Sunteți pe pagina 1din 34

Paleontologie aplicata, taphonomie, stratigrafie secventiala si reconstituiri de paleomedii

depozitionale in platformele carbonatice – note de curs


Conf. Dr. Iuliana Lazăr

Obiectivele cursului:
Prezentarea unor studii complexe, multidisciplinare de ordin, paleontologic, taphonomic,
sedimentologic, geochimic și mineralogic asupra unor secvenţe carbonatice cu valoare de repere
lito- și biostratigrafice în stratigrafia secvenţială, utilizând o metodologie de cercetare în
concordanţă cu exigenţele impuse de studii similare, recent realizate pe plan internaţional.
Asfel de studii pot conduce la obţinerea unor informaţii cu privire la evoluţia în timp a
bazinelor de sedimentare, informaţii care ne ajută la estimarea cât mai exactă a factorilor
limitativi de mediu din anumite momente în cadrul mediilor de sedimentare şi mai ales cu privire
la procesele care au influenţat evoluția în timp a comunităţilor de organisme asociate.
Rezultatele obţinute in urma acestor studii conduc la conturarea unor modele de evolutie
tectono-sedimentara a platformelor carbonatice care s-au dezvoltat pe parcusrsul Mesozoicului in
cadrul arealului Nord Peritethysian corespunzator regiunilor carpatice. Modelele obtinute sunt
utilizate in completarea schemelor de reconstructii paleobiogeografice a diferitelor domenii
geotectonice (e.g. Domeniul Getic şi Domeniului Danubian în cadrul evoluţiei Tethysului
Central în timpul Jurasicului şi Cretacicului inferior şi la evaluarea evenimentelor produse la
scara globală, marcate prin extensiunea zonei centrale a domeniului Nord Atlantic în intervalul
Jurasic – Cretacic inferior.

Tematici abordate in cadrul cursului:


1. Notiuni generale de Paleontologie aplicata: Biostratigrafie / Taphonomie şi Stratigrafie
Secventiala / Paleoecologie
2. Metodologia de cercetare
3. Medii particulare de sedimentare carbonatică:
3.1. Structuri de tip carbonate mud-mound – notiuni generale; studiu de caz: Lazăr, I.,
Panaiotu , C.E., Grigore, G., Sandy, M. R., Peckmann, J., 2011. An unusual brachiopod
assemblage in a Late Jurassic (Kimmeridgian) stromatactis mud-mound of the Eastern
Carpathians (Hăghimaş Mountains), Romania.
3.2. Niveluri stratigrafice condensate si discontinuitati asociate in cadrul
platformelor carbonatice epicontinentale: analiza multidisciplinara si interpretarea
evolutiei mediilor depozitionale in context tectonic regional si global
3.2.1. Definitii si clasificari;
3.2.3. Microfaciesuri;
3.2.4. Diageneza;
3.2.5. Taphonomia nivelurilor condensate si procese de condensare;
3.2.6. Bioincrustare, bioeroziune si interactiunea dintre microbialite si metazoare in
medii/micromedii depozitionale particulare;
3.2.7. Geochimie si Mineralogie
3.2.8. Reconstituiri de paleomedii de sedimentare în domeiul marin / Interpretarea evolutiei
tectono-sedimentare a zonelor studiate (Studii de caz):
- Grădinaru, M., Lazăr, I., Bucur,I.I., Săsăran,E., Grădinaru,E., Ducea,M.N., Andrăşanu, A. (in
preparation). Deciphering the geological records of the Early Cretaceous drowning events on the
Getic carbonate platform (Southeastern Carpathians, Romania)
- Lazăr, I., Grădinaru , M., Petrescu, L., 2013. Ferruginous microstromatolites related to Middle
Jurassic condensed sequences and hardgrounds (Bucegi Mountains, Southern Carpathians,
Romania).
- Lazăr, I., Grădinaru ,M., Grigore, D.. (in preparation). Taphonomy and paleoecology of
invertebrate assemblages from Middle-Upper Jurassic condensed sequences and hardgrounds of
Leota ridge (Bucegi-Rucar zone, South Carpathians, Romania)
- Lazăr, I., Grădinaru ,M., 2014. Paleoenvironmental context and paleoecological significance of
unique agglutinated polychaete worm tube– ferruginous microstromatolite assemblages from the
Middle Jurassic of the Southern Carpathians (Romania).
- Lazăr, I., Grădinaru ,M., Petrescu, L. (in preparation). Microbialites – metazoans interactions
through the Middle-Upper Jurassic transition (Rucăr-Bran zone, South Carpathians, Romania)
- Lazăr, I., Krobicki, M., Grădinaru, M., Popa, M. E. (in preparation) - Jurassic – Early
Cretaceous evolution of passive margin of the Moesian plate (Danubian Unit, Romanian
Carpathians)
- Lazăr, I., Grădinaru, M., Săsăran, E., Popa, M. E. (in preparation) Spectacular Frutexites-
stromatolites assemblages in the Middle-Upper Jurassic Ammonitico Rosso of the Southern
Carpathians (Romania)

4. Izvoare hidrotermale şi emisii de hidrocarburi: Medii depozitionale / Roci carbonatice


asociate / Faune asociate / Ecolgie şi Paleoecologie; Studiu de caz: Sandy, M.R., Lazăr, I.,
Peckmann J., Birgel D.,Stoica, M., Roban R.D., 2012. Methane-seep brachiopod fauna within
turbidites of the Sinaia Formation, Eastern Carpathian Mountains, Romania.
Tematica 1. . Notiuni generale de Paleontologie aplicata: Biostratigrafie / Taphonomie şi
Stratigrafie Secventiala / Paleoecologie

Palentologia reprezintă o stiinţă aplicată în Stratigrafie şi Geologie, prin utilitatea fosilelor


în interpretarea succesiunilor geologice. Cea mai raspandita aplicatie a Paleontologiei o
reprezintă datarea si corelarea chronostratigrafică a stratelor de roci sedimentare in functie de
conţinutul fosil. Datele taphonomice, paleobiologice si biochronologice sunt extrem de
importante pentru interpretarea relatiei dintre spatiu si timp inregsitrata in rocile sedimentare
fosilifere. Astfel, datele oferite de studii multidisciplinare de Paleontologie aplicata
(Taphonomie, Paleobiologie, Biostratinomie) Sedimentologie, Mineralogie, Geochimie,
Stratigrafie secventiala sunt extrem de importante ele fiind concretizate in date biostratigrafice,
chronostratigrafice si geochronologice. Mai mult, datele oferite de studiile de Paleontologiea
aplicată sunt valorificate in interpretarile paleoecologice si in reconstituirea paleomediilor de
sedimentare.

Taphonomia (gr. taphos = ingropare; nomos = lege) se referă la studiul proceselor care au loc
după moartea organismelor până când acestea devin fosile (dacă devin fosile!). Procesele
tafonomice se referă la biostratinomie, descompunere, diageneză, incrustare şi bioeroziune
produsă de către sclerobionţi. Termenul „taphonomie” a fost definit în 1940 de către Efremov,
ca reprezentând “studiul tranziției entitatilor biologice din biosferă în litosferă”.
Fernández-López et al. (1991, 1994, 2000, 2011) completează definitia taphonomiei prin studiul
proceselor dinamice de modificare a proprietăților originale alte tuturor componentelor unei
acumulări de organisme fosile.
De invatat pentru examen lucrarea: Sixto Rafael Fernández López (2011). Examples of
reelaborated ammonites atasata in format PDF.
Fig. X. Modelul taphonomic de conservare în stare fosilă a ammonoideelor
(Fernández-López, 1991, 2000, 2011)

Biostratinomia – se referă la reconstituirea istoriei conservării în stare fosilă, incluzând procesle


dinainte şi după îngroparea propriu-zisă a organismelor în sedimente (Clarkson, 1998).
Procese înainte de îngropare: transport, distrugeri fizice, chimice sau biologice ale structurilor
scheletice, ataşarea epifaunei, etc.
Procese după îngropare: bioturbaţii produse de organismele infaunale, detritivore care
scormonesc sedimentul; perturbaţii ale structurii iniţiale a sedimentelor produse de către curenţi.

Diageneza reprezintă totalitatea modificărilor fizice, chimice şi/sau biologice la care sunt supuse
sedimentele imediat după depunerea iniţială, în timpul litificării şi după litificare (fără să
includem aici fenomenele de alterare şi metamorfism). Aceste modificări au loc la presiuni şi
temperaturi relativ scăzute şi conduc de regulă la modificări ale mineralogiei şi texturii inţiale ale
sedimentelor.

Paleoecologia se referă la studiul organismelor fosile în relaţie cu mediul lor de viaţă. Toate
organismele sunt adaptate la mediul lor de viaţă care este caracterizat prin anumiţi factori
limitativi de mediu (substrat, temperatura, salinitate, presiune, gradul de turbulenţă al apelor,
cantitatea de nutrienţi în suspensie, gradul de luminozitate). Analiza parametrilor paleoecologici
pe parcursul timpului geologic a constituit baza unor modele de paleomedii geobiologice si a
unor modele de evoluţiei a ecosistemelor planetei.
Exista totuşi o serie de constrângeri in toate investigaţiile de ordin paleoecologic. De foarte
multe ori organismele fosile nu sunt conservate în mediul lor original de viaţă. Părţile moi ale
organismelor sau organismele care nu au structuri scheletice sunt distruse de către necrofagi, iar
apoi părţile dure (scheletice) pot fi transportate pe distante mai mici sau mai mari sau ppot fi
chiar distruse daca rămân expuse în mediul aerian sau mediul subacvatic.
Studiile paleoecologice trebuie sa aiba la baza studii taxonomice detaliate.
Deşi studiile paleoecologice se bazează pe principiul uniformitarismului, anumite ecosisteme
s-au modificat de-a lungul timpului geologic, ca de altfel şi modurile de viaţă şi habitele multor
organisme. Cu toate acestea câteva principii de bază rămân nechimbate:
- Organismele sunt adaptate pentru, şi limitate la, un mediu particular care poate fi foarte
larg sau foarte restrictiv;
- Organismele sunt adapate unui anumit mod de viaţă şi toate au anumite forme de
interdependenţă directă sau indirectă cu alte organisme din acelaşi mediu de viaţă.

Paleoecologia are doua mari domenii de studiu: Paleoautoecologia (studiul ecologiei unui
singur organism) şi Paleosinecologia (studiul ecologiei unei comunităţi sau unei asociaţii de
organisme).
In cazul studiilor de paleoautoecologie, funcţiile unor organisme fosile sunt stabilite prin analogii
(caractere a două sau mai multe organisme care superficial sunt similare ca formă sau
morfologie, dar care au origini diferite) sau homologii (carcater derivat care apare o singură dată
pe parcursul evoluţiei unui grup de organisme = apomorphie), cu organisme actuale sau prin
tehnici experimentale sau de reconstituri. Cu toate acestea dovezile geologice reprezintă testul
principal al acestor comparaţii şi reconstituiri (Benton and Harper, 1997).

Majoritatea taxonilor care trăiesc într-o comunitate de viaţă nu se conservă deobicei în stare
fosilă. Cel mai mare potenţial de conservare îl prezintă organismele care au în constituţia lor o
structură scheletică. Adesea, numeroşi taxoni sunt mai degrabă identificaţi în ansamblurile
moarte, decât în comunităţile din timpul vieţii. Cel mai adesea se conservă organismele
suspensivore şi cele infaunale. Cea mai bună estimare a compoziţiei unei comunităţi de viaţă se
face mai degrabă prin măsurarea biomasei, decât prin calculul numeric al abundenţei sau
diversităţii.
Toate aceste constrângeri de ordin tafonomic trebuie atent studiate in orice analiză
paleoecologică semnificaţia lor fiind puternic influenţată de metodologia de probare.

Identificarea caracterului allohton sau autohton a diferitelor ansambluri fosiliefere


corespunzătoare mediilor depoziţionale acvatice se realizează pe baza unor observaţii detaliate
efectuate în aflorimente.
Caracterul autohton al asociaţiilor fosile este indicat de:
- absenţa urmelor de transport şi a acţiunii mecanice asupra cochiliilor;
- integritatea elementelor scheletice, mai ales în cazul celor fragile (de exemplu păstrarea
în conexiune a celor două valve);
- conservarea deosebit de bună a elementelor de ornamentaţie sau a altor caractere
morfologice ale cochiliilor cum ar fi: impresiuni ale ligamentului, dentiţia, impresiuni ale
muşchilor adductori, etc.
- coexistenţa diferitelor stadii de dezvoltare ale indivizilor în cadrul unei populaţii
monospecifice sau polispecifice;
- abundenţa stadiilor juvenile, rezultată în urma unei mortalităţi în masă, care s-ar fi putut
produce imediat după procesul de eclozare.
Aceste observaţii vor fi completate cu informaţii de ordin sedimentologic care pot confirma
faptul că organismele nu au fost supuse unor acţiuni de transport sau remaniere după moartea
acestora (absenţa urmelor de curenţi, a suprafeţelor de eroziune, etc.).
O atenţie deosebită trebuie acordată posibilităţii existenţei unor forme pseudoplanctonice,
deoarece în cazul în care suportul flotant (alge sau trunchiuri de copaci, etc.) nu este conservat
prin fosilizare, organismele acumulate pot simula asociaţii bentonice, conducând astfel la
interpretări eronate asupra factorilor dominanţi într-un mediu.

Caracterul allohton al asociaţiilor fosile este indicat de:


- orientarea cochiliilor sub acţiunea unor curenţi, eventual unidirecţionali;
- sortarea granulometrică a elementelor scheletice;
- gradul de conservare al cochiliilor;
- indici de reciclare,
- incompatibilităţi ecologice, etc.
Dupa cum arata Boucot (1981), un studiu paleoecologic este incomplet fara un studiu pertinent al
rocii sedimentare ce găzduieşte resturile fosile. Acesta ofera date privind parametrii mediului
fizic, de viaţă al organismelor: temperatura, salinitate, continut in oxigen, batimetrie, turbulenta
si hidrodinamism, turbiditate, etc., precum si privind conditiile de sedimentare prezente in acest
domeniu. Astfel, in cadrul studiilor de paleoecologie, se considera absolut necesara efectuarea
unor analize detaliate ale litofaciesului, pentru ca informatiile furnizate sa poata fi corelate cu
cele oferite de studiul resturilor fosile.
Datele pe care le putem obţine din cadrul asociaţiilor de faune fosile sunt fragmentare. De obicei
organismele cu corpul moale neprotejat de cochilie, nu se păstrează în stare fosilă decât în
condiţii excepţionale, iar în cadrul comunităţilor marine, aceste organisme totalizează
aproximativ 66% din speciile prezente (Gall, 1995). Pe de altă parte, în ceea ce priveşte
organismele bentonice cu structuri scheletice mineralizate, se estimează faptul că numai o treime
din aceste specii sunt susceptibile de a se fosiliza. S-a convenit astfel să se analizeze cu foarte
mare atenţie multiplele etape care conduc la geneza zăcămintelor fosilifere pentru a putea aprecia
importanţa şi natura informaţiilor pierdute.
Diferite procese determină concentraţii mari de organisme moarte care stau la originea
zăcămintelor fosilifere. Acţiunea acestora se poate exercita pe durate de timp mai lungi, afectând
astfel mai multe generaţii, sau dimpotrivă, acţionează foarte rapid, determinând o moarte bruscă,
brutală a unei comunităţi.
Paleocomunităţile sau asociaţiile de ansamble fosilifere autohtone, sunt în mare parte
definite, mai degrabă pe baza numărului de indivizi al speciilor constitutive, decât pe baza
bogăţiei taxonomice (Aberhan,1944). Caracteristicile unei asociaţii fosile su nt acelea ale
unei biocenoze originale, care în mod secundar au fost modificate de numeroase procese ce
s-au desfăşurat de-a lungul vieţii organismelor individuale şi apoi, după moartea acestora,
prin îngropare, sedimentare, diageneză, expunere şi flotaţie.
În cazul unei asociaţii fosile, recoltate din cadrul aceluiaşi zăcământ fosilifer, paleontologii se
confruntă cu două probleme deosebit de importante:
1. In ce măsură lista speciilor observate reflectă comunităţile din timpul vieţii?
şi
2. Cum se poate distinge mediul şi locul de viaţă al comunităţilor faţă de locul de îngropare şi
fosilizare.?
Urmărind aceste aspecte în unui studiu pe care intentionam sa-l realizam, vom utiliza o serie de
criterii care vor permite observarea caracterului autohton sau para-autohton al asociaţiilor
analizate, criterii prezentate anterior.
În mod evident în majoritatea zăcămintelor fosilifere coexistă însă resturi ale organismelor
aflate în locul lor original de viaţă, dar şi resturi fosile provenite din alte biotopuri. Interesul
paleoecologic pentru aceste situri este foarte mare deoarece reconstituirile de paleomediu şi
interpretările asupra biocenozelor vor fi mult mai nuanţate. Deoarece rezultatele studiilor
taxonomice, statistice şi populaţionale efectuate asupra unor ansambluri fosile în general sunt
utilizate în interpretările paleoecologice, paleobiogeografice, biostratigrafice şi nu în ultimul rând
în interpretările de evoluţie şi diversitate a speciilor, considerăm că este utilă prezentarea câtorva
termeni (folosiţi în literatura de specialitate pe plan international), termeni pe care ii vom aplica
pentru denumirea ansamblurilor fosile studiate.
Paleobiocenozele au fost definite ca un ansamblu de populaţii care au trăit la un moment dat în
acelaşi mediu, fiind controlate de aceeaşi factori fizico-chimici şi biologici (Dood and Stanton,
1989; Gall, 1995). În raport cu biocenozele, comunităţile fosile apar sărăcite cu o proporţie
notabilă a componentelor acestora, reprezentate în particular prin microorganisme şi organisme
cu corpul moale, neprotejat de structuri scheletice, care se fosilizează extrem de rar şi numai în
condiţii excepţionale. Mai mult, contemporaneitatea resturilor fosile este adesea greu de stabilit.
Asociaţiile de organisme fosilizate în cadrul aceluiaşi nivel, după ce acestea au fost supuse unor
acţiuni de transport şi remaniere de amplitudini variabile, sunt definite drept thanatocenoze
(Davitaşvili, 1956; Gall, 1995 fide Wasmund, 1926) sau tafocenoze (Gall, 1995), termenul de
tafocenoză fiind astăzi preferat în cadrul studiilor de ordin paleoecologic. Dacă
paleobiocenozele reprezintă imaginile atenuate, voalate ale populaţiilor străvechi, nu acelasi
lucru se poate spune despre tafocenoze, ele putând cuprinde organisme din biotopuri diferite şi
chiar de vârste geologice foarte diferite.
Termenul de comunitate a fost creat în anul 1877 de către Möbius (după Gall, 1995) desemnând
o asociaţie de organisme care se află în relaţii de interdependenţă şi care suportă împreună
influenţele factorilor selectivi de mediu. Deoarece definiţia dată de Möbius pentru comunitate,
este foarte generală, numeroşi autori (Davitaşvili, 1956; Dood and Stanton, 1989; Gall, 1995) au
interpretat acestă definiţie ca fiind corespunzătoare termenului de biocenoză. Biocenozele au fost
definite de Dood & Stanton (1989) ca reprezentând totalitatea componentelor biotice ce apartin
unui ecosistem. Kojumdgieva (1976) defineste termenul de comunitate, ca o combinaţie de un
anumit tip de organisme, care sunt de regulă, puternic reprezentate numeric în cadrul unui
ansamblu faunistic.
Chiar şi în prezent, în ecologia marină, există încă numeroase lacune în cunoaşterea unităţilor
cenotice, naturale, în ansamblul lor. Studiile efectuate, chiar şi atunci când sunt vaste, nu au în
vedere decât anumite grupe taxonomice, relaţiile dintre toate organismele dintr-un anumit spaţiu
rămânând parţial sau imperfect cunoscute. Unităţile care se separă în astfel de studii nu
reprezintă decât părţi ale biocenozelor. Aceste unităţi pot fi separate empiric, de exemplu, după
formele predominante numeric, ele fiind definite sub numele de comunităţi.
Termenul de asociaţie a fost folosit cu sensuri foarte diverse, uneori chiar sinonim cu cel de
comunitate. Kojumdgieva (1976), foloseşte acest termen pentru a desemna grupe de specii, mai
mult sau mai puţin net separate, dar încă insuficient cunoscute pentru a putea fi declarate
comunităţi (în principal datorită numărului mic de exemplare fosile sau eşantioane).
Din nefericire, nici în limba română, nu există un corespondent al termenului englez
„assemblage” de altfel, foarte comod şi sugestiv pentru astfel de situaţii. În limba română acest
termen se poate traduce ca adunare, întrunire, reunire, acumulare, mulţime, strângere,
concentrare, grupă, colecţie.
Roger (1977) utilizează următorii termeni: „comunitate” în cazurile în care între organisme se
constată legături vitale efective; „assemblage” pentru ansamblurile fosile în care aceste legături
sunt presupuse mai mult sau mai puţin sigur; „asociaţie” pentru a desemna un lot de fosile care
se regăsesc pur şi simplu împreună (autorul se referă probabil la ansambluri fosile găsite în
acelaşi strat sau care sunt asociate cu acelaşi tip de facies, pentru anumite intervale de timp
geologic).
Aberhan (1994) analizând structura şi evoluţia comunităţilor bentonice de şelf mesozoice,
foloseşte următoarele definiţii: comunitatea este o asociaţie în cadrul căreia compoziţia specifică
şi abundenţa taxonomică relativă rămâne mai mult sau mai puţin constantă. Termenul este
utilizat de Aberhan într-un mod foarte general, referindu-se atât la paleocomunităţi sensu strict,
cât şi la asociaţii care sunt alcătuite din elemente relicte autohtone şi parautohtone, al căror corp
moale a fost descompus. El introduce însă un alt termen, din nou foarte sugestiv în limba
engleză, şi anume teremenul „guild” (breaslă sau grup în limba română) pentru a desemna un
grup de specii care utilizează aceeaşi categorie de resurse de mediu într-un mod similar. Acest
termen grupează laolaltă specii cu poziţie taxonomică diferită, dar care au aceeaşi semnificaţie
din punct de vedere al nişelor ecologice. Prin urmare, membrii aceluiaşi „grup” prezintă un mod
de viaţă identic şi acelaşi tip de hrănire. În cadrul unui grup există mai multe morfotipuri care
reprezintă membrii cu adaptări morfologice identice sau foarte asemănătoare.
Analizând caracteristicile de morfologie funcţională a cochiliilor, modul de conservare, relaţiile
dintre diferitele grupe de organisme şi substrat, relaţiile din grupele trofice, putem atribui taxonii
studiaţi din cadrul ansamblelor fosilifere, principalelor grupe ecologice stabilite în mod curent
(in lucrarile de specialitate) pentru diferite paleocomunităţi (Aberhan, 1994, Hallam, 1964, 1976;
Duff, 1978; Fursich, 1979, 1980, 1994; Johnson, 1984; Johnson & Lennon, 1990; Werner, 1986;
Dodd & Stanton,1989, Stanley (1968), etc.).
Analiza cantitativă a ansamblelor fosilifere, realizată prin calcularea abundenţei relative de
specii, este foarte importantă pentru a stabili grupele semnificative din punct de vedere ecologic
şi pentru a reconstitui atributele funcţionale ale paleocomunităţilor.
În sistematica biologică studiile de ordin statistic şi populaţional sunt frecvent utilizate în
lucrările de taxonomie cât şi în cele care analizează diferite bioasociaţii. Având în vedere
exigenţele impuse de "timpul geologic", studiile statistice pot fi aplicate şi în domeniul
paleontologiei, datele astfel obţinute constituind elemente utile în interpretările de ordin
paleoecologic, biogeografic, biostratigrafic.
Cea mai mare parte a taxonilor sau a unităţilor de bioasociaţii în general, sunt distinctive din
punct de vedere al caracteristicilor prin care sunt definite, foarte rar, una sau câteva astfel de
caracteristici putând fi apropiate de cele ale altor unităţi. Dacă, fie numărul de exemplare sau
variabile care compun o unitate, fie numărul atributelor care descriu sau definesc o unitate, este
suficient de mare, atunci o comparaţie adecvată între mai multe unităţi, devine din ce în ce mai
dependentă de calculul unor coeficienţi numerici de similitudine sau de diferenţă. Numeroşi
indici numerici au fost utilizaţi în analiza sistematică a datelor cantitative, calitative şi binare de
tip "prezenţă - absenţă" a unei unităţi. Coeficienţii de asociere utilizaţi în studiul relaţiilor dintre
caracterele variabile ale unui taxon sau ale unei unităţi de bioasociaţie (gen, familie, ordin, grup
ecologic) denumite în literatura de specialitate "R-mode", constituie o parte bine cunoscută a
procedurilor statistice standard. Transpunerea acestor coeficienţi astfel încât ei să exprime
relaţiile existente între mai multe exemple (asociaţii faunistice, eventual de vârste geologice
diferite) care cuprind mai mulţi taxoni sau unităţi de bioasociaţii (studii de tip "Q-mode"), a
generat o serie de complicaţii atât din punct de vedere conceptual cât şi din punct de vedere
nomenclatural.
Coeficienţii care exprimă relaţiile de similitudine sau de diferenţă între unităţi definite prin date
binare, sunt foarte importanţi în sistematica biologică şi paleontologică, datorită spectrului larg
de date de acest tip, cum ar fi caracterele morfologice prezente sau absente pentru mai mulţi
indivizi ai aceleaşi specii sau pentru mai multe specii, prezente sau absente în cadrul unor
asociaţii faunistice, care la rândul lor pot fi descrise pentru mai multe ocurenţe ale nivelelor de
aceeaşi vârstă geologică. Lucrurile se pot complica şi mai mult de exemplu în cazul asociaţiilor
de bentonice, dacă avem în vedere faptul că de obicei ele cuprind reprezentanţi ai unor grupe
ecologice diferite (epifaunale, semi-infaunale, infaunele suspensivore, infaunale detritivore),
care în mod evident sunt dependente de un anumit tip de litofacies.
Proprietăţile unora dintre coeficienţii binari au fost discutate în lucrări detaliate de către Sokal &
Snecth (1963) pentru aplicaţii taxonomice şi de către Simpson (1960) pentru bioasociaţii.
Cei mai utilizati indici în ambele domenii de studiu sunt: coeficientul Jaccard, introdus în
studiile statistice în anul 1980 sub numele de "coeficient de comunitate"; coeficientul de
comparaţie simplă (The Simple Matching Coefficient) propus de către Sokal & Michener (1958)
pentru studiile taxonomice, fiind utilizat de Kaesler (1966) şi pentru compararea bioasociaţiilor.
Acest coeficient se utilizează numai în cazurile în care avem mai mult de două asociaţii;
coeficientul Dice (1954) - utilizat atât în studiile taxonomice cât şi în cele bioasociaţionale, a fost
introdus în studiile paleontologice statistice de Sokal & Aneath în 1963 şi de Peters în 1968;
coeficientul Kulczynski I (The First Kulczynski Coefficient) si coeficientul Kulczynski II (The
Second Kulczynski Coefficient (Sokal & Sneath, 1963; Peters, 1968).
Problemele legate de calculul diversitatii specifice, mai ales în cazul faunelor bentonice, au o
natură complexă putând fi studiate nu numai din punctul de vedere al factorilor ecologici sau
paleoecologici ci şi prin interpretări de ordin paleogeografic şi al evoluţiei geologice a unei
anumite regiuni, în cadrul unui anumit interval de timp geologic.
În general, faunele fosile sunt descrise prin liste de specii foarte des întâlnite în lucrările de
paleontologie. Numeroase informaţii, foarte valoroase, sunt cuprinse în cadrul acestor liste. Cu
toate acestea problema care se pune este următoarea: cum am putea utiliza listele de specii în
fundamentarea unor concluzii de ordin cantitativ în ceea ce priveşte dispersia geografică a
speciilor. Există cel puţin două cazuri sau două tipuri de date care ridică această problemă şi
anume: cazul în care avem informaţii legate de ocurenţa speciilor, informaţii pe care le putem
corela cu datele de abundenţă relativă a indivizilor speciilor cu reprezentanţi în fauna actuală, iar
al doilea caz se referă la situaţiile cel mai des întâlnite şi anume avem liste de specii care provin
din zone diferite de aflorare a unor secvenţe stratigrafice, însă informaţiile legate de abundenţa
speciilor lipsesc.
Williams (1964) corelează conceptul de diversitate a speciilor cu seriile logaritmice de tip
Fisher, deoarece conceptul de diversitate trebuie să aibe în vedere relaţiile existente între
numărul de specii şi numărul de indivizi dintr-o ocurenţă, deci dintr-o asociaţie. Astfel
dacă N reprezintă numărul de specii din asociaţia respectivă, atunci utilizând formula: S =
a log (1+N \ a) putem calcula valoarea a pe care Williams anumit-o indice de diversitate.
Totuşi având în vedere structura logaritmică a acestei formule, estimarea directă a indicelui
"a" nu este tocmai uşoară, motiv pentru care Williams, 1964, a propus o alternativă a
acestei formule, pentru a obţine valori aproximative ale indicelui de diversitate, care sunt
suficient de bune în studiile biologice şi prezintă o acurateţe suficientă şi în cazul studiilor
paleontologice. Astfel indicele "a" se poate calcula prin formula: a = N(1-x) \ x, unde x =
N \ S.
Compararea listelor de specii prin analize cantitative poate conduce la date ce pot fi utilizate în
studiile de ordin paleobiogeografic. Astfel, în anul 1957, Koch propunea un indice numit indice
de dispersie biotică, care exprimă în linii generale gradul de asemănare dintre mai multe liste de
specii. Indicele lui Koch este notat cu B.D. şi se calculează prin formula: B.D. = 100 (T - S) \ (n
-1)S, unde: n = numărul listelor de specii studiate; T = S1+S2+S3+...+Sn = numărul total de
specii din listele comparate; S = numărul total de specii diferite din cadrul listelor comparate.
Analiza stabilităţii faunistice se referă la observarea stabilităţii unei asociaţii fosile din punct de
vedere al speciilor şi al numărului de specii, găsite în cadrul unor strate succesive. Se poate
calcula astfel coeficientul QS utilizat de Kontkanen, 1957: QS = [2c \ ( a + b )] 100, unde: a =
numărul de specii găsite în primul nivel (A); b = numărul de specii găsite în nivelul succesiv (B);
c = numărul de specii comune în cele două nivele (A şi B).
Trebuie sublinat faptul că metodele matematice de calcul a unor coeficienţi, nu sunt suficiente
pentru a separa sau pentru a caracteriza o asociaţie sau o comunitate, acestea trebuind completate
şi prin alte metode.
Bibliografie generală pentru Tematica 1:
Aberhan, M. 1994, Guild – structure and Evolution of Mesozoic Benthic Shelf Communities.
Palaios, 1994, vol. 9, p. 516-545.
Allison, A. P., Briggs, E. G. D. 1991, Taphonomy – Releasing the data locked in the fossil
record. Plenum Press, 1991, vol. 9, p. 233-255, New York.
Allmon, W.D., Bottjer, D.J., 2000. Evolutionary Paleoecology. The ecological context of
Macroevolutionary change.Columbia University Press, 348 p.
Benton, M and Harper, D., 1997. Basic Palaeontology, 342 p. Pearson Prentice Hall, England.
Bosence, D.W.J., Allison, P.A., 1995. Marine Palaeoenvironmental Analysis frm Fossils. The
Geological Society, London, 264 p.
Bromley, G. R. 1990, Trace Fossils. Biology and Taphonomy. Unwin Hyman Ltd., London,
1990, p. 5-21, 56-65.
Cheetham, A. H., Hazel, J. E. 1969, Binary (Presence-Absence) similarity coeficients. Journal of
Paleontology, vol. 43, Nr. 5, p. 1130-1136, sept. 1969.
Clari P. A., Dela Pierre. F., Martire, L., 1995, Discontinuities in carbonate succesions:
identificartion, interpretation and classification of some Italian examples. Sedimentary
Geology, Nr. 100, p. 98-121.
Clarkson E.N.K., 1994. Invertebrate Paleontology and evolution, 3rd edition, Chapman & Hall,
London
Dood, J. R. and Stanton, J. R. 1989, Paleoecology – Concepts and Applications Bloomington,
Indiana; College Station, Texas, dec. 1989, p. 144-155, 232-239.
Etter, W. 1995, Benthic diversity patterns in oxygenation gradients: an example from the Middle
Jurassic of Switzerland. Lethaia, Vol. 28, p. 259-270, Oslo, 1995.
Fürsich, F. T. 1977, Corallian (Upper Jurassic) marine benthic associations from England and
Normandy. Paleontology, vol. 20, Part. 2, 1977, p. 337-385.
Fürsich, F. T. 1994, Palaeoecology and evolution of Mesozoic salinity – controlled benthic
macroinvetebrate associations. Lethaia, Vol. 26, p. 327-346.
Fürsich, F. T., Freytag, S., Röhl, J., Schmid, A., 1995, Palaeoecology of benthic associations in
salinity – controlled marginal marine environments: Examples from the Lower Bathonian
(Jurassic) of the Causses (southern France). Palaeogeography, Palaeoclimatology,
Palaeoecology, 113, p. 135-172.
Gall, J C. 1995, Paléoécologie-paysages et environnements disparus. Ed. Masson, 1995, p. 73-
90.
Harper, D.A.T., 1999. Numerical Paleobiology. Computer based modelling and analysis of
fossils and their distribution. Ed. John Wiley and Sons. p. 1-357.
Imbrie, J. 1956, Biometrical methods in the study of invertebrate fossil. Bulletin of the American
Museum of Natural History, Vol. 108, Art. 2, New York.
Kojumdgieva, E. 1976, Paléoecologie des communautés des Mollusques du Miocène en Bulgariè
du Nord-Ouest. I – Méthodes et généralites. Geologica Balcanica 6.1., Sofia, Mart. 1976,
p.31-52.
McKinney, F., K., 1991Exercises in invertebrate paleontology; illustrated by Marjorie J.
McKinney, 272 p., Blackwell Scientific Publications
Roger, J. 1977, Paléoécologie. Masson Publishing, p. 19 - 141, Paris.
Stanley, S.M., 2005. Earth System History. W.H. Freeman and Company. New York. 567 p
Vrba, E., Eldredge, N., 2005. Macroevolution. Diversity, Disparity, Contingency. Published by
The Paleontological Society.

Tematica 2. Metodologia de cercetare


Realizarea de studii multidisciplinare asupra unor secvenţe carbonatice cu valoare de
repere lito- și biostratigrafice în stratigrafia secvenţială implică utilizarea unei metodologii de
cercetare în concordanţă cu exigenţele impuse de studii similare, recent realizate pe plan
internaţional. Astfel, este necesara parcurgerea unor etape de cercetare extrem de riguroase
având în vedere volumul foarte mare de date/probe/analize şi mai ales diversitate a informaţiilor
care au trebuit prelevate, prelucrate şi interpretate de obicei într-un interval de timp relativ scurt
(in general 2-3 ani) corespunzator proiectelor de cecetare finantate de UEFISCDI.
Metodologia de cercetare aplicată a fost următoarea:
(1) Documentarea ştiinţifică detaliată şi însuşirea noţiunilor teoretice și practice pe care le
implică un astfel de studiu.
(2) Stabilirea criteriilor de recunoaştere a unor secvenţe carbonatice paticulare cu valoare de
repere litostratigrafice, biostratigrafice, taphonomice si sedimentologice în cadrul succesiunilor
studiate.
(3) Observaţii detaliate în teren: curăţarea mecanică şi chimică a aflorimentelor şi a suprafeţelor
de strat, marcarea acestora cu caroiaje (cu ochiuri de câte 20 centimetrii pătraţi) în cadrul cărora
au fost efectuate observaţii sedimentologice şi tafonomice detaliate; cartarea şi probarea detaliată
a profilelor studiate.
(4) Prepararea materialului studiat: in general sute de eşantioane macroscopice din care au fost
efectuate suprafeţe șlefuite, secţiuni subţiri, plachete lustruite; plachete si mici esantioane
preparate pentru SEM; probe preparate pentru analize izotopice; probe pentru analize de difracţie
cu raze X.
(5) Efectuarea analizelor de laborator: catodoluminiscenţă, spectrometria prin fluorescenţă cu
raze X (XRF), amprente pe celuloid, analize de difracţie cu raze X (XRD), analize la
microscopul cu scanare electronică (SEM), analize de izotopi stabili.
(6) Studiul microfaciesurilor şi a microsecvenţelor cu care secventele carbonatice studiate sunt
asociate şi analiza proceselor de diageneză în cadrul litofaciesurilor studiate.
(7) Analize tafonomice detaliate asupra ansamblurilor fosilifere asociate secventelor carbonatice
studiate
(8) Analiza fenomenlor de bioincrustare si bioeroziune: analiza morfologica, biometrică,
microfaciesala a structurilor microbiale asociate; analiza morfologica, biometrică, microfaciesala
a ichofaciesurilor asociate;
(9) Studiul geochimic şi mineralogic: gradul de mineralizare al secventelor carbonatice,
determinarea oxizilor majori şi a elementelor minore, analize de izotopilor stabili ai O si C;
(10) Interpretarea rezultatelor obtinute si elaborarea unor modele de geneză şi evoluţie a
secventelor carbonatice studiate.

Tematica 3. Medii particulare de sedimentare carbonatică


3.1. Structuri de tip carbonate mud-mound – notiuni generale; studiu de caz: Lazăr, I.,
Panaiotu , C.E., Grigore, G., Sandy, M. R., Peckmann, J., 2011. An unusual brachiopod
assemblage in a Late Jurassic (Kimmeridgian) stromatactis mud-mound of the Eastern
Carpathians (Hăghimaş Mountains), Romania.
FACULTATIV: Cititi lucrarea de mai sus atasata in format PDF.

3.2. Niveluri stratigrafice condensate si discontinuitati asociate: analiza


multidisciplinara si interpretarea evolutiei mediilor depozitionale in context tectonic
regional si global

3.2.1. Definitii si clasificari


Nivelurile condensate Nivelurile condensate se formează pe parcursul perioadelor în care
aportul de sediment este drastic redus.

Criterii de recunostere a nivelurilot condensate:


- grosimile foarte reduse ale nivelurilor sau succesiunilor condensate in
comparatie cu de stratele sau succesiunile contemporane formate in zone si medii depozitionale
cu rate de sedimentare normale;
- alte criterii: litologice, microfaciesale, sedimentologice, biostratigrafice,
taphonomice, mineralogice.
Stratele condensate se recunosc relativ uşor deoarece acestea conțin concentrații de
cochilii, cruste de oxihidroxizi de Fe rupte și resedimentate, bioclaste și litoclaste încrustate și
perforate, ooide transportate sau parautohtone, oncoide şi macro-oncoide (Flügel, 2010).
În stratigrafia secvențială și analiza bazinelor de sedimentare, recunoasterea stratelor
condensate și a discontinuităţilor asociate s-a dovedit foarte utilă deoarece acestea păstrează
foarte bine caracterictici ce ajută la conturarea intervalelor de timp cu o rată de sedimentare
extrem de redusă (Reolid et al., 2010).
Factorii care determina fenmenul de condensare :
- scăderea ratei de sedimentare;
- descreșterea ratei de acumulare,
-amestecul in aceeasi unitate litologica a fosilelor din intervale chronostratigrafice
diferite (condensare taphonomică).
Nivelurile si secțiunile condensate au un rol fundamental în cadrul stratigrafiei
secvențiale, atât la nivel regional, cât și la nivel global, acestea fiind în fapt unități statigrafice
marine cu grosime stratigrafica redusă, ce s-au format în perioade cu rate de sedimentare reduse
în timpul intervalelor de transgresiune marină (maximum flooding), fiind asociate de multe ori
unor hiatusuri de sedimentare şi stratigrafice recunoscute la scara regionala sau choar globală, in
acest mod, stratele condensate si discontinuităţile asociate căpătand valoare de markeri
stratigtrafici. Nivelurile condensate sunt caracterizate prin grosimi mult mai reduse ale straturilor
comparativ cu echivalentele stratigrafice contemporane acumulate in condiţii normale de
sediemntare, aceasta deoarece nivelurile condensate se formează în legătură cu perioadele de
reducere drastică a ratei de sedimentare. Depozitele condensate se acumulează pe parcursul unor
perioade de timp cu durata diferită şi ele se recunosc prin criterii biostratigrafice, taphonomice,
sedimentologice su structural-geometrice.
Sintetizȃnd conceptele legate de formarea nivelurilor condensate, descrise de Fürsich
(1979), Gómez si Fernández-López, (1994), Flügel (2010), factorii care determină fenomenul de
condensare şi criteriile pe baza cărora se pot recunoaște aceste fenomene, pot fi clasificati astfel:
- descreșterea ratei de sedimentare => condensare stratigrafică;
- descreşterea ratei de acumulare =>condensare sedimentară;
- amestec de fosile reelaborate, de vârste diferite (biozone diferite) =>condensare
tafonomică.
Aceşti trei factori implică câteva procese majore (Gómez si Fernández-López, 1994;
Flügel 2010, p. 211): condensare mecanică; condensare chimică; concentrare biologică.
Condensarea mecanică este determinată prin filtrarea (în dyke-urile neptuniene şi pe
rampele carbonatice în momentele de creştere a nivelului mării, când influxul de siliciclastite este
redus), sortarea (de-a lungul marginilor continentale pasive, puternic fracturate), nedepunerea
(pe rampele carbonatice în timpul perioadelor de LST), erodarea, exhumarea, ”vânturarea”,
risipirea, îndepărtarea sedimentului (este o trăsătură comună șelfurilor cu sedimentare mixtă
carbonatică și siliclastică, unde procesele de îngropare, exhumare, prelucrare, resedimentare sunt
efective (Fürsich 1979).
Condensarea chimică poate fi determinată de dizolvarea sub limita de compensație CCD,
aşa cum se întâmplă cu unele calcare cu cephalopode jurasice din Tethys. Acest fenomen trebuie
însă privit cu prudenţă, deoarece au fost ridicate unele semne de întrebare cu privire la
adâncimile apei și procesele implicate în formarea nivelurilor condensate (Schlager 1974 din
Flügel 2010). Există mulți autori care consideră că nivelurile condensate se pot forma şi în ape de
adâncimi reduse. Fluctuațiile nivelului mării și combinația dintre bioeroziune și ”vânturare” a
substraturilor litificate ar putea fi responsabile pentru cauzele condensării atribuite efectelor de
dizolvare de pe fundul mării (Flügel 2010).
Condensarea tafonomică prin concentrare biologică este determinată de procesele de
eroziune, bioeroziune, reelaborare şi acumulare a litoclastelor, bioclastelor, a resturilor fosile (în
special cochilii de ammonoidee).

Nivelurile si succesiunile condensate sunt marcate in baza si top de discontinuitati


(suprafete de discontinuitate).
DISCONTINUITATILE (SUPRAFETE DE DISCONTINUITATE): reprezintă suprafete
reper in succesiunile sedimentare marine generate de intreruperi de sedimenatre sau hiatusuri (cf.
Bathurst, 1975; Clari et al., 1005, Immenhauser et al., 2000, Sattler et al., 2005). Suprafeţele de
discontinuitate au fost definite ca şi suprafeţe de omisiune de către Bromley (1975).
”Unconformity” reprezintă o suprafaţă de eroziune sau nedepunere care separă strate de roci mai
noi de cele mai vechi, suprafaţă care reprezintă un hiatus semnificativ (Mitchum 1977).
Termenul “unconformity” (discordanță) a fost inițial folosit pentru a desemna contrastul
geometric dintre strate și este cunoscut acum sub numele de discordanță unghiulară. Conform
Clari et al., (1995) cel mai folosit termen pentru a descrie întreruperile stratigrafice este cel de
discordanță. Cu toate acestea, termenul suprafață de discontinuitate (DS) a fost propus de Clari
et al., (1995) ca unul general pentru a indica orice suprafață stratigrafică pentru care se poate
demonstra o întrerupere a sedimentării.
Toate suprafeţele care indică o întrerupere în sedimentare şi/sau ne-depunere în medii submarine
sau subaeriene au fost denumite suprafeţe de discontinuitate (Heim 1924, din Flügel 2010).
Termenul “disconformity” (discontinuitate) a fost definit de către Grabau (1913) pentru a
distinge tipurile de discontinuitate stratigrafică care nu sunt evidențiate prin relații geometrice
dintre stratele de peste și de sub discontinuitate.
Criterii de recunoastere a suprafetelor de discontinuitate: (cf. Clari et. al, 1995):
(1) Geometrice
(2) Sedimentologice
(3) Diagenetice
(4) Biostratigrafice

Fig. X. Criterii de recunoastere a unei suprafete de discontinuitate situată între sedimente de platformă și sedimente
pelagice acoperitoare (Clari et al., 1995): a, b – dyke-uri neptuniene umplute cu sedimente mai noi, care uneori nu se
mai regasesc in succesiunea de strate care acopera discontinuitatea; c – borings (perforatii); d – cimentare
diagenetica timpurie; e, f – bioincrustare cu epifauna si/sau microbiliate; g – litoclaste reelaborate din stratele de sub
discontinuitate.

(1) Criterii geometrice: Prezenţa unei suprafețe de discontinuitate (DS) este marcată de
relaţiile de angularitate dintre suprafeţele de stratificaţie ale rocilor de sub suprafața de
discontinuitate (UR) şi de peste suprafața de discontinuitate (OR). Astfel de aspecte sunt
observabile în aflorimente doar atunci când există o trunchiere erozională a straturilor.
Caracteristicile succesiunilor de tip onlap şi offlap sunt destul de greu de recunoscut în
deschideri limitate de tipul aflorimentelor.
Fig. X. Suprafata de discontinuitate (linia rosie punctata) evidentiata pe criterii geometice, intre calcare Berriasian –
Valanginian inf. (sub linia rosie) si calcarele argiloase Valanginian sup – Hauterivian (peste linia rosie). Liniile
galbene contureaza supraftele de stratificatie ale calcarelor argiloase Valanginian sup – Hauterivian.

2) Criterii sedimentologice: Contrastul de facies – Regula lui Walter: o discontinuitate (DS)


este marcată de superpoziţia a două faciesuri contrastante, deci printr-o modificare drastică a
mediului depoziţional care se instalează după o perioadă prelungită de întrerupere a sedimentării.
De exemplu, faciesuri de platformă în contact direct cu faciesuri pelagice.

Contrastul de microfacies dintre rocile situate dedesubtul


(UR bioclastic ooidal packstone-grainstone) și deasupra (OR
Aflorimentul de la Muntele Grohotisul (Muntii Bucegi) bioclastic wackestone-packstone) suprafeței de
nivelul condensate (oncoidal floatstone, rudstone) discontinuitate (DS) (Cheile Tatarului, Valea Ialomitei,
marcat de doua discontinuitati clare. Stratul de sub Bucegi). Suprafata de discontinuitate este incrustata cu
nivelul condensate este reprezentat printr-un ooidal bindstone stromatolitic.
bioclastic grainstone.

(3) Criterii diagenetice si depoziţionale– schimbările majore ale parametrilor fizico-chimici din
cadrul unui mediu de sedimentare, schimbări generate de întreruperea procesului de sedimentare,
afectează în mod profund mecanismele de sedimentare şi diagenetice, cât şi caracteristicile
biologice ale mediilor respective. Cele mai clare trăsături din acest punct de vedere sunt:
- cimentare timpurie numai în UR;
- prezenţa stilolitelor în OR versus structuri de concreștere („fitted fabrics”) sau fenomene de
disoluţie în UR (cf. Buxton și Sibley 1981; Bathrust 1987);
- trunchierea erozională a granulelor şi a cimenturilor;
- existenţa organismelor perforante și incrustante de-a lungul DS;
- mineralizarea DS cu diverse minerale autigene (oxihidroxizi de Fe şi/sau Mn, glauconit,
fosfaţi).

(4) Criterii biostratigrafie – analizele biostratigrafice sunt esenţiale pentru a înţelege


semnificaţia temporală a suprafeţelor de discontinuitate (Clari et al. 1995). Uneori în lipsa altor
argumente, este posibilă identificare unei DS numai prin criterii biostratigrafice. Totuşi, în cadrul
analizelor stratigrafice, o atenţie deosebită trebuie acordată criteriilor tafonomice şi fosilelor care
pot fi exhumate şi resedimentate, astfel de situaţii putând să altereze evaluarea corectă a
intervalului de întrerupere a sedimentării. Cu alte cuvinte dacă nu identificăm fosilele
resedimentate în OR, putem subestima intervalul cronostratigrafic corespunzător întreruperii
procesului de sedimentare.

Clasificarea discontinuitatilor (cf. Christ, 2012)


1) DISCONTINUITATI SUBMARINE
2) SUPRAFETE DE EXPEUNERE SUBAERIANA
(3) SUPRAFETE EROZIONALE

1) DISCONTINUITATILE SUBMARINE – au fost clasificate in functie de gradul de litificare


al sedimentelor care se afla sub discontinuitate. In functie de gradul de litificare sedimentelor,
rocile de sub DS pot fi afectate de activitatea biotica care genereaza urme fosile de tipul
bioturbatiilor sau bioeperforatiilor. Astfel de urme fosile indica hiatusi in procesul de
sedimentare, iar suprafetele cu care sunt asociate au mai fost denumite si “omission surfaces”.

- Discontinuităţile reprezintă trăsături majore ale succesiunilor carbonatice marine formate


în medii depoziționale puțin adânci (Clari et al. 1995). Acestea pot fi sunt clasificate in
functie de gradul de coerenta, litificare al sedimentelor de sub disconcontinuitate (cf.
Clari et al., 1005; Christ, 2012):
- Softground – suprafete care nu indica nicio coeziune a sedimentelor, prin urmare aceste
suprafete pot fi identificat in teren mai degraba prin prezenta diferitelor tipuri de
ichofaciesuri cu care sunt asociate (e.g. Zoophycos, Nereites, etc);
- Firmground – sedimentele sunt compactate, incipient cimentate, dar nelitificate datorita
fenomenului de bypass sau nedepunere; ichnofaciesurile asociate sunt Glossifungites si
Thalassinoides;
- Rockground - reprezinta o suprafață de discontinuitate care (indiferit de originea si
caracteristicile sale) a fost litificata / cimentata, înaintea depunerii sedimentelor
acoperitoare (cf. Clari et al., 1995). Termenul de rock-ground a fost propus de Fürsich
(1979) ca reprezentand funduri marine stancoase a caror litificare nu a fost neparat
„sinsedimentara” ci care reprezinta pur si simplu strate de roci mai vechi care in urma
proceselor de eroziune si apoi submersie au devenit funduri marine stancoase. Fürsich
arata ca un rock-ground apartine unei secvente depozitionale diferite de cea a rocile
acoperitoare si da ca exemplu o suprafata de tip rock-ground care separa calcarele
bajociene de cele carbonifere la Mendips (Sudul Angliei). Clari et al., (1995) aduc cateva
observatii critice asupra definitie dated Fürsich, precizand faptul ca termenul de
„cimentare sindepozitionala” nu este definitoriu pentru o discontinuitate, deoarece
discontinuitatea este generata in momenete cu rata de sedimentare zero.
Suprafetele de tip rock-ground rezultă din procese diferite ce se pot desfășura într-un interval de
timp scurt, în cadrul aceluiași mediu depozitional sau dimpotriva, pot să dureze milioane de ani
și să se dezvolte în medii depoziționale diferite, spre deosebire de soft ground și firm ground ce
prezintă o geneză simplă (Clari et al., 1995). Pentru a separa discontinuitatile de tip rockround cu
geneze diferite, Clari et al. (1995) propun doi termeni: hardground (=suprafață cimentată- HG)
și inherited rock ground (=suprafață litificată moștenită- IRG) pe care ii definesc pe baza
criteriului „continuitatii mediului depoziţional” in care s-au format UR, DS şi OR. Astfel:

Hardground - daca sedimentele care formeaza UR si OR au fost generate in acelasi


mediu depozitional, iar (dia)geneza DS poate fi atribuita doar variabilitatii limitate a acelorasi
parametrii de mediu (e.g. suprafetele de sedimentare ale calcarelor formate in partile cele mai
interne ale platformelor carbonatice, suprafete care se cimenteaza foarte rapid în timpul unor
perioade scurte de emersie, cum sunt plajele stancoase sau microkarsturi). Termenul de
hardground descrie consecinţa precipitării cimentului într-un sediment moale depus pe fundul
marin, chiar în timpul depunerii sedimentului sau foarte repede, imediat după depunere (Bathurst
1971; Bromley 1975). În esenţă conform acestui concept, sedimentarea şi cimentarea se produc
practic în acelaşi timp, în mediul submarin, dând naştere unui substrat marin întărit și fiind
imediat colonizat de diverse organisme, adaptate la acest mediu de viaţă.
Inherited rock ground - daca sedimentele care formeaza UR si OR au fost generate in
sisteme depozitionale diferite sau daca exista un contrast intre (dia)geneza DS si si depunerea
sedimentelor din UR si /sau OR (e.g. suprafete paleokarstice adanci, profunde, bauxite depuse pe
paltforme carbonatice).
Ambele tipuri de DS (HG si IRG) pot fi mineralizate cu produse autigene (oxihidroxizi
de Fe, phosphati, glauconit) in timpul diagenezei submarine.

3.2.2. Microfaciesuri
Microfaciesurile identificate sunt descrise în concordanţă cu microfaciesurile standard acceptate
şi utilizate la nivel internațional, microfaciesuri standard care au fost definite de: Brown 1943,
Cuvillier 1952, Folk 1959; Flügel 1982, 2004; Tucker și Wright 1990; Wilson 1975 şi clasificate
după Dunham 1962, utilizând astfel terminologia propusă de aceşti autori, care este în mod
curent folosită în toate lucrările de specialitate indiferent de limba în care aceste lucrări
sunt scrise.

3.2.3. Diageneza
Procesele diagenetice identificate sunt descrise după Anastasiu şi Panaiotu 1995; Bathurst 1966,
1971, 1987; Brigaud et al. 2009; Folk 1959, 1965, 1974; Flügel 1982, 2004; James și Choquette
1990; Mutti et al. 2003; Palmer et al. 1988; Pursell 1985; Rittenhouse 1971; Tucker și Wright
1990, 2008.

3.2.4. Taphonomia nivelurilor condensate si procese de condensare


Conform Gómez si Fernández-López (1994) şi Flügel (2010), criteriile pe baza cărora se
pot identifica fenomenele de condensare stratigrafică, sedimentologică și tafonomică sunt:
- succesiuni de roci stratificate (calcare / marne), cu grosimi centimetrice până la câţiva
metrii, divers colorate;
- alternanţa dintre straturi intens bioturbate şi straturi care arată o activitate intensă a
curenţilor marini, într-un mediu depoziţional cu ape liniștite;
- intercalarea mai multor discontinuităţi de tip hardground la distanţe stratigrafice diferite
şi discontinuitati ce contin urme fosile (perforatii, bioturbatii) specifice pentru diferite suprafeţe
de omisiune / nedepunere;
- hardground-uri intens erodate şi reelaborate, şi ocurenţa de litoclaste (intraclaste) slab
sortate;
- „pavaje” sau concentrații de amoniţi asociaţi crustelor de Fe şi/sau Mn din stratele
condensate; cochiliile aragonitice originale ale amoniților sunt înlocuite cu ciment sparitic,
micrit sau pseudomorphe de goethit sau pirită; se observă un procentaj ridicat de cochilii sparte
şi/sau parţial dizolvate;
- microfaciesuri foarte diferite (mudstone, wackestone, packstone, grainstone până la
floatstone şi rudstone) apar împreună in acelasi strat la distanţe stratigrafice foarte mici (de câţiva
centimetrii);
- micro-organismele comune: foraminifere încrustante, serpulide, mici gastropode, bivalve
cu cochilia foarte subţire, ostracode; concentraţii mari de fosile planctonice şi bentonice;
- prezența mineralelor autigene: glauconit, fosforit, siderit;
- cruste microstromatolitice feruginoase, noduli, oncoide si macro-oncoide, ooide din Fe:
crustele de goethit sunt reprezentate prin lamine micronice care alternează cu lamine calcitice,
generând structuri domale aplatizate sau digitate; macro-oncoide de goethit de dimensiuni
centimetrice care se dezvoltă în jurul litoclastelor provenite din hardground-ul sau rockground-
ul adiacent; laminele conţin numeroase foraminifere încrustante; oncoidele apar izolate sau dens
dispuse într-un singur strat.
Unul dintre criteriile cel mai adesea utilizate pentru recunoașterea fenomenului de
condensare stratigrafică este cel legat de prezența în cadrul unui strat al unui ansamblu de
organisme fosile de vârste diferite (aparținând unor biozone sau chiar etaje diferite). Acest
criteriu frecvent utilizat a condus la interpretări greșite ale nivelurilor/stratelor condensate.
Interpretarea greșită a formării acestor strate condensate este generată de faptul că majoritatea
cercetătorilor consideră că intervalul de timp corespunzător sedimentării stratului care conține un
ansamblu fosil „mixt” (adică cu fosile de vârste diferite din același strat), este egal sau mai mare
decât intervalul de timp indicat de fosile. Pentru stratele care conțin fosile index, pentru a putea
explica fenomenul de condensare stratigrafică, va trebui să considerăm că acest strat s-a format în
condițiile unor rate de sedimentare și acumulare extrem de scăzute. Cu toate acestea, ar trebui să
ne reamintim faptul că dacă fosilele au fost dislocate din locul / stratul lor de origine (de către
agenți naturali) și deplasate, redepuse și încorporate (într-o formă în care să poată fi recunoscute)
în cadrul unor strate/formațiuni mai tinere (fenomenul de „reworking” cf. Bates and Jackson,
1983 reworked fossils = fosile remaniante = fosile reelaborate) atunci aceste fosile NU pot fi
utilizate pentru datarea biostratigrafică a stratelor în care se găsesc și în consecință NU pot fi
utilizate nici pentru estimarea ratelor de sedimentare și acumulare!
Pentru a putea totuși să recunoaștem și să estimăm durata fenomenelor de condensare
stratigrafică și sedimentară este absolut necesar să putem face distincție clară între fosilele
reelaborate și fosilele non-reelaborate (reworked and non-reworked fossils, cf. Fernández-López,
1985, 1991). Astfel, fosilele reelaborate sunt mai vechi decât stratul în care se găsesc, iar
fosilele non-reelaborate, adică fosilele resedimentate sunt contemporane cu stratul în care se
găsesc.
Dacă fosilele reelaborate sunt utilizate pentru datarea unui anumit nivel stratigrafic (din
care acestea au fost recoltate) atunci estimarea intervalului de timp în care s-a produs
sedimentarea acestui nivel (strat) va fi mai mare decât în realitate, iar estimarea ratei de
sedimentare ar trebui să fie mai scăzută decât în realitate.
Ansamblurile fosilifere mixte alcătuite din fosile reelaborate și resedimentate sunt
ansambluri condensate, dar unitățile litologice în care se găsesc aceste ansambluri mixte nu
reprezintă în mod obligatoriu nivele de condensare stratigrafică sau sedimentară.
Pentru ca un ansamblu fosil mixt (cu fosile reelaborate şi resedimentate) să poată fi
considerat ca un ansamblu taphonomic condensat care să ajute la demonstrarea condensării
stratigrafice și sedimentare este absolut necesar ca acesta să fie documentat prin analize
taphonomice detaliate.
Conceptul de condensare taphonomică a fost definit și dezvoltat de Fernández-
López (1984, 1991). Condensarea taphonomică este procesul de amestec (prin acțiunea
factorilor de mediu) a resturilor fosile aparținând unor entități paleobiologice succesive temporal.
Condensarea taphonomică produce ansambluri fosile condensate, care pot fi generate în medii
depoziționale cu energie de bazin ridicată (deci cu rate de acumulare mică, strate de grosimi
reduse), dar pot fi găsite și succesiuni sedimentare „expandante” (adică cu grosimi stratigrafice
mari sau NORMALE) formate deci în condițiile unor rate de acumulare ridicate sau normale. De
exemplu, în succesiunile sedimentare expandate, stratele corespunzătoare tempestitelor (rate de
sedimentare expandate) sau sedimentele turbiditice pot conține ansambluri fosile condensate
taphonomic.
Gradul de condensare taphonomică al unui ansamblu fosil poate fi exprimat prin numărul
de intervale cronostratigrafice sau biostratigrafice (biozone) reprezentate de fosilele din cadrul
ansamblului respectiv.

3.2.5. Bioincrustare, Bioeroziune si Interactiunea dintre Microbiaite si Metazoare in


medii/micromedii depozitionale speciale;
Bioincrustare suprafeteleor de discontinuitate si nivelurilor condensate, poate fi observanta sub
doua aspecte:
(I) –bioincrustare produsa de diferite orgainsme epibenthonice , reprezentate in principal
prin serpulide (Sepula, Cycloserpula, Dorsoserpula, Tetraserpula and Pentaserpula) , bryozoare
(“Berenicea” type) şi foraminifere incrustantre (in special Nubecularia, Bullopora, Placopsilina).
(II)- bioincrustare produsa de produced by BMC (comunitati benthonice microbiale).
Diferite tipuri de macrofabricuri microbiale cu diferite morfologii au fost diferentiate:
concentrice/planare/columnare, laminate sau chiar masive (sensu Riding, 2000, Oloriz et al.,
2003, Reolid et al, 2005) fiind definite sub numle de stromatolite, thrombolite, leiolite.
Stromatolitele reprezintă bioconstrucţii carbonatice. Micile „movile” carbonatice produse de
cyanobacterii în Shark Bay World Heritage Area, din vestul Australiei sunt considerate a fi
analoge cu construcţiile carbonatice stromatolitice produse de algele verzi-albastre, în apele puţin
adânci în urmă cu 2-3 miliarde de ani, în Precambrian. Structurile stromatolitice precambriene au
fost observate în secvenţe carbonatice mineralizate cu oxihidrixizi de Fe. În secţiune verticală
structurile stromatolitice prezintă o morfologie internă columnară, domală sau de tip
„cauliflower” (asemănătoare cu o conopidă). Coloniile algale/microbiale captează particulele de
mâl carbonatic (micrit), astfel încat după litificare acestea capătă aspectul unor lamine
carbonatice (laminele algale/microbiale) concentrice/paralele, de dimensiuni milimetrice sau
chiar submilimetrice, făcând astfel posibilă fosilizarea structurilor stromatolitice. Uneori, dacă
diageneza ulterioară nu este foarte avansată, analizele de microscopie electronică au evidenţiat în
interiorul acestor cruste, forma algelor, a cianobacteriilor sau chiar microbilor care au formau
maturile algale şi microbiale.
Un mediu particular, carbonatic de apă puţin adâncă, există azi în Golful Persic. Ţărmul care
mărgineşte acest golf are câmpii tidale cu relief uşor depresionar, denumite câmpii sabkha, care
sunt acoprite zilnic, în timpul mareelor de un strat de apă marină foarte puţin adânc. Pe măsură
ce apele se retrag, pe câmpiile sabkha începe un proces de evaporaţie intensă, concomitent, cu
dezvoltarea maturilor algale şi apariţia crăpaturilor de uscare. Temperaturile foarte înalte din
aceste zone determină evaporaţia deosebit de intensă şi deci creşterea concentraţiei în săruri şi
carbonaţi şi în cele din urmă precipitarea acestora din soluţiile suprasaturate.

In cazul discontinuitatilor asociate nivelurilor condensate, bioincrustarea este marcata de


structuri microbialitice particulare reprezentate prin asa-numitele „microbialite de adancime
mare” (e.g. deep water stromatolies).
FACULTATIV: Cititi lucrarea: Lazăr, I., Grădinaru , M., Petrescu, L., 2013. Ferruginous
microstromatolites related to Middle Jurassic condensed sequences and hardgrounds
(Bucegi Mountains, Southern Carpathians, Romania). Facies, 59, 2, p. 359-390, DOI:
10.1007/s10347-012-0313-5 (ISI)
atasata in format PDF.

Bioeroziunea – este produsa de organisme endolitice cum ar fi microbi, fungi, spongieri (care
produc perforaţii denumite Entobia), diferite tipuri de polychaete (care produc perforaţii
denumite Trypanites), bivalve (care produc perforaţii denumite Gastrochaenolites) sau
Phoronide (care produc perforaţii denumite Talpina). De cele mai multe ori peforatiile produse
de spongieri, microbi, fungi (mai ales in cochiliile de moluste sau alte macrosfosile) sunt de talie
microscopică, au diverse morfologii si sunt umplute oxihidroxizi de Fe (goethit, hematit).

Interactiunea dintre Microbiaite si Metazoare - FACULTATIV: Cititi lucrarea: Lazăr, I.,


Grădinaru ,M., 2014. Paleoenvironmental context and paleoecological significance of
unique agglutinated polychaete worm tube– ferruginous microstromatolite assemblages
from the Middle Jurassic of the Southern Carpathians (Romania). Facies, 60, 2, p. 515-
540, DOI: 10.1007/s10347-013-0390-0 (ISI)
atasata in format PDF.
3.2.6. Geochimie si Mineralogie (Mihaela Grădinaru, 2011)
Aspectele legate de mineralogia şi chimia carbonaţilor sunt studiate în concordanță cu metologia
prezentata in urmatoarele lucrari: Amorosi 1997; Anastasiu 2004; Dickson 1966; Dickson et al.
2008; Folk 1994; Föllmi 1996; Fürsich 1971, 1979; Flügel 2010; Folk 1959; Folk și Bendig
1987; Gachter et al. 1988; James şi Choquette 1984, 1990; Lindström 1979; Marshall și Ashton
1980; Montanari 1991; Morse şi Mackenzie 1990; Munnecke et al 1996; Odin 1975; Odin și
Matter 1981; Odin și Fullagar 1988; Swart şi Melim 2000; Videtich 1985.

3.2.7. Reconstituiri de paleomedii de sedimentare în domeiul marin / Interpretarea


evolutiei tectono-sedimentara a zonelor studiate (Studii de caz).
Clasificarea mediilor depoziționale a fost realizată după Anastasiu și Panaiotu 1995; Bathurst
1971, 1975; Carlson 1983; Choquette și Pray 1970; Flügel 1982, 2004; Folk 1974; Longman
1980; Kaufman et al. 1988; Macintyre 1977; Moore 1989; Sherman et al. 1999; Tucker și Wright
1990; Walker 1990.
Prezentarea detaliată a studiilor de caz a fost realizată pentru unităţi geotectonice diferite:
Domeniul Transilvanidelor: Panza de Haghimas (din cadrul Sistemului Panzelor Transilvane) –
panza de obductie constituita numai din cuvertura sedimentara Jurasic superior- Cretacic inferior
si care contine in baza corpuri sporadice de ofiolite pre-Kimmeridgiene. In cadrul succesiunii
sedimentare a fost evidentiata o constructie carbonatica rar descrisa in literatura de speciliate,
structura de tip stromatactis mud-mound, unica prin continutul fosilifer reprezentat printr-o
asociatie authotona/parautohtona de brachiopode rhynchonellide apartinand genului Lacunosella.
Populatiile de brachiopode sunt super-abundente si exceptional conservate, cu indizi in pozitia
originala de viata, in asociatie cu spongieri si numeroase crinoide.
Domeniul Getic din cadrul Dacidelor Mediane (sensu Patrulius 1969 şi Săndulescu 1984, 1994
pentru sedimentarul mesozoic ce aflorează în versantul vestic al Munţilor Bucegi) şi Domeniul
Danubian din cadrul Dacidelor Marginale (sensu Răileanu 1953, Săndulescu 1984, 1994 şi
Mutihac 2004, pentru sedimentarul mesozoic ce aflorează în preajma localităţii Sviniţa, Munţii
Almăjului). Se evidenţiază astfel variabilitatea nivelurilor condensate şi a discontinuităţilor
asociate, atât în ceea ce priveşte parametrii fizico-chimici cât şi cei biologici, în cele două unităţi
geotectonice diferite şi se propun două modele diferite de evoluţie ale unor medii depoziţionale
corespunzătoare domeniul subtidal, de şelf extern, respectiv părţii superioare a taluzului, în care
au fost generate suprafeţele de discontinuitate studiate.
Rezultatele obţinute vor putea fi utilizate pentru completarea schemelor de reconstructii
paleobiogeografice a domeniul Getic şi a domeniului Danubian în cadrul evoluţiei Tethysului
Central în timpul Jurasicului şi Cretacicului inferior şi la evaluarea evenimentelor produse la
scara globală, marcate prin extensiunea zonei centrale a domeniului Nord Atlantic în intervalul
Jurasic – Cretacic inferior.
FACULTATIV: Cititi lucrarile atasate in format PDF.

Bibliografie selectivă pentru tematica 3:


Barbu V., Lazăr I., 2004. Statistical analysis of Middle Jurassic bivalve assemblages from
Romania: a preliminary report. Acta Palaeontologica Romaniae, Vol. 4, 1-11, Cluj-
Napoca.
Bărbulescu, A., Grădinaru, E., Stoica, I., 1997. Paleoecology of Early Bathonian molluscan
faunas from Codlea area (South Carpathians). Acta Palaeontologica Romaniae, Vol. I, p.
45-56, Bucharest.
Beccaro P. and Lazăr, I., 2007. Oxfordian and Callovian radiolarians from the Bucegi Massif and
Piatra Craiului Mountains (Southern Carpathians, Romania), Geologica Carpathica, 58,
4, 305-320.
Bucur, I. I., Grădinaru, E., Lazăr, I., Grădinaru, M. 2014. Early Cretaceous micropaleontological
assemblages from a condensed section of the Codlea Area (Southern Carpathians,
Romania). Acta Palaeontologica Romaniae, V. 9 (2), P. 67-84
Feldmann R., Lazăr I., Schweitzer, C., 2006. New crabs (Decapoda: Brachyura: Prosopidae)
from Jurassic (Oxfordian) sponge bioherms of Dobrogea, Romania. Bulletin of the
Mizunami Fossil Museum, no. 33, p.1-20, 4 figs., 8 tables.
Efremov J. A., (1950). Taphonomic et annales géologiques. Annales du Centre d'Etudes et de
Documentation Paléontologiques, 4 (1953): 1-196
Embry A.F., Klovan J.E., (1971). A late Devonian reef tract on northeastern Banks Island, NWT.
Can Pet Geol Bull 19:730–781
Emig C., (2002). Death: a key information in marine palaeoecology. Current Topics on
Taphonomy and Fossilization.
Fernández-López S.R., (1985). Criterios elementales de reelaboración tafonómica en ammonites
de la Cordillera Ibérica. Acta Geológica Hispánica, 19 (1984): 105-116.
Fernández-López S.R., (1991). Taphonomic concepts for a theoretical Biochronology. Revista
Española de Paleontología, 6: 37-49.
Fernández-López, S., (1997a). Ammonites, clinos tafonómicos y ambientes sedimentarios.
Revista Española de Paleontología 12, 102–128.
Fernández-López S.R., (2000). Temas de Tafonomía. Depto. Paleontología, Universidad
Complutense, Madrid: 167 pp.
Fernández-López S.R.; Fernández-Jalvo Y.; Alcalá L., (2002). Accumulation: taphonomic
concept and other palaeontological uses. Current Topics on Taphonomy and
Fossilization. Theory of taphonomy p: 37-47
Fernández-López S.R., (1997b). Ammonites, taphonomic cycles and stratigraphic cycles in
carbonate epicontinental platforms. Cuadernos de Geología Ibérica 23, 95-136.
Fernández-López S.R., (2000). Ammonite Taphocycles in Carbonate Epicontinental Platforms.
GeoResearch Forum Vol. 6 pp. 293-300
Fernández-López S.R., (2006). Taphonomic alteration and evolutionary taphonomy. Journal of
taphonomy 4(3) (2006), 111-142
Fernández-López S.R., (2008). Distinction between fill channels and abrasion furrows on
ammonoid internal moulds. Geobios 41, 5–13
Fernández-López S.R., (2011). Examples of reelaborated ammonites. Reduca (Geología). Serie
Paleontología. 3 (3): 1-27
Flügel, E. , 2004. Microfacies of carbonate rocks. Analysis, Intrepretation and Application. 996
pp. Springer.
Flügel E., (2010). Microfacies of Carbonate Rocks, Springer, 996 p
Fürsich FT (1979) Genesis, environments, and ecology of Jurassic hardgrounds. N Jb Geol
Paläontol Abh 158:1-63
Fürsich FT (1995) Approaches to palaeoenvironmental reconstruction, Geobios 18:183-195
Gómez J.and Fernández-López S.R., (1994). Condensation processes in shallow platforms.
Sedimentary Geology 92, 147-159
Grădinaru M., (2011). Geneza hardground-urilor Jurasice din Munții Bucegi (versantul vestic) și
din Munții Almăjului (Svinița). Teză de doctorat
Grădinaru M, Lazăr I, Panaiotu EC (2011) Preliminary report on the microfacies analyses of the
hardgrounds and condensed horizons associated to the middle Jurassic deposits from
Tătarului Gorges (Bucegi Mountains, SE Carpathians), Acta Paleontologica Romaniae
7:169-175
Lazăr, I., Grădinaru , M., Petrescu, L., 2012. Ferruginous microstromatolites related to Middle
Jurassic condensed sequences and hardgrounds (Bucegi Mountains, Southern
Carpathians, Romania). FACIES, DOI: 10.1007/s10347-012-0313-5
Lazăr, I., Grădinaru ,M., 2014. Paleoenvironmental context and paleoecological significance of
unique agglutinated polychaete worm tube– ferruginous microstromatolite assemblages
from the Middle Jurassic of the Southern Carpathians (Romania). Facies, 60, 2, p. 515-
540, DOI: 10.1007/s10347-013-0390-0 (ISI)
Lazăr, I., Grădinaru , M., Petrescu, L., 2013. Ferruginous microstromatolites related to Middle
Jurassic condensed sequences and hardgrounds (Bucegi Mountains, Southern
Carpathians, Romania). Facies, 59, 2, p. 359-390, DOI: 10.1007/s10347-012-0313-5 (ISI)
Lazăr, I., Panaiotu , C.E., Grigore, G., Sandy, M. R., Peckmann, J., 2011. An unusual
brachiopod assemblage in a Late Jurassic (Kimmeridgian) stromatactis mud-mound of
the Eastern Carpathians (Hăghimaş Mountains), Romania. FACIES, 57:627–647, DOI:
10.1007/s10347-010-0261-x.
Lazăr, I. and Grigore, D., 2008. New data concerning the Mesozoic deposits outcropping in the
western flank of the Haghimas Mountains (East Carpathians). Contributions to the
Scientific Session I.P. Voitesti, Cluj-Napoca, 2008, 41-43.
Lazăr, I., 2006. Preserved life positions of some Middle Jurassic bivalves from the Bucegi
Mountains (South Carpathians). Mesozoic and Cenozoic Vertebrates and
Paleoenvironments - Tributes to the career of Professor Dan Grigorescu; Ed. Ars
Docendi, p. 155-165.
Lazăr I., 2005. The Jurassic bivalve fauna from the western side of the Bucegi Mountains part II.
Pteriomorphia. Acta Palaeontologica Romaniae, Vol. 5, 277-294.
Lazăr, I., 2004, The Jurassic bivalve fauna from western side of Bucegi Mountains. Part I.
Subclasses Palaeotaxodonta and Pteriomorphia (Orders Arcoida, Pterioida, Limoida).
Acta Palaeontologica Romaniae, Vol. IV, 10 p., 5 pls.,Cluj-Napoca.
Lazăr, I., Barbu, V., Popa E., M., 2004. Contributions to the Middle Jurassic of the Anina Region
– the bivalve fauna (Part I). Acta Palaeontologica Romaniae, Vol. IV, 10 p., 4 pls.,
Cluj-Napoca.
Lazăr, I., Barbu, V., 2004, A new species of the brachiopod genus Sphaeroidothyris from the
Middle Jurassic (Bajocian) of Bucegi Mountains (Romania). Proceedings of the
Romanian Academy, Series B: Chemistry, Life Sciences and Geosciences,Vol.5, Issue 3,
131-139p., Bucharest.
Lazăr, I., 2002. Bivalves (Anomalodesmata) from Middle Jurassic deposits of the Western
flank of Bucegi Mountains. Acta Palaeontologica Romaniae, Vol. III, p.241-256,
Iasi.
Lazăr, I., 1999. Middle Jurassic Anomalodesmatan bivalves from Strunga -Tataru,
Bucegi Mountains. Acta Palaeontologica Romaniae, Vol. II, p. 237-250, Cluj-
Napoca.
Mamet B, Préat A (2006) Iron-bacterial mediation in Phanerozoic red limestones: state of the art.
Sediment Geol 185:147–157
Nicolae Grădinaru Mihaela, 2011. Geneza hardground-urilor jurasice din Munţii Bucegi şi din
Muntii Almăjului (Sviniţa). Teza de doctorat. Universitatea dib Bucuresti, 243 p.
Panaiotu, C.G., Panaiotu C.E., Lazăr I., 2012. Remagnetization of Upper Jurassic limestones
from the Danubian unit (South Carpathians, Romania): tectonic implications. Geologica
Carpathica, 63, 6, 453—461, DOI: 10.2478/v10096-012-0035-1
Palmer TJ, Wilson MA (1990) Growth of ferruginous oncoliths in the Bajocian (Middle Jurassic)
of Europe. Terra Nova 2:142– 147
Patrulius, D. 1969, Geologia Masivului Bucegi şi a Culoarului Damboviciora. Editura
Academiei, R.S.R., Bucuresti.
Poort, J.M., Carlson, R.J., 2005. Historical Geology. Intrepretations and Applications. Sixth
Edition, 236 pp. Pearson Prentice Hall.
Sandy, M.R., Lazăr, I., Peckmann J., Birgel D.,Stoica, M., Roban R.D., 2012. Methane-seep
brachiopod fauna within turbidites of the Sinaia Formation, Eastern Carpathian
Mountains, Romania. Palaeogeography, Palaeoclimatology, Palaeoecology, 323–325
(2012) 42–59, doi:10.1016/j.palaeo.2012.01.026.
Schweitzer, C. E., R. M. Feldmann, and I. Lazăr. 2007. Decapods from Jurassic (Oxfordian)
sponge megafacies of Dobrogea, Romania and reconsideration of Nodoprosopon
Beurlen, 1928. Neues Jahrbuch für Geologie und Paläontologie – Abhandlungen, 244: p.
99-113.
Senowbari-Daryan, B., Lazăr, I., Bucur, I. I., 2013. Favreina carpatica nov. ichnosp.
(crustacean-microcoprolite) from the Middle Jurassic of Rucăr-Bran zone (Southern
Carpathians, Romania). Rivista Italiana di Paleontologia e Stratigrafia, 119(2):175-182.
(ISI)
Stoica, I., 1997. Paleoecology of Middle Jurassic bivalve communities from Strunga –
Strungulita, western side of Bucegi Mountains. Acta Palaeontologica Romaniae,
Vol. I, p.101 – 106, Bucharest.
Stanley, S.M., 2004. Earth System History. Second Edition, 567 pp. Freeman.
Wilson MA, Palmer TJ (1992) Hardgrounds and hardground faunas, University of Wales,
Aberystwyth, Institute of Earth Studies Publications 9: 1–131

Tematica 4. Izvoare hidrotermale şi emisii de hidrocarburi: Medii depozitionale / Roci


carbonatice asociate / Faune asociate / Ecolgie şi Paleoecologie - Recenzie realizată după
Steffen Kiel et al., 2010.
Emisiile de hidrocarburi (hydrocarbon seeps) şi izvoarele hidrotermale (hydrotermal vent)
sunt frecvent întâlnite de-a lungul marginilor continentale şi a zonelor oceanice de expansiune,
reprezentând zone în care fluide foarte bogate în metan (CH4) şi hidrogen sulfurat (H2S) ies la
suprafaţă prin fisuri, fracturi sau prin deschideri ale unor edificii minerale („şeminee”)
carbonatice sau constituie din sulfuri sau sulfaţi. Aceste fenomene au fost descoperite la început
(Lonsdale,1977; Corliss et al., 1979; Paull et al., 1984) doar în câteva zone oceanice de mare
adâncime (peste 2000 m adâncime), dar azi se cunosc de la tropice până la poli, din zonele de
şelf de adâncime mică, până în zona hadală (cf. Campbell, 2006).
Circulaţia fluidelor hidrotermale în zona crestelor medio-oceanice constitue un process
fundamental care conduce la transferal de energie şi materie din interiorul Pământului către
crustă (litosferă), hidrosferă şi biosferă. Apa marină circulă prin partea superioară a crustei
oceanice (care este permeabilă), producând schimb de substanţe chimice cu rocile înconjurătoare
şi încălzindu-se la temperature de până la câteva sute de grade Celsisus. Aceste fluide
supraîncălzite sunt expulzate la suprafaţa crustei oceanice prin asă numitele venturi hidrotermale
(izvoare hidrotermale, black smokers) sau prin venturi difuze. În prejma acestor izvoare
hidrotermale se formează ecosisteme unice cu o diversitate impresionantă de forme de viaţă care
utilizează substanţele chimice din fluidele fierbinţi ca sursă de energie. Aceste ecosisteme se
bazează pe un metabolismul anaerobic chemoautotrophic al unor microbi şi bacterii care sunt
găzduite la rândul lor în corpul unor organisme nevertebrate de tipul viermilor policheti,
vestimentarieni şi diferite tipuri de bivalve.
Chemosinteza este procesul de sinteză a carbohidraţilor din dioxid de carbon şi apa, utilizând
energia obţinută din oxidarea compuşilor minerali simpli (substante chimice anorganice simple
de tipul H2S). Chemosinteza a fost descrisă de Winogradski în 1887. Existenţa acestui fenomen
în domeniul marin era clar demonstrată de prezentă aşa numitul ”strat negru” în succesiunea
sedimentelor marine. Cu toate acestea aceste ecosistem era considerat minor în raport cu
contribuţia considerată extrem de mică la cantitatea de carbon dizolavată în mediul marin. Toate
acestea s-au achimbat însă în 1977, odată cu descoperirea primelor venturi hidrotermale şi a
faunelor asociate acestora.

Parametrii fizico-chimici şi geologici / geomorfologici ce caraterizează zonele din preajma


izvoarelor de hidrocarburi şi a izvoarelor hidrotermale / Ecositeme asociate.

Elder (1965) a prevăzut existenţa izvoarelor termale de-a lungul crestelor medio-oceanice.
Ipoteza propusă de Elder era susţinută de date ştiinţifice foarte puternice:
- Anomalii ale fluxurilor de căldură măsurate de-alungul zonelor de expansiune (speading
centers) (Talwani et al. 1971);
- Modificări ale chimei bazaltelor şi ale sedimentelor metalifere (Bostrom and Peterson
1966; Deffreyes 1970)
- Existenţa unei circulaţii active de fluide prin crusta oceanică nou-formată Sclater and
Klitgord (1973) demonstrate tot prim masurători ale fluxurilor termice (Williams et al. 1974).

Pentru a testa aceste ipoteze, Corliss et al. (1979) au folosit in 1977, submersibilul Alvin pentru a
explora riftul Galapagos la o adâncime de aproximativ 2500 de metri. Aşa cum fusese prevazut,
ei au gasit izvoare termale, acum denumite izvoare hidrotermale (hydrothermal vents). Însă
ceeace a fost cu totul remarcabil în momentul descoperirii venturilor, a fost faptul că acestora le
erau asociate faune excepţional de abundente. Foarte curând apoi s-a demonstrat ca aceste
organismle dominante din cadul acestor faune au un metabolism bazat pe existenţa bacteriilor
chemosyntetizante, bacterii capabile să utilizeze hidrogenul sulfurat sau metanul emis de izvoarel
hidrotermale sau de izvoarele de hidrocarburi. Astfel s-a descoperit un ecosistem marin major
bazat pe chemosinteză.
Descoperirea izvoarelor hidrotermale a fost rapid urmată de descoperirea izvoarelor de
hidrocarburi (de gaz hidraţi) de-alungul dorsalei Est Pacifice (Grassle 1985) şi în Pacificul de NE
(Juan de Fuca,
Gorda şi Explorer Ridges) (Tunnicliffe 1988; Rona et al. 1990).
Existenţa venturilor hidrotermale a fost deasemena presupusă de-a lungul riftului Trans-Atlantic
în regiunea crestei medio-oceanice Atlantice, şi astfel în 1984, au fost colectate prin dragare
sedimente hydrotermale şi creveţi din aşa numitul sit TAG (Trans-Atlantic Geotraverse) (Rona et
al. 1986). Această descoperire a condus la conceptul de biogeografie hydrotermală care este
demonstrată astfel: venturile din Pacific sunt dominate de viermi vestimentarieni (tubeworms) şi
polichaete alvinellide, în timp ce ventuirle din Atlantic sunt dominate de creveţii Rimicaris
exoculata. Bivalvele din genul Bathymodiolus sunt comune ambelor tipuri de asociaţii.
Un factor fizic comun şi caracteristic tuturor venturilor hidrotermale îl reprezintă temperatura
foarte ridicată a fuidelor hidrotermale. Astfel, o anomalie de temperatură foarte ridicată în
Atlantic a condus la descoperirea unui sit spectaculos de venturi hidrotermale denumit „Lost
city”, sit cu un diametru de aproximativ 15 km (Kelly et al. 2001). Acesta este alcătuit din mai
multe şeminee carbonatice (unele cu inaltini de peste 30 de metri) prin care ies la suprafaţă fluide
cu o temperatură maximă de 75°C şi un pH alcalin cu alori cuprinse între 9 şi 9,8 (Kelly et al.
2001). Se pare însă că există venturi a căror fluide au temperaturi mult mai ridicate (în jur de
400°C) (German 2006).
În acelaşi timp cu descoperirea venturilor în Atlantic, au fost descoperite şi alte ecosisteme
bazate pe chemosinteză, ecosisteme care au la bază hidrogenul sulfurat, dar care nu sunt asociate
cu fluide cu temperaturi ridicate. Aceste sisteme sunt cunoscute sub denumirea de „cold seeps”
(izvoare reci). Primul cold seep a fost descoperit în golful Mexic, la baza escarpamentului
Florida unde din calcarele care alcătuiesc platforma se produc emanţii de fluide foarte bogate în
hidrogen sulfurat, emanaţii în jurul cărora se dezvoltă comunităţi impresionante de organisme
(Paull et al., 1984). Imediat au fost descoperite de-a lungul marginii nordice a Golfului Mexic,
comunităţi dezvoltate în prejma emanaţiilor de methan şi hidrogen sulfurat.
Sistemele de tip cold seeps (reci) pot fi reprezentate prin emanţii de hidrogen sulfurat şi metan,
dar si prin izvoare de hidrocarburi de tipul petrolului sau asfaltului sau zone hipersaline
(saramuri). Cold seep-urile se întâlnesc de obicei în zonele de margini continentale pasive sau
active, fiind asociate sedimentelor bogate în petrol, zonelor de subducţie, canioanelor submarine,
pantelor abrupte ale platformelor carbonatice şi turbiditelor din bazinele oceanelor Atlantic si
Pacific.
Unele dintre cele mai spectaculoase cold seep-uri sunt reprezentate de carcasele de balene
moarte („whale falls”). În 1980, Craig Smith a descoperit pe coasta Californiei o carcarsă de
balena gri a carei oase erau acoperite de un înveliş dens de bacetrii filamentoase care susţineau
trofic o populaţie densă de mytilide din genul Idas, iar în sedimentul reducător înconjurător, mai
multe specii de bivalve vesicomyide. Smith a observat că animalele care trăiesc pe carcasele
balenelor moarte sunt similare cu cele întâlnite în preajma venturilor hidrotermale sau a metan
seep-urilor. Cercetările lui Craig Smith şi ale echipei sale s-au desfăşurat pe parcursul mai multor
zeci de ani de observaţii efectuate asupra unui schelet de balenă aflat la o adâncime de 1240m.
Au descoperit astfel faptul că oasele balenelor (care conţin in proporţie de peste 60% lipide
(grăsimi) constitue o hrană deosebit de consistentă. Bacteriile descopun grăsimile anaerobic şi
eliberează hidrogen sulfurat. Astfel se formează maturi bacteriale foarte groase care susţin în
schimb dezvoltarea viermilor, a moluştelor, crustaceelor şi altor animale. După 12 ani de studiu
aceste comunităţi sunt în continuare deosebit de puternice.
Smith şi echipa lui au propus în urma cu 13 ani ipoteza conform căreia carcasele de balene
căzute pe fundul mărilor şi oceanelor au constituit „punţile evolutive” (....„evolutionary stepping
stones between shallow-water habitats (such as salt marshes) and hydrothermal vents in the
deep sea”) dintre habitatele din ape puţin adânci şi cele din preajma venturilor hidrotermale şi a
cold seep-urilor pentru organismele bizare care formează comunităţi impresionante in aceste
habitate neproietenoase pentru multe alte organisme.
Analizele de ADN i-au permis lui Smith şi echipei sale să demonstreze că există o legătură
genetică foarte apropiată între mytilidele găsite în bucătile de lemn sau în oasele balenelor
scufunadate în apele de adâncime mare şi cele care trăiesc în preajma venturilor hidrotermale. Ca
şi carcasele de balene, trunchiurile de lemn scufundate produc pe fundul marin un fel de
„buzunare” bogate în materie organică, atrăgând astfel speciile chemoautotrofe. De fapt
mytilidele descoperite în lemne şi oasele de balene aparţin aceleaşi subfamilii Bathymodilinae,
ca si cele din venturi şi seep-uri. Mai mult, o specie din lemnele / oasele de balene, pare să fie
cea mai primitivă formă din grup. Acest fapt sugerează că mytilidele au folosit trunchiurile de
lemn şi carcasele de balene scufunadate ca „stepping strones” către venturile şi seep-urile din
apele de mare adâncime.

Recunoasterea în stare fosilă a mediilor depozitionale in care s-au manifestat venturi


hidrotermale si cold seep-uri
Cold seep-urile au potential mult mai mare de conservare in stare fosila comparativ cu venturile
hidrotermale.
Cateva sute de seep-uri fosile (majoritatea Cenozoice) se cunosc in 29 de tari de pe aproape toate
continentele. Seepurile fosile din Paleozoic si Mesozoic sunt mai rare.
Blocuri massive de sulfati se cunoasc din Silurianul inferior (Situl Yaman Kasy Vent) din Muntii
Urali. Aceste blocuri conţin numeroase moluste monopalcophore (Thermoconus shadlunae) si
câteva specimen de brachiopode lingulate din specia Pyrodiscus lorrainae (Little et al. 1997 and
1999a).

Criterii pentru identificarea siturilor suspectate de a fi asociate cu cold seep-uri (methane


seeps):
1 – Corpuri carbonatice gasite in deposite de flis dominate de sedimente siliciclastice, fara alte
corpuri carbonatice asociate
2 - Corpuri carbonatice izolate (lentile, corpuri subsferice, elipsoidale etc) de dimensiuni metrice
(in jur de 2-10 m lungime si 1-3 m grosime)
3 – Ocurente monospecifice masive ale unei singure specii in accelasi corp de roca (strat, lentila)
carbonatica
4 - Existenta stadiilor ontogenetice diferite poate indica o biocenoza.
5 - Asociatia fosila cuprinde specii care sunt recunoscute ca fiind chemosimbiotice in cadrul
asociatiilor actuale (anumite specii de gastropode, bivalve si viermi)
6 – Geochemia izotopilor de C din rocile carbonatice indica influenta emisiilor de gaze
caracteristice cold-seep-urilor.
Există foarte puţine cold-seepuri fosile cu brachiopode dovedite dupa toate criteriile mentionate
anterior (litologic, sedimentologic, geochimic, paleontologic). Acestea de varsta Mesozoic si se
cunosc din
Canada, California si recent din Romania (Lazăr et al., 2010).

Bibliografie selectivă pentru tematica 4 :


Campbell, K. A., 2006. Hydrocarbon seep and hydrothermal vent paleoenvironments and
paleontology: past developments and future research directions. Palaeogeography
Palaeoclimatology Palaeoecoogy 232, 362–407.
Campbell, K.A., Bottjer, D.J., 1995a. Brachiopods and chemosymbiotic bivalves in Phanerozoic
hydrothermal vent and cold seep environments. Geology 23, 321–324.
Kiel, S. (Editor), 2010. The Vent and Seep Biota. Aspects from Microbes to Ecosystems.
Springer. DOI 10.1007/978-90-481-9572-5
Kiel, S., 2010. On the potential generality of depth-related ecologic structure in cold-seep
communities: Evidence from Cenozoic and Mesozoic examples. Palaeogeography,
Palaeoclimatology, Palaeoecology 295, 245-257.
Kiel, S., Peckmann, J., 2008. Paleoecology and evolutionary significance of an Early Cretaceous
Peregrinella-dominated hydrocarbon-seep deposit on the Crimean Peninsula. Palaios 23,
751–759.
Kiel, S., Johannes Glodny, Daniel Birgel, Luc G. Bulot, Kathleen A. Campbell, Christian
Gaillard, Roberto Graziano, Andrzej Kaim, Iuliana Lazăr, Michael R. Sandy, Jörn
Peckmann (2014) The Paleoecology, Habitats, and Stratigraphic Range of the Enigmatic
Cretaceous Brachiopod Peregrinella. PLOS ONE 9(10): e109260.
doi:10.1371/journal.pone.0109260
Sandy, M.R., Lazăr, I., Peckmann J., Birgel D.,Stoica, M., Roban R.D., 2012. Methane-seep
brachiopod fauna within turbidites of the Sinaia Formation, Eastern Carpathian
Mountains, Romania. Palaeogeography, Palaeoclimatology, Palaeoecology, 323–325
(2012) 42–59, doi:10.1016/j.palaeo.2012.01.026.