RELIEFUL CREAT DE AGENŢII EXTERNI

(MORFOSCULPTURA)
9.1. Legile generale ale eroziunii

Forţele sau factorii care execută erodarea suprafeţei scoarţei terestre se numesc de obicei agenţi, iar
mecanismele prin care are loc distrugerea şi îndepărtarea rocilor se numesc procese (nu întotdeauna se face însă o
deosebire netă între agenţi şi procese). Procesele prin care se produce distrugerea rocilor de la suprafaţa scoarţei
sunt: fizice, chimice şi de transport. Din punct de vedere al morfogenezei ele pot fi clasificate în două categorii
principale: (i) procese premergătoare eroziunii şi (ii) procese erozive. Totalitatea acţiunilor proceselor care se
desfăşoară la suprafaţa scoarţei poartă numele general de denudare. Aceasta poate fi divizată în meteorizaţie
(dezagregare, alterare, dizolvare), eroziune (eroziunea este procesul de bază exercitat de către agenţii externi şi
poartă denumiri diferite în funcţie de aceştia: eroziune normală - a apelor curgătoare; abraziune - eroziunea apei
marine şi lacustre; exaraţie - eroziunea glaciară; coraziune - eroziunea vântului etc.), transport (care se realizează
în două moduri: gravitaţional - prăbuşiri, rostogoliri, alunecări şi prin intermediul unui agent - apa de ploaie, apele
curgătoare permanente, gheţarii, zăpada, vântul, apa mării prin valuri curenţi şi maree) şi acumulare (care nu este
în fapt o acţiune, ci încetarea unei acţiuni, însă poate fi considerată un proces morfogenetic deoarece construieşte
forme de relief; acumulările se clasifică după agentul care le-a depus: aluviuni - râuri, morene - gheţari, depuneri
eoliene, depuneri torenţiale-proluvii, sedimente marine şi lacustre, acumulări gravitaţionale, depuneri de
precipitare).
Toate aceste procese ce compun denudarea nu acţionează delimitat ci îmbinat. În cele mai multe cazuri este
greu de precizat cât ţine procesul pregătirilor şi unde începe eroziunea. Forme de relief propriu-zise creează numai
eroziunea (prin sculptarea acestora) şi acumularea (prin construirea lor). De aici şi cele două mari categorii de
forme generate de procesele exogene: forme de eroziune şi forme de acumulare.
Agenţii principali sunt acele forţe care, prin intermediul unui mediu lichid, gazos sau solid, atacă suprafaţa
scoarţei şi creează relief. Ei execută, în mare, trei feluri de procese complexe: eroziune, transport şi acumulare.
Aceşti agenţi sunt: apa de ploaie, râurile, apa mării, gheţarii şi zăpada, aerul (vântul), organismele, omul,
gravitaţia (agent fără mediu).
Acţiunea proceselor externe, de creare a reliefurilor, se desfăşoară în spaţiu şi timp. Asocierea spaţială a
proceselor, sub aspectul intensităţii lor, este dictată de climă, de etajele de relief, de unităţile structurale şi
litologice. La rândul lor, agenţii morfogenetici au şi ei legile lor, proprii, după care îşi desfăşoară acţiunea de
modelare şi din care rezultă forme de relief de asemenea proprii; acţiunea lor suferă însă modificări, de intensitate,
uneori chiar calitative, tot în funcţie de climă, de etajele topografice, de rocă şi structură.
A) Legea zonalităţii climatice - clima determină anumite combinaţii ale agenţilor morfogenetici pe zone,
influenţează intensitatea proceselor fizice sau chimice, precum şi formarea diferitelor asociaţii de vegetaţie şi soluri
ca pături intermediare în procesul de modelare a reliefului. Principalele zone climatice sunt: (i) zona aridă - se
caracterizează prin lipsa generală a apei şi vegetaţiei, prin oscilaţii mari de temperatură între zi şi noapte.
Morfogeneza este dictată de către dezagregarea fizică, de vânt şi, foarte rar, intervin apele extrem de torenţiale
provenite din ploi; (ii) zona glaciară este aceea în care temperaturile dominante sunt sub 0°C. Acţiunea principală
este dezagregarea prin îngheţ (şi dezgheţ), precum şi acţiunea gheţii. La acestea se adaugă şi acţiunea vântului, a
zăpezii şi chiar a torenţilor proveniţi din topirea gheţii în timpul verii; (iii) zona caldă şi umedă, unde acţiunea
morfogenetică principală este reprezentată de către descompunerea chimică şi transportul materialelor în soluţie.
Torenţii şi râurile au o acţiune mecanică redusă din cauza subsolului foarte permeabil (laterite). Procesul
morfogenetic, prin descompunere, este completat şi de alunecări şi tasări, impuse de golurile lăsate prin migrarea
materiei dizolvate; (iv) zona temperată în care rolul principal îl joacă apele curgătoare, care, prin mecanismul
adâncirii văilor, declanşează procese de versant: prăbuşiri, alunecări, torenţi noroioşi, solifluxiuni. O parte din
materialele transportate provin din dezagregări şi, de aceea, râurile temperate au albii cu pat de pietriş. În afară de
aceste zone mari mai pot fi deosebite şi câteva zone de tranziţie: zona periglaciară, a stepelor, mediteraneeană, a
savanelor.
 2
B) Legea etajării - elementul esenţial, care dictează etajarea, este înălţimea reliefului. Astfel, de la altitudini
mari spre cele mai mici, se pot deosebi următoarele etaje morfoclimatice: etajul glaciar (caracteristic pentru toate
masivele care depăşesc limita zăpezilor permanente - aproximativ 5 000 m la ecuator, 3 000 în zona temperată şi 0
m la cercul polar), etajul periglaciar (se întinde obişnuit mai sus de limita pădurii) şi etajul temperat care se
extinde numai în munţii zonelor temperate şi calde.
C) Legea eroziunii diferenţiale - unele strate accelerează efectul eroziunii (roci cu o rezistenţă mai redusă la
eroziune), altele îl întârzie (roci dure); de asemenea, direcţia discontinuităţilor dintre strate (orizontale,
monoclinale, ondulate, cutate etc.) accelerează eroziunea unor procese sau agenţi în sensul specific fiecărei
structuri; are loc o eroziune diferenţială.
D) Legea echilibrului - conform căreia orice formă pozitivă sau negativă a suprafeţei terestre este supusă
modelării destructive sau constructive, până la uniformizarea totală a terenului.
E) Legea nivelului de bază - toate procesele de eroziune şi transport se desfăşoară până la anumite nivele, de
unde începe acumularea. Aceste nivele, cu caracter limitativ pentru eroziune, pot corespunde liniei de ţărm a
Oceanului Planetar (nivel de bază general), pot fi regionale în cazul unor bazine endoreice (M. Caspică, Lacul
Aral etc.) sau locale (un prag de roci dure din albia unui râu, un baraj etc.).

9.2.Procese premergătoare eroziunii - meteorizaţia

Meteorizarea ca proces morfogenetic reprezintã rãspunsul ireversibil al rocilor şi mineralelor la contactul cu

atmosfera, hidrosfera şi biosfera, rãspuns concretizat prin distrugerea unor caracteristici fizico-chimice ale rocilor
in situ şi formarea unor depozite cu proprietãţi noi, precum şi a unei morfologii distincte.
Se disting trei forme principale ale acestui fenomen şi anume:
-meteorizarea mecanicã (dezagregarea sau meteorizarea fizicã);
-meteorizarea chimicã (alterarea chimicã);
-biometeorizarea (alterarea prin acţiunea organismelor).
În final toate acestea conduc sau determinã tendinţe de transformare a rocilor şi mineralelor care ating
anumiţi parametri (grosime, grad de transformare faţã de rocile iniţiale, texturã şi altele, funcţie de condiţiile de
mediu) în "scut" de protecţie a rocilor in situ faţã de acţiunea agenţilor exogeni. Totodatã, prin "degajare" şi
acumulare de depozite, se creazã morfologii specifice.

9. 2. 1. Meteorizarea mecanicã sau fizicã (dezagregarea)

Dezagregarea reprezintã procesul de distrugere şi fãrâmiţare a rocilor in situ, fãrã a afecta structura
mineralogicã sau chimicã a acestora, La modalitãţile în care intervine în desfãşurarea procesului distrugerii, se pot
distinge urmãtoarele tipuri principale de dezagregare:
-datoritã schimbãrii de fazã,
-datoritã hidratãrii şi altor reacţii chimice,
-datoritã stressului termic,
-datoritã descãrcãrii de sarcinã geologicã (presiune geologicã),
-datoritã stressului biotic,
-datoritã stressului antropic.

9.2.1.1. Dezagregarea datoritã schimbãrilor de fazã

a) Dezagregarea prin îngheţ

Este fenomenul de distrugere şi mãcinare a rocii datoritã îngheţului apei libere din porii şi din fisurile rocilor.
În consecinţã, prin repetarea fenomenului se ajunge la desfacerea de fragmente de rocã prin îngheţarea apei.
Se spune, de obicei, cã procesul se datoreazã îngheţ-dezgheţului, dar faza activã este de fapt îngheţul, iar el
este caracteristic regiunilor cu climat rece, respectiv regiunile situate dincolo de izoterma anualã de 0 oC. Pentru
denumirea acestui proces de dezagregare s-au propus de-a lungul timpului mai mulţi termeni, dintre aceştia o largã
circulaţie cãpãtând-o termenul de gelifracţie care defineşte fragmentarea rocii prin îngheţ.

9.2.2.1. Expresia morfoclimaticã a meteorizãrii chimice

 3
Fenomenul este controlat de nivelul de solubilitate (valoarea de saturare a soluţiei), viteza de solubilitate şi
rata flotãrii soluţiilor.
- În regiunile aride, cantitatea redusã de apã disponibilã pentru alterare face ca apa sã se întoarcã spre
suprafaţã prin capilaritate, însoţitã de evaporaţie şi sãrãcire în materie organicã, coborând foarte mult rata alterãrii
chimice.
- În climatul umed, dar cu un bun drenaj al terenurilor, cu o vegetaţie abundentã, adâncimea alterãrii creşte,
la câteva zeci de metri (30-40) iar procesul se desfãşoarã cel mai frecvent pânã la formarea de kaolinit.
- În climatul rece, temperaturile foarte scãzute reduc considerabil posibilitãţile de alterare.

9.3. Scoarţa de meteorizare

Procesele chimice asociate cu dezagregarea fizică a rocii in situ se combină pentru a produce o manta de
meteorizare care, dacă este diferenţiat în orizonturi identificabile, constituie un profil de meteorizare. Interfaţa
între materialul meteorizat şi roca nemeteorizată este cunoscut sub numele de front de meteorizare. Adâncimile
meteorizării pot depăşi 100 m şi în mod excepţional pot atinge 300 m. Profile de meteorizare adânci sunt larg
răspândite în zona umedă intertropicală unde temperaturile mari şi precipitaţiile abundente crează condiţii în care
potenţialul pentru meteorizare chimică este mare. Caracteristicile fizice ale profilelor meteorizate depind de tipul de
rocă şi de proprietăţile ei structurale şi mineralogice, precum şi de intensitatea şi natura proceselor de meteorizare
chimică.
Grosimea scoarţei de meteorizare variază în funcţie de condiţiile climatice la nivel regional şi planetar, iar
local, în funcţie de situaţia topografică şi de drenaj. Ea exprimă în ultimă instanţă o relaţie de bilanţ între adâncirea
la care se realizează echilibru între rata de meteorizare şi rata de transport. În profilul general, de la poli spre
ecuator, arată că în zona tundrei, grosimile scoarţei de meteorizare sunt foarte mici (sub 5 m), în medie 1 - 3 m şi
sunt doar gelifracte; în regiunea temperată baza ei coboară, în medie, la cca 10 m; în zonele de semi-deşert şi
deşert este (cu puţine excepţii) sub 1 m, pentru ca în zona pădurilor tropicale să fie în medie 30 - 40 m şi uneori
peste 100 m (fig 9.5 ).
Duricrustele sunt strate dure formate în scoarţa de meteorizare sau la suprafaţa acesteia ca o consecinţă a
acumulării de anumite componente prin înlocuirea sau cimentarea rocii preexistente. Cele mai importante
componente în formarea duricrustelor sunt oxizii şi hidroxizii de fier (fericrete) şi aluminiu (alcrete) (împreună se
numesc laterite), silice (silcrete), carbonat de calciu (calcrete) şi gips (gipscrete). Aceste cruste dure se formează,
de regulă, în climatele tropicale, subtropicale sau temperate.
Duricrustele sunt importante nu numai prin originea lor, ci şi prin rolul în formarea şi evoluţia unor forme de
relief. Ele pot atinge grosimi de peste 50 m, deşi cele de 1 – 10 m sunt cele mai obişnuite.

9.5. Procesele de versant şi morfologia indusă de acestea

Peste 95% din suprafaţa uscatului o reprezintă forma de relief cunoscută sub denumirea de versant. Un
versant reprezintă o suprafaţă cu o înclinare > 2 – 3 o şi care face racordul între interfluvii sau creste şi liniile de
drenaj adiacente. Unitatea de bază a unui versant este faţeta sau segmentul, o suprafaţă cu înclinare uniformă. În
acest fel, un versant este format dintr-o multitudine de faţete separate prin discontinuităţi sau rupturi, convexe sau
concave.

9.5.1. Deplasările gravitaţionale (mişcările în masă)

Sunt mişcările materialelor scoarţei de meteorizare de la partea superioară a versantului spre partea
inferioară, sub influenţa forţei de gravitaţie fără influenţa apei, aerului sau gheţii. Mişcarea materialelor la
suprafaţa uscatului joacă,un rol important în apariţia formelor şi evoluţia generală a reliefului. Meteorizarea în loc
nu creează forme de relief la o Procesul prin care depozitele de meteorizare sunt îndepărtate din locul formare se
numeşte denudaţie.
Raportul între cantitatea de materiale deplasate (denudaţie) şi a celor formate în loc prin meteorizare se
numeşte bilanţ morfogenetic sau bilanţ denudaţional (cf. Jahn, 1954).
Mişcarea materialelor se face sub impulsul gravitaţiei. Ea se realizează în două moduri principale: a) prin
intermediul unui agent transportator; b) prin autodeplasare. Mişcarea prin intermediul unui agent se numeşte
transport şi este efectuată, în mod obişnuit, de către râuri, gheţari, apa mării, vânt. Autodeplasarea se mai numeşte
 4
şi deplasarea în masă. Mobilul general al deplasărilor îl constituie gravitaţia. Aceasta însă nu se poate manifesta,
decât foarte rar, pe verticala locului, ci numai indirect pe direcţia unghiului local de pantă.

9.5.1.2. Deplasările provocate de distrugerea suportului sau a unităţii

A) Rostogolirile reprezintă cele mai simple procese gravitaţionale care se realizează prin antrenarea pe pante
a unor fragmente de roci de dimensiuni variate ca urmare a distrugerii unităţii masei. Ca rezultat al acestui proces
sunt trenele şi conurile de grohotiş, râurilor de pietre şi gheţarii de pietre.
B) Surpările (prăbuşirile) sunt procese gravitaţionale care se produc în lungul unor abrupturi sau versanţi cu
pante mai mari de 40-50°, cu energie şi constituţie diferită, ca urmare a distrugerii sau slăbirii suportului unor mase
de roci. Distrugerea suportului unor depozite se poate datora mai multor cauze, între care: eroziunea laterală,
creşterile şi descreşterile repetate de nivel etc.
C) Sufoziunea se datorează circulaţiei apelor subterane şi contribuie la formarea unor surpări sau prăbuşiri.
Condiţiile procesului sufozional sunt: existenţa unor roci poroase, permeabile (depozite loessoide, nisipuri
argiloase etc.); existenţa unui climat cu alternanţe de perioade umede şi secetoase care să favorizeze un drenaj
subteran discontinuu ş.a. Existenţa unor procese hidrochimice şi chimice care au loc pe verticală poate avea ca
efect apariţia la suprafaţă a unor pâlnii de sufoziune, când grosimea depozitelor depăşeşte 2 m, şi mici hornuri
când depozitele afectate sunt mai subţiri.
D) Tasările sunt lăsări lente, de mică amploare, ale suprafeţei unor terenuri datorită comprimărilor impuse de
propria greutate a rocilor sau de către alte suprasarcini. Rocile care favorizează procesul de tasare sunt cele
friabile, poroase, afânate (loessurile, nisipurile, argilele, marnele nisipoase, depozite aluviale şi deluviale
E) Creep-ul este o mişcare foarte lentă (cu o rată anuală de 2 - 5 cm), dar continuă, de rearanjare a
particulelor componente ale scoarţei de alterare. Această deplasare se generalizează pe toată suprafaţa versantului
cu pantă mai mare de 3 - 5 grade. Creep-ul este adesea un precursor al mişcărilor de alunecare. După viteza
mişcării şi tipul de material deplasat se disting următoarele tipuri de tranziţie:
- creep de sol (soil creep), o deplasare lentă în josul pantei a părţii superioare a solului pe o grosime de 70 -
80 cm. Terasetele de câţiva centimetri înălţime şi care se desfăşoară paralel cu versantul sunt formate de creep-ul
de sol.
- rock creep, mişcare lentă piatră pe piatră. Caracterizează materialele lipsite de coezivitate în care are loc o
rearanjare a particulelor. Se includ aici şi pietrele glisante.

- talus creep, proces de rearanjare a materialelor ce alcătuiesc taluzurile de grohotiş. Aceste forme de relief se
întâlnesc cel mai adesea în regiunile reci unde alternarea contractării şi dilatării consecutive, a îngheţ-dezgheţului
determină deplasarea pe pantă a grohotişului.
- încovoierea de strate (deraziune) este un tip special de creep, care apare datorită solicitării gravitaţionale
asupra capetelor de strate conform cu înclinarea versanţilor
9.5.1.3. Deplasările umede

În această categorie sunt incluse curgerile (nisipoase şi noroioase), solifluxiunile şi alunecările de teren.
A) Curgerile apar atunci când materialele sunt suprasaturate cu apă şi se depăşeşte limita superioară a
plasticităţii şi încep să curgă. Curgerile noroioase (denumite şi torenţi noroioşi) apar în următoarele condiţii:
existenţa rocilor argiloase sau marnoase dispuse la suprafaţă; umezeală abundentă timp de mai multe zile pentru a
se realiza îmbibarea la maxim a rocii; despăduriri şi păşunat intensiv şi bazine torenţiale prealabile, care să
canalizeze umezeala către linia talvegului. Aceşti torenţi noroioşi (denumiţi şi lahari) în care cenuşa poate ocupa
până la 80% din volumul total al curgerilor se produc în timpul erupţiilor datorită expulzării în exterior a apelor
cantonate în crater, iar după erupţii una dintre cauze o poate constitui precipitaţiile locale torenţiale datorate
 5
vaporilor emanaţi în cantităţi foarte mari. Spre deosebire de argilă - care se înmoaie la maximum, dând o masă
noroioasă unitară - la curgerile nisipoase avem de a face cu o infinitate de curgeri individuale de particule fine,
învăluite în "picături" de apă.
B) Solifluxiunea se înscrie ca proces de tranziţie între procesele de curgere şi cele de alunecare, însă apare în
condiţiile regimului de îngheţ continuu. Este un proces de mişcare lentă a solului în care alunecarea se combină cu
curgerea pe un substrat îngheţat. În condiţiile climatului temperat se foloseşte termenul de pseudosolifluxiune,
deoarece mişcarea nu se face pe un substrat îngheţat ci pe unul îmbibat cu apă
C) Alunecările de teren constituie cele mai importante şi spectaculoase procese de mişcare în masă,. Numele
se referă atât la proces cât şi la formă. Alunecările sunt despinderi de pe versant de materiale care se deplasează de-
a lungul unei suprafeţe planare. Masa de alunecare este nedeformată sau se deformează uşor în timpul deplasării.
Coborârea materialului din partea superioară spre partea inferioară se face în lungul unui plan de alunecare. Astfel,
alunecările pot fi :

- alunecările de translaţie se produc când planul de alunecare este paralel cu versantul şi aproape de
suprafaţă. Sunt alunecări de mică adâncime cu rate de deplasare a deluviilor de la mm/sec până la câţiva m/sec.
- alunecările rotaţionale se produc când planul de alunecare este concav. Aceste alunecări sunt mai adânci,
comparativ cu lungimea lor, materialul fragmentat rămâne aproximativ intact, sub forma unor felii sau blocuri.
Elemntele morfologice de identificare sunt : zona de desprindere sau obârşia alunecării ; corpul
alunecării,pciorul şi baza alunecării.
Zona de desprindere este situată la partea superioară a alunecării,şi se caracterizează prin existenţa unui
abrupt, cornişă sau râpă de desprindere din care se alimentează cu materiale deluviul de alunecare. Înălţimea şi
forma acestui abrupt depinde de constituţia petrografică, de structură şi de factorii activi care generează alunecările.
Pentru condiţiile din ţara noastră, înălţimea acestor abrupturi variază de la 1-2 m până la 15-20 m şi în mod
excepţional 20-25 m. Frecvenţa cea mai mare o au cele cu energie de 5 – 10 m. După morfodinamica lor aceste
forme pot fi : active, în curs de stabilizare şi stabilizate sau inactive (fixate prin vegetaţie forestieră ori prin lucrări
tehnice).
Corpul alunecării este format din suprafaţa de alunecare şi masa alunecată (deluviul). Este delimitat în
partea inferioară de patul, planul sau oglinda de alunecare. Planul de alunecare poate avea formă concavă, cu
înclinare constantă, neuniformă sau discontinuă.Grosimea deluviului de alunecare oscilează de la 0,5 – 1 m până la
30 – 40 m.
Baza alunecării este partea terminală a masei deluviale. Ea poate să corespundă cu baza versantului, poate
rămâne mai sus decât aceasta ,ori poat coborî sub nivelul acumulărilor aluviale sau coluviale din lunci şi
depresiuni.
Piciorul alunecării este locul din partea inferioară a versantului unde talpa de alunecare intersectează
suprafaţa iniţială, nederanjată. El poate corespunde cu baza alunecării sau poate fi diferit de aceasta atunci când
masa deluvială a coborât mai jos.

În următoarele secţiuni ale cursului vom defini distinct procesele erozionale în domeniul versantului şi
anume: pluviodenudarea, eroziunea în suprafaţă şi eroziunea liniară.

9.5.2.1 Pluviodenudaţia

Modelarea suprafeţei terenului prin acţiunea ploii stă sub incidenţa mărimii picăturilor şi vitezei de cădere a
acestora care, reunite, compun agresivitatea ploilor. Pluviodenudaţia (eroziunea prin picături de ploaie, eroziune
prin împroşcare) include două tipuri de mişcări: acţiunea de izbire – împroşcare (splash) şi spălare (wash).
Pluviodenudarea este determinată de rezistenţa solului şi de cantitatea, intensitatea şi durata ploilor
Când solul este acoperit cu vegetaţie în proporţie de cel puţin 50%, transportul prin împroşcare este practic
neglijabil. Iată de ce efectul cel mai mare al pluviodenudaţiei este propriu regiunilor semiaride, aride şi chiar
temperat-continentale, unde, deşi ploile sunt rare, caracterul fiind torenţial, iar solul dezgolit, acesta este pregătit
pentru denudare. De asemenea, regiunile defrişate, arate, pajiştile din regiunile umede sunt puternic erodate în
timpul averselor de ploaie. Pe aceeaşi suprafaţă, două ploi pot avea consecinţe deosebite, deci ele se pot diferenţia
sub aspectul agresivităţii erozionale.
 6

9.5.2.2. Eroziunea în suprafaţă (areolară, peliculară, laminară).

Acest tip de eroziune este îndeplinită de scurgerea neconcentrată, exercitată pelicular pe întreaga suprafaţă
a versantului. În urma căderii unor cantităţi suficiente de ploi, capacitatea de infiltrare în sol scade şi astfel apa se
acumulează prin alăturarea curenţilor bidimensionali şi şuvoaielor care se prind într-o singură peliculă
Deoarece grosimea stratului pelicular este zero la creastă (fig. 9.18) şi creşte în josul versantului, se
conturează în virtutea acestui unic control, existenţa unei benzi fără eroziune. Ea începe în vecinătatea crestei şi se
continuă până unde adâncimea stratului de scurgere şi panta înregistrează valori suficiente pentru a învinge
rezistenţa substratului la forţa exercitată.Când apa înlătură solul proaspăt arat pe lăţimi de 1-3 m se foloseşte
termenul de eroziune de hardpan.
Acţiunea mecanică de izbire, dislocare şi împrăştiere a particulelor de sol de către picăturile de ploaie este
indisolubil legată de deplasarea acestora pe pantă, adică de procesul de spălare.Consecinţele sale pot fi observate
prin apariţia unor pete de culoare deschisă (gălbui – albicioasă) răspândite pe fondul general, mai închis, al
solului.
9.5.2.3. Eroziunea prin curenţi concentraţi (liniară)

Trecerea de la eroziunea areolară la cea de adâncime (liniară) se face destul de uşor; unele din şiroirile mici,
distribuite oarecum uniform pe suprafaţa versantului, pot progresa, conturându-se următoarele forme de eroziune în
adâncime: rigole, făgaşe, ogaşe, ravene. Această categorie de forme sunt cunoscute sub numele de formaţiuni
torenţiale sau organisme torenţiale .
Primele şi cele mai simple forme de eroziune liniară sunt rigolele şi făgaşele - nişte şănţuleţe paralele, de
cele mai multe ori în formă de V, puţin sinuoase sau ramificate, cu lărgimi şi adâncimi de ordinul zecilor de
centimetri, cu lungimi ce pot atinge zeci de metri, adesea cu multe discontinuităţi.
După adâncimea pe care o au se deosebesc făgaşe mici (10 - 30 cm) asociate mai frecvente eroziunii areolare
şi făgaşe mari (30 - 50 cm) cu evidente trăsături proprii scurgerii concentrate şi eroziunii în adâncime.
Ogaşele sunt forme cu aspect de şanţuri create de scurgeri viguroase, dar de scurtă durată pe versanţi. Ele
sunt paralele cu panta, au lungimi variabile, în raport şi cu dimensiunile versanţilor sau cu anumite atenuări de
pantă şi au adâncimi de până la 2 m
Ravenele (râpile torenţiale) reprezintă forme mai dezvoltate produse de eroziunea liniară, care în mod
convenţional depăşesc 2 m adâncime, ajungând la câteva zeci de metri. Scurgerea în suprafaţă şi liniară este cauza
principală pentru procese de eroziune a ravenelor, şi anume: iniţierea ravenei şi adâncirea ei prin eroziune liniară;
subminarea malurilor ravenei de către scurgerea de pe fundul ravenei; avansarea vârfului ravenei datorită eroziunii
regresive a “saltului hidraulic” în zona pragului de obârşie. Iniţierea ravenelor se face prin faza de rigole (rill-uri)
Eementele componente ale unei ravene (fig. 9.13), astfel: - vârful sau obârşia ravenei care, de cele mai multe ori se
prezintă sub forma unui abrupt numit râpă de obârşie (headcut), cu adâncimi ce pot depăşi 20 m în terenuri de
loess La o ravenă, de regulă, se disting mai multe vârfuri, vârful principal fiind considerat cel care primeşte cel mai
mare debit; - muchia ravenei este linia care descrie conturul ravenei şi face contactul între suprafaţa terenului în
care este adâncită ravena şi taluz (malul ravenei); - malul ravenei reprezintă suprafaţa de teren cu pantă accentuată
şi care face racordul între muchia ravenei şi talvegul sau fundul ravenei; - fundul (talvegul ) ravenei se prezintă ca
o fâşie foarte îngustă care devine din ce în ce mai lată spre gura ravenei şi aceasta în funcţie de stadiul de
dezvoltare a ravenei.
- conul aluvial reprezintă o zonă de depuneri situată, de regulă, la ieşirea din ravenă

- După forma profilului longitudinal, ravenele sunt: continue, când îşi încep cursul prin
numeroase rill - uri Ele apar în diferite regiuni climatice, dar sunt predominante în regiunile
aride şi semiaride; discontinue, când îşi încep cursul printr-un prag de obârşie în orice punct al
profilului de versant, iar adâncimea lor descreşte de la vârf la gura ravenei.

- Problema cea mai serioasă în legătură cu ravenele este că ele afectează terenurile agricole ale
acelor regiuni în care se practică o agricultură subzistenţială. Pentru multe ţări din aceste zone
(India, Pakistan, unele zone din China, ţări din Asia Centrală şi Africa) ameliorarea terenurilor
ravenate este o problemă de prioritate naţională. Unul dintre cele mai severe fenomene de
ravenare se înregistrează în India.
 7

Torenti-consideraţi cele mai dezvoltate forme create de către scurgerile alimentate de ploile repezi şi
topirea zăpezilor. În hidrologie, noţiunea de torent este atribuită unor scurgeri temporare, năvalnice de apă,
iar în geomorfologie se defineşte forma de relief creată de aceste scurgeri. S arată că cea mai importantă
diferenţă între ravene şi torenţi este dată de natura substratului disecat: ravenele sunt un rezultat al
secţionării depozitelor necoezive, iar torenţii sunt un rezultat al secţionării rocii dure. Geomorfologii
apreciază că, sub raport genetic, torenţii constituie forma cea mai avansată a organismelor torenţiale. Aceste
forme de relief asigură într-o mare măsură tranziţia către văile fluviale şi morfologia bazinelor hidrografice.

Bazinul de recepţie reprezintă partea superioară de pe care se alimentează cu apă un organism torenţial. El
începe să se schiţeze încă de la ravenele ramificate, unde acţionează energic eroziunea de obârşie. În cuprinsul său
se întâlnesc numeroase rigole, ogaşe, ravene, care converg spre partea din avale. Când ogaşele şi ravenele se găsesc
la distanţe mici unele de altele, atunci terenul respectiv poată denumirea de badlands (pământuri rele).
Canalul de scurgere este partea mijlocie a torentului, situată între bazinul de recepţie şi baza versantului. În
acest canal se colectează toată apa de pe întinsul bazinului de recepţie; de aceea, el dispune de o scurgere vijelioasă,
cu debite temporare importante care contribuie la adâncirea sa sensibilă şi la transportul, aproape integral, al
materialelor din amonte.
Conul aluvial este cea de a treia componentă a unui torent şi se formează prin procesul de depunere. La
partea inferioară a versanţilor sau acolo unde panta se reduce deodată, viteza de scurgere, respectiv, eroziunea şi
transportul scad corespunzător, apa se împrăştie sub forma unui evantai, iar întreaga încărcătură proluvială este
decantată gradat.