervenite în teren faţă de materialul cartografic de bază se face pe o oleată cu modificări. Aceasta este o foaie transparentă aplicată peste harta de bază şi pe această foaie se scrie denumirea hărţii, se marchează colţurile şi se scriu coordonatele lor. Se semnalizează modificările astfel: se adaugă modificările apărute şi se taie modificările dispărute. Unele hărţi pot fi aduse la zi prin supra-imprimare şi chiar prin metode fotogrametrice ce oferă posibilităţi mari pentru depistarea modificărilor survenite în teren. 2.1.3 Studiul regiunii de cartografiat În cadrul lucrărilor de pregătire – redactare, o deosebită atenţie se acordă studiului teritoriului ce urmează a fi cartografiat. Acest studiu se face în două etape după principiul de la general la particular. În prima etapă se analizează materialele cartografice care dau o prezentare de ansamblu a teritoriului. În cea de a doua se trece la studiul de detaliu utilizînd materiale de bază sau chiar de completare. În prima etapă se stabilesc următoarele caracteristici

       

dispunera geografică pe glob (continent, ţară, limite geografice şi vecini); forma teritoriului, aceasta este necesară pentru stabilirea proiecţiei care urmează să fie utilizată; întinderea; relieful (natura reliefului, domenii de altitudini etc.); clima, legată de temperaturi, precipitaţii, vînturi etc.; apele (ape stătătoare cît şi curgătoare); bogăţii naturale (minerale, vegetaţie, animale etc.); localităţi, ele pot fi clasificate în funcţie de numărul de locuitori, de importanţa politicoadministrativă, importanţă istorică şi culturală;  căi de comunicaţii (căi ferate, drumuri, căi aeriene);  populaţie; turism. Studiul general are un caracter orientativ, elementele necesare fiind stabilite în funcţie de scară, scopul şi destinaţia hărţii. Cu cît scara este mai mare teritoriul reprezentat pe o foaie de hartă este mai mic, deci se face un studiu mai redus. În urma celei de a doua etapă trbuie să fie scoase în evidenţă caracteristicile specifice ale teritoriului. Dacă teritoriul respectiv este variat, atunci pentru studierea amănunţită va fi împărţit în porţiuni tipice. Fiecare porţiune va fi studiată la rîndul ei pe elemente separate. După studierea amănunţită a regiunii, redactorul hărţii întocmeşte o schiţă geografică pe care sunt trecute particularităţile şi caracteristicile ce urmează a fi reprezentate. Numai printr-o cunoaştere amănunţită a teritoriului de cartografiat este posibilă elaborarea corectă a hărţii. 2.2 Planul general de redactare Planul general de redactare al hărţii se întocmeşte de către redactorul hărţii sau de către un colegiu de redacţie şi constituie programul viitoarei hărţi. El conţine o serie de indicaţii redacţionale şi tehnice care vor fi urmărite şi respectate pe întregul parcurs al procesului tehnologic.

Planul general de redactare cuprinde următoarele elemente  o serie de date de bază în legătură cu harta ce se întocmeşte (denumirea, destinaţia, scara etc);  indicaţii cu privire la baza matematecă (proiecţia, sistemul de coordonate, intervalul dintre liniile reţelei cartografice, coordonatele colţurilor etc.);  unele caracteristici geografice ale teritoriului de reprezentat;  indicaţii privind conţinutul hărţii (hidrografie, relief, căi de comunicaţii, aspecte administrative etc.);  mijloace de reprezentare a conţinutului, precum şi a utilizării semnelor convenţionale (de ex: pentru căi de comunicaţii pe hartă sunt indicate drumuri modernizate şi nemodernizate);  precizarea materialelor cartografice şi a ordinei de folosire a acestora (de bază, de completare şi auxiliare);  directive privind metodica de întocmire a hărţii şi generalizarea elementelor de conţinut;  indicaţii cu privire la pregătirea hărţii pentru editare;  alte directive sau indicaţii necesare pentru buna organizare a procesului de elaborare a hărţii. Planul general de redactare cuprinde şi următoarele anexe       schema de dispunere a foilor de hartă; tabele cu semne convenţionale şi caractere de scriere; modele referitoare la generalizarea unor elemente de conţinut; modele de hărţi sau porţiuni de originale de întocmire şi editare; schema de dispunere a materialelor cartografice (de bază, de completare, auxiliare); o serie de scheme grafice care exemplifică unele faze ale procesului tehnologic; modele de culori pentru cernelurile utilizate.

În funcţie de complexitatea hărţii care urmează să fie întocmită şi de materialele cartografice avute la dispoziţie există trei tipuri de planuri generale de redactare:

1. Planuri generale de redactare pentru hărţi care se execută în serie. În acest caz planul general de redactare
conţine doar nişte indicaţii privind utilizarea atlaselor de semne convenţionale şi a instrucţiunilor tehnice;

2. Planuri generale de redactare pentru hărţi originale. Acestea au un conţinut complicat şi pentru realizarea lor
este necesară colaborarea a mai multor specialişti din diverse domenii: geodezi, cartografi, geografi, poligrafi etc.; 3 Planuri generale de redactare pentru reeditarea unor hărţi (în acesteia trebuie semnate modificările apărute în teren

Capitolul 3:
Norme de întocmire a hărţilor 3.1 Metode de întocmire Prin întocmirea hărţilor se înţelege procesul de transpunere a elementelor de conţinut de pe materialele cartografice pe originalul hărţii, de obicei în format digital. În final, se obţine un original de întocmire (harta digitală). În funcţie de legătura ce există între procesul de întocmire şi cel de editare, de scara originalelor şi de tehnica de întocmire pot fi utilizate diverse variante şi anume:  Originalul de întocmire se execută separat de cel de editare (vor exista două originale diferite);   Se execută numai originalul de întocmire, care va servi şi ca original de editare; Mai poate exista şi o variantă combinată în cadrul căreia pentru zonele cu detalii numeroase şi complicate se face un original de întocmire, iar pentru zonele cu detalii puţine întocmirea se execută în acelaşi timp cu pregătirea pentru editare.

 Pentru hărţile topografice, originalele de întocmire se execută de regulă la scara la care se va imprima harta.  Scara originalului de întocmire poate fi şi la o scară mai mare sau mai mică decît a hărţii imprimate, în cazul în care materialele cartografice de bază au scara mult mai mare sau mult mai mică decît scara de imprimare. Procesul de creare a hărţilor digitale includ următoarele etape transformarea automată a informaţiilor de pe harta originală în format digital;  simbolizarea(codificarea) informaţiilor cartografice digitale şi întocmirea automată a hărţilor electronice;  dezvoltarea sistemului utilizatorului la gestionarea bazelor de date pentru lucru cu hărţile digitale;  În prima etapă, se rezolvă problema de a obţine, pe bază de materiale cartografice disponibile (fotograme, originale de hărţi existente), hărţi vectorizate, digitale. Această problemă este rezolvată prin următoarele metode principale:

 metoda scanării materialelor cartografice originale, urmat de vectorizare şi de recunoaştere a imaginilor raster
de pe ecran, datele de intrare necesare.  metoda digitizării materialelor cartografice (originaleor de hărţi), prin urmărirea contururilor obiectelor, pregătirea şi structurarea informaţiilor digitale; Deci, pentru identificarea şi vectorizarea imaginilor rastru, se recomanda utilizarea softurilor necesare pentru a seta parametrii de recunoaştere a elementelor de pe hărţi. În etapa a doua sunt rezolvate următoarele probleme  simbolizare(codificarea) modelelor vectoriale;  intocmirea hărţilor digitale conform sarcinii;  verificarea şi editarea hărţilor digitale codificate;  obţinerea de copii arhivate a hărţilor digitale conform simbolizării.

Esenţa procesului de simbolizare este alocat pentru fiecare element al hărţii un cod (N) corespunzător semnului convenţional, condiţionată dintr-o bibliotecă de simboluri (clasificator de coduri), prezentînd caracteristicile elementelor şi valorile lor. Ex: MGCP Extraction Guidance TRD2 v2.0 Acest proces se realizează automat în funcţie de scara şi tipul hărţii. Pentru aceasta se crează o bibliotecă unică de semne convenţionale şi fonturi (caractere de scriere). Fiecare semn convenţional are o descriere digitală - vector sau rastru.

sistem de clasificare şi codificare a informaţiilor cartografice; normele electronice de scriere a informaţiilor cartografice; sistemul (bibliotecii) semnelor convenţionale hărţilor digitale; formatul datelor hărţilor digitale. Trebuie de remarcat faptul că, tehnologia pentru crearea hărţilor digitale şi sistemul utilizatorului de gestionare a bazelor de date, sunt implementate de aceleaşi software, care permit unificarea software-ul şi a securităţii informaţiilor, în general.

-

-

3.2 Reprezentarea elementelor de conţinut. Ordinea reprezentării În afară de baza matematecă şi geodezică a hărţilor, despre care s-a vorbit anterior,hărţile mai conţin o serie de :  elemente fizico-economice (hidrografia, relieful, vegetaţia etc);

 elemente social-economice (localităţi, căi de comunicaţii etc).
 Aceste elemente formează elementele de conţinut a hărţilor. Elementele de conţinut sunt reprezentate pe hărţi prin semne convenţionale şi inscripţii formate din cifre şi litere. 3.2.1 Semnele convenţionale Semnele convenţionale sunt notaţii sub formă de simboluri, cu ajutorul cărora se marchează pe hartă poziţia unor obiecte şi fenomene precum şi caracteristicele lor cantitative şi calitative. Există următoarele principii de alegere şi desenare a semnelor convenţionale:  pe planuri şi hărţi se reprezintă proiecţia orizontală a obiectelor şi suprafeţelor de pe teren;  forma semnului trebuie să fie cît mai adecvată pentru a sugera obiectul din natură;  semnul să poată fi desenat uşor, să fie amplasat astfel încît să nu îngreuneze cititul hărţii şi dimensiunile lui să permită observarea lui cu ochiul liber;  lucrările în construcţie şi obiectele din subterane se reprezintă cu linii întrerupte;  grosimea liniilor se alege astfel încît să sugereze importanţa obiectului;  utilizarea culorilor pentru a uşura citirea hărţii. Elementele caracteristice semnelor convenţionele sunt:  Mărimea;  Forma; Culoarea. Mărimea arată importanţa obiectului reprezentat, iar forma şi culoarea, destinaţia acestuia. Forma semnelor convenţionale este variată. Aceste pot fi intuitive, adică să amintească prin forma lor obiectul reprezentat sau geometrice, sub formă de cercuri, pătrate, dreptunghiuri etc. Culorile se folosesc pentru desenarea semnelor convenţionale şi ajută la interpretarea mai uşoară a hărţii, ca de exemplu: - albastru închis pentru malurile apelor, adâncimi, mlaştini, fântâni; - albastru deschis pentru suprafaţa apelor (lacuri, fluvii, mări şi oceane); - maro pentru relief (curbe de nivel, altitudini sau adâncimi, râpe, etc); - verde pentru păduri şi livezi; - portocaliu pentru autostrăzi, şosele; - violet pentru frontiere de stat; - negru pentru restul detaliilor de pe hartă. După modul de folosire semnele convenţionale pot fi clasificate în :  Semne convenţionale de contur (la scară)  Semne convenţionale în afara scării  Semne convenţionale liniare  Semne convenţionale explicative Semne convenţionale de contur sunt utilizate pentru reprezentarea obiectelor a căror configuraţie din teren poate fi reprezentată la scară. Ele sunt alcătuite din conturul propriu-zis redat printr-o linie continuă sau întreruptă şi elemente de umplere a conturului redate prin haşuri, culori sau reţea de semne. Elementele de umplere dau, de regulă, caracteristicele calitative ale obiectelor reprezentate. Semne convenţionale în afara scării se folosesc la reprezentarea obiectelor care nu pot fi redate la scara hărţii. Dimensiunile semnelor se referă la indicii cantitativi ai obiectelor, iar forma semnelor la deosebirele calitative ale acestora. Semne convenţionale liniare sunt utilizate la reprezentarea obiectelor cu caracteristici liniare (căi de comunicaţii, rîuri, frontiere etc.). Aceste semne se deosebesc, de regulă, de semnele de contur prin faptul că măresc lăţimea obiectelor. Ele redau însă cu precizie axul longitudinal al obiectului (şosea, cale ferată etc.).

Din această categorie de semne convenţionale fac parte şi izoliniile (linii ce unesc puncte cu aceiaşi indici ai unui obiect sau fenomen). Semne convenţionale explicative sunt utilizate pentru a scoate în evidenţă unele caracteristici suplimentare ale obiectelor reprezentate (specii de copaci, săgeţile care indică direcţia de scurgere a apelor etc.). Toate semnele convenţionale sunt strânse sub forma unei colecţii, cunoscute sub numele Atlas de semne convenţionale 3.2.2 Trasarea cadrului hărţii, a reţelei cartografice şi celei rectangulare, raportarea punctelor de bază Trasarea se efectuează în următoarele etape  Trasarea cadrului hărţii se face conform normelor tehnice descrise anterior la reprezentare bazei matematice a hărţilor. Verificarea raportării cadrului se face avîndu-se în vedere ca discordanţa să nu depăşească 0,1mm.

Pentru determinarea rapidă a coordonatelor rectangulare ale diferitelor puncte din cuprinsul hărţii precum şi pentru raportarea ulterioară a diverselor elemente de conţinut, pe hărţile topografice se trasează şi reţeaua rectangulară sau kilometrică. Această reţea se trasează cu densităţi diferite, în funcţie de scara hărţii:

Scara pe hartă (cm) 1: 1 000 000 1: 500 000 1: 200 000 1: 100 000 1: 50 000 1: 25 000 1: 10 000 1: 5 000 2 2 2 2 4 10 10

Densitatea caroiajului pe teren (km) 10 4 2 1 1 1 0.5

Pentru toate foile de hartă depărtate cu mai mult de 1° de meridianul marginal al fusului într-un sens sau altul, se trasează atît reţeaua rectangulară în sistemul fusului de bază, cît şi reţeaua rectangulară în sistemul fusului vecin. Reţeaua rectangulară pentru fusul vecin nu va fi dusă pe tot cuprinsul foii, ci numai la marginea cadrului ornamental.

Raportarea punctelor de bază: alcătuite din puncte ale reţelei geodezice naţionale, puncte poligonometrice, puncte astronomice precum şi din puncte ale reţelei de nivelment de stat.

 Punctele de bază se raportează în ordinea importanţei, fără ca densitatea să depăşească 10 puncte la 1 dm2 de hartă. Transpunera punctelor de bază trebuie să se facă cu precizie maximă. 3.3.2 Reprezentarea hidrografiei Hidrografia este unul din elementele de conţinut principale, fapt pentru care trebuie redată cu mare detaliere. În cadrul hidrografiei se reprezintă linia de ţărm a mărilor cu caracteristicele sale principale (golfuri, capuri, peninsule etc.). Concomitent cu linia ţărmurilor se reprezintă unele instalaţii şi amenajări ca: faruri, porturi, canale maritime etc. Cantitatea elementelor reprezentate se micşorează odată cu micşorarea scării. În mod asemănător se reprezintă şi liniile de mal ale lacurilor. De regulă, pe hărţile topografice se reprezintă toate lacurile care la scara hărţii au o suprafaţă mai mare de 1-2 mm2. În regiunile dificitare în apă pot fi reprezentate şi lacurile mai mici.

Se reprezintă, de asemenea, toate rîurile cu indicarea lăţimii, adîncimii, vitezei şi direcţiei de curgere, sectoarele care în anumite perioade din an seacă etc. La reprezentarea rîurilor se trec şi construcţiile anexe. Rîurile se reprezintă prin una sau două linii în funcţie de lăţimea din natură şi de scara reprezentării. De exemplu: la scara 1: 25 000 pentru rîuri cu lăţimea cu L < 5m se reprezintă cu o linie; cu 5m < L < 10m se reprezintă cu două linii (grosimea 0.7mm); cu L > 10m se reprezintă cu două linii la scară la scara 1: 100 000 cu L < 300m se reprezintă printr-o linie; cu 300m < L < 500m se reprezintă cu două linii (grosimea 0.5mm); cu L > 500m se reprezintă cu două linii la scară. Tot din hidrografie mai fac parte canalele, cascadele, barajele, conductele de apă, bazinele de retenţie, fîntînele, izvoarele etc. La reprezentare, aceste elemente se selectează în funcţie de posibilităţile scării şi de importanţa ce o au pentru teritoriul cartografiat.

3.2.4 Reprezentarea reliefului De-a lungul timpului s-au folosit mai multe metode pentru reprezentarea reliefului: Metoda perspectivă Prin această metodă formele de relief se reprezintă sub formă de desene şi profile aşa cum sunt văzute dintr-un anumit punct A fost aplicată la începutul secolului XIX. Metoda umbrelor Prin această metodă formele de relief se reprezintă prin redarea umbrelor pantelor aşa cum se prezintă unui observator care ar privi de sus. Cu cît pantele sunt mai mari, cu atît umbrele care le acoperă sunt mai intense. Această metodă este destul de expresivă şi dă posibilitatea delimitării formelor de relief (creste, văi etc.). Metoda se aplică la întocmirea hărţilor la scări mici. Ea poate fi utilizată în combinaţie cu alte metode. Aceasta se aseamănă în principiu cu metoda umbrelor. La această metodă, cu cît este mai mare panta terenului, cu atît numărul de haşuri sau grosimea lor este mai mare. Metoda haşurilor are o mare expresivitate însă este destul de greoaie. Atît în cazul metodei umbrelor, cît şi în acela al haşurilor, cotele punctelor de pe hartă nu pot fi determinate cu uşurinţă. Metoda geometrică (curbelor de nivel) În cadrul acestei metode relieful este reprezentat prin izolinii (curbe de nivel). Metoda oferă o mare precizie de reprezentare, rapiditate în execuţie şi posibilitatea executării unor calcule. Cotele punctelor pot fi determinate cu uşurinţă prin interpolare. Datorită avantajelor ce oferă, metoda curbelor de nivel este în prezent metoda de bază a reprezentării reliefului Echidistanţa curbelor de nivel se alege în funcţie de scară şi de accidentaţia terenului, echidistanţa grafică fiind E ≥ 0,2mm. Reprezentarea reliefului prin curbe de nivel a fost făcută pentru prima dată de către M. Ducarlos-Boniface (Geneva 1771), iar prima hartă topografică în curbe de nivel a fost harta Franţei (1818 - 1866). Clasificarea curbelor de nivel 1. Curbe normale – se reprezintă cu linie continuă de grosimea 0,1mm. Ex: sc. 1: 10 000 → E= 2m sc. 1: 25 000 → E= 5m E= numitoruls carii 5000

2. Curbe principale – se reprezintă cu linie continuă de grosime 0,3mm. Echidistanţa E' se alege egală cu 4E sau 5E, astfel încît să rezulte un şir de valori rotunde pentru curbele principale. Ex: sc. 1: 5 000 avem E= 1m, rezultă că E/= 5E → 5, 10, 15 Reguli pentru scrierea altitudinilor pe curbele de nivel Se foloseşte culoarea sepia(cafenie) ca şi la reprezentarea curbelor de nivel; Se întrerupe curba de nivel acolo unde urmează să se scrie cota; Baza cifrelor este orientată spre vale;

  

Pe hărţi în afară de curbe de nivel se utilizează şi puncte cotate în punctele caracteristice pentru modificarea reliefului, cum ar fi : locuri foarte joase sau foarte înalte; la schimbările de pantă; la intersecţia axelor unor căi de comunicaţii; la baza unui semafor de cale ferată; - la o fîntînă izolată. Deci, în general, în locuri care pot fi uşor recunoscute în teren. Metoda hipsometrică (prin tente de culoare La baza acestei metode stă utilizarea curbelor de nivel, cu colorarea spaţiului dintre ele cu diferite tente de culoare explicate în legendă şi care semnifică variaţia reliefului. Colorarea se face după următorul principiu: cu cît altitudinile sunt mai mici, cu atît culoarea este mai întunecată. Exemplu: albastru(mări) →deschis sau închis ≤0m verde închis → 0÷50m verde deschis → 50÷100m galben → 100 ÷200m maro deschis → 200÷500m Metoda este folosită pentru hărţi la scări mici şi poate fi aplicată cu succes în combinaţie cu metoda umbrelor. Pe multe hărţi relieful se reprezintă combinat cu ajutorul curbelor de nivel a tentelor hipsometrice şi a punctelor cotate astfel încît permit determinarea altitudinilor. Metoda hărţilor în relief Relieful se reprezintă cu ajutorul punctelor cotate şi al curbelor de nivel pe un material de bază care poate fi uşor modelat (folii de material plastic cu o anumită compoziţie şi o anumită grosime). Foliile sunt supuse unor operaţii de vacuumare în maşini speciale cu ajutorul cărora se obţine imaginea în relief a terenului reprezentat. Pentru o expresivitate mai mare harta se colorează prin acelaşi procedeu ca la metoda hipsometrică. Scara altitudinilor pe hărţile în relief este mai mare de obicei, de 10 ori decît scara în plan. Prin oricare dintre metodele enumerate s-ar face reprezentarea reliefului, aceasta trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:  reprezentarea să fie expresivă şi să nu altereze celelalte elemente de conţinut ale hărţii;  formele de relief să fie redate fidel şi să păstreze poziţia lor planimetrică;  reprezentarea să fie astfel executată, încît să permită determinarea cotelor diferitelor puncte şi înălţimile lor relative.  Elementele reliefului se desenează pe hărţi de regulă în nuanţe de culori maro. În cazul formelor de relief cu pante mai mari de 45° se utilizează metoda haşurilor.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->