GEOMORFOLOGIE

GENERALĂ

CURS
2014

1
 Curs 1
1. PROBLEME GENERALE

1.1. GEOMORFOLOGIA CA ŞTIINŢĂ

1.1.1. Obiectul de cercetare
Geomorfologia face parte din grupul ştiinţelor geografice. Ea este ştiinţa care se ocupă cu
studiul formelor suprafeţei Pământului şi a legilor genezei şi evoluţiei reliefului în toată
complexitatea sa.
Noţiunea de geomorfologie vine de la cuvintele greceşti gê = pământ, morphê = formă şi
logos = studiu. Ea a fost folosită pentru prima dată în anul 1854 de către germanul K. Fr.
Neumann.
Relieful reprezintă ansamblul asperităţilor sau inegalităţilor pe care îl îmbracă exteriorul
scoarţei terestre. Noţiunea de relief provine de la cuvântul latinesc “relevare” = a se ridica. Se
foloseşte noţiunea de relief fie atunci când ne referim la o foarte mică suprafaţă a scoarţei
terestre, fie când ne referim la relieful Terrei în general, la forma geoidului sau la contrastul
dintre relieful continentelor şi cel al fundului oceanului planetar.
Noţiunile de bază care se folosesc în geomorfologie sunt formele de relief şi tipurile de
suprafeţe de relief.
Forma de relief reprezintă o configuraţie geometrică simplă sau complexă a unei porţiuni a
suprafeţei terestre a cărei unitate rezultă din geneza comună a părţilor sale componente. Fiecare
formă de relief se compune din suprafeţe de teren foarte variate ca înclinare şi întindere. Tipurile
de suprafeţe sunt reduse ca număr şi ele se clasifică astfel:
- după geneză: de eroziune, de acumulare, tectonice;
- după gradul de înclinare: abrupte, plane sau orizontale, cu înclinări intermediare;
- după forma profilului: drepte, concave, convexe, complexe;
- după extindere: foarte mari, mari, mijlocii, mici.
1.1.2. Subdiviziuni
Geomorfologia ca ştiinţă are două subdiviziuni: geomorfologia generală şi geomorfologia
regională.
Geomorfologia generală studiază tipurile de forme de relief. Ea se subdivide în:
a) geomorfologia planetară se ocupă cu studiul formei Pământului, a continentelor şi
bazinelor oceanice (forme de ordinul I);
b) geomorfologia tectono-structurală studiază formele de relief imediat inferioare ca
dimensiuni: munţi, podişuri, câmpii (forme de ordinul II);
c) geomorfologia erozivo-acumulativă se ocupă cu formele create de agenţii externi.
Geomorfologia regională studiază aspectele concrete ale unui teritoriu anume. Ea pune
accent pe descrierea şi analiza diferitelor părţi teritoriale, specificul propriu acestora, precum şi
limitele unităţilor respective şi subîmpărţirea în unităţi de grad inferior. Studiul cuprinde analiza
formelor de relief care se întâlnesc în fiecare unitate geomorfologică, se realizează tipizarea lor
şi în final se stabilesc etapele evoluţiei reliefului teritoriului cercetat (paleogeomorfologia).
1.1.3. Relaţiile geomorfologiei cu alte ştiinţe
Geomorfologia împrumută de la alte ştiinţe atât date cât şi metode de cercetare.
Ştiinţele geologice ajută geomorfologia la înţelegerea unei categorii importante a
factorilor genetici ai reliefului şi anume agenţii interni. Marile forme de relief, continentele,
bazinele oceanice, lanţurile muntoase sunt o creaţie a factorilor interni.
Geomorfologia are legături cu ştiinţele geografice fiind ea însăşi o ştiinţă geografică,
relieful apare ca parte a peisajului şi ca suport al vieţuitoarelor şi al societăţii omeneşti. Fără
relief nici nu poate fi concepută geografia. Ştiinţele geografice se ocupă cu studiul geosferelor

2
exterioare în care îşi au locul agenţii externi, respectiv: cu hidrologia, climatologia,
biogeografia şi pedologia.

1.2. ISTORICUL DEZVOLTĂRII GEOMORFOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ

1.2.1. Dezvoltarea geomorfologiei în lume
Unele păreri explicative asupra reliefului le întâlnim încă din antichitate la Thales,
Anaximandru, Aristotel, Strabon şi alţii.
În timpul renaşterii, inginerii hidrotehnicieni care lucrau în Alpi, formulează pentru prima
oară noţiunea de “profil de echilibru”, noţiune ce stă la baza teoriei eroziunii apelor curgătoare
(Guglielle, 1657).
Odată cu dezvoltarea capitalismului, care a dus la intensificarea exploatării subsolului
pentru substanţe utile (cărbune, petrol, minereu de fier şi metale neferoase etc.) s-a dezvoltat
rapid geologia şi topografia. S-au inventariat formele de relief şi cunoscându-se şi structura lor
internă a apărut necesitatea clasificării şi explicării lor. Secolul al XIX-lea este perioada când se
acumulează multe cunoştinţe în legătură cu relieful. Acum se formulează noţiuni şi legi privind
geneza reliefului. Se trece de la teoria catastrofismului (sec. XVIII) în care relieful se forma prin
schimbări bruşte, la teoriile evoluţionismului.
Spre sfârşitul secolului XIX geomorfologia se încheagă ca ştiinţă aparte. Acum apar
primele sinteze care încearcă să explice evoluţia reliefului terestru. Prima teorie este cea a lui W.
M. Davis, care defineşte într-un tot unitar obiectul de cercetare (relieful), teoria (ciclul
geografic) şi metoda (blocdiagrama) şi precizează totodată terminologia specifică acestei ştiinţe.
În Statele Unite ale Americii, geomorfologia se dezvoltă iniţial datorită nevoilor practice.
Dezvoltarea industrială şi extinderea spre zonele de vest a impus o cunoaştere mai rapidă a
subsolului. Astfel, metoda geomorfologică de cunoaştere a subsolului după aspectul formelor de
relief corespundea cel mai bine acestor sarcini. Condiţiile naturale ale vestului SUA, unde domină
semideşerturile, fac ca structura geologică să poată fi citită cu uşurinţă în formele de relief. Astfel,
iniţial, geomorfologii americani explicau morfologia teritoriului numai prin structură.
În Europa, dezvoltarea geomorfologiei se datorează studierii proceselor de eroziune din
cadrul văilor şi gheţarilor din Munţii Alpi în legătură cu construcţiile hidrotehnice. De asemenea,
în secolul XIX iau amploare ridicările topografice, mai ales din considerente militare. Ridicarea
topografică a unor întinse regiuni a dus la interpretarea reliefului sub formă morfometrică.
În Rusia, primele idei ştiinţifice în ce priveşte relieful la întâlnim în lucrările lui
Lomonosov. Folosindu-se de primele hărţi topografice ridicate în Rusia în 1717, el formulează
ideea că formele de relief ale scoarţei terestre sunt rezultatul interacţiunii forţelor interne şi
externe şi că aceste forme trebuiesc studiate în dezvoltarea lor (1763). Alţi cercetători mai
importanţi: P. P. Semenov-Tian-Şanski (1857) ce cercetează Munţii Tian-Şan şi V.V.
Dokuceaev, întemeietorul pedologiei s-a ocupat în amănunt de eroziunea solurilor şi de
formarea văilor. El stabileşte legile eroziunii (1878) şi analizează vârsta solurilor şi totodată
vârsta diferitelor reliefuri.
Geomorfologia în secolul XX
Teoria lui W. Davis (1899, 1912), (ciclul eroziunii normale) a precizat obiectul
geomorfologiei, a strâns la un loc şi a făurit principalele noţiuni despre relief şi le-a închegat
într-o teorie clară şi aparent logică care a fost acceptată la acea vreme de cei mai mulţi geografi.
W. Penck (1924), elaborează teoria treptelor de piemont, ca o reacţie la teoria lui W.
Davis, prin care încearcă să explice evoluţia reliefului sub o formă atotcuprinzătoare.
Geograful francez Emm. de Martonne este primul care stabileşte locul geomorfologiei în
cadrul ştiinţelor geografice. El publică primul volum sistematizat de geomorfologie, încadrat
într-un tratat voluminos de geografie fizică.

3
 În Rusia (URSS) geomorfologii trec la cercetarea amănunţită a proceselor geomorfologice,
cerute mai ales de rezolvarea practică a unor probleme puse de dezvoltarea economiei. Sunt de
menţionat şcolile geomorfologice de la Moscova şi Petrograd (Leningrad) conduse de savanţi
renumiţi ca I.S. Sciukin, L.S. Edelstein, I.P. Gherasimov şi K.K. Markov.
În a doua jumătate a secolului XX pe primul plan trece observarea şi cercetarea directă a
reliefului, studiul proceselor geomorfologice actuale şi cartografierea geomorfologică.
1.2.2. Dezvoltarea geomorfologiei în România
Şi în România, dezvoltarea geomorfologiei este precedată de apariţia şi dezvoltarea
topografiei şi geologiei, ştiinţe apărute din necesitatea descoperirii şi punerii în valoare a o serie
de noi bogăţii.
Primele informaţii descriptive despre relieful ţării noastre le găsim în scrierile lui Nicolae
Milescu (1636-1708), C. Cantacuzino (1650-1716), Dimitrie Cantemir (1673-1723) şi apoi în
manualele de geografie ale lui Gh. Asachi (1835), Barbu Tâmpeanu (1840), Ion Rusu (1842) şi
August Treboniu Laurean (1854).
La începutul secolului XX, cercetările de geografie fizică capătă o dezvoltare mai mare,
geografia delimitându-se tot mai mult de geologie. Geomorfologia se desprinde şi ea de geologie
şi devine o ramură a geografiei fizice. Această perioadă este marcată de înfiinţarea catedrelor de
geografie la Universitatea din Bucureşti (1900) având ca profesor pe S. Mehedinţi, la
Universitatea din Iaşi (1904) profesor fiind geologul Ştefan Popescu şi în 1919 la Cluj, ca prim
profesor fiind numit G. Vâlsan.
Dezvoltarea geomorfologiei ca ştiinţă s-a făcut prin cercetările efectuate la facultăţile din
Cluj şi Iaşi şi mai apoi Bucureşti. Cei mai de seamă savanţi au fost G. Vâlsan, C. Brătescu şi M.
David. Lor li se adaugă cercetările făcute de Emm de Martonne şi de L. Sawicki.
George Vâlsan (1885-1935) - prin lucrarea “Câmpia Română” (1915) este printre primii în
lume care atacă problemele de geomorfologie a câmpiilor. El acordă o atenţie deosebită
mişcărilor scoarţei terestre în formarea reliefului, arătând încă din 1915 rolul pe care l-au jucat
mişcările subsidente din nordul Câmpiei Române şi din cursul inferior al Siretului asupra
întregii sale evoluţii.
Constantin Brătescu (1882-1945) a atacat mai ales problemele geomorfologiei
cuaternarului de la noi, tinzând spre realizarea unei scări cronologice a formelor de relief,
verificată prin mai multe metode şi pornind de la regiuni diferite. Astfel face certări asupra
Deltei, a loessurilor Câmpiei Române, a falezelor Mării Negre şi altele. C. Brătescu a căutat, în
orice regiune cercetată , argumente concrete de datare a vârstei fiecărei forme de relief. El tindea
spre generalizări şi depistarea de legi particulare geomorfologiei şi era conştient de faptul că un
studiu geomorfologic trebuie să se bazeze numai pe fapte culese din teren şi analizate minuţios.
Mihai David a fost ca pregătire geolog, dar a predat geografia fizică la Universitatea din
Iaşi. În lucrările sale se simte tendinţa de a explica relieful prin factorii interni, de altfel, el
aduce o contribuţie importantă în dezvoltarea geomorfologiei structurale.
V. Mihăilescu, la fel ca M. David, a fost un adept al teoriei lui Davis. El a introdus în
geomorfologia noastră analiza amănunţită a hărţilor topografice, analiză care subordona adesea
cercetările de teren.
În ultima perioadă cercetările geomorfologice s-au axat mult pe studiile regionale care au
stabilit diferite tendinţe de evoluţie a reliefului ţării noastre. S-a impus astfel concepţia cercetării
reliefului prin prisma dezvoltării sale paleogeomorfologice. Ca metodă principală de lucru se
introduce harta geomorfologică, încercându-se elaborarea unei legende generale. Dintre cei mai
cunoscuţi geomorfologi amintim pe C. Martiniuc şi V. Băcăuanu la Universitatea din Iaşi, Gr.
Posea, P. Coteţ. Victor Tufescu la Universitatea din Bucureşti, Tiberiu Morariu la Universitatea
din Cluj.

4
 2. GEOMORFOLOGIA PLANETARĂ
Geomorfologia planetară studiază forma generală a Pământului, socotit ca un tot unitar şi
influenţele reciproce care se exercită în legătură cu reliefurile de ordin mai mic. Diferitele forme
de relief ale scoarţei nu pot fi pe deplin lămurite şi înţelese dacă nu se cunoaşte structura
Pământului şi anumite procese planetare ca: mişcarea de rotaţie şi variaţia sa, deplasarea polilor,
deplasarea continentelor etc.

3. GEOMORFOLOGIA TECTONICĂ

3.1. ELEMENTELE STRUCTURALE ŞI MORFOLOGICE

ALE CONTINENTELOR
Continentele sunt formate din două elemente structurale de bază: zonele de orogen şi
platformele.
3.1.1. Zonele de orogen
Teoria geosinclinalelor şi formarea munţilor
Această teorie admite acumulări imense de sedimente în fose foarte adânci şi alungite, care
sunt apoi metamorfozate, cutate şi înălţate sub formă de lanţuri muntoase, ataşate unor
continente mai vechi. Acestea, la rândul lor, au trecut prin aceleaşi faze, dar au fost erodate şi au
devenit cele mai rigide şi mai vechi părţi ale scoarţei.
Geosinclinalele sunt regiuni mobile ale scoarţei terestre având o formă foarte alungită.
Sunt două tipuri de geosinclinale: de tip circumpacific, reprezentat de un sistem de fose alungite
situat la marginea unor continente sau sunt de tip mediteranean, reprezentat de arii de lăsare
cuprinse între două continente.
Caracteristicile geosinclinalelor:
▪ mobilitate mare, mişcări intense de coborâre sau ridicare (câţiva mm sau cm pe an) ce se
pot inversa;
▪ grosime mare a sedimentelor
▪ cutare puternică în spaţiul geosinclinal, sub formă de anticlinale şi sinclinale. Cutele
formate pot fi: normale, deversate cu încălecări sau şariaje;
▪ dezvoltarea largă a metamorfismului;
▪ dezvoltarea mare a magmatismului ( intruziv şi efuziv ).
Evoluţia geosinclinalelor:
Etapa de scufundare prezintă lăsări continue şi acumulări de sedimente groase.
Geosinclinalul prezintă:
▪ fosele - definite ca depresiuni lungi, înguste şi foarte profunde;
▪ cordilierele, ce sunt aliniamente mai înălţate, au sedimente de grosime mai redusă.
Etapa de ridicare, acum lăsările generale sunt înlocuite de înălţări, fosa principală se
transformă într-o cordilieră . Mişcările importante sunt de cutare, au loc şariaje, urcarea maselor
profunde pe principiul izostaziei, apar alunecări provocate de gravitaţie.
În partea finală pot apărea scufundări compensatorii a unor masive mediane, se formează
depresiunile interne (depresiunea Transilvaniei). Pe fracturi poate apărea un magmatism post
tectonic. După ridicările în bloc, când s-a constituit lanţul muntos, pot apărea, ca fază post
orogenă, fracturi în catena centrală, prăbuşiri cu formarea de depresiuni interne (Petroşani,
Braşov, Comăneşti).
Transformarea lanţului muntos în platformă.
Ridicarea munţilor este însoţită de o puternică denudare. Sunt perioade când predomină
mişcările de ridicare sau când predomină denudaţia reliefului ridicat. Când mişcările de ridicare
încetează, ca urmare a consumării energiilor care au determinat mobilitatea fostului geosinclinal,

5
blocul muntos devine tot mai rigid, eroziunea rămânând factorul principal de modelare a
reliefului. Aceasta va transforma treptat muntele într-o peneplenă.
3.1.2. Platformele
Platformele reprezintă un element principal al scoarţei continentale. Ele s-au format prin
consolidarea soclurilor lanţurilor muntoase, care au fost peneplenizate şi care s-au adăugat
treptat, treptat vechilor scuturi precambriene.
Platformele, în general, se caracterizează printr-o structură în două etaje. În bază se află
fundamentul, constituit din depozite cutate puternic, care au fost erodate până la nivel de
peneplenă, iar deasupra sunt depozite sedimentare orizontale sau slab înclinate. Platformele au
mobilitate redusă (0,1-0,01 mm/an), relieful are altitudine mică, este monoton, iar vulcanismul
este redus.
Elementele de ordinul I ale platformelor sunt:
▪ scuturile sunt definite, în general, ca zone de platformă cu fundamentul la zi;
▪ plitele, ce reprezintă părţile mai joase ale platformelor, sunt acoperite cu strate de sedimente
groase.
Elemente de ordinul II:
▪ anteclizele - boltiri largi, pozitive ale platformelor formate prin mişcări de înălţare, ele au
aspectul unor anticlinale enorme sau a unor domuri uriaşe. Ex.: Dobrogea de Nord şi centrală,
scutul baltic etc.
▪ sineclizele - îndoituri largi, negative ale platformelor, sunt bazine de subsidenţă. Ex.:
depresiunea Valahă, depresiunea Bârladului, Sinecliza Caspicei.
3.1.3. Avantfosele
Avantfosele sunt nişte depresiuni înguste şi alungite situate între geosinclinale şi
platforme, ce apar în faza finală de evoluţie a geosinclinalului. În ele se depun formaţiuni de tip
molasă, constituite din gresii, conglomerate, argile, sedimente lagunare (sare). Ele au grosimi
foarte mari, de mii de metri.
Avantfosele sunt adesea ridicate odată cu ultimele înălţări ale zonelor geosinclinale. Din
punct de vedere morfologic ele formează coline, podişuri, piemonturi, câmpii piemontane,
câmpii. Ex.: Subcarpaţii, Piemontul Getic, Câmpia Română de subsidenţă.

Curs 2

3.2. RELIEFUL VULCANIC

Vulcanii sunt formaţi în urma expulzării din interiorul scoarţei a unor cantităţi însemnate
de lavă şi sfărâmături de rocă (piroclastite). Varietatea mare petrografică şi structura geologică
condiţionează aspectul reliefului rezultat în urma activităţii agenţilor externi.
Vulcanismul sau magmatismul reprezintă totalitatea fenomenelor şi manifestărilor
rezultate în urma străpungerii scoarţei de către topiturile magmatice sau de gazele din zone
profunde.
Prima fază în activitatea vulcanică este formarea magmei, care este o topitură de roci ce
conţine în materialul topit cristale în suspensie; vapori de apă şi gaze. Prin topirea rocilor,
volumul lor se majorează cu cca. 10%, în comparaţie cu volumul în stare solidă. Se creează
astfel în interiorul scoarţei o presiune mare care împinge magma către suprafaţă. Aceasta poate
să se solidifice, răcindu-se încet, mai jos de suprafaţa terestră sau poate să străpungă stratele
acoperitoare sub formă de erupţii vulcanice. Din acest punct de vedere putem vorbi de un
magmatism intruziv şi un magmatism efuziv.
3.2.1. Magmatismul intruziv
După unele date majoritatea magmei (peste 90%) se solidifică în interiorul scoarţei.
Masele de roci care se formează în aceste condiţii se numesc intruziuni. Ele se pot forma la
6
adâncime mare şi atunci se numesc mase plutonice sau se pot forma la adâncimi mici şi se
numesc mase hipoabisale.
Masele plutonice
Dintre formele plutonice cele mai
mari se evidenţiază batolitele (Fig.1). Ele
sunt localizate în nucleele munţilor
contemporani sau ale fragmentelor de munţi
vechi, fiind constituite din roci magmatice
intruzive macrogranulare.
Suprafaţa batolitelor depăşeşte adesea 100
km2, unele având dimensiuni enorme. Fig. 1. Secţiune într-un batolit (După V. Obrucev)
Masele hipoabisale
Intruziunile hipoabisale sunt adaptate morfologiei rocilor în care sunt injectate. Mai
frecvente sunt dyk-urile, sill-urile, lacolitele şi neck-urile (fig. 2).

Fig. 2. Mase hipoabisale. (După Gr. Posea şi colab., 1970).

A – Lacolit; B –filoane: a – sill-uri; b – dyke-uri; c – neck-uri.
Dyk-urile sunt intruziuni care ocupă fisuri discordante în raport cu rocile înconjurătoare.
Ele au aspectul unor pereţi mult extinşi în lungime. Grosimea lor variază de la câţiva cm la
câteva sute de metri.
Neck-urile sunt intruziuni de formă cilindrică, adesea reprezintă magma consolidată în
interiorul coşului vulcanic. Dimensiunile lor sunt între 0,1-2 km.
Sill-urile reprezintă intruziuni pătrunse între stratele de roci sedimentare având aspectul
unei mase plane. Ele au grosimi de la câţiva metri la câteva sute de metri.
Lacolitele sunt intruziuni mari pătrunse între stratele de roci sedimentare care au bază
plată iar suprafaţa superioară convexă.
3.2.2. Magmatismul efuziv
Magmatismul efuziv sau vulcanismul propriu-zis este un fenomen natural care duce la crearea
munţilor, podişurilor şi platourilor vulcanice. El este pus în evidenţă prin o serie de materii, ce ajung
la suprafaţa Pământului în urma manifestărilor vulcanice sau post-vulcanice. Sunt aşa numitele
produse vulcanice: izvoarele fierbinţi, gheizerele, proiecţiile gazoase, proiecţiile solide, curgerile de
lave, curgerile noroioase.
Izvoarele fierbinţi. Magma din adâncime emană gaze şi vapori de apă supraîncălzită.
Aceste produse se răcesc, condensează, formează apele juvenile, care împreună cu apele vadoase
întâlnite, ies la suprafaţă sub formă de izvoare fierbinţi. Apele fierbinţi dizolvă siliciul din roci
pe care îl depun la gura izvorului sub formă de SiO 2. Se formează trepte de opal sau calcedonie
pe care apa izvorului formează mici cascade. De asemenea, apele fierbinţi pot dizolva calcarul,
trecându-l în bicarbonat de calciu, apoi când ies la suprafaţă, prin modificarea însuşirilor fizico-
chimice, bicarbonatul de calciu pierde bioxidul de carbon şi trece din nou în carbonat de calciu,
care se depune sub forma de trepte – terasete, cum sunt cele de la Pamukkale din Turcia (fig. 3).

7
 Fig. 3. Terasete din calcar la Pamukkale – Turcia (Foto: C. Grigoraş)

Gheizerele sunt izvoare ţâşnitoare, fierbinţi şi intermitente. Mai cunoscuţi sunt cei din
parcul Yellowstonne din SUA, din Noua Zeelandă şi din Peninsula Kamciatca.
Formarea lor este pusă pe seama apelor vadoase care se infiltrează pe fisuri până la
anumite adâncimi unde sunt încălzite până la fierbere de căldura de origine vulcanică. Când
presiunea o depăşeşte pe cea a coloanei de apă de deasupra, aceasta este expulzată cu mare
putere. Apoi, procesul se repetă. Apa gheizerelor formează un precipitat de silice hidrată numit
gheizerit, depus sub formă de conuri, coloane sau terase în jurul gurii gheizerului.
Proiecţiile gazoase sunt formate din vapori de apă, bioxid de carbon, oxid de carbon,
azotaţi, hidrogen, hidrogen sulfurat, acid clorhidric etc. În funcţie de elementele predominante
aceste proiecţii gazoase au fost împărţite în: fumarole, solfatare, mofete. Unele proiecţii de gaze,
cu temperaturi de sute de grade au fost denumite nori arzători.
Proiecţiile solide sunt cunoscute sub numele de piroclastite.
• cenuşa - material pulverulent până la nisipos;
• piatra ponce - lava smulsă din craterul vulcanului şi răcită brusc în apă. Ea capătă o
porozitate foarte mare, astfel că, este uşoară şi poate pluti pe suprafaţa apei;
• scoriile (zgură) - au un aspect vacuolar;
• lapiliile - materiale de 2mm - 2 cm, alcătuite din lavă mai veche;
• bombele vulcanice - bucăţi mari de lavă răcită, iar dacă răcirea s-a făcut în atmosferă au
formă fusiformă.
Curgerile de lavă sunt topituri magmatice ajunse la suprafaţă care se scurg pe versanţii
conului. Ele sunt acide sau bazice.
Curgerile noroioase (numite şi lahar în Indonezia) rezultă din îmbinarea cenuşilor cu apă din
atmosferă, din lacurile formate în conul vulcanului sau din topirea gheţurilor sau zăpezilor, creându-
se adevărate avalanşe de noroi. Aceste curgeri duc la formarea de ravene, de conuri de împrăştiere
sau de câmpii piemontane.
Erupţiile vulcanice sub-aeriene
Aceste erupţii se deosebesc în funcţie de tipul de lavă şi de forma de manifestare.
- vulcani efuzivi - cu expulzări liniştite;
- vulcani explozivi - cu expulzări violente;
- vulcani de tip intermediar.
Vulcanii efuzivi - se caracterizează prin expulzarea liniştită a lavelor pe fisuri de
dimensiuni mari, de tipul islandez sau prin coşuri vulcanice, de tipul hawaian.

8
 Vulcanii explozivi - sunt caracterizaţi prin erupţii violente. Morfologia lor depinde de
natura materialelor expulzate. Ei se caracterizează prin marea vâscozitate a lavelor acide emise,
care se răcesc chiar în crater, formând domuri de lavă, spre ex: Vulcanul Monte Pelée sau
Vulcanul Krakatau.
Vulcanii de tip intermediar sau strato-vulcanii. Conurile acestor vulcani sunt alcătuite din
alternanţe de strate de lavă şi strate de piroclastite. Lavele sunt fluide, asemănătoare cu cele de tip
hawaian, dar datorită activităţii ritmice de erupţie se formează un mare con vulcanic. Aşa sunt
vulcanii: Vezuviu, Etna, Stromboli, Fuji Yama, Popocatepetl (Mexic) Kliucev (Kamceatca).
Erupţiile vulcanice submarine
Vulcanii submerşi sunt răspândiţi în zona dorsalelor medio-oceanice, în zonele de
subducţie şi în anumite zone de contact ale plăcilor oceanice.
3.2.2.1. Relieful vulcanic
Aparatul vulcanic este alcătuit
din coş, crater şi con (fig. 4).
Coşul vulcanic - este orificiul de
expulzare a materialelor.
Craterul - reprezintă prelungirea
externă, lărgită a coşului vulcanic.
Conul vulcanic - este o formă de
acumulare care depinde de tipul
activităţii vulcanice
Relieful acumulativ
Conurile vulcanice - sunt create
mai ales de erupţiile de lavă acidă. Fig. 4. Elementele unui aparat vulcanic. (După Gr. Răileanu)

Conurile de sfărâmături sunt rezultate din îngrămădirea piroclastitelor în jurul coşului şi

craterului. Ele se dispun în strate înclinate către periferia conului. Conurile formate din sfărâmături
grosiere au pantă aproape uniformă (de 30-35°) până la baza vulcanului. Craterul este de formă
cilindrică şi cu diametrul mic. Conurile formate din cenuşă (tipul vulcanian), au în partea
superioară pante de 35-40°, iar în partea inferioară pante de 5-6°. Craterul din cenuşă pare ca o
pâlnie largă. Adâncimea craterelor este mică, din cauza materialelor eterogene care se surpă uşor.
Conurile strato-vulcanilor sunt alcătuite din strate alternative de lavă şi piroclastite. Când
emisiile de lavă sunt mai puţin fluide, ele se îngrămădesc în partea superioară, baza fiind
formată mai ales din piroclastite. Dacă conul creşte mult în înălţime, pot apărea deschizături
laterale prin care au loc alte erupţii formându-se conuri secundare.
Cumulo-vulcanii îşi au originea în erupţiile de lave acide, vâscoase, bogate în silice - de tip
peleean. Lava se solidifică repede, conul apărând ca o îngrămădire de blocuri, împinsă de lava
venită sub presiune. Se formează un munte fără crater. Se mai numeşte şi cumulo-dom sau dom
endogen. Aşa sunt: Monte Pelée - ins. Martinica; Puy de Dôme, Sarcouy, Clierzou din Masivul
Auvergne - Franţa, Hlidarfjall din Islanda.
Platourile vulcanice - sunt create de lavele bazaltice care se varsă peste pereţii craterului
şi curg pe distanţe lungi, formând prin răcire întinse platouri. Se numesc vulcani scut. Pantele
sunt de 7-8° în partea centrală şi 3-4° spre periferie. Când lavele curg peste o suprafaţă plană se
formează suprafeţe structurale bazaltice, aproape tabulare, mărginite de abrupturi rezultate din
solidificarea frunţii pânzei.
Relieful vulcanic de explozie
Acest relief se întâlneşte la vulcanii care emit lave vâscoase cu emisii violente de gaze. Se
întâlnesc câteva tipuri de cratere:

9
 Craterele simple au formă de pâlnie. Ea rezultă prin explozii intense, întâlnindu-se la
vulcanii formaţi din conuri de sfărâmături sau la strato-vulcani.
Caldeirele sunt cratere uriaşe rezultate prin explozii şi prin prăbuşirile ce le urmează. La explozii
puternice coşul şi porţiunile din partea superioară a cuptorului magmatic sunt expulzate, iar partea
centrală a vulcanului pierzându-şi suportul se prăbuşeşte. Sunt mai multe tipuri de caldeiră:
• Caldeira mongenă este formată prin prăbuşirea conului vulcanic după o singură erupţie;
• Caldeira poligenă rezultă
din distrugerea aproape completă
a conului ca urmare a mai multor
erupţii. Apar caldeire periferice
ce festonează caldeira principală;
• Caldeira inelară se
formează când o nouă fază de
erupţie duce la apariţia în
interiorul caldeirei a unui nou con
sau uneori mai multe. Caldeira
Vezuviului prezintă o depresiune
inelară în jurul conului, numită
Atrio del Cavallo, iar rama
caldeirei, ce mărgineşte
Fig. 5. Caldeira inelară a vulcanului Vezuviu. (După A. Rittmann)
depresiunea spre exterior, se
numeşte Monte Somma (fig. 5).
• Caldeira în trepte rezultă prin scufundări inegale pe falii sau fisuri circulare. Aşa este
caldeira din Munţii Manengouba din Camerun.
Un tip mai aparte sunt vulcanii de tip maare care reprezintă depresiuni de tip pâlnie sau
cilindru de dimensiuni relativ mici. Ele sunt create de erupţii de gaze, fără curgeri de lave. Sunt
cunoscuţi în regiunea Eifel (Germania), în Masivul Central (Franţa) sau în Africa de Sud.
Dimensiunile lor variază de la 200 la 3500 m diametru şi adâncimi de 60-400 m.
3.2.2.2. Relieful format pe structurile vulcanice
Primele cursuri de apă se instalează
pe şanţurile iniţiale generate de curgerile de
lave şi pietre şi de curgerile noroioase. Se
creează o reţea radiară convergentă în
crater care duce la formarea unui lac de
crater. Pe versanţii exteriori conului, se
formează o reţea radiară divergentă care la
bază poate fi colectată de o reţea inelară.
Văile adânci care fragmentează radiar
conul se numesc barrancos (ins. Azore),
iar interfluviile triunghiulare care urcă în
pantă crescândă se numesc planeze (fig. 6). Fig. 6. Barrancosuri şi planeze (După Gr. Posea şi al, 1970).
Curs 3

4. GEOMORFOLOGIA EROZIVO-ACUMULATIVĂ

Această parte a geomorfologiei studiază relieful creat de agenţii externi în care

principalele acţiuni sunt cele de meteorizare, eroziune, transport şi sedimentare.

10
 4.1. LEGILE GENERALE ALE GEOMORFOLOGIEI
EROZIVO-ACUMULATIVE
4.1.1. Legea zonalităţii morfoclimatice
Zonalitatea este o lege generală în geografia fizică. În geomorfologia erozivo-acumulativă
zonalitatea este cauzată de climă care condiţionează dezvoltarea şi intensitatea diverselor
procese fizice şi chimice. În geomorfologie zonalitatea se manifestă prin aspectele comune pe
care le au formele de relief într-o anumită zonă climatică.
Zonele morfoclimatice
Principalele zone morfoclimatice sunt:
a) Zona aridă este caracterizată de absenţa apei şi vegetaţiei. În această zonă sunt oscilaţii
mari de temperatură între zi şi noapte, morfogeneza datorându-se dezagregării fizice, vântului şi
foarte rar ploilor torenţiale.
b) Zona glaciară are temperaturi dominante sub 0° C. Rocile sunt dezagregate prin îngheţ-
dezgheţ, iar transportul materialelor dezagregate se face de către gheţari sau de către torenţii
formaţi în perioada caldă de vară.
c) Zona caldă şi umedă, a pădurii dese ecuatoriale, este numită şi zona lateritei. Acţiunea
principală morfogenetică este alterarea chimică şi transportul substanţelor în soluţie. Apa caldă
pătrunde în roci descompunând mineralele. Sunt spălate sărurile şi silicea şi rămân doar oxizii de fier
şi hidroxidul de aluminiu, astfel că zona are o culoare roşie-violacee.
d) Zona temperată are temperaturi şi ploi mai moderate, în anotimpul rece vegetaţia îşi
depune frunzele pe sol, care prin descompunere lentă formează humusul. Descompunerea
chimică este mai redusă, la fel, dezagregările. Prezenţa vegetaţiei şi a solului face ca
morfogeneza să fie mult încetinită. Rolul principal îl joacă apele curgătoare care prin adâncirea
văilor declanşează procesele de versant.
Între aceste zone sunt zone morfoclimatice de tranziţie.
e) Zona periglaciară sau de tundră este situată între zona glaciară şi cea temperată. Ea este
delimitată înspre zona temperată cu aproximaţie de izoterma de 10° C a lunii cele mai calde.
Morfogeneza are loc sub influenţa îngheţului şi dezgheţului, a curgerilor de noroi şi sol, a
vânturilor puternice şi a zăpezilor. Râurile în perioada de primăvară-vară evacuează o mare parte
din materiale.
f) Zona stepelor prezintă temperaturi şi umidităţi ce nu permit creşterea pădurii ci numai a
ierburilor. Este zona în care predomină depozitele de loess şi local nisip. Este importantă
acţiunea vântului, eroziunea prin şiroire, alternanţele de secetă şi umezeală.
g) Zona mediteraneană se caracterizează prin veri secetoase şi calde şi ierni cu ploi
torenţiale. Pădurea este rară şi cu frunze necăzătoare, adesea se întâlneşte şi o vegetaţie de
tufişuri. Morfogeneza este determinată vara de dezagregări, iar în timpul iernii predomină
dizolvările şi eroziunea.
h) Zona savanelor, dominată de un anotimp ploios şi unul secetos. Pădurea nu se poate
dezvolta, cresc însă ierburile în anotimpul ploios. În anotimpul secetos vegetaţia dispare fiind
favorizată acţiunea vânturilor şi apoi a şiroirilor din anotimpul ploios.
4.1.2. Legea etajării morfoclimatice
Etajele morfoclimatice sunt un fel de zone care se dispun în altitudine, determinate de
înălţimea reliefului.
Din punct de vedere climatic etajele rezultă din variaţia temperaturii şi precipitaţiilor în
altitudine. Din punct de vedere geomorfologic, elementul esenţial pentru etajele morfologice
este panta.
Etajele se pot caracteriza prin câteva elemente specifice:
▪ umiditatea creşte cu altitudinea până la un maxim pluvial după care aceasta scade;
▪ temperatura scade cu înălţimea, iar aerul se răceşte în acelaşi sens;

11
 ▪ insolaţia la sol este foarte puternică ziua, iar noaptea este ger, astfel că procesele de
dezagregare sunt foarte intense la înălţimi mari;
▪ apele curgătoare au un regim torenţial, astfel că erodează puternic în adâncime şi
transportă cantităţi mari de aluviuni;
▪ orientarea versanţilor faţă de vânturi şi insolaţie creează o diferenţiere deosebită în
dispunerea etajelor;
▪ etajele se succed repede, astfel că există influenţe ale unora asupra celorlalte, ex.:
adâncirea văilor din etajele inferioare accelerează eroziunea în etajele superioare.
Principalele etaje sunt: etajul glaciar, periglaciar şi temperat.
Etajul glaciar se găseşte deasupra limitei zăpezilor veşnice, 5000 m la ecuator sau 3000 m
în zona temperată şi 0 m dincolo de cercul polar. Gheţarii montani sunt mai reduşi decât cei de
calotă şi se deplasează mai repede.
Etajul periglaciar se întinde mai sus de limita pădurii. Un rol mare îl are torenţialitatea,
insolaţia şi îngheţul. Dezagregarea fiind foarte activă, pantele munţilor deasupra pădurii sunt
frecvent acoperite de grohotişuri, care sunt evacuate de ape. Pe pantele mai mici, cu o cuvertură
de sol, au loc procese de solifluxiune.
Etajul temperat se caracterizează prin prezenţa vegetaţiei de pădure şi a solului incipient -
bine dezvoltat. Etajul se întinde în regiunile muntoase ale zonelor temperate şi calde. Morfogeneza
este dirijată de apele curgătoare care adâncesc văile, iar pe versanţi, eroziunea chimică şi
dezagregarea se efectuează la contactul dintre sol şi rocă, acolo unde ia naştere pătura de alterare.
4.1.3. Legea eroziunii diferenţiate
Intensitatea proceselor geomorfologice, precum şi unele forme specifice prin care se
manifestă procesele şi agenţii de modelare sunt diferite de la o rocă la alta. Eroziunea chimică va
fi foarte activă pe calcare, indiferent de zona climatică, cu excepţia deşerturilor. În argile sunt
frecvente alunecările şi eroziunea prin şiroire, nisipurile sunt uşor modelate de acţiunea vântului
şi vor fi create forme eoliene.
Eroziunea în depozitele constituite din strate de roci diferite se manifestă selectiv faţă de
acestea. Începând cu dezagregarea şi alterarea şi continuând cu acţiunea vântului şi apei apare un
relief specific, cum sunt formele antropomorfe de pe vârful munţilor (babe, călugări, sfincşi
etc.), apoi văile cu bazinete şi chei sunt tot un răspuns la acţiunea selectivă a eroziunii fluviale
faţă de rocile pe care le întâlnesc în cale. Rezultat al acţiunii eroziunii diferenţiate este realizarea
reliefului petrografic şi structural.
4.1.4. Legea echilibrului
Echilibrul tectono-eroziv
Procesele geomorfologice se supun în spaţiu legilor zonalităţii, etajării şi eroziunii
diferenţiate. Acţiunea contradictorie a agenţilor interni şi externi are tendinţa de echilibru. Legea
echilibrului prevede că evoluţia reliefului în timp tinde către un echilibru. Dacă înălţarea se
accelerează, eroziunea creşte şi ea, astfel încât, se ajunge la un maxim, peste care, chiar dacă
ridicarea continuă, altitudinile nu mai cresc. Dacă înălţarea se încetineşte sau se opreşte,
eroziunea va continua un timp în mod accelerat, ca apoi să se diminueze în intensitate.
Eroziunea tinde să creeze suprafeţe tot mai uniforme, de la suprafeţe mici spre suprafeţe netede
tot mai extinse.
4.1.5. Legea nivelului de bază. Bazele de eroziune
Tendinţa generală de realizare a suprafeţelor de echilibru este strâns legată de nivelul
oceanului, nivelul platformei continentale şi nivelul zăpezilor permanente. Sub aceste nivele
eroziunea încetează, deoarece încetează însăşi mişcarea mediului care execută eroziunea şi
transportul.
▪ Oceanul planetar formează nivelul general de bază pentru orice teritoriu. În aspectele de
amănunt apar însă nivele regionale şi nivele locale.

12
 ▪ La apele curgătoare se fixează două categorii de baze de eroziune, una o reprezintă gura
de vărsare (ocean, mare, lac, râu) şi alta care se identifică cu fiecare ruptură de pantă care de
obicei corespunde cu unităţile principale petrografice şi structurale sau cu etapele de eroziune.
▪ Gheţarii, limbile gheţarilor erodează în funcţie de punctul de topire, de principalele
praguri şi rupturi de pantă, dar o eroziune puternică se produce mai sus de la limita zăpezilor
veşnice, ce corespunde cu linia generală a circurilor glaciare.
▪ Marea are limita de eroziune până unde ajung valurile şi mareele.
▪ Vântul erodează până la nivelul pânzei freatice.
▪ Bazele de denudaţie ale versanţilor (după A. Penck şi W. Penck) se plasează la poala
versanţilor, constituind baze imediate ce activează eroziunea de versant, ele pot coincide cu
talvegul râurilor sau pot fi independente.
4.2. FACTORII MORFOGENETICI
Relieful este creat de acţiunea concomitentă pe care o exercită factorii interni şi cei externi
asupra scoarţei terestre.
Acţiunea acestor factori este contradictorie, iar în funcţie de influenţa predominantă a
unora sau altora, relieful evoluează către accentuarea liniilor sale dominante sau din contră către
diminuarea sau estomparea sa .
Factorii interni creează în principal lanţuri de munţi, platouri, dealuri, câmpii sau
depresiuni. Aceste forme nu sunt însă pur tectonice. Spre exemplu, pe măsură ce lanţul muntos
se ridică, asupra lui acţionează denudaţia care îndepărtează strate de roci de mii de metri
grosime; sau o depresiune este umplută cu sedimente şi transformată în câmpie. Deci putem
vorbi de un relief tectono-eroziv sau tectono-acumulativ.
Factorii exogeni creează un relief erozivo-acumulativ. În general, acţiunea factorilor
exogeni este materializată prin erodarea regiunilor înălţate şi acumularea materialelor erodate în
părţile mai joase.

4.3. AGENŢII MORFOGENETICI

Forţele care execută erodarea suprafeţei terestre, transportul şi acumularea materialelor se
numesc agenţi exogeni.
Agenţii exogeni sunt acele forţe care prin intermediul unui mediu gazos, lichid sau solid,
atacă suprafaţa scoarţei creând relief. Energia lor provine de la Soare, şi ei consumă această
energie prin mişcare şi deplasarea materiei din părţile mai înalte spre părţile mai joase, fiind
dirijaţi de forţa de gravitaţie.
Aceşti agenţi sunt: apa de ploaie, râurile, apa mării, gheţarii şi zăpada, vântul, organismele
vii şi omul. Lor li se adaugă gravitaţia şi temperatura.
Acţiunile generate de agenţi se supun legilor generale ale fizicii şi chimiei, dar intensitatea
acţiunii lor şi modul de combinare în geneza reliefului, depind de climă, rocă şi pantă.

4.4. PROCESELE PREMERGĂTOARE EROZIUNII

Mecanismele prin care acţionează aceşti agenţi se numesc procese exogene. Procesele prin
care are loc distrugerea rocilor la suprafaţa scoarţei terestre sunt: fizice, chimice şi de eroziune.
Totalitatea proceselor care se desfăşoară la suprafaţa scoarţei terestre poartă numele de
denudare. Ea se poate subdivide în meteorizare, eroziune, transport şi acumulare.
Meteorizarea reprezintă totalitatea proceselor care distrug roca pe loc pregătind-o pentru
eroziunea propriu-zisă. Meteorizarea cuprinde dezagregarea, alterarea şi în parte dizolvarea.
Eroziunea este distrugerea rocii la suprafaţă sau în interior şi transportarea materialului de
la locul respectiv. Eroziunea se produce prin forţe fizice care izbesc, rup şi mută din loc
materialele care au fost pregătite prin procesele anterioare.

13
 Eroziunea este procesul esenţial exercitat de agenţii externi. În funcţie de agenţii externi
avem: eroziune normală - a apelor curgătoare, abraziune - a apei marine sau lacustre, exaraţie
- a gheţarilor, coraziune - eroziune eoliană, eroziune carstică - dizolvarea calcarului.
Eroziunea se subdivide în eroziune areolară - de suprafaţă şi eroziune liniară, eroziunea
liniară se subdivide în eroziune în adâncime şi eroziune laterală.
Transportul este procesul care ajută eroziunea, evacuând materialele fărâmiţate şi dislocate.
El se desfăşoară gravitaţional (prăbuşire, rostogolire, alunecare) prin intermediul unui agent, apă de
ploaie (spălare, şiroire, torenţi), ape curgătoare permanente, gheţari, zăpadă, vânt, apa mării (valuri,
curenţi, maree).
Transportul poate fi divizat în: transport în masă (prăbuşiri, alunecări, spălare, creeping ),
transport liniar (şiroire, torenţi, ape curgătoare permanente, gheţari, curenţi marini), transportul
pe calea vântului şi transportul prin valuri şi maree.
Acumularea este de fapt încetarea acţiunii agentului. Ea este un proces geomorfologic
deoarece construieşte forme de relief. În funcţie de agentul care a adus materialele vorbim de:
aluviuni, morene, depuneri eoliene, depuneri torenţiale, sedimente marine şi lacustre, depuneri
de precipitaţie şi acumulări gravitaţionale.
Formele de relief sunt create de eroziune şi de acumulare şi deci avem forme de eroziune
şi forme de acumulare.
4.4.1. Procesele de meteorizare
4.4.1.1. Dezagregarea
Dezagregarea şi alterarea sunt două procese diferite care se îmbină în natură, ducând la
fărâmiţarea rocilor, chiar a celor mai dure.
▪ Dezagregarea prin variaţii de temperatură. Ea acţionează cu maxim de intensitate în
ţinuturile aride şi semiaride din zona caldă şi temperată, în alte zone procesul este mai puţin
accentuat. Condiţiile optime pentru desfăşurarea procesului sunt atunci când există o mare
amplitudine termică a temperaturilor diurne, precipitaţii reduse şi vegetaţie rară.
Nu orice schimbare de temperatură duce la dezagregarea rocilor, ci numai trecerile bruşte
între temperaturile extreme duc la crăparea stâncilor. Prin încălzire se creează tensiuni în rocă
când stratul superior se dilată, datorită rezistenţei pe care o opune forţa de coeziune care-l leagă
de restul masei, apărând fisuri paralele cu suprafaţa rocii. Prin răcire stratul superior se contractă
mai tare decât cel de dedesubt, luând naştere fisuri perpendiculare pe suprafaţa rocii.
Majoritatea rocilor prezintă o
sumedenie de planuri de fisurare.
Ele sunt cauzate de modul de
formare a rocilor. În rocile eruptive
se întâlnesc linii de separare datorită
texturii curgătoare sau procesului de
răcire al magmei, când diversele
elemente se separă unele de altele,
dând aspecte caracteristice de
coloane (bazalt) sau dale (granite).
Rocile metamorfice prezintă o mai
mică rezistenţă pe planurile de
şistozitate, gresiile prezintă planuri
de clivaj, la fel şi nisipurile
argiloase etc. În roci se întâlnesc
fracturi şi datorită eforturilor Fig. 7. Eroziunea gresiilor şi conglomeratelor pe fisuri şi planuri de
clivaj – Kalambaka – Grecia
orogenetice, tasării naturale sau (Foto: C. Grigoraş)
gravitaţiei.

14
 Rocile prezintă astfel, încă din perioada de formare şi înainte de a fi supuse agenţilor
exogeni, o reţea naturală de fisuri (fig. 7).
▪ Dezagregarea prin îngheţ-dezgheţ se aseamănă cu procesul precedent, dar aici
fenomenul se petrece în jurul temperaturii de 0° C şi mai intervine încă un element - apa.
Apa prezintă două particularităţi importante în desfăşurarea acestui proces. În primul rând
apa pătrunde foarte uşor în pori şi fisuri şi are cel mai mic volum la 4° C, iar cel mai mare la 0°
C. (1 cm3 devine 1,1 cm3), acest fapt este contrar altor substanţe din natură. Apa pătrunsă în
crăpături exercită o forţă extrem de mare asupra rocii atunci când îngheţă.
O a doua particularitate a procesului de îngheţ-dezgheţ este aceea că apa îngheţă din afară
spre interior, ne mai lăsând posibilitatea de a se dilata în sus ci numai lateral. Gheaţa lucrează ca
o pană care lărgeşte crăpătura. Presiunea exercitată poate varia între 2040 şi 6000 kg / cm2.
Important este şi modul cum acţionează gerurile asupra rocii. Gerurile mari, ca şi cele de
lungă durată pătrund pe adâncime mare. Astfel, sunt crăpate şi cele mai puţin gelive roci
(bazalte, calcare compacte). Marea frecvenţă a îngheţului şi dezgheţului repetat duce la
dezagregarea rapidă a rocilor poroase. Rocile poroase sunt mai gelive decât cele compacte, astfel
că eroziunea se manifestă diferenţiat. Aşa apar poliţele, prin înlăturarea rocilor mai moi de pe
cele mai tari. Aceste forme sunt specifice ţinuturilor tabulare sau monoclinale. Când stratele sunt
verticale se creează un relief de ziduri gigantice.
În climatul temperat, fragmentarea stâncilor dă naştere custurilor - crestelor crenelate,
întâlnite frecvent în Făgăraş şi Retezat. De asemenea se întâlnesc vârfurile piramidale rezultate
în urma dezagregării şi care au poalele înecate în sfărâmături (Ex. vârfurile Peleaga, Bucura,
Iezerul Mare, Păpuşa etc.) precum şi formele izolate numite turnuri, colţi sau ace. La baza
stâncilor se creează un haos de pietre, rezultate prin rostogolire. Pe pantele mai mici se creează
câmpuri de pietre, unele întinzându-se pe văile ce coboară din munte, ca nişte râuri de pietre.
(exemplu: Valea Pietrelor din Retezat.)
▪ Dezagregarea prin umezire-uscare este specifică rocilor argiloase. Acestea îşi măresc
volumul prin pătrunderea apei în jurul fiecărei particule, dar şi în interiorul particulelor în cazul
mineralelor cu reţea cristalină expandabilă. Procesul de gonflare dă naştere la alunecări de strate
sau la formarea elementelor structurale. Prin uscare, apar crăpături în formă poligonală.
În câmpiile argiloase, fără scurgere, din ţinuturile aride procesul de umflare şi contractare
duce la formarea de plăci cu margini rectilinii, numite tacâre în Asia Centrală sau sebca în Sahara.
▪ Dezagregarea prin acţiunea vieţuitoarelor
Activitatea vieţuitoarelor are o influenţă însemnată prin larga lor răspândire teritorială.
Acţiunea lor principală în ce priveşte dezagregarea este cea de fărâmiţare mecanică a rocilor
aflate imediat sub sol. Rădăcinile adânci ale plantelor, prin marea lor putere de pătrundere, crapă
rocile cele mai tari. Presiunea rădăcinilor asupra pereţilor unei crăpături în care au pătruns este
de 30-50 kg/cm2.
Animalele mărunţesc şi afânează rocile, făcând posibilă pătrunderea apei şi aerului în sol
până la roca compactă.
▪ Dezagregarea cu ajutorul cristalelor - Cristalizarea unor substanţe din soluţiile care
circulă în roci provoacă prin mărirea volumului crăparea rocii, trecerea unor substanţe din forme
nehidratate în forme hidratate dezvoltă presiuni foarte mari, ce ajung la 100 sau 1000 atmosfere.
În jurul eflorescenţelor de săruri se observă totdeauna o dezagregare foarte avansată.
4.4.1.2. Alterarea chimică
Fărâmiţarea scoarţei terestre se produce şi prin procese de alterare sau descompunere
chimică a rocilor. Spre deosebire de dezagregare, alterarea înseamnă transformarea unora dintre
mineralele componente, care au anumite proprietăţi, în produse noi cu alte proprietăţi.
Alterarea chimică este în funcţie şi de topografia reliefului, de natura rocilor, de climat, de
vegetaţie şi de procesele biochimice din sol şi subsol.

15
 Principalele procese prin care se produce alterarea chimică sunt: oxidarea, hidratarea, hidroliza şi
carbonatarea.
▪ Oxidarea
Procesul oxidării rocilor decurge cu ajutorul
oxigenului din aer şi apă, prin care are loc formarea de
oxizi şi hidroxizi ai metalelor, mai ales cei ai fierului.
▪ Hidratarea
Hidratarea este procesul fizico-chimic prin care
mineralele ajung să conţină apă. Hidratarea poate fi Fig. 8. Schema hidratării fizice a
fizică şi chimică (fig.8). mineralelor (După N. Florea, 1963)
▪ Hidroliza
Hidroliza constă în descompunerea unei sări sub acţiunea apei, formându-se acidul şi baza
respectivă. Hidroliza constituie principalul proces prin care are loc alterarea silicaţilor.
Hidroliza începe întâi prin debazificare, prin înlocuirea cationilor bazici cu hidrogen. În
soluţie, cationii formează hidroxizi (NaOH, KOH) care atacă mineralul eliberând silicea, ce se
depune sub forma unui praf albicios. Bazele reacţionează cu acidul carbonic din apă, formând
carbonaţi de sodiu, potasiu sau calciu. Prin debazificare şi desilicifiere din silicatul primar se
formează silicaţi secundari, numiţi minerale argiloase, care intră în alcătuirea argilei. Această ultimă
fază a hidrolizei se numeşte argilizare. Uneori, hidroliza este aşa de puternică încât nu se mai
formează minerale secundare, ci direct oxizi, hidroxizi şi săruri.
▪ Carbonatarea
Carbonatarea reprezintă formarea carbonaţilor prin acţiunea apei încărcată în bioxid de
carbon asupra mineralelor şi rocilor. Prin procesul de hidroliză, în prima fază se formează
hidroxizi de K, Na, Mg, Ca etc., care în prezenţa bioxidului de carbon trec carbonaţi.
▪ Alterarea biochimică
Alterarea biochimică se datorează vieţuitoarelor. Între organisme şi mediul ambiant există
un schimb intens de materie şi energie, organismele iau substanţe şi energie pentru sinteza altor
substanţe necesare vieţii şi eliberează substanţe şi energie în mediul ambiant.
▪ Dizolvarea
Dizolvarea reprezintă un proces fizico-chimic care se produce concomitent cu alterarea şi
în care agentul principal este apa. În prezenţa acesteia rocile se dizolvă mai repede sau mai încet
sau deloc, în funcţie de compoziţia acestora. Un litru de apă poate dizolva la temperatura de 20°
C 264 g sare. Gipsul se dizolvă mai greu, doar 0,014 g, iar calcarul se dizolvă şi mai puţin.
Acţiunea de dizolvare depinde şi de temperatura apei, ea este cu atât mai mare cu cât şi
temperatura este mai ridicată.
Curs 4
4.4.2. Formele de relief rezultate în urma proceselor de dezagregare şi alterare
Formele de relief apar numai după ce materialul distrus a fost îndepărtat de la locul iniţial.
În multe cazuri, acţiunea de dezintegrare a rocii are loc concomitent cu deplasarea materialelor
rezultate. Astfel, este pusă în evidenţă acţiunea selectivă a dezagregării şi alterării, prin care
rocile mai moi sunt distruse mai repede decât cele mai tari. În cazul procesului de dizolvare, apa
cu CO2 vehiculează în acelaşi timp carbonaţii şi bicarbonaţii dizolvaţi, forma de relief ia naştere
odată cu dizolvarea. Dezagregările creează microforme pe pantele abrupte şi stâncoase. Cele mai
cunoscute forme de relief formate prin procesele de dezagregare şi alterare sunt următoarele:
Crestele zimţate, crenelate, custurile, crestele de cocoş sunt aliniamente de roci dure care
au fost dezagregate la partea superioară, căpătând aspectul unei lame de fierăstrău. (Mţii
Făgăraş, Mţii Piatra Craiului, Creasta Cocoşului din Gutâi).

16
 Poliţele, brânele, surplombele sunt nişte trepte fixate pe stratele orizontale, rezultate în urma
dezagregării diferenţiate a rocilor constituente. Rocile mai tari rămân în relief determinând apariţia acestor forme.
Sunt frecvente în Bucegi, Ciucaş, Siriu, Ceahlău, masive constituite din gresii, conglomerate şi calcare.

Stâncile sau blocurile

oscilante, „ciupercile”, „babele”,
„sfincşii”, „jandarmii”,
piramidele „coafate” sunt
proeminenţe în zone în care relieful
are pante relativ mici, şi în care
dezagregarea şi eroziunea eoliană
şi pluvială modelează astfel de
forme (Babele şi Sfinxul din
Bucegi, Stânca oscilantă de la
Igniş, piramidele „coafate” din
Capadochia – Turcia (fig. 9) etc.
Fig. 9. Piramide „coafate” în Valea Goreme – Capadochia,
Turcia (Foto: C. Grigoraş)
Pereţii verticali sau zidurile ciclopice s-au format în locurile unde stratele aduse de
mişcările tectonice în poziţie verticală sunt erodate selectiv. Apare acest relief în alternanţele de
gresii mai dure şi mai moi, cum sunt cele de pe Culmea Ivăneţului sau în Masivul Penteleu.
Mările de pietre, torenţii de pietre, grohotişul sunt mase de roci dezagregate, dispuse pe
suprafeţe plane, pe văi sau la baza versanţilor (Retezat, Căliman, Făgăraş, Bucegi etc.).
Şanţurile, jgheaburile, strungile sunt forme de relief negative, rezultate în urma eroziunii
diferenţiate în strate puternic înclinate, uneori chiar verticale. Stratele constituite din roci mai
rezistente la eroziune rămân în relief, luând naştere o formă alungită cu lăţime de câţiva metri,
dar care se întinde pe zeci şi sute de metri (Strunga Dracului din Făgăraş).
Piepteni sau perii sunt proeminenţe fine, situate pe terenuri plane, rezultate în urma
dezagregării lente a şisturilor cristaline. (Se întâlnesc în Munţii Semenic, în partea dinspre
Bozovici).
“Căpăţânile de zahăr” sunt proeminenţe granitice, rotunjite, cu dimensiuni de zeci sau
sute de metri, care au rezistat mai bine alterării. Se întâlnesc în zona Rio de Janeiro.
Alveolele, cuiburile şi fagurii apar mai ales pe gresii, dar şi pe calcare, rezultat al acţiunii
vântului care spulberă materialul alterat.
Poligoanele de crăpături sunt specifice arealelor cu depozite argiloase din regiunile
semiaride, unde, după ploi, prin uscare rapidă materialele se contractă puternic apărând
poligoanele de crăpături.
Lapiezurile, puţurile de lapiezuri, pâlniile şi dolinele apar prin dizolvarea şi alterarea
calcarului sau dolomitului. Ele sunt forme mici depresionare care apar pe versanţii calcaroşi sau
pe feţele plane. Lapiezuri se întâlnesc şi pe versanţii munţilor constituiţi din sare.
Saltelele granitice reprezintă blocuri granitice dreptunghiulare, desprinse pe linii
orizontale şi care au muchiile şi colţurile rotunjite.
Arena granitică reprezintă o masă de sfărâmături cu caracter nisipos.
Tafonii sunt nişte excavaţii în rocile granitice de forma unei farfurii sau pâlnii. Se
întâlnesc în Corsica şi Australia.
Blocurile sferoidale reprezintă mase granitice desprinse din masivul stâncos (fig. 10) şi
apoi au fost rotunjite după legea “colţurilor”.

17
 Zidurile sau zidurile ciclopice sunt forme de
relief asemănătoare celor formate pe gresii, dar care
sunt rezultatul alterării diferenţiate, pe fisuri, a rocilor
granitice.

Patina deşertului reprezintă o crustă formată

din săruri de fier, siliciu şi mangan, crustă ce acoperă
rocile.
Pălăriile de limonit rezultă din hidratarea
hematitului, ce se găseşte în capul unor filoane de fier Fig. 10. Bloc rotunjit
(După Gr. Posea şi colab., 1970,
foto. E. Vespremeanu)
4.4.3. Scoarţa de alterare
Roca compactă supusă proceselor de dezagregare şi alterare suferă o serie de transformări
fizice şi chimice care duc la formarea în partea superioară a litosferei a unui strat afânat
cunoscut sub denumirea de scoarţă de alterare.
Scoarţa de alterare este formată din constituenţi primari şi secundari.
Constituenţii primari reprezintă resturi din roca iniţială ce nu s-au alterat încă sau
minerale rezistente la alterare (cuarţ, rutil, mică albă etc.).
Constituenţii secundari sunt cei rezultaţi din alterarea mineralelor. Sunt reprezentaţi prin
săruri, formate pe seama bazelor eliberate prin alterare, prin oxizi hidrataţi (silice, sesquioxizi) şi
minerale argiloase.
Structura scoarţei de alterare
Deoarece acţiunea agenţilor
externi se manifestă diferit cu cât Fig. 11. Structura
pătrundem în interiorul scoarţei de scoarţei de alterare.
alterare, ca urmare scoarţa de alterare are (După Gr. Posea şi colab.,
diferite aspecte pe verticală (fig. 11): 1970).
▪ Orizontul argilos este situat în 1. Orizont argilos, se
formează solul;
parte superioară, aici se produce 2. Orizont argilo-detritic;
fărâmiţarea maximă, domină alterarea 3. Orizont de detritus;
chimică şi se formează solul; 4. Rocă fisurată puternic;
▪ Orizontul argilo-detritic are o 5. Rădăcinile scoarţei de
compoziţie variată, argilă + detritus. alterare;
6. Roca proaspătă.
Conţinutul de detritus creşte spre
adâncime;
▪ Orizontul cu detritus este
constituit din blocuri mari, colţuroase,
despărţite între ele, dar deplasate
mecanic foarte puţin;
▪ Roca puternic fisurată reprezintă un orizont de grosime variată, acesta reprezentând de
fapt crăpăturile ce pătrund în roca proaspătă. Aceste orizonturi variază ca grosime, unele pot
lipsi, fiind condiţionate de pantă, climă şi rocă.

18
 Curs 5

4.5. PROCESELE DE PANTĂ ŞI RELIEFUL CREAT DE ACESTEA

Materialele rezultate în urma proceselor de dezagregare şi alterare sunt transportate la
suprafaţa uscatului de diverşi agenţi. Prin îndepărtarea lor, se creează posibilitatea continuării
acestor procese. Acolo unde sfărâmăturile nu sunt transportate, ele se acumulează şi începând cu
o anumită grosime “critică” protejează roca împotriva meteorizării şi alterării în general.
Mişcarea materialelor se face, cu excepţia vântului, sub impulsul gravitaţiei.
Deplasarea materialelor sub influenţa gravitaţiei se realizează printr-un agent (râuri,
gheţari, apa mării) sau prin autodeplasare. Această autodeplasare se numeşte deplasare de mase.
Deplasările pe calea agenţilor au caracter liniar.
4.5.1. Forţele motrice ale deplasării
Mobilul general al deplasărilor îl constituie gravitaţia. Cel mai adesea gravitaţia acţionează
pe direcţia unghiului de pantă şi mai puţin vertical. Panta joacă un rol deosebit în mişcare, cu cât
panta este mai mare cu atât forţa gravitaţiei se manifestă mai puternic. Forţele care pot provoca
trecerea de la starea de repaus la cea de mişcare se numesc forţe motrice. Acestea sunt: greutatea
maselor, procesele de schimbare de volum, presiunea şi acţiunea rădăcinilor plantelor şi acţiunea
animalelor. Forţa care se opune mişcării este forţa de frecare.
▪ Greutatea maselor
Pentru depăşirea stării de repaus sau punerea în mişcare a maselor este nevoie de o forţă
mai mare decât cea necesară deplasării unei mase deja în mişcare. Forţa ce trebuie aplicată
pentru pornirea unei mase, la pantă egală, este cu atât mai mare cu cât greutatea masei este mai
mare. La aceeaşi greutate a masei, forţa necesară declanşării mişcării este mai mică dacă panta
este mai mare.
Fiecărei mărimi a greutăţii masei dezagregate îi corespunde o înclinare maximă
determinată, la care ea rămâne încă în repaus. Această înclinare a fost numită de W. Penck,
pantă limită. Creşterea greutăţii (îngroşarea scoarţei de alterare sau îmbibarea cu apă) poate
duce la depăşirea pantei limită şi la punerea masei în mişcare.
▪ Modificările de volum ale maselor
Modificările de volum conduc totdeauna la deplasări spre partea de jos a versantului. În
cazul dilatărilor, se creează tensiuni care împing materialele în jos, iar în cazul contractărilor, se
creează goluri care atrag materialele tot în jos. Modificările de volum se petrec datorită
oscilaţiilor de temperatură (insolaţie, îngheţ-dezgheţ) sau prin modificarea stării de umezire a
masei, ce poate produce gonflarea sau contractarea materialelor.
▪ Presiunea rădăcinilor şi acţiunea animalelor
Mărirea volumului rădăcinilor duce la împingerea materialelor pe pantă, iar animalele, atât
cele din masa materialului cât şi cele de la suprafaţă, duc atât la creşterea greutăţii cât şi la
deplasarea de materiale.
4.5.2. Factorii care influenţează deplasarea
Deplasarea depinde de pantă, coeziunea rocilor, frecare şi vegetaţie.
▪ Panta - reprezintă elementul prin care se realizează acţiunea forţei de gravitaţie. Cu cât
panta este mai mare, cu atât forţa care se exercită asupra particulelor este mai mare. Panta se
manifestă nu atât prin sine, cât mai ales prin proprietăţile rocii şi coeficientul de frecare.
▪ Coeziunea rocilor - adică legătura dintre particulele ce o compun, este cea care
determină rezistenţa terenurilor la deplasare. Coeziunea poate varia mult, de la rocile cu
coeziune mare de tipul andezitului sau bazaltului, până la rocile lipsite de coeziune, cum sunt
nisipurile sau pietrişurile. Între acestea sunt rocile pseudocoezive, din care fac parte argilele şi
marnele care atunci când sunt uscate prezintă însuşiri de roci coezive, iar când se îmbibă cu apă

19
îşi pierd coeziunea şi devin uşor deplasabile. Loessul şi formaţiunile loessoide au de asemenea o
anumită coeziune, dând naştere la pereţi abrupţi, verticali.
Coeziunea rocilor este cauza principală care duce la evoluţia morfologică diferenţiată, la
crearea de reliefuri petrografice şi structurale, prin dezvoltarea eroziunii diferenţiate.
▪ Frecarea - Între particulele elementare în deplasare există o frecare internă, iar între
masele în mişcare şi patul pe care are loc mişcarea există o frecare externă.
Frecarea internă este în funcţie de mai mulţi factori:
– Ea este mai mare cu cât suprafaţa totală de contact este mai mare, deci cu cât
sfărâmăturile vor fi mai mici.
– Frecarea creşte odată cu mărirea presiunii care se exercită asupra particulelor. La
orizonturile de suprafaţă frecarea este mică şi ea creşte treptat în adâncime.
– Frecarea descreşte către partea de sus a versantului, este mai mică pe pantele mari şi mai
mare pe pantele mici.
– Frecarea creşte cu cât elementele scoarţei de alterare sunt mai colţuroase şi este mai mică
la elementele bine rotunjite.
– Frecarea la materialele deja în mişcare este mai mică decât la cele în repaus.
– Apa prezintă o mare importanţă la micşorarea coeficientului de frecare. Apa poate
transforma argila într-o pastă fluidă care alunecă sau curge cu uşurinţă, coeficientul de frecare
fiind foarte redus.
▪ Vegetaţia acţionează asupra deplasării materialelor pe pantă prin reducerea evacuării
acestora prin spălări de suprafaţă. Ea atenuează forţa de cădere a picăturilor de ploaie, se opune
concentrării scurgerii, face ca apa să se infiltreze lent şi adânc în scoarţa de alterare şi întârzie
topirea zăpezii. Vegetaţia asigură prepararea de particule tot mai fine şi evacuarea lor aproape
permanent, uniformizând evacuările pe toată suprafaţa.
Vegetaţia joacă rol de frână împotriva deplasării eoliene a materialelor.
4.5.3. Tipurile de deplasări
În timp s-au făcut diferite clasificări ale deplasărilor, dar cea mai uzuală este cea care are
în vedere viteza de deplasare. Deplasările au fost împărţite în deplasări bruşte şi deplasări lente.
4.5.3.1. Deplasările bruşte
Deplasările bruşte se subdivid în trei categorii: prăbuşiri, alunecări şi curgeri.
Prăbuşirile
Prăbuşirile sunt căderi bruşte de mase, în care frecarea este redusă la maximum, forţa de
gravitaţie acţionând cu mare eficienţă. După cantitatea de material care se deplasează,
prăbuşirile sunt individuale şi în masă.
▪ Prăbuşirile individuale sau rostogolirile sunt acelea în care desprinderea şi punerea în
mişcare se face individual, porţiune cu porţiune, bolovan cu bolovan. Deplasarea se poate face
prin cădere liberă, când versantul se apropie de 90° sau prin rostogolire când panta este mai
mică. Prăbuşirile individuale se întâlnesc mai ales în zonele reci periglaciare, aride, semiaride, în
poţiunile stâncoase ale munţilor şi podişurilor. Bucăţile ce cad se acumulează la baza pantei
formând grohotişurile. Ele se dispun sub formă de conuri de grohotiş sau trene de grohotiş.
Grohotişurile sunt alcătuite din materiale de diferite dimensiuni. Cele mai grosiere, mai
mari, sunt în partea inferioară a trenei sau conului, iar cele mai mici, în partea superioară. Panta
patului de grohotiş are aceleaşi aspect ca suprafaţa grohotişului, dar diferă ca înclinare.
▪ Prăbuşirile de mase - reprezintă căderi bruşte ale unor mari cantităţi de material. Acestea
se petrec întâmplător, acolo unde panta limită a fost depăşită. Prăbuşirile de mase pot fi cauzate
de cutremure, erupţii, explozii, eroziune la baza versantului, ploi, furtuni, pânze subterane de
apă, alternanţe de strate moi şi dure, mărirea presiunii de deasupra sau din spate. Prăbuşirile
frecvente se petrec pe versanţii văilor din zona muntoasă sau din podiş, în zona falezelor marine,

20
pe versanţii vechilor văi şi circuri glaciare sau din zonele de carst. De asemenea, au loc prăbuşiri
ca urmare a golurilor create de exploatările miniere, de petrol sau de ape subterane.
După formă, prăbuşirile se împart în: prăbuşiri de stânci uriaşe, torenţii pietroşi, prăbuşiri
de versanţi şi prăbuşiri de roci neconsolidate.
Alunecările
Alunecările sunt o formă de evacuare rapidă a materialelor de pe versanţi, specifică
pantelor cu înclinare relativ mare. Alunecările afectează nu numai scoarţa de alterare, ci, adesea
şi stratele de rocă subiacentă. Acest proces este legat mai ales de formaţiunile argiloase şi de
umezirea puternică a materialului. Cauzele care conduc la declanşarea alunecărilor sunt legate
de rocă, pantă, mărirea greutăţii locului, cutremurele de pământ, eroziunea laterală a râurilor sau
adâncirea lor şi defrişările de pădure.
▪ Rocile cele mai predispuse la alunecare sunt cele poroase, puţin coezive, bogate în
coloizi şi care au crăpături. În această categorie intră argilele şi marnele. Alunecările se produc
şi acolo unde argilele sau marnele alternează cu alte tipuri de roci (ariile subcarpatice constituite
din formaţiuni de fliş sau zonele de podiş, constituite din alternanţe de roci friabile).
▪ Panta intervine prin intermediul altor cauze, ce duc la depăşirea limitei de stabilitate.
▪ Cutremurele de pământ creează adesea fisuri în stratele de rocă, prin care apa din
precipitaţii poate pătrunde pe adâncime mare şi îmbibă astfel rocile din adâncime şi pot declanşa
alunecări de teren, dacă rocile argiloase sunt deja pregătite pentru alunecare.
▪ Defrişările de păduri pregătesc alunecările prin faptul că apa de precipitaţii pătrunde cu
uşurinţă în roci. Pădurea constituie o frână în calea dezvoltării alunecării, dar nu le poate
împiedica total. Atunci când sarcina masei a devenit foarte mare, chiar terenuri bine împădurite
pot aluneca.
▪ Eroziunea râurilor se manifestă prin adâncirea talvegului şi prin eroziunea laterală.
Eroziunea laterală duce la mărirea înclinării bazei versantului şi la posibilitatea depăşirii
pantei limită. Eroziunea laterală se observă bine la râurile meandrate care slăbesc versantul în
zona buclei meandrului, în aceste porţiuni întâlnindu-se frecvent alunecări.
Eroziunea verticală îndepărtează materialele ajunse în albie, măreşte panta versantului şi
face să afloreze noi strate de roci şi pânze acvifere. Aceste ape se pun în mişcare prin izvoare,
iar stratele argiloase devin mai mobile şi alunecă.
▪ Climatul intervine şi el în accentuarea alunecărilor. Perioadele secetoase pot crea
crăpături în masa rocii, ceea ce permite infiltrarea unei mai mari cantităţi de apă în perioadele
ploioase. Îngheţul şi dezgheţul din climatul periglaciar poate schimba alternativ structura fizică
şi volumul argilelor, facilitând infiltrarea apei şi mai departe declanşarea alunecărilor.
Declanşarea şi forma alunecărilor
Alunecările se declanşează brusc sau sunt premerse de unele fenomene ca: apariţia de
crăpături perpendiculare pe direcţia alunecării, apariţia de izvoare sau dispariţia altora, apariţia
unor denivelări sau zgomote subterane, ceea ce arată că sunt deja unele modificări în substrat.
Alunecarea începe din partea superioară, unde rămâne o nişă sau o râpă de alunecare sau
de desprindere. Aceasta apare ca un perete abrupt, rectiliniu, curb sau frânt. Alteori, alunecarea
se produce de la bază, impusă mai ales de pânzele freatice, şi apoi are loc desprinderea din
partea superioară.
Corpul alunecării se deplasează pe un uluc (jghiab) de alunecare care prezintă laturi
abrupte, dispuse longitudinal, iar baza lui se numeşte pat de alunecare, format din argile sau
marne. Corpul alunecării prezintă microforme caracteristice: ondulări, crăpături, depresiuni
lacustre temporare, trepte, brazde etc. Partea terminală a alunecării se numeşte fruntea
alunecării. Ea se prezintă mai înălţată decât zonele din jur şi are aspectul unui con de dejecţie.

21
 Tipurile de alunecări
Alunecările de teren sunt clasificate după formă, după adâncimea afectată, după raportul
cu structura geologică, sau după punctul de început al alunecării.
▪ Alunecările de deasupra solului - se referă la deplasările pe care bucăţi de rocă dură, din
strate ce stau peste o pătură argiloasă, alunecă periodic pe solul din aval, atunci când acesta este
umezit.
▪ Alunecările din pătura de sol sunt provocate de dezgheţ pe o pătură încă îngheţată sau
de o umezire mare a solului. În primul caz alunecarea se numeşte solifluxiune şi constituie
forma cea mai tipică de alunecare a solului. Ea este o formă de deplasare lentă şi va fi tratată la
capitolul respectiv. A doua formă se manifestă mai ales primăvara şi toamna şi poate îmbrăca
aspectul unor ondulări sau brazde ce iau naştere prin ruperea păturilor de sol înierbate. Această
formă de alunecare se întâlneşte mai ales în partea superioară a bazinelor văilor torenţiale.
▪ Alunecările în pătura de alterare se
întâlnesc pe pantele din regiunile deluroase sau
de podiş folosite ca păşuni sau fâneţe.
Alunecarea cuprinde o râpă de desprindere
arcuită, de câţiva metri sau zeci de metri şi o
adâncime de 1-3 m, după care urmează o serie
de brazde de alunecare care coboară pe versant
sub forma unei elipse sau limbă (fig. 12). Ele nu Fig. 12. Alunecări în pătura de alterare (După Gr.
au evidenţiată o frunte de alunecare şi nu ajung Posea şi colab., 1970)
până la baza versantului.
▪ Alunecările ce afectează roca se produc pe strate argiloase sau pe complexe de strate în
care sunt intercalate argile.
În primul caz râpa de desprindere nu este mare, corpul alunecării are ondulări de suprafaţă,
masa alunecă pe un jgheab delimitat de crăpături longitudinale distincte. Alunecarea are aspectul
unei limbi ce se opreşte în lunca râului. În timp, ea poate fi drenată de un torent sau pârâu şi
treptat să se stabilizeze.
Alunecările de complexe de strate sunt mai puternice şi în general catastrofale. Ele se
împart în alunecări consecvente şi asecvente (fig. 13).
▪ Alunecările consecvente se declanşează mai uşor, înclinarea stratelor favorizând
deplasarea masei de pământ. Ele se produc pe pante chiar medii şi mici, singura condiţie fiind ca
stratul de argilă să afloreze în versantul văii.

Fig. 13. Alunecări consecvente şi asecvente potenţiale Fig. 14. Val de alunecare (a), cu evoluţie în
(După Gr. Posea şi colab., 1970) copârşaie (b) (După Gr. Posea şi colab.,1970)

22
 ▪ Alunecările asecvente se petrec pe capul stratelor, deci contrar înclinării lor. Are loc, de
fapt, surparea de roci care apoi alunecă.
Alunecările de complexe de strate au forme variate, de limbă, de valuri, ştrangulate, în
trepte foarte alungite etc. Aceste alunecări afectează strate cu grosimi de zeci de metri. Ele se
mai numesc glimee. În zonele de podiş cu structuri tabulare sunt frecvente alunecările în valuri
(fig. 14). Ele sunt tipice Transilvaniei. Prin eroziune, din aceste valuri rămân doar nişte
mameloane, numite grueţi sau ţiglăi, când sunt ascuţite. Prin eroziune torenţială, baza
versantului poate fi atacată şi un nou val se poate declanşa.
Curgerile
▪ Curgerile de lave - Magma din adâncul scoarţei, în stare topită la peste 1000°C, când
iese la suprafaţă curge ca un lichid vâscos, incandescent.
▪ Curgerile de cenuşă vulcanică au loc în timpul sau după erupţiile vulcanice, când apa
lacurilor formate în craterul vulcanului este aruncată afară sau precipitaţiile bogate formează
torenţi noroioşi pe pantele craterului, torenţi în care cenuşa reprezintă 80%.
▪ Curgerile de nisip - Nisipul este o rocă deosebit de permeabilă. Când se suprasaturează
cu apă, fiecare particulă se înconjoară cu o peliculă de apă în care ea “pluteşte”.
Apariţia curgerilor de nisip este favorizată de existenţa unui pat impermeabil dispus sub
ele, pat ce impune acumularea apei în pătura de nisip pe care o suprasaturează. În stratele groase
de nisip, curgerea se poate realiza la nivelul stratului acvifer, acolo unde acesta iese la zi.
▪ Curgerile noroioase sau torenţii noroioşi,
sunt mase argiloase îmbibate cu apă care depăşesc
limita superioară a plasticităţii şi încep să curgă. Ca
formă de relief, torentul noroios are un bazin de
alimentare, un canal de curgere bine delimitat care
prezintă o lăţime de câţiva metri, iar în partea
inferioară are un con de împrăştiere, ce se clădeşte
pe primul loc neted, terasă sau luncă, de zeci sau
sute de metri lăţime (fig. 15). Deplasarea se face
relativ rapid, câţiva metri pe zi sau chiar pe oră.
Fenomenul este favorizat în arealele
despădurite şi cu păşunat intensiv. Cele mai
frecvente declanşări de torenţi noroioşi au loc
primăvara când se topesc zăpezile. În ţara noastră
torenţii noroioşi sunt frecvenţi mai ales în
Subcarpaţi şi în Podişul Moldovei. Fig. 15. Torent noroios
(După Gr. Posea şi colab., 1970)

Curs 6
4.5.3.2. Deplasările lente
Ele se produc pe versanţi cu pantă foarte mare cât şi pe cei cu pantă foarte mică (2-3°). Ele
au loc în special pe versanţi cu pantă uniformă şi care prezintă o pătură de alterare. Mişcarea
maselor are loc datorită schimbărilor de temperatură, umezirea şi uscarea particulelor argiloase,
îngheţul şi dezgheţul, excesul de umiditate, presiunea rădăcinilor, acţiunea animalelor,
îngroşarea şi creşterea greutăţii păturii de alterare şi toate au loc sub acţiunea gravitaţiei.
▪ Deplasările uscate lente sunt specifice regiunilor aride şi semiaride. Se observă pe pante
mai mici de 25°. Mişcarea se face fără intervenţia apei, sub influenţa gravitaţiei, cauza fiind
variaţiile de temperatură care mărunţesc roca în permanenţă. Prin aceasta roca îşi modifică
volumul şi greutatea, ceea ce duce la reorganizarea continuă a păturii de alterare. În acelaşi timp,

23
materialele alohtone, ce vin din partea de sus a versantului, sunt amestecate cu cele autohtone.
Se observă, de asemenea, că materialele mai grosiere, mai grele, coboară în adâncime, iar cele
mai fine urcă spre suprafaţă. Datorită neuniformităţii versanţilor au loc concentrări de pietriş,
formându-se un fel de văiugi de pietre. Văiugile se pierd în aval în pătura de dezagregare de la
poalele versantului, unde formează conuri aplatizate foarte extinse.
▪ Creepingul reprezintă o automişcare de rearanjare lentă, dar continuă a fiecărei particule
în raport cu cele din jur. Mişcarea este întâmplătoare şi depinde de circumstanţe locale. Nu
există o acumulare de viteze şi deci, nici o accelerare a deplasării. Aceste mişcări se produc
datorită schimbărilor de volum cauzate de variaţiile de temperatură şi umiditate, de îngheţ şi
dezgheţ, de activitatea plantelor şi animalelor.

Fig. 16. Rezistenţa (A) şi îndoirea pomilor Fig. 17. Aplecarea arborilor provocată de creeping
prin creeping (După Gr. Posea şi colab., 1970) (După Gr. Posea şi colab., 1970)
Mişcarea este mai puternică în stratul de la suprafaţă şi este tot mai mică spre adâncime,
unde şi rocile sunt mai puţin alterate. Creepingul are loc mai ales pe terenurile cu pantă
moderată şi acoperite cu vegetaţie. Rădăcinile arborilor şi plantelor erbacee prin creşterea sau
putrezirea acestora provoacă creeping.
Pe seama fenomenului de creeping este explicată înclinarea sau îndoirea copacilor (fig. 16
şi 17). Unii dintre ei, care sunt mai bine ancoraţi în substrat, reuşesc să oprească particulele,
acestea acumulându-se în spatele lor sub forma unei trepte.
▪ Deraziunea sau încovoierea capetelor de strat
Acest fenomen se produce pe strate puternic înclinate, dar cu înclinare inversă faţă de
panta generală a reliefului (fig. 18).
Deraziunea este evidentă în stratele subţiri, cu
densităţi medii (gresii, şisturi) care alternează cu
strate mai moi. Încovoierea stratelor are loc datorită
păturii de alterare în mişcare, a unui material solid
care se află în mişcare pe un alt material solid. Deşi
este o mişcare mecanică, ea nu provoacă zgârieturi
sau şlefuiri, semn că mişcarea este foarte înceată,
încadrându-se deplasărilor lente. Această deplasare
nu are loc pe un plan delimitat, ca în cazul Fig. 18. Deraziunea – îndoirea stratelor
alunecărilor de teren, care să fie zgâriat sau şlefuit. (După Gr. Posea şi colab., 1970)
Pătura de alterare presează pe capetele de strat în direcţia de înclinare a versantului,
îndoind stratele şi rupând bucăţi din ele, pe care le antrenează în mişcare.
La noi în ţară fenomenul este frecvent în zona subcarpatică şi carpatică, dar şi în zonele
de podiş, piemontane şi de câmpie.
▪ Solifluxiunea este o deplasare superficială a terenului care se produce lent, pe sub
covorul vegetaţiei ierboase. Fenomenul este pus în evidenţă în partea finală a mişcării, unde se
formează movile neregulate. Solifluxiunea este un proces care se întâlneşte mai ales în regiunile
reci, polare, unde subsolul rămâne îngheţat în scurta vară polară. El este răspândit şi în regiunile

24
temperate, mai ales în zonele muntoase, unde se pot realiza condiţiile producerii fenomenului.
Pentru ca solifluxiunea să se producă, trebuie ca solul să conţină un procent destul de ridicat de
particule fine. De asemenea, relieful să prezinte pante de 5-10°, dar în zonele polare fenomenul
se întâlneşte şi pe pante de 3-5° sau chiar mai mici.
Solifluxiunea are loc prin dezgheţarea păturii superficiale a scoarţei de alterare, a solului,
în timp ce subsolul rămâne îngheţat. Acest strat îngheţat este impermeabil, astfel că apa rezultată
din topirea zăpezii şi din dezgheţul solului îmbibă foarte puternic orizontul superior dezgheţat,
trecându-l în final în stare semifluidă. Punerea în mişcare a materialului depinde de grosimea
stratului dezgheţat, de pantă, de densitatea şi profunzimea rădăcinilor de iarbă.
La noi în ţară, procesele de solifluxiune au loc mai ales în zona pajiştilor alpine, unde
procesul este pus în evidenţă de prezenţa microreliefului de muşuroaie înierbate
▪ Sufoziunea este procesul de deplasare a particulelor de material sub presiunea exercitată
de curgerea apelor subterane. Transportul subteran de materiale duce la formarea în adâncime de
cavităţi, care cu timpul produc surpări şi apariţia la suprafaţa terenului a unor forme negative
numite pâlnii de sufoziune. Denumirea provine de la cuvântul latinesc „suffodio” a săpa pe
dedesubt.
Pentru dezvoltarea procesului sufozional este necesară prezenţa unei roci poroase, de tipul
loessului sau depozitelor loessoide, sau a nisipurilor fine slab cimentate sau a nisipurilor argilo-
prăfoase. De asemenea, dacă roca de bază este impermeabilă şi slab înclinată ea favorizează
sufoziunea prin faptul că asigură un drenaj lateral activ. Climatul semiarid, cu ploi torenţiale,
duce la infiltraţii puternice prin stratul de loess, ajungând să se formeze la baza loessului şuvoaie
puternice care activează puternic procesul de sufoziune.

Fig. 19. Pâlnii de sufoziune Fig. 20. Pâlnie de sufoziune – secţiune

(După Gr. Posea şi colab., 1970) (După Gr. Posea şi colab., 1970)

Procesul sufozional începe printr-o scurgere rapidă a apei ce se infiltrează în roca friabilă,
care are loc pe crăpăturile apărute după o perioadă lungă secetoasă, sau prin golurile create de
dizolvarea calcarului din loess şi îndepărtarea lui. Pe aceste trasee apa se infiltrează şi se
concentrează la bază. Circulând sub formă de şuvoaie apa erodează puternic malurile şi formând
tunele subterane. Reţeaua subterană se extinde regresiv sub câmpul de loess, captând alte firicele
de apă care se infiltrează.
Un aparat sufozional se compune în partea superioară dintr-o adâncitură de 3-4 m (uneori
5-6 m) diametru şi adâncă cam la jumătate din diametru pâlniei (fig. 19), urmează un canal
vertical îngust ce ajunge până la nivelul apei freatice, acesta este hornul de sufoziune (fig. 20).
De obicei, aparatele sufozionale se înşiruie în lungul traseelor principale de curgere a apelor
freatice. Acestea creează prin eroziune hrube sufozionale, înalte de 0,5-2 m.
Pâlniile de sufoziune sunt dispuse adesea pe unele aliniamente care marchează tunelul
subteran. Cursurile subterane debuşează în lunca unei văi. Prin eroziune torenţială şi prin
prăbuşiri, pâlniile dispar, fiind incluse la o vale în formare – vale sufozională (fig. 21 şi 22).

25
Fig. 21 Formarea unei văi de sufoziune Fig. 22. Înaintarea răsfirată a ravenelor prin
(După Gr. Posea şi colab., 1970) sufoziune (După Gr. Posea şi colab., 1970)

Cele mai tipice forme de sufoziune se întâlnesc în Câmpia Română, pe malurile din loess
ale văilor din Câmpia Burnasului, în zona Brăila – Galaţi pe malul dunărean, în Dobrogea pe
valea Carasu şi pe multe alte văi.
▪ Tasarea este un proces prin care se produc scufundări de mică amploare la suprafaţa
pământului, datorită micşorării volumului rocilor cauzate de acţiunea diferiţilor factori.
Denumirea procesului provine de la cuvântul francez tassera – a se îndesa.
Tasările se petrec mai ales pe suprafeţe orizontale, ducând la îndesări de sus în jos. Rocile pe
care au loc tasările sunt cele friabile, afânate, poroase de tipul loessului, depozitelor loessoide,
argilelor nisipoase, depozitelor deluviale sau aluviunilor. Prezenţa golurilor, porilor din roci face
ca sub greutatea materialelor volumul acestora să se micşoreze. Procesul se accentuează atunci
când intervin factori externi, construcţii, alunecări, saturare cu apă etc.
Tasările produse prin intermediul apei se petrec mai ales pe loessul şi depozitele loessoide
din zona de stepă. Procesul începe prin îndepărtarea sărurilor solubile şi apoi a carbonatului de
calciu, ce prezintă în loess un procent de cca. 10-12 %. Prin îndepărtarea lui din masa loessului,
aceasta îşi reduce prin urmare volumul. De asemenea, lipsa calciului, care are efect coagulant
asupra particulelor minerale, duce la modificarea structurii loessului cu aşezarea particulelor tot
mai strânsă (fig. 23). Procesul acesta continuă cu migrarea părţii celei mai fine, a argilei, dar
aceasta începe după îndepărtarea calciului din complexul adsorbtiv al orizontului de suprafaţă.
Fenomenul este evident în arealele situate într-un climat mai umed.
Dacă în climate semiaride – de stepă –
tasarea este realizată doar prin îndepărtarea
CaCO3 şi modificarea structurii depozitului, în
climate semiumede şi umede ea este realizată
şi prin migrarea argilei. În acest caz,
debazificarea orizontului superior este foarte
avansată, are loc o migrare a argilei, rămânând
în loc mai ales particulele de praf şi nisip, care Fig. 23. Secţiune transversală printr-un crov (După
sunt lipsite de peliculele coloidale de argilă. M. Grigore, 1970)
1 şi 2 reprezintă faze în adâncirea crovului
Urmare a procesului de tasare la suprafaţa terenului se formează acele excavaţii, denumite
crovuri. Ele au dimensiuni de la câţiva metri diametru la zeci şi chiar sute de metri. Se întâlnesc
însă şi crovuri mult mai mari, de câţiva kilometri diametru, acestea purtând denumirea de
găvane sau padine. Uneori, prin îngemănarea crovurilor, facilitată şi de o anumită pantă a
reliefului, iau naştere văiugi de tasare.
Cele mai răspândite areale cu forme tipice de tasare, crovuri şi padine se întâlnesc în
Câmpia Română, în Dobrogea, în Câmpia Vingăi şi în Câmpia Semlacului.

26
 4.6. PLUVIODENUDAŢIA
Pluviodenudaţia este un proces specific versanţilor, prin care particulele de la suprafaţa
scoarţei de alterare sunt deplasate de acţiunea apei din ploi sau din topirea zăpezilor. Este un
proces care se desfăşoară areal, mişcarea aceasta, sub acţiunea unui agent, nu a ajuns la stadiul
de curgere concentrată.
Pluviodenudaţia cuprinde o acţiune de izbire, dislocare şi împrăştiere a particulelor de
către picăturile de ploaie şi una de transport pe pantă. Acţiune eficientă o au ploile torenţiale,
mai ales acolo unde ating direct suprafaţa solului. Ea este puternică în regiunile semiaride, unde
vegetaţia este rară sau solul este desţelenit. De asemenea, pluviodenudarea este puternică în
perioada topirii zăpezilor sau în timpul averselor de ploaie.
Acţiunea de izbire a picăturilor de ploaie are ca efect deplasarea şi împrăştierea
particulelor de la suprafaţa solului. Ea depinde de mărimea picăturii şi de viteza cu care cade.
Cea mai eficientă frână în desfăşurarea procesului este vegetaţia. Dacă ploaia este de intensitate
mare, abundenţa apei căzute face ca ea să se deplaseze sub forma unei pânze sau unde. Această
deplasare la suprafaţa solului sub formă de pânză, face ca apa să antreneze particulele de la
suprafaţă. Procesul acesta se numeşte eroziune areolară, eroziune difuză sau ablaţie.
Eroziunea areolară depinde de climă, vegetaţie, pantă, lungimea versantului şi rocă.
▪ Clima acţionează prin tipurile de ploaie, dintre care doar cele torenţiale au efect
denudaţional, prin faptul că apa care nu s-a putut infiltra, se scurge la suprafaţa solului şi dă
efecte de spălare. Importanţă mare o are momentul de maximă intensitate al ploii, pentru că de el
depinde gradul de spălare. Astfel, dacă momentul maxim este la mijlocul sau către sfârşitul
ploii, atunci denudaţia va fi mare, pentru că solul s-a îmbibat cu apă şi capătă o permeabilitate
foarte mică. De obicei, prima ploaie torenţială care vine după un sezon secetos, are un efect
denudaţional foarte mare, deoarece solul fiind puternic uscat, aerul din sol la începutul ploii are
efect de impermeabilizare a stratului superficial. Dacă volumul de apă căzut într-un timp scurt
este foarte mare, scurgerea sub formă de pânză se poate transforma în scurgere sub formă de
undă sau de val. Aceasta are o putere de denudare şi mai mare, deoarece scurgerea, din laminară
devine turbulentă.
▪ Vegetaţia se opune atât scurgerii sub formă de pânză cât şi efectelor sale denudaţionale.
Pădurea reţine o mare cantitate de apă pe coronamentul arborilor, o parte ajunge la sol şi se
infiltrează, iar altă parte se evaporă. Zăpada se topeşte mai lent în pădure, se infiltrează aproape
toată apa, deoarece sub pădure substratul rămâne adesea neîngheţat. În cazul terenurilor
desţelenite, cantitatea de sol îndepărtată prin spălare este foarte mare, mai ales primăvara, când
topirea bruscă a zăpezii sau ploile care cad pot duce la o eroziune puternică, mai ales dacă
fenomenul se petrece când substratul este încă îngheţat.
▪ Înclinarea versantului şi lungimea mai mare a acestuia fac ca viteza de scurgere să
crească. Spălarea este mai intensă pe pantele mai mari şi spre baza versantului, deoarece în
partea inferioară scurgerea este cumulativă şi efectul este mai mare. Forma versantului are de
asemenea importanţă, pe versanţii convecşi apa tinde să se disperseze, deci eroziunea este mai
slabă, pe când pe cei concavi sau sub formă de bazinet, apa se concentrează şi eroziunea este
mai puternică. Pe un versant în trepte eroziunea este mai slabă ca pe unul liniar, deoarece
treptele micşorează viteza. Versanţii mai lungi sunt mai intens erodaţi decât cei scurţi. Pentru că
pe ei spălarea creşte datorită cumulării apei venită din amonte.
▪ Roca este un factor pasiv, dar denudaţia acţionează mai intens pe rocile afânate, care
sunt mai friabile. Cele care permit o infiltraţie rapidă a apei (nisipul, pietrişul) reduc spălarea.
Efectul vizibil al ablaţiei este spălarea părţilor înalte ale reliefului şi acumularea
materialelor în părţile mai joase. Eroziunea areolară se manifestă şi în partea joasă a versantului,
dar în momentele maxime de scurgere, spre sfârşitul ploii, aspectul general însă este acumulativ.

27
 4.6.1. Unităţile funcţionale ale versantului
Acţiunea de modelare a versanţilor se petrece diferenţiat pe diferitele sale părţi. În partea
superioară a versantului, predomină spălarea şi autodeplasarea. În partea mijlocie, unde pătura de
alterare este mai groasă datorită aportului de materiale venite de mai sus, la procesele de spălare şi
autodeplasare amintite se adaugă şi deraziunea. În partea inferioară a versantului, datorită unui
surplus de apă, procesul dominant este cel de spălare şi evacuare în soluţie a materialelor, iar în
bază predomină evacuarea, proces realizat prin transportul efectuat de apele curgătoare.
Pe un versant cu profil regulat, se deosebesc din punct de vedere al înclinării, al
uniformităţii suprafeţei, al structurii şi compoziţiei materialelor şi al proceselor denudaţionale
trei unităţi transversale: superioară, medie şi inferioară. Materialele ce le acoperă au fost
denumite eluvii, deluvii şi coluvii.
Eluviile sunt materiale dezagregate şi alterate rămase pe loc. Ele au dimensiuni variate, de
la blocuri la nisip, praf sau argilă.
Deluviile sunt materiale coborâte din părţile superioare ale versantului, cu o structură şi
compoziţie diferită de roca subiacentă şi care sunt supuse unei mişcări lente sau rapide când apar
unele dezechilibrări. Mişcările dominante sunt cele de creeping, deraziune, spălare, alunecări sau
curgeri noroioase.
În acest sector al versantului principalele procese sunt cele de evacuare.
Coluviile sunt materiale acumulate la baza versanţilor. Panta suprafeţelor coluviale este mică.
Suprafaţa coluviilor este netedă, materialele coluviale fiind predominant fine, prezintă o umiditate
mai ridicată, ceea ce accentuează procesele de alterare. Când coluviile au grosimi mari, alterarea
rocii subiacente este încetinită sau chiar oprită. Atunci când în cadrul coluviilor se intercalează şi
conuri de dejecţie ale unor organisme torenţiale (proluvii), se formează un glacis coluvio-proluvial.

Curs 7

4.7. RELIEFUL CREAT DE APELE CURGĂTOARE TEMPORARE

Prin apă curgătoare se înţelege orice organism hidrologic, indiferent de mărimea lui, care
se realizează printr-o scurgere unitară, concentrată pe o fâşie de teren, denumită talveg, albie,
vale. Apele curgătoare pot fi permanente şi temporare.
Apa curgătoare este un agent principal al modelării reliefului, deoarece transportă către
ocean materialul erodat de către toţi ceilalţi agenţi sau prin diverse procese geomorfologice.
4.7.1. Şiroirea
Scurgerile la suprafaţa uscatului îmbracă la început forma de pânză sau scurgere difuză,
care apoi trece treptat în scurgeri concentrate, aşa numitele torente. Între aceste două categorii se
intercalează şiroirea, având loc trecerea de la eroziunea în suprafaţă la cea lineară. Şiroirea este
foarte răspândită în climatele semiaride sau semiumede unde aversele scurte de ploaie sunt
foarte frecvente. De asemenea, în climatul temperat, terenurile în pantă şi dezgolite de vegetaţie
sunt foarte expuse procesului de şiroire.
Formele care rezultă din procesul de şiroire sunt rigolele, ogaşele şi ravenele.
▪ Rigolele sunt forme elementare de eroziune. Ele sunt şanţuri de câţiva centimetri
adâncime şi lăţime, apar în grupuri paralele unele de altele şi au direcţie perpendiculară pe
curbele de nivel. Ele îşi schimbă poziţia de la o ploaie la alta, sau în cursul aceleiaşi ploi. În
perioada uscată sunt astupate de mişcarea areală a materialelor prin creeping sau de către
vegetaţie. Pe terenurile cultivate, astuparea se face prin lucrările solului.
Procesele, ce se desfăşoară în lungul lor, sunt cele de eroziune liniară, de transport şi
depunerea materialului erodat în partea de jos a pantei.

28
 ▪ Ogaşele sunt forme de relief rezultate prin eroziunea liniară, cu adâncimi de ordinul de
zeci de centimetri ce ajung uneori până la 1 sau 2 m. Ele au talvegul paralel cu suprafaţa
topografică a versantului, fiind nivelate prin lucrările agricole când au dimensiuni mai reduse.
Ogaşele se întâlnesc mai ales în regiunile cu vegetaţie săracă, cu două anotimpuri: umed şi
uscat. În ţara noastră ogaşele sunt prezente de obicei pe versanţii cu pantă uniformă şi foarte
prelungi, mai ales pe piemonturi şi pe glacisuri.
▪ Ravenele sunt forme de relief cu aspect de şanţ care iau naştere pe suprafeţele înclinate
formate din roci friabile în urma scurgerii torenţiale.
Ravenele au dimensiuni de la 2-3 m la câţiva zeci de metri în adâncime. Talvegul lor
prezintă adesea mici trepte, repezişuri sau marmite. Eroziunea conformă este completată de
eroziunea regresivă. Ravenele sunt specifice bazinelor superioare ale văilor contribuind la
extinderea acestora. În roci argiloase, pe un relief cu pantă accentuată, revenele se dezvoltă într-
o mare densitate, versanţii lor se intersectează adesea, formând ceea ce se numeşte “bad-lands”,
adică pământuri rele.
4.7.2. Torenţii
Torentul, din punct de vedere hidrologic este un curs de apă temporar format pe
suprafeţele înclinate ale terenului în urma concentrării şiroirilor într-un singur curent. Torentul
se defineşte ca o scurgere temporară, concentrată de apă, cu mare viteză, rezultat a unor ploi
puternice sau a topirii zăpezii. Viteza mare de scurgere este dată de panta accentuată a terenului,
ca şi de volumul mare de apă ce trebuie evacuat într-o unitate scurtă de timp. Acest tip de
scurgere se numeşte scurgere torenţială.
Torentul execută o acţiune de eroziune, transport şi acumulare. Din punct de vedere
geomorfologic interesează forma de relief rezultată, pentru care G. Vâlsan (1933, 1945) propune
denumirea de organism torenţial (fig. 24).
Prin acţiunea de eroziune,
torentul creează o vale îngustă
cu versanţi abrupţi dispuşi în
formă de V. În zona de obârşie a
văii această vale se ramifică sub
formă de ogaşe, ravene, viroage,
abrupturi, adesea cu alunecări şi
prăbuşiri. În partea inferioară
torentul creează o depunere - Fig. 24. Organism torenţial (După Gr. Posea şi colab., 1970)
con de dejecţie. B – bazin de recepţie, C. Canal de scurgere, Cd. Con de dejecţie
Organismul torenţial se compune din:
▪ Bazinul de recepţie este teritoriul de pe care torentul îşi adună apele. Bazinul de recepţie
se extinde treptat prin eroziune regresivă, provocând mici prăbuşiri sau alunecări. În cadrul
bazinului vegetaţia este foarte rară, sau lipseşte, eroziunea lineară şi areolară este predominantă.
Bazinul de recepţie alimentează torentul cu apă şi cu materialele erodate de pe versanţii săi.
▪ Canalul de scurgere porneşte din partea cea mai joasă a bazinului de recepţie şi se
prezintă ca un jgheab pe care se scurge apa împreună au aluviunile. Acţiunea importantă este cea
de transport, dar se execută şi o acţiune de eroziune liniară, de adâncire a canalului de scurgere.
În fazele finale de evoluţie a torentului se dezvoltă eroziunea laterală.
▪ Conul de dejecţie are forma unui semicon şi este constituit din materialele transportate
de torent.
Când apa torentului ajunge pe o pantă redusă, viteza scade brusc şi materialele sunt
depuse, cele mai grele, grosiere la început şi cele mai fine în partea terminală a conului (fig. 25).
Conul format domină regiunile vecine, la o nouă viitură torentul îşi va croi drum pe altă cale

29
spre dreapta sau stânga conului anterior, formând un nou con (fig. 26). Se creează astfel un con
complex care are o structură lenticulară (fig. 27).

Fig. 26. Formarea conului complex

Fig. 25. Granulometria conului de dejecţie (După Gr. Posea şi colab., 1970)
După Gr. Posea şi colab., 1970)

Conurile formate din depuneri fine

sunt teşite şi se întind pe distanţe mari,
pe când cele din particule grosiere,
nisipuri, pietrişuri, bolovani sunt mai
bombate şi bine conturate.

Fig. 27. Structură torenţială (După Gr. Posea şi colab., 1970)

4.8. RELIEFUL CREAT DE APELE CURGĂTOARE PERMANENTE

4.8.1. Modelarea reliefului sub acţiunea apelor curgătoare permanente
Faţă de torenţi, râurile au un curs de apă permanent ce debuşează în lacuri, mări sau oceane.
În urma proceselor de eroziune, transport şi depunere ia naştere canalul de curgere sau valea.
Curgerea apei în râu se realizează în mod turbulent şi nu laminar, ceea ce face ca viteza şi
direcţia de curgere să varieze foarte mult de la loc la loc. Viteza este mai mare spre mijlocul
albiei şi spre suprafaţa apei în sectoarele de vale rectilinii, ea se abate spre malul concav în
sectoarele curbilinii. Viteza scade către fundul şi malurile râului datorită rugozităţilor din albie
care măresc frecarea. Viteza de curgere a apei este direct proporţională cu panta fundului albiei
şi a suprafeţei apei şi invers proporţională cu rugozitatea albiei. În timpul viiturilor are loc o
creştere a pantei suprafeţei apei şi creşte viteza de curgere.
Energia cinetică a apelor curgătoare este în raport direct cu debitul şi viteza de curgere. O
parte din energie se consumă pentru învingerea frecărilor interne, datorate vâscozităţii apei şi
încărcăturii de material solid în suspensie, şi o parte cu frecările din albie. Când energia cinetică
se consumă doar pentru învingerea frecărilor, curgerea apei se produce fără manifestarea unor
procese geomorfologice. Când frecările depăşesc energia cinetică, începe depunerea materialelor
transportate, râul căutând să ajungă la un echilibru între energia cinetică şi frecări. Când frecările
sunt mai mici decât energia cinetică, râul execută o acţiune de eroziune în albie, prin care îşi
consumă o parte din energia cinetică, mărindu-şi totodată şi cantitatea de material pe care o
transportă, deci frecările interne. Astfel, râul tinde mereu să ajungă la un echilibru de forţe. În
diferite sectoare ale râului, procesele care au loc în albie pot fi diferite în funcţie de energiile
care predomină, respectiv de eroziune, de transport sau de depunere. Energia cinetică, fiind în
funcţie de debit şi de viteza de curgere, diversele sectoare ale râului pot fi afectate când de
eroziune, când de depunere de materiale.

30
 ▪ Acţiunea de eroziune a râurilor este una din cele mai importante procese
geomorfologice, deoarece prin aceasta particulele scoarţei terestre sunt îndepărtate din locul lor,
râurile creându-şi astfel canalul de curgere.
Prin curgerea sa turbulentă, râul provoacă mişcări turbionare în albie, mărindu-şi viteza,
apa va exercita o acţiune de erodare asupra fundului albiei şi adâncirea acesteia. Aceasta se
numeşte eroziunea liniară sau de adâncime.

Fig. 28. Retragerea cascadelor Fig. 29. Eroziunea laterală a malului

(După Gr. Posea şi colab., 1970) (După Gr. Posea şi colab., 1970)

Adâncirea talvegului are loc şi prin retragerea cascadelor, apa căzând de pe cascadă izbeşte
rocile de la baza abruptului pe care le sfărâmă, în acelaşi timp apa antrenează şi bucăţile rupte.
La baza abruptului ia naştere o firidă, care lărgindu-se favorizează desprinderea porţiunii de
deasupra firidei, cascada retrăgându-se spre amonte (fig. 28).
Viteza de curgere a apei fiind mai mare către suprafaţa apei şi către malul concav, ea va
produce o acţiune de eroziune a malurilor (fig. 29), mai intensă prin urmare asupra celui concav,
accentuând în plan orizontal sinuozităţile albiei. Aceasta este eroziunea laterală a apei.
Acţiunea de eroziune a râurilor este influenţată de duritatea rocilor. Rocile masive, cum
sunt cele magmatice, sunt foarte rezistente, pe când nisipurile, pietrişurile, argilele etc. sunt
foarte puţin rezistente la eroziune.
▪ Acţiunea de transport se realizează de râu prin consumul unor părţi din energia
cinetică. Materialul transportat provine de pe versanţi sau din albia râului. El constituie debitul
solid şi se exprimă în m3/s sau kg/s. Debitul solid este constituit din debitul mecanic (particule
de diferite dimensiuni) şi debitul chimic (sărurile dizolvate în apă).
Mărimea particulelor solide care pot fi transportate de râu exprimă competenţa râului. Ea
depinde de viteza de curgere a apei şi de grosimea stratului de apă. În măsura în care un bolovan
este acoperit de apă, el pierde o parte din greutatea lui, conform principiului lui Arhimede, iar
presiunea apei în mişcare se exercită pe toată secţiunea expusă curentului, încât blocul poate fi
rostogolit şi deplasat.
Deplasarea materialului solid se face în mai multe moduri: prin târâre şi rostogolire (pietriş
şi bolovăniş), prin salturi şi în suspensie. Transportul în soluţie se referă la deplasarea sărurilor
dizolvate în apă.
▪ Depunerea materialelor se întâmplă când viteza apei scade şi competenţa râului este
mai mică decât diametrul particulelor transportate.
Materialul depus de râuri se numeşte aluviune. În funcţie de mărimea particulelor el
poartă denumirea de bolovănişuri, pietrişuri, nisipuri, luturi sau argile. Se constată o sortare a
particulelor, dinspre amonte spre aval, pe măsură ce scade panta râului. În amonte domină
bolovănişurile şi pietrişurile, iar spre aval diametrul particulelor scade treptat. Sortarea nu este
perfectă, pietrişul şi bolovănişul amestecându-se cu nisipuri mai grosiere sau mai fine.

31
 4.8.2. Formele de relief create de procesele fluviale
Apa râurilor exercită asupra reliefului terestru acţiuni de eroziune, transport şi depunere a
materialelor, râurile fiind astfel agenţi modelatori ai scoarţei terestre. Principalele forme de relief
create de procesele fluviale sunt văile.
Văile fluviale sunt forme negative de relief care sunt alungite pe distanţe de zeci, sute sau
mii de kilometri, cu lăţimi de zeci sau sute de metri, uneori de zeci de kilometri sau depăşind
chiar 100 km.

Fig. 30. Elementele albiei (După Gr. Posea şi colab., 1970)

Valea este constituită din două elemente principale, fundul văii sau albia râului şi versanţii. La
râurile cu variaţii mari de debit şi nivel, se individualizează o albie minoră, prin care apa se
scurge la nivele mici şi o albie majoră, prin care apa se scurge în timpul viiturilor (fig. 30). Albia
minoră prezintă în interiorul ei un canal, numit canal de etiaj, ce corespunde, în mare, cu linia
celor mai mari adâncimi prin care apele curg la debite minime. În lungul canalului de etiaj se
realizează talvegul râului.
4.8.2.1. Albia minoră
Are aspectul unui canal cu maluri line sau abrupte. Linia care uneşte punctele cele mai
joase de pe fundul albiei minore constituie linia de talveg sau talvegul râului.
În plan orizontal forma albiei minore este cel mai adesea ondulată. Atunci când ondularea
devine foarte pronunţată spunem că râul are meandre (fig. 31). Fâşia de teren delimitată de
tangentele la buclele meandrelor se numeşte patul meandrelor. Gradul de meandrare a unui râu
reprezintă raportul între lungimea albiei minore şi lungimea patului meandrelor.
Formarea meandrelor se datorează modului de deplasare a moleculelor de apă în timpul
curgerii. Procesul de meandrare este influenţat de panta longitudinală a albiei. La râurile cu
pantă mai mică de 1m/km se produce o meandrare foarte puternică, apărând chiar meandre
compuse (fig. 32). Meandrarea depinde şi de debitul râului, la aceiaşi pantă un râu cu debit mic
are o meandrare mai puternică decât un râu cu debit mare. Meandrarea este influenţată şi de
duritatea rocilor, cu cât acestea sunt mai dure, cu atât meandrarea este mai mică.

Fig. 31. Meandru pe valea Werra (afl. al Wesserului) Fig. 32. Meandre simple (A) şi compuse (B)
(După Gr. Posea şi colab., 1970, foto, H. Weber) (După Gr. Posea şi colab., 1970)

32
 Un meandru este constituit din bucla meandrului, formată de albia minoră care s-a abătut
de la direcţia generală de curgere a râului, pentru a reveni iarăşi la aceeaşi direcţie ceva mai în
aval. Bucla meandrului cuprinde în interiorul ei o porţiune de uscat numită popină sau lob al
meandrului. Porţiunea care uneşte popina cu restul şesului se numeşte peduncul.

Fig. 33. Îndreptarea cursului (a); captare de meandru (b); Fig. 34. Eroziunea laterală şi formarea luncii
terase de meandru (c) (După Gr. Posea şi colab., 1970) (După Gr. Posea şi colab., 1970)

Albia minoră în zona buclei meandrului prezintă malul concav, abrupt, iar malul convex,
lin. Asupra malului concav râul exercită o continuă eroziune laterală, iar pe malul convex are loc
depunerea de aluviuni, formându-se o renie. Eroziunea laterală duce treptat la îngustarea
pedunculului care până la urmă este străpuns, râul rectificându-şi cursul (fig. 33). Bucla rămâne
lateral faţă de cursul principal şi este izolată de râu prin aluviunile depuse în capetele buclei,
constituindu-se astfel un meandru părăsit, numit şi belciug, potcoavă sau colac. El păstrează
apă o lungă perioadă de timp. Prin eroziunea laterală a râului are loc o deplasare continuă, lentă
a meandrelor către aval. În acelaşi timp, eroziunea laterală a râului acţionează asupra versanţilor,
care treptat se retrag, râul creându-şi albia majoră (fig. 34).
Mişcările scoarţei influenţează de asemenea evoluţia meandrelor. Mişcările de subsidenţă
duc la creşterea meandrării râurilor. Mişcările de înălţare duc la adâncirea albiei minore şi la
formarea aşa numitelor meandre încătuşate. Când înălţarea se accentuează, meandrele
încătuşate se transformă în meandre de vale (Valea Iantra, din Bulgaria).
În albia minoră, pe lângă renii (depuneri de aluviuni pe malul convex al albiei), se
întâlnesc ostroave. Ele sunt forme pozitive constituite din aluviuni. Ostroavele au o formă
alungită, cu axa mare pe direcţia de deplasare râului.
Profilul longitudinal al albiei minore este dat de linia de talveg. Profilul poate avea
forme diverse, cu repezişuri, praguri, pante abrupte sau line. Râul în deplasarea sa tinde să-şi
formeze un profil longitudinal de formă concavă, foarte abrupt la izvoare şi cu pante tot mai
mici către vărsare. Capătul de jos al acestei curbe se numeşte nivel de bază.
Nivelul de bază general este reprezentat de nivelul mării, către care tinde să ajungă toate
apele curgătoare. În afară de nivelul de bază general, se întâlnesc nivele de bază locale,
reprezentate de confluenţele râurilor sau apariţia unor praguri de roci dure.
În procesele de eroziune, transport şi depunere, râul tinde mereu către un echilibru al
forţelor care intervin. Aceste forţe acţionează asupra sectoarelor de albie, încât, treptat, panta
albiei să capete o asemenea valoare ca să nu se genereze nici surplus, nici deficit de energie
cinetică. În acest fel asigurându-se deplasarea apei şi a încărcăturii solide fără eroziune sau
aluvionare. Acest profil longitudinal se numeşte profil de echilibru.
Profilul de echilibru începe să se realizeze dinspre nivelul de bază către amonte. Apar
mereu factori care deranjează realizarea echilibrului (mişcări tectonice, schimbări climatice, roci
dure etc.). De aceea profilul de echilibru este un profil ideal. În realitate există un profil de
echilibru provizoriu sau dinamic care este în continuă evoluţie.

33
 4.8.2.2. Albia majoră
Este înţeleasă mai mult ca noţiune hidrologică, reprezentând acea porţiune a văii prin care
se scurg apele la viituri. Această porţiune se mai numeşte zona inundabilă a văii sau luncă. În
luncă sunt forme de relief care nu sunt inundabile, ca: martorii din terase sau interfluvii, conurile
de dejecţie şi glacisurile.
Lunca este o formă de relief relativ netedă, cu înclinare din amonte spre aval. Profilul
longitudinal al luncii este oarecum paralel cu cel al talvegului. Profilul transversal este mai
complicat, prezentând o serie de microforme de relief, pozitive şi negative, grinduri şi depresiuni.
Grindurile iau naştere prin depunerea materialelor mai grosiere în timpul viiturilor. Când râul
depăşeşte malurile, viteza apei scade brusc şi materialele mai grosiere sunt depuse imediat, iar cele
mai fine sunt transportate mai departe de mal. Astfel, de regulă, grindurile sunt constituite din
depozite mai grosiere, pe când în arealele depresionare se depun materiale mai fine.
În zona depresionară de dincolo de grind, se întâlnesc adesea meandre părăsite sau vechi
albii minore umplute cu apă. Spre marginea luncii, terenul este mai înalt datorită materialelor
aduse de pe versanţi şi a conurilor de dejecţie. Uneori în cadrul luncii se mai pot individualiza
unele trepte denumite terase de luncă. Unele mai pot fi inundabile la viituri foarte mari, dar
altele rămân neinundabile.
Lungimea albiilor majore variază în funcţie de lungimea râurilor, ele de obicei lipsesc în
sectorul dinspre izvoare, sau în sectoarele de îngustare a văii, cum sunt defileurile. Ex. Trotuşul
în defileul Cireşoaia, Dunărea la Cazane, Oltul în defileul Turnu Roşu - Cozia etc. Lăţimea
luncilor variază şi ea foarte mult, dar, în general, lăţimea lor creşte din amonte către aval.

Fig. 35. Structura luncii: a – roca în loc; b – pietriş aluvial; c – lut…argilă aluvială; d – coluviu şi conuri de
dejecţie (După Gr. Posea şi colab., 1970)

O luncă este alcătuită din patul văii, adică suprafaţa de eroziune sculptată în rocile de
bază. Peste această suprafaţă sunt depuse materialele aluvionare (fig. 35). Ele sunt mai grosiere
în amonte şi mai fine în aval şi, de obicei, mai grosiere în baza luncii şi mai fine în partea
superioară. Aluviunile mai grosiere din bază reprezintă aluviul de albie, ele depunându-se în
albia minoră, iar aluviunile mai fine constituie aluviul de luncă, ele depunându-se în cadrul
luncii în timpul viiturilor.
Eroziunea liniară şi laterală, meandrarea şi deplasarea laterală a râului adâncesc şi lărgesc
valea. Lărgirea accentuată a văii se realizează când talvegul râului se apropie de profilul de
echilibru.

Curs 8
4.8.2.3. Terasele fluviale
Terasa este o formă de relief cu aspect de treaptă, alungită, desfăşurată mai mult sau mai
puţin fragmentar în lungul văii unui râu şi care a funcţionat iniţial ca una din albiile sale majore.
Cauzele care duc la formarea teraselor sunt legate de schimbările climatice sau tectonice.
Acestea scot râul din profilul de echilibru, obligându-l să se adâncească. Astfel, lunca devine din ce
în ce mai puţin inundabilă şi cu timpul rămâne suspendată faţă de noua albie. Este posibil ca acest
proces să se repete şi astfel, în lungul unui râu să întâlnim mai multe nivele de terasă (fig. 36).

34
 Elementele morfologice şi structurale ale teraselor
Terasele prezintă patru elemente specifice: podul, ţâţâna, muchea şi fruntea (fig. 37).
▪ Podul terasei reprezintă partea superioară a terasei, suprafaţa fostului şes care a rămas
suspendată. El are aspect plan, cu o slabă înclinare către avalul văii. Când terasa este parazitată
de glacisuri coluvio - proluviale, atunci prezintă şi o înclinare către axul văi.
▪ Ţâţâna terasei este linia de unire a podului terasei de versantul pe care se sprijină. La
terasele mai vechi acest contact poate fi mascat de coluvii sau proluvii.
▪ Muchea terasei reprezintă marginea podului către axul văii sau linia de contact dintre
podul terasei şi fruntea terasei. Muchea poate avea un contur foarte diferit, în funcţie de prezenţa
unor ravene, torenţi etc.
▪ Fruntea terasei (taluzul) reprezintă planul înclinat care mărgineşte terasa spre axul văii.
Fruntea terasei se formează atât prin eroziunea în adâncime a râului, cât şi prin eroziunea
laterală a acestuia, eroziune ce lărgeşte valea propriu-zisă şi creează posibilitatea de formare a
unei noi terase.

Fig. 36. Terase pe o vale Fig. 37. Elementele unei terase: P – podul; F - fruntea
(După Gr. Posea şi colab., 1970) M – muchia; Ţ – ţâţâna (După Gr. Posea şi colab.,
1970)

Structura unei terase poate fi variată (fig. 38). De obicei, o terasă poate fi formată dintr-un soclu,
care constituie roca de bază. Suprafaţa soclului reprezintă vechea talpă a văii. Peste soclu se suprapune aluviul de
terasă. Acesta reprezintă stratul de aluviuni care intra în alcătuirea luncii. Acest aluviu are de obicei în bază un strat
de pietrişuri şi apoi un strat mai fin nisipo-lutos, depus în perioada când râul inunda mai rar şi mai puţin lunca.
Uneori sunt depuse depozite loessoide sau chiar loessuri, ce conţin intercalate orizonturi de soluri fosile.

Fig. 38. Structura teraselor: A – terasă aluvială

(1. strat în loc; 2. pietriş de terasă; 3. lut-argilă
aluvială;
4. coluvii; 5. sol); B – terasă în rocă; C – terase în
aluviuni (a. aluvionară; b şi c; retezate în aluviuni)
(După Gr. Posea şi colab., 1970)

Tipurile de terase
Terasele pot fi împărţite după natura alcătuirii lor în:
▪ Terase în rocă, care nu au aluviu sau doar un strat foarte subţire;
▪ Terase mixte, care au un soclu şi un aluviu foarte bine dezvoltat;
▪ Terase aluviale, constituite numai din aluviuni. Ele se formează atunci când în faza de
aluvionare a râului se depun stive groase de aluviuni. Apoi râul, în evoluţia sa se adânceşte în
propriile aluviuni, sculptându-şi terase. Acestea pot fi rezemate sau îmbucate (fig. 39). Ex.
Bistriţa la ieşirea din munte la Piatra Neamţ, a depus un strat de cca. 40 m aluviuni, în care

35
ulterior râul a sculptat terasele de 20 – 25 m, 10 m, 7 – 8 m, frunţile acestora fiind alcătuite
numai din aluviuni.

Fig. 39. Terase rezemate şi terase îmbucate

Elementele morfometrice ale teraselor.

▪ Altitudinea terasei se poate măsura după reperul general, nivelul marin şi în acest caz se
defineşte altitudinea absolută a terasei. Mai semnificativă este altitudinea relativă, măsurată de
obicei între fundul văii în sectorul unde există terasa şi podul terasei. Cei mai mulţi
geomorfologi consideră că reperul de pe fundul văii trebuie să fie lunca actuală, deoarece râul
este aproape de profilul de echilibru, iar podul terasei a fost cândva luncă. Deci, altitudinea
relativă a terasei ar reprezenta distanţa pe verticală şi în timp între două etape din evoluţia văii.
Nivelul podului terasei, reperul superior, se consideră un punct situat la mijlocul distanţei
dintre ţâţâna terasei şi muchia terasei.
▪ Numerotarea teraselor apare ca o necesitate în descifrarea evoluţiei teritoriului, pentru a
putea urmări fiecare nivel de terasă în lungul văii.
Numerotarea teraselor începe cu prima terasă a cărei altitudine relativă îi scoate podul de sub influenţa
râului, la aceasta se precizează altitudinea relativă faţă de luncă. Dar şi această numerotare poate avea greutăţi
deoarece aceeaşi terasă într-un loc poate avea o altitudine şi în alt loc altă altitudine relativă. Terasa Bistriţei care la
Piatra Neamţ are 15 m alt. relativă, la Buhuşi are abia 5 m. Criteriul altitudinal permite precizarea vârstei relative a
teraselor, întrucât cele mai înalte sunt cele mai vechi. Excepţie fac terasele în foarfece, unde cele mai coborâte sunt
cele mai vechi.
După poziţia în cadrul văii, terasele se mai
pot grupa în terase de fund de vale şi terase de
versant. Cele de fund de vale cuprind terasele de
luncă şi terasele cu altitudini mici, până la 10 m,
mai rar 20-30 m. Terasele de versant, au înălţimi
mai mari, sunt mai mici şi sunt suspendate pe
versant. Unele pot rămâne la nivelul
interfluviilor, ca urmare a eroziunii versanţilor Fig. 40. Formarea unei terase de interfluviu
(fig. 40). (După Gr. Posea şi colab., 1970)
Aşa este terasa de 160 m a Bahluiului, în dreptul Iaşului, care domină spre nord toate
interfluviile până la valea Jijiei.
După felul cum sunt reprezentate în cuprinsul văii, se spune că avem terase monolaterale
care apar doar pe o parte a râului şi terase bilaterale care apar pe ambele părţi.
4.8.2.4. Tipurile de văi fluviale
Văile fluviale pot fi împărţite după formă şi lărgime.
Văile simetrice
Tipurile acestea de văi prezintă un înalt grad de simetrie faţă de un plan vertical median.
Ambii versanţi prezintă înclinări aproximativ egale şi au înfăţişare asemănătoare. Aceste văi pot
varia ca lărgime, deosebindu-se:
▪ Văi largi, ce prezintă o lăţime mare a fundului văii, având o luncă foarte largă şi terase
mari de fund de vale. Versanţii au înclinări diferite şi pot prezenta terase cu extindere diferită,
ele au aspectul de trapez.
▪ Văi înguste, ce au fundul îngust, uneori reprezentat doar de lăţimea albiei minore.

36
 După forma profilului deosebim:
▪ Văi în chei , cu profil transversal în formă de V, versanţii au înclinări foarte mari, lipsind
albia majoră. Sunt spectaculoase cheile săpate în roci dure.
▪ Văi în canion , sunt mai largi decât cele în chei, au fundul plat reprezentat şi de o albie
majoră. Versanţii sunt foarte înclinaţi, abrupţi, cu trepte formate în stratele de roci mai dure.
Asemenea văi se formează în roci omogene cu structură tabulară. Ex. Canionul Colorado ce are
peste 1500 m adâncime.
▪ Văile în defileu, reprezintă un sector de vale îngustă cuprins între două sectoare de vale
largă. Ex. Defileul Dunării, Defileul Oltului. Defileurile apar acolo unde râul traversează un
sector de roci dure sau traversează un lanţ muntos.
Văile asimetrice
Acestea sunt văi care au profil transversal asimetric, versanţii variind atât ca lungime cât şi
ca înclinare. Asimetria văilor se poate datora mai ales cauzelor geologice (structurale, litologice,
tectonice), mai rar climatice.
4.8.2.5. Captările fluviale
Sunt fenomene naturale prin care apa unui râu este preluată de alt râu. De obicei, captările
se datorează proceselor de eroziune care distrug o porţiune dintr-un interfluviu, permiţând apei
dintr-un râu să treacă în altul.
Prin acţiunea de eroziune exercitată atât de râu, cât şi de procesele de versant, se ajunge la
o scădere a altitudinii relative a interfluviilor faţă de râurile vecine. Extinderea unui bazin
hidrografic se face în dauna bazinului vecin. Câştigul este de partea bazinului care are condiţii
mai favorabile pentru eroziune.
Cauzele care favorizează captările fluviale:
▪ Diferenţa dintre nivelele de bază locale. Nivelele de bază mai joase determină râurile să
aibă o pantă de curgere mai mare şi putere de eroziune mai mare.
▪ Diferenţa de alcătuire geologică. Râul se poate adânci rapid în roci moi, ceea ce
favorizează captarea unui râu care se adânceşte mai greu în roci dure.
▪ Mişcările tectonice pot provoca adâncirea diferenţiată a unor văi, prin aceasta
modificând puterea de eroziune a râurilor respective şi implicit, apărând posibilitatea de captare
a unui râu vecin.
Tipurile de captări
▪ Captările frontale se produc în regiunea izvoarelor unor râuri ce au cursuri în direcţii
contrare. Râul cu nivel de bază mai jos îşi împinge izvoarele prin eroziune regresivă în valea
râului opus, alungindu-şi valea în dauna celuilalt. Ex. Formarea Defileului Dunării prin captarea
unui râu care curgea spre Câmpia Panonică, de către un râu ce curgea spre Câmpia Română.
▪ Captările laterale se produc în cazul unor râuri care au direcţii de curgere
perpendiculare. Adesea un râu, pătrunde prin eroziune regresivă în valea altui râu, deturnându-l
de la direcţia iniţială.
▪ Captările prin alipire se produc când două râuri curg prin aceeaşi vale, râul care are
albia mai adâncă, prin eroziune laterală va capta apa celuilalt râu.
▪ Autocaptarea se produce prin străpungerea pedunculului meandrului, râul rectificându-
şi cursul.
▪ Captările iminente sunt cele pe cale să se producă. O asemenea captare se poate produce
între bazinul Prutului şi Siretului. Albia Prutului este cu 160 m mai jos decât cea a Siretului.
Afluenţii Prutului, în speţă Jijia prin afluenţii Corhana şi Fundoaia, au ajuns prin eroziune
regresivă în valea Siretului, atacând în zona localităţii Bucecea, terasa de 10 m a Siretului. În
această zonă, albia celor două râuri este cu 70 m mai jos decât albia Siretului.
▪ Captări în curs de realizare - când un râu a început deja să piardă apă din bazinul său în
favoarea altui râu. C. Martiniuc (1946) menţiona că în apropiere de oraşul Fălticeni, o parte din
37
apa freatică din şesul şi terasa inferioară a Moldovei se scurge şi iese sub formă de izvoare
puternice, alimentând Şomuzul Mare.
Identificarea captărilor se face prin elemente morfologice specifice.
▪ cotul de captare este cotul brusc pe care îl face râul în punctul în care a fost captat.
▪ valea decapitată este sectorul de vale din aval de punctul de captare al râului captat.
Acest sector adesea este o vale seacă, sau râul este prea mic pentru a avea o vale aşa de mare.
Valea decapitată rămâne suspendată şi apare ca o înşeuare de captare, în care prezenţa
aluviunilor atestă clar că pe acolo îşi continua cursul râul captat.
4.8.3. Formele de acumulare create de procesele fluviale
4.8.3.1. Conurile de dejecţie
Aceste forme de relief se formează acolo unde râul trece într-o unitate mai netedă cu pantă
mai mică. Râurile depun de asemenea conuri de dejecţii în albiile majore ale colectorului mai
mare. În zonele deluroase, râurile depun conuri de dejecţie în propriile albii majore. Când
conurile se extind foarte mult peste câmpii, sunt denumite delte continentale.
4.8.3.2. Piemonturile
Sunt forme de acumulări fluviale ce se prezintă
ca nişte câmpuri netede, mai mult sau mai puţin
înclinate, ce se extind pe zeci sau sute de km, făcând
racordul între munte şi zona joasă din faţa lor.
Construcţia lor se face în detrimentul câmpiei, pe care
o fosilizează (fig. 41), dar şi în detrimentul muntelui
de unde sunt aduse aluviunile şi pe rama căruia
piemontul înaintează.
Condiţia tectonică se realizează când mişcările Fig. 43. Fosilizarea ramei muntoase de către
de înălţare afectează tot lanţul muntos şi când ridicarea piemont (După Gr. Posea şi colab., 1970)
este generală,încât apele marine încep să se retragă şi acumulările de material depăşesc mişcările
subsidente din zona limitrofă lanţului muntos. Cele mai caracteristice piemonturi se întâlnesc pe
latura sudică a Munţilor Himalaiei, apoi piemonturile mediteraneene ale Munţilor Alpi sau
piemonturile Cordilierilor americani.
Condiţia climatică, adică un regim hidrologic spasmodic, datorită ploilor rare şi cu mare
intensitate. Aici intră regimurile climatice musonice, mediteraneene, în general, cele semiaride.
Materialele transportate nu pot ajunge până la mare, deoarece la ieşirea din munte panta de
curgere se micşorează foarte mult, apele se împrăştie pe o suprafaţă mare şi scade, astfel, puterea
de transport. În acelaşi timp au loc infiltrări în aluviunile câmpiei şi totodată, există o evaporare
mare cauzată de extinderea apelor în suprafaţă.
Geneza şi evoluţia piemonturilor se petrece fazial.
Fazele ascendente
▪ Faza de conuri piemontane. Râurile mari formează conuri foarte extinse şi plate. Râurile
mici formează conuri restrânse şi înclinate. În funcţie de debit şi încărcătură conurile pot fi
remodelate, prin eroziune sau acumulări.
▪ Faza de glacis aluvial, sau de îngemănare a conurilor
▪ Faza de extindere a glacisului, când piemontul capătă aspectul unei câmpii piemontane
pe care râurile răspândesc cantităţi imense de aluviuni.
Fazele descendente
Aceste etape încep când procesul de acumulare a încetat să mai fie preponderent. Acest
fapt se poate datora atingerii unui echilibru între eroziune şi transport, râurile transportând tot
materialul până la mare. Piemonturile îşi păstrează forma, dar se reduc lent, pe principiul
atenuării profilului de echilibru dinamic. Intervin însă cauze care accelerează evoluţia
descendentă prin fragmentarea şi distrugerea piemontului,

38
 ▪ Faza de platouri piemontane sau faza desprinderii piemontului de munte. Această fază
începe când piemontul a încetat să se mai construiască şi când apar primele tendinţe de adâncire
a reţelei hidrografice. Are loc atât o eroziune liniară cât şi una laterală, formându-se terase. La
contactul cu muntele apar unele bazinete şi înşeuări care detaşează piemontul de munte. Văile ce
despart fâşiile de platou îşi au originea în munte, iar o altă generaţie de instalează la poala
piemontului, alimentată de izvoarele de la baza pietrişurilor. În această fază piemontul este bine
individualizat, fiind rupt de munte, iar linia de izvoare, ca şi bazinele noilor văi ce se nasc acum,
îl delimitează de câmpie.
▪ Faza fragmentării longitudinale, se realizează prin adâncirea în primul rând a văilor
coborâte din munte. Văile, dezvoltându-se în material aluvionar, se lărgesc foarte repede. Pe
măsură ce se dezvoltă şi reţeaua de văi proprie piemontului, interfluviile se îngustează, tinzând
către forma de creste.
▪ Faza fragmentării transversale, începe atunci când apar afluenţi laterali născuţi în
piemont. Aceştia se dezvoltă când râurile principale depăşesc baza pietrişurilor. Reţeaua de văi
se va impune epigenetic asupra stratelor subiacente. Pot apărea uneori chei (în roci dure), unde
eroziunea este favorizată se pot produce captări etc. Interfluviile sunt îmbucătăţite şi piemontul
capătă un aspect deluros.
▪ Faza fragmentării totale sau a martorilor piemontani se realizează când văile şi
bazinetele de eroziune s-au instalat adânc pe locul piemontului. Versanţii se întretaie sub vechiul
nivel piemontan. Din loc în loc, se mai păstrează petice din vechea pânză aluvială. Vechiul
piemont s-a transformat într-o regiune colinară sau deluroasă.
Structura piemonturilor
Piemonturile prezintă o structură încrucişată, fiind construite începând cu pietrişuri de
diferite dimensiuni, amestecate cu nisipuri şi lentile de argilă. Mărimea fracţiunilor
granulometrice scade din amonte către aval. Pietrişurile mărunţite se pot întâlni până la mari
distanţe de munte, dar la periferia piemontului domină nisipurile şi argilele. Aluviunile, de
obicei, devin tot mai fine către suprafaţa piemontului, deoarece în ultima fază ascendentă de
evoluţie a piemontului, aluvionarea este tot mai redusă şi cu materiale mai fine.
În evoluţia piemonturilor apar perioade de alterare a materialelor depuse cu formarea de
argile. Uneori argilele au culoare roşie, ca la poala Alpilor italieni, sau în Câmpia Vinga, alteori
sunt negre, ca în Piemontul Getic sau Piemontul Bârzavei.
Tipurile de piemont
După stadiul de evoluţie piemonturile sunt: funcţionale, nonfuncţionale, fosile şi relicte
(incluse în alte noi unităţi de relief).
4.8.3.3. Câmpiile de nivel de bază
Când râul intră în ocean, el dispare ca organism, iar toate materialele cărate se depun.
Dacă relieful peste care şerpuieşte râul reprezintă o zonă joasă, atunci aluvionarea se produce
peste tot, acolo unde profilul longitudinal este sub cel de echilibru. Iau naştere astfel câmpii
premarine de nivel de bază.
Aceste câmpii sunt caracterizate prin netezire şi uniformitate a reliefului, mare varietate
hidrografică şi extensiune mare în suprafaţă.
Relieful lor prezintă albii de râuri care curg adesea la nivelul câmpiei sau deasupra ei,
fiind delimitate de grinduri. Pe întinsul câmpiei sunt întâlnite albii părăsite şi au loc tasări.
Râurile cu izvoarele în câmpie nu au grinduri şi sunt invadate periodic de râurile mari. Cursurile
de apă ce transportă aluviuni au meandre divagante, despletiri în braţe, se poate produce
schimbarea cursului principal pe cursuri secundare, râurile peregrinează astfel pe sute de km.
Ex.: în România, Buzăul a făcut o deplasare de 180° în estul Câmpiei Române.

39
 Câmpiile de nivel de bază se pot dezvolta şi în jurul unor nivele de bază locale: Câmpia
Aralului sau Câmpia Mării Caspice. Câmpia Română şi Câmpia Panonică au funcţionat în
pliocen ca lacuri, deci cu nivel de bază regional.

Cursul 9
5. RELIEFUL PETROGRAFIC
Orice formă de relief este constituită dintr-un anumit tip de rocă. Rocile au fost clasificate
de geologi în trei mari grupe: sedimentare, eruptive şi metamorfice.
Diferitele tipuri de roci reacţionează în mod variat la acţiunea agenţilor externi. Rocile
sedimentare sunt mai rezistente la alterare şi mai puţin rezistente la eroziune. Cele eruptive şi
metamorfice sunt mai rezistente la eroziune, dar mai uşor dezagregate şi alterate. Rocile cristaline
microgranulare şi monominerale sunt mai rezistente la dezagregare şi alterare decât cele
poliminerale şi macrogranulare. Granitul, o rocă poliminerală, se alterează mai intens decât cuarţitul,
ce este o rocă monominerală. Rocile acide sunt mai rezistente la alterare decât cele bazice.
Permeabilitatea rocilor influenţează procesele de eroziune. Cele permeabile reduc
scurgerea superficială, versanţii păstrându-şi mai mult timp profilul iniţial. Versanţii alcătuiţi din
roci impermeabile sunt supuşi eroziunii. Alternanţele de roci permeabile şi impermeabile
determină dezvoltarea alunecărilor. Solubilitatea rocilor are importanţă în procesele carstice.

5.1. RELIEFURI DEZVOLTATE PE ROCI CRISTALINE. Relieful granitic

În categoria rocilor cristaline se includ rocile magmatice şi cele metamorfice.
Procesele de dezagregare şi alterare a rocilor cristaline depind de gradul de
conductibilitate termică, de coeficienţii diferiţi de dilatare termică a mineralelor constituente, de
prezenţa fisurilor prin care pătrunde apa. Penetrarea apei în aceste roci are loc prin diaclaze, prin
spaţiile dintre cristale şi prin spaţiile rezultate în procesele de dezagregare.
Forme de relief
Grusul granitic sau arenă granitică se formează prin alterarea mineralelor, rezultând
argilă şi o masă alcătuită din fragmente grosiere, mai ales cristale de dimensiunea nisipului
grosier. Această formaţiune poate avea grosimi până la câţiva metri, acoperind mai ales poalele
versanţilor sau suprafeţele plane sau slab înclinate alcătuite din roci cristaline.
“Căpăţânile de zahăr”. Ele sunt formate în condiţiile climatului tropical cu un anotimp
ploios. Au formă de monticuli, cu înălţimi de 200-300 m, aspectul lor fiind datorat de procesul
descompunerii sferice. Alterarea are loc pe diaclaze, determinând desprinderea de blocuri, ale
căror margini şi colţuri se rotunjesc repede.
Blocurile sferice. O primă ipoteza admite că s-au format la suprafaţă prin acţiunea de
eroziune subaeriană care fasonează colţurile şi muchiile. A doua ipoteză specifică că blocurile
sferice s-au format în interiorul scoarţei, ele fiind înconjurate de o masă cu porozitate mare,
friabilă, rezultată prin alterarea granitului. Exhumarea lor se face mai uşor în regiunile cu climat
periglaciar, unde materialul alunecă uşor, antrenând şi blocurile sferice.
Taffonii reprezintă cavităţi concave de la câţiva centimetri la câţiva metri. Formarea lor se
datorează proceselor de exfoliere şi dezagregare granulară sub acţiunea agenţilor externi. Apar
mai ales în climate calde semiaride.
Relieful format pe roci cristaline prezintă anumite trăsături condiţionate de regimul
climatic. În regiunile montane înalte, cu climat de tip periglaciar sau crionival apar forme cu
aspect ascuţit: creste înguste şi ferestruite, vârfuri piramidale, ace, blocuri suspendate,
îngrămădiri de blocuri etc. În climatul cald şi umed, alterarea rocilor cristaline duce la crearea
unei morfologii cu linii semeţe, cu obeliscuri, „căpăţâni de zahăr” ş. a., ce au poalele îngropate

40
în detritus. În climatul temperat relieful granitic prezintă trăsături mai estompate, reprezentate
prin forme ovoidale, domoale. În climatul rece, unde predomină dezagregarea fizică prin îngheţ
şi dezgheţ, se formează îngrămădiri de blocuri.
În România relieful format pe roci cristaline este întâlnit pe arii mai extinse în Munţii
Carpaţi şi în Munţii Măcinului.

5.2. RELIEFURI DEZVOLTATE PE GRESII ŞI CONGLOMERATE

Gresiile şi conglomeratele sunt constituite din particule cimentate. Gresiile provin din
nisipuri care au o compoziţie granulometrică relativ omogenă, iar conglomeratele rezultă din
cimentarea unor particule foarte diferite, de la nisipuri la pietrişuri, galeţi şi uneori blocuri.
Forme de relief dezvoltate pe gresii
Gresiile sunt roci mai mult sau mai puţin compacte, rezistente, cu permeabilitate variabilă,
toate acestea în funcţie de coeziunea particulelor. Există gresii dure, compacte, omogene, bine
cimentate şi puţin diaclazate (Gresia de Kliwa) şi gresii friabile, mai puţin cimentate, întâlnite
mai ales în bazinele prealpine. În funcţie de natura cimentului există gresii calcaroase, silicioase,
argiloase, glauconitice etc. În funcţie de mărimea granulelor se întâlneşte o gamă variată, de la
gresia argiloasă (foarte fină) la gresia conglomeratică, cea mai grosieră. Gresiile fine şi omogene
se desfac în fragmente mari, asemenea granitului, pe când cele eterogene, cu granule mari sunt
uşor atacate de eroziune. Bancurile grezoase sunt alcătuite din alternanţe de strate dure şi unele
mai friabile. Uneori conţin şi intercalaţii argiloase sau conglomeratice.
În Munţii Vrancei, succesiunea de gresii dure de Kliwa cu gresii mai moi, ca cele de
Tarcău a dat un relief diferenţiat altimetric. Vârfurile sunt constituite aproape întotdeauna din
gresie de Kliwa, iar înşeuările din gresie de Tarcău.
Văile săpate în gresii prezintă rupturi de pantă, atât în profilul longitudinal cât şi în cel
transversal. Unde se interpun strate dure, pot apărea poliţe sau trepte locale. Dacă gresia este
dură, poate apărea un relief masiv, ce evoluează pe calea dezagregării fizice. La baza versanţilor
se acumulează grohotişuri sau tăpşane nisipoase. Gresiile calcaroase pot duce la apariţia de
forme de tip carst, lapiezuri, doline, chei, grote etc. Gresiile argiloase şi marnoase pot da
alunecări. Gresiile determină formarea de reliefuri trapezoidale, ziduri, coloane uriaşe sau stâlpi
cu flancuri abrupte, datorită stratelor mai rezistente (fig. 44). Pe gresii apar şi forme de eroziune
de tip taffoni. Ele au aspect de alveole şi sunt întâlnite pe versanţii puternic înclinaţi.

Fig. 44. Dezagregare diferenţiată; Fig. 45. Stâncă oscilantă pe Igniş (foto: Gr. Posea)
ziduri de gresie.

Forme de relief dezvoltate pe conglomerate

Duritatea diferită a elementelor componente şi natura cimentului alcătuiesc factorii care
condiţionează comportarea diferenţiată a conglomeratelor. Întrucât cimentul care le uneşte este,
adesea, mai puţin rezistent decât fragmentele de rocă, el este distrus prin variaţiile termice, prin
dizolvare de apele de infiltraţie, iar fragmentele eliberate se deplasează sub acţiunea gravitaţiei.

41
 Nefiind plastice, conglomeratele sunt puternic fisurate, datorită tensiunilor tectonice care
au dus la înălţarea maselor muntoase. Acest fapt le determină o permeabilitate ridicată, astfel că,
ele nu favorizează scurgerea de suprafaţă, rămânând în relief şi dominând regiunile vecine care
sunt alcătuite din alte tipuri de roci. De aceea, masivele constituite din conglomerate prezintă
pante abrupte marginale. Forme caracteristice apar în Munţii Bucegi, Ciucaş, Ceahlău etc.
Neomogenitatea granulometrică şi petrografică, precum şi cea a liantului permite o distrugere
diferenţiată a rocii cu apariţia de forme foarte variate şi uneori bizare (fig. 45, 46a, 46b). Rămân
astfel în relief forme de clăi, turnuri, piramide, ciuperci etc. Alternanţa unor orizonturi mai dure cu
unele mai puţin dure, fac ca pe versanţi să apară poliţe sau brâne. La poala versanţilor se formează
ample trene de grohotiş, rezultat prin dezagregare. În partea superioară a maselor de conglomerate se
formează suprafeţe structurale, suprapuse pe orizonturile mai rezistente.

Fig. 46a. Forme de relief de tip pinnacle dezvoltate pe conglomerate – Kalambaka – Grecia (foto: C. Grigoraş)

Fig. 46b. Forme de relief de tip pinnacle dezvoltate pe conglomerate – Kalambaka – Grecia (foto: C. Grigoraş)

42
 5.3. RELIEFURI DEZVOLTATE PE ROCI ARGILOASE ŞI MARNOASE
Rocile argiloase şi marnoase sunt constituite din particule minerale foarte fine,
predominant sub 0,002 mm diametru. Ele se caracterizează prin impermeabilitate, duritate mică,
rezistenţă redusă faţă de eroziune, plasticitate mare la îmbibarea cu apă etc.
Impermeabilitatea favorizează scurgerea de suprafaţă, cu realizarea unei reţele
hidrografice dense, care duce la modelarea unui relief foarte fragmentat. Văile au o pondere
mare, interfluviile fiind adesea înguste, sub forme de creste sau dealuri izolate. Eroziunea pe
astfel de roci este foarte activă, versanţii văilor sunt ei înşişi brăzdaţi de ogaşe, ravene şi alte
forme de eroziune. Uneori, terenurile sunt aşa de fragmentate de ravene încât nu mai pot fi
utilizate economic, sunt denumite “pământuri rele” sau “badlands” - denumire luată din statul
Dakota, SUA.
Trăsătura cea mai caracteristică a morfologiei dezvoltate pe argile şi marne este dată de
alunecările de teren. Ele au fost caracterizate şi explicate la capitolul privind deplasarea
materialelor pe pante. Declanşarea alunecărilor dovedeşte intrarea versantului într-o fază de
dezechilibru. Restabilirea echilibrului se realizează când alunecările îşi reduc simţitor acţiunea,
până ajung să nu mai funcţioneze, ca urmare a dispariţiei cauzelor.

5.4. RELIEFURI DEZVOLTATE PE LOESS ŞI DEPOZITE LOESSOIDE

Loessul este o rocă detritică, nestratificată, afânată, străbătută de pori, constituită
predominant din particule prăfoase (30-50%), nisipoase fine şi argiloase. El conţine cuarţ,
minerale argiloase şi carbonat de calciu.
Datorită texturii prăfoase şi porozităţii ridicate, loessul absoarbe apa cu multă uşurinţă,
făcându-l să fie mai rezistent la eroziune. Loessul prezintă o serie de însuşiri datorate
componentelor sale de bază. Cuarţul contribuie la ridicarea gradului de permeabilitate, argila
cimentează uşor particulele, făcându-l mai rezistent la eroziune, iar CaCO 3, prin dizolvările sale,
creează spaţii libere în rocă.
Principalele procese în geneza şi evoluţia reliefului format pe loess şi depozite loessoide
sunt tasarea şi sufoziunea.
Formele de relief
Apa curgătoare creează pe loessuri văi strâmte şi adânci, de tip chei. Aceasta datorită
faptului că versanţii văilor se prăbuşesc şi se surpă vertical.
Ca urmare a sufoziunii, se formează pâlnii de sufoziune şi râpe de sufoziune, iar la baza
loessului apar canale şi hrube subterane. Datorită circulaţiei lesnicioase a apei, are loc levigarea
carbonaţilor, modificarea structurii loessului şi formarea de crovuri. La baza loessului se
formează concreţiuni calcaroase numite “păpuşi de loess”. Pe loessurile mai compacte, datorită
şiroirilor, pe versanţi se formează coloane sau piramide.

5.5. RELIEFURI DEZVOLTATE PE NISIPURI

Nisipul este o rocă sedimentară necimentată, cu mare mobilitate şi permeabilitate. Nisipul
este constituit din particule minerale cu dimensiuni cuprinse între 0,02 şi 2 mm. Ele provin din
distrugerea altor roci, în general sunt silicioase, cuarţul fiind un mineral mai rezistent la alterare.
Datorită permeabilităţii foarte mari, modelarea reliefului se face într-o mică măsură prin
intermediul apelor curgătoare. Pe nisipuri se dezvoltă în general un relief instabil, cu forme
plate, energie mică şi pante reduse. Văile au versanţii lini cu poalele înecate în material nisipos
alunecat din părţile superioare. Adesea sunt seci, şi doar în cazul unor precipitaţii abundente se
umplu cu apă.
Infiltraţia apelor în nisipuri condiţionează formarea prin cimentare a unor concreţiuni. Se
formează uneori, mai ales în vecinătatea unor ape freatice, orizonturi cu duritate mare sub formă
43
de bancuri sau sub formă sferică, ultimele numite trovanţi. Unii din ei ajung la peste 1 m
diametru. Apar în zona Pucioasa, Colinele Tutovei, Dealul Feleacului şi pe valea Timişului.
Prin acţiunea modelatoare a vântului, pe câmpiile nisipoase se formează dune. Sunt larg
răspândite în zonele aride ale globului. Ele apar şi în lungul marilor râuri, pe ţărmurile mărilor
sau lacurilor, acolo unde există nisipuri în stare de mobilitate. Pe nisipuri se formează o structură
cu aspect ondulatoriu constituită din creste paralele şi regulat distanţate - numită “riple-marks”.
Se întâlnesc pe nisipurile plajelor, în deşerturi sau pe depozitele fluviatile nisipoase.
În România relieful nisipos este prezent în Oltenia, Câmpia Vestică, Lunca Dunării,
litoralul Mării Negre, Delta Dunării etc.

5.6. RELIEFURI DEZVOLTATE PE ROCI SOLUBILE. Relieful carstic

Relieful carstic este un complex de forme ce apar şi se dezvoltă în urma proceselor de
dizolvare a rocilor solubile (calcar, dolomit, gips şi sarea gemă).
Dizolvarea calcarului se produce atunci când în apă este prezent bioxidul de carbon sau
unii acizi care poate proveni din atmosferă, din descompunerea substanţelor organice, din
procesele vitale ale microorganismelor din sol şi roci etc. În afară de aceste condiţii, procesul de
carstificare mai este influenţat de:
- Relief - pe suprafeţele plane, orizontale, de regulă, formele carstice apar şi se dezvoltă
mai intens, în comparaţie cu versanţii puternic înclinaţi.
- Compoziţia rocilor - calcarele omogene, microgranulare se carstifică mai intens faţă de
calcarele cochilifere.
- Puritatea şi grosimea stratului de calcar - stratul de calcar cu cât este mai pur şi are o
grosime mai mare, cu atât mai intens este supus proceselor de carstificare.
- Clima - temperatura şi caracterul precipitaţiilor atmosferice influenţează procesele de
dizolvare, iar îngheţul persistent frânează acest proces, împiedicând pătrunderea apei în roci.
- Permeabilitatea rocii - permite declanşarea procesului de carstificare la suprafaţă şi în
interiorul rocii, prezenţa fisurilor determină pătrunderea mai uşoară a apei în interior.
În fiecare regiune carstică se pot deosebi trei etaje sau zone, după regimul hidrologic:
• Zona superioară, sau zona de aeraţie, sau zona circulaţiei verticale, cuprinde masivul
până la nivelul apelor freatice.
• Zona mijlocie, sau mezocarst, sau zona de saturaţie periodic completă în care au loc
oscilaţii considerabile şi bruşte ale nivelului apelor subterane. Circulaţia lor este cvasi-orizontală
şi se pare, cu cel mai intens proces de carstificare.
• Zona inferioară, sau zona de saturaţie constantă, este delimitată de nivelul minimal al
apelor freatice în partea superioară, iar în partea inferioară de suprafaţa stratului impermeabil.
Această zonă mai este cunoscută ca nivel de bază carstic sau bază de carstificare.
După locul unde se declanşează procesele de carstificare se deosebesc două categorii de
forme: de suprafaţă - exocarst; de adâncime - endocarst.
Formele de relief exocarstice
Pe terenurile calcaroase înclinate, în procesul de şiroire apele de scurgere creează prin
coroziune şănţuleţe rectilinii sau sinuoase numite lapiezuri. Ele au adâncimi de la câţiva cm la
1-2 m. Pe suprafeţele orizontale se formează lapiezuri alveolare sau tubulare. Suprafeţele
ocupate de lapiezuri se numesc câmpuri de lapiezuri.
În condiţiile intensificării circulaţiei verticale a apelor, se formează doline sau pâlnii
carstice şi avenuri. Formarea unei doline are loc prin procesele de coroziune, eroziune, tasări şi
prăbuşiri superficiale. Dolinele se prezintă sub forma unor depresiuni ovale sau circulare cu
diametrul de la câţiva metri până la 1 km şi cu adâncimi de la 1-2 m până la 100 m sau mai mult.
După formă dolinele pot fi de tip pâlnie, doline cilindrice sau doline de tipul puţurilor. De
obicei, pe fundul dolinelor se acumulează un strat de argilă constituit din particulele insolubile.

44
 În procesul de evoluţie dolinele ajung să se unească unele de altele, formând depresiuni
alungite numite uvale. Aceste formaţiuni sunt forme de tranziţie la depresiuni şi mai mari,
numite polii.
Poliile reprezintă depresiuni alungite, închise, cu fundul plat, cu axa mare de câţiva km
sau zeci de km (Polia Popov din Herţegovina are 180 km 2). Pe fundul poliei se mai pot păstra
martori, numiţi humuri. Poliile sunt considerate că reprezintă etape târzii în dezvoltarea
reliefului carstic, în care procesul de carstificare a atins nivelul de bază, evoluţia reliefului are
loc prin retragerea laterală a pereţilor şi formarea poliei.
Formele endocarstice
Avenurile reprezintă forma de legătură dintre carstul de suprafaţă şi cel de adâncime. Ele
sunt goluri cilindrice, verticale sau înclinate, ce se dezvoltă pe unele fisuri. Unele se termină în
“fund de sac”, altele trec în peşteri orizontale. Avenurile prezintă diverse adâncimi, mai mari de
20 m. Avenul Pierre Saint Martin din Pirinei are 1332 m, Avenul Snejnaia din Caucaz are 1370
m. În Apuseni avenul Şesuri are 217 m, avenul Barsa 150 m, avenul de la Scărişoara are 130 m.
Peşterile reprezintă diverse goluri subterane, formate în regiuni carstice, şi care au una sau
mai multe ieşiri la suprafaţă. Peşterile se formează prin procese de dizolvare, coroziune,
eroziune, prăbuşiri şi surpări. Golurile mari subterane se formează îndeosebi în zona inferioară,
la nivelul de bază carstic. În regiunile cu structură cutată şi grosime mare a rocilor solubile se
formează peşteri polietajate.
Morfologia peşterilor depinde de formaţiunile create prin precipitarea carbonaţilor, care se
numesc speleoteme.
Stalactitele atârnă sub formă de ţurţuri din plafoanele peşterilor, iar în podeaua peşterilor
se înalţă formaţiuni mai masive numite stalagmite. Când aceste două formaţiuni se unesc se
formează colonade. Pe pereţii peşterilor se formează draperii parietale, candelabre etc. Nu
toate peşterile prezintă speleoteme. De obicei ele se întâlnesc în etajele superioare care sunt mai
uscate, procesul constând din precipitarea carbonaţilor din soluţia de bicarbonat prin evaporarea
apei.
În unele peşteri se acumulează mase de gheaţă, aşa este Peştera Kungur din Ural sau
Peştera Lumea Gheţarilor Giganţi din Austria, ce are 42 km lungime.
Cea mai renumită peşteră este “Mamooth Care” (SUA) cu lungimea de 341 km.
În ţara noastră se întâlnesc cca. 11 000 peşteri şi avene.

Curs 10
6. RELIEFUL STRUCTURAL
Rocile influenţează eroziunea nu numai prin însuşirile lor litologice, ci şi prin contrastul
dat de poziţia lor, prin dispunerea stratelor şi a altor discontinuităţi.
Formele structurale sunt acelea al căror contur exterior s-a degajat sub influenţa dispunerii
stratelor, cauzată de eroziunea diferenţiată.
Tipurile de structuri care interesează în mod deosebit sunt: concordante, discordante,
cutate, şi faliate (fig.47).

6.1. RELIEFUL STRUCTURILOR CONCORDANTE

Structurile concordante sunt acelea în care stratele păstrează în mare parte poziţia din
timpul sedimentării. Ele pot fi orizontale sau înclinate într-o singură parte.
6.1.1. Relieful structurilor orizontale
Structura orizontală poate avea şi uşoare înclinări ce ajung până la 1-2°, în acest caz ea este
numită structură suborizontală. Formele de relief sunt impuse de litologie şi condiţiile evoluţiei morfologice. Cum

45
stratele de roci au durităţi diferite, adesea suprafaţa reliefului coincide cu suprafaţa unui strat de roci mai dure.
Acestea sunt suprafeţele structurale.

Fig. 47. Bazine de

sedimentare şi tipuri de
structuri (După Gr. Posea şi
colab., 1970).

Platourile structurale sunt forme de relief

simple, prezentând o suprafaţă orizontală situată
la înălţime şi mărginită de versanţi abrupţi,
adesea în trepte. Stratele de roci mai dure prezintă
spre versant o cornişă (fig. 48) şi formează trepte
mai largi sau mai înguste, numite terase
structurale, brâne sau poliţe (fig. 49). Fig. 48. Cornişe (După Gr. Posea şi colab., 1970)

Fig. 49. Suprafeţe şi trepte structurale pe o vale simetrică (După Gr. Posea şi colab., 1970).

Panta mare a versanţilor favorizează desfăşurarea unor procese geomorfologice intense, cu

distrugerea versanţilor care astfel se retrag relativ rapid, lăsând din loc în loc fragmente de
platou izolate, martori de eroziune, numite inselberguri. Platourile pot trece, uneori lin, către o
formă mai joasă. În unele cazuri platoul poate fi foarte mare, văile care îl străbat având aspect de
canion, aşa este Platoul Colorado.
Podişurile structurale sunt forme de relief mai complexe, reprezentând o asociaţie de
platouri structurale separate de văi şi depresiuni. Ex. Podişul Dobrogei de Sud, Podişul
Târnavelor şi altele.
Câmpiile structurale se suprapun pe structuri de platformă cu strate orizontale sau aproape
orizontale. Relieful este foarte neted şi cu altitudine scăzută sub 200-300 m. Ex. Câmpia Rusă.
6.1.2. Relieful structurilor monoclinale
În unele regiuni mişcările tectonice au dus
doar la o basculare a stratelor, adică la o înclinare
a lor într-o singură direcţie. Această înclinare
determină formarea unui relief, care are ca
specific - disimetria. Toate suprafeţele, care se
înclină în acelaşi sens cu stratele, au pante mai Fig. 50. Pantele în structură monoclinală (După
line, iar cele care li se opun sunt abrupte ((fig. 50). Gr. Posea şi colab., 1970).

46
 Pentru apariţia unui relief structural, un rol important îl joacă variaţia petrografică a
stratelor şi altitudinilor. Zonele apropiate de nivelul de bază nu creează forme structurale. Când
stratele monoclinale sunt în roci moi sau sunt uniforme, se degajă doar forme obişnuite de
eroziune. În cazul prezenţei unor strate de roci dure, se formează platouri structurale,
caracterizate prin înclinarea suprafeţei în sensul în care sunt înclinate stratele.
O categorie de forme, specifică structurilor monoclinale, este cuesta. Ea este un
interfluviu asimetric cu un versant lin, concordant cu înclinarea stratelor, format în principal din
roci dure, şi un versant abrupt, ce retează în cap un număr de cel puţin două strate. În cazul când
apar mai multe strate dure intercalate cu straturi de roci mai moi, fruntea cuestei prezintă trepte,
mărginite de abrupturi pe rocile dure şi porţiuni mai puţin înclinate, corespunzătoare stratelor de
roci mai moi (fig. 51). O formă de relief similară cuestei este hogbakul, ce apare când stratele de
roci sunt înclinate mai puternic (fig. 52).

Fig. 51. Cuestă (După Gr. Posea şi colab., 1970). Fig. 52. Hogbak (După Gr. Posea şi colab., 1970).

La o cuestă deosebim: fruntea sau coasta, spinarea structurală, creasta sau linia care
uneşte cele două planuri ale cuestei şi cornişa ce reprezintă partea cea mai abruptă a cuestei.
Morfologia văilor este mult influenţată de structura monoclinală, elaborându-se o tipologie
a lor după raporturile acestora cu structura.
• Văile consecvente sunt create de râuri care au direcţia de curgere similară cu direcţia de
înclinare a stratelor de roci. Profilul lor transversal este simetric, iar relieful longitudinal nu
prezintă rupturi de pantă apreciabile. Exemplu: Tutova, Zeletinul etc. din Podişul Moldovenesc.
Văile consecvente reprezintă hidrografia primară a unor bazine de sedimentare.
• Văile subsecvente sunt modelate de râuri a căror direcţie de curgere este perpendiculară
pe direcţia de înclinare a stratelor de roci. Ele se extind la baza cuestelor, fiind paralele cu
frontul de cuestă. Profilul lor transversal prezintă un versant abrupt şi unul lin. Versantul abrupt
retează stratele în cap, are caracter de cuestă - mai este cunoscut şi sub numele de cuestă de
flanc de vale. Aşa este valea Bahluiului, valea Racovei, pe unele porţiuni valea Bârladului şi
altele. Văile subsecvente reprezintă cel mai adesea a doua generaţie de văi.

Fig. 53. Profil de vale obsecventă (După Gr. Posea şi colab., 1970).

• Văile obsecvente sunt create de râuri care au direcţie de curgere inversă înclinării
stratelor (fig. 53). Sunt văi scurte care au profilul transversal simetric, iar profilul longitudinal
prezintă multe praguri şi cascade, rezultate din stratele dure pe care le retează.

47
 Depresiunile subsecvente sunt forme
de relief care apar atunci când spaţiul dintre
două şiruri de cueste devine foarte larg (fig.
54).Aceste depresiuni se formează când
râurile au ajuns la profilul de echilibru şi
valea subsecventă se lărgeşte foarte mult
sau când eroziunea râurilor a ajuns la roci
dure, care întârzie mult adâncirea văilor,
făcând ca stratele moi să fie îndepărtate
prin eroziune laterală pe mari suprafeţe.
Fig. 54. Relief în structură monoclinală (După Gr.
Posea şi colab., 1970).
6.1.3. Relieful structurilor larg ondulate
Aceste structuri apar tot în regiuni de platformă, unde scoarţa terestră prezintă deformări
cu rază mare de curbură, sub forma unor cupole, bolţi sau sub formă depresionară, cuvete. Ele
pot fi rotunde sau alungite. În cazul cupolelor sau domurilor, înclinarea stratelor este radiară-
centrifugă, iar în cazul cuvetelor circulare este radiară-centripetă.
Domurile sunt specifice în bazinul Transilvaniei. Structurile de dom sunt puse în evidenţă
de forme de relief pozitive, care reflectă bombarea stratelor. Pe domuri, reţeaua de văi este
dispusă radiar, având caracter consecvent. Unii afluenţi modelează văi subsecvente, versantul
orientat spre centrul domului având caracter de cuestă. Când o vale se adânceşte, prin eroziune
regresivă, în lungul axului boltirii rezultă o vale cu ambii versanţi în formă de frunte de cuestă,
vale ce poartă numele de butonieră.
În cazul cuvetelor, depresiunilor, pot apărea văi consecvente-centripete, orientate spre axul
cuvetei şi văi subsecvente. Fronturile de cuestă, create de văile subsecvente, sunt orientate spre
exterior, spre periferia cuvetelor. Astfel de depresiuni sunt spre exemplu Bazinul Parizian şi
Bazinul Londonez.

6.2. RELIEFUL STRUCTURILOR DISCORDANTE

Se socotesc a fi discordante stratele sedimentare dispuse peste o suprafaţă de eroziune sau
peste un relief accidentat, precum şi pânzele de şariaj. Pentru a avea reliefuri specifice, este
necesar ca planul de discordanţă şi structura inferioară să fie scoasă la zi prin eroziune pe spaţii
mari, iar structura de bază să fie mai dură. Formele specifice acestor structuri sunt depresiunile
de contact, peneplenele exhumate, văile supraimpuse sau epigenetice, depresiunile suspendate.
Depresiunile de contact se formează totdeauna la contactul marginal dintre stratele dure
ale fundamentului şi cele moi ale bazinului sedimentar.
Eroziunea diferenţiată,
mai ales cea de tip areal, este
mai rapidă pe rocile moi, iar
atunci când apar şi strate de roci
sedimentare mai dure, se
formează o cuestă cu faţa
orientată spre masivul muntos
(fig. 55).
Fig. 55. Depresiune de contact (După Gr. Posea şi colab., 1970).
Depresiunile sunt asimetrice, versantul lin fiind spre masivul dur, iar cel abrupt spre bazinul
sedimentar.

48
 În ce priveşte continuitatea lor, pot apărea situaţii diverse, de la depresiuni de contact
dispuse aproape continuu, la mici bazinete înşirate la intrarea râurilor consecvente în bazinul
sedimentar.
Peneplena exhumată reprezintă suprafaţa de discontinuitate care s-a descoperit odată cu
reculul abruptului sedimentar. Ea reprezintă aproximativ fundul depresiunii şi are o înclinare ca
de glacis. Peneplena exhumată apare adesea cu martori din sedimentar, iar când văile sau adâncit
puternic sub planul de discordanţă, capătă aspect de culmi deluroase.
Văile supraimpuse sau epigenetice apar cel mai adesea sub formă de chei - chei
epigenetice. Sunt văi care s-au impus odată cu adâncirea şi în structura de sub planul de
discordanţă. Toate văile care au depăşit planul de discordanţă sunt epigenetice, iar dacă structura
superioară este îndepărtată prin eroziune dovezile epigenezei dispar. Termenul se restrânge
astfel, doar la acele sectoare de vale în care râul pătrunde dintr-o zonă depresionară într-o zonă
cu roci dure şi în care se încătuşează. Astfel de văi sunt frecvente pe bordura Carpaţilor Apuseni
(Cheile Turzii de pe râul Hăşdate).
Depresiunile suspendate se formează în spatele cheilor epigenetice, datorită rocilor mai
moi de aici. Eroziunea areală, de versant, lărgeşte spaţiul văii de la contactul cu bara de roci
dure, adesea dezvoltându-se chiar văi de contact. Se formează o depresiune sub formă de
bazinet. Datorită faptului că bara de roci dure constituie o frână în transmiterea eroziunii
regresive şi pentru transportul materialelor aluvionare din amonte, depresiunile formate în
amonte de chei apar astfel suspendate în raport cu depresiunile marginale ale bazinului
sedimentar. Exemplul tipic este Depresiunea Petreşti din spatele Cheilor Turzii.

6.3. RELIEFUL STRUCTURILOR CUTATE

Acest relief este caracteristic regiunilor de orogen. Structura cutată reprezintă stratele de
roci ondulate. Cele mai simple cute se dispun sub formă de anticlinale şi sinclinale (fig. 56). În
cazul când forma reliefului exprimă structura, se vorbeşte de un relief concordant sau un relief
adaptat la structură. Anticlinalelor le corespund culmi muntoase, numite în Franţa monts, iar
sinclinalelor le corespund depresiuni sau văi, numite vaux.
Dacă forma cutelor este simetrică, atunci
şi forma reliefului prezintă simetrie.
Apariţia unor neregularităţi ale cutelor se
reflectă în disimetrii şi neregularităţi ale
formelor de relief. Relieful concordant cu
structura este specific Munţilor Jura din
Franţa. Fig. 56. Relief cutat (După Gr. Posea şi colab., 1970).
Formele de concordanţă inversă cu structura, sunt acele forme care se adaptează indirect
structurii, în sensul că într-un anticlinal se poate forma o vale, iar sinclinalul să rămână
suspendat sub formă de culme. Aceste forme sunt: butoniera, valea de anticlinal şi sinclinalul
suspendat.
Butoniera de anticlinal este o excavaţie
elipsoidală scobită pe locurile unde axa anticlinalului
prezintă înălţări maxime. Torentul, numit ruz, care
atinge cu izvoarele axa anticlinalului, dezvoltă o
eroziune în genul golirii domurilor, creându-se un
bazin torenţial adânc, de formă elipsoidală (fig. 57).
Procesul este uşurat, atunci când sub stratul mai dur
de la suprafaţă urmează straturi mai moi, uşor de Fig. 57. Butonieră de anticlinal (După Gr.
erodat. Posea şi colab., 1970).

49
 Valea de anticlinal se formează prin eroziunea regresivă a unui afluent a unui râu, ce
retează transversal cuta anticlinalului. Se formează o semibutonieră, care cu timpul se extinde
înglobând şi butoniere create de ruzuri. Se formează o vale de anticlinal. Văile de anticlinal se
dezvoltă chiar mai repede decât cele de sinclinal, deoarece văile transversale au nivel de bază
mai jos decât fundul sinclinalelor. Adâncirea văii duce la formarea unor adevărate cueste sau
hogback-uri. Dacă eroziunea dezveleşte un nou strat dur, valea realizează o butonieră dublă.
Sinclinalul suspendat reprezintă un interfluviu, o culme grefată pe un sinclinal. Tipuri de
sinclinale suspendate sunt masivele muntoase Bucegi, Ceahlău sau masivele din Subcarpaţii
Curburii - Răiuţul, Răchitaşul şi Gârbova.
Clisurile sunt porţiuni de vale care retează
transversal un anticlinal sau un grup de anticlinale
(fig. 58). Ele au luat naştere prin supraimpunere, prin
antecedenţă, prin lăsări axiale ale anticlinalului sau
prin captare.
Structurile diapire, semnalate în Subcarpaţi de
L. Mrazec, sunt structuri create prin ridicarea unui
sâmbure de sare care deformează şi străpunge rocile
de deasupra. Pe aceste structuri se suprapune un relief
reprezentat prin culmi deluroase cu intense procese Fig. 58. Clisură şi văi de anticlinal (După Gr.
denudaţionale. Posea şi colab., 1970).
Tipurile de relief cutat
- Tipul jurasian se caracterizează prin dominarea cutelor largi, o amplitudine mică a
cutelor, iar duritatea rocilor este puţin diversificată. Relieful este cel concordant cu structura: văi
de sinclinal, creste de anticlinal, butoniere de ruz. Văile se dispun în unghi drept, iar adâncimea
fragmentării este relativ mică.
- Tipul subalpin şi subcarpatic prezintă cute mai strânse şi cu amplitudini mai mari, multe
accidente tectonice de genul: cute asimetrice, flexuri, falii, încălecări, existenţa unui strat dur şi
relativ gros ce constituie scheletul cutării şi al reliefului. Culmile de anticlinal au formă de
creastă şi sunt formate în roci dure. Clisurile sunt supraimpuse sau antecedente. Văile de
anticlinal pornesc din clisuri. Se întâlnesc sinclinale suspendate. În tipul subcarpatic se întâlnesc
aliniamente depresionare instalate pe sinclinale largi şi aliniamente deluroase de anticlinal. Văile
transversale fragmentează şirurile de dealuri structurale în masive.
- Tipul apalaşian este un relief cutat, prezentând cute foarte strânse şi de amplitudini foarte mari.
Rocile sunt reprezentate prin şisturi cristaline,
cuarţite şi granite de vârstă primară. Cutele sunt
retezate de o peneplenă, astfel că, nu se mai pot
observa sinclinale şi anticlinale, ci doar o alternanţă de
aliniamente paralele de diferite tipuri de roci. Relieful
apalaşian are caracteristic văile şi depresiunile axate
pe aliniamentele de roci mai moi (şisturi cristaline), iar
culmile sunt formate din benzile de roci dure (cuarţite,
granite). Acest relief este de tip structural, dar
impunerea structurii se realizează prin intermediul Fig. 59. Structură şi relief apalaşian (După
Gr. Posea şi colab., 1970).
petrografiei (fig. 59).
- Tipul Lăpuş reprezintă o structură de tip jurasian, larg cutată, care a fost retezată de o
suprafaţă de eroziune. Prin evoluţia ulterioară, s-au format înşeuări de anticlinal, vârfuri de
sinclinal, văi duble, trepte, butoniere de versanţi şi alte forme structurale.

6.3. RELIEFUL STRUCTURILOR FALIATE

50
În timpul mişcărilor tectonice, datorită presiunilor
puternice care pot apărea în unele sectoare, între
diversele compartimente se pot produce flexuri
sau falieri ale stratelor de roci. Deplasarea diferită
a compartimentelor, separate de falii şi flexuri, se
exprimă în relief prin câteva forme caracteristice
(fig. 60).

- Horsturile sunt blocuri din scoarţă cu o Fig. 60. Blocuri denivelate prin falii. ABCD – plan
de falie (După Gr. Posea şi colab., 1970).
altitudine mai mare faţă de regiunile din jur, ele
fiind delimitate de planuri de falie.
Horsturile apar în relief, de obicei, ca masive muntoase sau platouri. Aşa sunt: Horstul
Nord Dobrogean, Munţii Rodnei, Munţii Banatului, Munţii Pădurea Neagră, Munţii Vosgi etc.
- Grabenurile sunt blocuri de scoarţă scufundate faţă de regiunea înconjurătoare. Ele se
prezintă sub formă depresiuni sau văi. Aşa este grabenul Mureşului dintre Munţii Poiana Ruscă
şi Munţii Apuseni, sau culoarul tectonic Timiş – Cerna, apoi marele graben est-african, unde se
găsesc lacurile Niasa, Tanganica, Rudolf, Marea Roşie, Marea Moartă, depresiunea El-Ghor sau
grabenul Rinului dintre Munţii Vosgi şi Munţii Pădurea Neagră.
- Abrupturile de falie sunt suprafeţe plane cu diverse înclinări, ce fac racordul între
suprafeţele celor două compartimente denivelate. Abrupturile de falie sunt modelate de agenţii
externi, astfel că, doar parţial mai poate identificată suprafaţa iniţială.

Curs 11
7. RELIEFUL PSEUDOVULCANIC
Sunt forme de relief similare cu cele vulcanice, dar provocate de alte cauze
Craterele meteoritice
Asemănarea unor forme de relief terestru cu craterele lunare, a condus la explicarea lor
prin căderea şi explozia meteoriţilor. Meteoritul lovind cu o viteză foarte mare scoarţa terestră
provoacă o explozie puternică, în urma căreia materialele sunt zvârlite în toate direcţiile.
Totodată se degajă şi o temperatură foarte înaltă care duce la topirea rocilor expulzate, lăsând
impresia unor fenomene vulcanice. Aşa este craterul din Arizona cu un diametru de peste 1,2 km
şi o adâncime de 200 m. Valul circular din jurul craterului are altitudinea relativă de cca. 50 m
faţă de nivelul podişului. În Ciad, un crater meteoric are un diametru de 12 km. La graniţa
libiano-egipteană, pe un teren constituit din gresii vechi de 100 milioane de ani, s-a descoperit în
urma analizelor imaginilor satelitare un crater cu diametrul de 31 km, numit craterul Kebira.
Existenţa aşa numitelor „cioburi ale deşertului”, adică fragmente sticloase galben-verzui de
siliciu apărute prin topirea bruscă a solului saharian la o temperatură extrem de ridicată, denotă
că acestea au luat naştere în urma impactului cu solul a unui meteorit de mai multe sute de metri
în diametru.
Vulcanii noroioşi
Vulcanii noroioşi au aspectul unor conuri de dimensiuni mici, pentru apariţia lor fiind
necesar să existe în acelaşi loc emanaţii de gaze, roci argiloase sau marnoase, şi apă de infiltraţie
sau pânze de apă pe direcţia emanaţiilor. Gazele pot proveni din emanaţii vulcanice (Italia,
Islanda, America Centrală), din zăcăminte de CO 2 sau gaze petroliere situate pe domuri sau
anticlinale.

51
 Când în stratele ce închid gazul se află crăpături, apa din precipitaţii sau cea freatică,
înmoaie argila, materialul acesta fluid este împins de gazele din subsol la suprafaţă şi răspândit
sub forma unui mic vulcan. Se clădeşte un con care are în centru un mic crater, de obicei perfect
rotund umplut cu apă mâloasă, având aspectul unui ochi de apă. Când noroiul este mai vâscos, el
astupă craterul, gazele ieşind la suprafaţă la anumite intervale, când se măreşte presiunea şi
aceasta poate să împingă o nouă cantitate de material. Pe fundul craterului se formează o
umflătură, ca o semisferă. Când se sparge, ea face un zgomot de răbufnire. Aceste conuri sunt
mai înalte şi tot mai înguste către vârf. Când noroiul este subţire, conurile sunt aplatizate,
situaţia se realizează mai ales în perioadele ploioase. Gazele ies aproape continuu, iar ochiul de
apă mâloasă bolboroseşte într-una. Dimensiunile vulcanilor variază de la 1 m la câţiva zeci de
metri lăţime şi înălţime. În timpul ploilor domină eroziunea prin şiroire. Rigolele, ravenele, se
dezvoltă foarte repede datorită faptului că terenurile sunt lipsite de vegetaţie. În perioadele
uscate, suprafaţa conurilor crapă în poligoane. Dacă activitatea încetează, vulcanul este distrus
repede de eroziune.
Când rocile pe care le străbat gazele nu dau mâluri, nu iau naştere conuri, ci numai nişte
excavaţii rotunde în care apa bolboroseşte intermitent sau continuu. Aceste fenomene se numesc
bolboroşi sau fierbători.
Conurile pot fi răzleţe sau se grupează în anumite areale, sau se înşiruie pe unele linii de
falie.
În România, vulcanii noroioşi se întâlnesc la Berca-Arbănaşi, jud. Buzău, fiind situaţi pe
un anticlinal al stratelor pliocene. Se numesc şi pâcle, zalţe sau fierbători. Din subsol sunt aduse,
săruri şi petrol, ceea ce face ca pe aceste terenuri să nu crească nimic.
În Transilvania, vulcanii noroioşi sunt legaţi de cutele diapire (zona Turda-Sibiu) şi de
domurile gazeifere din Podişul Târnavelor, unde apar sub formă de bolboroşi.

8. RELIEFUL CONDIŢIONAT DE CLIMĂ

8.1. RELIEFUL GLACIAR
În prezent gheţarii acoperă o suprafaţă de 15 260 000 km 2. Gheţarii situaţi în zona marilor
latitudini, ajungând până la nivelul bazinelor oceanice, constituie gheţarii de calotă. Gheţarii
cantonaţi pe vârfurile munţilor înalţi formează gheţarii montani. Cele două calote polare
însumează singure 97% din suprafaţă şi 99% din volumul total de gheaţă de pe glob.
Gheţarii actuali interesează din punct de vedere geomorfologic prin informaţia care ne-o
dau asupra mecanismelor modelării glaciare a reliefului. În schimb, gheţarii pleistoceni ne-au
lăsat o întreagă gamă de forme.
8.1.1. Relieful glaciaţiunii montane
Procesele glaciare sunt cauzate de acţiunea gheţii. Una din condiţiile strict necesare pentru
declanşarea acestor procese este glaciaţia, care reprezintă formarea şi existenţa îndelungată a
unui masiv de gheaţă. Glaciaţia este posibilă în cadrul “hionosferei” (în limba greacă hion =
zăpadă). Hionosfera este un strat din troposferă cu bilanţul pozitiv al precipitaţiilor solide.
Graniţa inferioară a hionosferei este limita zăpezilor permanente, mai sus de care, acumularea
precipitaţiilor solide întrece consumul lor în urma topirii.
Mişcarea şi procesele de modelare ale gheţarilor montani
Din cauza pantelor mari viteza de mişcare este mai rapidă, dar diferenţiată pe sectoare, în
funcţie de grosimea masei de gheaţă şi variabilitatea declivităţii suprafeţelor. La o înclinare a
suprafeţei de 1°, deplasarea gheţii începe când ajunge la o grosime de cca. 60 m, iar la un unghi
de pantă de 45°, gheaţa se deplasează când are 1,5-2 m grosime.

52
 Mişcarea şi extinderea gheţarilor montani se află în strânsă dependenţă de raportul dintre
acumulare - de creştere a masei de gheaţă şi cel de ablaţie - de topire. Limita inferioară a
sectorului de acumulare reprezintă linia zăpezilor persistente.
Există 3 cauze principale care condiţionează topirea gheţarilor montani:
- radiaţiile solare directe;
- căldura cauzată de convecţia aerului;
- şiroirea pe masa de gheaţă.
Topirea gheţarilor în regiunea limbii se efectuează mai ales pe margini, deoarece aici
intervin şi versanţii care au temperaturi mai ridicate. Astfel, limba gheţarului prezintă un profil
uşor bombat la mijloc (fig. 61).
Eroziunea glaciară (exaraţia) se află
în raport direct cu grosimea masei de
gheaţă şi raport invers cu panta.
Intensitatea eroziunii creşte cu grosimea
gheţii şi cu micşorarea pantelor. Procesul
de eroziune este amplificat de contribuţia
materialelor morenaice, care se află pe
marginile şi fundul gheţarului.
Gheţarul desfăşoară o puternică
eroziune, atât laterală cât şi longitudinală.
Roca versanţilor, afectată de procesele de
îngheţ-dezgheţ, prezintă fisuri care Fig. 61. Profil transversal prin limba unui gheţar (După
înlesnesc gheţarului posibilitatea să Arthur Strahler)
smulgă mai uşor blocuri de rocă.
Eroziunea laterală lărgeşte mult profilul transversal al văilor glaciare.
Eroziunea în profil longitudinal este mai puternică pe pantele mici sau când sunt
contrapante. Când masa de gheaţă ajunge deasupra pragului, se fisurează şi se fragmentează în
blocuri, care se sudează mai în josul pantei. Pragurile sunt mai puţin expuse eroziunii. Gheţarul
erodează puternic în faţa contrapantelor, accentuându-le, proces numit sub-săpare. Se creează
astfel, profile longitudinale în trepte, compuse din praguri şi bazinete.
Relieful creat din gheţarii montani
Formele de eroziune
- Circul glaciar este o depresiune semicirculară dominată de versanţi abrupţi şi care este
sau a fost ocupată de un gheţar. Ele se mai numesc: căldare, zănoagă, kar - în Germania.
După formă circurile au fost clasificate în:
- circuri de ravenă
- circuri de versant sau perete
- circuri în formă de pâlnie
- circuri de obârşie de vale.
După modul de grupare:
- circuri compuse sau complexe
- circuri în trepte sau etajate
Circurile se dezvoltă cu precădere în vecinătatea limitei zăpezilor persistente. Multe din
circurile glaciare care au funcţionat în pleistocen, astăzi sunt cu lacuri glaciare, numite tăuri,
zănoage sau ochiuri.
- Custurile, numite şi karlinguri în germană, se formează datorită intersectării crestelor
prin retragerea versanţilor circurilor învecinate, rezultând culmi despărţitoare foarte ascuţite şi
ferestruite. Procesele crionivale fragmentează custurile, sculptând ace, vârfuri cu aspect
piramidal, lame sau muchii foarte înguste şi zimţate. Custurile pot fi prezente şi în lungul

53
culmilor ce separă două văi glaciare. Prin sectoarele mai coborâte ale unei custuri, o masă de
gheaţă poate să debuşeze într-un circ vecin situat mai jos. Acest sector de trecere este denumit
înşeuare de transfluenţă.
- Valea glaciară reprezintă făgaşul prin care curge limba gheţarului. Ea are forma unui
uluc cu profil transversal în U. Văile glaciare mai mici care debuşează în văile mari, de obicei se
termină printr-un abrupt. Ele se numesc văi suspendate sau troguri. Unele văi glaciare sunt
îmbucate. Adică, o vale glaciară cu un uluc larg, prezintă în interior sculptată o altă vale mai
recentă şi mai strâmtă. Ele prezintă două rânduri de versanţi abrupţi, separaţi printr-un pod
îngust, formând umerii de vale glaciară (fig. 62).
Profilul longitudinal al văilor glaciare
prezintă cuvete sau bazinete largi şi praguri.
Primul prag, cu altitudinea cea mai mare, separă
circul de valea glaciară. Cea mai mare cuvetă se
află în partea inferioară a văii glaciare. Ea este
numită bazinet terminal.
Retragerea limbii gheţarului lasă în urmă
bazinete umplute cu apă. Apele curgătoare le pot
colmata, secţiona şi drena, cu formarea de chei,
terase etc.
Rocile vălurite sau spinările de berbeci
(roches montonnées) apar sub forma unor ondulări Fig. 62. Profil transversal printr-o vale glaciară. U
– umeri glaciari; K – custuri;
pe pragurile glaciare. Ele se datorează striaţiilor şi R – râu încrustat în ulucul fostei văi glaciare.
şlefuirilor trasate de gheţarul încărcat cu materiale (După Arthur Strahler).
morenaice dure.
Formele de acumulare
Materialele erodate în timpul înaintării gheţarului se numesc morene. O dată cu topirea şi
retragerea gheţarului ele sunt depuse în diferite poziţii. Blocurile mari de roci transportate de
gheţari, uneori la distanţe foarte mari, se numesc blocuri eratice.
După poziţia în care se găsesc pe gheţar sau în masa gheţarului, morenele se clasifică în:
de suprafaţă, de fund, interne şi frontale (fig. 63).

Fig. 63. Tipuri de morene într-un gheţar. A, B, C –

trei limbi glaciare care confluează;
Ml – morenă laterală; Mm – morenă mediană; Mi –
morenă interioară; Mf – morenă de fund;
E – viitor bloc eratic; K – custură (După Emm. de
Martonne).

- Morenele de suprafaţă sunt transportate de gheţar pe suprafaţa sa. La contactul cu

versanţii se găsesc cele mai mari cantităţi de materiale morenaice. Când doi gheţari se unesc,
morenele laterale devin morene mediane sau centrale.
- Morenele de fund rezultă din materialele smulse de gheţar de pe fundul văi.
- Morenele interne provin din pătrunderea morenelor de suprafaţă în corpul gheţarului.
- Morenele frontale sau terminale reprezintă materialul transportat în zona frontală a
limbii unde sunt depuse sub forma unor potcoave uriaşe.
Tipurile de gheţari montani

54
 - Gheţarii de tip alpin sau de vale, au un bazin de alimentare cu zăpadă, un circ cu gheaţă
şi limba gheţarului. Bazinul de alimentare este acoperit cu zăpadă grăunţoasă - firn sau neve. Ea
se întinde în general de la altitudinea de 3000 m în sus. Circul este alimentat în permanenţă cu
această zăpadă. Din circ, gheaţa este evacuată continuu prin limbă care alunecă spre vale.
Gheţarul de tip alpin se mai numeşte gheţar de vale. Gheţarul Fedcenko din Pamir are 77 km
lungime, iar gheţarul Aletsch din Alpi are 24 Km.
Gheţarii de tip pirenian au ca specific doar masa de gheaţă din interiorul circului. Ei se
mai numesc gheţari suspendaţi sau de circ. Gheţarii de tip pirenian au multe morene de suprafaţă
şi interioare. Ei se formează în regiuni climatice mai secetoase şi unde limita zăpezii persistente
este mai înaltă.
Gheţarii de platou sunt sub forma unor mici calote instalate pe platouri foarte înalte, slab
alimentate de zăpezi. Ex. gheţarul din Alpii Dauphinezi. Se pare că în pleistocen a existat un
astfel de gheţar în Retezat.
Gheţarii himalayeni, similari cu cei alpini, dar sunt mult mai lungi, frecvent peste 50 km
şi cu numeroase confluenţe şi transfluenţe.
Gheţarii de tip kilimanjaro sunt instalaţi în craterele vulcanice. Ei trec uneori peste
marginile craterului, coborând sub formă de limbi radiare.
Gheţarii de tip norvegian au aspect de platoşă din care pornesc limbi de gheaţă de
dimensiuni reduse. Platoşa se numeşte icefjeld, iar limbile icestrom.
Gheţarii de tip alaskian sunt gheţari formaţi în regiuni muntoase înalte de peste 5000 m.
Ei alunecă pe văi formând la baza muntelui un piemont de gheaţă. Aceştia se numesc şi gheţari
de piemont. Ex. Gheţarul Malaspina. Pe gheţar se depune un strat de material rezultat din
dezagregarea rocilor, se pot forma soluri şi se poate instala vegetaţie arborescentă. Periodic,
pădurile sunt acoperite sub valuri noi de gheaţă. Părţile de gheţar care ajung la ocean se desprind
sub formă de iceberguri.
8.1.2. Relieful glaciaţiunii de calotă
Glaciaţiunea de calotă ocupă suprafeţe întinse în Antarctida, Insulele Groenlanda, Islanda,
Svalbard (Spitzberg), Franz Iosef, Novaia Zemlia, Severnaia Zemlia etc.
Gheţarii de calotă au dimensiuni imense, suprafaţa lor este convexă, gheaţa curgând din
regiunea centrală, cu grosimi maximale, spre periferia calotei.
Gheţarii de calotă se împart în:
• Gheţari în formă de platoşă au grosimi relativ mici şi sunt situaţi pe podişuri sau şesuri.
• Gheţari în formă de dom, cupolă sau calotă. Ei au grosimi enorme acoperind complet
relieful de bază, câmpii, podişuri sau creste muntoase.
Altitudinile gheţarilor de calotă se majorează treptat de la periferie spre centru. La 50 km
de la periferie nivelul calotei este de 1000 m, la 200 km de 2000 m, iar la 550 km de 3000 m.
Vitezele de deplasare ale gheţii variază. În centrul Antarcticei viteza gheţii este de 20 m /
an, iar în regiunile periferice depăşeşte 100 m / an. Pe unele torente de gheaţă viteza este de
peste 500 m / an, iar unele înregistrări arată chiar deplasări de 1 - 7 km / an.
Relieful creat de gheţarii de calotă
Gheţarii de calotă, ca orice agent de modelare a reliefului, execută o activitate de eroziune,
transport şi depunere.
Relieful de eroziune
Fjeldurile sunt câmpii înalte, uşor vălurite sau podişuri dezvoltate pe un substrat dur,
netezit parţial de gheţari. Astfel de terenuri se întâlnesc în Scandinavia, Karelia, peninsula Kola,
Uralul de Nord, Siberia de est sau Canada. Ele prezintă şi porţiuni mai înalte, cu aspect de
monadnock, care în timpul glaciaţiei apăreau deasupra masei de gheaţă. Prezenţa unor trepte de
exaraţie pe versanţi acestor monadnock-uri, ne dă un indiciu asupra grosimii gheţii.

55
 Fiordurile apar ca nişte golfuri lungi şi ramificate care pătrund în interiorul uscatului pe
zeci de km. Profilul lor transversal este în formă de U, văile laterale prezentând praguri în zona
de confluenţă, ceea ce le da caracter de văi suspendate. Profilul longitudinal prezintă o alternanţă
de porţiuni mai largi (bazinete) cu altele mai înguste (bariere).
Fiordurile sunt văi glaciare care după topirea gheţarilor au fost inundate de apele marine.
Fundurile acestor cuvete adânci (Hardanger Fiord se află la 800 m, Sogne Fiord la 1200 m) sunt
despărţite de ocean prin praguri cu adâncimi mici - numite rigel. Aceasta indică şi o mişcare
eustatică negativă în timpul glaciaţiunii, când nivelul oceanului era cu cca. 140 m mai coborât.
Este incontestabil faptul că procesele eroziunii glaciare aveau loc şi în condiţii de submersie şi
astăzi gheţarii Groenlandei, ca şi cei de pe coasta de NV a Americii de Nord, erodează sub
nivelul mării (Gheţarul Muir erodează la 800 m adâncime).
Rocile mutonate sunt stânci şlefuite, ovale sau circulare cu una sau două direcţii de
striaţiuni. Forma semirotundă se datorează exaraţiei în partea dinspre amonte şi alterării în
partea dinspre aval, unde se creează un spaţiu gol.
Relieful de acumulare glaciară
Formele create de gheţarii de calotă sunt reprezentate prin, morene marginale, drumlin-uri,
osar-uri, kames-uri, blocuri eratice etc.
Morenele marginale apar sub forma unor coline paralele, cum sunt în Finlanda,
Salpausselka de Nord şi Salpausselka de Sud. Ele au altitudini relative de cca. 80 m, şi s-au
format în timpul staţionării marginii calotei în perioada glaciară Vistula, Valdai, în una din
ultimele faze de retragere.
Drumlin-urile sunt nişte coline, ce seamănă cu spatele unei balene, cu înălţimi de 5-40 m,
lungi de câţiva zeci de metri până la câteva sute de metri, iar lăţimea lor este o treime din
lungime. Ele se grupează în câmpuri, depresiunile dintre ele fiind înmlăştinite. Axele mari ale
drumlin-urilor sunt paralele şi dirijate conform direcţiilor vechi de extensiune a gheţarilor.
Materialul lor a fost transportat de gheţar, fiind rezultatul unei descărcări locale a gheţarului.
Kames-urile sunt movile cu înălţimea de 2-5 m până la 30 m, alcătuite din depozite fluvio-
glaciare stratificate, micro-granulare. Movilele sunt ca o cupolă cu vârful plat şi versanţi
puternic înclinaţi, pantă de 15°-40°. Ele s-au format probabil în fostele lacuri de pe suprafaţa
gheţarului, sau a lacurilor de sub gheţar, iar în perioada de topire a gheţarilor materialul s-a
depus peste relieful subiacent.
Blocurile eratice sunt blocuri mari de rocă răspândite obişnuit în cadrul morenei frontale.
Ele nu au vreo legătură petrografică cu stratele regiunii respective. Cel mai mare bloc eratic
cunoscut are lungimea de 4 km, lăţimea de 2 km şi grosimea de 7-20 m.
Câmpiile de sandre sunt zone acumulative construite de torenţii glaciari la periferia
morenei frontale. Se formează treptat conuri de dejecţie, glacisuri proluviale şi chiar câmpii.
Ulterior, râurile sapă terase, coborând nivelul freatic. Particulele fine, uscate pot fi antrenate de
vânt, generând câmpiile de loess.
Zoliile sunt forme depresionare în cadrul câmpiilor de sandre, cu diametrul până la 200-
300 m şi adâncimea până la 20 m. Ele sunt create de mişcarea turbulentă a cursurilor fluvio-
glaciare sau iau naştere în urma topirii unor blocuri de gheaţă ce au fost acoperite cu aluviuni.

Curs 12
8.2. RELIEFUL PERIGLACIAR
În sensul actual, procesele şi formele periglaciare sunt caracteristice regiunilor cu climat
rece excesiv, în care rolul principal îl joacă îngheţul şi dezgheţul apei în sol şi subsol şi prezenţa
îngheţului peren, cunoscut şi sub numele de permafrost. Acest climat face tranziţia între climatul
polar şi cel temperat.

56
 • Acţiunea zăpezii (nivaţia) se manifestă prin eroziunea mecanică (avalanşe), dizolvare
(apele de topire), protejarea solului şi a rocilor sub acumulările de zăpadă.
• Acţiunea vântului (eolizaţia) este legată de ariditatea climatului, ce impune un covor
vegetal redus şi o pătură subţire şi discontinuă de zăpadă. Vântul acţionează prin coroziune şi
deflaţie. El creează suprafeţe şlefuite, alveole, pietre făţuite de tipul dreikanterelor, sapă
excavaţii în loess sau în aluviuni. În alte locuri vântul depune praf, formând acumulări loessoide
sau nisipoase.
• Acţiunea fluvială (fluvio-periglaciaţia, gelifluviaţia) are un efect limitat, fiind prezentă o
scurtă perioadă de timp. Vara sunt caracteristice inundaţiile de mari proporţii şi transportul
masiv de aluviuni. Pe rocile moi se dezvoltă ravene.
• Acţiunea biochimică este redusă şi limitată la fâşiile de vegetaţie pipernicită, perenă,
ceea ce face ca pedogeneza să se realizeze în mică măsură.
5.2.1. Formele de relief periglaciare dezvoltate pe versanţi
Acestea sunt legate de procesele de crioclastism, solifluxiune, nivaţie, fluvio-periglaciaţie.
Cele mai multe forme au caracter poligenetic.
Grohotişurile reprezintă mase de pietre colţurate acumulate la baza versanţilor abrupţi.
Blocurile mari se dispun la exterior, iar cele fine către partea superioară şi mai ales în centrul ei,
ca urmare a proceselor de fragmentare şi resortare ulterioară. Rezultă conuri, tăpşane sau poale
de pietre, iar unde procesul este la început, apar blocuri izolate sau mici grămezi.
În etajul alpin sunt caracteristice râurile de pietre în care gelifractele desprinse din partea
superioară a versanţilor se dirijează pe mici văiugi.
Grézes-litées-urile numite şi “rostogoliri ordonate”, se dezvoltă la baza versanţilor slab
înclinaţi şi sunt formate din elemente de diferite dimensiuni dispuse stratificat. În secţiune apar
alternanţe de benzi, fiecare cu elemente de anumite dimensiuni (fig. 64).
Blocurile glisante se întâlnesc pe versanţi cu pantă redusă pe care nu se produc rostogoliri.
La dezgheţ şi umectare intensă, prin deplasarea blocului se formează în faţa acestuia un val în
formă de semilună sau de U şi în spatele blocului o micro-depresiune alungită (fig. 65).

Fig. 64. Secţiune printr-un „Grézes-litées

(După M. Derruau). Fig. 65. Pietre glisante (după Gh. Niculescu)
Treptele şi umerii de altiplanaţie apar în partea superioară a versanţilor. Ele sunt o
îmbinare de poduri cu pantă redusă, separate de pante accentuate, frunţi sau taluzuri. Podurile au
lăţimi de la câţiva metri până la câteva sute de metri, iar taluzurile au înălţimi de 3-20 m. Cele
mai tipice trepte apar pe versanţii formaţi din strate de roci cu grad de gelivaţie diferit şi unde
stratele sunt aproape orizontale. Stratele mai puţin gelive constituie baza acumulării de materiale
dezagregate. Prin fragmentarea treptelor se ajunge la umeri desfăşuraţi în acelaşi plan.
Terasetele sunt trepte de dimensiuni reduse, situate pe versanţii alcătuiţi din roci moi.
Panta accentuată permite în timpul dezgheţului desprinderea de pachete de rocă şi dispunerea lor
etajată. Căderea pachetelor variază de la câţiva decimetri la câţiva metri.

57
 Potecile de vite sunt cărări înguste, discontinui care se desfăşoară perpendicular pe pantă.
Apar, mai ales, primăvara în urma dezgheţului prin alunecări reduse în stratul înierbat. Ele sunt
accentuate prin deplasarea turmelor de vite.
Terasetele şi ondulările de solifluxiune apar pe versanţii sub 15° înclinare, se desfăşoară
în planuri orizontale cu lungimea de câţiva zeci de metri şi lăţimea de 1-1,5 m. Podul este lipsit
de vegetaţie, are pietre împlântate într-un material nisipo-argilos, iar fruntea de 20-70 cm
înălţime este acoperită cu smocuri de iarbă. Ondulările se evidenţiază pe suprafeţe largi.
Curgerile de noroi şi alunecările (solifluxiunea) afectează solul şi pătura de alterare pe
mică adâncime. Ele se produc pe o rocă coerentă sau îngheţată în timpul dezgheţului.
Culoarele de avalanşe se formează pe versanţii cu înclinare mare, în urma producerii
repetate, pe aceleaşi trasee, a avalanşelor. Sunt lungi de mai multe sute de metri şi se termină în
partea superioară cu o formă semiconică, semipâlnia nivală. La baza culoarelor se formează un
con de materiale.
Semipâlniile nivale se dezvoltă în bazinetele de recepţie torenţiale care permit acumularea
unei mari cantităţi de zăpadă, ce poate uneori persista de la un an la altul. Pantele accentuate
favorizează desfăşurarea avalanşelor şi şiroirilor, ceea ce lărgeşte cavitatea.
Nişele nivale sunt micro-depresiuni generate de interferenţa mai multor agenţi şi procese, dar în care
nivaţia are rol principal. Esenţial este ca zăpada să se menţină un timp mai îndelungat pe anumite suprafeţe.
Acestea corespund unor cavităţi structurale
sau locuri adăpostite. Ele au forme semicirculare
sau ovale.
Potcoavele nivale mai sunt denumite morene
nivale, au formă semicirculară, de câţiva zeci de
metri lungime şi câţiva metri grosime şi lăţime.
Ele rezultă din acumularea de materiale
rostogolite peste zăpada îngheţată de la baza unor
versanţi abrupţi (fig. 66). Avalanşele pot
intensifica acumularea materialelor, care prin
unirea lor pot forma tăpşane sinuoase.
Gheţarii de grohotiş sunt acumulări masive
de gheaţă, zăpadă şi materiale dezagregate,
dispuse la baza versanţilor sau pe văi; au caracter Fig. 66. Formarea potcoavelor nivale – A;
secţiune printr-o potcoavă nivală – B
de glacis sau limbă şi ajung până la 1 km lungime a – potcoavă nivală; b – grohotiş la baza pantei; c
sau lăţime şi 50 m grosime. Ei se dezvoltă mai – zonă de desprindere a materialului dezagregat;
ales la baza abrupturilor pe care sunt frecvente d - lentilă de zăpadă; e – pietre care alunecă pe
avalanşe şi rostogoliri. zăpadă. (după Gh. Niculescu)
5.2.2. Formele de relief dezvoltate pe suprafeţe plane
Pe suprafeţele plane, ca urmare a unor procese ce afectează stratul de suprafaţă, iau naştere unele forme cu
aspect de figuri geometrice.
Solurile poligonale sunt crăpături
dispuse în pentagoane sau hexagoane,
umplute cu material grosier (fig. 67). Se
formează pe terenuri plane sau cu pantă până
la 7°. Pe terenurile în pantă aceste poligoane
sunt alungite, uneori apărând numai nişte
benzi paralele. Structurile poligonale tipice
apar în regiunile unde permafrostul este la
mică adâncime (Groenlanda, Siberia,
Spitzberg, Laponia) sau pe munţii înalţi. Fig. 67. Formarea solurilor poligonale

58
 (După Gr. Posea)

Solurile striate se dezvoltă pe pante mai mari de 8°, sunt un fel de poligoane deformate la
maximum. În formarea lor intervine şi gravitaţia prin curgere, alunecare, rostogolire. În secţiune
apare o alternanţă de materiale fine cu materialele grosiere.
Câmpurile de noroi sunt alternanţe de petice de noroi şi vegetaţie. Au formă rotundă sau ovală cu
diametru de cca. 1 m.
Cercurile de pietre sunt inele de
materiale cu elemente de dimensiuni
mari, înalte de câţiva zeci de cm, ce
înconjoară un spaţiu alcătuit din
materiale fine (fig. 68).
Câmpurile de pietre sau mările
de pietre, se întâlnesc pe suprafeţele cu
roci dure, macrogelive, cu înclinare
până la 10°. Gelifractele rămân pe loc
sau se deplasează extrem de puţin,
creând îngrămădiri care acoperă
complet roca de bază. Sunt frecvente în
regiunile montane înalte. Fig. 68. Cercuri de pietre în Insulele Spitzberg
(După H. Poser)
Pavajul nival se formează prin dispunerea gelifractelor de tipul lespezilor pe suprafaţa stratului de sol.
Cele mai tipice apar când suprafaţa totală a lespezilor este mai mică decât arealul regiunii pe care se dispun.
Movilele înierbate, numite marghile sau thufuri,
apar ca nişte moviliţe cu diametrul de cca. 1 m şi
înălţimea de până la 50 cm. Sunt formate din material
fin, sunt înierbate şi au rezultat în urma îngheţului
diferenţiat al apei în pătura de sol şi a unor procese
biochimice. Ele se dezvoltă de la câţiva decimetri până
la 1 m, în timp de cca. 3-5 ani, după care se sparg.
Hidrolacoliţii, numiţi şi pingo, au aspectul unor
movile mari ce depăşesc 15 m înălţime şi 50 m
diametru (fig. 69). Prin degradare, partea centrală se
prăbuşeşte şi ia naştere un pseudocrater adânc de
câţiva metri. Formarea lor este legată de o injecţie
provocată de apele subterane în spaţiul dintre
Fig. 69. Evoluţia unui pingo (După A. Pissart)
permafrost şi molisol.
Formele reziduale
În principal este vorba de distrugerea unor strate de roci dure prin dezagregare,
îndepărtarea majorităţii materialelor şi rămânerea în relief a unor ieşinduri de diferite forme:
custuri, creşte de cocoş, ţancuri, babe, vârfuri piramidale, ace, turnuri, blocuri oscilante, strungi
etc.
Structuri periglaciare
În regiunile periglaciare, sub raport structural se disting: - terenuri care se dezgheaţă
complet în sezonul cald; şi terenuri care păstrează în adâncime un orizont îngheţat permanent -
pergelisol. În timpul verii apare un strat dezgheţat numit molisol.
Pergelisolul sau permafrostul, după A.I. Popov (1956), se poate forma prin pătrunderea
gerului pe adâncime mare şi îngheţarea apei în toate spaţiile şi atunci se numeşte pergelisol

59
epigenetic. Pergelisolul se poate însă forme şi prin acumularea de depozite aluviale concomitent
cu îngheţarea lor, acesta se numeşte pergelisol singenetic.
Molisolul este un orizont superior supus îngheţului şi dezgheţului sezonier. Grosimea lui
variază de la câţiva decimetri la 6-7 m.
Penele de gheaţă sunt crăpături conice sau de altă formă, umplute cu gheaţă sau după
topirea acesteia cu materiale eterogene. Sunt larg răspândite în tundra siberiană, în Alaska, în
Groenlanda etc.
Curs 13
8.3. RELIEFUL REGIUNILOR ARIDE ŞI SEMIARIDE
Caracterul climatic al zonelor aride este legat de regimul precipitaţiilor, al temperaturii şi
al vântului, ce contribuie prin intermediul evaporaţiei la stabilirea unui regim hidric deficitar.
Precipitaţiile au o medie anuală de 200 mm, se întâlnesc însă uneori medii de 600-700
mm, dar evaporaţia potenţială puternică (în Sahara peste 4000 mm anual) menţine caracterul de
ariditate. De asemenea, regimul precipitaţiilor este foarte ne-uniform. S-au înregistrat perioade
în Sahara de 18 luni fără nici o picătură de ploaie, iar în Atacama sunt perioade de 10-20 ani fără
precipitaţii.
Temperatura aerului prezintă puternice oscilaţii de la zi la noapte, amplitudinile medii sunt
de peste 25° la umbră şi 40-50° la Soare, iar la nivelul solului temperaturile sunt cu 25-30° mai
mari decât în aer. Se ajunge la valori de 72° C în timpul zilei, ca noaptea temperatura să coboare
uneori chiar sub 0° C.
Vânturile măresc gradul de uscăciune şi au o acţiune morfogenetică. Ele spulberă
particulele fine pe care le depun în altă parte sub formă de loessuri şi dune nisipoase.
Absenţa vegetaţiei continui reprezintă alt caracter fundamental al zonelor aride. Ea se
întâlneşte numai în oaze sau în ueduri, când apare după averse mai prelungite. În unele regiuni,
vegetaţia apare doar 2-3 luni pe an, fiind formată din arbuşti xerofili şi smocuri de iarbă.
Absenţa solurilor este dictată de lipsa covorului vegetal, de şiroire şi de vânt care înlătură
materialele dezagregate. Ea este cauzată şi de acţiunea slabă a proceselor chimice şi biochimice.
Hidrografia în regiunile aride şi semiaride se caracterizează prin lipsa unei reţele
hidrografice organizate şi prin intermitenţa cursurilor de apă. Uedurile funcţionează numai în
timpul averselor violente, când pe ele se formează o undă de viitură foarte puternică. Apele se
infiltrează adesea în propriile aluviuni sau se pierd prin evaporaţie, înainte de a se vărsa într-un
lac interior. Această hidrografie fără un nivel de bază precis se numeşte areică. Apele care se
varsă într-un lac interior se numesc endoreice. Sunt şi ape care străbat regiunile aride şi care se
varsă în mare, dar ele îşi au izvoarele în zone foarte umede (Nilul).
8.3.1. Relieful de dezagregare şi alterare
Dezagregarea este principalul proces de distrugere şi de fărâmiţare al rocilor, fiind condiţionată
de amplitudinile termice diurne extrem de mari şi de variaţiile de umiditate dintre zi şi noapte.
Alterarea se petrece doar în prezenţa scurtelor perioade de umectare a rocilor, produsă de
rouă sau de rarele ploi. Aceasta duce la dizolvarea sau hidroliza mineralelor şi migrarea
produselor de alterare pe distanţe foarte mici. Elementele specifice rezultate în urma alterării
rocilor sunt: patina deşertică, eflorescenţele şi micro-lapiezurile.
8.3.2. Relieful creat de apele curgătoare
Deşi cantitatea precipitaţiilor este foarte scăzută, acţiunea lor morfogenetică este deosebit
de importantă. În timpul averselor, eroziunea, transportul şi acumularea materialelor modifică
relieful într-o măsură mai mare decât restul celorlalţi agenţi.
Relieful de eroziune

60
 Şiroirea este mai intensă la marginea deşerturilor şi în regiunile montane, pe versanţii
alcătuiţi mai ales din roci moi. Prin şiroire se creează o reţea deasă de ravene, despărţite de
interfluvii proeminente, ascuţite, numite bad-lands.
Uedurile sunt cursuri de apă cu bazinele de alimentare în zonele montane. Ele
funcţionează doar în timpul ploilor torenţiale, au albii puţin adâncite, ce debuşează în regiunile
joase ale deşertului. Uedurile îşi pierd apa, de obicei, prin infiltraţie şi evaporare.
Prin eroziunea laterală a mai multor ueduri se formează o câmpie de eroziune, acoperită cu
aluviuni, pe care divaghează apele. În aval de aceste câmpii de eroziune sunt formate conuri de
împrăştiere nisipoase, dune, braţe părăsite, uneori cu bălţi.
Relieful de acumulare este prezent în depresiunile endoreice unde se formează câmpii de
acumulare. Pe măsură ce uedul se depărtează de munte, el transportă materiale tot mai fine
inclusiv cele dizolvate, care sunt depuse în partea centrală, unde temporar se menţin lacuri, în
general sărate. Nisipurile se depun pe marginea cuvetelor (depresiunilor), creând condiţii pentru
formarea dunelor. Aceste depresiuni endoreice se numesc: sebkha sau şot în ţările arabe, playa,
bolsons, salina sau salar în America Latină, kewir, în Iran sau takâr în Asia Mică.
8.3.3. Relieful eolian
Vânturile din pustiuri acţionează cu o putere mărită asupra reliefului datorită aridităţii climatului
şi absenţei covorului vegetal. Procesele care au loc sunt cele de eroziune, transport şi acumulare.
Eroziunea vântului se manifestă prin deflaţie şi coraziune.
Deflaţia reprezintă procesul de spulberare a particulelor de rocă rezultate în urma
dezagregărilor. Ea decurge paralel cu coraziunea, aceasta constând în şlefuirea şi distrugerea
rocilor de către particulele de rocă antrenate de vânt.
Particulele de nisip, transportate de vânt, se
concentrează mai mult în stratul de aer de lângă
sol, determinând erodarea intensă a bazei
versanţilor cu formarea de nişe de eroziune,
ciuperci eoliene, colonade de piatră, pietre
oscilante (fig. 70). Spulberarea continuă a
particulelor fine de către vânt duce la formarea
pavajului de deflaţie, numit în Sahara reg, iar în
Australia - giber plains. Cele mai tipice sunt
acoperite de o pojghiţă superficială de oxizi de fier
Fig. 70. Forme de coraziune şi deflaţie; ciuperci
şi mangan. şi sfere eoliene. (După Gr. Posea şi alţii 1970)
În urma deflaţiei pe câmpiile piemontane şi pe platourile structurale se formează
suprafeţele pietroase, numite hamade în Sahara sau serir în deşertul Libiei. Aici se întâlnesc
pietre şlefuite pe 3 faţete numite dreikanter.
În deşerturile argiloase, sau în cele cu şisturi şi gresii nu prea dure, coraziunea şi deflaţia
sculptează nişte şanţuri alungite, uneori sinuoase, paralele, cu lungimi variate, largi până la 30-
40 cm şi adânci de câţiva metri, cunoscute sub numele de yardang-uri (fig. 71). În Deşertul
Gobi, Platoul Alashan, s-a format sub acţiunea vântului un relief de yardanguri cu dimensiuni ce
ajung la mai multe zeci de metri în adâncime şi lăţime.

Fig. 71. Yardanguri (După M. Derruau)

61
 Procesul de spulberare a particulelor fine cauzează în anumite areale formarea
depresiunilor de deflaţie. Acestea sunt forme negative, circulare sau ovale, cu dimensiuni de
câţiva zeci de metri sau de câteva sute de metri în diametru. Depresiunile ajung să aibă uneori
adâncimi mai mari de 100 m şi câteva sute de km în diametru (în China de Vest depresiunea
Turfan se găseşte la –154 m alt. abs. sau în deşertul Libiei depresiunea Kattar la –134 m).
În sectoarele de deşert, cu nisipuri parţial fixate de vegetaţie, se formează peisajul de
nisipuri celulare, care sunt un ansamblu de depresiuni despărţite de grinduri convexe de nisip.
Când vânturile bat predominant dintr-o singură direcţie se formează depresiuni de deflaţie sub
formă de semilună, numite nisipuri alveolare sau fuldji în pustiul Arabiei.
Acumularea eoliană formează un complex de diverse forme, de la cele elementare, ca
riduri şi movile mici, până la câmpii de nisip şi loess.
Ridurile sunt cu nişte valuri paralele, perpendiculare pe direcţia vântului, cu înălţimi de la
câţiva cm până la 1-2 m. Aceste riduri se formează la vânturi de intensitate mică. Vânturile
medii şi puternice duc la formarea de forme mai mari, de 10-30 m înălţime.
Dunele de nisip nu sunt specifice numai regiunilor de deşert, însă aici ele ocupă suprafeţe
foarte întinse. Ele pot apărea izolat sau în câmpuri de dune numite erg-uri.
Dunele sunt mobile sau fixate. Dintre cele mobile cele mai caracteristice sunt barkanele.
Ele au aspect de semilună şi cu versanţi asimetrici. Versantul convex, expus în direcţia vântului
dominant, este supus deflaţiei şi are pantă de 15-18°, iar versantul concav, adăpostit de vânt, este
mult mai înclinat (până la 35°). Înălţimile lor variază de la 1-5 m până cca. 40 m.
8.3.4. Glacisurile
În regiunile aride şi semiaride se întâlnesc suprafeţe slab înclinate (sub 5°) care fac
tranziţia între reliefurile montane înalte şi depresiunile endoreice. Acestea a fost denumite de
diverşi cercetători glacisuri şi pedimente. Glacisurile ar fi dezvoltate în roci moi, iar
pedimentele într-o rocă granulară, dură şi omogenă.
Abrupturile care le delimitează sunt de eroziune. Racordarea
glacisului cu panta abruptă
se face fie printr-un taluz de grohotiş, de
formă concavă, fie printr-o ruptură de
pantă netă, numită knick.
La ieşirea uedurilor din regiunea
montană, glacisul pătrunde în interiorul
muntelui sub forma unor golfuri conice.
Formarea glacisului se realizează
prin procese complexe. Dezagregarea şi
alterarea este mai intensă pe versanţii
abrupţi neprotejaţi de sol şi vegetaţie.
Înlăturarea sfărâmăturilor de rocă se
realizează prin scurgerea în pânză, şiroire, Fig. 72. Schiţa generală a unui glacis (După Gr. Posea şi
alţii 1970)
deflaţie şi eroziune chimică.

Curs 14
9. RELIEFUL MARIN

Terra este acoperită pe 70,8% din suprafaţă de mări şi oceane. În acest spaţiu scoarţa
prezintă un relief creat de acţiunea forţelor interne şi a apelor marine. Ansamblul acestor forme
este dispus în trepte morfotectonice, grupate în două domenii: litoral şi submarin.

62
 Domeniul litoral se manifestă în general până la 200 m adâncime, iar cel submarin sub
această adâncime.

9.1. RELIEFUL LITORAL

Domeniul litoral poate fi subdivizat în trei fâşii:
- cea cu terase şi fazele vechi
- litoralul propriu-zis
- platforma continentală.
9.1.1. Relieful litoral de abraziune
Prin acţiunea distructivă a valurilor, se creează ţărmuri de abraziune. Acţiunea maximă se
exercită asupra segmentului din preajma ţărmului. Aici se formează o nişă (firidă) de abraziune.
Rocile situate mai sus sunt supuse surpării. În zona valurilor se concentrează, astfel, blocuri de
roci care antrenate în mişcare cauzează distrugerea mai intensă a ţărmului. Surpările treptate duc
la formarea unui abrupt vertical sau aproape vertical numit faleză.
Falezele sunt vii, în cazul în care sunt în stadiu activ. Pe măsura retragerii falezei sub
acţiunea valurilor, la baza ei se formează o treaptă slab înclinată în direcţia mării care a primit
numele de platformă litorală sau platformă de abraziune (fig. 73). În evoluţia acestei
platforme, prin retragerea în continuare a falezei, datorită creşterii lăţimii platformei, valurile
traversează o fâşie tot mai largă cu adâncimi mici. Aceasta cauzează majorarea consumului
energiei valurilor prin frecare, rămânând mai puţină energie pentru abraziune. Treptat
abraziunea încetează definitiv, astfel că se formează aşa numita faleză moartă, când faleza este
separată de mare printr-o zonă ce nu permite accesul valurilor.

Fig. 73. Retragerea unui ţărm înalt prin acţiunea complexă a valurilor. a – acţiunea principală (presiune, izbire,
bombardare); b – surplombă la baza abruptului falezei; c – material prăbuşit şi acumulat la baza falezei.
(După Gr. Posea şi alţii 1970)
Mişcările tectonice de ridicare a uscatului sau coborâre a nivelului mării duc la
transformarea platformei litorale în terasă marină. Terasele marine pot fi: de abraziune, mixte şi
acumulative.
9.1.2. Relieful litoral de acumulare
Procesele acumulative se desfăşoară cu precădere în lungul ţărmurilor joase, formându-se
plaje, cordoane litorale, dune litorale etc.
Plaja reprezintă o fâşie de ţărm acoperită cu nisip, pietriş, fragmente de cochilii, particule
mai fine. Plaja se dezvoltă mai ales în lungul ţărmurilor joase, dar şi sub ţărmurile înalte, dar aici
este mai îngustă (fig. 74).
Plaja are trei sectoare:
• Plaja submersă (avant plaja) alcătuită din materiale fine, este situată sub nivelul minim
al mareei joase. Pe această plajă se formează riduri sub acţiunea valurilor paralele cu ţărmul -
numite ripple-marks.
• Plaja joasă este marcată de nivelul mediu maxim şi cel minim.

63
 • Plaja înaltă este segmentul din preajma uscatului care este acoperită de ape doar la
furtuni sau maree maximale. Plaja înaltă reprezintă un cordon litoral cu suprafaţă convexă sau în
trepte. În spatele acestui cordon în anumite condiţii se formează lagune.

Fig. 74. Profil schematic reprezentând diferitele sectoare ale plajei (După F. P. Shepard)
În sectoarele plajelor submerse, în urma spargerii valurilor, se formează cordoane
submerse paralele ce se întind pe distanţe de la câteva sute de metri, până la câţiva km şi lăţimi
de 1-4 m.
În regiunile joase ale litoralului,
crestate de golfuri, se formează bare
maritime sau bariere, cauzate de
transportul transversal al materialelor. Ele
pot atinge 15-30 m înălţime, din care 4-7
m la suprafaţa mării (fig. 75).
Când valurile ajung la ţărm sub un
unghi ascuţit, are loc un transport
longitudinal de materiale. Se formează
terase acumulative în golfuri, sau cordoane Fig. 75. Golfuri închise de bare litorale
(După W. M. Davis).
de tip săgeată, coasă etc.
Refracţia valurilor în zona
litorală din spatele unui obstacol,
cauzează acumularea depozitelor şi
apariţia unuia sau a două trei
cordoane cu aspect de săgeată, ce pot
uni ţărmul cu insula. Ele se numesc
tombolo (fig. 76).
Dunele litorale sunt acumulări
de nisip marin, mai ales pe plaja
înaltă, datorită acţiunii vântului.

Fig. 76. Tombolo dublu (După W. M. Davis).

Estuarele şi deltele
Acestea sunt zonele de vărsare ale fluviilor în mare. În multe cazuri ele sunt axate pe zone
de subsidenţă care au permis acumularea de mari cantităţi de materiale fine (În delta fluviului
Mississippi terţiarul şi cuaternarul au 10000 m grosime, iar în estuarul Amazonului numai
sedimentele pleistocene au 2000 m grosime.
Estuarele sunt guri de vărsare sub formă de pâlnie ale fluviilor ce debuşează în mări cu
flux şi reflux puternic. Estuarele deşi apar ca pâlnii de eroziune, ele sunt zone de sedimentare.

64
 Deltele sunt complexe de acumulare la gura de vărsare a unor fluvii. Trăsătura cea mai
importantă o reprezintă înaintarea uscatului în mare.
Apariţia deltei este legată de: un volum mare de materiale; lipsa sau slaba acţiune a
mareelor; adâncimea redusă a mării.
Construcţiile coraligene
În regiunile calde, între paralele de 30°, coralii, mai ales, realizează construcţii calcaroase.
Atolii sunt construcţii coraligene, cu aspect inelar, cu diametru ce poate depăşi 60 km şi
înconjură o lagună cu adâncimi de 30-100 m.
Recifele barieră sunt construcţii coraligene, ce închid în interiorul lor una sau mai multe
insule.
9.1.4. Tipurile de ţărmuri
Procesele de acumulare şi abraziune au tendinţa de a rectifica linia ţărmului. Specificul
acestei acţiuni depinde de structura geologică, de relieful zonei litorale, de acţiunea valurilor,
mareelor şi curenţilor şi de nivelul Oceanului Planetar. Linia actuală a ţărmului s-a format în
urma transgresiunii postglaciare în sectoarele joase ale zonei litorale. Aceste ţărmuri se numesc
ţărmuri de submersiune.
Dintre acestea evidenţiem:
- Ţărm cu fiorduri care s-a format prin inundarea văilor glaciare din regiunile litorale. Aşa
este ţărmul din NV Norvegiei, coasta Noii Zeelande, ţărmul Peninsulei Alaska, a Insulei Novaia
Zemlea, sau a Ţării de Foc.
- Ţărm de tip finlandez (cu skjars) care s-a format în urma inundării câmpiilor joase
glaciare. Skjars sunt insule stâncoase care reprezintă “roches moutonées” inundate sau
drumlinuri sau formaţiuni ale morenei terminale. Exemplu: Golful Finic, NE SUA.
- Ţărm de tip rias care s-a format prin inundarea segmentelor inferioare ale văilor râurilor
din regiuni muntoase. Exemplu: Pen. Bretagne, N. Spaniei, Istria. Aceste ţărmuri prezintă
golfuri ramificate, cu multe sinuozităţi.
- Ţărm de tip dalmatic, reprezintă o succesiune de golfuri, canale, peninsule şi insule
dispuse paralel cu linia ţărmului. Coasta Dalmatică, Golful Californiei şi Columbia Britanică din
V. Americii de Nord sunt ţărmuri ale unor regiuni cutate, în care direcţia cutelor este paralelă cu
ţărmul.
- Ţărm cu limane, format prin inundarea sectoarelor inferioare ale văilor din câmpii
litorale joase. Lipsa mareelor duc la izolarea lor prin cordoane litorale şi transformarea în lacuri,
limane - Limanul Nistrului.
- Ţărm tectonic format prin inundarea depresiunilor tectonice dispuse perpendicular pe
linia ţărmului. Culmile sub formă de horst reprezintă promontorii şi peninsule. Aşa este litoralul
elen al Mării Egee
O altă categorie genetică de ţărmuri este cea a ţărmurilor de emersiune. Aceste ţărmuri
se dezvoltă în condiţiile unor mişcări tectonice slab pozitive sau de colmatare a zonei litorale, ce
duce la înaintarea treptată a uscatului. În această categorie sunt incluse ţărmurile cu: mangrove,
watt, marsche, lagune, delte, cordoane litorale etc.
- Ţărmurile cu mangrove se formează în regiunile litorale ale zonelor tropicale şi
subtropicale, cu formaţiuni de arbori şi arbuşti sempervirescenţi, adaptaţi la condiţiile de flux şi
reflux şi intense acumulări de mâluri.
- Ţărmurile cu watt se formează în regiunile puţin adânci ale mării, cu maree nu prea
mari, cum sunt cele din sudul Mării Nordului şi al Mării Baltice. Viteza mai mare a fluxului, faţă
de reflux, face ca o parte din materialul adus în timpul fluxului să se sedimenteze în zona
ţărmului. Se formează acumulări litorale (insule, bancuri, cordoane) care au primit numele de
watt. La reflux acestea se integrează uscatului. Treptat, acumulările duc la ridicarea suprafeţei
acestor terenuri. Ele sunt inundate doar la maree foarte puternice. Pe suprafaţa nou formată se

65
instalează vegetaţia şi încep să se formeze soluri. Aceste sectoare de ţărm au fost numite
marsche.
- Ţărmurile cu delte se formează prin acumularea sedimentelor aluviale la gura râurilor ce
se varsă în bazine fără maree sau cu maree mici, iar curenţii litorali nu reuşesc să îndepărteze
volumul mare de materiale duse de râuri. Unde mareele sunt puternice la gura râurilor se
formează estuare.

9.2. RELIEFUL SUBMARIN

Relieful submarin este format sub influenţa factorilor tectonici, a vulcanismului, a
gravitaţiei, a curenţilor submarini şi a sedimentării.
Platforma continentală sau şelful este o zonă dispusă în prelungirea continentelor care
ajunge până la cca. 200 m adâncime, uneori până la 500 m.
Taluzul continental face racordul între şelf şi regiunile adânci ale oceanelor şi mărilor. El
se desfăşoară între 200-3000 m adâncime. Taluzul are o pantă medie de cca. 4°, cu variaţii între
1 şi 20°.
Platoul oceanic se extinde între 3000 şi 6000 m adâncime. Prezintă un relief de bazine
despărţite de lanţuri muntoase (dorsale).
Gropile abisale ocupă suprafeţe restrânse, având adâncimi de 6000-11000 m. Sunt situate
la marginile oceanelor în apropierea marilor înălţimi ale Globului.

9.3. INSULELE
Insulele reprezintă teritorii ale uscatului de dimensiuni variate, care sunt înconjurate de
apele mării. Se deosebesc mai multe tipuri de insule:
• insule de platformă continentală, cu contur foarte sinuos, rezultate în urma ridicării
postglaciare a nivelului mării (Marea Britanie);
• insule horsturi (Sardinia) al cărei contur este dat de linii de falie;
• insule tectonice de mari dimensiuni, individualizate din epoci vechi prin fragmentarea
unor continente (Madagascar, Australia);
• insule vulcanice;
• ghirlande de insule rezultate prin fracturări sau vulcanism;
• insule coraligene.

10. RELIEFUL CREAT DE ACTIVITATEA UMANĂ .

RELIEFUL ANTROPIC

Societatea umană intervine în formarea şi evoluţia reliefului prin acţiune directă şi

indirectă.
• Acţiunea directă se referă la formele de excavaţie sau la construcţie, tunele, canale,
terasamente, halde etc.
• Acţiunea indirectă se manifestă prin deranjarea echilibrelor dinamice stabilite în natură,
respectiv prin distrugerea cuverturii vegetale, a solului şi a scoarţei de alterare. Prin aceasta,
procesele reliefogene condiţionate de factorii externi sunt mult amplificate. Această eroziune a
fost denumită eroziune accelerată sau antropică.

66