Tema: Introducere în toponimie

Plan:

1. Definirea domeniului de studiu și importanța toponimiei

2. Raportul dintre toponimie și alte științe.
3. Metode de cercetare

1. Toponimia este știința care se ocupă cu cercetarea numelor de locuri.Etimologic,

numele acestei discipline provine de la cuvintele greceşti (greaca veche): topos =
loc; onyma (onoma) = nume
Ce este Toponomastica ?
Ce relaţie există intre Toponimie şi Toponomastică ?
- Toponomastica = ştiinţa numelor de locuri.
- Toponimia = totalitate a numelor proprii de locuri, de ape , de munţi, etc. dintr-o
ţară sau dintr-o regiune.
Nume – adică un cuvînt prin care arătăm cum se cheamă un lucru, o acţiune şi prin
care acesta se individualizează
Toponimastică - ramură a lingvisticii care se ocupă de studiul numelor.
Toponim – formă lingvistică utilizată pentru a identifica o locaţie geografică.
Etimologie - istoricul transformărilor semantice şi fonetice suferite de un apelativ
sau, în cazul de faţă un toponim.
Entopic – apelativ care descrie un anumit aspect geografic (o formă de relief,
diferite aspecte hidrologice, de vegetaţie sau faunistice, caracteristici privind
aşezările sau activităţie umane etc.).
În ansamblu cursul urmăreşte explicarea denumirilor sau spus altfel
descoperirea tainei numelui .
Toponimia studiază numele de locuri, modul cum au luat naştere acestea,
mijloacele lingvistice folosite pentru formarea lor, înţelesul lor iniţial, extensiunea
lor pe arii mai mult sau mai puţin vaste , raportul lor cu realităţile geografice, cu
înfăţişarea terenului, cu flora şi fauna zonei denumite; ea cuprinde, de asemenea,
studiul condiţiilor istorice, economice, sociale şi politice în care au fost create
toponimele respective.
Numele sau denumirile geografice, respectiv toponimele, sunt fenomene sociale şi
ca atare se supun legilor sociale (istorice); pe de altă parte ele nu sunt întâmplătoar
e, ci au o „istorie" proprie, care , dacă este cunoscută, poate oferi indicaţii impor
tante asupra unor elemente mai puţin detectabile prin alte metode. Prin urmare
materialul toponimic reprezintă un izvor de neînlocuit pentru sistemul ştiinţelor, in
clusiv al celor geografice : geografia fizică, geografia umană şi, mai cu seamă, p
entru geografia istorică. Conform lui Ion Conea toponimia este „ca un fel de hartă,
care îmbracă fidei trupul unui peisagiu" iar George Giuglea afirma : „Un nume t
opic, fiind înainte de toate un fenomen geografic şi antropogeografie, el face legăt
ura între om şi pământ".
În acest context, cercetătorii de geografie utilizează în mod frecvent această surs
1
ă de informaţie, în speţă toponimia , pentru a identifica caracteristici ale unui teri
toriu, ce pot reflecta un fenomen geografic care a existat în trecut, fără ca în prez
ent să mai fie menţionat sau un alt fenomen geografic care marchează o persiste
nţă atât în perioade istorice cât şi în contemporaneitate. Importanţa acestei cerce
tări rezidă şi din faptul că , adesea, pentru o anume regiune studiată, precaritatea ş
i chiar absenţa altor izvoare istorice (documente scrise, inscripţii, mărturii orale) f
ac din toponimie unica sursă de informaţii asupra unor evenimente din trecut.
Înţelegînd astfel necesitatea studiului toponimic pentru geografie, putem consi
dera că o categorie importantă de toponime, şi anume oiconimele (termen prop
us de Ion Conea pentru totalitatea numelor de aşezări omeneşti - din gr. oicos
= casă + onyma = nume), verifică gradul de importanță pe care geografii istorici
l-au acordat impactului antropic asupra mediului de-a lungul timpurilor, manifest
at într-o multitudine de forme (exploatarea resurselor subsolului, utilizarea terenu
rilor, valorificarea pădurilor şi faunei, descoperirea de noi ţinuturi etc.)
Toponimia se constituie ca un martor al zonei studiate, în dimensiunile lui spaţiale
şi temporale. Numirea, denumirea, renumirea locurilor pot spune multe despre
impactul societăţii asupra învelisului forestier, valorificarea resurselor de subsol,
formarea reţelei de asezări, despre condiţiile şi motivele modificãrilor survenite de-
a lungul istoriei în nomenclatorul localităţilor unei ţări.
Reprezintă un suport științific în descrierea fizico - geografică și social-economică
a unităților teritoriale de diferit rang: continente, regiuni fizico geografice, state,
etc. Informația studiată va da posibilitate de a lărgi cunoștințele și competențele pr
ofesionale ale viitorilor specialiști din domeniul geografiei. Materia de la acest curs
are conexiuni cu conținuturile unităților de curs precum Geografia fizică a
Republicii Moldova, Geografia continentelor, Geografia umană regională,
Geografia umană a Republicii Moldova, Geografia populației.

2. Toponimia, prezintă trăsături comune şi cu alte ramuri ale ştiinţei: istorie,

etnologie, geografie. Numele topice au apărut în anumite împrejurări istorice şi în
legătură cu anumite momente din viaţa materială şi spirituală a oamenilor, ele
purtând amprentele societăţii din diferite perioade de timp. Apariţia lor a fost
determinată de factori social-istorici, dar şi de factori de ordin geografic, evocând
particularităţile fizico-geografice şi naturale ale unei regiuni. „Tot felul de
momente din viaţa unei colectivităţi umane: istorice (în sens strict), sociale,
economice, politice, psihologice, găsesc ecou, adesea foarte prelungit, uneori
permanent şi definitiv, în toponimie” – constată acad. Iorgu Iordan
„Deoarece relieful unei regiuni (vale, câmpie, deal, munte,mlaştină, pădure, t
eren agricol), în funcţie de floră, faună sau alte caracteristici naturale ale solului, a
ocupat încă din cele mai vechi timpuri un rol de prim rang în ceea ce priveşte deno
minaţia geografică, numeroase nume de locuri au fost considerate de către geografi
o “anexă terminologică a disciplinei sale” – observă în alt plan toponimistul ieşean
Ilie Dan De aici interesul pentru toponimie a specialiştilor din diferite ramuri ale şt
iinţei: istorici, geografi, etnografi şi, bineînţeles, lingvişti.
Acad. Iorgu Iordan consideră toponimia drept „istoria nescrisă a unui popor, o ade
vărată arhivă unde se păstrează amintirea atîtor evenimente, întâmplări şi fapte,mai
2
mult sau mai puţin vechi, sau importante care s-au petrecut de-a lungul timpurilor ş
i au impresionat într-un chip oarecare sufletul popular”
Numele topice, îndeosebi cele de fluvii şi râuri (Dunăre,Nistru, Prut, Siret,
Mureş, Criş, Timiş), au servit drept mărturie a existenţei şi continuităţii strămoşilor
noştri în spaţiul danubio-pontico-carpatic. Migraţiunile de populaţie, strămutările l
ocuitorilor dintr-o aşezare în alta, invaziile triburilor asiatice,convieţuirea băştinaşil
or cu alte etnii, raporturile social-economice şi culturale dintre populaţiile conlocui
toare, nivelul şi modul de viaţă al oamenilor – toate, într-un fel s-au altul, şi-au găsi
t reflectare în nomenclatură topică locală. Pe baza unor nume de locurişi localităţi
din Moldova se poate urmări căile de pătrundere a unei populaţii ardeleneşti în ace
ste regiuni şi, în paralel, „călătoria” unor nume topice dintr-un loc în altul.
Toponimele istorice reflectă raportul dintre om şi societate, iar în cadrul acesteia di
n urmă raportul dintre om şi instituţiile de stat, raporturile economice şi juridice înt
re oameni. Numele Bejenari, Colonia, Liuzii de Sărata (rus. Люди „oameni”),Slo
bozia ne amintesc de aşezări rurale întemeiate de către locuitorii aduşi de fostele ad
ministraţii din alte regiuni şi chiar din alte ţări, cu scopul de a popula teritoriile cu
populaţie rară sau, în general, fără populaţie, scutiţi fiind pentru aceasta de unele i
mpozite şi dajdii (în limba epocii slobozi, de unde denumirea Slobozia). Multe nu
me de locuri şi localităţi se află în legătură cu vechile forme de proprietate a pămân
tului (Boiereasca, Mănăstirasca, Moşeni, Maşneni, Ocniţa-Răzeşi, Ocniţa-Ţărani),
cu starea fiscală a locuitorilor (Birnici (plătitor de bir), Ruptaşi, Scutelnici (ţăran sc
utit de plata birului domnesc în schimbul unor obligații suplimentare față de propri
etarul moșiei)), cu poziţia social şi cu unele Obligaţiuni şi slujbe vechi (Călăraşi, D
ărăbani, Lipcani, Mazileasca, Paicu, Păhărniceni, Seimeni, Stolniceni, Visterniceni,
Vânători), cu ocupaţiile, meşteşugurile şi meseriile locuitorilor (Cărbunari, Dubăs
ari, Făurari, Lingurari, Răcari, Ursari).
Geografii manifestă interes pentru numele topice pentru că acestea, fiind de cele
mai multe ori apelative la origine,indică particularităţile fizico-geografice şi natural
e ale obiectelor topografice, ale diferitelor locuri (aspectul exterior, forma, poziţia f
aţă de punctele cardinale, însuşirile solului etc.). Semnificaţie primară au, de regulă,
numele topice minore (microtoponimele),caracterizate printr-un grad de toponimiz
are mai redus, din care cauză n-au pierdut definitiv legătura semantică cu apelativel
e din care provin. Un deal, de obicei, în prima etapă de nominaţie, a fost denumit si
mplu Dealul, un munte –Muntele, o vale –Valea, un lac–Lacul etc.
Aceste nume sunt considerate cele mai vechi, urmînd apoi nominaţia caracteristicil
or individuale ale obiectelor desemnate, acestea exprimate prin determinative: Deal
ul Lutos sau Dealul Înalt, Muntele cu Pădure sau Muntele Pietros, Valea Lungă sa
u Valea Adâncă, Lacul Roşu sau Lacul Rotund etc. În cea din urmă etapă, caracteri
zată printr-un grad înalt de toponimizare, important devine componentul determina
nt, acesta constituind semnul distinctiv individualizator în procesul nominaţiei. Pro
cedeele şi mijloacele de nominaţie a realităţilor geografice este ceea ce îl intereseaz
ă mai mult pe specialistul geograf.
De aceea, nu-i întâmplător faptul că geografii, chiar înaintea lingviştilor, au pus pro
blema colectării şi sistematizării numelor proprii geografice. Privitor al raportul din

3
tre toponimie şi celelalte discipline lingvistice, putem afirma că, în cadrul limbii, to
ponimia prezintă unele afinităţi de fapte şi fenomene specifice altor domenii şi sfer
e de cercetare lingvistică: etimologia, dialectologia, istoria limbii. Prin aceasta se e
xplică aplicarea unor principii şi metode comune de investigaţie. Toponimia, însă,
prezintă trăsături comune şi cu alte ramuri ale ştiinţei: istorie, geografie, etnologie.
“Numele de locuri ale unei regiuni oarecare pot fi studiate din diverse puncte de ve
dere, după preocupările celui care le cercetează. Modul cum iau ele naştere, precu
m şi rolul pe care îl joacă în viaţa unui popor interesează deopotrivă pe geograf, pe
istoric, pe etnolog şi pe lingvist. Aşa se face că toţi aceşti specialişti s-au simţit şi c
ontinuă să se simtă atraşi de toponimie în sensul larg al cuvântului.” Istoricii au fos
t printre cei dintâi cercetători care şi-au dat seama de importanţa toponimiei ca surs
ă d cunoaştere a unor stări de lucruri din epocile trecute, pentru clarificarea unor sit
uaţii care nu şi au găsit reflectare în documentele vremii, pentru confirmarea sau in
firmarea unor ipoteze privind diferite evenimente şi fapte istorice. Ei s-au interesat
îndeaproape de numele topice. Cu ajutorul toponimiei, istoricii au posibilitatea să s
tabilească vechimea populării unui teritoriu, compoziţia lui etnică, începând cu cel
e mai vechi timpuri. Numele topice, îndeosebi cele de fluvii şi râuri (Dunăre, Prut,
Siret, Mureş, Criş, Timiş) au servit drept mărturie a existenţei şi continuităţii străm
oşilor noştri în spaţiul danubio-carpato-pontic. Migraţiunile de populaţie, strămutăr
ile locuitorilor dintr-o aşezare în alta, invaziile triburilor barbare, convieţuirea băşti
naşilor cu alte etnii, raporturile social-economice şi culturale dintre populaţiile conl
ocuitoare, nivelul şi modul de viaţă al oamenilor – toate, într-un fel sau altul, şi-au
găsit reflectare în nomenclatura topică locală.
Toponimele istorice reflectă raportul dintre om şi societate, iar în cadrul acesteia di
n urmă raportul dintre om şi instituţiile de stat, raporturile economice şi juridice di
ntre oameni. În ţara noastră, ca şi în alte ţări, geografii manifestă interes pentru nu
mele topice pentru că acestea, fiind de cele mai multe ori apelative la origine, indic
ă particularităţile fizico-geografice şi naturale ale obiectelor topografice, ale diferit
elor locuri (aspectul exterior, forma, poziţia faţă de punctele cardinale, culoarea, în
suşirile solului etc). De asemenea, multe intre toponime sunt termeni de specialitat
e, aparţinând nomenclaturii geografice de care specialistul în geografie nu se poate
lipsi în cercetările pe care le întreprinde. Semnificaţie primară au, de regulă, numel
e topice minore (microtoponimele), caracterizate printr-un grad de toponimizare m
ai redus, din care cauză n-au pierdut definitiv legătura semantică cu apelativele din
care provin. Un deal, de obicei, în prima etapă de nominaţie, a fost simplu denumit
Dealul, un munte – Muntele, o vale – Valea, un lac – Lacul etc. De aceea, nu-i întâ
mplător faptul că geografii, chiar înaintea lingviştilor, au pus problema colectării şi
sistematizării numelor proprii geografice.
Botaniştii, zoologii nu pot fi indiferenţi nici ei faţă de toponimie pentru că aceasta
conţine informaţii referitoare la flora şi fauna ţinuturilor. Cu ajutorul numelor topic
e se poate stabili răspândirea unor specii de plante şi animale în cuprinsul unui anu
mit teritoriu.
Lingviştii sunt cei care au inclus printre preocupările lor ştiinţifice şi studiul numel
or proprii şi aceasta nu numai pentru a dota disciplina lor cu o preţioasă sursă de ar

4
gumente şi fapte, ci şi pentru a elucida problemele ei interne şi a pune în evidenţă l
egităţile ei proprii. Onomastica, şi în mod special toponimia, oferă lingviştilor un l
arg câmp de activitate, deoarece numele proprii geografice şi de persoane sunt în f
ond cuvinte şi ca toate cuvintele limbii pot fi studiate din diferite puncte de vedere
şi în diferite planuri: lexical, semantic, derivaţional, fonetic, gramatical, funcţional.

3. Cercetarea în toponimiei presupune: descrierea stratigrafică a nomenclaturii topi

ce; stabilirea etimologiei (originii) fiecărei denumiri şi a denumirilor ce ţin de acee
aşi categorie etimologică, precum şi a vechimii lor documentare; identificarea facto
rilor de ordin social-istoric, economic, cultural, fizico-geografic şi natural care au s
ervit ca punct de plecare în crearea numelor topice; clasificarea tipologică după pri
ncipalele criterii – lexical-semantice şi derivaţional –şi, în acest plan, evidenţierea t
ipurilor şi modelelor active şi productive; fixarea cartografică a ariilor de răspândir
e teritorială a diferitelor fenomene şi categorii de nume topice.
Prin etimologia se urmăreşte evoluţia cuvintelor din momentul apariţiei până în ult
ima lor fază de existenţă, ea având deci un caracter istoric. Etimologia toponimică i
mplică cunoaşterea istoriei numelor topice, a comportamentului lor în sistemul lim
bii în diferite planuri. Studiul etimologic al toponimelor ajută cercetătorul să stabil
ească apartenenţa lor lingvistică, modificările de formă ş i de conţinut, cazurile
de adaptare sau de traducere în alte limbi, ale dispariţiei sau substituirii lor, motivel
e pentru care autorităţile au impus uzului nume sau forme oficiale, deosebite de cel
e populare şi de largă circulaţie.
În onomastica contemporană, în dependenţă de scopul investigaţiilor, de aspectele
sau problemele abordate, se folosesc mai multe metode de cercetare: comparativ -
istorică, cartografică, statistică şi a.
Esenţa metodei comparativ - istorice în toponimie constă în reconstituirea unor stă
ri, fapte şi fenomene onimice din trecut pe bază de comparaţie cu cele actuale, în st
abilirea apartenenţei lingvistice a numelor topice, prin identificarea formelor şi sen
surilor iniţiale ale cuvintelor din care provin şi a formelor şi sensurilor de tranziţie
de la apelative la toponime, în cercetarea evoluţiei tipurilor şi modelelor derivaţion
ale prin determinarea activităţii şi productivităţii lor în diferite perioade şi etape de
dezvoltare. Cercetările în plan istoric au demonstrat că majoritatea toponimelor ant
roponimice (Avrămeşti, Costeşti, Hănăseni, Popeşti) au ca punct de plecare în mo
mentul apariţiei lor relaţiile de proprietate, de apartenenţă între posesie şi posesor,
între mo şi eşi moştenitor (moşan, moşnean), specifice epocii feudalismului, în car
e ele şi-au făcut apariţia în mare parte. Pe bază de comparaţie, şi tot în plan istoric,
s-a observat că multe sate din stânga Prutului poartă nume identice sau asemănătoa
re cu cele din dreapta Prutului şi cu cele din regiunile istorice mai îndepărtate (Mu
ntenia, Transilvania).
Metoda cartografică, numită și geografie lingvistică, permite stabilirea ariilor de ră
spândire a unor categorii de nume topice sau fenomene toponimice, cunoaşterea a
mănunţită ş i exactă a răspândirii pe teren a faptelor şi fenomenelor onimice, pătr
underea în esenţa evoluţiei sistemului toponimic. Anchetele de teren, bunăoară, au
fixat cu precizie limitele de circulaţie a entopicelor relativ sinonimice bârnag, scru

5
ntar - loc nisipos, pietros, , renie - prundiș din miandrul unui rîu, acestea având sen
sul „loc nisipos la malul unei ape”, şi de răspândire a toponimicelor corespunzătoar
e: Bârnag – în localităţile din preajma Nistrului din raioanele Râbniţa şi Camenca,
Scruntar – în satele prutene din raioanele Briceni, Edineţ, Râşcani şi Glodeni, Ren
ia şi Renişul – pe cursul inferior al Prutului, în raioanele Leova, Cantemir şi Cahul.
O incorespondenţă de răspândire teritorială prezintă aria dialectală compactă a cuv
ântului anină „nisip (Transnistria şi parţial raioanele Criuleni, Anenii Noi), pe de
o parte, şi zonele insulare a derivatului Aninuş, la origine „loc nisipos” (raioanele
Străşeni, Hânceşti), pe de altă parte.
Prin metoda statistică se urmăreşte calcularea frecvenţei numelor topice într-o anu
mită perioadă istorică sau în cadrul unei anumite arii, determinarea raporturilor nu
merice dintre unităţile onimice de acelaşi fel sau de gen diferit, stabilirea productiv
ităţii tipurilor şi modelelor derivaţionale, a caracterului lor activ sau inactiv. S-a co
nstat, de exemplu, că tipul formaţiilor antroponimice în–eşti a fost deosebit de prod
uctiv în sec. XIV-XVII. În timpul migraţiunilor şi al mişcărilor locale de populaţie,
în sec. XVI-XIX, active şi destul de productive au fost formaţiile în –eni, care indic
ă, de regulă, provenienţa locală a populaţiei aşezate de curând în noile regiuni.
De menţionat că metodele expuse aici nu se aplică izolat, ci adesea în combinare, c
oncomitent sau succesiv, concluziile cercetărilor susţinându-se reciproc.