1 GENERALITĂŢI INTRODUCTIVE

1.1 Definiţii şi caracteristici

• Harta topografică este reprezentarea grafică convenţională a unei suprafeţe

terestre mari, care ţine seama de forma curbă a Pămîntului, pe baza folosirii unei
proiecţii cartografice.
Din de vedere al conţinutului, hărţile topografice redau în mod generalizat detaliile
planimetrice şi nivelitice ale suprafeţei topografice, prin diferite semne
convenţionale. Hărţile se întocmesc la scări mai mici de 1:20 000 .Se menţionează
că numărul scărilor folosite pentru reprezentarea unei porţiuni din suprafaţa
terestră poate fi nelimitat, dar dintre acestea se utilizează numai scările de bază:
1:25 000; 1:50 000; 1:100 000; 1:200 000; 1:500 000 şi 1:1000 000.
• Planul topografic este reprezentarea grafică convenţională a unei suprafeţe
de teren mai restrînse, care se întocmeşte la scări mai mari sau egale cu 1:10 000,
unde proiectarea punctelor de pe suprafaţa terestră se face ortogonal, iar efectul de
curbură al Pămîntului se neglijează.
Pe planurile topografice întocmite la scările: 1:500; 1:1 000; 1:2 000; 1:5 000 şi
1:10 000 se reprezintă în mod fidel forma geometrică şi dimensiunile elementelor
de planimetrie, precum şi relieful terenului prin formele sale.

1.1.1 Clasificarea planurilor şi hărţilor topografice

În funcţie de scară, de conţinut şi de alte criterii, hărţile şi planurile topografice

(numite produse cartografice) se clasifică şi se includ în mai multe grupe şi
categorii distincte:
A.Clasificarea planurilor topografice

• După conţinut şi scară:

- planuri topografice de bază la scările 1:2 000, 1:5 000, 1:10 000;
- planuri topo-cadastrale la scările 1:2 000, 1:5 000, 1:10 000;
- planuri topografice urbane la scările 1:500, 1:1 000.

B.Clasificarea hărţilor
• După obiectul reprezentat:
- hărţi geografice, pe care este reprezentată suprafaţa Pămîntului;
- hărţi astronomice, la care obiectul reprezentat este sfera cerească sau diferite
planete.
În cadrul cursului se vor face referiri numai la hărţile geografice, celelalte
făcînd obiectul unei alte discipline.
• După conţinut:
- hărţi geografice generale, pe care este reprezentată suprafaţa Pămîntului cu
toate elementele de bază: relieful, hidrografia, localităţile, căile de
comunicaţie, limitele administrative etc;
- hărţi speciale, care se referă la un număr mai restrîns de fenomene(relieful,
vegetaţia, localităţile, căile de comunicaţie ş.a.), în funcţie de elementul
reprezentat primind şi denumirea. Ex: hărţi climatice, turistice, de navigaţie,
geologice ş.a.
• În funcţie de scară:
- hărţi la scări mari – 1:100 000 şi mai mari. Acestea poartă denumirea de
hărţi topografice. Ele dau o imagine amănunţită a terenului şi servesc pentru
studii de detaliu şi o serie de măsurători şi calcule de precizie;
- hărţi la scări medii – între 1:200 000 şi 1:1 000 000. Ele se mai numesc hărţi
topografice de ansamblu , servesc pentru studii generale şi se referă la
teritorii mai întinse. Aceste hărţi nu se pot folosi pentru măsurători şi calcule
de precizie;
- hărţi la scări mici – mai mici decît 1:1 000 000 şi poartă denumirea de hărţi
geografice de ansamblu. Aceste hărţi au un grad mare de genaralizare şi
servesc la studierea generală a unor ţări sau zone geografice.
• După destinaţie:
- hărţi universale, care în funcţie de scară servesc la studii generale sau de
detaliu pentru anumite teritorii; ele mai pot servi ca material cartografic de
bază pentru întocmirea altor hărţi;
- hărţi cu destinaţie specială, care se referă la un număr mai restrîns de
probleme ştiinţifice sau practice.
• După indicele teritorial:
- planigloburi – hărţi ale întregii suprafeţe pămînteşti;
- hărţi ale continentelor şi oceanelor;
- hărţi ale unor părţi de continent sau grupe de ţări;
- hărţi ale unor ţări, regiuni, judeţe etc.
• Atlasele geografice constituie o colecţie de hărţi, realizate după norme
unitare în ceea ce priveşte formatul, aspectul şi semnele convenţionale
utilizate. Atlasele sunt de regulă editate sub formă de albume sau hărţi.
• Globurile geografice reprezintă modele micşorate ale suprafeţei terestre,
avînd o scară unică pe toate direcţiile. Sunt realizate din trapeze delimitate
de meridiane şi paralele care se lipesc pe o sferă din carton sau material
plastic. Ele se utilizează pentru scopuri didactice.
• Hărţile în relief sunt o reprezentare tridimensională a suprafeţei terestre. Se
utilizează două scări, şi anume: o scară planimetrică, (care este trecută pe
hartă) şi o scară a altitudinilor care se ia de 5-10 ori mai mare decît scara
planimetrică.
• Fotohărţi – pe o imagine fotografică (fotograma) se trec semne
convenţionale, denumiri etc.
• Clasificarea hărţilor după modul de întocmire:
- hărţi primare – care se realizează pe baza măsurătorilor şi a datelor culese
din teren;
- hărţi derivate – pentru a căror întocmire se preiau informaţii de pe hărţi
existente care trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
 a. să fie actuale;
b. să satisfacă precizia cerută;
c. să fie reprezentate la o scară mai mare sau cel mult egală cu a hărţii derivată;
- hărţi digitale – constituie o colecţie de date geografice, sau bază de date
geografice, numită şi geodatabase, stocată sub formă numerică în memorii
accesibile calculatorului electronic. Prin dată geografică se înţelege o dată (formă,
dimensiune, categorie, denumire, etc.) care aparţine unei entităţi geografice (formă
de relief, element de hidrografie, aşezare umană, tip de vegetaţie, limită teritorială,
etc.) ce este reprezentată pe hartă sub formă de informaţie cartografică şi permite
evidenţierea componentelor specifice ale acesteia:
1.Poziţia (unde se află entitatea respectivă), exprimată, de regulă, prin
coordonate geografice sau rectangulare, în sistemul de proiecţie adoptat la
construcţia hărţii;
2.Atribute (ce este entitatea respectivă), exprimate prin diferite caracteristici
sau proprietăţi (denumire,dimensiuni,categorie etc.). În harta analogică(clasică)
atributele sunt reprezentate prin simboluri(semne convenţionale) sau prin
inscripţii;
3.Relaţii spaţiale (care este poziţia relativă a entităţii respective în raport cu
celelalte entităţi reprezentate), care în cazul hărţii analogice, pot fi constatate
prin examinarea acesteia (în general, relaţiile spaţiale ar putea fi exprimate prin
adverbe de loc sau construcţii adverbiale ca, de exemplu: în – oraşul Chişinău
este în Republica Moldova, între, pe, lîngă, la sud, la dreapta, prin etc.).În
cazul hărţii analogice, relaţiile spaţiale sunt deduse prin observarea poziţiei
relative a entităţilor reprezentate;
4.Timpul (momentul în care a fost înregistrată existenţa entităţii respective),
exprimat cel mai adesea, în cazul hărţii analogice, prin data redactării hărţii.
Într-o hartă digitală aceste componente ale datei geografice se exprimă numeric sau
digital prin valori organizate într-o structură specifică, formînd o bază de date
geografice. Aceasta conţine atît date grafice prin care se defineşte poziţia şi forma
entităţii reprezentate, cît şi date atributive şi textuale care determină caracteristicile
acestor entităţi.
 1.2 Baza matematecă şi geodezică a hărţilor

1.2.1 Baza matematecă a hărţilor

Baza matematică este alcătuită din următoarele elemente: proiecţia cartografică,
scara, cadrul hărţii şi sistemul de împărţire pe foi. Elementele bazei matematice
sunt într-o strînsă legătură şi se condiţionează reciproc.

a. Proiecţia cartografică
Proiecţia cartografică stabileşte expresiile cu ajutorul cărora se determină
coordonatele plane prin intermediul cărora se reprezintă reţeaua cartografică. Pe
baza reţelei cartografice se reprezintă elementele de conţinut ale hărţilor şi
coordonatele punctelor de bază. Densitatea reţelei cartografice se stabileşte astfel
încît să permită determinarea cu o anumită precizie a coordonatelor punctelor prin
interpolare liniară.
În funcţie de proiecţia aleasă reprezentarea se face cu anumite deformaţii. Pentru
realizarea hărţilor topografice se preferă utilizarea proiecţiilor conforme care
permit prelucrarea directă a măsurătorilor geodezice după ce au fost reduse la
planul de proiecţie. Aceasta permite ca punctele să primească direct coordonate
rectangulare plane fără a trece prin coordonate geografice.

b. Scara
Scara hărţii este unul dintre elementele principale ale acesteia, întrucît ea
condiţionează dimensiunile imaginii, gradul de încarcare cu detalii şi precizia de
reprezentare.
Pe hărţi este trecută de regulă scara generală care reprezintă raportul dintre un
element liniar de pe elipsoidul micşorat de n ori şi corespondentul său de pe
elipsoidul neredus.
De regulă, se utilizează scara metrică. Pentru a se face măsurători pe aceste hărţi
în metri şi kilometri trebuie transformată scara dintr-un sistem de unităţi în altul.
Pe hărţi şi planuri, scara generală poate fi trecută în trei moduri:
- scara numerică:
Ex: 1:500
- scara grafică:

10 0 10 20 30 40 metri
       

talonul baza scării

Baza scării – este valoarea liniară a unei gradaţii a scării. Valoarea scării este
lungimea din teren corespunzătoare bazei scării.
Talonul – prima gradaţie a scării în stînga lui zero împărţită în subdiviziuni egale.
Originea măsurării distanţelor pe scara grafică simplă se consideră capătul din
stînga al primului segment nedivizat şi se notează cu 0.
- scara în formă naturală:
1cm pe plan = 5m pe teren
 c. Cadrul hărţii şi sistemul de împărţire în foi
Cadrul hărţii este alcătuit dintr-un sistem de linii care delimitează imaginea
cartografică. Cadrul unei hărţi poate fi de tip geometric şi de tip geografic.
Cadrul de tip geometric
În acest caz laturile cadrului sunt linii ale reţelei de coordonate rectangulare, deci
sunt paralele cu axele sistemului de coordonate. În consecinţă cadrul are formă de
pătrat sau dreptunghi. Are avantajul că dimensiunile foii de hartă sunt egale ceia ce
permite amplasarea rapidă a lor, dar deoarece nu conţine reţeaua cartografică este
îngreuiată localizarea foilor de hartă. Este utilizat de obicei, numai pentru hărţi la
scări mari.
Cadrul de tip geografic
Laturile cadrului sunt imagini plane ale unor arce de meridiane şi paralel care
delimitează pe elipsoid un anumit trapez, astfel dimensiunile cadrului variază în
funcţie de latitudine şi anume, cu cît ne apropiem de poli dimensiunile scad. Deci,
pentru aceiaşi scară dimensiunile cadrului de tip geografic pot fi diferite.
Forma acestui tip de cadru este un patrulater oarecare apropiat de trapez. Se
poate construi numai pe baza coordonatelor rectangulare plane x,y ale colţurilor
trapezului.
Avantajele cadrului de tip geografic permite localizarea rapidă a foilor de hartă,
permite determinarea foarte exactă a ariei trapezului pe elipsoid.

Structura de principiu a cadrului unei hărţi

cadrul interior

cadrul exterior cadrul

(ornamental) minutar

Fig. 1.1. Structura de principiu a cadrului unei hărţi

 Cadrul interior are rolul de a delimita imaginea cartografiată, poate fi de tip
geografic sau geometric. La fiecare colţ al hărţii pe cadrul interior sunt trecute
valorile coordonatelor geografice, care materializează poziţia geografică pe glob a
fiecărei foi de hartă.
Cadrul minutar constituie o scară grafică pentru latitudine şi longitudine. Permite
îndesirea reţelei de meridiane şi paralele.
Cadrul exterior (ornamental) are un rol de ornament, de înfrumuseţarea hărţii.

În cazul în care dimensiunile teritoriului cartografiat sunt mari harta este

împărţită în mai multe foi. Există mai multe sisteme de împărţire pe foi:
- pe baza liniilor reţelei cartografice (cadrul este delimitat de meridiane şi
paralele). În acest caz, fiecare foaie de hartă, este individualizată prin coordonatele
geografice ale colţurilor cadrului interior. Suprafaţa foilor se modifică în funcţie de
latitudine. Avantajul acestui sistem de împărţire, este că permite reprezentarea în
sisteme de proiecţie diferite fără a se ajunge la suprapuneri sau rupturi între două
zone vecine.
- pe baza liniilor reţelei de coordonate rectangulare (cadrul este delimitat de
linii ale reţelei de coordonate rectangulare). Acest tip de cadru prezintă neajunsul
că nu conţine reţeaua cartografică, fapt care îngreunează localizarea rapidă a foilor
de hartă. În schimb, dimensiunile foilor de hartă sunt aceleaşi, lucru care permite
asamblarea lor într-un timp scurt.
- pe baza unor linii auxiliare (aceasta se trasează în funcţie de meridianul
mediu al hărţii, paralele sau perpendiculare pe acesta);se utilizează în general
pentru hărţi la scări mici, în cazul în care hărţile sunt împărţite în mai multe foi şi
fiecare foaie trebuie să aibă o anumită nomenclatură.
De asemenea, trebuie să existe anumite hărţi speciale la scară mică, numite hărţi
schelet, care să prezinte sistemul de nomenclatură a foii de hartă. Cele mai utilizate
sisteme de nomenclatură sunt sisteme de nomenclatură în formă de schelet sau
sisteme de nomenclatură după indicatorul de coordonate.
În al doilea sistem nomenclatura se stabileşte în funcţie de coordonatele unui
punct aflat pe foaia respectivă. De obicei, este comod să se utilizeze coordonatele
unui colţ al foii de hartă.

Exemplu:
4700 N – 2730 E/30´
întinderea
grade minute trapezului

47°30´

47°00´
27°30´ 28°00´
1.2.1.1 Elementele cadrului hărţilor şi planurilor topografice
 În procesul de întocmire al foilor de hartă şi de plan se raportează, mai întîi,
elementele ce formează cadrul hărţii şi apoi, elementele de planimetrie şi de
nivelment, referitoare la conţinutul hărţii sau planului, funcţie de scara de
reprezentare.
Prin cadrul hărţii şi planurilor se înţelege sistemul de linii care limitează
imaginea cartografică a zonei reprezentate pe hartă sau plan, fiind format din
cadrul interior şi din elementele şi inscripţiile din interiorul şi exteriorul cadrului
hărţii şi planurilor topografice.

A. Cadrul hărţilor şi planurilor topografice

În procesul de executare a originalului de întocmire, care se redactează pe hîrtie
albă de desen lipită pe un suport rigid nedeformabil sau pe material plastic, se
parcurg o serie de operaţii pregătitoare şi de raportare propriu-zisă a cadrului şi a
conţinutului hărţii sau a planului topografic. Pe baza normelor tehnice de întocmire
a hărţilor şi planurilor se efectuează, mai întîi, construcţia grafică a cadrului
general al hărţii (fig. 1.2) care cuprinde:

1. Cadrul interior se obţine prin raportarea coordonatelor rectangulare plane

(x, y), cu ajutorul coordonatografului sau în sistem automatizat, a colţurilor
trapezului corespunzător foii de hartă sau de plan. Se verifică modul de raportare a
celor patru colţuri prin măsurarea laturilor şi diagonalelor trapezului (aN, aS, b, d)
cu ajutorul riglelor de precizie şi a compasului cu tijă, iar rezultatele obţinute se
compară cu cele determinate prin calcul, în limitele erorii de ±0,1 ...±0,2mm. În
continuare, se trece la verificarea modului de raportare a celor patru colţuri ale
trapezului de ridicare.
11 12 13 14
7

28° 45´ 56
29°00´
33 34 35 47° 3
47°
52
30´
1 20´
64
4

47 L–35–23-c
8 9
6
52 8 10
46
47°
47° 20´
de Selişte
20´ 56
56 Orhei 5 km 29° 00´
28° 45´ 33 34 35
35

15 16 17 18 19 20 21 5

Fig. 1.2. Elementele cadrului hărţilor topografice de bază

După verificarea raportării, se unesc cele patru colţuri ale foii de hartă sau de
plan cu linie continuă cu grosimea de 0,1mm, ce se prelungeşte spre exterior, în
afara colţurilor pe o distanţă grafică de 10mm, în vederea construirii cadrului
geografic şi a cadrului ornamental.

2. Cadrul geografic reprezintă dimensiunile grafice ale trapezului pe

latitudine şi pe longitudine, fiind format din imaginile plane ale arcelor de paralele
şi de meridiane, care delimitează în planul proiecţiei cartografice suprafaţa unui
trapez. Trasarea cadrului geografic al hărţii se face prin linie dublă, cu intervalul de
1mm şi cu grosimea de 0,1mm, la o distanţă de 8mm de cadrul interior. Pe cadrul
geografic se marchează prin segmente lungimea grafică de valoarea unui minut sau
părţi de minut, pe latitudine şi pe longitudine. Linia dublă se înegreşte, pe intervale
de un minut, în mod alternativ, începîndu-se cu negru pentru valorile pare ale
coordonatelor geografice (φ=47°20´ şi λ=28°45´) ale colţului de sud-vest al
trapezului. Astfel, pentru latitudinea φ=47°20´, se înegreşte primul segment de un
minut de pe verticala colţului de sud-vest al trapezului, iar pentru longitudinea de
λ=28°45´, se înegreşte primul segment de un minut din partea dreaptă a colţului de
sud-vest al trapezului considerat.

3. Cadrul ornamental sau cadrul exterior se trasează cu o linie de 1mm

grosime, la o distanţă de 1mm de cadrul geografic şi, respectiv, de 9mm de cadrul
interior. Pe mijlocul celor patru laturi ale cadrului geografic şi ale cadrului
ornamental se lasă un spaţiu liber, în care se va scrie nomenclatura trapezelor
vecine.

B. Elementele şi inscripţiile din interiorul cadrului hărţilor şi planurilor

topografice
În spaţiul dintre cadrul interior al hărţii sau planului şi cadrul ornamental
(fig.1.2), se desenează şi se scriu următoarele elemente şi inscripţii cartografice:

4. Coordonatele geografice (φ,λ) ale celor patru colţuri ale trapezului se vor
scrie în spaţiul dintre cadrul interior şi cadrul geografic, în grade, secunde şi părţi
de secunde, în sistemul de gradaţie sexagesimală, funcţie de scara de reprezentare a
foii de hartă sau de plan. De exemplu pentru punctele 1 şi 2 ale colţurilor trapezului
47 0
dat se va scrie latitudinea sub formă de fracţie , pe linia orizontală a cadrului
20 /
interior, iar longitudinea punctului 1 (28045´) şi, respectiv, a punctului 2 (29° 00´)
se va scrie în spaţiul dintre linia verticală a cadrului interior al hărţii.

5. Reţeaua geografică, divizată în secunde, se marchează prin puncte pe

lungimea grafică a segmentului de un minut pe latitudine şi pe longitudine, în
spaţiul dintre cadrul geografic şi cadrul ornamental. În funcţie de scara hărţii sau
planului, lungimea grafică, corespunzătoare unei valori de un minut de latitudine
sau de longitudine, se împarte din 10″ în 10″ sau din 20″ în 20″ la scările 1:10 000;
1: 25 000; 1: 50 000 şi 1: 100 000 şi din 5″ în 5″ la scara 1: 5 000.
În cazul punctului de sud-vest al colţului trapezului la scara 1: 50 000, de
coordonate geografice φ=47°20´ şi λ=28°45´, s-a efectuat împărţirea din 20″ în
20″, obţinîndu-se pe latitudine punctele de coordonate 47°20´20″; 47°20´40″ ....;
47°20´60″, iar pe longitudine punctele: 28°45´20″; 28°45´40″; ....; 28°45´60″.

6. Reţeaua rectangulară sau caroiajul kilometric denumită şi reţeaua

geometrică este formată din drepte paralele la axele sistemului de coordonate (XX/
şi YY/) ale proiecţiei cartografice utilizate pentru calculul bazei matematice a hărţii
sau a planului topografic. În funcţie de scara de reprezentare folosită, se trasează
reţeaua rectangulară, prin linii continuie cu grosimea de de 0,1mm pe întreaga
imagine a hărţilor redactate la scările 1: 25 000; 1: 50 000; 1: 100 000 şi 1: 200 000
şi numai în spaţiul dintre cadrul interior şi cel geografic, în cazul foilor de plan, la
scările 1: 10 000; 1: 5 000 şi 1: 2 000. Lungimea grafică a laturilor reţelei
rectangulare pe plan sau pe hartă este de 10cm, în cazul scărilor 1: 2 000(0,2 x
0,2km); 1: 50 000(1,0 x 1,0km); 1: 100 000(2,0 x 2,0km); 1: 200 000(4,0 x 4,0km)
şi 1: 500 000(10,0 x 10,0km). Valorile numerice ale caroiajului rectangular sau
kilometric se înscriu în spaţiul dintre cadrul interior şi cel geografic, prin grupe de
patru cifre, în cazul proiecţiei Transversal Mercator(Gauss). Între aceste cifre, care
se stabilesc în funcţie de coordonatele rectangulare ale colţurilor trapezului, în
limitele unei rotunjiri de 0,2km(scara 1: 2 000); 0,5km(scara 1: 5 000); 1,0km(scara
1: 10 000); .....; 2,0km(scara 1: 100 000), se înscriu pe laturile caroiajului numai
ultimele două cifre ale kilometrilor întregi sau cu o zecimală. În cazul exemplului
considerat al scării 1: 50 000 se vor înscrie pe liniile orizontale ale caroiajului
kilometric, de jos în sus, următoarele valori kilometrice: 5246, 47, 48, ....., 5264,
iar pe liniile verticale, de la stînga spre dreapta valorile: 5633, 34, 35, ....., 5651.

7. Reţeaua rectangulară a fusului vecin(dacă e necesar) se trasează în cazul

hărţilor şi planurilor întocmite în sistemul de proiecţie TM, prin segmente trasate
cu lungimea de 1mm şi în sens perpendicular pe cadrul ornamental. În dreptul
acestor segmente, se vor înscrie pe toate cele patru laturi ale cadrului hărţii,
valorile numerice ale caroiajului kilometric din foile vecine, care sunt situate pînă
la o diferenţă de longitudine de 2° faţă de meridianul marginal al celor două vecine
de 6° pe longitudine.

8. Inscripţiile dintre cadrul interior şi cadrul geografic se referă la

evidenţierea diferitelor limite de hotar, de planimetrie şi de nivelment, care se
continuă în foile vecine de pe cele patru laturi ale cadrului, din care, se
menţionează:
- denumirea ţărilor situate de o parte şi de alta a frontierei de stat;
- denumirea judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor situate de o parte şi
de alta a limitei de hotar;
- denumirea localităţilor reprezentate pe mai multe foi, ce nu sunt înscrise pe
foaia respectivă sau în titlul hărţii sau planului, care se însoţeşte de
prepoziţia „de” (de Selişte);
- denumirea localităţilor spre care se îndreaptă căile de comunicaţie şi
distanţele în kilometri pînă la aceste localităţi (fig. 1.2).
 9. Nomenclatura foilor vecine, se înscrie în spaţiul de la mijlocul celor patru
laturi ale cadrului hărţii sau planului, unde se rezervă lungimea grafică necesară în
funcţie de denumirea nomenclaturii, de exemplu, L- 35- 23-c (fig. 1.2).

10. Elementele conţinutului hărţii, reprezentate schematic, se referă la

unele detalii planimetrice din zonele limitrofe frontierelor de stat, ce se înscriu în
afara cadrului, pe latura de est a ţării.
Pe spaţiul dintre cadre, se foloseşte scrierea bloc filiform, pentru toate
inscripţiile, indiferent de dimensiunea nominală a scrierii elementelor respective.

C. Elementele şi inscripţiile din exteriorul cadrului hărţilor şi planurilor

topografice
În funcţie de caracterul hărţilor şi planurilor se reprezintă grafic şi se înscriu în
afara cadrului ornamental o serie de elemente cartografice referitoare la baza
matematică a hărţilor, la conţinutul acestora şi alte aspecte necesare înţelegerii şi
folosirii practice a documentaţiei topografice (fig. 1.2).

a) Elemente şi inscripţii pe latura de nord.

De asupra laturii de nord a cadrului ornamental se înscriu următoarele elemente
şi date cartografice:
11. Denumirea proiecţiei cartografice, a sistemului de referinţă pentru cote şi
a teritoriului cuprins pe foaia de hartă sau de plan.
12. Nomenclatura hărţii sau planului topografic şi denumirea foii.
13. Codul folosit pentru evidenţierea automatizată.
14. Caracterul hărţii sau planului (nesecret, secret de serviciu, secret).
Pentru executarea amplasării lor faţă de cadrul planului, caracterul şi mărimea
nominală a scrierii, se vor avea în vedere reglementările din atlasul de semne
convenţionale pentru scările de bază, ce sunt indicate, pe modelul de cadru al
originalului de editare al foilor de hartă sau de plan.

b) Elemente şi inscripţii sub latura de sud.

Sub latura de sud a cadrului ornamental se desenează şi se prezintă următoarele
elemente şi inscripţii:
15. Valorile declinaţiei magnetice, convergenţei medii a meridianelor şi a
abaterii medii a acului magnetic, faţă de reţeaua rectangulară sau kilometrică a
ţării.
16. Schema sau schiţa declinaţiei magnetice, convergenţei medii a
meridianelor şi a abaterii medii a acului magnetic, faţă de reţeaua rectangulară şi
înscrierea valorilor numerice ale acestora.
17. Schema şi dimensiunile trapezului: laturile şi diagonala se vor înscrie în
centimetri cu două zecimale, iar suprafaţa în hectare cu patru zecimale.
18. Scara numerică, cu precizarea valorii unui centimetru de pe hartă şi
lungimea corespunzătoare din teren, scara grafică simplă, numele editorului şi anul
editării.
 19. Scara pantelor sau schema pantelor, sub care se înscrie valoarea
echidistanţei curbelor de nivel normale, se întocmeşte pentru echidistanţa curbelor
de nivel normale şi principale.
20. Schema frontierelor de stat şi a limitelor de hotar ale teritoriilor judeţene,
municipale, orăşeneşti şi comunale.
21. Indicaţii redacţionale referitoare la întocmirea originalului de editare şi
de autor al hărţii sau planului, a originalului de editare şi a tipăririi foilor de hartă
şi de plan.

c) Caracterele şi corpurile de scriere folosite pentru inscripţiile de

deasupra laturii de nord a cadrului:
1. Font de scriere: Time New Roman(TNR) 10pt, pentru: Proiecţia
Transversal Mercator; sistem de cote Marea Neagră sau Marea Baltică; cu
majuscul, TNR 14: Republica Moldova.
2. TNR 18: nomenclatura hărţii sau a planului; minuscul, TNR 14:-denumirea
localităţii reprezentative de pe hartă sau de plan.
3. Minuscul, TNR 14: pentru codul hărţii.
4. Minuscul, TNR 14: pentru caracterul hărţii sau planului: nesecret, secret
de serviciu sau secret.

d) Caracterele şi corpurile de scriere folosite pentru inscripţiile de sub

latura de sud a cadrului ornamental:
5. Minuscul, TNR 8: pentru scrierea valorilor cu privire la declinaţia
magnetică, convergenţa medie a meridianelor, abaterea medie a acului magnetic
faţă de liniile verticale ale caroiajului rectangular.
6. Minuscul, TNR 8: pentru scrierea valorilor numerice ale declinaţiei
magnetice, convergenţei medii a meridianelor, abaterea medie a acului magnetic de
pe schema declinaţiei magnetice.
7. Minuscul, TNR 10: pentru scrierea dimensiunilor trapezului în centimetri,
cu două zecimale şi a suprafeţei trapezului în hectare, cu patru zecimale. Exemplu:
se prezintă trapezul cu laturile: aN=47,66cm; aS=47,68cm; b=46,32cm; diagonala
d=66,47cm şi suprafaţa S=552,0756ha.(fig. 1.3).
8. TNR 18: pentru scara numerică 1:5 000; Minuscul,TNR 8 pentru
precizarea valorii 1cm plan = 50 m pe teren; scrierea valorilor numerice de pe
scara grafică, construită pentru scara numerică 1: 5 000 şi indicarea echidistanţei
curbelor de nivel normale; majuscul, TNR 10 pentru scrierea editorului:
INSTITUTUL DE GEODEZIE, FOTOGRAMETRIE, CARTOGRAFIE ŞI
ORGANIZAREA TERITORIULUI (fig. 1.3).
9. Minuscul, TNR 10 pentru titlul Scara pantelor, care se construieşte pe
hărţile şi planurile cu curbe de nivel, în funcţie de echidistanţa normală şi
principală numerică; minuscul, TNR 8 pentru scrierea echidistanţelor de 5m şi de
2,5m, precum şi a valorilor unghiurilor de pantă care se citesc pe scara pantelor în
funcţie de distanţa dintre curbele de nivel şi de echidistanţă.
10. Minuscul, TNR 10 pentru titlul Limite administrative şi pentru
denumirea judeţelor, ce sunt cuprinse pe foaia de hartă sau de plan; minuscul, TNR
8 pentru scrierea comunelor cuprinse în limitele cadrului interior al foii de hartă
sau de plan.
11. Minuscul, TNR 8 pentru scrierea datelor referitoare la data executării
măsurătorilor de teren şi a întocmirii originalului de teren, a originalului de editare
şi a imprimării foilor de hartă şi de plan.

72,5
72,5 73,0
73,5
L-35-43-D-a-1
15 16
Dimensiunile trapezului(în
47,6
3
5
1:5 000
1cm pe plan = 50m pe teren
6 10 100 50 0 100 200 300 400m

S=552,0756ha 4 Echidistanţa curbelor de nivel normale 5m

47,68
15

Editat de INSTITUTUL DE GEODEZIE, FOTOGRAMETRIE,

5CARTOGRAFIE
şi ORGANIZAREA TERITORIULUI

Fig. 1.3. Elemente şi inscripţii sub latura de sud a cadrului ornamental

1.2.2 Baza geodezică a hărţilor

Elementele care constituie baza geodezică a unei hărţi sunt:

- elipsoidul de referinţă;
- punctele de bază;
- sistemul de coordonate.
 a Elipsoidul de referinţă
Alegerea elipsoidului de referinţă are o importanţă deosebită, pentru că pe
suprafaţa lui se raportează toate măsurătorile geodezice. Dimensiunile şi orientarea
elipsoidului trebuie să fie alese astfel încît suprafaţa lui să fie cît mai apropiată de a
geoidului în zona în care se face reprezentarea. Elipsoidul este complet determinat
prin doi parametri dintre care cel puţin unul să fie o lungime(semiaxa mare sau
semiaxa mică şi turtirea elipsoidului). În funcţie de aceşti parametri se pot
determina şi ceilalţi parametri ai elipsoidului. Prin orintarea astronomică a
elipsoidului de referinţă se înţelege poziţionarea sa în corpul Pămîntului, astfel
încît, pe teritoriul dat, suprafaţa elipsoidală să se potrivească cît mai bine
geoidului. Practic, această „potrivire” se realizează prin poziţionarea elipsoidului
în corpul Pămîntului, urmărindu-se ca axa sa de rotaţie să devină paralelă cu axa de
rotaţie medie a Pămîntului, iar porţiunea de suprafaţă elipsoidală corespunzătoare
să aproximeze cît mai bine geoidul de teritoriul dat.
a Punctele de bază
Punctele de bază sunt nişte puncte fixe din teren ale căror poziţii pe suprafaţa
elipsoidului sau geoidului sunt determinate cu precizie atît planimetric cît şi
altimetric. Determinarea planimetrică a acestor puncte se pot face prin coordonate
geografice sau rectangulare, iar cotele se calculează faţă de nivelul mării Baltice
(sistemul de referinţă pentru cote „Kronstadt”).
a Sistemul de coordonate
În ţara noastră (R. Moldova) ca sistem de coordonate global se adoptă sistemul
geodezic WGS 84 (World Geodetic System 1984) cu următorii parametri:
elipsoidul: WGS 84
semiaxa mare: a= 6 378 137, 000 m;
turtirea elipsoidului: f= 1: 298, 257 223 563
Iar, ca sistem de referinţă se determină sistemul geodezic de referinţă european
ETRS 89 (European Terrestrial Reference System 1989), cu următorii parametri:
elipsoidul: GRS 80;
semiaxa mare: a= 6 378 137, 000 m;
turtirea elipsoidului: f= 1: 298, 257 222 101
Aceste sisteme de coordonate a fost aprobate la Hotărîrea Guvernului R.Moldova
nr. 48 din 19 ianuarie 2001 pentru etapa actuală.
În trecut se utiliza sistemul de coordonate 1942 cu elipsoidul Krasovschi 1940
orientat pe punctul astronomic fundamental din Pulcovo cu următoarele
coordonate geografice: φ= 59°46´18",55 şi λ= 30°19´42",09.

2. PROIECTAREA LUCRĂRILOR CARTOGRAFICE

2.1 Clasificarea şi studiul materialelor cartografice. Studiul regiunii de

cartografiat

2.1.1 Clasificarea materialelor cartografice

 Materialele utilizate în procesul de întocmire a hărţilor poartă denumirea de
materiale cartografice. Clasificarea materialelor cartografice se poate face în
funcţie de conţinut şi gradul lor de utilizare.
a. În funcţie de conţinut:
- materiale numerice, rezultate din măsurători geodezice sau astronomice,
fotogrametrice şi topografice. Acestea alcătuesc baza planimetrică şi
altimetrică a hărţilor şi sunt prezentate sub formă de cataloage şi tabele. Tot
aici, intră şi date administrative (de ex: numărul de locuitori) şi date tehnice
( de ex: referitoare la căi de comunicaţii, poduri, industrie etc.), care sunt
prezentate sub formă statistică.
- materiale grafice, care reprezintă hărţi, fotograme, planuri topografice,
diferite scheme etc.
- materiale descriptive, se referă la unele cercetări legate de anumite domenii
şi se prezintă sub formă de monografii, dicţionare enciclopedice, descrieri
topografice etc.
b. În funcţie de gradul de utilizare:
- materiale cartografice de bază, se referă la materiale grafice şi numerice
care constituie sursa principală de date pentru întocmirea unei hărţi. Ele
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
 să fie actuale;
 să respecte anumite criterii de precizie, adică scara materialului
cartografic de bază să fie mai mare sau cel mult egală cu scara hărţii care
se întocmeşte, dar diferenţa de scară nu trebuie să fie prea mare. De
exemplu pentru întocmirea unei hărţi la scara 1: 100 000 se folosesc hărţi
la scara 1: 50 000.
- materiale cartografice auxiliare, ajută la un studiu detaliat al diverselor
probleme care apar la întocmirea hărţilor.
- materiale cartografice completare, furnizează date suplimentare referitoare
la unele elemente de conţinut ale hărţii care nu se găsesc pe materialele
cartografice de bază.

2.1.2 Studiul materialelor cartografice

Prin acest studiu se urmăreşte stabilirea calităţii materialelor cartografice
existente(la conţinut, gradul de actualizare, scara, precizia, gradul de încredere etc.)
şi a ordinii în care vor fi utilizate. De regulă, studierea materialelor cartografice se
face prin comparaţie cu alte materiale care se referă la aceiaşi zonă.
Semnalizarea modificărilor intervenite în teren faţă de materialul cartografic de
bază se face pe o oleată cu modificări. Aceasta este o foaie transparentă aplicată
peste harta de bază şi pe această foaie se scrie denumirea hărţii, se marchează
colţurile şi se scriu coordonatele lor. Se semnalizează modificările astfel: se adaugă
modificările apărute şi se taie modificările dispărute.
Unele hărţi pot fi aduse la zi pri supra-imprimare şi chiar prin metode
fotogrametrice ce oferă posibilităţi mari pentru depistarea modificărilor survenite
în teren.
 2.1.3 Studiul regiunii de cartografiat
În cadrul lucrărilor de pregătire – redactare, o deosebită atenţie se acordă
studiului teritoriului ce urmează a fi cartografiat. Acest studiu se face în două etape
după principiul de la general la particular. În prima etapă se analizează materialele
cartografice care dau o prezentare de ansamblu a teritoriului, iar în cea de a doua se
trece la studiul de detaliu utilizînd materiale de bază sau chiar de completare. În
prima etapă se stabilesc următoarele caracteristici:
 dispunera geografică pe glob (continent, ţară, limite geografice şi vecini);
 forma teritoriului, aceasta este necesară pentru stabilirea proiecţiei care
urmează să fie utilizată;
 întinderea;
 relieful (natura reliefului, domenii de altitudini etc.);
 clima, legată de temperaturi, precipitaţii, vînturi etc.;
 apele (ape stătătoare cît şi curgătoare);
 bogăţii naturale (minerale, vegetaţie, animale etc.);
 localităţi, ele pot fi clasificate în funcţie de numărul de locuitori, de
importanţa politico-administrativă, importanţă istorică şi culturală;
 căi de comunicaţii (căi ferate, drumuri, căi aeriene);
 populaţie;
 turism.
Studiul general are un caracter orientativ, elementele necesare fiind stabilite în
funcţie de scară, scopul şi destinaţia hărţii. Cu cît scara este mai mare teritoriul
reprezentat pe o foaie de hartă este mai mic, deci se face un studiu mai redus.
În urma celei de a doua etapă trbuie să fie scoase în evidenţă caracteristicile
specifice ale teritoriului. Dacă teritoriul respectiv este variat, atunci pentru
studierea amănunţită va fi împărţit în porţiuni tipice. Fiecare porţiune va fi studiată
la rîndul ei pe elemente separate.
După studierea amănunţită a regiunii, redactorul hărţii întocmeşte o schiţă
geografică pe care sunt trecute particularităţile şi caracteristicile ce urmează a fi
reprezentate. Numai printr-o cunoaştere amănunţită a teritoriului de cartografiat
este posibilă elaborarea corectă a hărţii.

2.2 Planul general de redactare

Planul general de redactare al hărţii se întocmeşte de către redactorul hărţii sau

de către un colegiu de redacţie şi constituie programul viitoarei hărţi. El conţine o
serie de indicaţii redacţionale şi tehnice care vor fi urmărite şi respectate pe
întregul parcurs al procesului tehnologic.
Planul general de redactare cuprinde următoarele elemente:
• o serie de date de bază în legătură cu harta ce se întocmeşte (denumirea,
destinaţia, scara etc);
• indicaţii cu privire la baza matematecă (proiecţia, sistemul de coordonate,
intervalul dintre liniile reţelei cartografice, coordonatele colţurilor etc.);
• unele caracteristici geografice ale teritoriului de reprezentat;
• indicaţii privind conţinutul hărţii (hidrografie, relief, căi de comunicaţii,
aspecte administrative etc.);
• mijloace de reprezentare a conţinutului, precum şi a utilizării semnelor
convenţionale (de ex: pentru căi de comunicaţii pe hartă sunt indicate
drumuri modernizate şi nemodernizate);
• precizarea materialelor cartografice şi a ordinei de folosire a acestora (de
bază, de completare şi auxiliare);
• directive privind metodica de întocmire a hărţii şi generalizarea elementelor
de conţinut;
• indicaţii cu privire la pregătirea hărţii pentru editare;
• alte directive sau indicaţii necesare pentru buna organizare a procesului de
elaborare a hărţii.
Planul general de redactare cuprinde şi următoarele anexe:
 schema de dispunere a foilor de hartă;
 tabele cu semne convenţionale şi caractere de scriere;
 modele referitoare la generalizarea unor elemente de conţinut;
 modele de hărţi sau porţiuni de originale de întocmire şi editare;
 schema de dispunere a materialelor cartografice (de bază, de
completare, auxiliare);
 o serie de scheme grafice care exemplifică unele faze ale procesului
tehnologic; modele de culori pentru cernelurile utilizate.
În funcţie de complexitatea hărţii care urmează să fie întocmită şi de materialele
cartografice avute la dispoziţie există trei tipuri de planuri generale de redactare:
1. Planuri generale de redactare pentru hărţi care se execută în serie. În acest
caz planul general de redactare conţine doar nişte indicaţii privind
utilizarea atlaselor de semne convenţionale şi a instrucţiunilor tehnice;
2. Planuri generale de redactare pentru hărţi originale. Acestea au un conţinut
complicat şi pentru realizarea lor este necesară colaborarea a mai multor
specialişti din diverse domenii: geodezi, cartografi, geografi, poligrafi etc.;
3. Planuri generale de redactare pentru reeditarea unor hărţi (în acesteia
trebuie semnate modificările apărute în teren).

3 ÎNTOCMIREA HĂRŢILOR

3.1 Metode de întocmire

 Prin întocmirea hărţilor se înţelege procesul de transpunere a elementelor de
conţinut de pe materialele cartografice pe originalul hărţii. În final, se obţine un
original de întocmire care reprezintă proiectul viitoarei hărţi.
În funcţie de legătura ce există între procesul de întocmire şi cel de editare, de
scara originalelor şi de tehnica de întocmire pot fi utilizate diverse variante şi
anume:
 Originalul de întocmire se execută separat de cel de editare (vor exista două
originale diferite).
 Se execută numai originalul de întocmire, care va servi şi ca original de
editare.
 Mai poate exista şi o variantă combinată în cadrul căreia pentru zonele cu
detalii numeroase şi complicate se face un original de întocmire, iar pentru
zonele cu detalii puţine întocmirea se execută în acelaşi timp cu pregătirea
pentru editare.
Pentru hărţile topografice, originalele de întocmire se execută de regulă la scara
la care se va imprima harta. Scara originalului de întocmire poate fi şi la o scară
mai mare sau mai mică decît a hărţii imprimate, în cazul în care materialele
cartografice de bază au scara mult mai mare sua mult mai mică decît scara de
imprimare.
Originalele de întocmire pot fi executate prin mai multe metode:

3.1.1 Întocmirea pe baza copiilor albastre

Această metodă este utilizată atunci cînd materialele cartografice de bază pot fi
aduse la scara şi în proiecţia la care se întocmeşte harta. Materialele cartografice
sunt fotografiate la o anumită scară, imaginea fiind redată într-o culoare albastru
pal (numită culoare inactinică). Pe copia albastră se trasează cu tuş negru numai
acele elemente grafice care vrem să apară pe harta derivată. Copiile albastre sunt
ulterior prelucrate şi definitivate, înţelegînd prin aceasta completarea detaliilor,
generalizarea etc.
Metoda aceasta este avantajoasă pentru întocmirea hărţilor la scări cuprinse între:
1: 200 000 – 1: 10 000 000.

3.1.2 Întocmirea cu ajutorul aparatelor mecanice şi optico-mecanice

În cazurile în care scara materialelor cartografice de bază diferă mult de scara
hărţii care se întocmeşte, sau cînd acestea sunt imprimate în culori care nu pot fi
redate prin procesul de fotografiere se utilizează pantograful, aparate de mărit
speciale, fotoredresatorul şi altele. Atunci cînd se folosesc aparate sau dispozitive
optico-mecanice se execută mai întîi negative micşorate după materialele de bază.
Negativele sunt proiectate şi aduse în scara dorită. După ele se execută pozitive
care apoi se asamblează pe un suport. Acest procedeu se utilizează pentru hărţi la
scări mari.
3.1.3 Întocmirea prin metoda carourilor (grafică)
Metoda grafică este una dintre cele mai simple metode de transpunere a
elementelor de conţinut pe originalul de întocmire. Ea se aplică pe baza unor reţele
care pot fi:
 a. reţele de patrate;
b. reţele de meridiane şi paralele.
a. Procedeul se aplică dacă se schimbă numai scara nu şi sistemul de proicţie,
obţinîndu-se imagini asemenea.
Se trasează o reţea de patrate cu laturile paralele la cadru. Conţinutul fiecărui
patrat de pe materialul cartografic de bază se transpune pe suportul originalului de
întocmire apreciind din ochi poziţiile elementelor.

Materialul cartografic Suportul originalului

1 de bază de întocmire
2
3
4 1
2
3
4
A B C D E

A B C D E
Fig. 3.1. Procedeul grafic pe baza reţelei de patrate

b. Dacă se utilizează reţeaua de meridiane şi paralele se poate schimba şi

proiecţia. Pe materialul cartografic de bază se îndeseşte reţeaua cartografică în
funcţie de coordonatele φ, λ ale nodurilor reţelei şi se determină coordonatele
rectangulare plane x, y în proicţia hărţii derivate(original de întocmire).
Transpunera elementelor de pe materialul cartografic de bază se face prin
reprezentarea conţinutului fiecărui trapez la fel ca în procedeul de mai sus din ochi.

Materialul cartografic Suportul originalului

de bază de întocmire
φ6
φ5 φ6
φ5
φ4 φ4
φ3 φ3
φ2
φ2
φ1
λ8 φ1
λ1
λ1 λ2 λ3 λ4 λ5 λ6 λ7 λ8
λ2 λ3 λ4 λ5 λ 6 λ7

Fig. 3.2. Procedeul grafic pe baza reţelei de meridiane şi paralele

Această metodă asigură o precizie scăzută, deoarece depinde de densitatea reţelei

de meridiane şi paralele, dar poate fi uşor aplicată pentru că nu necesită o dotare
specială.
 3.1.4 Întocmirea prin copierea sau transpunerea pe materiale transparente
Se poate utiliza doar în cazul în care nu diferă proiecţia şi scara între materialul
cartografic de bază şi harta derivată.
Există două posibilităţi pentru întocmirea originalelor pe aceste materiale şi
anume: prin desenare sau prin gravare.
Peste harta de bază se aşează o folie transparentă de material plastic nedeformabil
(0,1-0,3mm), şi se marchează cele patru colţuri ale trapezului, iar apoi se copiază
detaliile care ne interesează. Dacă au apărut modificări în teren faţă de harta veche,
putem prelua aceste modificări de pe fotograme redresate.

g- grosimea foliei
α ep-eroarea de paralaxă
ep

g folie transparentă

material cartografic de bază

ep= g tgα

Fig. 3.3. Influenţa eroarei de paralaxă

În cazul gravării, se va obţine un singur original care va fi utilizat şi la pregătirea

pentru editare. Numai în cazuri rare, cînd harta este săracă în detalii şi cînd
imprimarea urmează a se face într-o singură culoare, originalul desenat poate fi
utilizat şi ca original de editare.

3.1.5 Întocmirea prin procedeul fotografic

Materialul cartografic de bază se fotografiază. Negativul obţinut se introduce la
fotoredresator şi utilizînd nodurile reţelei cartografice sau ale caroiajului kilometric
(colţurile cadrului), utilizînd aceste puncte ca reperi fotogrametrici se
fotoredresează. Astfel imaginea se aduce la scară dorită şi proiecţia dorită.
Se desenează elementele de conţinut rezultînd originalul de întocmire.
Din numeroasele metode de întocmire, ţinînd seama de condiţiile concrete de
dotare, trebuie aleasă metoda care asigură precizia cerută, necesită un timp scurt şi
un volum minim de cheltuieli. Cu toate că, actual se utilizează deja procedeul
automat de întocmire cu ajutorul calculatorului electronic pe baza unor programe
specializate.

3.2 Reprezentarea elementelor de conţinut. Ordinea reprezentării

În afară de baza matematecă şi geodezică, despre care s-a vorbit anterior,hărţile

conţin o serie de elemente fizico-economice (hidrografia, relieful, vegetaţia etc) şi
social-economice (localităţi, căi de comunicaţii etc) care formează elementele de
conţinut.
Elementele de conţinut sunt reprezentate pe hărţi prin semne convenţionale şi
inscripţii formate din cifre şi litere.

3.2.1 Semnele convenţionale

Sunt nişte notaţii sub formă de simboluri, cu ajutorul cărora se marchează pe

hartă poziţia unor obiecte şi fenomene precum şi caracteristicele lor cantitative şi
calitative. Există următoarele principii de alegere şi desenare a semnelor
convenţionale:
- pe planuri şi hărţi se reprezintă proiecţia orizontală a obiectelor şi
suprafeţelor de pe teren;
- forma semnului trebuie să fie cît mai adecvată pentru a sugera obiectul din
natură;
- semnul să poată fi desenat uşor, să fie amplasat astfel încît să nu îngreuneze
cititul hărţii şi dimensiunile lui să permită observarea lui cu ochiul liber;
- lucrările în construcţie şi obiectele din subterane se reprezintă cu linii
întrerupte;
- grosimea liniilor se alege astfel încît să sugereze importanţa obiectului;
- utilizarea culorilor pentru a uşura citirea hărţii.
Semnele convenţionale au următoarele caracteristici:
 Mărime, de exemplu: O ○ ◦ - redă importanţa obiectului;

 Formă, de exemplu: - arată destinaţia obiectului

 Culoare.
Semnele convenţionale pot fi clasificate în :
 Semne convenţionale de contur (la scară)
 Semne convenţionale în afara scării
 Semne convenţionale liniare
 Semne convenţionale explicative
Semne convenţionale de
contur sunt utilizate pentru reprezentarea obiectelor a căror configuraţie din teren
poate fi reprezentată la scară. Ele sunt alcătuite din conturul propriu-zis redat
printr-o linie continuă sau întreruptă şi elemente de umplere a conturului redate
prin haşuri, culori sau reţea de semne. Elementele de umplere dau de regulă
caracteristicele calitative ale obiectelor reprezentate.
Semne convenţionale în afara scării se folosesc la reprezentarea obiectelor care
nu pot fi redate la scara hărţii. Dimensiunile semnelor se referă la indicii cantitativi
ai obiectelor, iar forma esmnelor la deosebirele calitative ale acestora.
Semne convenţionale liniare sunt utilizate la reprezentarea obiectelor cu
caracteristici liniare (căi de comunicaţii, rîuri, frontiere etc.). Aceste semne se
deosebesc de regulă de semnele de contur prin faptul că măresc lăţimea obiectelor.
Ele redau însă cu precizie axul longitudinal al obiectului (şosea, cale ferată etc.).
Din această categorie de semne convenţionale fac parte şi izoliniile (linii ce unesc
puncte cu aceiaşi indici ai unui obiect sau fenomen).
Semne convenţionale explicative sunt utilizate pentru a scoate în evidenţă unele
caracteristici suplimentare ale obiectelor reprezentate (specii de copaci, săgeţile
care indică direcţia de scurgere a apelor etc.).

3.2.2 Trasarea cadrului hărţii, a reţelei cartografice şi celei rectangulare,

raportarea punctelor de bază

Executarea originalului de întocmire se face în următoarele etape:

 Reprezentarea bazei matematice şi geodezice a hărţii pe hîrtie de desen de
calitate superioară lipită pe plăci de aluminiu sau zinc, avînd grosimea de
0,2-0,5mm, sau pe folii de material plastic nedeformabil cu grosimea de 0,1-
0,3mm, dacă folia este mai groasă apare eroare de paralaxă.
 Verificarea raportării cadrului se face avîndu-se în vedere ca discordanţa să
nu depăşească 0,1mm.
Pentru determinarea rapidă a coordonatelor rectangulare ale diferitelor
puncte din cuprinsul hărţii precum şi pentru raportarea ulterioară a diverselor
elemente de conţinut, pe hărţile topografice pînă la scara 1:2 000 se trasează
şi reţeaua rectangulară sau kilometrică.
Această reţea se trasează cu densităţi diferite, în funcţie de scara hărţii:

Densitatea caroiajului
Scara pe hartă (cm) pe teren (km)
1: 1 000 000 - -
1: 500 000 2 10
1: 200 000 2 4
1: 100 000 2 2
1: 50 000 2 1
1: 25 000 4 1
1: 10 000 10 1
1: 5 000 10 0.5
 Pentru toate foile de hartă depărtate cu mai mult de 1° de meridianul fusului
axial într-un sens sau altul, se trasează atît reţeaua rectangulară în sistemul fusului
de bază, cît şi reţeaua rectangulară în sistemul fusului vecin. Reţeaua rectangulară
pentru fusul vecin nu va fi dusă pe tot cuprinsul foii, ci numai la marginea cadrului
ornamental.

 Raportarea punctelor de bază alcătuite din puncte de triangulaţie, puncte

poligonometrice, puncte astronomice precum şi din puncte ale reţelei de
nivelment de stat. Punctele de bază se raportează în ordinea importanţei, fără
ca densitatea să depăşească 10 puncte la 1 dm2 de hartă. Transpunera
punctelor de bază trebuie să se facă cu precizie maximă.

3.2.3 Reprezentarea hidrografiei

Hidrografia este unul din elementele de conţinut principale, fapt pentru care
trebuie redată cu mare detaliere. În cadrul hidrografiei se reprezintă linia de ţărm a
mărilor cu caracteristicele sale principale (golfuri, capuri, peninsule etc.).
Concomitent cu linia ţărmurilor se reprezintă unele instalaţii şi amenajări ca: faruri,
porturi, canale maritime etc. Cantitatea elementelor reprezentate se micşorează
odată cu micşorarea scării. În mod asemănător se reprezintă şi liniile de mal ale
lacurilor. De regulă, pe hărţile topografice se reprezintă toate lacurile care la scara
hărţii au o suprafaţă mai mare de 1-2 mm2. În regiunile dificitare în apă pot fi
reprezentate şi lacurile mai mici. Se reprezintă de asemenea toate rîurile cu
indicarea lăţimii, adîncimii, vitezei şi direcţiei de curgere, sectoarele care în
anumite perioade din an seacă etc. La reprezentarea rîurilor se trec şi construcţiile
anexe.
Rîurile se reprezintă prin una sau două linii în funcţie de lăţimea din natură şi de
scara reprezentării.
De exemplu:
la scara 1: 25 000
pentru rîuri cu lăţimea L < 5m se repreyintă cu o linie;
cu 5m < L < 10m se reprezintă cu două linii (grosimea 0.7mm);
cu L > 10m se reprezintă cu două linii la scară.

la scara 1: 100 000

cu L < 300m se reprezintă printr-o linie;
cu 300m < L < 500m se reprezintă cu două linii (grosimea 0.5mm);
cu L > 500m se reprezintă cu două linii la scară.
Tot din hidrografie mai fac parte canalele, cascadele, barajele, conductele de apă,
bazinele de retenţie, fîntînele, izvoarele etc. La reprezentare, aceste elemente se
selectează în funcţie de posibilităţile scării şi de importanţa ce o au pentru teritoriul
cartografiat.

3.2.4 Reprezentarea reliefului

 De-a lungul timpului s-au folosit mai multe metode pentru reprezentarea
reliefului:
 Metoda perspectivă
Prin această metodă formele de relief se reprezintă sub formă de desene şi profile
aşa cum sunt văzute dintr-un anumit punct.
A fost aplicată la începutul secolului XIX.

r.Bîc

Fig. 3.4. Reprezentarea reliefului prin

metoda perspectivă

 Metoda umbrelor
Prin această metodă formele de relief se reprezintă prin redarea umbrelor pantelor
aşa cum se prezintă unui observator care ar privi de sus. Cu cît pantele sunt mai
mari, cu atît umbrele care le acoperă sunt mai intense. Această metodă este destul
de expresivă şi dă posibilitatea delimitării formelor de relief (creste, văi etc.).
Metoda se aplică la întocmirea hărţilor la scări mici. Ea poate fi utilizată în
combinaţie cu alte metode.

Fig. 3.5. Reprezentarea reliefului

prin metoda umbrelor

 Metoda haşurilor
Aceasta se aseamănă în principiu cu metoda umbrelor. La această metodă, cu cît
este mai mare panta terenului, cu atît numărul de haşuri sau grosimea lor este mai
mare. Metoda haşurilor are o mare expresivitate însă este destul de greoaie.
Atît în cazul metodei umbrelor, cît şi în acela al haşurilor, cotele punctelor de pe
hartă nu pot fi determinate cu uşurinţă.

 Metoda geometrică (curbelor de nivel)

În cadrul acestei metode relieful este reprezentat prin izolinii (curbe de nivel).
Metoda oferă o mare precizie de reprezentare, rapiditate în execuţie şi posibilitatea
executării unor calcule. Cotele punctelor pot fi determinate cu uşurinţă prin
interpolare. Datorită avantajelor ce oferă, metoda curbelor de nivel este în prezent
metoda de bază a reprezentării reliefului.
Echidistanţa curbelor de nivel se alege în funcţie de scară şi de accidentaţia
terenului, echidistanţa grafică fiind E ≥ 0,2mm.

Clasificarea curbelor de nivel

1. Curbe normale – se reprezintă cu linie continuă de grosimea 0,1mm.
numitoruls carii
E=
5000
Ex: sc. 1: 10 000 → E= 2m
sc. 1: 25 000 → E= 5m
2. Curbe principale – se reprezintă cu linie continuă de grosime 0,3mm.
Echidistanţa E/ se alege egală cu 4E sau 5E, astfel încît să rezulte un şir de
valori rotunde pentru curbele principale.
Ex: sc. 1: 5 000 avem E= 1m, rezultă că E/= 5E → 5, 10, 15 ....
3. Curbe ajutătoare – se reprezintă cu linie întreruptă de grosime 0,1mm.
Echidistanţa fiind E/2.
4. Curbe accidentale – se reprezintă cu segmente mai mici decît curbele
ajutătoare cu grosimea 0,1mm. Aceste curbe se desenează numai pe anumite
porţiuni pentru a putea reda o formă complicată de relief. Pe aceste curbe se
scrie valoarea corespunzătoare al altitudinii. De obicei, echidistanţa se ia E/4
dar poate avea şi valori arbitrare.

Reguli pentru scrierea altitudinilor pe curbele de nivel

 Se foloseşte culoarea sepia(cafenie) ca şi la reprezentarea curbelor de nivel;
 Se întrerupe curba de nivel acolo unde urmează să se scrie cota;
 Baza cifrelor este orientată spre vale;
Ex:

40

110

105

Fig. 3.6. Scrierea altitudinilor pe curbele de nivel

 Pe hărţi în afară de curbe de nivel se utilizează şi puncte cotate în punctele
caracteristice pentru modificarea reliefului, cum ar fi :
- locuri foarte joase sau foarte înalte;
- la schimbările de pantă;
- la intersecţia axelor unor căi de comunicaţii;
- la baza unui semafor de cale ferată;
- la o fîntînă izolată.
Deci, în general, în locuri care pot fi uşor recunoscute în teren.

Proprietăţi ale curbelor de nivel de care se ţine seama la citirea hărţilor

 în lungul unei curbe de nivel se păstrează aceiaşi cotă;
 altitudinea între două curbe de nivel înlăturate este egală cu echidistanţa;
 curbele se pot atinge dar nu se pot intersecta(întretăia) excepţie fac stîncile
aplicate;
 au formă convexă pe dealuri şi concavă pe văi;
 cu cît sunt mai dese cu atît panta este mai mare;
 cu cît sunt mai multe cu atît altitudinea este mai mare şi cu cît sunt mai mari
cu atît altitudinea este mai mică cu condiţia ca echidistanţa să fie aceiaşi.

 Metoda hipsometrică (prin tente de culoare)

La baza acestei metode stă utilizarea curbelor de nivel, cu colorarea spaţiului
dintre ele cu diferite tente de culoare explicate în legendă şi care semnifică variaţia
reliefului. Colorarea se face după următorul principiu: cu cît altitudinile sunt mai
mari, cu atît culoarea este mai întunecată.
Ex:
albastru(mări) →deschis sau închis ≤0m
verde închis → 0÷50m
verde deschis → 50÷100m
galben → 100 ÷200m
maro deschis → 200÷500m
Metoda este folosită pentru hărţi la scări mici şi poate fi aplicată cu succes în
combinaţie cu metoda umbrelor. Pe multe hărţi relieful se reprezintă combinat cu
ajutorul curbelor de nivel a tentelor hipsometrice şi a punctelor cotate astfel încît
permit determinarea altitudinilor.

 Metoda stereoscopică (metoda anaglifelor)

Formele de relief se reprezintă prin curbe de nivel, umbre sau combinat, trasate
în culori diferite. Ex: cu roşul şi albastru. Privirea acestor hărţi cu ochelari cu
lentile de diferite culori ( ex: cu o lentilă roşie şi una albastră), se obţine o imagine
tridimensională a reliefului (imagine stereoscopică).

 Metoda hărţilor în relief

 Relieful se reprezintă cu ajutorul punctelor cotate şi al curbelor de nivel pe un
material de bază care poate fi uşor modelat (folii de material plastic cu o anumită
compoziţie şi o anumită grosime).
Foliile sunt supuse unor operaţii de vacuumare în maşini speciale cu ajutorul
cărora se obţine imaginea în relief a terenului reprezentat. Pentru o expresivitate
mai mare harta se colorează prin acelaşi procedeu ca la metoda hipsometrică. Scara
altitudinilor pe hărţile în relief este mai mare de obicei, de 10 ori mai mare decît
scara în plan.
Prin oricare dintre metodele enumerate s-ar face reprezentarea, aceasta trebuie să
îndeplinească următoarele cerinţe:
- reprezentarea să fie expresivă şi să nu altereze celelalte elemente de conţinut
ale hărţii;
- formele de relief să fie redate fidel şi să păstreze poziţia lor planimetrică;
- reprezentarea să fie astfel executată, încît să permită determinarea cotelor
diferitelor puncte şi înălţimile lor relative.
Elementele reliefului se desenează pe hărţi de regulă în nuanţe de culori maro.
În cazul formelor de relief cu pante mai mari de 450 se utilizează metoda
haşurilor.

3.2.5 Reprezentarea localităţilor

Localităţile se reprezintă astfel încît să rezulte o serie de caracteristici ale

acestora:
• forma exterioară (conturul) şi structura interioară;
• caracterul şi densitatea construcţiilor în diferite cvartale;
• importanţa administrativă, economică şi numărul de locuitori(în oraşe) sau
numărul de case în localităţile rurale.
În cazul reprezentărilor la scări mari pot fi redate toate elementele unei localităţi,
începînd cu reţeaua stradală şi terminînd cu clădirile de locuit. Pe măsura
micşorării scării, detaliile mici din interiorul localităţilor se elimină în funcţie de
importanţa lor pentru harta dată.
Reprezentarea localităţilor pe hărţile topografice se poate face prin mai multe
metode:
 prin reprezentarea amănunţită a tuturor elementelor localităţii (străzi,
cvartale, clădiri etc.);
 prin sisteme de cvartale, străzi principale, clădiri principale etc. (pentru hărţi
la scara 1: 25 000);
 prin reprezentarea conturului localităţii şi umplerea lui cu haşuri sau culori;
Ex:

 prin utilizarea semnelor convenţionale în afara

scării(cercuri cu dimensiuni diferite).
Ex:
 În funcţie de posibilităţile scării, reprezentarea elementelor unei localităţi se face
în următoarea ordine:
 obiectele care necesită o precizie de reprezentare maximă (construcţiile care
servesc ca repere de orientare);
 conturul exterior al construcţiilor;
 elementele care determină structura generală a localităţii (marile magistrale
care corespund cu direcţia şoselelor principale care intră şi ies din oraşe,
străzile principale);
 străzile de categorii inferioare, construcţiile din interiorul cvartalelor, spaţiile
verzi etc.
Pe hărţile pînă la scara 1: 50 000 inclusiv, se reprezintă toate localităţile cu
caracteristicile lor principale.
Începînd cu hărţile la scara 1: 100 000 şi mai mici unele părţi din localităţi care
îngreunează reprezentarea sau chiar unele localităţi se exclud în întregime.
Au prioritate localităţile situate în nodurile de cale ferată, cele dispuse în lungul
marilor magistrale, în trecătorile montane, cele situate lîngă frontierele de stat,
centrele de comune, localităţile istorice etc.
La reprezentarea localităţilor prin cercuri este necesar ca acestea să fie
amplasate în raport cu poziţia precisă a altor elemente (rîuri, forme de relief, căi de
comunicaţii).
După reprezentarea şi generalizarea localităţilor, se trec denumirele lor, care
completează caracterizările fiecărei localităţi. Inscripţiile trebuie să corespundă cu
importanţa localităţii şi cu numărul de locuitori al acesteia. Ele trebuie dispuse
astfel pe hartă, încît să nu dea loc la interpretări de apartenenţă.
Reprezentarea localităţilor duce la încărcarea hărţii atît din punct de vedere
numeric(număr de localităţi pe unitatea de suprafaţă, de ex. pe 1 cm2) precum şi
din punct de vedere grafic.
O încărcare prea mare a hărţii cu localităţi, poate influenţa în mod negativ
posibilităţile de citire a acesteia.

3.2.6 Reprezentarea căilor de comunicaţii

Reprezentarea căilor de comunicaţii pe hărţile topografice se face în

următoarea ordine:
- magistralele feroviare;
- autostrăzile;
- drumurile naţionale;
- drumurile de de categorii inferioare.
De regulă, pe hărţile la scări mari se reprezintă aproape toate categoriile de
drumuri. Pe hărţile la scări mai mici intervine problema alegerii drumurilor care se
vor reprezenta. În zonele cu o densitate mare a căilor de comunicaţii, unele
porţiuni de şosele sau de cale ferată de lungimi mici sunt excluse de la reprezentare
pe hărţile la scările 1: 500 000 şi 1: 1 000 000.
Reguli de selecţie a drumurilor:
- se aleg drumurile care realizează legăturile cele mai scurte între localităţi;
- să se realizeze legături între toate categoriile de drumuri cu accesibilitate
maximă;
- să nu se depăşească o densitate (cm/cm2) în funcţie de scara hărţii, la scări
mici densitatea este de 2 cm/cm2.
La reprezentarea căilor de comunicaţie trebuie să fie redate corect configuraţia
acestora.
Odată cu reţeaua căilor de comunicaţie pe hartă se reprezintă şi unele
construcţii anexe care o deservesc. Alegerea acestora este făcută în funcţie de
importanţa lor, de scară şi de particularităţile teritoriului.
Reprezentarea căilor de comunicaţii este însoţită şi de o serie de inscripţii
(cifre) care completează unele caracteristici.
1: 5 000 1: 10 000

10 (12) As
10 – lăţimea părţii carosabile, în m
12 – lăţimea şoselei din şanţ în şanţ, în m
As – materialul de acoperire, asfalt

12 (60 )
90

12 – lăţimea podului, în m
60 – lungimea podului, în m
90 – tonajul maxim admis

3.2.7 Reprezentarea elementelor de sol şi vegetaţie

Toate hărţile topografice conţin elemente de sol şi vegetaţie, detaliate în funcţie

de scară, de importanţă economică şi de alte criterii.
Din categoria elementelor de vegetaţie fac parte:
- pădurile;
- tufărişurile;
- lăstărişurile;
- pepinierele;
- grădinile de pomi fructiferi(livezi);
- viile, etc.
Din categoria elementelor de sol fac parte:
- mlaştinile;
- dunele de nisip;
- terenurile pietroase, argiloase, nisipoase etc.
 Reprezentarea acestor elemente se face prin semne convenţionale şi inscripţii
ajutătoare precum şi prin colorare în anumite nuanţe.

3.2.8 Reprezentarea frontierelor şi limitelor politico-administrative

O deosebită atenţie se acordă frontierelor de stat. Reprezentarea frontierelor se

execută după materialele comisiilor guvernamentale (hărţi, albume) precum şi
după alte materialele oficiale (tratate). În funcţie de scară, se trasează şi limitele
unităţilor administrative (judeţe, comune).

3.2.9 Scrierea hărţilor şi amplasarea denumirilor pe hărţi

 Transcrierea denumirilor pe hărţi.

În multe ţări există comisii de nomenclatură geografică pentru rezolvarea
acestei probleme. Acest lucru este necesar deoarece, una şi aceiaşi denumire apare
scrisă diferit într-o serie de publicaţii.
Ca metodă de rezolvare a acestei probleme, s-a stabilit că pe foaia hărţii
internaţionale la scara 1: 2 500 000 denumirele din interiorul cadrului să fie scrise
cu litere din alfabetul latin şi să se redea sub formă oficială a fiecărui stat. În statele
în care se foloseşte alt alfabet se utilizează tot alfabetul latin prin transliterarea
oficială.
De exemplu: Athinai – Atena
Hellas – Grecia
Türkiye – Turcia
Anadola - Anatolia
O altă posibilitate este că, denumirile apar în formă oficială, iar în paranteză se
scrie denumirea în limba română.
De exemplu: London (Londra)
Pentru scrierea denumirilor pe hărţi se folosesc cinci caractere de litere.
Denumirile pe hărţi nu trebuie să supraîncarce harta, ele se amplasează în
locurile cele mai libere, făra a intersecta desenul sau conturul altor elemente cu
respectarea înălţimei literelor şi lungimea inscripţiilor.
 Amplasarea denumirilor pe hărţi
Pentru amplasarea denumirelor pe hărţi se iau în vedere două aspecte:
- poziţia denumirilor faţă de obiectul la care se referă;
- orientarea scrierii.
• Denumirile pentru localităţi
Pentru localităţi situate la graniţă denumirea se trece pe teritoriul statului căruia
îi aparţine.
Orientarea denumirii localităţilor este pe direcţia west-est. Pe hărţi la scări mici
denumirile se trec de-a lungul paralelelor.
 • Denumirile pentru hidrografie (hidronime)
Se scriu de asupra fluviilor sau a rîurilor pe porţiunea lipsită de detalii, urmărind
sinuozităţile cursurilor de apă. Direcţia de scriere nu coincide întodeauna cu
direcţia de curgere a apei.
Denumirile oceanilor, mărilor şi ale lacurilor mari sunt dispuse după o linie uşor
curbată şi orientată după axa de cea mai mare întindere. În funcţie de amplasarea
într-unul din cele patru cadrane denumirile se scriu ca în figura de
mai jos: N

II I

W E

III IV

Fig. 3.7. Amplasarea denumirelor S conform celor patru cadrane

Pentru lacurile mici denumirele se scriu în dreapta. Pentru insulile mari şi

mijlocii denumirele se scriu la fel ca la oceane, iar pentru insulele mici denumirea
se scrie în dreapta pe direcţia paralelelor. Pentru grupuri de insule şi arhipelaguri
denumirea se scrie după o linie curbată amplasată de asupra sau de desuptul lor.
• Denumirile formelor de relief ale uscatului (oronime)
Se amplasează pe linia de cea mai mare pantă şi se scriu cu litere legate, dacă
suprafaţa este mică sau cu litere egal distanţate în limita suprafeţei, cînd acesta este
mare.
Denumirile văilor, pasurilor şi ale vîlcelilor se scriu la fel ca şi denumirile
apelor. Denumirile cîmpiilor se scriu pe întreaga lungime a acestora orientată
conform cu direcţia scrierii în cele patru cadrane.
• Denumirile diviziunilor administrative şi ale culturilor
Se scriu orizontal cu litere spaţiate egal. Denumirile pădurilor se scriu, de
preferinţă orizontal. Denumirele ţărilor vecine se scriu pe porţiunea de învecinare,
astfel încît literele să nu acopere elementele hărţii.
Cotele se scriu orizontal. Denumirele vîrfurilor se trec paralel cu acestea în
partea dreaptă.

3.3 Generalizarea cartografică

 Planurile şi hărţile topografice nu conţin toate elementele care se găsesc în
natură în zona respectivă. Pe ele sunt reprezentate numai obiectele mai importante,
cu caracteristicile lor principale. Reprezentarea lor este realizată prin intermediul
generalizării. Generalizarea constituie un proces complicat, în cadrul căruia
scoaterea în evidenţă a particularităţilor unor obiecte şi fenomene specifice unei
anumite hărţi se face în dauna altora, care au o semnificaţie mai mică pentru harta
respectivă. Cu alte cuvinte, în cadrul generalizării se pune problema ca din
multitudinea de obiecte şi fenomene ce se referă la o anumită zonă, să fie selectate
şi reprezentate numai cele mai importante.
 Etapele generalizării cartografice
1. Selecţia.
Din multitudinea de obiecte sau fenomene de acelaş gen care se referă la o
anumită zonă în funcţie de scara şi destinaţia hărţii se selectează şi se reprezintă
numai cele mai importante.
De exemplu: Pentru reprezentarea rambleelor şi debleelor:
- pe hărţile la scara 1: 5 000 se reprezintă numai acelea care au înălţimea
∆h ≥ 0,5m;
- pe hărţile la scara 1: 10 000 → ∆h ≥ 1m;
Pe hărţile la scara 1: 25 000 se reprezintă trei categorii de mlaştini, pe cînd la
scara 1: 100 000 toate mlaştinile se reprezintă cu acelaş semn convenţional.
La scara 1: 25 000 casele se reprezintă izolate, iar 1: 100 000 se reprezintă în
cvartale.
2. Schematizarea.
Este un proces de simplificare a formei unui obiect geografic dar cu păstrarea
tuturor indicilor principali şi reflectarea tuturor particularităţilor individuale.
De exemplu: Un detaliu sub formă sinuoasă (rîu) poate apărea pe hartă prin
linie frîntă.
3. Armonizarea elementelor.
Între elementele reprezentate pe hartă trebuie respectată o anumită corelaţie.
De exemplu: Între hidrografie şi relief, între curbe de nivel şi puncte cotate.

Dintre factorii care influenţează într-o măsură mai mare generalizarea se

menţionează:
 Destinaţia hărţii.
Aceasta determină conţinutul şi constituie factorul esenţial în generalizare. În
funcţie de scopul hărţii se stabilesc obiectele şi fenomenele precum şi gradul lor de
reprezentare pe harta respectivă.
De exemplu: O hartă geografică destinată informării ştiinţifice este mult mai
detaliată decît o hartă geografică destinată procesului didactic.
 Scara hărţii.
Odată cu schimbarea scării se modifică şi încărcarea hărţii. Dacă spre exemplu,
pe un milimetru pătrat de hartă la scara 1: 100 000 sunt reprezentate detaliile care
în natură se desfăşoară pe un hectar, la scara 1: 1 000 000 pe aceeaşi unitate de
hartă trebuie reprezentate detaliile ce se desfăşoară pe un km pătrat. Chiar şi pentru
o persoană neavizată este evident faptul că nu pot fi reprezentate toate detaliile
dispuse în natură pe un km pătrat numai pe un mm pătrat de hartă. Cu cît scara se
micşorează cu atît generalizarea este mai accentuată.
 Particularităţile caracteristice ale teritoriului de cartografiat.
Acestea influienţează nemijlocit reprezentarea şi evidenţierea obiectelor,
întrucît unele şi aceleaşi obiecte au o valoare diferită în funcţie de condiţiile în care
se găsesc. În cazul întocmirii hărţilor pentru zone care diferă în ceea ce priveşte
condiţiile economice şi naturale, generalizarea va fi făcută în mod diferit. După un
studiu amănunţit al zonei de lucru, vor fi scoase în evidenţă legile generale de
dispunere a obiectelor şi indicilor de bază (densitatea, dimensiunile obiectelor,
forma lor, etc.). Ţinînd seama de acestea, zona de cartografiat se împarte în unităţi
de mai multe tipuri asupra cărora generalizarea va interveni în mod diferit.
 Mijloacele de reprezentare a imaginii cartografice.
La întocmirea hărţilor se utilizează mijloace de reprezentare variate: semne
convenţionale, inscripţii, culori etc. Dimensiunile semnelor convenţionale, spre
exemplu, nu exprimă în toate cazurile raportul adevărat dintre obiecte şi
corespondentele lor din natură. La scările mici ele sunt puternic exagerate.
Inscripţiile, de asemenea, ocupă pe hărţile la scări mici o cantitate foarte mare din
suprafaţa utilă a hărţii, ceea ce face ca elementele de conţinut să fie repartizate pe o
suprafaţă limitată.
Toate acestea complică generalizarea şi impun celui care o execută să aibă
cunoştinţe corespunzătoare şi o anumită îndemînare.
 Materialele cartografice utilizate în procesul de întocmire.
Ele au o influenţă apreciabilă asupra generalizării. Această situaţie este
întîlnită, de regulă, la întocmirea hărţilor la scări medii şi mici prin folosirea şi
prelucrarea conţinutului unor hărţi întocmite anterior. Trebuie să se ţină seama de
faptul că hărţile iniţiale au trecut deja prin procesul generalizării şi că de fapt la
întocmirea noilor hărţii are loc o nouă generalizare.
Utilizarea materialelor şi metodelor fotogrametrice uşurează într-o măsură
mare generalizarea, întrucît permit studierea de ansamblu a unei zone mai mari de
lucru, ceea ce printr-o observare vizuală în teren nu se poate realiza.
Generalizarea elementelor de conţinut se face într-o ordine bine stabilită şi cu
mult discernămînt, pentru a nu modifica, trăsăturile de bază ale acestora. Pentru a
veni în sprijinul celor care execută generalizarea, în cadrul planului general de
redactare şi în cadrul instrucţiunilor de lucru se stabilesc o serie de directive
concrete în funcţie de scară şi de densitatea hărţii.

Definitivarea originalului de întocmire

Indiferent de metoda folosită, în finalul etapei de întocmire imaginea

cartografică este transpusă pe suportul originalului de întocmire. După prelucrarea
minuţioasă a conţinutului(inclusiv generalizarea) elementele acesteia se trasează în
tuş, în culori cît mai apropiate de cele care vor fi utilizate la imprimare. La alegerea
culorilor, trebuie să se aibă în vedere ca acestea să apară în procesul de
fotografiere, iar cele de fond să aibă nuanţe neactinice.
 Dacă originalul de întocmire nu va servi şi ca original de editare, atunci se pot
face o serie de concesii aspectului grafic urmărindu-se însă ca precizia de
amplasare a obiectelor din teren să fie corespunzătoare. De asemenea, se va acorda
atenţia cuvenită utilizării semnelor convenţionale. Acestea trebuie trasate la
dimensiunile şi densităţile stabilite, la fel ca şi inscripţiile.

Racordarea originalelor de întocmire

Deoarece hărţile topografice se reprezintă pe mai multe foi trebuie ca imaginea
obţinută după alăturarea lor să fie continuă, deci să existe o racordare între foile
vecine. Pentru a se realiza racordarea între foile vecine se utilizează benzi de
racordare care sunt fîşii cu lăţimea de 2 sau 2,5cm din material transparent pe care
se transpune conţinutul originalului de întocmire de la marginea cadrului interior.
Aceste benzi se suprapun peste cadrul foii vecine. Pentru fiecare foaie se execută
două benzi de racordare şi anume pentru laturile de est şi de sud.
Racordarea pe laturile de nord şi de vest se execută după benzile trapezelor
vecine.

L L L L
1 2 3 4
L L 0 L 0 L 0 L
L L L L

0 0 0 0
5 6 7 8
L L 0 L 0 L 0 L
L L L L

0 0 0 0
9 10 11 12
L L 0 L 0 L 0 L

L L L L

Fig. 3.8. Schema cu dispunerea trapezelor pe baza căreia se stabilesc racordările.

Racordarea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- punctele de trecere ale elementelor de contur trebuie să coincidă pe foile
vecine. Pe benzile de racordare se noteză numele foii de pe care se copiază
şi cea a foii vecine, aceste benzi se păstrează în arhivă pentru eventuale
confruntări:
A´≡ A
A

B
B´≡ B
 Fig. 3.9. Amplasarea benzilor de racordare.

- semnele convenţionale utilizate să fie aceleaşi pe ambele foi;

- generalizarea elementelor cartografice trebuie făcută după aceleaşi principii
pe foile care se racordează.

Capitolul 4 Prelucrarea si manipularea imaginilor rastru

(pag 9-24)
Manual „Tehnologii G.I.S cu Autodesc Map”

Capitolul 5 Achizitia datelor

(pag24-57)

Manual „Tehnologii G.I.S cu Autodesc Map”

Capitolul 6 ÎNTOCMIREA HĂRŢILOR SPECIALE

Hărţile geografice speciale se numesc acelea în care se reprezintă în mod

detaliat numai unul din elementele de conţinut ale hărţilor geografice generale (de
ex. relieful) sau unele fenomene care nu rezultă de pe aceste hărţi (de ex. direcţia
dominantă a vînturilor într-o anumită perioadă, fenomene istorice etc.).
De regulă hărţile speciale conţin marea majoritate a elementelor (de ex.
hidrografia, relieful) ce se găsesc şi pe harta geografică generală însă gradul lor de
detaliere este mult mai redus.
Există o clasificare a hărţilor speciale în funcţie de conţinut:
 hărţi fizico – geografice (spre exemplu: hărţi ale solurilor, geologice,
hipsometrice, geofizice etc.);
 hărţi social – economice ( de ex. hărţi politico – administrative, istorice,
economice etc.);
Clasificarea hărţilor speciale mai poate fi făcută şi după alţi indici (scară,
destinaţie, metodele de reprezentare a elementului de conţinut principal).
Metodele de întocmire a hărţilor speciale pot fi:
- statistice;
- cartografice.

1.1 Metode statistice de întocmire a hărţilor speciale

 Aceste metode sunt utilizate pentru reprezentarea anumitor indicatori statistici,
iar amplasarea lor pe hartă nu este condiţionată de elementele geografice ce se face
în mod arbitrar.
Prezentarea datelor statistice se poate face cu ajutorul diagramei, cartodiagramei
sau cartogramei.
Diagramele sunt reprezentări grafice care se realizează cu ajutorul figurilor
geometrice. Diagramele pot fi simple sau complexe. Au o largă utilizare în
reprezentarea fenomenelor fizice dar mai ales a celor economo-geografice.
Diagramele simple pot fi:
 diagrame în coloane se realizează cu ajutorul unui sistem de axe XOY pe
ordonată notîndu-se scara, iar pe abscisa OX sunt bazele coloanelor care
trebuie să fie egale.
De exemplu: Diagrama pentru reprezentarea producţiei de grîu a trei state:
A, B, C. A = 58 000t; B = 36 000t; C = 15 000t

50000
60 000
40 000
30
20
000
10 000
 diagrama în benzi este
A B C
o inversare a diagramei în coloane, adică pe abscisa
OX se notează scara, iar pe OY se află bazele coloanelor.

 cronograma 10 20 30 40 50 (historiograma)
60
mii t. este
utilizată pentru reprezentarea evoluţiei în timp a fenomenelor. Utilizează
sistemul de coordonate XOY, pe abscisă se reprezintă timpul la care ne
referim iar pe ordonată scara.

500 %

400

300

200

100
1974 1976 1978 1980 1982
  diagrama prin patrate în acest caz indicatorii statistici se consideră egali cu
suprafaţa unor patrate.
De exemplu: Reprezentarea a trei teritorii: A = 40 000 km2; B = 90 000 km2;
C = 160 000 km2
a)

C B A
b)
C

A
sau patratele pot fi aşezate astfel:

 diagrama C pri cercuri proporţionale

A B C
a) b)

d)
c)

Observaţie: haşurarea sau colorarea se face în sens crescînd

astfel încît cu cît fenomenul este mai important cu atît trebuie să fie reprezentat
mai accentuat.
Diagramele complexe sau structurale pot fi:
 diagrama prin sectoare circulare
Exemplu: Reprezentarea investiţiilor pe ramuri economice.

- industrie 52,2%
7,4%

- agricultură 16,4%
8,1%

52,2% - transport 11,1%

11,1%

- gospodării comunale şi locuinţe 8,1%

16,4%
- învăţămînt, cultură, sănătate 3,8%

- celelalte ramuri 7,4%

  diagrama prin dreptunghi
100%

80 80

60

40

20

0 diagrama polară – utilizează coordonate


polare şi este utilizată frecvent în climatologie.
Exemplu: Variaţia temperaturii lunare în decurs de 1an în raport cu media
anuală.

Ianuarie - 80
110 70 80
Februarie - 60
Martie - 120
60
I
Aprilie - 160
150
XI Xii
II
120 Mai - 180
X III Iunie - 200
IV Iulie - 210
IX
August - 230
170 160
V
Septembrie - 180
VIII Octombrie - 150
VII VI Noiembrie - 110
180 Decembrie - 70
230
Media anuală – 14,50
200
210

 piramida structurală – se foloseşte pentru reprezentarea grafică a distribuţiei

populaţiei pe sexe, pe vîrstă, grupuri de vîrste.
ani
100
90
bărbaţi 80
femei
70
60
50
40
30
20
10
0
200 mii 150 100 50 0 0 50 100 150 200 mii

cartograma – este un procedeu de caracterizare cantitativă a unui element.
La utilizarea cartogramelor suprafeţele unităţilor teritoriale se haşurează într-un
anumit mod, în conformitate cu valoarea medie a unui indice. Cartograma se
foloseşte pentru redarea indicilor relativi (spre ex. procentul ce-l ocupă culturile
 agricole pe o anumită suprafaţă la un moment dat). În exemplu considerat nu se
indică suprafaţa culturilor agricole în expresie absolută(în ha). Indicele
cantitativ de dezvoltare relativă a fenomenului reprezentat este dat cu ajutorul
unei scale gradate. Fiecare gradaţie a scalei este haşurată sau colorată în mod
corespunzător. Densitatea scalei creşte odată cu creşterea indicelui ce
caracterizează gradul de dezvoltare a fenomenului reprezentat. Scala gradată
este dată în legendă pentru a putea citi cu uşurinţă reprezentarea.
 cartodiagrama – constituie o metodă de reprezentere pe hartă a indicilor
cantitativi ai unui fenomen. Indicii cantitativi în acest caz sunt redaţi în
expresie absolută(ha, km2, kg). Teritoriul la care se referă fenomenul studiat
este împărţit în unităţi de un anumit ordin administrativ iar în cadrul acestor
unităţi se amplasează nişte diagrame ale căror dimensiuni corespund cu
mărimea indicelui ce caracterizează fenomenul. Diagramele utilizate au
diverse forme:
- figuri geometrice plane (cercuri, pătrate, triunghiuri)
- corpuri geometrice (cuburi, sfere etc.).

1.2Metode cartografice de întocmire a hărţilor speciale

Reprezentarea şi amplasarea fenomenelor şi proceselor se fac în mod geografic

cu exactitate şi în dependenţă de o serie de factori fizico-geografici şi economico-
geografici.
Există mai multe metode cartografice:
1. Metoda semnelor , utilizată pentru localizarea unor obiecte sau fenomene.
Fiecare obiect sau fenomen este redat printr-un semn convenţional în afara
scării (localităţii, exploatării miniere, centrale electrice etc.). Aceste semne
au forme variate şi culori diferite. Prin dimensiunile semnelor, pot fi redaţi şi
indicii cantitativi ai obiectului sau fenomenului cartografiat. Cel mai adesea
se utilizează semnele geometrice (cercuri, triunghiuri) sau combinaţii ale
acestora cu litere.
2. Metoda arealelor este utilizată pentru reprezentarea unor fenomene care au
o dispunere împrăştiată pe cuprinsul unui anumit teritoriu.
Exemplu: Arealul unor anumite specii de plante sau de animale. Aceste două
exemple reprezintă un areal cu caracter relativ.
Exemplu:Arealul zăcămintelor de petrol, acesta este un areal absolut(precis).
Suprafaţa la care se referă fenomenul sau elementul considerat este
delimitată printr-o linie curbă închisă, iar conturul se haşurează, se colorează
sau se completează cu anumite inscripţii sau semne. La utilizarea metodei
arealelor se presupune că în interiorul zonelor delimitate fenomenul
considerat nu are o răspîndire uniformă.
3. Metoda fondului calitativ, constă în scoaterea în evidenţă pe hartă specială a
elementelor de acelaşi gen sau a celor care se deosebesc între ele.
Contururile de acelaşi tip se colorează sau se haşurează în acelaşi mod şi
alcătuiesc fondul hărţii pe care se amplasează indici suplimentari(semne
diferite). Prin această metodă se întocmesc hărţile botanice, pedologice ş.a.
4. Metoda liniilor (de mişcare sau dinamice), se utilizează pentru
reprezentarea dinamicelor fenomene şi proceselor fizico-economico-
geografice prin linii, săgeţi şi altele. Limitele de mişcare pot fi:
- precise, urmăresc exact traseul pe care se face mişcarea.
- schematice, unesc punctul de plecare cu cel de sosire.
Grosumile diferite ale liniilor scot în evidenţă deosebirele calitative ale
fenomenelor.
Tot linii de mişcare sunt şi liniile care arată tendinţa de producere a unui
fenomen.
Exemplu: Evoluţia unui meandru, regresia limitelor pădurilor, evoluţia
limitelor ţărmurilor etc.
Evoluţia unui meandru reprezentat prin linii de mişcare.

5. Metoda izoliniilor, constă în unirea punctelor de aceleaşi valori ale unor

fenomene care pot fi măsurate.
Pe hartă trebuie să existe puncte de valori cunoscute.
Exemple de izolinii: curbe de nivel, izoterme, izobare, izofreate, izodense(cu
densitate egală), izocrone(puncte în care se produce un fenomen de acelaşi
tip), izonefe(cu aceiaşi nebulozitate), izobate(cu aceiaşi adîncime),
izogone(cu aceiaşi declinaţie magnetică).
6. Metoda punctelor, se foloseşte pentru reprezentarea unor elemente sau
fenomene fizico-geografice şi economo-geografice, care nu au o răspîndire
continuă, putîndu-se reda repartiţia geografică şi cantitatea unui fenomen.
Punctele pot fi dispuse real(redau localizarea precisă ale fenomenului) şi
uniform. Valorile punctelor diferă în funcţie de scară.
Exemplu: Un punct de 1mm2 la scara 1: 100 000 înseamnă 10 000 m2 pe
teren=1ha., iar la scara 1: 10 000 000 va rezulta 100km2.
Punctele pe o hartă pot avea valori egale şi în acest caz numărul lor exprimă
repartiţia lor cantitativă sau pot avea valori diferite şi în acest caz trebuie
specificate în legendă. Punctele trebuie să exprime valori rotunde, de
exemplu 1, 2, 3, ......10, 100, 1000.
Această metodă se utilizează de obicei, în geografia economică. Suprafaţa
hărţii pe care se reprezintă nu trebuie să fie încărcată pentru a nu se produce
confuzii.

- 100 locuitori
- 200 locuitori

-500 locuitori
-1 000 locuitori