PARTEA A II-A.

AMELIORAREA TERENURILOR DEGRADATE

Cap. 1. Procesele de degradare a terenurilor de cultură şi geneza terenurilor

degradate

1.1. Eroziunea pluvială şi consecinţele ei

1.1.1. Definiţia, formele şi mecanismul eroziunii pluviale

La nivelul scoarţei terestre are loc un permanent şi amplu proces de măcinare şi dizlocare a
particulelor de sol şi de rocă, având ca rezultat distrugerea solului şi modelarea naturală a reliefului.
Acest proces poartă denumirea de eroziune şi el este produs de o serie de factori denumiţi în
geomorfologie "agenţi externi de modelare".
Agenţii externi de modelare sculptează necontenit scoarţa terestră şi tind să o niveleze şi să
o aducă la un stadiu de uniformitate relativă denumit peneplenă. Aceştia sunt reprezentaţi prin ploi
şi zăpezi, scurgeri pluviale intermitente, cursuri permanente de apă, gheţari, valuri şi vânt.
În raport cu agenţii sau factorii cauzali, procesul de eroziune îmbracă o serie de forme şi
anume:
- eroziune pluvială produsă de ploi şi de scurgerile pluviale cu caracter intermitent;
- nivaţie şi lavinare produse de zăpadă;
- eroziune fluvială produsă de cursurile permanente de apă;
- eroziune glaciară sau exaraţie produsă de gheţari;
- abraziune marină sau lacustră produsă de valuri;
- eroziune eoliană produsă de vânt.
Evident, toate formele pe care le îmbracă eroziunea litosferei sunt importante şi interesante,
atât din punct de vedere teoretic, cât şi sub raport practic. Remarcăm totuşi că, cea mai mare
importanţă şi cel mai larg interes le prezintă eroziunea pluvială, care afectează cele mai mari
întinderi ale uscatului terestru. De altfel, în mod obişnuit, prin eroziune se înţelege, de regulă,
eroziunea pluvială.
Eroziunea pluvială este una din formele pe care le îmbracă eroziunea şi reprezintă procesul
de dizlocare a particulelor de sol şi de rocă, produs de actiunea precipitaţiilor atmosferice, care după
ce izbesc solul se scurg pe terenurile în pantă, fie difuz, fie concentrat sub formă de şuvoaie,
exercitând o triplă acţiune - de roadere, transport şi depozitare.

29
 Sub raport geomorfologic procesul în cauză este un proces natural de modelare, subordonat
legii tendinţei de nivelare sau peneplenizare a scoarţei terestre, iar din punct de vedere economic
acesta reprezintă un grav proces de degradare, care reduce până la anulare fertilitatea solurilor şi
capacitatea productivă a terenurilor de cultură.
În funcţie de intensitatea actiunii erozive a apei, eroziunea pluvială prezintă două forme
fundamentale şi anume o formă lentă şi o formă accelerată.
Eroziunea pluvială lentă este o formă imperceptibilă sau nesesizabilă. În acest caz, procesul
de dizlocare nu depăşeşte procesul de solificare şi este compensat de acesta din urmă. La rândul ei
eroziunea pluvială accelerată este o formă evidentă şi deci perceptibilă şi ea generează terenuri
degradate cu caractere specifice. În acest caz, procesul de solificare este devansat de acţiunea
distructivă a apei în forma ei brutală de manifestare.
Desigur, interes practic prezintă exclusiv eroziunea pluvială accelerată. Aceasta prezintă, de
asemenea, două forme distincte, în funcţie de direcţia principală de dezvoltare şi de factorul cauzal
generator şi anume eroziune în suprafaţă şi eroziune în adâncime.
Eroziunea în suprafaţă reprezintă forma eroziunii pluviale cu dezvoltare areală pe
orizontală, produsă de picăturile de ploaie şi de scurgerea pluvială difuză. În acest caz, acţiunea
erozivă a apei poate fi asemănată cu acţiunea unei pile (raşpel).
Eroziunea în adâncime este forma eroziunii pluviale cu dezvoltare pe verticală şi este
produsă de scurgerea pluvială concentrată sub formă de şuvoaie În acest al doilea caz, acţiunea
erozivă a apei poate fi asemănată cu acţiunea unui fierăstrău (joagăr).
Referitor la mecanismul procesului pe care îl prezentăm, remarcăm pentru început faptul că,
în desfăşurarea eroziunii pluviale pot fi distinse două faze şi anume o fază de roadere, desprindere,
detaşare sau dezgărdinare şi o fază de antrenare sau transport şi de depunere sau depozitare a
materialelor. Într-adevăr, după ce într-o primă fază particulele de sol şi rocă sunt detaşate, în faza
următoare particulele respective sunt preluate de apă, iar apoi transportate şi depozitate în altă parte,
depunerea materialelor având loc pe întregul traseu de scurgere şi, mai ales, la capătul acestuia.
În ambele faze ale mecanismului de producere a eroziunii, apa umectează, dizolvă,
descompune, izbeşte, presează, detaşează, lubrifiază, antrenează şi depozitează, având o acţiune
complexă de natură fizico-chimică.
Particulele detaşate sunt antrenate de apă în mai multe moduri şi anume în soluţie, în
suspensie sau salturi lungi, în salturi scurte şi prin târâre-rostogolire sau şariaj, în funcţie de
natura, mărimea, forma şi greutatea particulelor respective, precum şi de cantitatea de apă scursă. În
mod schematic, se poate spune că, în soluţie sunt transportate o serie de substanţe solubile, în
suspensie sunt antrenate particule de argilă, praf şi nisip fin, precum şi fragmente organice, în
salturi scurte - nisip grosier şi pietriş, iar prin şariaj - pietre şi bolovani de diverse mărimi.
30
 Interes particular prezintă mai ales transportul particulelor în suspensie, care are loc la orice
fel de scurgere şi prezintă cea mai mare amploare. Gradul de încărcare a apelor cu aluviuni în
suspensie se numeşte turbiditate şi se exprimă în g/l, kg/m3 sau procente de volum ori de masă.
În cazul scurgerilor pluviale pe suprafeţe reduse, volumul aluviunilor transportate în
suspensie poate atinge sau depăşi 30-40% din volumul apei scurse, iar cuantumul materialelor
şariate se poate cifra la 10-50% din volumul suspensiilor.

1.1.2. Dinamica eroziunii pluviale accelerate

În mecanismul de producere a eroziunii pluviale accelerate intervin o serie de forţe, puse în

evidenţă de dinamica procesului. Aceste forţe sunt pe de o parte forţe motoare, care provoacă
detaşarea şi antrenarea particulelor de sol şi rocă, iar pe de altă parte forţe de rezistenţă, care se
opun detaşării şi antrenării particulelor respective.
Analiza dinamicii procesului de care ne ocupăm conduce la două cazuri extreme şi anume
cazul terenurilor nude, lipsite de un covor vegetal protector şi cazul terenurilor acoperite de
vegetaţie protectoare.
• În primul caz, respectiv în cazul terenurilor nude dezvelite de vegetaţie, suprafaţa solului
este expusă nemijlocit acţiunii directe a unor factori exteriori. În acest caz, particulele de sol sunt
desprinse din întregul din care fac parte prin îngheţ-dezgheţ, prin insolaţie-radiaţie, prin acţiunea
directă a precipitaţiilor, prin acţiunea apei de scurgere rezultată din ploi şi zăpezi, prin acţiunea
animalelor domestice sau sălbatice şi prin activitatea umană.
Particulele detaşate, lipsite de coeziune, pot rămâne pe loc ca eluvii sau sunt preluate de apă,
fiind transportate şi apoi depozitate sub formă de deluvii pe versanţi, coluvii la baza versanţilor,
aluvii în albiile şi pe malurile cursurilor de apă, proluvii în conurile de dejecţie sau ca sedimente de
fund, pe fundul recipienţilor finali. Rămânerea pe loc sau antrenarea şi depozitarea în altă parte a
particulelor dezgărdinate depind de jocul forţelor de rezistenţă şi a forţelor motoare, care se
manifestă în acest caz.
Forţele de rezistenţă, care se opun antrenării particulelor, sunt reprezentate prin:
- componenta normală a greutăţii aparente a particulelor, care se opune ridicării particulelor
spre suprafaţa curenţilor de apă;
- forţa de frecare dată de componenta normală a greutăţii în apă a particulelor multiplicată
cu coeficientul de frecare, care se opune deplasării particulelor respective pe planul de scurgere.
La rândul lor, forţele motoare de antrenare sunt reprezentate prin:
- componenta tangenţială a greutăţii aparente a particulelor, care tinde să antreneze
particulele respective în josul planului de scurgere;

31
 - forţa frontală de antrenare care împinge particulele tot în josul planului de scurgere;
- forţa ascensională dinamică sau de sustentaţie, determinată de udarea nesimetrică a
particulelor şi de către vârtejurile ascensionale, care tind să ridice particulele solide spre suprafaţa
curenţilor de apă;
- forţa tangenţială unitară, care acţionează tangent la planul de scurgere.
Punând condiţia de limită pentru o particulă sferică cu diametrul d, (în metri) situată pe un
teren înclinat (plan de scurgere) se obţine următoarea relaţie corelativă pentru viteza limită de
antrenare, vlim (în m/s):

vlim = a d
în care a este un coeficient dimensional de proporţionalitate ale cărui valori determinate
experimental se înscriu între 5 şi 12 m0,5/s.
Pornind de la relaţia anterioară din care rezultă că diametrul particulelor antrenate de apă
este proporţional cu pătratul vitezei apei de scurgere, doi cercetători şi anume Airy şi Brahms, au
formulat următoarea lege care le poartă numele: volumul şi greutatea particulelor de sol şi rocă
antrenate de apă sunt proporţionale cu viteza curenţilor la puterea a şasea.
Legea Airy-Brahms reliefează importanţa pe care o are viteza de scurgere, arătând că
dublarea vitezei face ca volumul şi respectiv greutatea particulelor antrenate să crească de 64 de ori.
• În cazul al doilea, adică în cazul terenurilor protejate de vegetaţie, dinamica eroziunii
pluviale accelerate se modifică în mod considerabil. Într-adevăr, în acest caz apar următoarele
particularităţi:
- intră în joc forţa de coeziune, care leagă între ele particulele şi se opun detaşării;
- rugozitatea planului de scurgere este mare şi ca urmare viteza apei se reduce în mod
sensibil;
- deoarece particulele de sol alcătuiesc un tot compact şi coeziv, nu-şi pot face apariţia nici
forţa ascensională statică, derivată din principiul lui Arhimede, nici forţa frontală sau ascensională
dinamică şi, desigur, nici forţele care derivă din greutatea particulelor respective.
Ca urmare a celor de mai sus, în cazul terenurilor acoperite de vegetaţie, în dinamica
eroziunii pluviale accelerate intervine pe de o parte - forţa de coeziune, ca forţă de rezistenţă, iar pe
de altă parte - fie forţa motrică unitară, fie forţa tangenţială unitară ca forţe motoare de dislocare.
Forţa de coeziune, Fco, depinde cu precădere de textura solului şi are valori care se înscriu,
de regulă, între 3 şi 5 N/cm2, adică 30-50 kN/ m2. Desigur, pe terenurile bine înţelenite aceste valori
sunt mult mai mari.

32
 Forţa motrică unitară, Fmo, reprezintă componenta tangenţială a greutăţii unui volum de apă
situat deasupra unei suprafeţe de teren egală cu unitatea (1 m2). Aceasta poate fi determinată cu
relaţia:
Fmo = γ · h · I
în care: γ este greutatea specifică a apei, în N/m3;
h - grosimea lamei de apă, în metri;
I - panta planului de scurgere, I = sinα.
Forţa tangenţială unitară, Ftg, este o forţă care derivă din forţa de presiune dinamică.
Aceasta acţionează tangenţial la suprafaţa solului şi poate fi determinată cu următoarea relaţie:

v2 v2
Ftg = Cx' ⋅ δ ⋅ = C x' ⋅ γ ⋅
2 2⋅g

în care C'x este un coeficient care depinde de starea suprafeţei respective.

Evident, pentru ca eroziunea pluvială accelerată să aibă loc este necesar ca Fmo şi respectiv

Ftg să fie mai mare decât Fco, ori acest lucru nu este posibil decât în următoarele 3 situaţii:
- pe pante mari (I - mare);
- la scurgeri pluviale cu grosimi mari ale lamei de apă (h - mare);
- la scurgeri impetuoase cu viteze mari de scurgere (v - mare);
Cele prezentate mai sus explică prezenţa eroziunii pluviale accelerate pe terenurile nude şi
absenţa ei pe terenurile acoperite de vegetaţie.

1.1.3.Desfăşurarea eroziunii pluviale în suprafaţă şi geneza terenurilor erodate şi stâncoase

Eroziunea pluvială în suprafaţă, denumită şi eroziune areală, eroziune orizontală, eroziune

plană, spălare sau pluviodenudaţie, reprezintă prima formă a eroziunii pluviale accelerate şi anume
forma generată de picăturile de ploaie şi de scurgerea difuză rezultată din ploi şi/sau din topirea
zăpezilor.
Procesul în discuţie se produce cu precădere pe terenurile înclinate, cu pante accentuate şi cu
soluri bătătorite şi destructurate, slab coezive sau necoezive şi lipsite parţial sau total de un scut
vegetal protector. În mod schematic, procesul îşi face apariţia în următoarele situaţii:
- pe izlazurile situate în pantă exploatate în mod neraţional;
- în jurul stânilor şi al adăpătorilor pentru animale;
- pe terenurile înclinate folosite şi exploatate agricol în mod necorespunzător;
- în pădurile rărite, degradate şi brăcuite, în urma unor exploatări prădalnice sau a unor tăieri
ilegale de arbori;

33
 - în parchetele tăiate ras şi în pădurile incendiate sau uscate prin poluare industrială;
- în parchete şi cupoane, în lungul traseelor de colectare a materialului lemnos şi în tasoane;
- în jurul obiectivelor de interes turistic, vizitate frecvent de turişti;
- pe râpi şi taluze neprotejate de vegetaţie.
Eroziunea areală se declanşează în urma unor precipitaţii catastrofale, generatoare de
scurgeri năvalnice, precum şi, mai ales, în urma unor activităţi pastorale, agricole, silvice sau
turistice, care bătătoresc, destructurează şi fărâmiţează solul sau care înlătură stratul vegetal
protector, expunând solul acţiunii erozive directe a apei.
Procesul se dezvoltă progresiv, înlăturând solul în mod treptat, strat cu strat, foiţă cu foiţă,
începând cu orizontul A şi terminând cu orizontul C. În acest fel, solurile sunt decapitate, iar apoi
trunchiate şi distruse total sau cvasitotal.
Solurile decapitate şi ca urmare lipsite parţial sau total de orizontul cu humus se numesc
soluri erodate şi ele reprezintă subtipuri ale tipurilor zonale afectate de eroziune areală. Solurile
decapitate de acţiunea erozivă a apelor poartă denumirea de erodisoluri şi ele aparţin unui tip aparte
de soluri, reprezentat prin resturi ale profilelor preexistente.
Terenurile acoperite de soluri erodate şi de erodisoluri, rezultate în urma eroziunii în
suprafaţă, poartă denumirea de terenuri erodate şi ele reprezintă forme specifice de teren, adică
efecte morfologice ale procesului în cauză. În raport cu gradul de eroziune, aceste terenuri se împart
în terenuri moderat erodate, terenuri puternic erodate şi terenuri foarte puternic erodate.
Gradul de erodare al solurilor se stabileşte prin compararea profilului erodat cu un profil
martor situat în conditii identice, dar neafectat de eroziune. De regulă, se iau în considerare trei
grade de eroziune şi anume:
- eroziune moderată sau de gradul 1 (E1);
- eroziune puternică sau de gradul 2 (E2);
- eroziune foarte puternică sau de gradul 3 (E3).
Semnificaţia gradelor de eroziune şi deci caracteristicile pedologice ale terenurilor erodate
pentru cele trei tipuri de profile pedologice se dau în tabelul alăturat (tab. nr.1).
Semnificaţia gradelor de eroziune a solului Tabelul nr.1
Gradul de eroziune Categoria de Modificările suferite de solurile cu profil de tip ...
Calificativ Simbol teren erodat A-AC-C A(-AB)-Bv(Bt)-C A-E-EB(E+B)-Bt-C
Eroziune E1 teren moderat S-a erodat pînă S-a erodat pînă la S-a erodat parţial sau
moderată erodat la 50% din 50% din orizontul total orizontul A
orizontul A A
Eroziune E2 teren puternic S-a erodat peste S-a erodat peste S-a erodat parţial
puternică erodat 50% din orizon- 50% din sau total orizontul
tul A şi până la orizontul A şi E şi parţial sau
cel mult 50% apar la zi lentile integral orizontul
din orizontul
de orizont B. EB sau E+B. La zi
34
 AC apar lentile de
orizont B.
Eroziune E3 teren foarte Acţiunea Acţiunea erozivă se Eroziunea are loc în
foarte puternic erozivă a apei desfăşoară în orizontul B sau în
puternică erodat se desfăşoară în orizontul B sau în orizontul C.
jumătatea orizontul C.
inferioară a
orizontului de
tranziţie AC sau
la nivelul
orizontului C.

În unele cazuri, în urma îndepărtării parţiale prin eroziune a stratului de sol, apar la zi o serie
de aflorimente stâncoase, formate din roci compacte de natură eruptivă, metamorfică sau
sedimentară. Dacă proporţia acestor aflorimente se înscrie între 25% şi 90% atunci terenurile
respective se numesc terenuri stâncoase şi reprezintă a doua categorie de terenuri degradate
generate de eroziunea în suprafaţă.
Eroziunea în suprafaţă este deosebit de frecventă mai ales în regiunile de deal şi de munte
din ţara noastră, unde dislocă anual zeci şi chiar sute de metri cubi la hectar. Aceasta generează cea
mai mare cantitate de material aluvionar, determinând gradul de turbiditate al apelor şi volumul
scurgerii de aluviuni în suspensie.
Valorile medii ale turbidităţii apei râurilor din spaţiul nostru geografic se înscriu între 0,1
kg/m şi 25 kg/m3, dar în unele cazuri, turbiditatea apei este cu mult mai mare, putând atinge câteva
3

sute de kg/m3. La rândul său, scurgerea medie specifică de aluviuni purtate în suspensie se înscrie
între mai puţin de 0,5 t/an·ha şi 25 t/an·ha, dar în cazul bazinelor mici valorile depăşesc 100 t/an·ha,
putând ajunge chiar la 400-500 t/an·ha (cf. Geografia României, I, 1983). Cele mai mari valori ale
turbidităţii şi ale scurgerii medii specifice de aluviuni se înregistrează în regiunea de curbură, la
altitudinea de 400-700 m.
Pentru estimarea (evaluarea) cuantumului eroziunii pluviale în suprafaţă se poate proceda în
două moduri şi anume în mod direct şi în mod indirect.
• Pentru determinarea directă a cuantumului eroziunii areale, adică a cantităţii de materiale
dislocate de apă, se folosesc mai multe procedee de lucru şi anume:
- măsurători comparative, simultane sau succesive, asupra unor profile de sol, pentru
determinarea grosimii stratului de sol spălat de ape într-un anumit interval de timp (procedeul
comparării profilelor de sol);
- măsurători de scurgere şi de turbiditate a apelor scurse, provenite din precipitaţii, la baza
unor fâşii de teren special amenajate denumite panouri sau parcele de scurgere (procedeul
panourilor de scurgere);

35
 - măsurători de scurgere şi de turbiditate la baza unor monoliţi sau a unor suprafeţe
elementare deasupra cărora se administrează ploi simulate sub formă de aspersiune (procedeul
experimental);
- măsurători de ordonate succesive în timp cu ajutorul unor repere simple sau gradate,
pentru determinarea prin diferenţă a grosimii stratului de sol spălat, măsurătorile făcându-se "la
reper" sau "între repere" (procedeul reperelor).
• Pentru determinarea pe cale indirectă a cuantumului eroziunii în suprafaţă se folosesc
relaţii de calcul cu caracter empiric. Cele mai uzuale relaţii de calcul sunt formula R. Gaspar -Al.
Apostol şi formula B. V. Poleakov.
Prima formulă se bazează pe indici medii de eroziune stabiliţi prin cercetare şi ea îmbracă
următoarea formă:
Σsi ⋅ e i
E = A⋅
S
în care: E este cuantumul eroziunii, în m3/an·ha;
si - suprafeţele care revin diferitelor situaţii existente în funcţie de folosinţă şi
starea de degradare, în ha;
ei - indici medii de eroziune corespunzători situaţiilor existente, în m3/an·ha;
S - suprafaţa teritoriului considerat, în ha;
A - coeficient de corecţie cu valori cuprinse între 0,5 şi 2, în funcţie de
amploarea eroziunii în cazul dat.
Aşa cum se observă, formula în cauză conduce la o medie ponderată şi ea poate fi aplicată
luând pentru indicii de eroziune următoarele valori:
- pentru păduri normale sau cu eroziune moderată - 0,50-2,50 m3/an·ha;
- pentru fâneţe normale sau cu eroziune moderată - 1,00-5,00 m3/an·ha;
- pentru izlazuri bune sau divers erodate - 2,5-25 m3/an·ha;
- pentru teren neproductiv foarte puternic erodat - 50 m3/an·ha;
Cea de-a doua formulă are în vedere scurgerea medie anuală şi turbiditatea medie a apelor
scurse. Aceasta are următoarea expresie:
E = W · r ·10-6
în care: E reprezintă cuantumul eroziunii, în t/an·ha;
W - volumul scurgerii pluviale anuale în m3/ha
r - turbiditatea medie a apelor scurse, în g/m3;
10-6 - factor de trecere de la grame la tone.

36
 Turbiditatea medie depinde de condiţiile de sol şi rocă, de panta medie a teritoriului, de
topografia terenurilor şi de gradul de acoperire cu vegetaţie şi se poate determina cu următoarea
relaţie:
r = A · I0,5
în care: A este un coeficient de eroziune egal cu 135000 în condiţii favorabile eroziunii; cu
25000 în condiţii moderat favorabile şi cu 18500 în condiţii puţin favorabile (sol greu erodabil, roci
dure, versanţi concavi şi grad ridicat de acoperire cu vegetaţie compactă, de peste 75%);
I - panta medie a teritoriului, exprimată ca tangentă.
Ambele formule prezentate dau rezultate rezonabile şi, ca urmare, ele pot fi folosite cu
succes în diverse studii, pentru a motiva necesitatea intervenţiilor cu caracter ameliorativ. Cea de-a
doua formulă poate fi folosită mai ales pentru bazine hidrografice întregi, adoptând pentru
scurgerea anuală şi turbiditatea apelor valori determinate în mod direct.

1.1.4. Desfăşurarea eroziunii pluviale în adâncime şi geneza făgaşelor torenţiale

Eroziunea pluvială în adâncime, denumită şi eroziune torenţială, eroziune verticală,

eroziune liniară sau ravenaţie, reprezintă cea de-a doua formă a eroziunii pluviale accelerate şi
anume forma produsă de scurgerea pluvială concentrată sub formă de şiroaie şi şuvoaie.
Procesul pe care-l prezentăm este caracteristic pentru terenurile înclinate cu bilanţ pluvial
dezechilibrat, şuvoaiele de apă care iau naştere urmând trasee prefigurate sau aleatorii. În mod
schematic, procesul în cauză îşi face apariţia, de regulă, în următoarele situaţii:
- la obârşia cursurilor de apă, pe ramificaţiile terminale ale reţelei hidrografice primare;
- pe versanţi în mod suspendat şi la baza versanţilor intens exploataţi;
- în lungul drumurilor de exploatare şi al potecilor turistice trasate greşit pe linia de cea mai
mare pantă;
- pe flancurile haturilor dintre parcelele de cultură amplasate pe versanţi, în lungul acestora,
de la deal la vale.
Eroziunea în adâncime se declanşează în urma unor acţiuni care rănesc liniar solul sau care
determină o concentrare masivă a apelor de scurgere în lungul unor trasee, provocând, printr-o
evoluţie rapidă, distrugerea completă a solului şi modificarea substanţială prin scrijelire a reliefului
primar.
În evoluţia procesului pot fi distinse cu uşurinţă două faze evolutive şi anume o fază de
şiroire şi o fază de ravenaţie, în urma cărora rezultă rigole de şiroire, şanţuri de şiroire şi respectiv
ogaşe şi ravene. Rigolele de şiroire sunt şănţuleţe cu adâncimea de până la 20 cm, şanţurile de

37
şiroire au o adâncime de 20-50 cm, ogaşele sunt adânci de 0,5-2 m, iar ravenele prezintă o
adâncime de peste 2 m.
Rigolele şi şanţurile de şiroire, produse de apa de scurgere concentrată în şiroaie, reprezintă
adâncituri liniare cu profil triunghiular, generate de eroziunea în adâncime în prima sa fază
evolutivă. Acestea au caracter efemer, se dezvoltă (se lungesc şi se adâncesc) exclusiv de sus în jos,
în sensul de scurgere al apelor, şi pot fi distruse uşor sau relativ uşor cu ajutorul uneltelor de lucru.
La rândul lor, ogaşele şi ravenele, produse de şuvoaiele de apă în cea de-a doua fază evolutivă a
procesului, sunt adâncituri liniare mult mai mari decât precedentele şi prezintă un profil transversal
de formă neregulată. Acestea au un caracter permanent, se dezvoltă longitudinal, lateral şi în
adâncime, avansează atât de sus în jos cât şi regresiv şi nu pot fi distruse decât rareori şi foarte greu
cu unelte de lucru.
Facem menţiunea că între ogaşe şi ravene, pe lângă diferenţele dimensionale, există şi
diferenţe de ordin calitativ. Astfel, în timp ce profilul ogaşului urmăreşte în mod relativ fidel
profilul terenului pe care se
grefează, profilul ravenei se
abate în mod evident de la
profilul în lung al terenului pe

O care se dezvoltă (fig.nr.5).

R Menţionăm, de asemenea, că,
ravenele dezvoltate, cu multe
ramificaţii, care apar pe

Fig.5.Diferenţa dintre profilul longitudinal al unui ogaş (O) traseele excavate ale unor
şi profilul în lung al unei ravene (R). cursuri intermitente de apă (văi
seci), devin albii de torenţi. În acest caz, şuvoaiele de apă sunt mult mai mari şi ele rezultă din
concentrarea apelor provenite de pe suprafaţa aferentă cursurilor respective denumită bazin de
recepţie.
Ogaşele şi ravenele poartă la un loc denumirea generică de făgaşe torenţiale şi ele
reprezintă produsul cel mai înalt al eroziunii pluviale accelerate. Aceste făgaşe sunt efecte
morfologice ale eroziunii în adâncime şi ele pot împânzi pe mari întinderi suprafeţele de cultură,
scoţându-le din producţie. Terenurile împânzite de făgaşe torenţiale şi deci scrijelite puternic de ape
poartă denumirea de "pământuri rele" sau, cu un termen englezesc, folosit uzual, "badlands".

38
 Privit în ansamblu, un făgaş torenţial prezintă trei zone mai mult sau mai puţin distincte şi
anume: o zonă de desprindere, o zonă de antrenare şi o zonă de depozitare a materialelor.
Prima zonă reprezintă zonă de
obârşie a făgaşului şi ea constă dintr-o
râpă, adică dintr-un perete abrupt şi
instabil pe care se concentrează apele
venite din amonte şi din care se desprind
sistematic fragmente de diverse mărimi,
care sunt apoi antrenate de şuvoaiele de
apă. Prin subminarea erozivă a râpii de
obârşie, aceasta se dezvoltă lateral şi
regresiv, luând adesea forma unei labe de
gâscă. Cea de-a doua zonă reprezintă zona
mijlocie şi cea mai lungă a făgaşului
torenţial şi ea constă dintr-un canal de

Fig.6.Schema unui făgaş torenţial scurgere, care prezintă un pat şi două

1.Zona de desprindere (râpa) 2.Zona de transport taluze instabile şi care, de asemenea, se
(canalul) 3.Zona de depozitare (conul de dejecţie)
4.Talvegul dezvoltă lateral şi pe verticală, lărgindu-se
şi adâncindu-se în mod continuu. În sfârşit, zona a treia reprezintă zona finală a făgaşului şi ea
constă dintr-o acumulare semitronconică de materiale depuse de apă într-o ordine descrescândă a
mărimii şi greutăţii lor, denumită con de dejecţie sau agestru (fig. nr.6 ).
Uneori, canalul de scurgere (zona a doua) lipseşte, făgaşul torenţial fiind format doar din
râpa de desprindere şi conul de dejecţie. Un asemenea făgaş se numeşte hunie şi apare mai ales pe
malul cursurilor de apă. Alteori, făgaşele torenţiale sunt lipsite de con de dejecţie, materialele
aluvionare fiind deversate peste un prag în cursul receptor de la bază.
Cele trei părţi ale făgaşelor torenţiale sunt legate între ele printr-un talveg, care reprezintă
linia de maximă depresiune urmată de apele de scurgere. Proiecţia talvegului pe un plan vertical dă
profilul longitudinal al făgaşului respectiv, care poate fi convex, concav, liniar sau în trepte, în
raport de vârsta acestuia şi de condiţiile în care se dezvoltă (fig. nr.7 ). Planul orizontal care trece
prin extremitatea avale a talvegului şi anume prin punctul de confluenţă cu receptorul se numeşte
nivel de bază sau bază de eroziune şi el joacă un rol decisiv în evoluţia eroziunii, în sensul că
ridicarea acestui nivel încetineşte procesul, iar coborârea lui conduce la intensificarea procesului.

39
 În evoluţia lor temporală,
a b c d
făgaşele torenţiale se pot uneori
stabiliza devenind viroage înier-
bate sau acoperite cu vegetaţie
lemnoasă. Alteori însă, prin
Fig.7.Forme ale profilului longitudinal al făgaşelor torenţiale
a-profil convex, b-profil concav, c-profil liniar, d-profil în trepte adâncirea făgaşelor sunt inter-
ceptate pânze freatice şi îşi fac
apariţia izvoarele. Apariţia izvoarelor marchează un salt calitativ de trecere de la eroziunea pluvială
la eroziunea fluvială, în urma căruia făgaşele torenţiale devin albii minore ale unor cursuri
permanente de apă.
Analiza morfologică a făgaşelor torenţiale active scoate în evidenţă în cuprinsul acestora a
două categorii de terenuri şi anume terenuri ravenate, reprezentate prin râpi şi taluzuri, şi terenuri
colmatate, reprezentate cu precădere prin conuri de dejecţie cu depozite naturale proluvionare.
Aceste terenuri au o largă răspândire atât în regiunea de deal, cât şi în regiunea de munte, unde
eroziunea torenţială dizlocă cantităţi imense de materiale. În bazinele hidrografice torenţiale, deşi
suprafeţele ravenate nu depăşesc, de regulă, 5%, totuşi acestea furnizează 75-80% din cuantumul
aluviunilor antrenate de apă din bazinele respective.
Determinarea cuantumului eroziunii în adâncime se poate face în mod direct prin
măsurători, dar şi în mod indirect prin folosirea unor relaţii empirice de calcul.
• Pentru determinarea directă a cuantumului eroziunii în adâncime se procedează la
stabilirea volumului rigolelor, şanţurilor şi făgaşelor torenţiale generate de şuvoaiele de apă, făcând
uz de lungimea acestora, împărţită în tronsoane uniforme, şi de mărimea profilelor transversale
medii ale tronsoanelor respective. Astfel, într-un caz dat, volumul materialelor dislocate, egal cu
cuantumul eroziunii liniare, R, în m3, va fi dat de relaţia:
R = Σ ⋅ L i ⋅ si
în care: Li reprezintă lungimile tronsoanelor delimitate, în m;
si - suprafeţele profilelor transversale aferente sau, respectiv, ariile cu care au
crescut suprafeţele profilelor respective, în m2.
• Pentru determinarea indirectă a cuantumului eroziunii accelerate în adâncime se folosesc
diverse relaţii de calcul cu caracter empiric, care conduc la evaluarea aproximativă a volumului
terigen dislocat de şuvoaiele de apă. În rândul acestor relaţii se înscrie formula R. Gaspar - Al.
Apostol bazată pe indici medii anuali de eroziune, stabiliţi pe kilometrul de făgaş torenţial sau de
albie torenţială. Formula în cauză conduce la valoarea cuantumului eroziunii în adâncime, R, în
m3/an şi are următoarea expresie:

40
 0,5
R = A ⋅ ΣL i ⋅ q i ⋅ I i
în care: Li reprezintă lungimile sectoarelor de făgaş cu o anumită pantă şi lăţime,în km;
qi - valorile indicilor de eroziune corespunzători sectoarelor de făgaş, în
m3/an·km;
Ii - pantele medii ale sectoarelor exprimate sub formă de tangentă a unghiurilor
de înclinare;
A - coeficient de corecţie determinat de oprirea pe traseu a unor aluviuni şi
care pentru lungimi ale traseului de scurgere de până la 5 km este egal cu 0,8-
0,9.
Formula anterioară devine utilizabilă, luând în considerare valorile indicilor medii de
eroziune, daţi în tabelul alăturat, stabiliţi de autorii formulei pentru diferite granulometrii şi pentru
diferite lăţimi ale patului făgaşelor (tab. nr.2 ).
Valorile indicilor de eroziune în adâncime Tabelul nr.2
Granulometria Indici medii de eroziune, în m3/an·km, pentru lăţimi de .... m
materialelor
antrenate 1,0 2,5 5,0 10,0 20,0

Aluviuni mai mici de 1 cm 280 400 610 880 1200

Aluviuni de 1 - 7 cm 160 230 370 500 680
Aluviuni mai mari de 7 cm 80 120 175 270 370

1.1.5. Factorii care condiţionează eroziunea pluvială

1.1.5.1.Felul şi rolul factorilor condiţionali în desfăşurarea eroziunii pluviale accelerate

În desfăşurarea eroziunii pluviale accelerate şi deci în geneza terenurilor erodate, ravenate şi

colmatate de apă, pe lângă factorii cauzali reprezentaţi prin picăturile de ploaie, scurgerea pluvială
difuză şi scurgerea pluvială concentrată, mai intervine o serie de factori care influenţează într-o
măsură mai mare sau mai mică această desfăşurare. Aceşti factori de influenţă se numesc factori
condiţionali şi ei pot favoriza, intensifica ori declanşa procesul, sau, dimpotrivă, factorii în cauză
defavorizează, încetinesc ori limitează până la împiedicare procesul respectiv.
Factorii care condiţionează eroziunea pluvială sunt numeroşi şi variaţi, dar ei pot fi grupaţi
în factori naturali şi factori economico-sociali. În prima grupă intră roca sau substratul litologic
(R), relieful sau factorul geomorfologic (G), climatul (C), solul (S) şi vegetaţia (V), iar în cea de-a
doua grupă intră diversele acţiuni mai mult sau mai puţin conştiente ale omului sau factorului
antropic (O).

41
 Ca urmare, se poate scrie următoarea formulă analitică generală, denumită ecuaţie generală
a eroziunii (E):
E = f (R,G,C,S,V,O)
Evident, ecuaţia generală a eroziunii este o ecuaţie de principiu şi ea prezintă interes şi
importanţă ca atare, dar pentru nevoi practice legate de determinarea cuantumului de sol erodat de
pe unitatea de suprafaţă această ecuaţie a fost concretizată, ajungându-se la o serie de formule de
calcul, în condiţii concrete de teren. Astfel este ecuaţia Wischmeier, care pune accentul pe factorul
pluvial şi în special pe energia cinetică a picăturilor de ploaie şi care conduce la estimarea cantităţii
de sol erodat în t/acru, ecuaţia Moţoc, care pune accentul pe relief şi anume pe lungimea şi
înclinarea versanţilor şi care dă pierderile de sol în t/ha, precum şi alte ecuaţii concrete de calcul cu
caracter empiric.
Revenind la factorii condiţionali, care influenţează desfăşurarea eroziunii pluviale,
menţionăm că, roca, relieful, clima şi solul reprezintă circumstanţele mai mult sau mai puţin
favorabile ori nefavorabile în care are loc procesul şi care determină o anumită predispoziţie la
degradare; vegetaţia constituie factorul protector de rezistenţă, care se opune distrugerii prin
eroziune a solului, iar factorul antropic reprezintă un factor cu rol complex, care, pe de o parte,
poate declanşa şi/sau intensifica procesul, iar pe de altă parte se dovedeşte capabil să stopeze
procesul şi să-l ţină sub control.

1.1.5.2. Influenţa substratului litologic asupra eroziunii pluviale

Substratul litologic sau petrografic format din rocile din subsol intervine în desfăşurarea
procesului de eroziune pluvială, atât în mod direct, cât şi în mod indirect. În mod direct acest
substrat influenţează procesul prin comportarea nemijlocită a rocilor la acţiunea erozivă a apelor,
după înlăturarea completă a solului. În mod indirect, substratul influenţează procesul prin
intermediul reliefului şi al solului, ale căror caractere, în special panta şi respectiv profunzimea şi
textura sunt determinate de natura rocilor subiacente.
Între influenţa directă şi influenţa indirectă a substratului geologic asupra procesului de
eroziune pluvială poate fi remarcată o anumită compensaţie. Astfel, rocile tari cu rezistenţă ridicată
la eroziune determină forme de relief semeţe cu pante accentuate, care favorizează scurgerea
pluvială şi generează soluri scheletice superficiale care pot fi repede distruse de apă. Dimpotrivă,
rocile molasice, cu rezistenţă redusă la eroziune, determină forme domoale de teren cu pante
reduse, care limitează scurgerea şi generează soluri profunde care sunt distruse într-un timp mai
îndelungat de către apă.
Comportarea nemijlocită a rocilor la acţiunea erozivă a apei depinde de o serie de proprietăţi
determinate mai ales de natura acestora. Astfel, în raport cu eroziunea în suprafaţă, rocile se
42
comportă în funcţie de textura regolitului rezultat din măcinarea acestora, cele mai erodabile
dovedindu-se rocile generatoare de material terigen extrem sub raport textural, adică nisipos sau
argilos. În raport cu eroziunea în adâncime, rocile se comportă în funcţie de duritate şi coerenţă,
rocile cele mai erodabile dovedindu-se rocile moi, cele friabile sau cele necoerente, aşa cum sunt
depozitele molasice neozoice şi depozitele pleistocene de terasă necoezive.
În mod schematic, rocile din substratul litologic se împart, în funcţie de comportarea lor la
eroziune, în trei grupe şi anume: roci uşor erodabile, roci mijlociu erodabile şi roci greu erodabile.
În prima grupă intră argilele, marnele, luturile, loessul, nisipul, pietrişul, gresiile friabile şi
conglomeratele molasice, în grupa a doua - calcarele, dolomitele, gresiile dure, conglomeratele
puternic cimentate şi rocile metamorfice de epizonă, iar în grupa a treia - rocile eruptive intrusive şi
efusive şi rocile metamorfice de mezozonă şi catazonă.
Privit prin prisma raportului substrat geologic - eroziune, teritoriul ţării noastre apare ca un
spaţiu geografic predispus puternic la eroziune pluvială pe o mare întindere, caracterizată printr-un
substrat geologic format din roci uşor erodabile. Zona cea mai predispusă la degradare prin
eroziune înglobează Podişul Moldovei, Dobrogea de Sud, Subcarpaţii, Podişul Getic, Podişul
Transilvaniei, Dealurile Vestice din Banat şi Crişana şi porţiunile înalte din Câmpia Română,
însumând împreună peste 40% din teritoriu.

1.1.5.3. Influenţa reliefului asupra eroziunii pluviale

Relieful sau factorul geomorfologic reprezintă al doilea factor natural care intervine în
desfăşurarea procesului de eroziune, influenţând puternic intensitatea şi amploarea acestui proces.
Extensiunea mare şi formele grave pe care le îmbracă eroziunea pluvială în regiunile de deal şi de
munte, evidenţiază rolul major pe care-l joacă elementele de relief în apariţia şi dezvoltarea
procesului.
Principalele elemente de relief care influenţează procesul de eroziune pluvială sunt energia
de relief, dată de diferenţa între cotele extreme ale unui teritoriu, gradul de fragmentare al
reliefului, dat de densitatea reţelei hidrografice permanente şi nepermanente, expoziţia, determinată
de orientarea suprafeţelor de teren faţă de punctele cardinale, forma versanţilor, dată de alura
profilului longitudinal al acestora, panta terenurilor, dată de înclinarea acestora în raport cu
orizontala locului şi lungimea versanţilor, care reprezintă distanţa dintre crestele culmilor
despărţitoare şi fundul văilor. În acest fel, un teritoriu caracterizat printr-o energie mare de relief, de
peste 200 m la deal şi de peste 500 m la munte, un grad ridicat de fragmentare, de peste 1 km/km2,
o expoziţie generală însorită sau semiînsorită, un profil longitudinal convex sau liniar, o pantă
pronunţată de peste 20% şi prin lungimi mari de scurgere, de ordinul sutelor de metri, prezintă o
predispoziţie avansată la degradarea prin eroziune.
43
 În general, în cazul eroziunii în suprafaţă rolul cel mai important revine expoziţiei şi pantei
morfologice, iar în cazul eroziunii în adâncime rolul major revine energiei de relief, care combină
influenţa pantei cu influenţa lungimii de scurgere.
Referitor la expoziţia terenurilor, aceasta influenţează în mod diferit eroziunea pluvială, în
special eroziunea în suprafaţă, în funcţie de orientarea faţă de direcţia nord-sud. În general,
terenurile însorite sunt mai predispuse la eroziune, deoarece sunt supuse unor variaţii termice mai
pronunţate, sunt mai uscate, susţin o vegetaţie xerică mai scundă şi mai rară şi, mai ales, sunt
exploatate pastoral mai mult şi mai intens. Deşi pe expoziţiile însorite scurgerea pluvială este mai
redusă, totuşi spălarea solului este mai intensă decât pe expoziţiile umbrite.
Referitor la panta terenurilor, aceasta constituie elementul geomorfologic cu cea mai
puternică influenţă asupra procesului de eroziune pluvială. Astfel, în timp ce pe terenurile lipsite de
pantă eroziunea pluvială nu este practic posibilă, terenurile înclinate sunt în totalitatea lor
susceptibile la degradarea prin acest proces, putându-se afirma că, în mod teoretic, orice teren
înclinat poate fi considerat un virtual teren erodat.
Creşterea pantei morfologice sporeşte scurgerea pluvială, iar pe terenurile neprotejate de
vegetaţie intensifică procesul de eroziune, sporindu-i amploarea şi ritmul de evoluţie. Cercetările
efectuate dovedesc creşterea coeficientului de scurgere cu panta la puterea 0,72 în pădure şi la 0,82
în fâneaţă. De asemenea, cerecetările efectuate evidenţiază faptul că prin dublarea pantei,
cuantumul eroziunii creşte de peste 3 ori, precum şi faptul că, în timp ce pe izlazurile cu panta sub
20% eroziunea se manifestă mai rar şi afectează suprafeţe mai restrânse, pe terenurile cu panta de
peste 60% procesul ia o mare amploare şi îmbracă forme extreme (I. Ciortuz, 1971).
Referitor la lungimea versanţilor, aceasta influenţează, de asemenea, în mare măsură,
degradarea prin eroziune, deoarece apele concentrându-se treptat din amonte spre avale pot produce
spălarea, şiroirea şi apoi ravenarea terenurilor. Cercetările efectuate demonstrează că, dublarea
lungimii de scurgere sporeşte cuantumul eroziunii de 1,5 - 3 ori.
Analizând bilanţul apei în două secţiuni succesive, situate de-a lungul unei fâşii de scurgere,
prof. A.N. Kosteakov a stabilit următoarea ecuaţie corelativă între viteza de scurgere, lungimea de
scurgere, panta terenului, intensitatea ploilor, coeficientul de scurgere şi rugozitatea planului de
scurgere:
0,5
⎛ c 2 ⋅ k ⋅ i ⋅ I 0,5 ⋅ d ⎞
v = ⎜⎜ ⎟
690 ⋅ γ ⎟
⎝ ⎠
în care: v este viteza de scurgere după parcurgerea unui anumit traseu, în m/s;
d - distanţa la capătul căreia se realizează viteza v, în m;
I - panta planului de scurgere, exprimată sub forma sinα;

44
 i - intensitatea ploii de calcul, în mm/min;
k - coeficientul de scurgere la ploaia de calcul;
c - coeficient de corecţie egal cu 1 în cazul scurgerii difuze şi cu 2 în cazul
concentrării apei în şiroaie;
γ - coeficient de rugozitate din formula Bazin;
690 - factor rezultat din adoptarea unor unităţi de măsură adecvate.
Formula anterioară este de larg interes şi ea permite să se stabilească viteza pe care o
realizează apa după o anumită lungime de scurgere, precum şi distanţa la care apa realizează o
anumită viteză inadmisibilă de scurgere.
Cercetările referitoare la raportul dintre eroziunea pluvială şi relief au condus la numeroase
formule cu caracter empiric, care corelează cuantumul eroziunii, E în t/an·ha, cu panta medie a
terenului, (I, exprimată ca tgα) şi cu lungimea medie de scurgere (L, în metri). În general, formulele
stabilite sunt formule de tip Moţoc şi au următoarea expresie:

E = A ⋅ I m ⋅ Ln
în care: m şi n reprezintă exponenţi cu valori cuprinse între 0,5 şi 2;
A - factor de proporţionalitate care include influenţa circumstanţelor neluate
în considerare.
O astfel de formulă este următoarea şi ea poate fi luată în considerare la realizarea unor
studii:

E = A ⋅ I ⋅ L0,5
în care factorul de proporţionalitate are valori subunitare (0,10-0,50) în cazul pădurilor şi
fâneţelor şi valori de 1-10 în cazul culturilor agricole, izlazurilor şi terenurilor nude.
Privit prin prisma raportului relief-eroziune, teritoriul ţării noastre apare ca un spaţiu
predispus la degradarea prin eroziune pe o mare întindere. Într-adevăr, dacă se însumează suprafaţa
ocupată de munţi (30%), cu suprafaţa dealurilor şi podişurilor (37%) şi cu suprafaţa câmpiei înalte
de la vest de Argeş (7%), rezultă că circa trei sferturi din teritoriul ţării sunt predispuse într-o
măsură mai mică sau mai mare la degradare prin eroziune datorită condiţiilor de relief.

1.1.5.4. Influenţa climatului asupra eroziunii pluviale

Clima sau climatul, reprezentând starea fluctuantă multianuală a atmosferei dintr-un loc
oarecare, intervine în desfăşurarea procesului de eroziune pluvială şi deci în geneza terenurilor
erodate şi a făgaşelor torenţiale, atât în mod direct prin elementele sale constitutive, cât şi în mod
indirect, prin intermediul solului şi al vegetaţiei, ale căror caracteristici au şi o determinare
climatică. Atât de puternică este influenţa climei asupra eroziunii, încât o serie de cercetători, mai

45
ales francezi, consideră că aceasta are un rol fundamental, modelarea naturală a reliefului terestru
fiind determinată exclusiv de imperative climatice.
Influenţa directă a climei asupra eroziunii pluviale înglobează influenţele exercitate de
temperatură, de vânt şi de precipitaţii. Astfel, temperatura produsă de radiaţiile solare este
elementul climatic care provoacă pe de o parte dezagregarea rocilor, precum şi uscarea, crăparea şi
fărâmiţarea solurilor, iar pe de altă parte - topirea rapidă a stratului şi troienilor de zăpadă şi, în
acest fel, influenţează desfăşurarea procesului. La rândul său, vântul sau factorul eolian
condiţionează procesul prin intensificarea forţei de impact a picăturilor de ploaie, prin uscarea şi
crăparea solului şi dezgărdinarea particulelor de sol, prin troienirea zăpezilor şi prin doborâturile de
arbori şi de arborete pe care le produce. În sfârşit, în ceea ce priveşte precipitaţiile atmosferice,
acestea reprezintă de fapt factorul decisiv în desfăşurarea eroziunii pluviale. Fără precipitaţii nu
sunt posibile nici spălarea solului şi nici şiroirea sau ravenarea terenurilor de cultură, iar toţi ceilalţi
factori, care intervin în desfăşurarea procesului, nu fac altceva decât să amplifice sau să frâneze
acţiunea erozivă a apei rezultate din ploi şi din topirea zăpezilor.
Privit prin prisma raportului dintre climă şi eroziune, teritoriul României apare puternic
predispus la degradare prin eroziune pluvială. Intr-adevăr, climatul nostru continental cu diverse
nuanţe locale (oceanică, submediteraneană, de ariditate, baltică şi pontică), caracterizat în ansamblu
prin mari amplitudini termice, prin vânturi frecvente şi puternice, prin precipitaţii maxime zilnice
foarte abundente şi prin ploi torenţiale de mare intensitate reprezintă o circumstanţă favorabilă
pentru procesul de eroziune pluvială. Pe întregul teritoriu al ţării, în toate zonele de relief şi în toate
judeţele ţării se înregistrează precipitaţii bogate cantitativ, concentrate în anumite perioade ale
anului, cu maxime zilnice care depăşesc 50 mm şi chiar 100 mm, precum şi multe ploi torenţiale
sau cu nuclee torenţiale a căror intensitate depăşeşte adesea 1 mm/min şi chiar 2,5 mm/min.
Cele mai predispuse la degradarea prin eroziune din punct de vedere climatic sunt terenurile
înalte din sectorul climatic cu influenţe oceanice din vestul, nord-vestul şi centrul ţării, caracterizate
prin cantităţi mari de precipitaţii. De asemenea, predispoziţie ridicată la eroziune manifestă
terenurile deluroase din jumătatea sudică a ţării, caracterizate prin primăveri timpurii şi topiri bruşte
ale stratului de zăpadă. Pentru întreaga ţară, sezonul critic de eroziune se înscrie între 1 mai şi 15
august, interval de timp în care cad cele mai multe ploi torenţiale (peste 75% din numărul anual),
însoţite de regulă de furtuni şi grindină.

46
 1.1.5.5. Influenţa solului asupra eroziunii pluviale

Solul sau factorul pedologic constituie principalul obiect al acţiunii erozive exercitate de
picăturile de ploaie şi de scurgerea pluvială difuză sau concentrată în şiroaie sau şuvoaie. În ultimă
instanţă, eroziunea pluvială reprezintă un atac al precipitaţiilor atmosferice asupra solului, atac
favorizat sau defavorizat de alţi factori condiţionali. Desigur, la acest atac solul reacţionează,
influenţând atât scurgerea cât şi eroziunea.
În principiu, solurile se comportă faţă de eroziune în funcţie de proprietăţile lor intrinseci,
care determină o rezistenţă mai ridicată sau mai scăzută la acţiunea erozivă a apei. Astfel, solurile
profunde, humifere, structurate, coezive, cu textură mijlocie, afânate, reavăn-jilave şi cu complexul
adsorbtiv saturat cu ioni de calciu, magneziu, potasiu şi fier sunt mai rezistente la acţiunea
distructivă a apei din precipitaţii, decât solurile superficiale, slab humifere, prăfoase, slab coezive,
nisipoase sau argiloase, compacte, uscate sau umede şi cu complexul coloidal saturat cu ioni de
hidrogen, aluminiu şi sodiu. În acelaşi timp, comportarea solurilor la acţiunea erozivă a apei
depinde şi de o serie de factori externi de natură nepedologică, cum sunt panta morfologică,
intensitatea ploilor şi modul de folosire şi de exploatare al terenurilor.
Faptul că solurile se comportă faţă de eroziune nu numai în funcţie de proprietăţile lor
interne, ci şi în funcţie de anumiţi factori exteriori nepedologici, face dificilă clasificarea acestora
sub raport erozional. De altfel, nici nu există o asemenea clasificare acceptabilă.
Analiza atentă a modului de comportare a solurilor faţă de eroziunea pluvială evidenţiază
importanţa cu totul specială pe care o prezintă starea suprafeţei şi textura acestora. Astfel, solurile
bine înţelenite sau acoperite integral de litieră nu sunt afectate decât în cazuri speciale, şi anume pe
pante mari şi în locuri de concentrare masivă a apelor, de pluviodenudare, şiroire sau ravenare.
Dimpotrivă, solurile cu suprafaţa dezvelită şi deci lipsite de scutul protector al unui strat de ţelină
sau de litieră sunt afectate fără excepţie de eroziune areală de diverse grade, de şiroire şi de
ravenare. La rândul său, textura sau alcătuirea granulometrică a solurilor influenţează în mare
măsură cuantumul scurgerii şi rezistenţa opusă la eroziune. Atât solurile uşoare, permeabile dar slab
coezive, cât şi, mai ales, cele grele textural, care sunt mai coezive dar mai puţin permeabile pot fi
uşor şi repede afectate de eroziune. Comportarea cea mai bună faţă de eroziune o manifestă solurile
cu textură mijlocie, lutoasă şi luto-nisipoasă, care pe lângă o permeabilitate satisfăcătoare au şi o
bună coerenţă.
Orizontul cel mai rezistent la acţiunea erozivă a apei este orizontul cu humus, rezistenţă
maximă prezentând orizontul Am. După înlăturarea acestui orizont, procesul de eroziune se
intensifică, pe măsură ce afectează orizonturile inferioare, ajungându-se repede la distrugerea
integrală a întregului profil.

47
 În ţara noastră, terenurile înclinate din regiunile de deal şi de munte, predispuse la
degradarea prin eroziune, ca urmare a condiţiilor de relief, sunt acoperite în cea mai mare parte cu
un covor pedologic format din molisoluri, argiluvisoluri, cambisoluri, spodosoluri, umbrisoluri şi
soluri neevoluate. Cele mai rezistente la eroziune sunt cernoziomurile cambice, solurile
cernoziomoide şi brunele eumezobazice, iar cele mai expuse la degradarea prin eroziune sunt
pseudorendzinele, solurile brune luvice, podzolurile, litosolurile şi regosolurile. Defrişarea
pădurilor şi păşunatul intens pe terenurile acoperite cu soluri din cea de-a doua categorie pot
conduce la declanşarea unui proces violent de eroziune, care ajunge repede în roca mamă şi apoi în
substratul geologic.

1.1.5.6. Vegetaţia şi eroziunea pluvială

Vegetaţia formată din diverse comunităţi de plante reprezintă stavila naturală, care se opune
degradării prin eroziune a solului. În toate locurile în care covorul vegetal este păstrat intact,
eroziunea pluvială nu poate îmbrăca forme brutale de manifestare, declanşarea procesului în forma
sa accelerată fiind legată exclusiv de dispariţia parţială sau totală a covorului vegetal, ca urmare a
unor fenomene de natură meteorologică sau a unor acţiuni antropice.
În principiu, covorul vegetal apără integritatea solurilor, împiedicând eroziunea accelerată,
deoarece preia şocul picăturilor de ploaie, reduce scurgerea pluvială şi viteza de scurgere a apelor şi
sporeşte coeziunea dintre particulele organo-minerale ale solurilor, îndeplinind astfel un important
rol hidrologic şi antierozional. Evident, acest rol depinde de natura şi starea vegetaţiei, iar sub acest
raport pot fi deosebite următoarele formaţii vegetale sau unităţi mari de vegetaţie: păduri (inclusiv
tufărişuri), pajişti naturale (inclusiv buruienişuri) şi culturi agricole.
Referitor la păduri, subliniem faptul incontenstabil că, acestea constituie scutul optim de
protecţie a solului împotriva acţiunii erozive a apei din precipitaţii. Cercetările efectuate de-a lungul
timpului scot în evidenţă următoarele atribute esenţiale legate de rolul hidrologic şi antierozional
jucat de vegetaţia forestieră:
- pădurea amortizează şocul picăturilor de ploaie, dispersează stropii de apă şi reţine în
coronament şi în stratul de litieră o mare cantitate de apă;
- pădurea împiedică spulberarea zăpezii şi prelungeşte durata de topire a acesteia;
- pădurea favorizează infiltraţia în sol-subsol a apelor din precipitaţii, determinând o
scurgere pluvială predominant subterană;
- pădurea sporeşte rugozitatea terenurilor şi în acest fel reduce viteza de scurgere,
împiedicând concentrarea rapidă în albii a apelor rezultate din ploi şi din topirea zăpezilor;
- pădurea consolidează solul, armându-l cu rădăcinile puternice ale arborilor şi arbuştilor, şi,
în acest fel, sporeşte forţa de coeziune dintre particule şi deci rezistenţa la detaşare a acestora.
48
 Într-adevăr, vegetaţia forestieră reţine în coronamente la consistenţă plină o cantitate de apă
egală cu 15-20% din precipitaţiile anuale în cazul arboretelor de foioase şi cu 25-30% în cazul
arboretelor de răşinoase. Precipitaţiile slabe de până la 5 mm coloană de apă sunt reţinute integral
sau cvasitotal de coronamentele arboretelor, iar în cazul precipitaţiilor moderate, abundente şi
foarte abundente retenţia frunzişului, ramurilor şi trunchiurilor poate însuma 5-10 mm, respectiv
10-20% din cantitatea de apă căzută din atmosferă. Dacă la cantitatea de apă reţinută de
coronamente denumită intercepţie se adaugă cantitatea de apă reţinută de litieră şi de
neregularităţile terenului se obţine o retenţie totală egală cu 15-20 mm coloană de apă.
În pădure spulberarea zăpezii este practic nulă, iar datorită microclimatului specific pe care-l
creează vegetaţia forestieră durata de topire a stratului de zăpadă acumulată în timpul iernii este mai
lungă cu 8-12 zile în comparaţie cu durata de topire de pe terenurile deschise învecinate. De
asemenea, intensitatea de infiltraţie a apei în sol este de cel puţin 4 ori mai mare, viteza de scurgere
a apelor este de minimum 4 ori mai mică, iar coeziunea dintre particulele de sol este net superioară
în comparaţie cu situaţia de pe izlazurile vecine situate în condiţii similare. Ca urmare, scurgerea de
suprafaţă este mai redusă, durata de concentrare a apelor în albii este mai lungă, iar eroziunea
accelerată este practic exclusă, pădurea asigurând reţelei hidrografice ape limpezi şi debite relativ
constante şi, în orice caz, lipsite de variaţii bruşte.
Evident, rolul hidrologic şi antierozional al pădurii nu se poate realiza deplin decât în
condiţiile unor arborete cu consistenţă plină, cu strat continuu de litieră şi cu humificare normală.
Cele mai bune sub acest raport se dovedesc arboretele încheiate de amestec, de vârstă mijlocie, cu
litieră continuă uşor alterabilă şi cu un etaj arbustiv, în care coeficientul mediu de scurgere este mai
mic de 0,10, viteza de scurgere a apei este mai mică de 0,10 m/s, iar cuantumul anual al eroziunii
pluviale este practic neglijabil, nedepăşind 0,500 m3/ha. Micşorarea consistenţei arboretelor,
răvăşirea sau înlăturarea litierei, precum şi rănirea şi bătătorirea solului prin păşunat, exploatări
forestiere, tăieri nelegale de arbori, turism nereglementat ş.a. conduc la reducerea până la anulare a
rolului hidrologic şi antierozional, ajungându-se la o sporire considerabilă a scurgerii pluviale şi a
cuantumului eroziunii.
În ţara noastră, pădurile ocupă o suprafaţă însemnată de teren, reprezentând circa un sfert
(26%) din teritoriul ţării. Gruparea pădurilor mai ales în regiunile de deal şi de munte, regiuni
predispuse prin excelenţă la degradarea prin eroziune, scoate în evienţă importanţa majoră pe care o
are gospodărirea raţională a acestora. Datorită rolului lor hidrologic şi antierozional, pădurile
constituie un scut puternic de apărare a solului şi a apelor ţării. Ca urmare, păstrarea şi gospodărirea
cu grijă a suprafeţelor păduroase, asigurarea unui procent de pădure de cel puţin 30% în toate
bazinele hidrografice montane şi de deal, ameliorarea consistenţei şi a compoziţiei unor arborete,
împădurirea terenurilor degradate din fondul forestier şi a celor intens degradate din fondul agricol,
49
care nu pot fi valorificate în mod rentabil prin culturi agricole, sunt sarcini importante actuale şi de
perspectivă.
Referitor la pajiştile naturale, remarcăm faptul că, acestea constituie al doilea scut de
apărare a solului împotriva acţiunii erozive a apei din precipitaţii.
Comportarea pajiştilor naturale la eroziunea pluvială depinde în măsură esenţială de modul
în care acestea sunt folosite şi exploatate. Sub acest raport, se deosebesc două categorii de pajişti şi
anume fâneţe şi păşuni.
Fâneţele naturale constituie pajişti care apără foarte bine solul împotriva eroziunii. În
general, locul pe care-l ocupă aceste pajişti sub raportul protecţiei solului depinde de modul lor de
exploatare. Astfel, în timp ce fâneţele bune, cu ţelina intactă şi cu solul afânat, structurat şi coeziv
se apropie şi chiar depăşesc din punct de vedere antierozional pădurea, fâneţele slabe, păşunate
intens după cosire, cu ţelina avariată şi cu solul bătătorit, destructurat şi rănit se comportă mult
diferit în comparaţie cu pădurea, apropiindu-se de izlazuri.
Ca şi pădurea, fâneaţa prezintă o serie de atribute de natură hidrologică şi antierozională şi
anume:
- fâneaţa amortizează şocul picăturilor de ploaie şi reţine pe frunzele şi tulpinile ierburilor şi
în stratul de ţelină o cantitate relativ mare de apă;
- fâneaţa sporeşte rugozitatea terenului şi ca urmare micşorează viteza de scurgere a apelor
rezultate din ploi şi din topirea zăpezilor;
- fâneaţa măreşte mult coeziunea şi porozitatea solului şi ameliorează structura şi
permeabilitatea acestuia.
Ca urmare, în fâneţele normale se poate admite o retenţie totală de 10-15 mm, un coeficient
de scurgere de 0,10-0,30, o viteză de scurgere a apei de 0,10-0,20 m/s şi un cuantum al eroziunii de
până la circa 1 m3/an·ha. Dintre ierburile generatoare de covor compact şi de ţelină bună fac parte o
serie de graminee şi de leguminoase, cum sunt ovăsciorul (Arrhenatherum elatius), păiuşul de
livadă (Festuca pratensis), golomăţul (Dactylis glomerata), iarba câmpului (Agrostis tenuis), păiuşul
roşu (Festuca rubra) ş.a. şi respectiv lucerna (Medicago sativa), trifoiul alb (Trifolium repens),
trifoiul roşu (Trifolium pratense) etc., a căror prezenţă ridică mult valoarea fâneţelor atât sub raport
furajer, cât şi sub raport hidrologic şi antierozional. Din rândul speciilor ierbacee cu valoare
furajeră şi antierozională redusă se numără bărboasa (Botriochloa ischaemum), obsiga
(Brachypodium pinnatum), ţăpoşica (Nardus stricta), vătămătoarea (Anthyllis vulneraria) ş.a., care
dau pajişti descheiate, slab protective şi productive.
În ţara noastră fâneţele ocupă circa 6% din teritoriu şi dat fiind rolul lor protectiv
antierozional, acestea ar trebui să se extindă pe seama altor terenuri agricole, afectate de eroziune
pluvială sau predispuse puternic la acest proces.
50
 Păşunile sau izlazurile reprezintă pajişti cu însuşiri hidrologice şi antierozionale mult mai
reduse, ca urmare a dezvoltării mai slabe a ierburilor în general, a răririi sau dispariţiei speciilor
generatoare de ţelină bună şi a bătătoririi, destructurării şi rănirii solului. Pe terenurile puternic
înclinate, aceste pajişti reprezintă o folosinţă periculoasă, care reclamă în mod obligatoriu o atentă
exploatare. Păşunatul timpuriu primăvara, târziu toamna şi la începutul iernii, sau imediat după
ploaie, practicat haotic, cu multe vite pe suprafeţe restrânse constituie practici neraţionale de
exploatare, care au condus în multe cazuri la degradarea înaintată a unor izlazuri şi la transformarea
lor în adevărate focare de eroziune.
Dacă izlazurile bine gospodărite se apropie sub raport hidrologic şi mai ales antierozional de
fâneţe, pe păşunile intens exploatate, cu covorul vegetal deteriorat şi cu solul bătătorit, destructurat
şi rănit de copitele animalelor, retenţia şi infiltraţia se reduc în mod considerabil, coeficientul de
scurgere creşte la 0,5-0,7 sau mai mult, iar eroziunea îmbracă forme grave, dislocând cantităţi de
material terigen de ordinul zecilor sau chiar al sutelor de metri cubi pe an şi hectar.
În ţara noastră izlazurile însumează circa 12,5% din teritoriu, adică dublu faţă de fâneţe.
Menţionăm însă că, o bună parte din suprafaţa folosită ca păşune cuprinde terenuri cu panta mult
prea mare pentru o asemenea folosinţă, aceasta prezentându-se complet nesatisfăcător, atât sub
raport furajer, cât şi din punct de vedere hidrologic şi antierozional. Ca urmare, ameliorarea şi
refacerea izlazurilor degradate prin lucrări specifice ca nivelare, curăţire, fertilizare,
supraînsămânţare etc., iar în cazuri de degradare avansată transformarea acestora în fâneţe şi livezi
sau împădurirea lor constituie probleme de mare interes economic.
în sfârşit, referitor la culturile agricole, remarcăm faptul că, acestea reprezintă unităţi
vegetale cu caracter artificial, create de om pentru satisfacerea nevoilor de hrană. Privite prin
prisma legăturii lor cu eroziunea, aceste culturi se pot grupa în trei categorii şi anume culturi bune
protectoare, culturi moderat protectoare şi culturi slab protectoare. În prima grupă intră fâneaţa
cultivată şi livezile, în grupa a doua - culturile de plante neprăşitoare, iar în cea de-a treia grupă -
culturile de plante prăşitoare. După cercetările efectuate de fostul Institut de Cercetări Agricole
(ICAR), dacă se consideră pierderile de sol la grâu egale cu unitatea, atunci la cultura de ierburi
perene acestea ar fi egale cu 1/70, iar la cultura de porumb ar fi egale cu 7.
În ţara noastră, suprafaţa ocupată de culturile agricole reprezintă circa 44,5% din teritoriu.
Remarcăm însă că, o mare parte din suprafaţa menţionată cuprinde terenuri în pantă, situate pe
versanţii văilor interioare, susceptibile la degradarea prin eroziune. Acest fapt determină obligaţia
respectării cu stricteţe a regulilor de agrotehnică antierozională (arături pe curba de nivel,
amenajare de terase, culturi în benzi alternative etc.), pentru a diminua până la anulare scurgerea
pluvială şi acţiunea erozivă a apelor.

51
 1.1.5.7. Factorul antropic şi eroziunea pluvială

Dintre factorii condiţionali care intervin în desfăşurarea eroziunii pluviale, factorul antropic,
antropeic sau economico-geografic ocupă un loc cu totul aparte, constituind de cele mai multe ori
factorul declanşator al procesului, care prin acţiunile lui a prilejuit transformarea acţiunii erozive
lente a scurgerii pluviale într-o acţiune brutală. Atât de important este rolul factorului în cauză, în
apariţia şi evoluţia eroziunii pluviale accelerate, încât o serie de specialişti denumesc, ce-i drept în
mod inexact, eroziunea accelerată "eroziune antropogenă".
În general, rolul factorului antropic este apreciat în mod diferit de oamenii de ştiinţă,
putându-se departaja două puncte de vedere diametral opuse. Astfel, H. Bennett şi alţi specialişti, în
special americani, consideră că eroziunea accelerată este legată exclusiv de activitatea umană şi că
prima tăietură executată cu sapa rudimentară a omului preistoric a constituit semnalul de început al
procesului. Pe de altă parte, J. Tricart, J. Pouquet şi alţi specialişti, în special francezi, consideră că
responsabilitatea omului în raport cu eroziunea este cu totul neînsemnată, rolul major în
desfăşurarea procesului revenind climatului; factorul antropic nu face decât să avanseze, într-o
manieră nesesizabilă la scară geologică, un proces ineluctabil cu o determinare strict climatică.
Trecând peste aceste puncte de vedere extreme, care fie exarcerbează fie minimalizează
responsabilitatea omului faţă de eroziune, considerăm că factorul antropic este un factor condiţional
important, care se dovedeşte capabil atât să declanşeze şi să intensifice procesul, cât şi să-l ţină sub
control, prevenindu-l sau stopându-i evoluţia.
După violenta eroziune fluvială şi glaciară care a avut loc în Pleistocen şi care a generat
scheletul actualei reţele hidrografice, sub scutul protector al vegetaţiei instalate după retragerea
gheţarilor s-a ajuns la un echilibru dinamic între climă şi sol, caracterizat prin absenţa eroziunii
accelerate. Ulterior însă, omul a trecut la distrugerea scutului vegetal protector, pădurile şi pajiştile
naturale fiind transformate în izlazuri şi terenuri de cultură agricolă. Nevoii de pământ pentru
păşune şi pentru cultura plantelor agricole i s-a adăugat ulterior nevoia de lemn pentru diverse
utilizări, iar mai târziu interesul comercial egoist şi meschin. Defrişarea pădurilor şi desţelenirea
pajiştilor, succedate de folosirea şi exploatarea necorespunzătoare a terenurilor înclinate, din
regiunile de deal şi de munte, au determinat ruperea echilibrului dintre climă şi sol realizat la
începutul Holocenului şi au condus la reactivarea procesului de eroziune.
Principalele acţiuni ale factorului antropic care au determinat în numeroase locuri
declanşarea eroziunii pluviale accelerate sunt următoarele: despăduririle practicate cu toporul sau
cu ajutorul focului, păşunatul intens, abuziv sau practicat în perioade nepermise, pregătirea şi
cultivarea agricolă neraţională a terenurilor în pantă, exploatările forestiere neraţionale ca
tratament şi ca mod de recoltare şi colectare a materialului lemnos şi circulaţia pe drumuri de

52
pământ şi poteci trasate pe linia de cea mai mare pantă. Acestor acţiuni li s-a adăugat în ultimile
decenii activitatea turistico-sportivă nereglementată.
Cele mai multe cazuri de pluviodenudare, şiroire şi ravenare au la bază activitatea pastorală,
respectiv păşunatul şi circulaţia vitelor spre locurile de adăpat, care pot conduce cu uşurinţă la
declanşarea şi intensificarea eroziunii. Aşa se explică faptul că izlazurile exploatate în mod haotic
sunt afectate fără excepţie de acţiunea erozivă a apelor. Cazurilor de eroziune declanşată şi/sau
intensificată în urma activităţii pastorale li se adaugă şi celelalte cazuri având la bază activităţile de
natură agricolă, forestieră şi turistico-sportivă, în urma cărora rezultă numeroase terenuri agricole
spălate de apă şi împânzite cu rigole de şiroire, drumuri de pământ, trasee de corhănire şi poteci
turistice ravenate etc.
În ţara noastră, eroziunea pluvială a atins cote semnificative în secolul al XVIII-lea, ca
urmare a dezvoltării activităţii pastorale şi a introducerii în cultură a plantelor prăşitoare (porumb,
cartof ş.a.). Procesul s-a intensificat şi s-a extins în prima jumătate a secolului următor în urma
populării puternice a regiunii subcarpatice şi în special după Tratatul de pace de la Adrianopol
(1829), când proprietarii de pământ, interesaţi în producţia de cereale-marfă, au început o vastă
acţiune de extindere a terenurilor agricole prin despădurire şi desţelenire. În cea de-a doua jumătate
a secolului XIX şi în secolul XX, procesul în cauză s-a extins în mod considerabil, atingând pe
alocuri cote alarmante, în urma aplicării cu insuficientă grijă a reformelor agrare din 1864, 1921 şi
1945, a legii de înfiinţare a izlazurilor comunale din 1920 şi, mai ales, ca urmare a exploatărilor
forestiere prădalnice şi a modului defectuos de folosire şi exploatare a terenurilor agricole în pantă,
practicate atât în regimul de dinainte de 1945, cât şi în epoca socialistă şi în primul deceniu de după
Revoluţia din decembrie 1989.
În prezent, situaţia îngrijorător de gravă în care se află fondul funciar al ţării, sub raportul
degradării prin eroziune şi prin alte procese, impune ca necesitate stringentă elaborarea şi aplicarea
unui vast program de reconstrucţie ecologică, punându-se astfel în lumină, o dată în plus, şi latura
pozitivă a acţiunii factorului antropic.

1.1.6. Pagubele provocate de eroziunea pluvială şi amploarea procesului în ţara noastră

Eroziunea pluvială accelerată este un proces deosebit de păgubitor, ale cărui consecinţe
afectează grav viaţa şi activitatea umană. La scară mondială procesul este considerat o mare
calamitate, iar combaterea lui constituie una din marile probleme ale omenirii. Aşa se explică faptul
că O.N.U. a încadrat această problemă în preocupările sale şi a încredinţat-o spre rezolvare unora
din organismele sale între care se numără şi cunoscuta FAO.

53
 Pagubele provocate de eroziunea pluvială sunt numeroase, iar natura şi amploarea acestora
diferă de la un loc la altul, în raport cu condiţiile geografice. În mod schematic, aceste pagube se
clasifică în pagube directe şi indirecte, în pagube rapide şi lente, precum şi în pagube evaluabile
cantitativ şi pagube de ordin calitativ, cu diferenţieri legate de intensitatea procesului.
•Eroziunea în suprafaţă produce modificări importante în mediul geografic, având
consecinţe de ordin pedologic, hidrologic, climatic şi peisagistic, care reprezintă tot atâtea categorii
de pagube.
În primul rând, eroziunea în suprafaţă conduce la înlăturarea treptată a solului, determinând
reducerea până la anulare a fertilităţii acestuia. Chiar dacă solul nu a fost complet înlăturat, el suferă
o serie de modificări de natură fizică, chimică şi biologică şi anume: subţierea profilului şi deci
reducerea profunzimii, diminuarea procesului de bioacumulare şi pierderea humusului, pierderea
azotului şi a fosforului, elemente de bază în nutriţia plantelor, modificarea texturii, troficităţii şi a
valorii pH, reducerea intervalului umidităţii active, dispariţia microflorei, microfaunei şi
mezofaunei etc.
În al doilea rând, eroziunea în suprafaţă conduce la dereglarea regimului hidrologic al
retelei hidrografice şi la poluarea apelor. Efect al scurgerii, eroziunea intensifică scurgerea pluvială,
conducând la torenţializarea regimului hidrologic. Mai mult, terenurile erodate, generate de proces,
sunt surse permanente de aluviuni pentru apele din reţeaua primară şi din acumulările de apă.
În al treilea rând, eroziunea areală conduce treptat la modificarea topoclimatelor, care
devin din ce în ce mai aride. Într-adevăr, ca urmare a sporirii scurgerii superficiale, a diminuării
scurgerii subterane şi a creşterii evaporaţiei directe, apa freatică coboară, izvoarele seacă,
vegetaţia se răreşte şi se modifică, iar teritoriile afectate se înscriu pe linia unui proces de stepizare
progresivă.
În al patrulea rând, eroziunea în suprafaţă afectează şi estetica peisajelor, conducând la
imagini selenare neplăcute. Terenurile erodate şi stâncoase lasă impresia jalnică a unor organisme
bolnave, iar teritoriile cu multe asemenea terenuri nu pot constitui un cadru prielnic de muncă şi de
viaţă şi ca urmare ele sunt în mod treptat abandonate de populaţie.
• Eroziunea în adâncime duce la extremum consecinţele de ordin pedologic, hidrologic,
climatic şi peisagistic ale eroziunii în suprafaţă. Ba mai mult, în legătură cu acest proces, se pot face
următoarele precizări de larg interes teoretic şi practic:
- eroziunea în adâncime înlătură rapid stratul de sol şi apoi pătrunde adânc în stratul
litologic, transformând adesea terenurile în adevărate pământuri rele;
- prin extindere longitudinală în avale şi în amonte procesul distruge diverse construcţii şi
instalaţii şi pune în pericol aşezările omeneşti şi căile de acces ale acestora;

54
 - prin dezvoltare verticală şi laterală, procesul în cauză subminează versanţii şi declanşează
ample procese de surpare şi alunecare, care mutilează şi răvăşesc terenurile de cultură;
- materialele grosiere antrenate de şuvoaiele de apă pot bara cursurile de apă, provocând
revărsarea acestora în sectoarele joase din avale, unde apele colmatează terenuri şi culturi, sau
avariază şi distrug diverse alte bunuri existente.
În ţara noastră, eroziunea pluvială, sub cele două forme ale sale, dislocă anual o cantitate de
materiale solide de circa 160 milioane de tone, din care circa 45 milioane de tone ajung în Marea
Neagră şi reprezintă pământ fin definitiv pierdut de pe teritoriul ţării. Această pierdere importantă
este echivalentul unei cantităţi de 560000 tone îngrăşăminte chimice substanţă activă.
Referitor la amploarea procesului pe care-l incriminăm, menţionăm în primul rând că,
eroziunea pluvială este foarte răspândită şi are o mare extensiune pe glob, făcându-şi simţită
prezenţă pe toate continentele, cu excepţia Antarctidei. Ţările cele mai afectate de proces sunt cele
cu relief accidentat şi cu un lung trecut istoric, cum sunt ţările din jurul Mediteranei.
În ţara noastră eroziunea pluvială are o mare amploare, procesul fiind prezent în majoritatea
judeţelor. Regiunea cea mai afectată este regiunea de deal, fapt explicabil prin aceea că, regiunea în
cauză prezintă o sensibilitate ridicată la eroziune şi în plus este cea mai populată, este locuită din
cele mai vechi timpuri şi este cea mai intens cultivată cu diverse culturi, inclusiv cu plante
prăşitoare. Sectoarele cele mai afectate sunt centrul şi sudul Podişului Moldovenesc, Podişul
Dobrogei de Nord, Dealurile subcarpatice, în special Subcarpaţii de Curbură, Podişul Getic şi
Podişul şi Câmpia Transilvaniei.
Suprafaţa ternurilor erodate se cifrează la noi la circa 3 milioane de hectare din care 640 000
ha sunt afectate de eroziune foarte puternică, fiind acoperite de erodisoluri. Suprafaţa terenurilor
stâncoase, cu aflorimente şi soluri erodate şi scheletice sau litosoluri, este de 325 000 ha, suprafaţa
ravenată, cu râpi şi taluzuri de făgaşe torenţiale, este de circa 360 000 ha, iar suprafaţa colmatată,
acoperită cu aluviuni grosiere însumează alte câteva zeci de mii de hectare (Geografia României, I,
1983).
Cifrele anterioare scot în evidenţă amploarea mare pe care o are eroziunea pluvială în spaţiul
nostru geografic şi situaţia gravă, sub raport erozional, a fondului funciar al ţării. Menţionăm în
plus că, în multe locuri procesul analizat se asociază cu alunecările de teren şi cu sărăturarea,
conducând la situaţii dintre cele mai rebele.

55
 1.2. Eroziunea eoliană şi consecinţele ei

1.2.1. Definiţia, formele şi desfăşurarea eroziunii eoliene şi formele de teren

degradat pe care le generează

Ca şi precipitaţiile atmosferice şi scurgerea pluvială pe care acestea o generează, vântul sau

factorul eolian este un agent extern de modelare a scoarţei şi de distrugere a solului, care roade,
transportă şi depune particule de sol şi de rocă, producând modificări importante la suprafaţa
litosferei. Prin urmare, eroziunea eoliană este o formă de eroziune şi reprezintă procesul de
dislocare a particulelor de sol şi de rocă produs de curenţii de aer. Procesul constă în antrenarea şi
resedimentarea particulelor necoezive, sau, respectiv, în detaşarea, antrenarea şi depozitarea în altă
parte a particulelor coezive.
Sub raport geomorfologic, eroziunea eoliană reprezintă ca şi eroziunea pluvială un proces
de modelare a scoarţei terestre subordonat legii tendinţei de peneplenizare a acesteia, vântul fiind
cotat ca agent major de modelare şi plasat alături de râuri, de gheţari şi de valurile mării. Sub raport
economic, procesul în cauză constituie uneori un cunoscut proces de degradare, care spulberă
solurile de cultură sau le acoperă cu materiale nisipoase nefertile.
Între acţiunea erozivă a vântului şi acţiunea erozivă a apei există o serie de diferenţe
însemnate. Astfel, vântul nu este supus decât în mică măsură gravitaţiei terestre şi ca urmare poate
acţiona, atât în sens invers pantei, cât şi pe terenurile lipsite de pantă de pe câmpii şi platouri. De
asemenea, vântul are o acţiune exclusiv fizică sau mecanică, acţionează cu precădere în perioadele
uscate de timp şi transportă numai particule mici, capacitatea sa de antrenare fiind de circa 800 de
ori mai redusă decât aceea a curenţilor de apă.
Procesul în discuţie îmbracă mai multe forme. Astfel, în funcţie de intensitatea acţiunii
erozive a vântului se distinge o formă de eroziune eoliană lentă şi deci practic imperceptibilă şi o
formă de eroziune eoliană accelerată cu efecte vizibile şi uşor de sesizat. De asemenea, în raport cu
natura materialelor supuse acţiunii erozive a vântului se poate deosebi o eroziune eoliană a
solurilor, o eroziune eoliană a nisipurilor şi o eroziune eoliană a stâncilor. Deşi toate formele
menţionate mai sus sunt interesante, totuşi pentru ţara noastră interes special prezintă mai ales
eroziunea accelerată a nisipurilor, care se manifestă pe o suprafaţă relativ mare acoperită cu
sedimente nisipoase.
Eroziunea eoliană este un proces caracteristic pentru crestele muntoase vântuite şi, mai ales,
pentru regiunile nisipoase de câmpie cu climat uscat şi vântos şi este cauzată de curenţii turbulenţi
de aer cu viteză de peste 4 m/s. Procesul se declanşează în momentul în care forţele aerodinamice,
reprezentate prin forţa frontală, forţa tangenţială unitară şi forţa ascensională dinamică, depăşesc
forţele de rezistenţă reprezentate prin coeziune şi frecare.

56
 În desfăşurarea procesului analizat pot fi distinse trei fenomene caracteristice şi anume
deflaţia, coraziunea şi sedimentarea eoliană. Aceste fenomene constituie verigile succesive ale
procesului şi în ansamblul lor definesc sfera acestuia.
Deflaţia sau denudaţia eoliană este fenomenul de spulberare a particulelor solide, produs de
curenţii de aer şi el constă în antrenarea particulelor necoezive sau, respectiv, în detaşarea
particulelor coezive şi apoi deplasarea acestora în alte locuri. Se disting astfel două cazuri şi anume,
cazul depozitelor necoezive şi cazul unor depozite coezive sau relativ coezive.
În cazul depozitelor necoezive cu particule, detaşate în prealabil tot de vânt sau de alţi
factori de dezagregare, la declanşarea spulberării intră în joc forţa frontală şi forţa ascensională
dinamică, date de presiunea dinamică a vântului, ca forţe motoare şi forţa de frecare dată de
greutatea unei particule, ca forţă de rezistenţă. Din egalarea acestor forţe rezultă următoarea relaţie
de legătură între viteza limită la suprafaţa terenului, vlim în m/s, şi diametrul particulelor, d în metri,
care pot fi puse în mişcare:
0,5
⎛d⋅γp ⋅f⎞
vlim = ⎜ ⎟ = a ⋅ d 0,5
⎝ Cx ⎠

în care: γp este greutatea specifică a particulei, în N/m3;

f - coeficientul de frecare;
Cx - coeficientul forţelor aerodinamice, egal cu circa 0,50;
a - coeficientul de proporţionalitate, egal cu 125 - 200, în functie de
turbulenţa curenţilor, de forma şi natura particulei şi de starea suprafeţei
terenurilor.
De regulă, vânturile cu viteza de 4-7 m/s pot antrena doar particule mici cu diametrul de
până la 0,5 mm, vânturile cu viteza de 17-28 m/s pot antrena particule cu diametrul de 2-4 mm, iar
uraganele, a căror viteză depăşeşte 28 m/s, pot pune în mişcare chiar particule de mărimea unui ou
de găină. Particulele sunt antrenate în suspensie, în salturi scurte şi prin târâre-rostogolire, în
funcţie de mărimea şi greutatea lor, iar distanţa de transport variază în limite foarte largi, de la
câţiva metri la câteva sute sau mii de kilometri.
În cazul nisipurilor coezive, pentru ca particulele solide să fie detaşate şi apoi antrenate este
necesar ca forţa tangenţială unitară, dată de presiunea dinamică a curenţilor de aer, să depăşească
forţa de coeziune unitară dintre particule.
Coraziunea eoliană este fenomenul fizic de sculptare şi şlefuire a proeminenţelor stâncoase
şi constă în roaderea (măcinarea) stâncilor produsă de aerul în mişcare încărcat cu particule solide
în urma deflaţiei. Materialul rezultat în urma roaderii cade la baza stâncilor, acumulându-se sub
formă de arene etc., sau este preluat de curenţii de aer şi dus mai departe. În urma fenomenului în
57
cauză, datorită sculptării şi şlefuirii diferenţiate rezultă o serie de forme dintre cele mai curioase
denumite generic garale (babe, sfincşi, ciuperci, coloane, pereţi stâncoşi alveolaţi numiţi taffoni
ş.a.).
În sfârşit, sedimentarea eoliană este fenomenul de depozitare a particulelor solide antrenate
de vânt în urma deflaţiei şi/sau coraziunii. Fenomenul este determinat de caracterul pulsatoriu al
vântului şi de izbirea acestuia de diverse obstacole şi are loc atât sub formă de strate suprapuse
relativ uniforme, cât şi sub forma unor îngrămădiri de diverse forme şi dimensiuni.
În urma eroziunii eoliene iau naştere o serie de forme de teren degradat cu caractere
specifice. În rândul acestora se înscriu câmpurile de pietre şi terenurile stâncoase cu aflorimente
modelate sub formă de garale, de pe coamele montane vântuite, terenurile denudate şi rovinate
eolian din regiunea de câmpie şi câmpurile nisipoase acoperite cu acumulări de nisip denumite
dune. Pentru ţara noastră, interes practic prezintă mai ales câmpurile acoperite cu dune de nisip,
care însumează o suprafaţă apreciabilă şi care ridică numeroase probleme de ordin tehnic.

a b c

Fig.8.Dune de nisip (a-valuri, b- goze, c-barcane)

Dunele de nisip reprezintă acumulări de diverse înălţimi şi forme, care apar în condiţiile
prezenţei unor mase mari de nisip necoeziv, depuse pe terenuri relativ plane, în condiţii de climat
uscat şi vântos, cu vânturi frecvente şi puternice, care bat din aceeaşi direcţie. Sub raportul înălţimii
acestea au înălţimi de ordinul metrilor sau zecilor de metri, dar pot atinge şi chiar depăşi 100 m, iar
sub raportul formei se pot prezenta sub formă de valuri longitudinale, paralele cu direcţia vântului
generator, de valuri transversale, perpendiculare pe direcţia vântului dominant, de movile regulate
sau mai puţin regulate, denumite goze şi sub formă semilunară sau de copită de cal denumite
barcane (fig. nr.8).
În ţara noastră se întâlnesc toate felurile de dune, cu înălţimea de până la 20 m, despărţite
între ele prin uluce depresionare cu lăţimea de până la 500 m, determinând împreună un relief
vălurat caracteristic. O parte din dunele existente sunt mobile, prezintă un taluz relativ lin în partea

58
lovită de vânt, un taluz abrupt sub vânt şi o creastă care "fumegă" periodic şi ele avansează treptat
schimbându-şi permanent forma şi dimensiunile.

1.2.2. Factorii care condiţionează eroziunea eoliană, pagubele pe care

le produce procesul şi amploarea acestuia în ţara noastră

În desfăşurarea procesului de eroziune eoliană intervin o serie de factori condiţionali, care

pot favoriza sau defavoriza şi împiedica acest proces. Principalii factori care intervin sunt roca,
relieful, climatul, solul, vegetaţia şi factorul antropic. În general, terenurile cu substrat format din
roci necoezive sau friabile cu o topografie plană sau cu proeminenţe, cu climat cald, uscat şi vântos,
cu soluri destructurate, prăfoase sau nisipoase, lipsite de vegetaţie sau cu vegetaţie rară şi folosite
sau exploatate de om într-un mod necorespunzător manifestă o predispoziţie ridicată la eroziunea
eoliană, deoarece prezintă caracteristici favorabile procesului.
În spaţiul nostru geografic, eroziunea eoliană în forma ei accelerată de manifestare se
întâlneşte cu precădere în regiunile nisipoase cu climat secetos. În aceste regiuni pot fi distinse, de
regulă, următoarele categorii de terenuri: terenuri cu nisipuri mobile, terenuri cu nisipuri
semimobile şi terenuri cu nisipuri stabile. În primul caz, nisipurile conţin sub 5% argilă şi sub 0,5%
humus, în cazul al doilea, conţinutul de argilă este de 5-12% şi conţinutul de humus este de 0,5-1%,
iar în cazul al treilea, conţinutul de argilă şi de humus depăşeşte 12% şi respectiv1%.
Nisipurile stabile sunt nisipuri fixate de vegetaţie şi nu sunt practic mişcate de vânt. Acestea
sunt integral sau în cea mai mare parte acoperite de vegetaţie, iar sub raport pedologic reprezintă
psamosoluri molice sau soluri zonale luto-nisipoase şi ele nu ridică probleme deosebite, decât cel
mult probleme legate de prevenirea eroziunii prin evitarea păşunatului, a arăturilor şi a culturilor de
prăşitoare. Dimpotrivă, nisipurile mobile sunt permanent remaniate de către vânt. Acestea sunt
complet lipsite de vegetaţie sau sunt acoperite de o vegetaţie rară, care acoperă cel mult 25% din
suprafaţă, iar sub raport pedologic reprezintă protopsamosoluri.
Eroziunea eoliană este un proces păgubitor, în unele cazuri procesul fiind tot atât de
dăunător ca şi eroziunea pluvială.
Între consecinţele negative ale procesului pe care-l analizăm se înscriu următoarele:
- înlăturarea treptată ori rapidă a solurilor sau acoperirea acestora cu materiale nisipoase
nefertile sau puţin fertile;
- rănirea, dezrădăcinarea sau asfixierea culturilor agricole;
- înnisiparea aşezărilor omeneşti, a drumurilor, a căilor ferate şi a canalelor de irigaţie;
- generarea unor furtuni negre de praf şi nisip, deosebit de dăunătoare pentru oameni şi
animale.

59
 Consecinţele menţionate mai sus nu sunt deloc neglijabile şi ca urmare, înlăturarea acestora
motivează cu prisosinţă necesitatea combateriii procesului incriminat.
Eroziunea eoliană este un proces activ pe o mare întindere din suprafaţa terestră,
manifestându-se cu precădere în regiunile cu climat arid (de deşert) şi semiarid (de stepă) din
Africa, Asia, Australia şi America. În ţara noastră, procesul în cauză se manifestă mai ales în
regiunea de câmpie uscată, în condiţii de terenuri nisipoase cu climat secetos. Suprafaţa nisipoasă
de la noi însumează 266 000 ha, din care câteva zeci de mii de hectare sunt acoperite cu nisipuri
mobile (Geografia României, I, 1983).
Cele mai cunoscute areale
nisipoase din ţara noastră sunt
următoarele (fig. nr.9 ):
- sudul Olteniei, între
Ostrovul Corbului şi Corabia
(140000 ha nisipuri cu bob mic,
silicioase cu carbonaţi şi cu pH
neutru);
- Delta Dunării (45000 ha
nisipuri cu bob mare, calcaroase,
Fig.9.Principalele areale nisipoase din România sărate şi cu pH bazic);
- Câmpia Română, în Bărăgan, pe malul drept al râurilor Ialomiţa, Călmăţui şi Buzău
(36000 ha nisipuri sărate);
- nord-vestul Ardealului în zona Carei - Satu Mare (32000 ha nisipuri cuarţoase cu bob
mare, cu pH acid şi cu interstraturi de ortstein );
- Câmpia Tecuciului, la confluenţa Bârladului cu Siretul, în zona Lieşti - Hanu Conachi
(13500 ha nisipuri silicioase cu bobul mic şi acide).
Stratele de nisip care acoperă arealele de mai sus reprezintă pe de o parte depozite nisipoase
"in situ" de vârstă pliocenă, iar pe de altă parte - depozite fluviale (şi marine) de vârstă cuaternară,
mişcate parţial din loc prin actiunea erozivă a vântului. Menţionăm că, uneori, eroziunea eoliană se
asociază, mai ales în spaţiile dintre dune, cu înmlăştinarea şi sărăturarea, iar acest fapt complică
acţiunea de ameliorare a nisipurilor respective.

60
 1.3. Procesul de alunecare a terenurilor şi consecinţele lui

1.3.1. Definiţia, formele şi desfăşurarea procesului de alunecare

şi formele de teren degradat pe care le generează

Pe lângă procesele de eroziune, la care ne-am referit anterior, la nivelul scoarţei terestre au
loc şi alte procese de modelare a reliefului şi de distrugere a solului şi anume procese de deplasare
gravitaţională. Acestea pun în mişcare pe pante mase mari de sol şi de rocă şi sunt subordonate
aceleiaşi legi a tendinţei de peneplenizare a scoarţei terestre.
Procesele de deplasare gravitaţională, denumite şi deplasări de teren sau pornituri sunt
multe şi variate, dar ele pot fi grupate în două categorii şi anume pornituri umede şi pornituri
uscate. Primele sunt, de regulă, deplasări lente şi cuprind alunecările de teren, iar cele din categoria
a doua sunt, de regulă, deplasări bruşte şi ele cuprind în sfera lor surpările de teren (deplasări
laterale caracteristice taluzurilor subminate şi versanţilor abrupţi şi subminaţi) şi prăbuşirile
(deplasări verticale, caracteristice terenurilor cu cavităţi subterane şi cu substrat calcaros, salifer,
gipsifer sau din loess). Sub raportul degradării terenurilor de cultură, interes special prezintă mai
ales alunecările de teren, care au cea mai mare extensiune, fără a exclude însă faptul că, uneori, pot
prezenta interes şi procesele de surpare în urma cărora iau naştere râpi de surpare, depozite de
grohotiş şi ebulmenţi cu întinderi semnificative.
Procesul de alunecare a terenurilor reprezintă o pornitură umedă relativ lentă, şi el constă
în dislocarea unor mase de sol şi rocă, produsă de acţiunea forţei de gravitaţie şi a apelor de
infiltraţie.
Sub raport geomorfologic, procesul în cauză este un proces legic de modelare a scoarţei
terestre, iar sub raport economic acesta reprezintă un periculos proces de degradare, care pe de o
parte mutilează terenurile şi le afectează stabilitatea, iar pe de altă parte fragmentează solurile şi le
răvăşesc, scoţându-le practic din producţie.
Procesul îmbracă mai multe forme, în funcţie de criteriile luate în considerare. Principalele
criterii în raport cu care se departajează diferitele forme pe care le îmbracă procesul analizat sunt
felul în care se mişcă masele de sol şi rocă, grosimea stratului angajat în deplasare, forma în plan a
terenurilor afectate şi structura geologică sau microtectonica teritoriilor în care îşi face apariţia.
După modul în care se mişcă masele de sol şi rocă se deosebesc două categorii de alunecări
şi anume alunecări glisante sau alunecări propriu-zise şi scurgeri de noroi sau de glod, denumite şi
alunecări curgătoare. În primul caz, masele patinează, glisează sau alunecă spre avale, iar în cazul al
doilea - materialele solide se fluidizează şi ca urmare se deplasează prin curgere vâscoasă.
După grosimea stratului angajat în deplasare se pot distinge alunecări superficiale, puţin
adânci, adânci şi foarte adânci, după cum stratul antrenat este sub 1 m, este de 1-5 m, are grosimea
61
de 5-20 m sau depăşeşte 20 m grosime. Uneori, din acest punct de vedere, se disting doar alunecări
superficiale şi alunecări profunde, după cum procesul afectează numai solul şi eventual roca mamă,
sau afectează şi roca vie subiacentă.
În raport cu forma în plan a terenurilor afectate se deosebesc alunecări areale şi alunecări
elongate. În primul caz, procesul este extins pe orizontală, afectând întreaga suprafaţă sau numai
porţiuni lenticulare, iar în cazul al doilea procesul se dezvoltă liniar, afectând fâşii de teren relativ
înguste şi lungi.
În sfârşit, în raport cu microtectonica locală alunecările de teren pot fi asecvente,
consecvente şi insecvente. În primul caz procesul afectează terenuri cu structură omogenă
nestratificată sau cu o structură tabulară, în cazul al doilea terenurile afectate prezintă o structură
monoclinală cu panta morfologică concordantă cu panta structurală, iar în cazul al treilea procesul
se dezvoltă pe terenuri care prezintă în substrat roci stratificate dispuse în cele mai diverse moduri
(fig. nr.10 ).

a b c

Fig.10.Tipuri de alunecări de teren în raport cu structura geologică

(a- asecvente, b-consecvente, c-insecvente)
Procesul de alunecare este caracteristic pentru terenurile înclinate cu echilibrul gravitaţional
labil, care au în substrat roci acvilude impermeabile. În mod schematic, procesul poate fi întâlnit cu
o mare frecvenţă în următoarele situaţii:
- pe malul cursurilor de apă cu regim hidrologic dezechilibrat şi cu eroziune fluvială activă;
- pe flancurile căilor de comunicaţie (drumuri şi căi ferate) trasate pe versanţi sau la baza
versanţilor, în lungul acestora, în condiţii de teren cu substrat argilo-marnos sau alcătuit din
alternanţe de roci permeabile cu roci impermeabile;
- sub coamele versanţilor, în amonte şi în avale de izvoarele de coastă apărute pe linia de
contact dintre rocile permeabile cu rocile impermeabile subiacente;
- pe flancul din amonte al cărărilor făcute de oi, al potecilor turistice şi al unor excavaţii
făcute de om pe versanţi.
Alunecările de teren au loc atunci când forţele motoare, reprezentate prin componenta
tangenţială a greutăţii maselor şi forţele de presiune exercitate de apa de infiltraţie, depăşesc forţele
de rezistenţă reprezentate prin forţa de coeziune, forţa de frecare şi forţa de rezistenţă pasivă a
sprijinului lateral, iar la această situaţie se ajunge în urma unor acţiuni declanşatoare cum sunt

62
subminarea erozivă, subminarea artificială, supraîncărcarea, supraumectarea şi producerea unor
trepidaţii naturale sau artificiale. Aceste acţiuni înlătură sprijinul lateral, sporesc greutatea maselor,
micşorează coeziunea, reduc frecarea maselor pe planul de alunecare şi produc crăpături în terenuri.
În afara forţei de gravitaţie, ce este principala cauză a procesului de alunecare, un rol
important revine apei de infiltraţie, care împreună cu gravitaţia obligă masele de sol şi rocă să
coboare pe pante, pentru a-şi realiza un nou echilibru. Apa infiltrată umectează, dizolvă,
descompune, lubrifiază, presează, detaşează, reduce coeziunea şi frecarea, subminează şi creează
goluri subterane, constituind un important factor cauzal, declanşator şi intensificator.
Într-un caz dat, momentul declanşării procesului nu poate fi stabilit cu exactitate. Există
totuşi o serie de semne simptomatice, care arată că acest moment se apropie şi că procesul a intrat
deja în prima sa fază de evoluţie. Aceste semne sunt: apariţia unor crăpături, care se întind şi se
racordează, prefigurând linia de desprindere, ondularea suprafeţei şi apariţia unor lentile de
deplasare, apariţia sau dispariţia unor izvoare, înclinarea parilor în garduri, curbarea arborilor
existenţi, crăparea eventualelor ziduri sau construcţii existente ş.a.
În desfăşurarea procesului se pot distinge trei faze evolutive şi anume:
- faza de desprindere sau de detaşare a maselor de sol şi rocă;
- faza de deplasare;
- faza de depozitare.
Desprinderea maselor din întregul din care fac parte se realizează prin rupere sau prin
înmuiere, deplasarea are loc prin patinare sau scurgere, întregite uneori de căderea în gol şi de
rostogolire, iar depozitarea poate fi temporară sau definitivă.
După ce s-a declanşat în urma subminării, supraîncărcării, supraumectării sau clătinării
terenurilor, procesul se propagă detrusiv, de sus în jos, sau delapsiv de jos în sus, evoluează
permanent sau intermitent, se dezvoltă liniar (în lung) sau areal (pe orizontală) şi angajează numai
solul sau atât solul cât şi substratul litologic.
Formele de teren degradat generate de procesul de alunecare sunt terenurile fugitive, care în raport
cu modul de mişcare a maselor şi cu starea lor de umiditate se împart în terenuri alunecătoare şi
terenuri curgătoare. Sub raport morfologic, aceste terenuri prezintă un aspect ruiniform şi ele cu
prind pe de o parte râpi de desprindere, iar pe de altă parte o suprafaţă instabilă acoperită fie de o
masă fragmentată cu crăpături, pseudoterase, monticuli ş.a., fie de o masă vâscoasă semifluidă cu
praguri, depresiuni, izvoare, bălticele etc. Crăpăturile şi locurile depresionare sunt puncte de
infiltrare concentrată a apelor, care întreţin şi intensifică procesul de deplasare.

63
 Privit în ansamblu, un teren fugitiv prezintă două zone,
mai mult sau mai puţin distincte şi anume o zonă de des-
1
prindere cu aspect de râpă denumită firidă, nişă sau cupă şi o
zonă de deplasare intermitentă şi de depozitare vremelnică sau
definitivă a materialelor desprinse, suprapusă peste suprafaţa
2
instabilă caracterizată mai sus. Adesea între prima zonă şi cea

3 de-a doua apare o depresiune transversală denumită uluc, în

care bălteşte apa şi se instalează o bogată vegetaţie hidrofilă
(fig. nr.11).

Fig.11.Vederea în plan a unui teren

fugitiv (1- nişă, 2- uluc, 3- culoar,
4-con de revărsare)

Privit mai în detaliu, în secţiune

1 transversală, un teren fugitiv pune în

evidenţă următoarele elemente carac-

2 teristice: un plan de desprindere, un

4
3 plan de deplasare, talpa deplasării,
corpul deplasării sau lupa şi fruntea
5
deplasării (fig. nr.12). Uneori însă,
elementele de mai sus sunt greu de
departajat, existând mai multe planuri

Fig.12. Secţiune transversală printr-un teren fugitiv de alunecare, care se succed pe

(1-planul de desprindere, 2-planul de deplasare, 3-talpa verticală.
deplasării, 4- corpul deplasat, 5- fruntea deplasării).

64
 1.3.2. Factorii care condiţionează alunecarea terenurilor, pagubele pe care le produce
procesul şi amploarea acestuia

În desfăşurarea procesului de alunecare a terenurilor intervine o multitudine de factori

condiţionali, care influenţează această desfăşurare. În mod schematic, factorii care intervin în
declanşarea şi evoluţia procesului se grupeză în factori fizico-geografici, procese naturale şi factori
antropici. În prima grupă intră substratul litologic, condiţiile de relief - în special panta şi
configuraţia terenului, condiţiile climatice - în special pluviozitatea, condiţiile de sol, mai ales
textura şi vegetaţia, în grupa a doua intră eroziunea pluvială în adâncime, cutremurele şi mişcările
neotectonice, iar în grupa a treia - diverse activităţi ale omului.
Principala circumstanţă naturală, care determină predispoziţia terenurilor la alunecare şi
influenţează în mare măsură desfăşurarea procesului, este reprezentată de substratul geologic. Acest
factor condiţionează apariţia şi dezvoltarea procesului în cauză prin natura rocilor şi prin structură
sau modul lor de dispunere.
Sub raport petrografic, predispoziţia la alunecare este dată de permeabilitatea rocilor, cele
mai predispuse la alunecare fiind terenurile care au în substrat roci impermeabile de natură argilo-
marnoasă sau alternanţe de roci permeabile cu roci impermeabile cum sunt formaţiunile
neocretacice de facies batial şi depozitele molasice neogene, în special cele miocene. Sub raport
structural, predispoziţie maximă la alunecare manifestă terenurile cu structură monoclinală şi
cutată, atunci când panta structurală concordă cu panta morfologică, cum este cazul versanţilor
monoclinali consecvenţi şi cazul flancurilor de sinclinale sau anticlinale.
În general, terenurile înclinate cu panta de peste 5°, care au în substrat roci impermeabile
argilo-marnoase, sunt fie fugitive, fie puternic predispuse la alunecare, indiferent de structura lor
geologică.
Referitor la rolul factorului antropic, remarcăm faptul uşor de demonstrat că, majoritatea
cazurilor de alunecare din spaţiul nostru geografic sunt legate direct sau indirect de activitatea
economică a omului. Cele mai obişnuite acţiuni declanşatoare ale procesului sunt debleerea
artificială a versanţilor, pentru construcţia căilor de comunicaţie, exploatări miniere s.a.,
supraîncărcarea versanţilor, prin realizarea de construcţii, realizarea unor depozite s.a.,
supraumectarea terenurilor cu apele concentrate în lungul drumurilor de exploatare, sau cu cele
care deversează din rezervoarele de acumulare şi producerea de trepidaţii, ca urmare a unor
derocări prin dinamitare etc. Evident însă, factorul antropic nu reprezintă numai un factor negativ,
capabil doar să declanşeze şi să intensifice procesul. În acelaşi timp omul se dovedeşte şi un factor
pozitiv capabil să preîntâmpine procesul, sau să-l stăvilească şi să-l ţină sub control.

65
 Referitor la pagubele produse de procesul de alunecare, menţionăm că acesta este deosebit
de păgubitor, având consecinţe negative grave, care se repercutează asupra activităţii umane.
În primul rând, procesul în cauză este un păgubitor proces de degradare, care fragmentează,
răvăşeşte şi distruge solul şi mutilează versanţii, sustrăgând din producţie importante suprafeţe de
teren. Mai mult decât atât, prin extensiune regresivă şi laterală, procesul poate distruge arborete,
livezi, culturi viticole şi alte culturi agricole.
În al doilea rând, procesul pe care îl incriminăm intensifică eroziunea fluvială şi torenţială.
Materialele desprinse şi deplasate în urma subminării erozive a versanţilor, obturează albiile de
scurgere ale râurilor şi torenţilor, amplificând numărul şi intensitatea undelor de viitură şi sporind în
mod considerabil debitul solid al cursurilor de apă.
În al treilea rând, alunecările de teren constituie pericole grave pentru aşezările omeneşti,
pentru instalaţiile de transport şi pentru alte construcţii şi instalaţii realizate de oameni.
Numeroasele alunecări din regiunea subcarpatică şi din alte zone ale ţării constituie o ameninţare
permanentă pentru casele de locuit şi dependinţele acestora şi pun în pericol circulaţia pe şosele şi
căi ferate.

1.Pod. Someşan 1.Subcarpaţii Getici

2.Pod.Transilvaniei 2.Subcarpaţii Munteniei
3
3.Pod.Mehedinţi 3.Subcarpaţii
4.Pod.Getic
5.Pod.Moldovei
6.Pod.Dobrogei 1
2 1.Câmpia de Vest
5 2.Câmpia Dunãrii
1 3.Câmpia Moldovei
1 3
3
1 1.Lunca Dunării
2.Delta Dunării
2
1.Dealurile 2
de Vest 1 1
2 4
3
1.Munţii Apuseni 4 2
2.Carpaţii Meridionali
3.Carpaţii Orientali 6
4.Munţii Dobrogei
Fig.13.Principalele zone cu alunecări din România

În rândul anilor în care procesul de alunecare a terenurilor a luat o amploare cu totul

deosebită se numără anii 1915, 1942, 1948, 1970, 1972, 1975, 1997 şi 1998. În toţi aceşti ani a fost
răscolită o suprafaţă imensă de terenuri productive, au fost distruse sute de case, de poduri ş.a., au
fost zăgăzuite numeroase cursuri de apă şi au fost blocate, deteriorate sau strămutate sute de
66
kilometri de drumuri şi de căi ferate. Sate întregi au fost nevoite să-şi părăsească vatra şi să se mute
în altă parte.
Referitor la amploarea procesului de alunecare, menţionăm că acest proces are o mare
amploare şi afectează suprafeţe mari de teren în numeroase ţări din lume.
În ţara noastră procesul are o largă răspândire în regiunea de dealuri din Oltenia, Muntenia,
Moldova şi Transilvania, suprafaţa afectată cifrându-se la circa 750 000 ha (Geografia României, I,
1983). Arealele cele mai răscolite de alunecări sunt Câmpia Jijiei şi Bahluiului, Podişul Bârladului,
Subcarpaţii - în special zona subcarpatică de curbură, Podişul Getic, Podişul Târnavelor şi Câmpia
Transilvaniei (fig. nr.13).
În numeroase locuri, din cadrul arealelor menţionate, procesul de alunecare se asociază cu
eroziunea în adâncime, cu înmlăştinarea şi cu sărăturarea, generând situaţii dintre cele mai dificile
şi mai greu de soluţionat.

1.4. Procesul de sărăturare a terenurilor şi consecinţele lui

1.4.1. Definiţia, formele şi desfăşurarea procesului de sărăturare

şi formele de teren degradat pe care le generează

Sărăturarea terenurilor reprezintă procesul de degradare produs de un exces de săruri

solubile, care în anumite condiţii se acumulează în sol şi/sau pe suprafaţa acestuia şi îi alterează
proprietăţiele fizice, chimice şi microbiologice.
Spre deosebire de procesele de degradare prezentate anterior, care înlătură, acoperă sau
răvăşesc solurile, sărăturarea este un proces de degradare in situ a terenurilor de cultură. Procesul
are caracter natural şi se subordonează unei alte legi şi anume legea circulaţiei şi acumulării
sărurilor în natură. Cele mai obişnuite săruri care produc sărăturarea sunt, în ordinea crescândă a
toxicităţii lor, sulfatul de sodiu (Na2SO4), clorura de sodiu (NaCl) şi carbonatul de sodiu (Na2CO3).
Acestea provin din substratul geologic şi ajung în sol sau pe sol prin intermediul apei şi al vântului.
Procesul în cauză îmbracă şi el mai multe forme, în funcţie de criteriile avute în vedere.
Astfel, în funcţie de locul în care îşi face apariţia, sărăturarea poate fi marină şi continentală, după
cum se localizează pe ţărmul mării sau în interiorul continentelor departe de apele marine. După
natura sărurilor solubile, care se acumulează pe sol şi în sol şi produc degradarea acestuia,
sărăturarea poate fi clorurică, sulfatică, carbonatică sau mixtă, după cum sărurile respective sunt
cloruri, sulfaţi, carbonaţi sau combinaţii ale acestora. În sfârşit, în raport cu activitatea umană

67
sărăturarea poate fi primară şi secundară, după cum se produce independent de activitatea
economică, sau este în legătură strânsă cu această activitate.
Desfăşurarea procesului de sărăturare, adică apariţia şi evoluţia acestuia, este legată de o
anumită sursă de săruri şi, în mod schematic, procesul respectiv poate fi întâlnit cu precădere în
următoarele situaţii:
- pe ţărmul mărilor şi în delte;
- pe malul cursurilor de apă cu caracter salin şi în preajma lacurilor sărate;
- în lunci şi câmpii aluviale cu nivel freatic ridicat şi cu apă freatică mineralizată;
- pe versanţi cu substrat salifer, în locurile decopertate prin eroziune şi în jurul izvoarelor
sărate de coastă;
-pe câmpurile irigate defectuos cu supranorme de udare sau cu apă salină
necorespunzătoare.
Sărăturarea se produce din momentul în care conţinutul de săruri solubile depăşeşte limita
de la care ele devin dăunătoare pentru sol şi pentru plantele de cultură. În general, un sol este
considerat sărăturat atunci când cantitatea de săruri solubile din stratul superior de 20 cm,
determinată ca reziduu fix, depăşeşte în medie 0,15% în cazul sulfaţilor, 0,10% în cazul clorurilor şi
0,01% în cazul carbonatului de sodiu, precum şi atunci când sodiul schimbabil depăşeşte pragul de
5% din capacitatea de schimb cationic a solului respectiv.
Prezenţa sărurilor solubile este uneori evidentă, fiind marcată de existenţa unor cruste sau
eflorescenţe de sare sau de profilul caracteristic al solurilor. Alteori însă, sărăturarea este pusă în
evidenţă de analizele chimice, folosind ca reactivi azotatul de argint pentru cloruri, clorura de bariu
pentru sulfaţi şi fenolftaleina pentru carbonaţi, sau este trădată de o serie de specii halofile cum sunt
Salicornia herbacea, Suaeda maritima, Artemisia salina, Puccinelia sp., Aster tripolium ş.a.
În desfăşurarea procesului pot fi distinse trei fenomene caracteristice, constituind de fapt trei
faze evolutive succesive şi anume: salinizarea, alcalizarea şi solodizarea.
Salinizarea este fenomenul de acumulare a sărurilor solubile pe profilul solului. De regulă,
aceste săruri provin din pânza freatică mineralizată situată la adâncime mică de 1,5-3,5 m şi ele
sunt aduse spre suprafaţa solului prin capilaritate, iar apoi depuse în urma evaporării apei în
exterior.
Gradul de salinizare depinde de cuantumul şi natura sărurilor depuse, aşa cum rezultă din
tabelul alăturat (tab. nr.3).
Orizonturile slab, moderat şi puternic salinizate se numesc orizonturi solonceacate şi se
marchează simbolic prin cuplul de litere "sc", iar orizonturile foarte puternic salinizate se numesc
orizonturi salice şi se notează cu "sa". Solurile cu orizonturi solonceacate pe adâncimea de 1 m, sau
cu orizont salic localizat între 20 cm şi 100 cm se numesc soluri salinizate şi reprezintă subtipuri de
68
sol, iar solurile cu orizont salic situat mai sus de 20 cm se numesc solonceacuri şi reprezintă un tip
de sol halomorf.
Conţinutul în săruri solubile la diferite grade de salinizare Tabelul nr.3
Conţinutul de săruri solubile, în procente sau g/100g
Gradul de Sărăturare cu predominarea clorurilor în Sărăturare cu predominarea sulfaţilor în
salinizare soluri cu textura ... soluri cu textura ...
Uşoară Mijlocie Grea Uşoară Mijlocie Grea
Salinizare
slabă 0,091-0,230 0,101-1,250 0,116-0,300 0,141-0,330 0,151-0,350 0,171-0,400
Salinizare
moderată 0,231-0,550 0,251-0,600 0,301-0,700 0,331-0830 0,351-0,900 0,401-1,050
Salinizare
puternică 0,551-0,920 0,601-1,000 0,701-1,200 0,831-1,400 0,901-1,500 1,051-1,750
Salinizare
foarte
puternică >0,920 >1,000 >1,200 >1,400 >1,500 >1,750

Uneori, în prezenţa carbonatului de calciu şi a acidului carbonic, atât clorura de sodiu, cât şi
sulfatul de sodiu pot conduce, în urma unor reacţii la apariţia în sol a carbonatului acid de sodiu şi
apoi a carbonatului de sodiu. De asemenea, în condiţii de anaerobioză, prin reducerea biologică a
sulfatului de sodiu şi prin combinarea sulfurii de sodiu rezultate cu acidul carbonic se poate forma
aceeaşi sare nocivă. În cazul acestei sări, solurile se consideră divers salinizate, dacă au un conţinut
de până la 0,01% şi foarte puternic salinizate la un conţinut de peste 0,01%.
Produsul cel mai înalt al salinizării este solonceacul. Acesta este un sol halomorf cu profil
de tipul Aosa-A/C-C, Aosa-A/Go etc., caracterizat printr-un grad de saturaţie în baze de 100%, un
pH egal cu 8-8,5, o fertilitate foarte scăzută şi o vegetaţie halofilă, formată din cenoze în care
predomină Salicornia herbacea, Suaeda maritima ş.a.
Alcalizarea este fenomenul de adsorbţie masivă a ionilor de sodiu în complexul coloidal al
solului, care se îmbogăţeşte astfel cu aceşti ioni dispersanţi. Gradul de alcalizare este dat de
cantitatea de sodiu adsorbit în (miliechivalenţi) exprimată în procente din capacitatea de schimb
cationic a solului respectiv (tab. nr.4 ).

Gradele de alcalizare a solului Tabelul nr.4

Cantitatea de sodiu adsorbit în
Gradul de alcalizare complexul coloidal Observaţii
- procente din T -
Alcalizare slabă 5,1 - 10 Soluri cu orizonturi
Alcalizare moderată 10,1 - 15 alcalice
Alcalizare puternică 15,1 - 25 Soluri cu orizonturi
Alcalizare foarte puternică >25 natrice

69
 Orizonturile de sol slab şi moderat alcalizate se numesc orizonturi alcalice şi se marchează
cu simbolul "ac", iar orizonturile puternic şi foarte puternic alcalizate poartă denumirea de
orizonturi natrice şi se notează simbolic cu "na". Solurile cu orizonturi alcalice pe adâncimea de 1
m, sau cu orizont natric localizat între 20 cm şi 100 cm se numesc soluri alcalizate şi reprezintă
subtipuri ale solurilor iniţiale, iar solurile care au un orizont natric situat mai sus de 20 cm, sau
prezintă un orizont natric grefat pe un orizont Bt (Btna) poartă denumirea de soloneţuri.
Produsul cel mai înalt al alcalizării îl reprezintă soloneţul. Acesta este un tip de sol halomorf
cu profil A0- Btna -C(CG0), caracterizat printr-un grad de saturaţie în baze de 70-100%, un pH mai

mare de 8,5 (uneori peste 10), un orizont Btna columnar, practic impermeabil, o densitate ridicată de
până la 1,90 t/m3, o fertilitate extrem de scăzută şi o floră halofilă formată din Puccinelia sp.,
Camphorosma sp., Aster tripolium, Limonium gmelini ş.a.
În sfârşit, solodizarea reprezintă fenomenul de debazificare a soloneţurilor prin înlocuirea
ionilor de sodiu din complexul coloidal cu ioni de hidrogen. Acest fenomen este de fapt o
"podzolizare în mediu bazic", care modifică în parte caracterele soloneţurilor şi generează subtipuri
particulare denumite solodiuri, soloneţuri solodizate sau mai nou soloneţuri luvice, albice şi glosice.
Spre deosebire de soloneţ, solodiul prezintă interpus, între orizontul A0 sărac şi slab acid şi

orizontul Btna eubazic şi puternic alcalin, un orizont E (El, Ea sau E+B), mai deschis la culoare, mai
sărac şi mai acid decât orizontul de deasupra.
Formele de teren degradat generate de procesul de sărăturare poartă denumirea de terenuri
sărăturate sau sărături. Uneori aceste terenuri sunt denumite terenuri slătinoase, sicuri sau
chelituri.
Sărăturile sunt terenuri neproductive sau slab-foarte slab productive şi ele se caracterizează
prin soluri halomorfe (solonceacuri şi soloneţuri) şi semihalomorfe (soluri salinizate, alcalizate şi
solodiuri) cu diferite texturi, fiind folosite mai ales ca păşuni.

1.4.2. Factorii care condiţionează sărăturarea, pagubele pe care

le produce procesul şi amploarea acestuia în ţara noastră

Sărăturarea terenurilor este un proces natural şi el îşi face apariţia numai în anumite condiţii
favorabile de ordin geomorfologic, climatic, hidrologic şi economic, fiind legat întotdeauna de
existenţa unei surse de săruri solubile. Astfel, terenurile joase cu caracter acumulativ, situate în
condiţii de climat uscat şi cu apă freatică mineralizată aflată la mică adâncime, precum şi terenurile
cu substrat salifer sau amplasate în preajma unor izvoare, lacuri sau cursuri saline sunt fie
sărăturate, fie predispuse la sărăturare.

70
 În unele situaţii procesul în cauză este legat de activitatea umană, fiind prilejuit de o serie de
acţiuni inconştiente ale factorului antropic. Astfel, prin depozitarea necorespunzătoare a sterilului
rezultat din exploatările de sare, se poate ajunge la sărăturarea terenurilor fertile din preajma
haldelor. De asemenea, irigaţiile defectuoase, practicate cu supranorme de udare sau cu apă
necorespunzătoare din punct de vedere chimic, pot conduce în mod treptat la sărăturarea secundară
a solurilor de cultură.
Referitor la pagubele produse de sărăturare, remarcăm că, în general, procesul este
dăunător atât pentru sol, cât şi pentru plantele de cultură, modificând în sens negativ proprietăţile
fizice, chimice şi microbiologice ale solului şi influenţând în acelaşi sens procesele fiziologice ale
plantelor. Într-adevăr, pe terenurile sărăturate se poate constata, pe de o parte, peptizarea şi
migrarea coloizilor, destructurarea şi impermeabilizarea solului, ridicarea alcalinităţii, sporirea
concentraţiei soluţiei şi deci ridicarea presiunii osmotice, blocarea unor microelemente ca zinc,
cupru, mangan, bor ş.a., apariţia în sol a unor substanţe toxice (Na2CO3, H2S ş.a.) şi reducerea până
la anulare a activităţii microbiologice, în special a microorganismelor fixatoare de azot,
amonificatoare şi nitrificatoare, iar pe de altă parte - otrăvirea plantelor de către ionii de clor, de
sodiu s.a., dificultăţi în alimentarea cu apă şi hrană datorită secetei fiziologice, carenţe în
alimentarea cu azot, fosfor şi microelemente şi, ca urmare, reducerea fotosintezei şi dezechilibrarea
metabolismului.
Datorită consecinţelor de ordin fizic, chimic, microbiologic şi fiziologic, determinate de
sărurile solubile şi de sodiul schimbabil, vegetaţia cultivată lâncezeşte, apoi se usucă şi dispare,
fiind înlocuită treptat de halofile lipsite de valoare economică. Ca urmare, terenurile sărăturate sunt
terenuri slab productive sau total neproductive. De regulă, aceste terenuri sunt folosite ca păşuni,
dar ele constituie mai mult locuri de plimbare pentru vite, deoarece dau producţii slabe de ordinul
sutelor de kilograme masă verde la hectar. Uneori terenurile în cauză sunt acoperite de tufărişuri
rare de cătină roşie (Tamarix ramosissima), cătină de garduri (Lycium halimifolium), cătină de
Policiori (Nitraria schoeberi) ş.a., dar nici în aceste cazuri ele nu aduc decât un slab aport
economic.
Dar, sărăturile nu sunt numai terenuri degradate, neproductive sau slab productive. În
acelaşi timp, aceste terenuri constituie surse de aluviuni pentru cursurile de apă, sau constituie
focare de sărăturare pentru terenurile din apropiere.
Referitor la amploarea procesului de sărăturare, menţionăm că, acest proces are o largă
răspândire în regiunea de câmpie şi în cea de deal.

71
 Suprafaţa totală a terenurilor sără-
turate din ţara noastră se cifrează la circa
500 000 hectare, din care circa 250 000 ha
terenuri cu soluri halomorfe, iar restul -
terenuri cu soluri semihalomorfe
salinizate şi alcalizate (Geografia
României, I, 1983). Cele mai mari
întinderi cu sărături se întâlnesc în
Câmpia Română, în special în partea

Fig.14.Principalele zone cu sărături din România estică a acesteia, în Delta Dunării, pe

bordura estică a Podişului Moldovenesc,
pe bordura dinspre graniţă a Câmpiei de Vest, în regiunea subcarpatică de curbură şi în sectorul cu
domuri din Transilvania (fig. nr.14 ).
Procesul analizat se localizează cu precădere în fondul funciar agricol, dar nu lipseşte nici
din fondul forestier. Dintre unităţile silvice cu preocupări legate de sărături menţionăm ocoalele
silvice Brăila, Ianca, Tulcea, Buzău, Cislău, Chişinău-Criş, Turda, Sovata ş.a.
În unele cazuri sărăturarea se asociază cu eroziunea, cu alunecările de teren şi cu
înmlăştinarea, generând forme complexe de terenuri degradate, care pun probleme dificile
amelioratorilor.

1.5. Procesul de înmlăştinare a terenurilor şi consecinţele acestuia

1.5.1. Definiţia, formele şi desfăşurarea procesului de înmlăştinare

şi formele de teren degradat generate de acest proces

Procesul de înmlăştinare este procesul de degradare a terenurilor de cultură produs de un

exces de apă, care în anumite condiţii se acumulează pe suprafaţa solului sau în sol şi îi alterează
proprietăţile fizice, chimice şi microbiologice.
Ca şi sărăturarea, procesul de înmlăştinare este un proces de degradare "in situ" a
terenurilor. Acesta are un caracter natural şi se subordonează legii circuitului hidrologic al apei.
Formele de apă care pot conduce la înmlăştinarea terenurilor sunt reprezentate de apa căzută direct
din atmosferă (1), apele scurse de pe terenurile din jur (2), apele de revărsare (3), apele freatice
ridicate în stratul activ de sol (4) şi apa de irigaţie (5) provenită din canalele şi instalaţiile de udare
(fig. nr.15).

72
 1
2
5
3

Fig.15.Formele de apă care pot produce înmlăştinarea terenurilor

Procesul în cauză îmbracă mai multe forme, în raport cu punctele de vedere luate în
considerare. Astfel, în raport cu locul de stagnare al apelor, înmlăştinarea poate fi freatică sau de
băltire, după cum apa în exces se acumulează în sol sau pe suprafaţa acestuia. După durata
excesului de apă procesul poate fi permanent sau periodic adică intermitent, iar în raport cu
activitatea umană înmlăştinarea poate fi primară şi secundară, după cum se produce independent de
activitatea umană sau este legată direct de această activitate.
Înmlăştinarea este caracteristică pentru terenurile cu aflux bogat de apă şi cu drenaj
defectuos sau cu evapotranspiraţie redusă şi, în mod schematic, îşi face apariţia în următoarele
situaţii:
- în lunci şi câmpii aluviale, care concentrează apele de suprafaţă şi de adâncime;
- în depresiuni, pe terase şi pe platouri cu drenaj extern şi intern deficitar;
- pe versanţi mamelonari sau văluraţi cu izvoare de coastă şi cu reţeaua hidrografică
colmatată şi invadată de vegetaţie;
- pe câmpurile irigate defectuos cu supranorme de udare.
Procesul are loc atunci când veniturile de apă depăşesc pierderile, respectiv atunci când
bilanţul hidrologic lunar, sezonal sau anual este excedentar, coeficientul de bilanţ fiind supraunitar.
Prezenţa excesului de apă este uneori evidentă, dar alteori ea este trădată de aspectul
particular (marmorat sau pătat cu pete verzui, albăstrui sau vineţii) al solului, de topirea cu
întârziere a stratului de zăpadă şi de prezenţa unor specii hidrofile cum sunt rogozul (Carex sp.),
pipirigul (Juncus sp.), trestia (Phragmites sp.), târsa (Deschampsia caespitosa), iarba albastră
(Molinia coerulea), gălbuşoara (Lysimachia numularia), coada racului (Potentila anserina) etc.
În desfăşurarea procesului de care ne ocupăm pot fi distinse trei fenomene caracteristice şi
anume pseudogleizarea, gleizarea şi turbificarea.
Pseudogleizarea este fenomenul de alterare a proprietăţilor solului produs de un exces
extern de apă care bălteşte pe suprafaţa solului şi pătrunde în interiorul acestuia de sus în jos. În
raport cu durata excesului iau naştere, pe de o parte, orizonturi pseudogleizate notate cu litera w,
73
care se formează în condiţii de exces periodic de apă şi care prezintă un aspect marmorat cu culori
de reducere verzui, albăstrui şi vineţii într-o proporţie de până la 50% şi culori de oxidare ruginii şi
roşcate într-un procent de peste 15%, iar pe de altă parte orizonturi pseudogleice, notate cu W, care
se formează în condiţiile unui exces prelungit sau permanent de apă şi care prezintă un aspect
puternic marmorat, cu culori de reducere într-o proporţie de peste 50% din suprafaţa secţiunii şi cu
numeroase pelicule şi concreţiuni de sescvioxizi ferimanganici de culoare roşcat-negricioasă.
Solurile care au un orizont w (pseudogleizat) în primii 100 cm, sau un orizont W
(pseudogleic) localizat între 50 şi 200 cm se numesc soluri pseudogleizate şi reprezintă subtipuri
ale solurilor iniţiale, iar cele care au un orizont W situat mai sus de 50 cm se numesc soluri
pseudogleice şi reprezintă un tip de sol hidromorf cu profil A0w-A0W-BW-C.
Produsul cel mai înalt al pseudogleizării este solul pseudogleic mlăştinos, având limita
superioară a orizontului pseudogleic situată în primii 20 cm. Acesta are formula de profil AW-BW-
C şi reprezintă un sol cu textură fină, regim aerohidric defectuos, pH coborât, activitate
microbiologică redusă şi fertilitate scăzută.
Gleizarea este fenomenul de înrăutăţire a proprietăţilor solului produs de un exces periodic
şi de scurtă durată sau prelungit de apă de natură freatică. În urma acestui fenomen iau naştere
orizonturi gleizate, de oxidoreducere, notate cu G0 şi orizonturi gleice, de reducere, notate cu Gr,
care corespund orizonturilor w şi W şi care prezintă aceleaşi caracteristici şi aceeaşi geneză ca şi
orizonturile respective, cu deosebirea că excesul de apă, care le generează, este de natură freatică.
Solurile cu orizonturi G0 (de oxidare) în primii 200 cm ai solului sau un orizont Gr (de
reducere) sub 125 cm se numesc soluri gleizate şi ele reprezintă subtipuri ale unor soluri afectate de
excesul de apă, iar solurile cu orizont Gr a cărui limită superioară este situată mai sus de 125 cm se
numesc soluri gleice şi ele sunt soluri hidromorfe reprezentate prin lăcovişti sau soluri
humicogleice cu profil Am-A/G0-Gr şi prin soluri gleice propriu-zise cu profil A0-A/G0-Gr.
Produsul cel mai înalt al gleizării este reprezentat prin solurile gleice mlăştinoase care au un
orizont Gr a cărui limită superioară se află în primii 50 cm. Acestea au formula de profil AmG-Gr şi

respectiv A0G-Gr şi se caracterizează printr-o textură mijlocie sau mai ales fină, un pH bazic,
neutral sau slab acid, un regim aerohidric nefavorabil, o activitate microbiologică redusă şi o
fertilitate scăzută din cauza excesului permanent sau cvasipermanent de apă.
În unele locuri din regiunea de deal pe versanţii moderat înclinaţi şi în aşezături, în condiţii
de substrat argilo-marnos şi de soluri grele textural, îşi face apariţia un fenomen de amfigleizare
(pseudogleizare şi gleizare), produs de un exces de umiditate provenit din izvoare de coastă, din apa
de precipitaţii infiltrată pe verticală sau din scurgerile laterale prin orizonturile solului. În urma

74
acestui fenomen particular de înmlăştinare rezultă nişte soluri pseudogleizate-gleizate, denumite
soluri clinohidromorfe sau negre de făneaţă umedă cu profil Amw-BwGo-C. Solurile în cauză sunt
apropiate de solurile pseudogleizate, iar ameliorarea lor ridică practic aceleaşi probleme.
În sfîrşit, turbificarea este fenomenul de acumulare a materialului organic provenit din
muşchi, Cyperacee, Juncacee şi alte plante hidrofile, care în condiţiile unui exces permanent de apă
nu se descompune în produse finale, ci formează un depozit organic în diferite stadii de macerare şi
descompunere denumit turbă.
Turba poate reprezenta orizontul superior al unui sol mineral şi atunci are o grosime de cel
mult 30 cm, solul respectiv fiind un subtip turbic, poate fi un tip special de sol organic denumit sol
turbos sau histosol şi atunci are o grosime de peste 30 cm, sau poate fi rocă mamă deasupra căreia
ia naştere un sol organomineral denumit protosol turbos.
Formele de teren degradat generate de înmlăştinare sunt terenurile cu exces periodic sau
permanent de apă. Sub raport ameliorativ, aceste terenuri se împart în terenuri mlăştinoase şi
mlaştini de turbă.
Terenurile mlăştinoase sunt terenuri cu exces cvasipermanent sau periodic de apă de natură
pluvială sau freatică. Acestea au o foarte mare răspândire, se caracterizează printr-un covor de
soluri minerale hidromorfe (soluri pseudogleice, lăcovişti şi soluri gleice) şi semihidromorfe
(pseudogleizate, gleizate şi clinohidromorfe) şi sunt acoperite de o multitudine de cenoze formate
din specii hidrofile de pajişti umede cu slabă valoare furajeră.
Mlaştinile de turbă sunt suprafeţe cu exces permanent de apă, acoperite de un strat de turbă
cu grosimea de până la 10 m, aşezat pe un orizont AW, AGr sau Gr de culoare vineţie sau verzuie.
Acestea se mai numesc şi turbării, iar în funcţie de locurile în care apar, de natura turbei acumulate
şi de vegetaţia care le populează se clasifică în mlaştini înalte sau tinoave şi mlaştini joase sau
bahne.
Tinoavele sunt turbării de altitudini relativ mari şi se formează exclusiv în condiţii de climat
umed şi rece, făcându-şi apariţia sub formă insulară, atât în locuri depresionare, cât şi pe platouri
sau chiar pe versanţi, cu substrate geologice sărace. Acestea pot fi vechi (geologice) sau recente
(actuale) şi au luat naştere sau se nasc fie prin înmlăştinarea unor molidişuri, rarişti de limită,
tufărişuri sau pajişti alpine, fie prin sfagnetizarea unor lacuri sau depresiuni montane.
Mlaştinile în cauză prezintă un profil bombat (de unde denumirea de înalte), conţin turbă
oligotrofă şi acidă şi se alimentează cu apa din precipitaţii, căzută direct sau scursă de pe terenurile
limitrofe. Datorită sărăciei în substanţe nutritive şi a acidităţii accentuate, acestea sunt neproductive
şi nu întreţin viguros decât un covor de muşchi din genurile Sphagnum şi Politrichum, căruia i se
adugă câteva specii adaptate la condiţiile de mediu oligotrof şi acid, din rândul cărora menţionăm

75
Eriophorum vaginatum, Vaccinium sp., Empetrum nigrum, Andromeda polifolia şi altele, inclusiv
câteva elemente rare ca Drosera rotundifolia, Calla palustris ş.a. Flora lemnoasă este slab
reprezentată şi este formată din exemplare chircite de Picea abies, Pinus sylvestris (inclusiv P.
sylvestris var turfosa), Betula sp. (inclusiv relictul B. nana), Populus tremula, Salix aurita ş.a.
Tinoavele ocupă la noi circa 6 000 ha şi sub formă de insule izolate sau masive pot fi
întâlnite în întreg lanţul carpatic din ţară. Principalele locuri cu asemenea mlaştini sunt redate, după
Emil Pop, în figura alăturată (fig. nr. 16).

1.Bazinul Dornei
2.Lucina-Fundul Moldovei
3 2 3.Blocul Maramureşan
1 4.Munţii Călimani
4 5.Harghita
9 6.Şandru Mare-
Munţii Ciuc
7.Bazinul Sebeşului
5 8.Masivul Semenic
10
9.Bazinul Someşului Cald
6 10.Someşul Rece-
7 Muntele Mare

Fig.16.Localizarea tinoavelor în spaţiul nostru geografic

Bahnele reprezintă mlaştini de turbă din regiuni cu altitudinea mai joasă şi ele se formează
exclusiv în locuri depresionare lipsite de scurgere şi cu nivel freatic ridicat, indiferent de climat şi
de substrat. Acestea au un profil plan sau slab concav şi sunt acoperite cu o vegetaţie mai variată,
formată cu precădere din Cyperaceae, în special din specii de rogoz (Carex sp.), din turbificarea
resturilor vegetale rezultând o turbă calcică eutrofă, cu pH neutru sau bazic.
Fizionomia bahnelor este diferită şi mai variată decât cea a tinoavelor. Uneori aceste
mlaştini sunt dominate de rogoz sau de trestie, alteori fizionomia este dată de prezenţa unor
popândici cu muşchi verzi, iar alteori aspectul general este acela de răchitiş înmlăştinat.
Flora ierbacee a bahnelor este bogată şi ea conţine adesea o serie de elemente relictare ca
Primula farinosa, Armeria barcensis, Ligularia sibirica ş.a. Flora lemnoasă este formată din
indivizi solitari sau buchete de Alnus nigra, Populus tremula, Betula sp., Salix cinerea, Frangula
alnus, Spiraea salicifolia, Ribes nigrum ş.a.

76
 Bahnele ocupă la noi o suprafaţă de circa 14 000 ha şi pot fi întâlnite mai ales în
depresiunile intramontane. Principalele locuri cu asemenea mlaştini se prezintă după E. Pop în
figura alăturată (fig. nr. 17).
1.Bazinul Crasnei
2.Bazinul Ciucului
7 3.Bazinul Gheorghieni
4.Bazinul Trei Scaune
1 5.Depresiunea Bârsei
6.Bazinul Făgăraşului
8 7.Dorsca (Dorohoi)
3 8.Bilbor-Borsec
9.Lunca Jiului
11
10.Poalele Harghitei
12 2
10 4 11.Platoul Praid- Dealu
12.Valea Roua (Agnita)
6 5

Fig.17.Răspândirea bahnelor în România

1.5.2. Factorii care condiţionează înmlăştinarea, pagubele pe care

le produce procesul şi amploarea acestuia în ţara noastră

Procesul de înmlăştinare este condiţionat în desfăşurarea lui de o serie de factori geografici

cu caracter natural sau antropic, care pot favoriza sau defavoriza acest proces de înrăutăţire a
proprietăţilor solului.
Terenurile depresionare sau cu înclinare redusă, care concentrează apele de suprafaţă şi pe
cele subterane, caracterizate prin soluri şi substrate litologice impermeabile şi situate în condiţii de
climat umed cu perioade de precipitaţii abundente şi foarte abundente, reprezintă principalele
circumstanţe favorabile ale procesului de înmlăştinare. Astfel de terenuri sunt fie înmlăştinate, fie
puternic predispuse la înmlăştinare. Circumstanţelor menţionate li se adaugă vegetaţia hidrofilă,
formată din ierburi cu tufa deasă, care are un rol agravant în evoluţia procesului.
În ceea ce priveşte factorul antropic, prin acţiunile sale acesta poate favoriza şi chiar
declanşa procesul în cauză. În rândul acţiunilor prin care omul influenţează desfăşurarea acestui
proces se înscriu următoarele:
-păşunatul intens pe terenurile cu drenaj deficitar;

77
 -rărirea sau îndepărtarea arboretelor care asigură drenajul biologic al unor terenuri
depresionare sau cu pantă redusă, ca terase şi platouri;
-bararea scurgerii normale a apelor prin realizarea unor construcţii de genul terasamentelor
ş.a.;
-irigaţiile defectuoase practicate cu supranorme de udare sau de irigare.
Referitor la daunele produse de procesul în cauză, menţionăm că, înmlăştinarea este un
proces păgubitor, care are consecinţe negative atât pentru sol cât şi pentru plantele de cultură.
Aceste consecinţe sunt de natură fizică, chimică, microbiologică şi fiziologică şi ele conduc la
alterarea şi dereglarea regimurilor aerohidric, termic şi nutritiv.
Prezenţa excesului de apă în sol are următoarele consecinţe de ordin pedologic şi anume:
- eliminarea aerului şi diminuarea activităţii microorganismelor aerobe, care asigură
descompunerea resturilor organice şi circulaţia elementelor nutritive;
- menţinerea în permanenţă în stratul activ de sol a unei temperaturi coborâte, neconvenabilă
plantelor de cultură;
- peptizarea şi migrarea coloizilor urmate de destructurarea şi impermeabilizarea solului;
- reducerea sau ridicarea valorii pH spre limite suportate greu de vegetaţie;
- precipitarea sub formă de bobovine sau reducerea compuşilor ferici şi manganici şi
migrarea compuşilor feroşi şi manganoşi, care împregnează şi colorează solul sau se pierd în
profunzime;
- blocarea fosforului şi altor elemente nutritive în forme inaccesibile plantelor;
- apariţia în sol a unor substanţe toxice pentru plante cum sunt gazul metan, hidrogenul
sulfurat, oxidul feros etc.
În acest fel, solurile de pe terenurile cu exces de apă sunt în general soluri umede, reci, acre,
sărace şi toxice.
Pe lângă consecinţele de ordin pedologic, excesul are o serie de consecinţe directe asupra
plantelor de cultură şi anume:
- asfixirea şi putrezirea treptată a rădăcinilor;
- carenţe în nutriţia cu fosfor şi alte elemente şi în acest fel dereglarea regimului nutritiv şi a
metabolismului;
- otrăvirea plantelor cu substanţele toxice rezultate în urma fenomenelor de reducere.
Ca urmare, plantele de cultură se debilitează şi apoi se usucă şi pier, fiind înlocuite de specii
hidrofile lipsite practic de valoare economică.
Înmlăştinarea este un grav proces de degradare care sustrage din producţie însemnate
suprafeţe de teren productiv. Mai mult decât atât, în cazul excesului de apă provenit din revărsarea

78
cursurilor, se poate ajunge la prejudicierea sau distrugerea unor culturi agricole sau forestiere
situate pe terenurile inundate.
Apariţia în pădure a excesului de apă conduce la o serie de consecinţe negative particulare
dintre care reţinem următoarele:
- reducerea creşterii curente a arboretelor;
- debilitarea arboretelor şi apoi coronarea şi uscarea acestora;
- împiedicarea regenerării naturale şi scumpirea substanţială a regenerării artificiale;
- declanşarea unor succesiuni nedorite, care conduc la arborete derivate puţin valoroase sub
raport economic;
- prejudicierea efectivelor cinegetice, în special a efectivului de fazani, iepuri şi căprior.
Procesul incriminat are o mare amploare în ţara noastră, putând fi întâlnit în toate zonele de
relief, adică atât în zona de munte şi deal, cât şi, mai ales, în zona de câmpie. În răspândirea cea mai
mare şi în formele cele mai diverse, procesul se întâlneşte în Câmpia de Vest a ţării.
Suprafaţa totală a terenurilor cu exces de apă, fără luarea în considerare a luncilor
inundabile, se cifrează la 1850000 ha, din care 830000 ha reprezintă terenuri mlăştinoase propriu-
zise, cu soluri hidromorfe, 20000 ha reprezintă mlaştini de turbă, iar circa 1 milion de hectare
reprezintă terenuri mlăştinoase cu exces periodic de apă şi soluri semihidromorfe (Geografia
României, I, 1983).
Cele mai mari întinderi de terenuri forestiere cu exces pronunţat de apă (terenuri
mlăştinoase propriu-zise) se întâlnesc în bazinele râurilor Dorna, Târnava Mică, Timiş, Crişul
Negru, Someş ş.a., însumând împreună circa 40000 ha. Dintre unităţile silvice cu preocupări legate
de stăvilirea înmlăştinării şi de ameliorarea terenurilor cu exces de apă menţionăm ocoalele silvice
Marginea, Dorna, Gurghiu, Livada, Satu Mare, Chişinău Criş, Tinca şi Lunca Timişului.
Remarcăm şi în acest caz că, uneori înmlăştinarea se asociază cu eroziunea eoliană, cu
alunecările de teren şi mai ales cu sărăturarea, dând naştere la situaţii dintre cele mai dificile, greu
de soluţionat.

1.6. Procesele de degradare antropică şi consecinţele lor

Pe lângă procesele de eroziune pluvială şi eoliană şi de alunecare, sărăturare şi înmlăştinare

în desfăşurarea cărora omul sau factorul antropic joacă rol de factor condiţional, există o serie de
procese de degradare cauzate direct de către om. Aceste procese în desfăşurarea cărora omul joacă
rol de factor cauzal poartă denumirea de procese de degradare antropică.

79
 Degradarea antropică a terenurilor este rezultatul unor acţiuni conştiente, necesare şi utile şi
ea a luat o mare amploare în ultimile decenii, ca urmare a dezvoltării unor activităţi de exploatare
intensă a resurselor naturale şi a extinderii unor tehnologii antiecologice.
Procesele de degradare antropică sunt numeroase, dar interes special prezintă, mai ales, cel
puţin până în prezent, următoarele:
- înlăturarea solului prin excavarea terenurilor;
- răvăşirea şi bătătorirea solului prin deranjarea repetată a terenurilor;
- acoperirea solurilor fertile cu diverse materiale sterile prin haldarea terenurilor;
- otrăvirea solurilor prin poluarea terenurilor de cultură.
Prin urmare, principalele procese de degradare antropică a terenurilor sunt excavarea,
deranjarea, haldarea şi poluarea suprafeţelor destinate producţiei vegetale.
Excavarea şi deranjarea terenurilor sunt în legătură cu exploatarea la suprafaţă a unor
combustibili sau materiale de construcţii, în mine deschise la zi şi în cariere. Haldarea terenurilor
este în legătură cu depozitarea sterilului brut rezultat din activitatea minieră, a sterilului de flotaţie
rezultat din prepararea unor combustibili şi minereuri, a unor reziduuri şi deşeuri industriale
(cenuşă, zgură etc.), precum şi a unor gunoaie şi deşeuri menajere, stradale ş.a.
În fine, poluarea este legată mai ales de activitatea industrială în urma căreia rezultă o serie
de noxe cu caracter acid sau bazic, care se acumulează pe sol şi în sol alterându-i proprietăţile
fizice, chimice şi micribiologice. În rândul noxelor rezultate, cele mai uzuale sunt: praful de ciment,
fumul, pulberile de metale grele (Cu, Pb, Zn etc.), noxele gazoase cu S, N ş.a., apa şi noroiul de
sondă şi substanţele petroliere.
Formele de teren degradat rezultate în urma proceselor menţionate sunt terenurile excavate
artificial, terenurile deranjate antropic, câmpurile de halde şi terenurile poluate şi ele însumează o
mare suprafaţă din teritoriul ţării.
Terenurile menţionate reprezintă terenuri neproductive sau slab productive şi ca urmare ele
nu produc nimic sau produc foarte puţin. De asemenea, terenurile respective au un caracter inestetic
şi deci afectează estetica teritoriilor în care se află şi reprezintă surse de poluare atât pentru apele
de suprafaţă şi subterane, cât şi pentru terenurile din apropiere.
Nu există o statistică clară a terenurilor degradate antropic şi, după cât se pare, întocmirea
unei asemenea statistici globale nici nu pare posibilă, mai ales datorită poluării, care nu are limite
definite. Important este faptul că, procesele de degradare antropică cunosc un mers ascendent, iar
suprafaţa afectată este din ce în ce mai mare. Sunt deja cunoscute carierele dezafectate din lungul
Oltului superior, terenurile excavate şi deranjate din zona Rovinari, haldele de steril din zonele
Petroşani, Moldova Nouă, Anina, Reşiţa şi Baia Mare, haldele menajere din zona marilor centre
populate şi terenurile poluate de la Copşa Mică, Zlatna, Baia Mare ş.a.
80
 Cap.2.Acţiunea de ameliorare silvică a terenurilor degradate şi principiile ameliorării

Combaterea proceselor de degradare, care afectează capacitatea productivă a terenurilor este

o activitate complexă şi ea cuprinde două laturi şi anume, o latură preventivă şi o latură curativă
sau de combatere propriu-zisă. Latura preventivă urmăreşte preîntâmpinarea declanşării proceselor
în cauză, iar latura curativă vizează, pe de o parte, stăvilirea acestor procese, iar pe de altă parte -
ameliorarea şi valorificarea terenurilor afectate.
Evident, prevenirea degradării este mai uşoară şi ca urmare dezirabilă şi ea poate fi realizată
cu succes, ţinând seama de factorii condiţionali ai proceselor şi mai ales de acţiunile antropice
declanşatoare ale acestor procese. Aspecte particulare mai dificile îmbracă doar prevenirea
proceselor de degradare cu caracter antropic, dar şi aceasta poate fi soluţionată prin impunerea unor
tehnologii adecvate şi prin adoptarea unui set de măsuri legislative restrictive. Combaterea propriu-
zisă a degradării este întotdeauna mai dificilă şi mai costisitoare, dar şi aceasta poate fi soluţionată,
având în vedere atât cauzele şi condiţiile proceselor apărute, cât şi starea terenurilor respective.
Prevenirea proceselor de degradare este o problemă de interes general şi ea interesează pe
toata lumea, dar mai ales pe lucrătorii din agricultură şi silvicultura interesaţi cel mai mult în
păstrarea sănătăţii pământului. Combaterea propriu-zisă a proceselor de degradare reprezintă o
problemă particulară, care interesează cu precădere pe specialiştii amelioratori chemaţi să stopeze
procesele în cauză, să amelioreze terenurile şi să le pună în valoare.
Acţiunea de stăvilire a proceselor de degradare, de ameliorare şi protejare a solurilor
degradate şi de consolidare, protejare, estetizare şi valorificare prin culturi forestiere a terenurilor
poartă denumirea de ameliorare silvică a terenurilor degradate.
Acţiunea de ameliorare silvică a terenurilor degradate este o acţiune inginerească şi ea se
desfăşoară în cadrul unor suprafeţe precis delimitate denumite perimetre de ameliorare, având la
bază documentaţii tehnico-economice denumite proiecte de ameliorare. Constituirea perimetrelor
de ameliorare este reglementată prin dispoziţii oficiale, iar elaborarea proiectelor este făcută de
colective specializate în astfel de lucrări.
Spre deosebire de ameliorarea agricolă a terenurilor degradate, acţiunea de ameliorare
silvică a acestor terenuri include în sfera sa şi aspectele de "protejare" şi "estetizare", iar
valorificarea se desfăşoară concomitent cu stoparea, ameliorarea, consolidarea şi protejarea,
culturile silvice fiind, aşa cum se va arăta, atât mijloc cât şi scop.
Desfăşurarea cu succes a acţiunii de ameliorare silvică a terenurilor degradate în cadrul
perimetrelor de ameliorare, constituite pe bazine hidrografice sau în alt mod, reclamă respectarea cu
stricteţe a trei reguli de bază. Aceste reguli cu caracter general poartă denumirea de principii de
ameliorare, iar formularea lor este următoarea:
81
 1. principiul fundamentării ştiinţifice a intervenţiilor care se adoptă;
2. principiul ameliorării integrale, radicale şi durabile a terenurilor degradate incluse în
perimetre;
3. principiul asigurării liniştii şi protejării perimetrelor în curs de restaurare.
Principiile ameliorării pot fi şi trebuie aplicate în toate cazurile, indiferent de întinderea
şi/sau starea terenurilor degradate. Astfel, într-un caz oarecare, primul principiu se realizează prin
cercetarea şi cartarea terenurilor degradate incluse în perimetru, principiul al doilea - prin
adoptarea unui complex adecvat de măsuri şi lucrări ameliorative, iar principiul al treilea - prin
măsuri propagandistice, prin pază organizată şi prin împrejmuire corespunzătoare. În acest fel,
prin cercetarea şi cartarea terenurilor se înlătură empirismul, rutina şi şabloanele, prin adoptarea de
la început a unui complex ameliorativ se elimină simplismul, cârpeala şi intervenţiile repetate cu
caracter pompieristic, iar prin măsurile de asigurare a liniştii şi de protecţie se evită risipa inutilă de
muncă şi de bani, ţinând seama că, abandonarea lucrărilor şi expunerea perimetrelor în curs de
ameliorare stricăciunilor produse de oameni şi de animale (vite şi vânat) fac zadarnică activitatea
depusă.

82
 Cap. 3. Cercetarea şi cartarea terenurilor degradate

3.1. Cercetarea generală a perimetrelor de ameliorare

Aşa cum s-a arătat, ameliorarea silvică a terenurilor degradate incluse în perimetre de
ameliorare se realizează pe baza unor proiecte de ameliorare a căror soluţie tehnică stabileşte ce fel
de lucrări urmează să se execute, unde, cum şi când urmează să se execute lucrările respective, cât
costă aceste lucrări şi care va fi eficienţa lor preliminată.
Fundamentarea ştiinţifică a soluţiilor tehnice stabilite prin proiectele de ameliorare începe
cu cercetarea generală a perimetrelor de ameliorare. Această cercetare priveşte perimetrele de
ameliorare în ansamblul lor şi se referă la următoarele trei aspecte:
- cadrul geografic al perimetrelor;
- procesele de degradare existente în perimetre;
- lucrările de ameliorare executate în trecut în perimetre sau în vecinătatea acestora în
condiţii similare.
Referitor la cadrul geografic, cercetările vizează pe de o parte substratul litologic, relieful,
clima, apele, solurile şi vegetaţia, iar pe de altă parte - condiţiile economico-geografice ale
teritoriului.
Referitor la degradare, se cercetează şi se precizează natura şi amploarea proceselor de
degradare din perimetru, se întocmeşte statistica terenurilor degradate, se arată consecinţele de
ordin pedologic, hidrologic, climatic şi peisagistic pe care le au procesele existente şi se
prognozează perspectivele de evoluţie ale acestor procese.
În sfârşit, cercetarea lucrărilor executate eventual în trecut, în perimetru sau în vecinătatea
acestuia, se referă la natura, volumul şi costul lucrărilor, starea actuală a lucrărilor respective şi
eficienţa acestor lucrări. Evident, pentru o apreciere cât mai corectă a stării şi eficienţei lucrărilor se
fac atât observaţii directe cu caracter general, cât şi măsurători biometrice, analize de sol ş.a. în
suprafeţe de probă şi puncte reprezentative.
Cercetarea generală, de ansamblu, a perimetrelor de ameliorare are un rost bine definit în
fundamentarea ştiinţifică a intervenţiilor. Astfel, în mod schematic, această cercetare realizată pe
teren şi completată cu date din literatura de specialitate urmăreşte o serie de obiective de mare
utilitate în procesul de elaborare a proiectelor şi anume:
- să furnizeze date informative cu privire la amplasarea şi caracteristicile de bază ale
perimetrelor de ameliorare;
- să prezinte date cu caracter explicativ, privind situaţiile existente în perimetre;
- să evidenţieze şi să motiveze necesitatea şi oportunitatea lucrărilor ameliorative;
83
 -să pună în lumină experienţa locală, în rezolvarea problemelor de ameliorare a terenurilor,
în vederea valorificării acesteia.
După cercetarea generală a perimetrelor de ameliorare, ale cărei orientări şi obiective au fost
arătate mai sus, pentru fundamentarea ştiinţifică deplină a soluţiilor tehnice de ameliorare stabilite
în proiectele de ameliorare se trece la cartarea terenurilor degradate, adică la o cercetare de detaliu
pe unităţi de terenuri degradate, care se transpun pe materiale cartografice. Conţinutul integral al
cartării, scopul şi modalităţile de lucru se prezintă în cele ce urmează.

3.2. Cartarea terenurilor degradate din perimetrele de ameliorare

Aşadar, cercetarea generală a terenurilor degradate incluse în perimetrele de ameliorare este

succedată şi întregită de o cercetare de detaliu, pe unităţi omogene mai mici, care după ce sunt
identificate, se separă pe teren şi se transpun pe materialul cartografic, apoi se descriu în detaliu şi
se caracterizează sintetic, iar la urmă se clasifică sau se tipizează. Operaţia aceasta complexă de
identificare, delimitare, descriere, caracterizare şi grupare a unităţilor de teren degradat poartă
denumirea de cartare a terenurilor degradate.
Cartarea terenurilor degradate incluse în perimetrele de ameliorare are ca scop raionarea
ameliorativă a acestor perimetre, stabilirea unităţilor operative de lucru, care să permită intervenţii
diferenţiate, şi formularea problemelor, care se cer rezolvate în fiecare caz în parte. Condiţia
indispensabilă pentru executarea operaţiei de cartare este existenţa unui plan topografic la o scară
convenabilă şi cu cât mai multe detalii.
De regulă, în activitatea de ameliorare silvică a terenurilor degradate, din ţara noastră,
cartarea se face la scări mari, folosind planuri de situaţie cu curbe de nivel la o scară cuprinsă între
1/1000 şi 1/25000. Evident, sunt preferate planurile de situaţie la o scară cât mai mare şi cu izohipse
cât mai dese, având echidistanţa de cel mult 5 m, în funcţie de topografia terenurilor.
De-a lungul timpului, au fost elaborate mai multe metode de cartare a terenurilor degradate.
Acestea diferă între ele prin criteriile de lucru avute în vedere, prin unităţile taxonomice utilizate,
prin notaţiile utilizate etc.
Dintre metodele de cartare elaborate până în prezent, interes teoretic şi practic prezintă mai
cu seamă următoarele trei meode şi anume:
- metoda de cartare după natura şi intensitatea degradării;
- metoda de cartare după unităţi şi tipuri staţionale;
- metoda de cartare staţională unitară.
Prezentarea acestor metode cu criteriile lor de lucru, cu unităţile taxonomice, cu notaţiile utilizate,
şi cu modul de lucru se face în continuare.
84
 3.2.1. Metoda de cartare a terenurilor degradate în raport cu natura şi intensitatea
degradării

Cartarea terenurilor degradate după natura şi intensitatea degradării este o metodă relativ
veche, iar bazele ei au fost puse în deceniul al patrulea din secolul trecut de către americanul H.
Bennett şi rusul S. Sobolev. Metoda s-a extins în numeroase ţări şi a îmbrăcat o serie de variante, în
funcţie de gradele de intensitate, de notaţiile folosite etc. În ţara noastră metoda în cauză a fost
utilizată pentru prima dată în anul 1946 de către Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice de pe
lângă Academia Română, care prin Comisia pentru Studiul Pământului a întreprins din iniţiativa lui
Gh. Ionescu- Şişeşti şi G. Macovei cercetări expediţionare în bazinul Buzăului şi pe dealurile
Lipovei în Banat, ocazie cu care au condus echipe de lucru şi trei ingineri silvici şi anume C.
Chiriţă, At. Haralamb şi M. Petcuţ.
Criteriile metodei în cauză sunt natura degradării şi intensitatea acesteia, iar unităţile ei
taxonomice sunt unitatea de studiu şi clasa de terenuri degradate. Unitatea de studiu (u.s)
reprezintă o suprafaţă de teren de cel puţin 0,50 ha, omogenă în cuprinsul ei sub raportul naturii şi
intensităţii degradării, iar clasa de degradare reprezintă o grupare de unităţi identice sau apropiate
între ele şi care, ca urmare, pot avea acelaşi mod de ameliorare.
În forma ei clasică, metoda ia în considerare următoarele categorii de terenuri degradate pe
care le caracterizează sintetic prin cifre, litere şi diverse semne: terenuri erodate, terenuri
alunecătoare, terenuri ravenate şi terenuri acoperite cu depozite de materiale.
Terenurile erodate, generate de eroziunea în suprafaţă, sunt caracterizate (notate) prin cifre
arabe de la 1 la 5, fiecare cifră reprezentând un anumit grad de eroziune, stabilit prin compararea
solului din unitatea de studiu cu un profil martor, neafectat de degradare situat în apropiere.
Calificativele şi semnificaţia celor cinci grade de eroziune se dă în tabelul următor (tab.nr.5).
Prezenţa rigolelor şi şanţurilor de şiroire pe terenurile erodate se marchează cu litera "ş"
pusă după cifrele 1 - 5. Astfel, simbolul 5ş arată că e vorba de un teren excesiv erodat cu şiroire,
adică brăzdat de rigole şi şanţuri de şiroire.
Terenurile alunecătoare sunt marcate cu cifra 6, dublată de litera v dacă alunecarea este
superficială (stratul afectat fiind sub 1 m grosime) şi de litera w dacă alunecarea este profundă,
antrenând strate mai groase de 1m.
Calificativele şi semnificaţia gradelor de eroziune în metoda de cartare Bennett-Sobolev
Tabelul nr.5
Gradul Calificativul Semnificaţia eroziunii la ...
de eroziunii Soluri cu profil Soluri cu profil Soluri cu profil
eroziune A-A/C-C A-Bv(Bt)-C A-E-Bt-C
1 Eroziune slabă S-a erodat 0-25% S-a erodat 0-25% S-a pierdut 0-50%
din orizontul A din orizontul A din orizontul A

85
 2 Eroziune S-a pierdut 25-50% S-a pierdut 25-50% S-a pierdut 50-100%
moderată din orizontul A din orizontul A din orizontul A
3 Eroziune S-a erodat 50- S-a pierdut 50- S-a pierdut parţial
puternică 100% din orizontul 100% din orizontul sau total orizontul E
A şi până la 50% A şi până la 100% sau E + EB
din orizontul A/C din orizontul AB
4 Eroziune foarte S-a spălat peste S-a erodat parţial S-a erodat parţial sau
puternică 50% din orizontul sau total orizontul total orizontul B, la
A/C , la zi fiind B, la zi fiind resturi zi fiind resturi de
resturi de orizont de orizont B şi orizont B şi insule de
A/C şi insule de insule de orizont C rocă mamă
orizont C
5 Eroziune Roca mamă la zi Roca mamă la zi Roca mamă la zi
excesivă

Prezenţa făgaşelor torenţiale pe suprafaţa unităţilor de studiu se notează cu cifrele 7, 8 şi 9,

dublate de litera v în cazul ogaşelor şi de litera w în cazul ravenelor. Cifrele arată desimea făgaşelor
după cum urmează:
- cifra 7 arată prezenţa făgaşelor rare, situate la peste 30 m unul de altul;
- cifra 8 arată prezenţa unor făgaşe dese, situate la 5 - 30 m unul de altul;
- cifra 9 indică prezenţa unor făgaşe torenţiale foarte dese, situate la mai puţin de 5 m unul
de altul.
Depunerile de materiale se marchează prin semnul +, pentru grosimi ale depozitului de până
la 30 cm. Pentru grosimi mai mari de 30 cm, semnul + este dublat de o cifră multiplicatoare. Astfel,
2+ înseamnă un depozit de materiale cu grosimea de până la 60 cm.
Stabilizarea temporară a proceselor de degradare este marcată printr-o bară orizontală (-)
pusă deasupra cifrelor 1-9, iar stabilizarea definitivă a proceselor, reflectată de înierbarea masivă a
terenurilor şi de resolificare, se marchează print-un accent circumflex (^) pus deasupra aceloraşi
cifre.
Unităţile de studiu caracterizate în modul arătat mai sus se grupează în clase de degradare.
Metoda admite, în general, cinci clase de degradare, notate cu cifre romane de la I la V, în care se
încadrează toate unitătile în funcţie de starea lor de degradare. Semnificaţia acestor clase şi
conţinutul lor se dă în tabelul alăturat (tab. nr. 6).

Semnificaţia şi conţinutul claselor de degradare Tabelul nr.6

Clasa de terenuri degradate
I. Degradare slabă
II. Degradare moderată
III. Degradare puternică
IV. Degradare foarte puternică
V. Degradare excesivă
Simbolurile unităţilor de studiu componente
1
2; 2+7
3; 3+7; 2+7v; 2+8; 6v
4; 4+7; 3+7v; 3+8; 2+8v
5; 3+8v; 6w; 9; 9v; 9w; 2+8w; 3+7w; 4+8; 4+7v; 4+7w

86
 Clasele de degradare, rezultate în urma cartării terenurilor după natura şi intensitatea
degradării, constituie unităţi operative de lucru şi pentru ele urmează să se stabilească speciile,
formulele, schemele şi tehnica de lucru.
Referitor la modul de lucru, acesta comportă o succesiune de operaţii şi anume:
- împărţirea perimetrului de ameliorare în parcele notate pe planul de situaţie cu literele mari
ale alfabetului;
- identificarea şi delimitarea în cadrul parcelelor a unităţilor de studiu în funcţie de starea de
degradare; unităţile identificate se notează cu literele mici din alfabet şi se separă pe teren prin
movile sau ţăruşi, iar pe plan - prin linii continue sau întrerupte;
- caracterizarea unităţilor de studiu prin simbolurile menţionate (cifre, litere ş.a) şi apoi,
gruparea lor în clase de degradare.
Metoda prezentată permite luarea în considerare şi a altor categorii de terenuri degradate
(sărături, mlaştini ş.a.). Acestea ar urma să fie caracterizate prin cifre, în continuarea celor
menţionate, sau în alt mod şi apoi încadrate în clase speciale de degradare.
Cartarea terenurilor degradate după natura şi intensitatea degradării este o metodă ştiinţifică
de lucru, deoarece porneşte de la două caracteristici de mare importanţă referitoare la starea de
degradare. De asemenea, metoda conduce la o graduare a situaţiilor existente într-un perimetru,
permiţând soluţii diferenţiate de lucru, şi conduce la obţinerea de material statistic cu privire la
natura şi amploarea proceselor de degradare din cuprinsul unui teritoriu.
În acelaşi timp, metoda prezentată are un caracter simplist şi nu oferă suficiente elemente de
ordin staţional (geomorfologic, pedologic şi climatic) pentru alegerea speciilor şi stabilirea tehnicii
de lucru. Mai mult, metoda permite subiectivismul operatorului, atât în stabilirea intensităţii
degradării (mai ales a gradelor de eroziune), cât şi în gruparea unităţilor de studiu în clase de
degradare, reclamând, pentru o corectă aplicare, o temeinică pregătire pedologică şi o oarecare
practică de teren.
Metoda în cauză se recomandă mai ales în activitatea de inventariere a terenurilor degradate,
folosind o scară cu trei grade de eroziune în suprafaţă, rezultate din gruparea gradelor 1 cu 2 şi 4 cu
5. În proiectare, metoda se cere completată cu elemente de ordin staţional sau înlocuită cu o altă
metodă.

3.2.2. Metoda de cartare a terenurilor degradate după unităţi şi tipuri staţionale

Bazele cartării terenurilor degradate în raport cu condiţiile staţionale au fost puse în ţara
noastră de către pedologii Constantin D. Chiriţă şi Gavrilă Ceuca, din cadrul fostului I.C.E.S.

87
Bucureşti (actualmente I.C.A.S.), care la începutul deceniului al şaselea au conceput şi
experimentat o metodă cu totul originală de lucru pe care au denumit-o "metodă de cartare după
unităţi şi tipuri staţionale". Metoda a fost publicată la început (1953) în Studii şi Cercetări ICES,
vol. XIII, iar mai apoi (1955), în lucrarea de sinteză Manualul inginerului forestier vol. I (80),
devenind cunoscută în lumea specialiştilor.
Criteriile metodei se împart în criterii pedologice principale, criterii pedologice secundare şi
criterii geomorfologice, hidrologice şi geologice, iar unităţile taxonomice sunt în număr de două şi
anume unitatea staţională şi tipul staţional. Unitatea staţională reprezintă o porţiune de teren
omogenă în cuprinsul ei din punct de vedere staţional, adică al condiţiilor de relief, de climă şi de
sol, iar tipul staţional reprezintă o grupare de unităţi staţionale asemănătoare, practic identice şi deci
echivalente ecologic.
Referitor la criteriile metodei, menţionăm că primele criterii, respectiv criteriile pedologice
principale, sunt considerate de importanţă fundamentală pentru vegetaţie. Acestea sunt grosimea
stratului de sol (Gr ), grosimea orizontului cu humus (H), textura solului (T) şi umiditatea medie
dominantă în perioada de vegetaţie (U) şi ele reprezintă criterii de caracterizare şi de clasificare
(tipizare) a uniăţilor staţionale.
Criteriile pedologice secundare sunt reprezentate prin conţinutul în schelet al solului,
conţinutul în humus al orizontului A, nivelul şi intensitatea efervescenţei, pecum şi prezenţa
sărurilor solubile şi ele sunt criterii de completare pentru aprofundarea cunoaşterii terenurilor
cercetate. Tot criterii complementare sunt şi criteriile din grupa a treia (criteriile geomorfologice,
hidrologice şi geologice), reprezentate prin unitatea de relief, panta, expoziţia, stabilitatea,
înierbarea, drenajul şi substratul litologic ale unităţilor de teren degradat.
Evident, interes cu totul deosebit prezintă criteriile pedologice principale, în funcţie de care
se face caracterizarea şi clasificarea unităţilor de teren degradat şi pentru care autorii metodei au
stabilit categorii şi notaţii corespunzătoare. Astfel, pentru profunzimea stratului de sol au fost
stabilite şapte clase de grosime, notate cu cifre romane de la I la VII, cu următoarea semnificaţie:
I - soluri profunde şi foarte profunde, cu profil mai gros de 70 cm;
II - soluri mijlociu profunde, cu grosimea de 40 - 70 cm;
III - soluri superficiale, cu grosimea de 20 la 40 cm;
IV - soluri foarte superficiale, cu un profil mai subţire de 20 cm;
V - soluri răscolite de alunecări indiferent de grosime;
VI - roci descoperite fără strat de sol;
VII - depozite proluvionare şi aluvionare formate din sol (s), mâl (m), nisip (n), pietriş (p),
pietre (P), sau amestecuri între acestea.

88
 Pentru orizontul cu humus se deosebesc patru clase de grosime notate cu litera H dublată de
câte un indice care arată grosimea respectivă, după cum urmează:
H3 - orizont cu humus mai gros de 25 cm;
H2 - orizont cu humus gros de 15-25 cm;
H1 - orizont cu humus gros de 5-15 cm;
H0 - orizont cu humus mai subţire de 5 cm sau lipsă.
Pentru textura solului (T), metoda are în vedere următoarele patru categorii texturale, notate
cu iniţialele cunoscute şi având semnificaţia umătoare:
n - sol nisipos lipsit practic de argilă, care nu se poate modela;
u - sol uşor, nisipo-lutos şi luto-nisipos, care se poate modela atât sub formă de sfere mici,
cât şi de suluri subţiri, care crapă uşor şi care ţinute de un capăt se rup;
m - sol mijlociu, lutos, modelabil sub formă de suluri subţiri, care ţinute de un capăt nu se
rup, dar care nu se pot îndoi sub formă de inel;
g - sol greu, luto-argilos şi argilos, modelabil în suluri şi panglici, care se pot îndoi sub
formă de inel fără să se rupă.
În sfârşit, după umiditatea medie dominantă, au fost deosebite şase categorii de soluri notate
cu litera U dublată de câte un indice, după cum urmează:
U0 - sol practic uscat, care prin decopertare nu-şi schimbă culoarea;
U1 - sol uscat-reavăn sau reavăn-uscat, care prin decopertare, în perioadele de secetă, îşi
schimbă culoarea;
U2 - sol reavăn, care în perioadele de uscăciune dă senzaţia de rece;
U3 - sol jilav, care în perioadele uscate de vară umezeşte şi murdăreşte mâna;
U4 - sol umed, care conţine aproape permanent multă apă, încât prin strângere musteşte;
U5 (Ue) - sol ud, care conţine permanent un exces de apă, încât luat în mână picură.
În raport cu notaţiile de mai sus, terenurile cercetate pot fi caracterizate sintetic printr-o
formulă de caracterizare a cărei explicitare este foarte simplă. Astfel, de exemplu, formula
III H1 m U2 arată un teren cu sol superficial, cu orizont humifer gros de circa 10 centimetri, cu
textură lutoasă şi cu un grad dominant de umiditate reavăn.
Aplicarea metodei de cartare Chiriţă - Ceuca, în cazul unui perimetru de ameliorare,
comportă o suită de operaţii succesive şi anume parcelarea perimetrului, identificarea şi separarea în
cadrul parcelelor a unităţilor staţionale, descrierea şi caracterizarea unităţilor staţionale şi gruparea
unităţilor staţionale în tipuri de staţiuni.
Impărţirea perimetrului în parcele este prima operaţie a activităţii de cartare şi ea are
menirea să asigure o activitate ordonată pe areale mai mici, stabilite în raport cu topografia

89
teritoriului. Parcelele vor avea limite cât mai distincte şi ele se vor delimita pe plan prin linii
punctate şi se vor nota cu literele mari din alfabet, urmând ca în cadrul acestora să se facă
identificarea, separarea, descrierea şi caracterizarea unităţilor staţionale. Identificarea şi separarea
unităţilor staţionale este o operaţie fundamentală, care reclamă atenţie, dar care se rezolvă simplu,
deoarece unităţile staţionale se impun de la sine. O porţiune de teren care prezintă în cuprinsul ei
aceeaşi pantă, aceeaşi expoziţie şi acelaşi aspect exterior, dat de vegetaţie, de culoarea solului s.a.,
cu siguranţă că prezintă aceleaşi condiţii de sol şi de climă şi este deci o unitate staţională. Unităţile
identificate în cazul parcelelor se separă pe teren prin movile şi ţăruşi, iar pe planul de situaţie prin
linii întrerupte şi se notează cu literele mici din alfabet.
Descrierea unităţilor staţionale se face în raport cu toate cele trei grupe de criterii, începând
cu criteriile geomorfologice, hidrologice şi geologice, continuând cu criteriile pedologice principale
şi terminând cu criteriile pedologice secundare. După descriere, în funcţie de caracteristicile
pedologice principale, fiecare unitate staţională se caracterizează prin câte o formulă staţională,
formată din cifre şi litere, aşa cum s-a arătat deja.
Gruparea unităţilor staţionale în tipuri staţionale se face în funcţie de formulele staţionale,
într-un tip staţional intrând toate unităţile staţionale din perimetru caracterizate prin aceeaşi formulă
staţională. Tipul staţional reprezintă unitatea operativă de lucru, care corespunde clasei de
degradare din prima metodă şi pentru care în proiectare urmează să se stabilească specii, formule,
scheme şi tehnică de împădurire.
Metoda de cartare după unităţi şi tipuri staţionale este o metodă modernă de lucru, care
scoate în evidenţă importanţa majoră pe care o prezintă condiţiile de sol existente în acţiunea de
ameliorare a terenurilor. Remarcăm totuşi caracterul unilateral al metodei, aceasta neţinând seama
nici de condiţiile climatice şi nici de specificul ecologic al terenurilor degradate.
Metoda nu a fost preluată de proiectare, dar ea a avut un rol important în dezvoltarea
gândirii tipologice a amelioratorilor, în prezentarea ei fiind definite pentru prima dată două
concepte fundamentale şi anume conceptul de unitate staţională şi cel de tip staţional. În consecinţă,
în perioada de după 1960, cercetătorii amelioratori s-au străduit să perfecţioneze metoda Chiriţă -
Ceuca, elaborând o serie de variante de lucru cu caracter staţional, între care variantele C. Traci şi
E.Costin, variantele Traci şi altele, diferite între ele după categoriile de terenuri degradate avute în
vedere, după natura şi numărul criteriilor de cartare, după numărul şi denumirea unităţilor
taxonomice şi după felul, denumirea şi numărul unităţilor operative de lucru.
Analiza schemelor de clasificare, de la care se porneşte sau la care se ajunge prin cartare,
scoate în evidenţă caracterul lacunar, conglomeratic sau prea detaliat şi ca urmare rămuros al
metodelor de cartare cu caracter staţional, elaborate după anul 1960. De asemenea, această analiză
arată că unităţile operative sunt tipurile staţionale, grupele de tipuri staţionale sau grupele
90
ecologice, astfel încât încercarea de utilizare simultană a mai multor variante de lucru este
derutantă, reliefând nevoia unei metode unificatoare, care să facă ordine în cartarea staţională a
terenurilor degradate.

3.2.3. Metoda de cartare staţională unitară a terenurile degradate

Metoda de cartare staţională unitară a terenurile degradate a apărut din nevoia unificării
modalităţilor de lucru cu caracter staţional elaborate după anul 1960 şi bazele ei au fost puse în
cadrul Facultăţii de Silvicultură din Braşov, în urma unor cercetări privind geneza şi tipologia
genetică a terenurilor degradate şi a unor cercetări legate de instalarea vegetaţiei forestiere în
condiţii staţionale extreme. Metoda în cauză este staţională, deoarece operează cu criterii de ordin
staţional, referitoare la relief, climă şi sol şi este unitară deoarece are în vedere toate categoriile de
terenuri degradate, inclusiv pe cele degradate antropic, operează cu aceleaşi criterii şi utilizează
acelaşi sistem de unităţi taxonomice şi de notare.
Criteriile metodei staţionale unitare sunt următoarele:
- natura degradării şi respectiv categoria de teren degradat;
- poziţia fitoclimatică a locului;
- forma de teren degradat, dată de fizionomia terenului respectiv;
- tipul de sol şi caracteristica lui de bază.
Primul şi cel de-al treilea criteriu surprind specificul ecologic al terenurilor, iar celelalte două
criterii evidenţiază potenţialul productiv al acestora.
Unităţile taxonomice ale metodei, legate direct de criteriile arătate, sunt, în ordinea
descrescătoare a sferei lor de cuprindere, următoarele: clasa de staţiuni de terenuri degradate, seria
zonală de staţiuni, subclasa de staţiuni, grupa staţională, tipul staţional şi unitatea staţională de
teren degradat.Unitatea staţională este porţiunea concretă de teren degradat omogenă din punctul de
vedere al specificului ecologic şi al potenţialului productiv, tipul staţional reprezintă o grupare de
unităţi echivalente ecologic, iar restul de unităţi sunt grupări de ordin superior stabilite în raport cu
cele patru criterii menţionate.
În raport cu primul criteriu (natura degradării), metoda stabileşte 13 clase, corespunzătoare
categoriilor de terenuri degradate, pe care le notează cu cifre romane de la I la XIII, iar în raport cu
cel de-al doilea criteriu (poziţia fitoclimatică), metoda în cauză ia în considerare patru serii zonale
notate cu iniţialele C, D, M1 şi M2 de la cuvintele câmpie, deal şi munte. Semnificaţia claselor şi
seriilor de staţiuni se dă în tabelul nr.7.

91
 Semnificaţia claselor şi seriilor de staţiuni de terenuri degradate în cartarea staţională unitară
a terenurilor degradate Tabelul nr.7
Clasa de staţiuni Seria zonală de staţiuni
Simbol Semnificaţie Simbol Semnificaţie
I Terenuri erodate C Staţiuni din regiunea de
II Terenuri stâncoase câmpie (etajele Ss şi CF)
III Râpi şi taluzuri naturale
IV Depozite naturale de materiale deplasate D Staţiuni din regiunea de deal
V Terenuri fugitive (etajele FD1, FD2 şi FD3)
VI Terenuri nisipoase
VII Terenuri sărăturate M1 Staţiuni din regiunea de muncei
VIII Terenuri mlăştinoase (etajele FD4, FM1 şi FM2)
IX Terenuri turboase
X Terenuri excavate M2 Staţiuni din regiunea munţilor
XI Terenuri deranjate înalţi (etajele FM3 şi Sa)
XII Terenuri haldate
XIII Terenuri poluate

În funcţie de cel de-al treilea criteriu, metoda stabileşte câte două subclase, subordonate
claselor, pe care le notează cu cifrele arabe 1 şi 2, iar în funcţie de cel de-al patrulea criteriu sunt
deosebite câte două grupe subordonate subclaselor, notate cu literele mici a şi b. În acest fel,
metoda operează cu 26 de subclase, 52 de grupe şi 160 de tipuri staţionale posibile în spaţiul nostru
geografic (teoretic 208 tipuri).
Metoda de cartare de care ne ocupăm are la bază o schemă generală de clasificare staţională
a terenurilor degradate. Această schemă, pe care o prezentăm mai jos, permite încadrarea oricărui
teren degradat într-o clasă, serie, subclasă şi grupă staţională şi caracterizarea lui sintetică prin două
cifre şi două litere corespunzătoare.

SCHEMA GENERALĂ DE CLASIFICARE STAŢIONALĂ

A TERENURILOR DEGRADATE

I. Terenuri erodate generate de eroziunea în suprafaţă.

1. Terenuri cu eroziune moderată şi puternică din arealele C, D, M1 şi M2.
a. Sol erodat cu textură uşoară sau mijlocie.
b. Idem cu textură grea.
2. Terenuri cu eroziune foarte puternică din arealele C, D, M1 şi M2.
a. Erodisol cu textură uşoară sau mijlocie;
b. Idem cu textură grea.
II. Terenuri stâncoase cu eroziune activă sau stabilizată.
1. Terenuri stâncoase cu aflorimente necalcaroase din arealele D, M1 şi M2.
a. Sol zonal litic sau erodisol litic mijlociu profund.
b. Litosol sau erodisol litic superficiale.
2. Terenuri stâncoase calcaroase din arealele D, M1 şi M2.
a. Rendzină litică sau erodisol rendzinic mijlociu profunde.
b. Idem superficiale.

92
III. Râpi şi taluzuri naturale rezultate în urma proceselor de eroziune torenţială, de alunecare sau
surpare.
1. Râpi şi taluzuri naturale cu substrat molasic format din roci sedimentare neconsolidate
sau slab consolidate din arealele C, D, M1 şi M2.
a. Regosol sau erodisol cu textură mijlocie sau uşoară.
b. Idem cu textură grea.
2. Râpi şi taluzuri naturale dezvoltate în material detritic format din roci dure sau în substrat
format din alternanţe de roci dure cu roci slab consolidate din arealele C, D, M1 şi M2.
a. Erodisol mijlociu profund.
b. Litosol sau erodisol litic superficiale.
IV. Depozite naturale rezultate în urma proceselor de eroziune pluvială şi de surpare.
1. Depozite naturale cu acumulări de materiale predominant fine din arealele C, D, M1 şi M2.
a. Coluvisol sau protosol aluvial (aluviuni) cu textură uşoară sau mijlocie.
b. Idem cu textură grea.
2. Depozite naturale formate din materiale predominant grosiere din arealele C, D, M1 şi M2.
a. Pietriş - bolovăniş umezit, din albii şi conuri de dejecţie
b. Pietriş - bolovăniş uscat, din conuri de dejecţie şi conuri sau pânze de grohotiş.
V. Terenuri fugitive afectate de alunecări sau scurgeri de noroi.
1. Terenuri alunecătoare din arealele C, D, M1 şi M2.
a. Sol zonal slab-moderat fragmentat deplasat în bloc.
b. Sol deranjat, puternic fragmentat şi cruzit.
2. Terenuri curgătoare din arealele D, M1 şi M2.
a. Amestec fluidizat de sol şi roci nisipo-gresoase.
b. Amestec fluidizat de sol şi roci argilo-marnoase.
VI. Terenuri nisipoase cu dune şi interdune de nisip.
1. Poale de dune şi interdune stabile şi semistabile din arealul C şi D.
a. Sol zonal nisipos sau psamosol molic stabilizate.
b. Psamosol tipic semistabil.
2. Coaste şi coame de dune mobile şi semimobile din arealul C.
a. Nisip nesolificat sau psamosol cu caracter acid (fără CaCO3).
b. Idem cu CaCO3 şi caracter bazic.
VII. Terenuri sărăturate cu soluri halomorfe şi semihalomorfe.
1. Terenuri sărăturate cu salinizare din arealele C şi D.
a. Sol salinizat sau salic cu textură uşoară sau mijlocie.
b. Idem cu textură grea.
2. Terenuri sărăturate cu alcalizare din arealele C şi D.
a. Sol alcalizat sau natric cu textură uşoară sau mijlocie.
b. Idem cu textură grea.
VIII. Terenuri mlăştinoase cu soluri minerale hidromorfe sau semihidromorfe.
1.Terenuri mlăştinoase cu aport pluvial de apă (pluvial hidromorfe) din arealele C, D, M1, M2.
a. Sol pseudogleizat sau clinohidromorf cu textură mijlocie-grea.
b. Sol pseudogleic tipic, molic, luvic, albic, vertic sau mlăştinos, cu textură fină-
mijlocie.
2. Terenuri mlăştinoase cu aport freatic de apă (freatic hidromorfe) din arealele C, D şi M1
a. Sol gleic sau lăcovişte cu textură uşoară sau mijlocie.
b. Idem cu textură grea.
IX. Terenuri turboase cu soluri organice.
1. Terenuri turboase cu turbă eutrofă-mezotrofă de bahnă şi de sol hidromorf organic din
arealele C, D, M1 şi M2.
a. Sol turbificat (turbic), cu orizont T de cel mult 30 cm grosime.
b. Sol turbos cu orizont T de peste 30 cm.
2. Terenuri turboase cu turbă oligotrofă de tinov şi de sol spodic din arealele M1 şi M2.
93
 a. Sol turbificat (turbic).
b. Sol turbos.
X. Terenuri excavate rezultate în urma exploatării la suprafaţă a unor resurse.
1. Taluzuri artificiale cu substrat molasic din arealele C, D şi M1 (M2).
a. Regosol pe roci neconsolidate sau slab consolidate nisipo-lutoase.
b. Regosol pe molase argilo-marnoase.
2. Taluzuri artificiale cu substrat dur din arealele D şi M1 (M2)
a. Protosol pe roci compacte acide şi intermediare.
b. Protosol rendzinic pe roci compacte cu caracter bazic.
XI. Terenuri deranjate rezultate ca urmare a unor activităţi în perimetrele de exploatări la suprafaţă
din arealele C, D şi M1 (M2).
1. Terenuri denivelate, răvăşite, cu şanţuri, gropi, muşuroaie, deponii ş.a.
a. Amestec terigen de sol şi fragmente de roci cu textură uşoară-mijlocie.
b. Amestec terigen de sol şi fragmente de roci cu textura grea.
2. Terenuri relativ plane puternic bătătorite.
a. Sol compactizat, cu textură uşoară mijlocie.
b. Sol compactizat, cu textură grea.
XII. Terenuri haldate rezultate prin depozitarea de steril, deşeuri ş.a. din arealele C, D şi M1 (M2).
1. Halde de steril brut sau material terigen rezultate din exploatări miniere, explorări
geologice, decopertări sau săpături diverse.
a. Protosol antropic format din materiale mărunte solificabile.
b. Protosol antropic format din materiale predominant grosiere, greu solificabile.
2. Halde formate din deşeuri menajere, gunoaie şi reziduuri industriale.
a. Protosol antropic format din deşeuri menajere şi gunoaie diverse amestecate cu
pământ.
b. Protosol antropic format din nisip de flotaţie, cenuşă, zgură ş.a.
XIII. Terenuri poluate cu diverse noxe industriale din arealele C, D şi M1 (M2).
1. Terenuri poluate cu praf de ciment şi alte noxe cu caracter bazic.
a. Sol poluat cu praf de ciment.
b. Sol poluat cu produse petroliere, noroi de sondă, apă sărată ş.a.
2. Terenuri poluate cu metale grele şi noxe gazoase acide.
a. Sol poluat cu metale grele (Pb, Cu, Zn, Cd) .
b. Sol poluat cu noxe gazoase acide (SOx, NOx, F, Cl ş.a.).
Modul de lucru pentru aplicarea metodei de cartare staţională unitară este simplu şi nu ridică
probleme deosebite. Într-adevăr, pentru identificarea unităţilor staţionale în funcţie de aspectul lor
exterior şi de caracterele solului, acestea se separă pe teren, se separă şi se numerotează pe
materialul cartografic, iar apoi se descriu şi se caracterizează. Descrierea se face arătându-se, rând
pe rând, natura degradării şi categoria de teren degradat, etajul fitoclimatic, forma de teren degradat,
altitudinea, panta, expoziţia, tipul de sol, profunzimea şi textura solului, gradul de înierbare, roca
subiacentă ş.a, iar caracterizarea se realizează cu ajutorul notaţiilor prezentate, stabilind pentru
fiecare unitate staţională câte o formulă staţională, formată din două cifre şi două litere referitoare la
criteriile metodei, care arată specificul ecologic şi potenţialul productiv al terenului respectiv.
Astfel, de exemplu, formula I.D.2.b. caracterizează sintetic un teren erodat din regiunea de deal, cu
eroziune foarte puternică şi erodisol greu textural.

94
 Unităţile staţionale se încadrează în tipuri staţionale, în funcţie de formulele staţionale.
Tipul staţional cuprinde unităţile staţionale cu aceeaşi formulă staţională şi reprezintă unitatea
operativă de lucru, pentru care urmează să se stabilească soluţia de ameliorare.
Localizarea celor 160 de tipuri staţionale de terenuri degradate din spaţiul nostru geografic,
stabilite prin aplicarea metodei în cauză, în câmpul staţional definit de criteriile avute în vedere, se
prezintă în fişele tipologice de mai jos, la întocmirea cărora terenurile degradate au fost incluse în
trei grupe şi anume :
- grupa întâi - terenuri erodate, terenuri stîncoase, râpi şi taluzuri naturale, depozite naturale
şi terenuri fugitive din clasele I-V (tab. nr.8 );
- grupa a doua - terenuri nisipoase, sărături, terenuri mlăştinoase şi mlaştini de turbă din
clasele VI-IX (tab. nr.9 );
- grupa a treia - terenuri degradate antropic din clasele X-XIII (tab. nr. 10).
Fişa tipologică a terenurilor degradate din clasele I-V Tabelul nr.8
Clasa I. Terenuri erodate II. Terenuri III. Râpi şi taluzuri IV. Depozite V. Terenuri fugitive
(E) stâncoase (S) (R) naturale (D) (F)
Subclasa
1 2 1 2 1 2 1 2 1 2
Grupa a b a b a b a b a b a b a b a b a b a b
Seria
C E1 E5 E9 E13 - - - - R1 R5 - - D1 D5 - - F1 F5 - -
D E2 E6 E10 E14 S1 S4 S7 S10 R2 R6 R9 R12 D2 D6 D9 D12 F2 F6 F9 F12
M1 E3 E7 E11 E15 S2 S5 S8 S11 R3 R7 R10 R13 D3 D7 D10 D13 F3 F7 F10 F13
M2 E4 E8 E12 E16 S3 S6 S9 S12 R4 R8 R11 R14 D4 D8 D11 D14 F4 F8 F11 F14

Fişa tipologică a terenurilor degradate din clasele VI-IX Tabelul nr.9

Clasa VI. Terenuri nisipoase VII. Sărături VIII. Terenuri IX. Mlaştini de
(N) (H) mlăştinoase (M) turbă (T)
Subclasa 1 2 1 2 1 2 1 2
Grupa a b a b a b a b a b a b a b a b

Seria
C N1 N3 N5 N7 H1 H3 H6 H7 M1 M5 M9 M12 T1 T5 - -
D N2 N4 N6 N8 H2 H4 H5 H8 M2 M6 M10 M13 T2 T6 - -
M1 - - - - - - - - M3 M7 M11 M14 T3 T7 T9 T11
M2 - - - - - - - - M4 M8 - - T4 T8 T10 T12

Fişa tipologică a terenurilor degradate din clasele X-XIII Tabelul nr.10

Clasa X. Terenuri excavate XI. Terenuri XII.Terenuri haldate XIII.Terenuri poluate
(W) deranjate (X) (Y) (Z)
Subclasa 1 2 1 2 1 2 1 2
Grupa a b a b a b a b a b a b a b a b
Seria
C W1 W4 W7 W10 X1 X4 X7 X10 Y1 Y4 Y7 Y10 Z1 Z4 Z7 Z10
D W2 W5 W8 W11 X2 X5 X8 X11 Y2 Y5 Y8 Y11 Z2 Z5 Z8 Z11
M1 M2 W3 W6 W9 W12 X3 X6 X9 X12 Y3 Y6 Y9 Y12 Z3 Z6 Z9 Z12

95
 În raport cu capacitatea productivă a staţiunilor componente, respectiv, în raport cu
microrelieful, expoziţia, umiditatea medie dominantă, în cadrul unui tip staţional se pot stabili
subtipuri sau, faciesuri staţionale, care permit soluţii diferenţiate. De asemenea, unităţile politipice,
cum sunt cele cu înmlăştinare şi sărăturare, sau altele de acest fel, urmează să fie caracterizate prin
două sau mai multe formule de caracterizare şi luate în considerare în mod separat.
Metoda de cartare staţională unitară este o metodă modernă de lucru şi ea poate constitui un
îndreptar util în activitatea de ameliorare a terenurilor degradate, permiţând soluţii tehnice
diferenţiate în funcţie de specificul ecologic şi de potenţialul productiv al staţiunilor. Schema de
clasificare a staţiunilor, care stă la baza metodei, respectă integral regulile logicii formale şi ea nu
anulează schemele anterioare, ci le sintetizează şi le resistematizează prin departajarea sau
regruparea unor unităţi, aliniindu-se în acelaşi timp progreselor înregistrate în domeniul Pedologiei.

96
 Cap. 4. Măsuri generale de ameliorare a terenurilor degradate
- complexul ameliorativ şi componentele acestuia

În acţiunea de ameliorare silvică a terenurilor degradate, principiul ameliorării integrale,

radicale şi durabile a terenurilor respective impune adoptarea de la început a unui ansamblu de
măsuri şi lucrări ameliorative. Acest ansamblu de măsuri şi lucrări poartă denumirea de complex
ameliorativ, iar componentele lui concrete diferă, de la caz la caz, în funcţie de problemele care se
cer rezolvate şi care decurg din natura şi starea terenurilor în cauză şi din natura şi numărul
factorilor ce se cer anulaţi sau limitaţi.
Măsurile ameliorative au caracter organizatoric şi ele se referă atât la perimetrele de
ameliorare cât şi la terenurile din preajma acestora, care prin poziţia şi starea lor influenţează
procesele de degradare. Acestea cuprind interdicţii, restricţii şi reguli de folosire şi de exploatare a
terenurilor, măsuri de asigurare a liniştii ş.a, urmărind să împiedice extinderea, intensificarea sau
reactivarea proceselor de degradare.
Lucrările ameliorative au caracter tehnic şi se referă exclusiv la perimetrele de ameliorare.
Acestea cuprind intervenţii tehnice specifice şi ele urmăresc pe de o parte stoparea proceselor de
degradare, iar pe de alta parte ameliorarea globală şi punerea în valoare a terenurilor incluse în
perimetre, respectiv atingerea obiectivelor urmărite prin acţiunea de ameliorare.
În mod schematic, complexul ameliorativ de principiu, care se adoptă într-un caz oarecare,
cuprinde următoarele verigi cu caracter general:
1. măsuri organizatorice;
2. lucrări de amenajare a terenurilor astfel încât acestea să devină funcţionale;
3. lucrări de pregătire (prelucrare) a solului;
4. lucrări de ameliorare a solului;
5. lucrări de înierbare în scop de ameliorare, consolidare şi estetizare sau de producţie;
6. lucrări de împădurire;
7. lucrări de protejare a lucrărilor întreprinse.
Evident, de fiecare dată, verigile componente arătate mai sus se concretizează în mod
corespunzător.
Veriga sau componenta de bază a complexului ameliorativ este reprezentată prin lucrările
fitoameliorative de împădurire. Prin specificul lor biologic, aceste lucrări pot să asigure realizarea
integrală a obiectivelor urmărite, deoarece ele sunt capabile să stopeze procesele de degradare, să
amelioreze condiţiile de sol şi să consolideze, să protejeze, să estetizeze şi să valorifice terenurile.
Culturile forestiere care se creează prin lucrările de împădurire reprezintă mijloc şi scop în acţiunea

97
de ameliorare a terenurilor, lucrările respective având un rol decisiv în reuşita acestei acţiuni. Toate
celelalte măsuri şi lucrări ameliorative, deşi foarte importante, au totuşi un rol secundar (auxiliar),
acestea fiind menite să sprijine, să completeze (întregească) sau să suplinească temporar lucrările
de împădurire.
În legătură cu cele de mai sus, menţionăm totuşi că, lucrările de împădurire nu-şi pot
îndeplini de la început rolul lor de verigă fundamentală. Astfel, după o primă etapă, cu o durată
medie de 5 - 6 ani, în care rolul principal este îndeplinit mai ales de lucrările de amenajare, în etapa
următoare care succede realizării stării de masiv, rolul principal este preluat şi apoi exercitat în
exclusivitate de pădurea realizată, aşa cum rezultă şi din graficul de eficienţă din figura alăturată
(fig. 18).

Eficienţa lucrărilor fitoameliorative

Eficienţa
lucrărilor
de amenajare

5- 6 ani Timp
Fig.18.Variaţia în timp a eficienţei diferitelor categorii de lucrări ameliorative

În activitatea de proiectare, complexul ameliorativ, care se adoptă într-un caz dat, trebuie să
fie cât mai simplu, mai eficient şi mai armonios. Caracterul simplu şi eficient al acestui complex se
realizează acordând atenţie naturii intervenţiilor şi extensiunii acestora, iar caracterul armonios se
obţine printr-o amplasare judicioasă şi o eşalonare atentă a lucrărilor propuse.

98
 Cap. 5. Împădurirea terenurilor degradate

5.1. Particularităţile şi felul lucrărilor de împădurire a terenurilor degradate şi rolul

culturilor forestiere care se creează

Despădurirea şi greşita folosire sau exploatare a terenurilor constituie principalele

circumstanţe care au condus la declanşarea, intensificarea şi extensiunea proceselor de degradare în
spaţiul nostru geografic. Ca urmare, rezultă în mod logic că, împădurirea terenurilor degradate,
dublată de ameliorarea şi apoi folosirea şi exploatarea raţională a terenurilor de cultură agricolă
reprezintă principalele remedii în combaterea proceselor, care afectează fertilitatea solurilor. Deşi
considerente economico-sociale nu permit împădurirea tuturor terenurilor degradate, trebuie totuşi
avut în vedere că aceasta este calea fundamentală de urmat în acţiunea de ameliorare.
Experienţa acumulată de-a lungul vremii demonstrează că împădurirea poate fi realizată în
cele mai diferite condiţii, inclusiv în situaţiile cele mai dificile. Cu toate acestea, nu credem că
trebuie acreditată ideea că terenurile ajunse în ultimul grad de distrugere şi care practic nu mai sunt
cultivabile sunt bune pentru împădurire, precum nici ideea că pădurea este un remediu rapid şi
ieftin, care poate fi instalată cu uşurinţă în orice condiţii, oricât de rebele ar fi acestea. Instalarea
pădurii reclamă întotdeauna un minimum de condiţii, care dacă nu sunt îndeplinite, împădurirea nu
poate fi realizată nici uşor, nici repede şi nici cu puţini bani.
Activitatea de împădurire a terenurilor degradate se desfăşoară, de regulă, în condiţii grele
sau foarte grele, caracterizate prin lipsa, insuficienţa sau sărăcia solurilor, prin instabilitatea
terenurilor, prin pante accentuate, prin exces de apă sau de săruri solubile şi prin alte condiţii
improprii plantelor. Aceste condiţii impun lucrărilor de împădurire, deci silvotehnicii terenurilor
degradate, o serie de particularităţi şi anume:
- necesitatea cunoaşterii în detaliu a condiţiilor de lucru, în special a condiţiilor pedologice,
pe baza unei cartări cu caracter staţional;
- acordarea unui spor de atenţie la alegerea speciilor de folosit şi la gruparea acestora în
formule şi scheme de împădurire;
- folosirea unui material săditor de cea mai bună calitate;
-adoptarea unor modalităţi speciale de lucru, neutilizate, de regulă, pe terenurile forestiere
normale, cum sunt terasarea, fertilizarea, amendarea, drenarea, folosirea puieţilor crescuţi în
recipiente şi altele;
- asigurarea unei desăvârşiri tehnice sub toate raporturile şi în toate etapele, începând cu
scosul puieţilor din pepiniere şi terminând cu lucrările de întreţinere a culturilor.

99
 Împădurirea terenurilor degradate poate fi integrală sau parţială şi, ca urmare, culturile
forestiere care se crează pe terenurile respective îmbracă mai multe forme şi anume culturi masive,
perdele forestiere protectoare, garduri vii şi aliniamente forestiere.
• Culturile masive sunt culturi rezultate în urma împăduririi integrale efectuate pe terenuri
degradate incluse în fondul forestier. Acestea au în compoziţie diverse specii de arbori şi arbuşti şi
li se atribuie fie un rol deosebit de protecţie, fie rol de producţie şi protecţie.
• Perdelele forestiere sunt culturi în benzi rezultate în urma unor împăduriri parţiale.
Benzile sunt formate din cel puţin trei rânduri de arbori sau de arbori şi arbuşti, având ca urmare o
lăţime minimă de cinci metri (trei metri între rândurile marginale plus doi metri de lizieră). Aceste
lucrări se realizează pe versanţii erodabili şi în jurul acumulărilor de apă în scop antierozional, pe
terenurile nisipoase pentru a împiedica spulberarea şi pe terenurile inundabile din zona dig - mal,
pentru apărarea digurilor de valuri şi zăpoare.
• Gardurile vii sunt tot culturi în benzi cu lăţimea de 1-2 m, formate din 2-4 rânduri de
arbuşti sau din arbori care se pretează la tuns. Aceste culturi sunt scunde (de până la 1,50 m
înălţime) şi ele se instalează între culturile agricole de pe versanţi, în partea amonte a drumurilor de
exploatare care merg în lungul versanţilor şi pe conturul perimetrelor, dublând împrejmuirea cu
gard de sârmă. Ca şi perdelele forestiere, gardurile vii reduc scurgerea pluvială şi apără terenurile
de eroziune şi de diverse acţiuni antropice.
• Aliniamentele sunt culturi forestiere formate din 1 - 2 rânduri de arbori, care se instalează
în lungul cursurilor de apă, ce mărginesc perimetrele de ameliorare, al unor drumuri de exploatare
şi al canalelor de desecare.
Dintre formele de culturi forestiere la care ne-am referit, interes special prezintă mai ales
perdelele forestiere şi anume modul de aşezare al acestora. Desigur că, lucrurile diferă de la caz la
caz, după cum e vorba de perdelele antierozionale de versant , de perdelele de protecţie a
acumulărilor de apă, de perdelele forestiere de protecţie a nisipurilor, sau de perdelele forestiere
de protecţie a digurilor.
Perdelele forestiere antierozionale de versant se dispun pe terenurile înclinate în lungul
curbelor de nivel şi au rolul să transforme scurgerea de suprafaţă în scurgere subterană, motiv
pentru care se mai numesc perdele absorbante (fig.nr.19). Distanţa dintre aceste perdele se
determină, în raport cu distanţa critică de eroziune şi este cuprinsă, de regulă, între 50 şi 100 m, iar
lăţimea lor, b - în metri, se calculează cu relaţia:
d ⋅k ⋅i
b= [m]
y−i

în care, d este distanţa dintre perdele, în m;

k - coeficientul de scurgere la ploaia de calcul;
100
 i - intensitatea ploii de calcul, în mm/min;
y - intensitatea de absorbţie a apei de către sol, în mm/min.
În cazul în care din calcule rezultă o lăţime neacceptabil de mare, atunci aceasta se ia egală
cu 20 m, iar între rândurile de puieţi se execută şanţuri sau valuri de reţinere a apei.

d b

Fig.19.Dispunerea pe un versant a perdelelor forestiere absorbante

Perdelele forestiere de protecţie a acumulărilor de apă se instalează în jurul lacurilor de
acumulare şi au rolul să consolideze malurile, să filtreze scurgerea pluvială înspre lac, să reducă
evaporaţia de pe luciul de apă şi să înfrumuseţeze zona. Aceste perdele constau din două benzi şi
anume o bandă de consolidare şi o bandă de filtrare (fig.nr.20). Banda de consolidare se execută în
aria cuprinsă între nivelul mediu şi nivelul maxim al apelor şi este constituită din specii hidrofile ca

Fig.20. Perdele forestiere de protecţie a acumulărilor de apă, formate din banda de

filtrare (a) şi banda de consolidare (b)

sălcii, răchite, plopi, anini, sânger, salcâm mic ş.a; banda de filtrare se realizează deasupra nivelului
maxim al apelor, are o lăţime de cel puţin 20 m şi are în compoziţie diverse specii de foioase şi
răşinoase.
101
 Perdelele forestiere de protecţie a terenurilor nisipoase se instalează în arealele cu nisipuri
mobile şi semimobile şi au rolul să asigure stabilitatea acestora, împiedicând spulberarea. Aceste
perdele formează o reţea alcătuită din perdele principale şi perdele secundare. Perdelele principale
se dispun perpendicular pe
vântul dominant, care
produce remanierea nisipului,
sunt formate din 5 - 7 rânduri
de arbori sau de arbori şi
arbuşti, având o lăţime de 8 -
11 m, şi se aşează la o
distanţă egală cu 15 înălţimi
ale arborilor din compoziţie
la maturitate, respectiv la 200
- 300 m. Perdelele secundare
se dispun perpendicular pe
precedentele, sunt formate
Fig.21.Reţea de perdele forestiere de protecţie a terenurilor din 3 - 5 rânduri de puieţi,
nisipoase
având o lăţime de numai 5 - 8
m şi se aşează la 45 înălţimi, respectiv la 500 - 1000 m una de alta (fig.nr.21).
Perdele forestiere de protecţie a digurilor (fig.nr.22 )se instalează în zona dig-mal la 10 m
depărtare de piciorul taluzului exterior şi au rolul să apere digul de acţiunea distructivă a valurilor şi
zăpoarelor. Aceste perdele au o lăţime variabilă, de ordinul zecilor sau sutelor de metri şi sunt

Fig.22. Perdele forestiere de protecţie a digurilor

constituite fie dintr-o singură bandă de plop negru hibrid, fie din două benzi din care una de salcie
şi alta de plop, fie din trei benzi şi anume una de salcie spre dig, una de plop la mijloc şi o alta de
arbuşti (sânger, amorfă ş.a) înspre albia cursului îndiguit.

102
 Referitor la rolul culturilor care se creează pe terenurile degradate, indiferent de forma pe
care o îmbracă, aceste culturi urmează să îndeplinească o serie de roluri importante şi anume:
- rol de ameliorare şi de protejare a solurilor;
- rol de protecţie a apelor şi a unor construcţii hidrotehnice;
- rol de consolidare, protejare şi estetizare a terenurilor;
- rol de producţie a lemnului şi a altor bunuri.
Ca urmare, culturile create se încadrează într-una din cele două grupe funcţionale, adică fie
în grupa pădurilor cu funcţii speciale de protecţie, fie în grupa pădurilor cu funcţii de producţie şi
protecţie.

5.2. Specii, formule şi scheme de amestec pentru împădurirea terenurilor degradate

5.2.1. Specii forestiere de folosit la împădurirea terenurilor degradate

Prima condiţie care se pune pentru a asigura succesul activităţii de împădurire a terenurilor
degradate constă în alegerea cu grijă a speciilor de folosit. Condiţiile staţionale grele, în special
condiţiile dificile de sol, în care se lucrează nu permit folosirea speciilor exigente şi cu diapazon
ecologic redus şi, ca urmare, determină orientarea atenţiei spre speciile modeste, cu exigenţe reduse
şi cu mare amplitudine ecologică.
Numărul speciilor care pot fi folosite la împădurirea terenurilor degradate din spaţiul nostru
geografic este relativ redus. În rândul acestor specii nu se înscriu, de regulă, speciile zonale ca
stejarii, gorunul, fagul, bradul şi molidul, a căror utilizare se restrânge la condiţii cu totul speciale,
apropiate sau identice cu cele corespunzătoare speciilor respective.
În principiu la alegerea speciilor de folosit la împădurirea terenurilor degradate se operează
cu trei criterii şi anume:
- condiţiile staţionale din terenurile respective;
- cerinţele ecologice ale speciilor;
- rolul funcţional al culturilor care se creează.
Comparând condiţiile staţionale, stabilite prin cartarea staţională a terenurilor, cu cerinţele
ecologice ale speciilor avute în vedere, se întocmeşte lista speciilor care pot fi luate în considerare
într-un caz dat. Evident, din lista respectivă vor fi alese acele specii, care satisfac în grad maximal
rolul atribuit culturii respective, adică rolul de consolidare, ameliorare şi protejare a solului, rolul de
protecţie a unităţilor acvatice şi a unor construcţii hidrotehnice, rolul de estetizare a terenurilor,
rolul de producţie sau un rol mixt.

103
 Cele mai uzuale specii de arbori şi de arbuşti folosite în prezent la împădurirea terenurilor
degradate din ţara noastră sunt următoarele: pinul comun, pinul negru, laricele, salcâmul, aninul
alb, aninul negru, paltinul, mojdreanul, sălcioara, cătina albă, aninul verde şi lemnul câinesc.
• Pinul comun sau silvestru (Pinus sylvestris) este o specie răşinoasă indigenă cu o largă
utilizare la împădurirea terenurilor degradate, în special a celor din regiunea de deal şi de munte.
Specie modestă de silice şi cu o mare amplitudine ecologică, pinul comun poate fi folosit cu
succes în majoritatea situaţiilor din regiunea de câmpie, până în regiunea munţilor înalţi şi anume
pe următoarele categorii de terenuri:
- terenuri divers erodate cu textură uşoară - mijlocie;
- terenuri stâncoase necalcaroase şi calcaroase;
- râpi de surpare şi taluzuri de ravenă;
- depozite naturale de tot felul;
- terenuri alunecătoare şi curgătoare;
- terenuri nisipoase;
- terenuri mlăştinoase şi mlaştini de turbă desecate;
- terenuri excavate;
- terenuri deranjate antropic;
- diverse halde: miniere, industriale şi menajere.
Specia este sensibiliă la climatele vântoase şi cu zăpezi abundente, precum şi la uscăciunea
din sol, argilozitate, alcalitate, săruri solubile şi poluare şi, ca urmare, nu are şanse de reuşită în
următoarele situaţii:
- creste montane puternic vântuite;
- coame uscate de dune;
- soluri hidromorfe vertice;
- terenuri sărăturate;
- terenuri poluate.
Pinul comun împreună cu cătina albă şi cu aninul verde formează grupa speciilor la care
trebuie să ne gândim în cele mai rebele situaţii.
• Pinul negru austriac (Pinus nigra var. austriaca) este un arbore exotic aclimatizat la noi,
cu o largă utilizare la împădurirea terenurilor degradate, din regiunea de câmpie şi până în regiunea
de muncei (etajul montan mijlociu).
Specie modestă, termofil-calcicolă, pinul negru poate fi utilizat cu succes în arealul
menţionat pe următoarele categorii de terenuri:
- terenuri divers erodate cu textură mijlocie şi grea;

104
 - terenuri stâncoase calcaroase cu soluri superficiale scheleto-pietroase supuse încălzirii şi
uscăciunii excesive;
- râpi şi taluzuri naturale diverse;
- terenuri fugitive de tot felul;
- nisipuri cochilifere şi creste uscate de dune;
- terenuri slab salinizate;
- cariere de marne şi de calcar dezafectate;
- halde diverse.
Pinul negru este sensibil la ger, aciditate accentuată, exces de apă, exces de sare, noxe
industriale ş.a. şi ca urmare nu se va folosi în următoarele situaţii:
- pe terenurile degradate situate deasupra arealului natural al bradului;
- pe depozitele proluviale;
- pe terenurile cu exces de apă - mlăştinoase şi turbării;
- pe terenurile pronunţat sărăturate;
- pe terenurile poluate.
Ca şi pinul comun, pinul negru a fost folosit mult la împădurirea terenurilor degradate din
nordul Dobrogei, Vrancea, Transilvania etc. unde a realizat clase de producţie care se înscriu, în
general, între clasa a II-a şi clasa a V-a.
• Laricele sau zada (Larix decidua) este o specie arborescentă indigenă din zona montană a
ţării, unde vegetează alături de molid, zâmbru ş.a.
Specie boreal-subalpină, heliofilă, de mare valoare economică, laricele are o utilizare mai
restrânsă la împădurirea terenurilor degradate. Totuşi această specie poate fi utilizată cu bune
rezultate pe următoarele categorii de terenuri degradate, din regiunile de deal şi de munte, cu
condiţia ca ele să fie bine însorite şi aerisite:
- terenuri moderat şi puternic erodate;
- terenuri stâncoase cu aflorimente diverse (calcaroase sau necalcaroase);
- depozite de grohotiş;
- terenuri pluvial hidromorfe desecate corespunzător.
Laricele este sensibil la drenajul aerian, la uscăciune şi argilozitate şi ca urmare, nu se va
folosi în următoarele situaţii:
- pe terenurile foarte puternic erodate şi pe cele ravenate;
- în lungul văilor cu drenaj aerian anevoios şi în depresiuni închise cu aer stagnant;
- pe cumpenele de apă relativ uscate, cu precipitaţii sub 600-700 mm pe an;
- pe solurile argiloase compacte.

105
 Specia în discuţie prezintă interes cu totul deosebit în arealul munţilor înalţi (etajul boreal şi
subalpin), unde numărul arborilor şi arbuştilor pentru lucrări de împădurire se reduce considerabil.
În acest areal, în condiţii de sol apropiate de cele normale, laricele poate fi asociat cu molidul,
jneapănul şi aninul verde.
• Salcâmul (Robinia pseudacacia) este o specie exotică nord-americană aclimatizată la noi,
folosită foarte mult la împădurirea terenurilor degradate din regiunea de câmpie şi de dealuri joase
(regiunea de podgorie).
Specie modestă de soluri nisipoase şi uşoare permeabile şi de soluri superficiale, sărace,
uscate şi chiar salinizate sau slab alcalizate, salcâmul poate fi avut în vedere la împădurirea
următoarelor categorii de terenuri:
- terenuri moderat - foarte puternic erodate cu textura uşoară;
- râpi şi taluzuri formate din loess, nisip, pietriş, complexe predominant gresoase, sau
materiale provenite din roci compacte necalcaroase;
- depozite predominant fine;
- terenuri alunecătoare cu stratul superior format din roci permeabile;
- dune şi interdune de nisip, cu excepţia nispurilor cochilifere, a crestelor uscate de dune şi a
interdunelor cu exces de apă;
- sărături slabe şi moderate, dacă solul nu este argilos, compact sau înmlăştinat;
- terenuri pluvial hidromorfe cu soluri pseudogleizate, dacă orizontul superior este afânat şi
permeabil;
- halde şi deponii formate din materiale terigene permeabile şi afânate.
Salcâmul este calcifug şi sensibil la compactitate, argilozitate, înţelenire, exces de apă,
aciditate, uscăciune excesivă şi salinizare sau alcalizare pronunţate şi, ca urmare, nu se va introduce
în următoarele situaţii:
- pe terenurile erodate şi alte categorii de terenuri degradate cu soluri argiloase compacte,
bătătorite sau înţelenite;
- pe terenuri stâncoase de orice fel, dar mai ales pe cele cu aflorimente de calcar;
- pe râpi şi taluzuri argiloase, marnoase, calcaroase sau formate din roci dure greu alterabile;
- pe coame de dune cu uscăciune accentuată;
- pe terenuri cu exces de apă (terenuri mlăştinoase şi mlaştini de turbă), cu excepţia
menţionată anterior;
- pe terenurile pronunţat salinizate sau alcalizate şi pe cele poluate cu noxe industriale sau
agricole.

106
 Salcâmul este una dintre cele mai valoroase specii care pot fi folosite la împădurirea
terenurilor degradate. Acesta se cultivă uşor şi ieftin în pepinieră, are procente ridicate de prindere
şi de menţinere, creşte repede, reclamând un număr redus de lucrări de întreţinere, are un important
rol ameliorativ şi protectiv şi oferă produse multe şi variate.
• Aninul alb (Alnus incana) este o specie indigenă, de lunci şi depresiuni deluroase şi
montane, de mare interes în activitatea de împădurire a terenurilor degradate.
Specie mezohigrofită-higrofită, de climat rece şi sol scheletic umed, relativ sărac şi acid,
aninul alb poate fi folosit cu bune rezultate în regiunea dealurilor înalte şi în cea montană pe
următoarele terenuri:
- poale de versanţi moderat - foarte puternic erodaţi;
- râpi şi taluzuri de ravene;
- depozite proluviale şi de grohotiş;
- terenuri fugitive, alunecătoare şi curgătoare;
- terenuri mlăştinoase cu ape mobile şi cu soluri hidromorfe;
- tinoave cu turbă săracă şi acidă;
- terenuri deranjate şi halde cu umiditate suficientă tot timpul anului.
Aninul alb este sensibil la lipsa de precipitaţii, precum şi la uscăciune îndelungată,
sărăturare şi poluare şi, ca urmare, nu se va folosi pe versanţii însoriţi şi uscaţi, pe terenuri
stâncoase, pe sărături reziduale şi pe terenuri puternic poluate.
• Aninul negru (Alnus glutinosa) este o specie indigenă frecventă în lungul văilor de
câmpie şi de coline. Prezintă acelaşi interes şi are aceeaşi importanţă ca şi aninul alb, dar se
foloseşte la altitudini ceva mai joase decât acesta.
Specie higrofită-stagnofită rezistentă la compactitate, argilozitate, exces pluvial sau freatic
de apă, turbificare şi sedimentare torenţială, aninul negru poate fi introdus cu succes pe următoarele
terenuri:
- poale de versanţi divers erodaţi;
- funduri de albii şi taluzuri de ravenă;
- surpături din lungul albiilor;
- depozite proluviale diverse;
- terenuri alunecătoare şi curgătoare;
- interdune cu exces de apă şi salinizare slabă;
- terenuri mlăştinoase cu exces pluvial sau freatic;
- bahne cu turbă eutrofă;
- terenuri deranjate şi poale de halde umede.

107
 Aninul negru este sensibil la uscăciune, aciditate, sărăturare şi poluare şi ca urmare nu va fi
folosit în astfel de condiţii. Ca şi aninul alb, specia în cauză ameliorează şi protejează bine solul,
creşte repede, lăstăreşte, drajonează şi marcotează, dar nu butăşeşte şi se cultivă greu în pepinieră,
motiv pentru care la împădurire se folosesc de regulă puieţi naturali.
• Paltinul sau paltinul de munte (Acer pseudoplatanus) este o specie arborescentă indigenă,
folosită mult la împădurirea terenurilor degradate din regiunea de deal şi de munte, ca specie
secundară de ajutor.
Specie colinar-montană, relativ pretenţioasă faţă de conţinutul în humus şi de troficitatea
solului, paltinul poate fi folosit pe o serie de terenuri situate în regiunea deluroasă şi în regiunea
montană, până în etajul subalpin al rariştilor de limită, după cum urmează:
- terenuri moderat şi puternic erodate;
- pe terenuri stâncoase cu soluri superficiale scheletice;
- pe conuri de dejecţie şi depozite de grohotiş;
- pe terenuri alunecătoare;
- pe terenuri cu exces de apă inclusiv mlaştini de turbă eutrofă-mezotrofă;
- pe terenuri degradate antropic cu condiţii relativ bune sau fertilizate artificial.
Paltinul este sensibil la eroziunea solului precum şi la unele excese sau deficite şi nu se
recomandă în următoarele situaţii:
- pe terenuri foarte puternic erodate;
- pe râpi şi taluzuri lipsite de sol;
- pe terenuri cu soluri sărace şi uscate;
- pe sărături;
- pe terenuri intens poluate în sol şi/sau aer.
• Mojdreanul sau frăsiniţa (Fraxinus ornus) este o specie indigenă colinar - campestră,
utilizată ca specie secundară mai ales în jumătatea sudică a ţării în staţiuni calde şi însorite.
Specie calcicolă, rezistentă la eroziune, uscăciune, compactitate şi argilozitate, mojdreanul
se recomandă în următoarele situaţii din regiunea de câmpie, regiunea de dealuri şi sectoarele
adăpostite, calde şi însorite, din regiunea de muncei:
- pe terenurile divers erodate;
- pe terenurile stâncoase calcaroase cu petice de soluri;
- pe râpi şi taluzuri cu substrat molasic sau calcaros;
- pe terenuri alunecătoare ş.a.

108
 Mojdreanul este sensibil la caracterul rece al climatului sau topoclimatului, la substratul dur
necalcaros, la caracterul acid al solului sau regolitului, la excesul de apă, la excesul de sare şi de la
poluare şi, ca urmare, nu va fi introdus în astfel de condiţii.
• Sălcioara (Elaeagnus angustifolia) este o specie exotică colinar-campestră, folosită la
împăduriri tot ca specie secundară de ajutor.
Specie halofilă, rezistentă la eroziune, deflaţie, uscăciune, sărăturare şi poluare, sălcioara
poate fi folosită cu succes pe următoarele terenuri din regiunea de câmpie şi de deal, pe care le
îmbogăţeşte în azot:
- culmi şi versanţi moderat- foarte puternic erodaţi;
- terenuri ravenate cu substrat molasic indiferent de natura rocilor;
- terenuri alunecătoare diferit fragmentate;
- terenuri nisipoase, în special dune de nisip;
- sărături de tot felul;
- cariere dezafectate de materiale molasice şi terenuri deranjate;
- halde diverse şi terenuri poluate.
Sălcioara este sensibilă la condiţiile de climat rece şi nu-i convin solurile superficiale şi
scheletice, născute pe roci dure, indiferent de natura acestora şi nici solurile cu exces de apă şi, ca
urmare, nu va fi folosită în astfel de condiţii.
• Cătina albă (Hippophaë rhamnoides) este un arbust indigen cu o mare amplitudine
climato-edafică, capabil să vegeteze bine în cele mai diverse condiţii de climă şi sol, de la malul
mării şi până în etajul montan mijlociu.
Specie ultramodestă, considerată o adevărată alifie a terenurilor degradate, cătina albă poate
fi introdusă în cele mai rebele situaţii, unde nici o altă specie nu poate fi folosită. Lăstăreşte,
drajonează şi marcotează, formând asociaţii strânse, care consolidează terenul şi care fixează şi
ameliorează solul, îmbogăţindu-l în azot. De asemenea, fructifică des şi abundent, furnizând
cantităţi mari de fructe bogate în vitamina C, vitamina A, vitamina E, acid citric ş.a.
Deşi aparent nu are limite restrictive, totuşi cătina albă se dovedeşte sensibilă la climatul
aspru, rece şi umed, precum şi pe stâncării şi la exces de apă, acidificare, turbificare şi poluare, ca
urmare, nu se va folosi la împădurire în următoarele situaţii:
- pe terenuri degradate prin eroziune din regiunea montană superioară, etajele boreal şi
subalpin;
- pe terenuri stâncoase;
- pe terenuri mlăştinoase cu soluri hidromorfe acide;
- pe mlaştinile de turbă;

109
 - pe sărături acoperite cu solonceacuri şi soloneţuri;
- pe terenuri otrăvite prin poluare.
• Aninul verde sau aninul de munte (Alnus viridis) este o specie arbustivă indigenă,
montan-alpestră, de mare interes la împădurirea terenurilor degradate de la limita superioară a
fondului forestier.
În condiţiile climatului sever de la limita superioară a pădurilor, aninul verde constituie un
panaceu universal care poate fi folosit cu succes pe orice fel de terenuri degradate, existente în
arealul respectiv (terenuri erodate şi ravenate, terenuri stâncoase diverse, depozite proluviale şi de
grohotiş, tinoave ş.a.). Ca şi ceilalţi anini, lăstăreşte, dragonează, marcotează, fixează solurile şi le
ameliorează prin litieră şi nodozităţi.
• Lemnul câinesc (Ligustrum vulgare) este un arbust indigen întâlnit frecvent în
subarboretul pădurilor de câmpie şi de deal.
Specia prezintă o mare amplitudine ecologică, nu suferă de ger şi nici de secetă sau de fum
şi are cerinţe relativ modeste faţă de sol, acomodându-se uşor la caracterul scheletic al solului, la
argilozitate etc. Lăstăreşte, drajonează, marcotează, butăşeşte, protejează şi ameliorează, constituind
o importantă specie de subarboret în culturile care se creează în zonele de câmpie, de deal şi de
munţi joşi (muncei).
Lemnul câinesc rămâne o specie pentru condiţii moderate-grele de degradare, care urmează
să fie folosită în culturile cu bază de pin instalate pe terenurile erodate, terenuri stâncoase, depozite
de materiale fine, terenuri nisipoase, terenuri alunecătoare ş.a. Specia poate fi substituită după caz,
de sânger, corn, păducel, cununiţă sau alte specii arbustive, apropiate sub raport ecologic.

5.2.2. Formule şi scheme de amestec folosite la împădurirea terenurilor degradate

Din toate punctele de vedere, inclusiv din punct de vedere ameliorativ şi protectiv, culturile
de amestec sunt mai bune decât cele pure şi de aceea la împădurirea terenurilor degradate se vor
evita, de regulă, monoculturile, alegând mai multe specii de folosit şi procedând la o grupare cât
mai raţională a acestora în formule şi scheme de amestec. Desigur, culturile pure nu pot fi evitate
complet, ele fiind impuse uneori de folosirea unor specii exclusiviste cum sunt salcâmul şi aninii,
iar alte ori de condiţiile extreme de lucru, sau de mărimea redusă a suprafeţelor de împădurit.
Formulele de împădurire denumite şi compoziţii de împădurire redau asortimentul şi
proporţia speciilor folosite la împădurirea diverselor tipuri de staţiuni. Acestea se stabilesc în raport
cu speciile folosite şi cu condiţiile de lucru, în condiţii foarte grele fiind preferate culturile arbustive
sau culturile cu un procent ridicat de arbuşti.

110
 Dacă se notează cu litera "P" speciile arborescente principale, cu "A" speciile arborescente
secundare de ajutor şi cu "a" speciile arbustive, atunci se pot scrie următoarele cinci formule tip de
împădurire - (Fi):

F1 (PAa) - 40-80% P + 10-30% A + 10-30% a

F2 (PA,PP,AA) - 50-80% P (P1) (A1) + 20-50% A (P2) (A2)
F3 (P, A) - 100% P (A)
F4 (Pa, Aa, aa) - 30-60% P (A) (a1) + 40-70% a (a2)
F5 (a) - 100% a
În general, primele trei tipuri de formule sunt recomandate pe terenurile degradate cu
condiţii ceva mai bune (condiţii moderate şi realtiv grele), iar ultimele două tipuri pentru condiţii
dificile (grele şi foarte grele). În urma aplicării acestor formule, rezultă o mare diversitate de culturi
forestiere, cele mai obişnuite fiind următoarele:
- pinet cu paltin şi lemn câinesc;
- pinete de pin negru şi pin silvestru;
- pinet de pin negru şi mojdrean;
- cultură de mojdrean şi sălcioară;
- aniniş de anin alb;
- salcâmet;
- păltiniş;
- pinet cu cătină albă;
- cultură de sălcioară cu cătină;
- cătiniş de cătină albă;
- aniniş de anin verde ş.a.
Arboretele care se creează realizează clase de producţie, care se încadrează, în general, între
clasa a III -a şi clasa a V-a şi de la ele se prelimină, în proiectare, lemn (de dimensiuni mijlocii şi
mici - pentru celuloză, construcţii civile, foc etc.), răşină, fructe şi alte produse de mare interes
economic.
Referitor la schemele de împădurire, acestea redau modul de asociere sau de amestec al
speciilor şi dispunerea indivizilor din speciile respective, inclusiv distanţele de lucru.
Amestecul poate fi intim (inclusiv amestecul sub formă de rânduri pure alterne) sau grupat
sub formă de buchete sau benzi, având mărimi diferite în funcţie de condiţiile de lucru, în sensul că,
cu cât condiţiile de lucru sunt mai grele cu atât buchetele sunt mai mici şi benzile mai înguste. De
regulă, buchetele au mărimi între 10-25 m2 şi 50-100 m2 , iar benzile sunt formate dintr-un număr
de rânduri care se înscrie între mai puţin de 5 rânduri şi peste 10 rânduri.

111
 Dispunerea puieţilor se face diferit, în raport cu forma culturii. Astfel, la culturile masive
puieţii se dispun fie dezordonat, în funcţie de posibilităţile oferite de teren, fie sub formă de rânduri
bine aliniate. În cazul perdelelor, gardurilor vii şi aliniamentelor dispunerea este ordonată,
schemele având caracter geometric.
Distanţele dintre puieţi şi deci desimea culturilor, variază în funcţie de speciile folosite, de
condiţiile de lucru şi de forma culturilor create. În general, distanţele se reduc şi deci numărul
puieţilor introduşi la hectar creşte, cu cât speciile folosite cresc mai încet şi/sau condiţiile sunt mai
dificile.
În raport cu forma culturilor forestiere, distanţele de lucru, respectiv distanţa dintre rânduri
şi distanţa pe rând, au următoarele valori uzuale:
- la culturile masive 1 x 1 m - 2,5 x 2 m;
- la perdele forestiere 1,5 x 1,0 m - 4,0 x 2,0 m;
- la garduri vii 0,50 x 0,50 m;
- la aliniamente 5m sau 2,5 x 5,0 m.
De regulă, la împăduririle masive se lucrează cu distanţe 2 x 1 m - 1,5 x 1 m, ceea ce
înseamnă o desime de 5000 - 6700 puieţi/ha. Tendinţa generală este reducerea numărului de puieţi
la unitatea de suprafaţă, cu acordarea unui plus de atenţie calităţii materialului de plantat şi
întreţinerii culturilor.
Distanţele de plantare şi numărul de puieţi la hectar la speciile principale
în cultură pură, buchete sau benzi mari Tabelul nr.11
Nr. Specia Distanţa între Numărul de puieţi
crt. la hectar (buc.)
rânduri şi pe rând
(m)
1. Pin silvestru şi 2 x 1,25 4000
pin negru 2x1 5000
2. Larice în: - regiunea munţilor înalţi 2,5 x 2 2000
- regiunea de muncei 2x2 2500
- regiunea de deal 2 x 1,5 3300
3. Salcâm 2x1 5000
4. Anin negru şi 2x1 5000
anin alb 1,5 x 1 6700
5. Plop negru hibrid în: - culturi masive 4x3 833
- perdele 4x2 1250
6. Salcie 4x2 1250
7. Plop alb 2x2 2500
8. Molid 2 x 1,25 4000
2x1 5000
9. Stejari div. 1,5 x 1 6700

112
 Evident, cifrele menţionate anterior, legate de desimea culturilor forestiere, au un caracter
orientativ. Tot orientative sunt şi valorile din tabelul nr.11, referitoare la distanţele de plantare şi
numărul de puieţi la hectar, în cazul speciilor principale introduse în cultură pură, buchete sau benzi

5.3. Tehnica instalării culturilor forestiere pe terenurile degradate

Reuşita activităţii de împădurire a terenurilor degradate nu depinde numai de alegerea cu

grijă a speciilor şi de gruparea atentă a acestora în formule şi scheme de amestec, ci şi de adoptarea
unei tehnici de lucru corespunzătoare. În principiu, prin tehnica de împădurire care se adoptă se
urmăreşte să se înlăture atât excesele, cât şi deficitele existente în cazul dat, asigurând culturilor
forestiere care se creează condiţii cât mai bune de creştere şi dezvoltare.
În sens larg, prin tehnica de împădurire se înţelege atât modul de amenajare a terenului şi de
pregătire şi de ameliorare a solului, cât şi felul de instalare a culturilor; în sens restrâns prin tehnica
de împădurire se înţelege doar modul în care se instalează culturile forestiere, instalarea putându-se
face atât în condiţii de teren amenajat şi de sol pregătit şi ameliorat, sau în condiţii de teren
nepregătit şi de sol neprelucrat şi neameliorat.
Instalarea culturilor forestiere se poate realiza după cele trei metode de împădurire
cunoscute în silvotehnică şi anume:
- plantarea;
- butăşirea;
- însămânţarea.
Plantarea reprezintă metoda de bază care se foloseşte la împădurirea terenurilor degradate,
iar acest fapt se datoreşte condiţiilor grele de lucru. Metoda foloseşte puieţi obişnuiţi obţinuţi în
pepinieră, puieţi naturali recoltaţi din seminţişuri naturale, sau puieţi crescuţi în recipiente,
reprezentate mai ales prin pungi de nylon, iar lucrările de plantare se fac, de regulă, primăvara
timpuriu în "mustul zăpezii".
Metoda plantării cunoaşte mai multe procedee de lucru, aceasta putând fi realizată în gropi
de diverse mărimi, în despicătură şi în cordon. Utilizarea cea mai largă o are procedeul de plantare
în gropi de diverse mărimi, executate manual sau mecanizat, celelalte procedee având o utilizare
mult mai restrânsă.
Plantarea în gropi se poate face în gropi obişnuite de 30×30×30 cm sau de 40×40×30 cm, şi
în gropi mari de 50×50×40 cm sau 60×60×50 cm. Gropile obişnuite de 30×30×30 cm se execută
atât în condiţii de sol prelucrat (integral, în vetre, tăblii sau benzi), cât şi pe terenuri terasate,
consolidate cu gărduleţe, sau amenajate cu muşuroaie, movile, valuri sau excavaţii. Gropile lărgite
de 40×40×30 cm se folosesc la plantarea în condiţii de sol neprelucrat şi teren neamenajat, pe
113
terenurile erodabile acestea putându-se realiza sub formă de farfurie sau cu un diguleţ, pentru a
diminua scurgerea pluvială (fig. nr.23). În sfârşit, gropile mari de 50×50×40 cm sau mai mari se
folosesc la plantarea terenurilor nisipoase şi sărăturate, care reclamă gropi supradimensionate,
precum şi atunci când se lucrează cu puieţi de talie mare sau puieţi cu balot.
Plantarea în despicătură este un procedeu de lucru cu o utilizare redusă. Procedeul se foloseşte mai
ales pe râpi şi taluzuri cu substrat
molasic, împădurite cu specii ar-
b
a bustive, puieţii fiind introduşi în
despicăturile realizate cu sapa de
munte.

Fig.23.Groapă de plantare cu farfurie (a) şi cu diguleţ (b)

Plantarea în cordon este de asemenea un procedeu de

lucru mai puţin utilizat în activitatea de împădurire. Procedeul a
fost şi poate fi utilizat cu succes la împădurirea râpilor şi
taluzurilor, folosind puieţi naturali de anin alb, cătină albă ş.a.
care se dispun orizontal (fig.nr.24).
Butăşirea este o metodă secundară de împădurire, care
poate fi utilizată cu succes în condiţii de umiditate ridicată,
atunci când se lucrează cu specii care butăşesc uşor, cum sunt
răchitele, salcia albă şi plesnitoare, plopii negri, plopul Fig.24.Plantarea în cordon cu
chinezesc, cătina roşie, caprifoiul tătărăsc ş.a. Metoda foloseşte dispunerea orizontală a
puieţilor
butaşi obişnuiţi de 15-30 cm lungime sau sade cu lungimea de
până la 1,50-2,00 m.
În general, butăşirea se execută primăvara devreme, butaşii şi sadele introducându-se în sol
în găuri făcute cu plantatorul ori cu ranga sau prin înfigere. Uneori, mai ales pe nisipuri, sadele se
introduc în sol 1-1,5 m , pentru a beneficia de aportul freatic.
Însămânţarea constituie, de asemenea, o metodă secundară de împădurire cu o utilizare
limitată. Metoda se utilizează uneori în condiţii relativ bune, folosind ghindă preîncolţită, sau în
condiţii grele - foarte grele folosind seminţe de mesteacăn, anin ş.a.
Ca şi în cazul celorlalte metode, însămânţarea se execută primăvara, seminţele, în doze
normate, fiind introduse în cuiburi simple, în cuiburi grupate, în rigole, sau prin împrăştiere pe
vetre, pe tăblii sau pe toată suprafaţa. Uneori pe suprafaţa de însămânţat "se plantează" ramuri de

114
mesteacăn sau de anin încărcate cu "conuleţe", care desfăcându-se asigură împrăştierea naturală a
seminţelor.
Tot în legătură cu tehnica instalării culturilor forestiere, menţionăm că, pe versanţii însoriţi
din regiunea de câmpie şi de deal, puieţii de foioase, în special cei de salcâm şi de arbuşti, se
recepează, pentru a împiedica transpiraţia puternică. De asemenea, pentru a reduce pierderea de apă
prin evaporaţie directă, gropile de plantare se mulcesc cu materiale locale, folosind în acest scop
ramuri, iarbă şi chiar lespezi de piatră.

5.4. Controlul, completarea şi întreţinerea culturilor forestiere instalate pe terenurile

degradate

După instalarea culturilor forestiere se procedează la recepţia tehnico-financiară a

lucrărilor, verificându-se modul în care s-au realizat prevederile proiectelor de ameliorare şi modul
în care s-au cheltuit banii. Recepţia se face de către o comisie specială, prin observaţii directe şi
2
măsurători în suprafeţe de probă circulare sau pătrate de câte 100 sau 200 m , însumând 4% din
suprafaţa perimetrelor. Suprafeţele de probă se materializează prin câte un reper central şi ele rămân
în continuare ca suprafeţe de control anual.
În urma recepţiei, lucrările sunt trecute în registrul perimetrelor de ameliorare şi urmează
să fie parcurse cu lucrări de completare şi de întreţinere, stabilite cu ocazia recepţiei respective şi a
controlului anual, efectuat din toamna primului an şi până în toamna anului în care se realizează
reuşita definitivă.
Reuşita definitivă reprezintă realizarea acelui stadiu din care culturile forestiere nu mai
reclamă lucrări de întreţinere şi ea este marcată de faptul că puieţii de răşinoase ajung la o înălţime
de 1-1,20 m, iar coroanele puieţilor de foioase se ating într-o proporţie de cel puţin 70%. De regulă,
acest stadiu se realizează după o durată care se înscrie între 2 şi 7 ani, în funcţie de specia de bază,
de condiţiile de lucru şi de tehnica de instalare şi de întreţinere.
Referitor la lucrările de completare, acestea se execută în primăvara anului al doilea, sau în
primăvara anilor doi şi trei şi ele au menirea să înlăture golurile care apar în culturi, datorită
pierderilor ce au loc. Aceste pierderi sunt de trei feluri şi anume:
- pierderi cauzate de calamităţi naturale ca secetă, grindină etc;
-pierderi datorate unor greşeli tehnico-organizatorice ca tehnici eronate, manipulări
necorespunzătoare, păşunat etc;
- pierderi determinate de criza de adaptare a puieţilor.
Primele pierderi sunt motivabile, secundele sunt imputabile, iar cele din categoria a treia sunt
pierderi fireşti şi deci normale.

115
 În activitatea de proiectare, procentul completărilor care se prelimină se înscrie între 10 şi
50%, în raport cu specia de bază şi cu condiţiile de lucru (tab. nr.12).
Referitor la lucrările de întreţinere, acestea se execută anual în timpul sezonului de
vegetaţie şi ele constau în revizuiri, mobilizări şi descopleşiri. De regulă, pe terenurile degradate,
lucrările de întreţinere constau mai ales din revizuiri (încălţări, îndreptări, despotmoliri etc.) şi din
mobilizări realizate cu sapa în jurul puieţilor; descopleşirile apar necesare doar în unele cazuri şi
anume pe terenuri alunecătoare, terenuri nisipoase, terenuri sărăturate, terenuri mlăştinoase şi
mlaştini de turbă ş.a., acestea executându-se cu secera sau cu sapa.
Durata, numărul şi eşalonarea lucrărilor de întreţinere depind, cu precădere, de speciile
folosite la împădurire şi de condiţiile în care se lucrează. Date referitoare la aceste elemente se dau
în tabelul alăturat (tab. nr. 12).
Completarea şi întreţinerea culturilor forestiere instalate pe terenuri degradate
Tabelul nr.12
Nr. Felul culturilor în Condiţiile de Volumul Lucrări de întreţinere
crt raport cu speciile lucru stabilite în comple-
de bază funcţie de tărilor
degradare şi
de caracteristicile Durata Număr Eşalonare pe ani
pedo-climatice -%- - ani -
1. Culturi de molid Condiţii moderate 20 5 9 2+3+2+1+1
Condiţii grele 25 6 10 2+3+2+1+1+1
2. Culturi de larice Condiţii moderate 20 4 7 2+3+1+1
Condiţii grele 25 5 8 2+3+1+1+1
3. Culturi de pin Condiţii moderate 30 4 12 4+4+2+2
comun, pin negru Condiţii grele 40 5 14 4+4+3+2+1
sau pin galben Condiţii f. grele 50 6 15 4+4+3+2+1+1
4. Culturi de salcâm Condiţii moderate 10 2 4 2+2
Condiţii grele 20 3 5 2+2+1
Condiţii f. grele 30 (40) 4 6 2+2+1+1
5. Culturi de anin Condiţii moderate 10 3 6 3+2+1
negru sau anin alb Condiţii grele 20 4 7 3+2+1+1
Condiţii f. grele 30 (40) 5 8 3+2+1+1+1
6. Culturi de paltin, Condiţii moderate 30 5 8 3+2+1+1+1
mojdrean sau Condiţii grele 40 6 10 3+2+2+1+1+1
sălcioară Condiţii f. grele 50 7 12 3+2+2+2+1+1+1
7. Culturi de cătină Condiţii moderate 20 3 4 2+1+1
albă sau anin verde Condiţii grele 30 4 6 2+2+1+1
Condiţii f. grele 40 5 8 3+2+1+1+1
8. Culturi de plopi sau Condiţii moderate 10 4 8 3+2+2+1
salcie Condiţii grele 20 5 9 3+2+2+1+1
9. Culturi de Condiţii moderate 30 5 14 3+4+3+2+2
cvercinee Condiţii grele 40 7 16 3+4+3+2+2+1+1
10. Culturi realizate cu Condiţii grele 10 2 3 2+1
puieţi crescuţi în Condiţii f. grele 20 3 4 2+1+1
pungi

116
 Desigur datele cu privire la completarea şi întreţinerea culturilor forestiere instalate pe
terenurile degradate din ţara noastră au un caracter orientativ. Cifrele corecte, reale, cu care se
operează, de fiecare dată, se stabilesc în urma controalelor anuale care se întreprind. În legătură cu
aceasta menţionăm şi faptul că, uneori, ca urmare a secetei, culturile reclamă udări suplimentare cu
norme de udare de cel puţin 2,5 l/m2, care se fac în raport cu posibilităţile existente.
După realizarea reuşitei definitive, deci la terminarea lucrărilor de întreţinere, se face
recepţia finală a lucrărilor, stabilindu-se procentul final de prindere şi menţinere, compoziţia
realizată, înălţimea medie a puieţilor, starea de vegetaţie, costul total al lucrărilor de împădurire ş.a.
În urma recepţiei finale lucrările sunt trecute în fondul forestier, urmând să fie parcurse cu lucrări
de îngrijire a arboretelor (degajări, curăţiri, rărituri).

Cap. 6. Inierbarea terenurilor degradate şi ameliorarea pajiştilor naturale

6.1.Rolul vegetaţiei ierbacee în acţiunea de ameliorare şi tehnica înierbării

În acţiunea de ameliorare silvică a terenurilor degradate, lucrările de înierbare stau alături de

lucrările de împădurire, formând împreună categoria lucrărilor fitoameliorative. Intr-adevăr,
vegetaţia ierbacee are ca şi vegetaţia lemnoasă un rol complex de ameliorare, de consolidare, de
protecţie, de estetizare şi de producţie.
Deşi vegetaţia ierbacee are un domeniu mai restrâns de utilizare în comparaţie
cu cea lemnoasă, totuşi această vegetaţie se foloseşte în acţiunea de ameliorare
într-o serie de situaţii şi anume:
- pentru consolidarea rapidă a unor terenuri erodabile şi nisipoase, care într-o fază ulterioară
urmează să se împădurească;
- pentru ameliorarea prin fertilizare a unor terenuri nisipoase şi sărăturate;
- pentru consolidarea şi estetizarea unor taluzuri;
- pentru ameliorarea şi refacerea unor pajişti degradate situate în zona de apărare a
perimetrelor de ameliorare.
În general, pentru lucrările de înierbare se folosesc specii de graminee şi de leguminoase, cu
precizarea că, pentru consolidare se folosesc mai ales specii de graminee, pentru fertilizare se
folosesc mai ales specii de leguminoase, iar pentru estetizare şi pentru producţia de biomasă, se
utilizează de regulă amestecuri de graminee şi leguminoase.
Sub raport tehnic, înierbarea terenurilor poate fi realizată în trei moduri şi anume:

117
 - prin însămânţare;
- prin căptuşire cu brazde de iarbă;
- prin răsădirea unor tufe de ierburi stolonifere.
• Insămânţarea reprezintă prima şi cea mai uzuală metodă de înierbare şi ea poate fi
utilizată în toate cele patru situaţii menţionate anterior. Metoda se aplică în condiţii de sol pregătit
în prealabil şi constă în administrarea prin împrăştiere manuală sau cu ajutorul unor maşini speciale
a dozelor de seminţe stabilite anticipat. Seminţele se procură din comerţ sau se recoltează din zonă
şi ele se împrăştie pe terenul de înierbat primăvara, toamna sau chiar vara după o perioadă de ploi.
Speciile cu care se lucrează la înierbarea prin însămânţare diferă de la caz la caz, în funcţie
de condiţiile de lucru şi de scopul urmărit prin înierbare. Astfel, pentru consolidarea temporară a
terenurilor erodabile se foloseşte sămânţă de zîzanie (Lolium perenne), obsigă nearistată (Bromus
inermis) ş.a, iar pentru consolidarea nisipurilor mobile se utilizează ovăz de nisip (Elymus
arrenarius), păiuş (Festuca vaginata), secară (Secale silvestre) ş.a. Pentru fertilizarea nisipurilor se
utilizează lupinul alb (Lupinus albus), lupinul galben (Lupinus luteus), măzărichea (Vicia sativa),
sparceta (Onobrychis viciaefolia) ş.a, iar pentru fertilizarea sărăturilor se foloseşte sămânţa de
sulfină albă (Melilotus albus), sulfină galbenă (Melilotus officinalis) s.a. În sfârşit, pentru estetizare
şi producţia de masă verde se folosesc diverse amestecuri din specii de graminee şi leguminoase .
Din rândul speciilor de graminee, care pot realiza cenoze deosebit de productive, reţinem
următoarele: ovăsciorul (Arrhenatherum elatius), golomăţul (Dactylis glomerata), păiuşul de livadă
(Festuca pratensis), păiuşul roşu (Festuca rubra), iarba de gazon sau zîzania (Lolium perenne),
timoftica (Phleum pratense), firuţa de livadă (Poa pratensis) ş.a.
Dintre specile de leguminoase capabile să dea producţii mari şi superioare calitativ merită
reţinute, în primul rând, următoarele: ghizdeiul (Lotus corniculatus), lucerna (Medicago sativa),
trifoiul mărunt (Medicago lupulina), sparceta (Onobrychis viciaefolia), trifoiul alb (Trifolium
repens), trifoiul roşu (Trifolium pratense) etc.
Cele mai bune formule de amestec sunt cele în care intră 60-70% graminee (3-4 specii) şi
30-40% leguminoase (2-3 specii), cu precizarea că gramineele asigură cantitatea de masă verde, iar
leguminoasele calitatea acestei mase.
Cantitatea de sămânţă care se administrează la unitatea de suprafaţă în cultură pură este
normată şi ea se inscrie de regulă între 8-10 kg/ha la trifoiul alb şi 200 kg la hectar în cazul
lupinului; cele mai uzuale norme (doze) de sămânţă se cifrează la circa 25-30 kg/ha.
Pentru interese de ordin practic, în tabelul alăturat sunt prezentate câteva amestecuri de
ierburi stabilite de ICPCP - Măgurele Braşov (tab. nr. 13).

118
Amestecuri de ierburi pentru însămânţarea - supraînsămânţarea pajiştilor (kg/ha) Tabelul nr.13
Specia Amestecul nr. Amestecul nr. Amestecul nr. Amestecul nr.
1 2 3 4
Dactylis glomerata 10 15 12 5
Festuca pratensis 6 6 - 5
Ghleum pratense 2 3 6 -
Lolium perenne - 2 2 15
Trifolium repens - - 3 -
Trifolium pratense - 5 - -
Lotus corniculatus 2 2 3 5
Medicago sativa 10 - - -
Total 30 33 26 30

• Căptuşirea cu brazde de iarbă este, de asemenea, o metodă uzuală de lucru, dar care se
limitează doar la consolidarea şi estetizarea unor taluze. Metoda este sigură şi rapidă, dar prezintă
dezavantajul de-a fi costisitoare.
Metoda în cauză constă în acoperirea suprafeţelor de înverzit cu brazde de iarbă sub forma
unor fâşii de lungime variabilă, late de circa 20 cm şi cu grosimea de cel puţin 5 cm, recoltate din
locuri corespunzătoare. Căptuşirea se face integral sau parţial sub formă de ochiuri pătrate sau
trapezoidale cu latura de circa 1 m, brazdele fiind prinse de suport cu ajutorul unor ţăruşi (fig.25).
În cazul taluzurilor instabile datorită pantelor mari, căptuşeala din brazde se consolidează prin şiruri
de gărduleţe scunde, de 10-20 cm, dispuse după curbele de nivel la 1-3 m unul de altul.
• Răsădirea de tufe constituie
a treia modalitate de înierbare a tere-
nurilor. Metoda are o utilizare foarte
restrânsă, datorită volumului mare de

a muncă pe care-l reclamă şi ea constă

în transplantarea pe suprafaţa de
b
înierbat a unor tufe de specii stolo-
nifere cum sunt Agrostis stolonifera,
Fig.25.Căptuşirea unui taluz cu brazde de iarbă:
integrală (a) şi parţială (b) Bromus inermis, Poa nemoralis ş.a.
În încheierea prezentării referitoare la tehnica înierbării, menţionăm că uneori, când se pune
problema mascării şi estetizării unor taluzuri, aceasta poate fi rezolvată folosind o serie de specii
agăţătoare de felul "lianelor" cum sunt viţa canadiană (Parthenocisus quiuquefolia), viţa japoneză
(Parthenocisus tricuspidata), trâmbiţa (Campsis radicans), vistaria (Wistaria sinensis) etc.

119
 6.2. Ameliorarea pajiştilor naturale şi exploatarea raţională a acestora

În ţara noastră pajiştile naturale reprezentate prin păşuni şi fâneţe, ocupă o suprafaţă totală
de circa 4,5 milioane hectare, din care 3,05 milioane hectare sunt izlazuri, iar restul sunt fâneţe.
Aceste pajişti cuprind o mare diversitate de fitocenoze ierboase, care diferă între ele sub raportul
compoziţiei floristice, al condiţiilor staţionale, al producţiei de masă verde, respectiv de fân şi al
tendinţelor de evoluţie. În acest sens, cercetările efectuate în ultimile decenii au condus la stabilirea
unui număr de 72 de tipuri cu caracter zonal şi nezonal, fiecare tip însumând fitocenoze identice sau
apropiate sub aspectul compoziţiei floristice, al condiţiilor staţionale, al producţiei vegetale şi al
măsurilor de gospodărire pe care le reclamă.
În mod schematic, în spaţiul nostru geografic se întâlneşte următoarea succesiune de pajişti
naturale cu caracter zonal:
- pajişti xerice, având în compoziţie specii dominante xerofite ca negara sau colilia (Stipa
sp.), bărboasa (Botriocloa ischaemum), sadina (Chrysopogon gryllus), păiuşul (Festuca valesiaca
şi/sau Festuca rupicola), obsiga (Brachypodium pinnatum), rogozul pitic (Carex humilis) ş.a;
- pajişti cu iarba câmpului (Agrostis tenuis);
- pajişti cu iarba câmpului şi păiuş roşu (Festuca rubra);
- pajişti cu păiuş roşu şi ţăpoşică (Nardus stricta);
- pajişti cu ţăpoşică şi tufărişuri de Ericaceae diverse;
- pajişti cu păruşcă (Festuca supina = Festuca ovina ssp. sudetica) şi iarba stâncilor (Agrostis
rupestris);
- pajişti cu coarnă (Carex curvula) şi rugină (Juncus trifidus);
- tundre alpine cu arginţică (Dryas octopetala), azalee (Loisleuria procumbens), salcie pitică
(Salix herbacea) ş.a.
Pajiştilor de mai sus, cu caracter zonal, li se adaugă o serie de pajişti cu caracter nezonal, în
rândul cărora intră următoarele categorii şi anume:
- pajişti de lunci şi depresiuni având în compoziţie următoarele cupluri de specii dominante:
ovăscior şi golomăţ, zîzanie şi trifoi alb, păiuş de livadă şi firuţă de livadă ş.a.;
- pajişti de sărături cu specii dominante ca Puccinellia sp., Salicornia herbacea ş.a.;
- pajişti de nisipuri cu Festuca vaginata, Elymus arrenarius sau Secale silvestre ş.a.
Sub aspectul producţiei vegetale pajiştile noastre se împart în următoarele categorii:
- pajişti slab productive, cu o producţie de masă verde mai mică de 5 t/an·ha;
- pajişti mijlocii, cu o producţie de 5-10 t/an·ha;
- pajişti bune, cu o producţie de 10-15 t/an·ha;
- pajişti foarte bune, cu o producţie de 15-25 t/an·ha;
120
 - pajişti excepţionale, cu o producţie de peste 25 t/an·ha.
Analizând sub acest raport pajiştile noastre naturale, constatăm că, în marea lor majoritate,
aceste pajişti dau producţii slabe sau mijlocii, ca urmare a stării necorespunzătoare a solului sau a
covorului vegetal.
Din punctul de vedere al stării solului, pot fi întâlnite următoarele situaţii:
- suprafeţe acoperite cu pietre, bolovani, resturi de exploatare, deşeuri turistice ş.a;
- suprafeţe denivelate cu muşuroaie, gropi, şanţuri, poteci diverse ş.a;
- suprafeţe erodate, lipsite parţial sau total de sol;
- suprafeţe cu solul secătuit, bătătorit şi acid;
- suprafeţe supratârlite cu soluri supertrofice;
- suprafeţe cu exces permanent sau periodic de apă.
Din punctul de vedere al stării covorului vegetal se întâlnesc de asemenea o serie de situaţii
nedorite şi anume:
- suprafeţe invadate de vegetaţie lemnoasă (porumbar, păducel, măceş, verigariu, mesteacăn
ş.a.);
- suprafeţe invadate de buruieni nefurajere ca ştirigoaia (Veratrum album), brânduşa de
toamnă (Colchicum autumnale), feriga (Pteridium aquilinum), ştevia stânilor (Rumex alpinus) ş.a.;
- suprafeţe năpădite de ţăpoşică, afin şi alte specii acidofile slab furajere;
- suprafeţe năpădite de vegetaţie hidrofilă formată din târsă (Deschampsia caespitosa), rogoz
(Carex sp.), pipirig (Juncus sp.), trestie (Phragmites sp.) ş.a.;
- suprafeţe cu covorul vegetal descheiat şi lipsit complet de specii leguminoase valoroase.
Evident, sporirea producţiei vegetale a pajiştilor noastre impune măsuri de ameliorare
corespunzătoare. Aceste măsuri se referă pe de o parte la ameliorarea stării solului, iar pe de altă
parte la ameliorarea covorului vegetal şi ele cuprind curăţirea de pietre, bolovani ş.a., nivelarea
terenurilor, fertilizare, desecare, defrişare de vegetaţie lemnoasă, defrişare de buruieni şi alte lucrări
ameliorative, stabilite în funcţie de situaţia existentă în fiecare caz. Lucrările respective de
ameliorare a solului şi a cenozei sunt întregite cu lucrări de supraînsămânţare şi însămânţare
parţială, folosind specii şi doze de seminţe adecvate.
În cazuri extreme, se recurge la prelucrarea adâncă a solului şi la refacerea radicală a
covorului vegetal prin însămânţare integrală. În acest caz, lucrarea de ameliorare devine de fapt
lucrare de refacere a pajiştei.
În ceea ce priveşte exploatarea raţională a pajiştilor naturale, pentru protejarea solului şi a
fitocenozelor este necesar să se respecte cu stricteţe următoarele măsuri cu caracter general,
stabilite prin amenajamentele pastorale:
- respectarea duratei păşunatului în funcţie de poziţia fitoclimatică a locului;
121
 - stabilirea şi respectarea strictă a gradului de încărcare al păşunii;
- practicarea unui păşunat ciclic la parcelă;
- întreţinerea atentă şi permanentă a pajiştilor în cauză.
Referitor la durata păşunatului, perioada de păşunat depinde de zona de relief şi are
următoarele valori:
-90-120 zile în regiunea munţilor înalţi;
-120-150 zile în regiunea de muncei;
-150-180 zile în regiunea de deal.
Pe lângă respectarea acestei perioade, este necesar să se evite păşunatul primăvara timpuriu,
toamna târziu şi imediat după ploile abundente - foarte abundente de vară.
Referitor la gradul de încărcare al păşunilor, acesta se exprimă în unităţi vită mare (UVM)
şi se determină în funcţie de suprafaţa păşunii, de producţia de masă verde şi de coeficientul de
folosire a ierbii, precum şi în raport cu perioada de păşunat şi cu consumul mediu zilnic de iarbă. În
acest sens, menţionăm că valoarea coeficientului de consum se înscrie între 0,2 şi 0,9, iar consumul
mediu zilnic de iarbă este de 50 kg masă verde pe UVM.
Referitor la organizarea păşunatului pe cicluri şi pe parcele, trebuie avut în vedere că durata
de refacere a ierbii este de 30-35 zile şi că durata timpului de păşunat pe o parcelă este de 5-7 zile.
Raportând perioada de păşunat la durata de refacere a ierbii se obţine numărul de cicluri, iar
raportând durata de refacere a ierbii la timpul de păşunat pe o parcelă se obţine numărul de parcele,
care se majorează cu 1-3 parcele de rezervă. Parcelele se despart între ele prin garduri de prăjini sau
din sârmă şi ele permit un păşunat raţional.
În sfârşit, referitor la întreţinerea sistematică a păşunilor, cu ajutorul personalului angajat în
activitatea pastorală, se procedează la distrugerea curentă a vegetaţiei nedorite şi a muşuroaielor şi
la fertilizarea periodică a solului. În acest sens menţionăm că o buna metodă de fertilizare este
târlirea, dar pentru ca aceasta să fie eficientă strungile trebuie mutate la cel mult 10-12 zile, iar
mărimea târlelor să fie determinată în raport cu capacitatea de fertilizare a animalelor, cunoscând că
o bovină poate fertiliza circa 20 m2, iar o ovină - 2-3 m2 de teren,în decurs de 6 nopţi.

122
 Cap. 7. Pregătirea solurilor din terenurile degradate în vederea împăduririi

În multe cazuri împădurirea terenurilor degradate se realizează în mod direct, în condiţii de

sol nepregătit în prealabil. În aceste cazuri instalarea culturilor forestiere se face, de regulă, prin
plantare în gropi obişnuite de 40x40x30 cm sau în gropi mai mari de până la 60x60x50 cm, aşa cum
s-a arătat deja. Există însă şi numeroase cazuri în care instalarea culturilor reclamă o prelucrare
prealabilă a solului, asigurând astfel puieţilor condiţii prielnice de creştere.
Pregătirea sau prelucrarea solului vizează pe de o parte terenurile cu soluri bătătorite sau
înţelenite, iar pe de alta parte solurile cu orizonturi compactizate sau pietrificate şi ea urmăreşte
afânarea, aerisirea şi permeabilizarea solurilor prin înlăturarea stratului de ţelină şi prin spargerea
orizonturilor bătătorite, compactizate sau pietrificate. Această pregătire poate fi parţială sau totală
şi, în mod schematic, se realizează în vetre, în tăblii, în benzi sau pe toată suprafaţa.
Vetrele sunt suprafeţe elementare de formă dreptunghiulară, având dimensiuni de 40x60 cm,
60x80 cm sau 80x100 cm, dispuse cu latura mare pe curba de nivel. Acestea se execută manual şi
prezintă un taluz amonte teşit, o platformă şi un val de
susţinere realizat din ţelina, pietrele şi pământul rezultate din
săpătură. Platforma vetrei se mobilizează cu sapa sau se
desfundă la o cazma sau două cazmale şi în mijlocul ei se
execută apoi groapa de plantare de 30x30x30 cm (fig. 26).
Cele mai uzuale vetre, folosite în activitatea de
împădurire a terenurilor degradate, sunt vetrele de 60x80 cm,
Fig.26.Vatră cu groapă de plantare
realizate anticipat sau concomitent cu plantarea.
Tăbliile sunt suprafeţe prelucrate ceva mai mari
ca vetrele, având dimensiuni de 2x1 m, 2x2 m sau 2x3
m. Acestea se dispun la 4x4 m una de alta şi în interiorul
lor, în condiţii de sol prelucrat prin mobilizare cu sapa
sau prin desfundare cu cazmaua, se plantează câte 3-5
puieţi în gropi obişnuite mici de 30x30x30 cm sau se fac
semănături în cuiburi grupate (fig. 27).
Benzile sunt fâşii de teren de diverse lăţimi, care
se prelucrează manual, hipo sau mecanizat. De regulă, Fig.27. Tăblie cu cinci gropi de plantare
benzile prelucrate au lăţimea de 2-3 m pe pante mai mici de 20% şi de circa 1 m pe terenurile cu
pante de peste 20% şi în lungul acestora se plantează speciile de bază, celelalte specii urmând să fie
introduse între benzi în condiţii de sol neprelucrat.

123
 Pe terenurile cu exces de apă, benzile prelucrate se realizează bombat sub formă de valuri
convexe, care asigură o drenare corespunzătoare a solului.
Pregătirea integrală pe toată suprafaţa, este o prelucrare care se impune în cazul unor
terenuri mlăştinoase, al unor sărături ş.a. Această pregătire se realizează mecanizat prin desfundare,
arătură, discuire şi grăpare şi ea conduce la o ameliorare apreciabilă a condiţiilor de sol.
Remarcăm totuşi că, cel mai uzual mod de pregătire integrală a solului este arătura la o
adâncime de 10-40 cm, realizată cu pluguri obişnuite cu cormana fixă sau reversibilă. Suprafaţa
prelucrată poate fi uniformă sau vălurată, cu spinări, rezultate ca urmare a unui mod special de
lucru denumit arătura la cormană sau "arătura la mijloc" (fig. 28).

Fig.28. Prelucrarea solului prin arătură la cormană

Evident, în condiţii de sol prelucrat integral se pot aplica cu succes oricare din metodele de
instalare a culturilor. De asemenea, în aceste condiţii se poate face şi fertilizare integrală, amendare
integrală ş.a.

Cap 8. Ameliorarea solului în vederea împăduririi

În numeroase situaţii reuşita lucrărilor de împădurire nu este asigurată fără realizarea în

prealabil a unor lucrări de ameliorare a condiţiilor de sol existente. În rândul acestor lucrări de
ameliorare a solului se înscriu fertilizarea, amendarea, spălarea şi îmbunătăţirea texturii.

8.1. Fertilizarea solurilor

Fertilizarea este lucrarea de ameliorare menită să troficizeze solul şi să înlăture carenţele de

nutriţie. Aceasta vizează pe de o parte terenurile lipsite de sol sau cu sol puţin, iar pe de altă parte
terenurile care prezintă un conţinut redus de elemente nutritive şi în primul rând un deficit de azot
mobil (N), de pentoxid de fosfor (P2O5) şi de oxid de potasiu (K2O).
În raport cu natura fertilizantului folosit, fertilizarea cunoaşte trei forme sau proceduri de
bază şi anume fertilizarea cu pământ vegetal, fertilizarea cu îngrăşăminte organice şi fertilizarea
cu îngrăşăminte chimice. Acestor forme sau procedee de bază li se adaugă târlirea şi fertilizarea cu
îngrăşăminte verzi la care s-au făcut referiri în capitolul precedent.
• Fertilizarea cu pământ vegetal reprezintă o modalitate curentă de fertilizare a terenurilor
degradate destinate împăduririi. Aceasta vizează cu precădere terenurile lipsite de sol, cu sol puţin
sau cu sol alterat, utilizându-se mai cu seamă pe terenurile foarte puternic erodate, terenuri
124
stâncoase, râpi şi taluze diverse, depozite grosiere, nisipuri mobile, mlaştini de turbă, halde şi
terenuri poluate.
Procedeul constă în copertarea suprafeţei de împădurire cu un strat de pământ fertil, sau, mai
ales, în introducerea în gropile de plantare, executate direct sau în condiţii de sol prelucrat sau de
teren amenajat în terase, movile etc., a unei doze de pământ vegetal recoltat din apropiere sau adus
din altă parte. Pământul folosit trebuie să fie humifer şi să conţină cât mai mult humus de tipul mull
sau mull-moder, cel mai bun pământ fiind acela care conţine cel puţin 4-5% humus dulce de tip
mull calcic.
Dozele de pământ care se administrează se înscriu, în general, între 10 şi 30 dm3 la groapa
de plantare, ceea ce înseamnă practic 1-3 găleţi de pământ fertil pentru un puiet.
Procedeul în cauză este un procedeu simplu şi eficient de fertilizare. Acesta este relativ
ieftin, dar poate deveni şi costisitor în raport cu distanţa de la care se aduce pământul.
• Fertilizarea cu îngrăşăminte organice constituie, de asemenea, o modalitate obişnuită de
lucru. Aceasta vizează mai ales terenurile nisipoase, terenurile cu exces de apă şi sărăturile, dar
poate fi utilizată cu succes şi pe alte terenuri ca terenuri erodate, poluate ş.a.
Procedeul în cauză constă în împrăştierea pe suprafaţa solului prelucrat parţial sau integral,
sau pe platforma teraselor a unor doze de fertilizanţi organici, care se încorporează în sol cu ajutorul
uneltelor de lucru. Substanţele fertilizante cele mai uzuale sunt gunoiul de grajd sau de fermă,
gunoiul de târlă, rumeguşul compostat şi troficizat şi, în unele situaţii, cum este cazul nisipurilor,
turba eutrofă de mlaştină joasă.
Utilizarea cea mai largă şi eficienţa cea mai ridicată o are gunoiul sau bălegarul bine
fermentat, gunoirea dovedindu-se o măsură importantă de troficizare şi de îmbunătăţire a
proprietăţilor fizice, chimice şi microbiologice ale solurilor respective. În acest sens, menţionăm că,
prin administrarea unei tone de gunoi bine fermentat se poate conta pe un aport de substanţe utile,
reprezentate prin circa 5 kg azot mobil, 2,5 kg P2O5, 7,5 K2O, 6 kg CaO şi 200 kg de substanţe
organice diverse.
Dozele de îngrăşăminte organice depind cu precădere de textura solurilor şi ele se înscriu de
regulă, între 15 şi 30 de tone la hectar, dozele mai mari administrându-se pe solurile grele textural.
Fertilizarea cu îngrăşăminte organice poate fi utilizată cu succes în perimetrele situate în
apropierea centrelor populate, a saivanelor şi stânilor, asigurând o bună prindere, menţinere şi
creştere a puieţilor.
• Fertilizarea chimică sau fertilizarea cu îngrăşăminte chimice este al treilea procedeu de
bază folosit pentru înlăturarea carenţelor de nutriţie ale solurilor de cultură. Folosit iniţial numai în
agricultură, procedeul s-a extins şi în silvicultură, aplicându-se atât în solarii şi pepiniere, cât şi în

125
răchitării, culturi forestiere şi arborete. Pe terenurile degradate, acest procedeu are o utilizare
restrânsă, limitându-se la fertilizarea unor coaste erodate sterile, terenuri nisipoase, mlaştini de
turbă oligotrofă, depozite terigene sterile ş.a.
Procedeul în cauză constă în împrăştierea pe vetre, tăblii, benzi, terase sau întreaga suprafaţă
prelucrată a unor produse industriale denumite generic îngrăşăminte chimice sau minerale. Aceste
substanţe se încorporează în sol, iar prin administrarea lor se urmăreşte sporirea rezervelor de azot,
fosfor şi potasiu, elemente nutritive de maximă importanţă pentru viaţa plantelor.
În raport cu compoziţia lor chimică, îngrăşămintele minerale se împart în îngrăşăminte cu
azot, îngrăşăminte cu fosfor, îngrăşăminte potasice şi îngrăşăminte complexe, iar substanţele active
care sunt conţinute în acestea sunt azotul mobil (N), pentoxidul de fosfor (P2O5) şi oxidul de potasiu
(K2O). Cele mai uzuale îngrăşăminte folosite pentru fertilizarea solurilor sunt azotatul de amoniu cu
un conţinut de 32 - 34% azot mobil, superfosfatul simplu cu un conţinut de 18% P2O5, superfosfatul
concentrat cu un conţinut de până la 50% P2O5, clorura de potasiu cu un conţinut de 60 - 63%
substanţă activă şi îngrăşământul complex "Amofoska" caracterizat prin diverse proporţii N/ P2O5/
K2O (tab. nr. 14).

Principalele îngrăşăminte chimice utilizate pentru fertilizarea solurilor Tabelul nr. 14

Nr. Natura îngrăşămintelor Conţinutul în substanţe Solurile pe care se
crt. active recomandă
A. Ingrăşăminte cu azot
1. Azotat de amoniu - NH4NO3 32 - 34% Orice sol
2. Sulfat de amoniu - (NH4)2SO4 20 - 21% Sol neutru sau bazic
3. Uree - CO(NH2)2 47% Orice sol
4. Nitrocalcar NH4⋅NO3⋅CaCO3 20% Sol acid
B. Ingrăşăminte cu fosfor
1. Superfosfat simplu - Ca(H2PO4)2⋅H2O 16 - 18% Orice sol
2. Superfosfat dublu (concentrat) 38 - 50% Idem
3. Superfosfat amonizat 14 - 20% Idem
C. Ingrăşăminte potasice
1. Clorura de potasiu - KCl 60 - 63% Sol neutru
2. Sare potasică 20 - 45% Sol neutru sau acid
3. Azotat de potasiu - KNO3 46,6% Orice sol
D. Ingrăşăminte complexe
1. Amofos 23% N + 23% P2O5 Orice sol
2. Amofoska Div. proporţii Idem
N/ P2O5/ K2O

Dozele de îngrăşăminte pot fi stabilite fie în mod empiric, în raport cu experienţa locală sau
cu rezultatele unor lucrări experimentale, realizate în condiţii similare, fie pe bază de calcul.
Evident, cel mai raţional mod de lucru constă în administrarea unor doze calculate, având în vedere
pe de o parte conţinutul real de substanţe active existente în masa de sol care se fertilizează, iar pe
126
de altă parte - nivelul necesar pe care trebuie să-l atingă acest conţinut, pentru a asigura puieţilor o
nutriţie normală.
În principiu, prin administrarea îngrăşămintelor chimice se urmăreşte ridicarea conţinutului
real de N, P2O5 şi K2O în mg/100g, existent în sol şi stabilit prin analize de laborator, la nivelul
conţinutului normal dat de limita superioară a intervalelor stării mijlocii de fertilitate, care are
următoarele valori pentru cele trei substanţe active:
- pentru azotul mobil (N) - 10 mg/100g sol;
- pentru pentoxidul de fosfor (P2O5) - 10 mg/100g sol;
- pentru oxidul de potasiu (K2O) - 15 mg/100g sol.
În legătură cu cifra referitoare la azotul mobil, menţionam că aceasta corespunde unui conţinut în
azot total de 0,20% şi unei rate de mineralizare de 5%.
Ca urmare a celor de mai sus, doza de substanţe active care trebuie administrată, într-un caz
dat, poate fi determinată cu următoarea relaţie:
Da = 10⋅m⋅(co-c) ⋅10-3
în care: Da este doza de substanţă activă, în grame;
m - masa de sol care se fertilizează, în kg;
co - conţinutul normal de substanţă activă, în mg/100g sol;
c - conţinutul existent de substanţă activă, în mg/100g sol;
10- factor de trecere de la mg/100 g la mg/kg;
10-3 - factor de trecere de la mg la g.
Formula anterioară, prezentată în mod explicit, îmbracă următoarea formă finală:
m ⋅ (c o − c)
Da =
100
Sub această formă, relaţia anterioară poate fi folosită atât pentru fertilizarea integrală pe întreaga
suprafaţă, cât şi pentru fertilizarea parţială la vatră sau groapa de plantare, în ambele situaţii masa
de sol care se fertilizează rezultând din produsul dintre volumul de sol, în m3, şi densitatea aparentă
a solului, în kg/m3.
Pornind de la doza activă (Da), se poate determina uşor doza brută de îngrăşăminte, (Db). În
acest sens, se are în vedere conţinutul de substanţă activă al fiecărui îngrăşământ şi se aplică
formula:
Da
Db = ⋅ 100
c1
în care c1 reprezintă procentul de substanţă activă din îngrăşământul vizat.
De regulă, fertilizarea chimică se face în anul al doilea de la plantare, după ce puieţii au
parcurs criza de adaptare. Administrarea îngrăşămintelor se face după o prealabilă mobilizare a
solului, aplicând la început îngrăşămintele cu azot primăvara, iar apoi (vara sau toamna) cele cu
127
fosfor şi azot; la nevoie operaţia de fertilizare se repetă după 3-5 ani. În legătură cu aceasta,
menţionăm că, îngrăşămintele potasice nu sunt necesare decât rareori şi că nu se fertilizează cu azot
culturile de salcâm, anin, sălcioară şi cătină albă, care pot fixa azotul atmosferic.
Fertilizarea cu îngrăşăminte chimice este un procedeu modern de ameliorare a solului şi el s-
a impus în practica agrosilvică datorită simplităţii şi comodităţii modului de lucru. Reţinem totuşi
că, acest procedeu este foarte costisitor, fertilizanţii folosiţi fiind materiale energointensive scumpe.
Mai mult decât atât, fertilizanţii respectivi sunt substanţe poluante şi ca urmare folosirea lor reclamă
prudenţă şi moderaţie pentru a preveni poluarea mediului, în special a apelor.

8.2. Amendarea solurilor

Amendarea este lucrarea de ameliorare a solului prin care se face corectarea reacţiei
acestuia, prin administrarea unor substanţe chimice, naturale sau industriale, denumite generic
amendamente. Aceasta îmbracă două forme de bază, în raport cu reacţia solurilor care se
ameliorează, şi anume amendarea solurilor acide şi amendarea solurilor bazice.
• Amendarea solurilor acide reprezintă operaţia de ridicare a valorii pH-ului şi ea vizează
solurile cu aciditate accentuată, determinată de ionii de hidrogen şi de aluminiu adsorbiţi în
complexul coloidal. Aceasta vizează majoritatea terenurilor mlăştinoase, mlaştinile cu turbă
oligotrofă (tinoavele) şi alte terenuri şi se impune atunci când valoarea pH este mai mică de 5,5,
când aciditatea hidrolitică (Ah) este mai mare de 7 me/100g, sau când aciditatea de schimb (As)
este mai mare de 0,3 me/100g.
Prin amendarea solurilor acide se urmăreşte înlocuirea ionilor de hidrogen şi de aluminiu cu
ioni de calciu, schimbul făcându-se la paritate în miliechivalenţi (me). În acest scop, se folosesc, de
regulă, o serie de amendamente calcaroase sau calcice, între care cele mai uzuale sunt filerul de
calcar (piatră de var măcinată), varul stins sau hidroxidul de calciu şi varul ars sau oxidul de
calciu, fiecare cu o anumită capacitate de neutralizare, care se administrează pe toată suprafaţa de
cultură sau localizat la fiecare puiet în parte.
Doza de amendament, care trebuie folosită într-un caz dat, poate fi stabilită în mai multe
moduri. Cel mai simplu şi cel mai uzual mod de determinare a dozei de amendament este metoda
Kappen bazată pe valoarea acidităţii hidrolitice (Ah). În acest caz, formula de calcul a dozei de
amendament calcaros are următoarea expresie:
10 ⋅ m ⋅ Ah ⋅ k c
Dac=
Kn
în care: Dac este doza de amendament calcaros, în grame;
m - masa de sol care se amendează, în kg;
128
 Ah - aciditatea hidrolitică, în me/100g sol;
10 - factor de trecere de la me/100g la me/kg;
kc - Coeficient de corecţie egal în medie cu 0,67, pentru a realiza o neutralizare
incompletă;
Kn - capacitatea de neutralizare a amendamentului folosit, în me/g, egală cu 20 me/g
în cazul calcarului pur, cu 27 me/g în cazul hidroxidului de calciu şi cu 35,7 me/g în cazul varului
nestins.
În general nu este indicat să se administreze solului doze mai mari de 5-6 t/ha. Ca urmare,
dacă din calcule rezultă valori mai mari, atunci doza se administrează fracţionat în decurs de 2-3
ani.
În situaţia în care nu se cunoaşte decât valoarea pH, pentru determinarea cu aproximaţie a
dozelor de calcar, capabile să ridice pH-ul cu o unitate, pe o grosime de 10 cm de sol, pot fi avute în
vedere următoarele valori modul: 2 -2,5 t/ha pe solurile uşoare, 2,5 - 3 t/ha pe solurile mijlocii şi 3
- 3,5 t/ha pa solurile cu textură grea.
• Amendarea solurilor bazice este operaţia de coborâre a valorii pH şi ea vizează cu
precădere solurile halomorfe alcalizate şi alcalice, al căror pH ridicat se datoreşte intrării masive a
ionilor de sodiu în complexul coloidal şi prezenţei în sol a carbonaţilor şi bicarbonaţilor. De regulă,
operaţia apare necesară atunci când valoarea pH este mai mare de 8,5, atunci când sodiul
schimbabil depăşeşte 10% din capacitatea de schimb cationic sau când suma anionilor CO3 şi HCO3
este mai mare de 1 me/100g sol.
Prin amendarea solurilor bazice se urmăreşte pe de o parte înlocuirea ionilor de sodiu din
complexul coloidal cu ionii de calciu, iar pe de altă parte - neutralizarea ionilor carbonatici în exces.
În acest scop, cele mai uzuale amendamente folosite sunt gipsul (CaSO4.2H2O) şi fosfogipsul
(reziduu industrial cu un conţinut de gips egal cu 75 - 80%), care se administrează pe întreaga
suprafaţă sau numai la groapa de plantare.
Doza de amendament gipsifer poate fi determinată în două moduri şi anume în mod direct şi
în mod indirect pe bază de calcule.
Pentru determinarea directă a dozei, se prelevează mai multe probe de sol cu masa de 0,5-1
kg, care se introduc în vase de sticlă transparentă şi apoi se tratează cu soluţii de gips cu
concentraţii crescânde cunoscute cuprinse între 1 şi 10 g/l. În raport cu concentraţia la care are loc
coagularea coloizilor şi deci limpezirea soluţiei, se stabileşte doza de amendament, prin extinderea
rezultatelor la masa de sol care interesează.
Pentru calculul dozei de gips se ţine seama de masa de sol care se amendează, de conţinutul
în ioni de sodiu şi de carbonaţi şi de capacitatea de neutralizare a amendamentului folosit. De
129
asemenea, se are în vedere că neutralizarea nu se face complet, astfel încât să se realizeze un pH
egal cu circa 7,5.
Formula generală de calcul pentru doza de amendament gipsifer este următoarea:
10 ⋅ m[( Na + − 0,1 ⋅ T ) + (C − 1)]
Dag =
Kn
în care: Dag este doza de amendament gipsifer, în kg;

m - masa de sol care se amendează, în kg

+
Na - conţinutul în sodiu schimbabil din sol, în me/100g sol;
T - capacitatea de schimb cationic, în me/100g sol;
0,1 = 10% - proporţia de sodiu inactiv;
C - conţinutul de ioni carbonatici şi bicarbonatici, în extras apos, în me/100g sol;
10 - factor de trecere de la me/100g la me/kg;
Kn - capacitatea de neutralizare a amendamentului, egală cu 11630 me/kg în cazul
gipsului şi cu circa 9000 me/kg în cazul fosfogipsului.
Menţionăm că, nici în acest caz, nu este indicat să se administreze solului doze de
amendament mai mari de 15 t/ha. Ca urmare, dacă din calcule rezultă doze mai mari, acestea se vor
administra în mod fracţionat în decurs de 2 - 3 ani.

8.3. Spălarea solurilor

Spălarea solului de pe terenurile destinate împăduririi este lucrarea ameliorativă de

îndepărtare din sol şi de pe suprafaţa acestuia a unor substanţe nocive, realizată cu ajutorul
curenţilor de apă. Operaţia de spălare vizează pe de o parte solurile salinizate şi salice şi solurile
alcalice amendate, iar pe de altă parte - terenurile poluate caracterizate prin soluri otrăvite cu noxe
diverse.
Lucrarea în cauză se realizează prin aspersiuni sau inundări repetate pe suprafeţe limitate,
delimitate prin diguleţe de pământ, pe fond drenat. Rezultate bune s-au obţinut cu drenuri principale
adânci de 3 m şi dispuse la distanţa de 300 m, dublate de drenuri secundare cu adâncimea de 1 m şi
aşezate la circa 50 m unul de altul.
Cantitatea de apă care se administrează pe unitatea de suprafaţă se numeşte normă de
spălare şi ea se administrează într-un număr de 2-6 reprize (în funcţie de concentraţia noxelor),
despărţite între ele de intervale de circa 3 zile. Volumul de apă administrat la o repriză se numeşte
normă parţială şi el poate fi determinat cu relaţia următoare:
C
Np = 10000⋅h⋅da⋅ = 100⋅h⋅da⋅C
100
130
 3
în care: Np este norma parţială de apă, în m /ha;
h - adâncimea de spălare, în metri;
3
da - densitatea aparentă a solului, în t/m ;
C - capacitatea în câmp a solului, în procente de masă.
În cazul solurilor solonceacate şi a solonceacurilor, pentru ca spălarea să fie eficientă, apei i
se adaugă o cantitate minimă de sare şi anume circa 0,5 g/l, iar pentru a împiedica soloneţizarea se
administrează solului o doză minimă de bălegar şi de amendament gipsifer (5 t bălegar/ha şi 1 t
gips/ha).

8.4. Imbunătăţirea texturii solurilor

Imbunătăţirea texturii solurilor de cultură forestieră este o importantă lucrare ameliorativă şi

ea constă în modificarea în sens favorabil a alcătuirii lor granulometrice, prin adaos de material
terigen corespunzător. Operaţia vizează solurile cu texturi extreme şi se referă, de regulă, la
următoarele categorii de terenuri:
- terenuri nisipoase caracterizate prin nisipuri şi psamosoluri nisipoase şi nisipo-lutoase cu
un conţinut de argilă de până la 12%;
- sărături şi terenuri mlăştinoase caracterizate printr-o textură argilo-lutoasă şi argiloasă, cu
un conţinut de argilă de peste 45%.
După cum se ştie, textura solurilor este dată de proporţia de nisip, pulberi şi argilă şi ea
constituie o proprietate fundamentală şi stabilă, care influenţează în mare măsură atât procesele de
solificare şi principalele însuşiri pedologice, cât şi măsurile cu caracter ameliorativ care se aplică pe
terenurile de cultură. De asemenea, se cunoaşte faptul că textura reprezintă un criteriu de bază în
alegerea speciilor de folosit în cultură, având în vedere următoarele:
- textura grosieră înseamnă permeabilitate mare pentru apă şi aer, afânare excesivă,
coeziune redusă, capacitate mică de reţinere a apei, capacitate mare de încălzire, conţinut redus de
substanţe nutritive şi de humus, complex coloidal redus şi deci capacitate limitată de adsorbţie şi
fertilitate scăzută;
- textura fină, dimpotrivă, înseamnă permeabilitate limitată, afânare redusă, coeziune mare,
capacitate mare de reţinere a apei, capacitate mică de încălzire, conţinut ridicat de humus şi de
substanţe nutritive, complex coloidal bogat şi deci potenţial de fertilitate ridicat, dar care nu poate fi
valorificat din cauza unui regim aerohidric defectuos.
Ca urmare, nici textura grosieră şi nici cea grea nu sunt dezirabile, solurile cu astfel de
texturi reclamând lucrări de ameliorare adecvate şi anume lucrări de argilizare a solurilor grosiere
şi respectiv lucrări de nisipare a solurilor cu textură fină. În acest sens, atât solurile nisipoase şi
131
nisipo-lutoase cu un conţinut de argilă mai mic de 12%, cât şi solurile argiloase şi argilo-lutoase cu
peste 45% argilă, pot fi ameliorate prin adaos de material terigen corespunzător.
3
Doza uzuală de material terigen este de 10-30 dm şi ea se administrează la groapa de
plantare sau la vatră, amestecându-se cu solul existent. Această doză poate fi şi calculată, pornind
de la următoarea ecuaţie de bilanţ granulometric:
V⋅p1 + v⋅p2 = (V+v)⋅p3
în care: V este volumul de sol care se ameliorează;
p1 - procentul de argilă al solului existent;
v - volumul adaosului terigen care trebuie stabilit;
p2 - procentul de argilă al adaosului;
p3 - procentul de argilă dorit (rezultat).
În cazul în care cu ocazia operaţiei se înlătură un volum de sol egal ca mărime cu adaosul,
formula anterioară devine: (V-v)⋅p1 + v⋅p2 = V⋅p3 .
Evident, din relaţiile anterioare poate fi determinat uşor volumul adaosului de material (v),
care reprezintă tocmai doza căutată.

Cap. 9. Amenajarea terenurilor degradate în vederea împăduririi

9.1. Rolul şi felul lucrărilor de amenajare a terenurilor în actiunea de ameliorare

Lucrările de amenajare a terenurilor degradate reprezintă o verigă de bază a complexului

ameliorativ, de care depinde în multe cazuri reuşita acţiunii de ameliorare. Aceste lucrări au
caracter special şi ele ridică costul investiţiei, dar asigură acţiunii un spor de siguranţă, ca urmare a
ameliorării condiţiilor de instalare a culturilor forestiere.
Amenajarea terenurilor reprezintă în fond acţiunea de pregătire a terenurilor, iar lucrările de
amenajare au rolul de a face terenurile respective apte pentru a fi împădurite, prin remedierea unor
stări necorespunzătoare. Tinând seama că a amenaja înseamna a face funcţional un lucru oarecare,
rolul amenajării terenurilor degradate se referă, în detaliu, la curăţirea şi nivelarea terenurilor, la
consolidarea terenurilor, la stabilizarea terenurilor şi la drenarea terenurilor. În raport cu acest rol, şi
lucrările de amenajare se împart în lucrări de curăţire şi nivelare a terenurilor, lucrări de consolidare
a versanţilor erodaţi, râpilor, taluzelor şi patului de ravene, lucrări de stabilizare a terenurilor
fugitive şi nisipoase şi lucrări de drenare cu caracter local.
Un caz particular de amenajare îl reprezintă desecarea terenurilor de cultură cu suprafeţe
relativ mari. În acest caz, lucrările de amenajare propriu-zise (curăţire de vegetaţie hidrofilă înaltă şi

132
nivelare) se cer dublate de o serie de construcţii şi instalaţii prin care se asigură îndepărtarea
excesului de apă.

9.2. Curăţirea şi nivelarea terenurilor degradate

În numeroase situaţii terenurile degradate destinate împăduririi au suprafaţa acoperită cu

pietre, bolovani ş.a., sau prezintă o serie de denivelări naturale sau antropice, care împiedică sau
îngreunează lucrările de împădurire. Toate aceste terenuri reclamă măsuri speciale de amenajare şi
anume lucrări de curăţire şi de nivelare.
Lucrările de curăţire şi de nivelare sunt lucrări simple de amenajare şi ele sunt primele
intervenţii care se întreprind, pentru a pregăti terenurile în vederea împăduririi.
Curăţirea vizează terenurile acoperite de pietre, bolovani sau deşeuri diverse, terenurile
acoperite de vegetaţie ierbacee înaltă (vegetaţie hidrofilă, halofilă sau psamofilă), terenurile care au
la suprafaţă un strat de turbă fibrică laxă şi terenurile al căror sol prezintă un orizont otrăvit cu
săruri sau noxe industriale acumulate. Lucrarea îmbracă forme specifice, în raport de circumstanţe
şi anume adunat pietre şi bolovani, adunat deşeuri diverse, defrişare sau ierbicidare vegetaţie şi
decopertare strat de turbă sau teren otrăvit.
Nivelarea este lucrarea de amenajare care vizează terenurile denivelate cu ridicături
(muşuroaie, movile, monticuli etc.) şi microdepresiuni, referindu-se cu precădere la terenurile
fugitive, sărături, nisipuri, terenuri cu exces de apă, terenuri deranjate şi terenuri haldate. Aceasta se
poate realiza atât pe cale manuală cât şi, mai ales, în mod mecanizat cu buldozerul sau alte utilaje
de nivelare-modelare.
O menţiune specială reclamă nivelarea terenurilor fugitive, care se cere dublată, în mod
obligatoriu, de o serie de alte lucrări de amenajare cu rol de stabilizare, menite să refacă sau să
consolideze reazemul lateral, să împiedice infiltraţiile concentrate de apă şi drenarea masei
alunecătoare.

9.3. Consolidarea terenurilor degradate

A consolida terenurile înseamnă a întări sau a spori rezistenţa unor terenuri supuse acţiunii
erozive a apei de scurgere, sau acţiunii altui factor cu rol distructiv. În domeniul ameliorării
terenurilor degradate, consolidarea reprezintă o operaţie de amenajare care vizează versanţii erodaţi,
diversele râpi şi taluzuri naturale sau antropice şi patul făgaşelor torenţiale şi în special patul
ravenelor.

133
 9.3.1. Consolidarea versanţilor erodaţi

Terenurile înclinate afectate de eroziune pluvială, şi în special versanţii erodaţi se

consolidează în raport cu gradul lor de erozibilitate, care se stabileşte, în fiecare caz, în funcţie de
gradul de eroziune, de gradul de înierbare şi de pantă. Uneori pentru consolidare se recurge la
înierbare, dar de cele mai multe ori această consolidare se realizează cu o serie de lucrări speciale
cum sunt terasele simple, terasele sprijinite de gărduleţe, terasele sprijinite de banchete şi
gărduleţele intersectate.
• Terasele simple reprezintă lucrări de consolidare în trepte, care se execută pe terenurile
erodate relativ stabile. Lucrările în cauză se dispun în lungul curbelor de nivel sub formă de rânduri,
la distanţa de 1,50 - 3,00 m între ele şi au rolul să fragmenteze traseele de scurgere, să reţină apa
din precipitaţii şi materialele care vin din amonte, să reducă volumul scurgerii şi viteza de scurgere
şi să susţină puieţii în primii 2-3 ani de la instalare.

1,5-3,0 m
1,5 - 3,0 m
3-8m 1- 3 m
a b
Fig.29.Dispunerea teraselor simple sub formă de şiruri continue (a) şi întrerupte (b)
Rândurile de terase pot fi continue sau întrerupte, în cel de-al doilea caz fiind formate din
tronsoane de 3-8 m despărţite prin întreruperi de 1-3 m. (fig. 29).
Terasele simple sunt lucrări în semidebleu şi ele prezintă o platformă şi două taluze, dintre
care cel amonte este realizat în debleu şi înclinat la cel mult 60°, iar cel din aval este este în rambleu
şi are o înclinare maximă de 45°. Platforma are o lăţime de 0,50-1,00 m în cazul execuţiei manuale
(şi o lăţime mult mai mare în cazul execuţiei
mecanizate) şi ea poate fi orizontală sau
înclinată spre amonte sub un unghi de până la
10° (fig. 30).
Terasarea terenurilor de cultură se
execută anticipat sau concomitent cu
lucrările de împădurire, gropile de
plantare fiind amplasate în raport cu
Fig.30. Schiţa unei terase simple, cu
platforma şi cele două terase schemele de plantare, fie numai pe
platforme, fie atât pe platforme cât şi
pe spaţiile dintre rândurile de terase.

134
 Tehnologia de execuţie este foarte simplă şi ea comportă următoarea succesiune de operaţii:
-fixarea traseelor şi, eventual, materializarea acestora prin lovituri de sapă (târnăcop);
- realizarea platformei şi taluzarea pereţilor acesteia;
- mobilizarea solului, spargerea bulgărilor şi îndepărtarea pietrelor şi rădăcinilor;
- finisarea lucrării.
Lucrările de terasare se execută pe versanţi, de regulă, de sus în jos, dar uneori şi de jos în
sus. Primul mod de lucru este impus de necesităţi legate de protecţia muncii, iar cel de-al doilea
mod - de nevoi reclamate de fertilizarea succesivă a rândurilor de terase din aval, cu pământul
rezultat din execuţia rândurilor de terase din amonte.
Lungimea teraselor se calculează în raport cu elementele de aşezare. Astfel, în cazul
teraselor dispuse sub formă de rânduri continue şi echidistante, lungimea L1, în metri la hectar
(m/ha), se determină cu relaţia:
10000
L1 =
d
în care d este distanţa dintre două rânduri alăturate, în metri.
În cazul teraselor întrerupte, lungimea L2, în m/ha, se calculează cu relaţia:
10000 ⋅ l
L2 =
d1 ⋅ d 2
în care: d1 este distanţa între axele rândurilor alăturate, în m;
d2 - distanţa între mijloacele a două tronsoane succesive, în m;
l - lungimea unui tronson, în m;
d1·d2 - suprafaţa care revine unui tronson, în m2.
Terasele simple sunt lucrări eficiente, relativ ieftine şi uşor de executat şi ele prezintă
avantajul că nu reclamă decât manoperă. Ca urmare, utilizarea acestor lucrări de consolidare pe
versanţii erodaţi trebuie avută permanent în vedere. Acestea pot fi folosite cu succes atât pe
terenurile cu eroziune moderată şi puternică cu panta de 20 - 60%, cât şi pe terenurile foarte
puternic erodate cu panta mai mică de 20%.
Uneori, pentru a spori durata de funcţionare a teraselor simple se procedează la armarea
acestora cu un aşternut din ramuri de cătină albă, gros de circa 10 cm, aşezat de-a curmezişul
platformei. Peste aşternutul respectiv se pune un strat de pământ vegetal de cel puţin 10 cm grosime
şi apoi se plantează sau se butăşeşte, introducând 2-3 puieţi sau butaşi pe metru de terasă.

135
 • Terasele sprijinite de gărduleţe reprezintă tot amenajări în trepte care se execută pe
terenurile erodate instabile sau relativ instabile şi care au acelaşi rol ca şi terasele simple, cu
deosebirea că sunt lucrări mai trainice, care pot susţine puieţii instalaţi pe o durată de până la 5 ani.
Lucrările respective se dispun pe teren după
curbele de nivel, sub formă de şiruri
continue sau mai ales, întrerupte, la o
distanţă de 2-5 m între axe, iar platforma
lor are, de regulă, o lăţime de 0,50 m şi este
sprijinită în partea din aval de un gărduleţ
cu înălţimea de 0,20 - 0,40 m în raport cu
panta terenului (fig.31).
De regulă, terasele cu gărduleţe se
realizează sub formă de şiruri întrerupte şi
ele constau din tronsoane mai mult sau mai
Fig.31.Schiţa unei terase sprijinite de gărduleţ
puţin arcuite denumite solzi, cu lungimea
de 5-6 m, cu întreruperi pe
rând de 3-4 m şi cu distanţa
de 3-4 m între rânduri
(fig.32).
Impădurirea se face
prin plantare, puieţii fiind
introduşi în gropi obişnuite
Fig.32.Terase cu garduleţe, dispuse în forma de solzi mici pe terase şi în gropi
obişnuite mari cu pâlnii între terase, distanţele de plantare fiind de 1,50 x 1 m sau 2 x 1 m, revenind
6 700 sau 5 000 de puieţi la hectar.
Gărduleţele care sprijină terasele reprezintă împletituri de nuiele realizate pe pari (ţăruşi) cu
lungimea de 1,00 m şi diametrul de 5-7 cm, bătuţi în pământ 50-60 cm la 0,50 m unul de altul,
împletitura de nuiele putând să fie simplă sau în cheie simplă sau în cheie dublă. Pentru execuţia
acestora se folosesc ţăruşi din lemn rezistent de salcâm, stejar, iovă ş.a. şi nuiele verzi de salcie,
răchită, carpen, alun etc.
Terasele sprijinite de gărduleţe se execută ca şi terasele simple anticipat sau concomitent cu
lucrările de plantare, execuţia lor comportând următoarea succesiune de operaţii:
- fixarea şi materializarea traseelor;
- construirea unor terasete cu lăţimea de circa 40 cm şi taluz amonte vertical;

136
 - baterea parilor în lungul terasetelor, realizarea împletiturii şî legarea ei din loc în loc cu
sârmă pentru a împiedica "înflorirea";
- execuţia terasei, taluzarea peretelui amonte la 60° şi acoperirea cu pământ bătut a
piciorului gărduleţului pentru "înfrăţirea" cu suportul;
- mobilizarea şi nivelarea platformei terasei.
Lucrările se execută întotdeauna de sus în jos (din amonte spre aval), iar calculul lungimii
acestora se face ca şi în cazul teraselor simple, în funcţie de elementele de aşezare. Pornind de la
lungimea totală a gărduleţelor se pot determina uşor numărul de pari şi cantitatea necesară de
nuiele. Astfel, pentru determinarea numărului de pari se procedează în felul următor:
- în cazul teraselor dispuse sub formă de solzi, se determină numărul de solzi împărţind
lungimea totală a teraselor la lungimea unui solz şi apoi se înmulţeşte acest număr cu numărul
parilor dintr-un solz (2·l+1);
- în cazul teraselor continue, se înmulţeşte lungimea totală calculată cu doi, iar la rezultatul
obţinut se adaugă o valoare care rezultă din împărţirea laturii înclinate a suprafeţei de consolidat la
distanţa dintre rândurile de terase.
Pentru determinarea cantităţii de nuiele, se înmulţeşte lungimea totală a gărduleţelor cu înălţimea
acestora şi se obţine suprafaţa împletiturii, în metri patraţi, care înmulţită cu consumul specific de
2
nuiele (0,06125 m st/m ) conduce la necesarul de nuiele în metri steri.
Terasele sprijinite de gărduleţe sunt lucrări cu largă utilizare la consolidarea versanţilor
erodaţi. Ele asigură o bună consolidare, dar au dezavantajul că sunt lucrări relativ scumpe,
reclamând atât manoperă cât şi materiale. Uneori, pentru reducerea costului lucrărilor, împletitura
de nuiele este înlocuită cu fascine care se fixează pe pari sau cu 2-3 prăjini suprapuse aşezate în
spatele ţăruşilor. Recomandăm astfel de lucrări pe terenurile moderat şi puternic erodate cu panta de
peste 60% (30o), precum şi pe terenurile foarte puternic erodate cu panta mai mare de 20% (12°).
• Terasele sprijinite de banchete (fig.33) reprezintă lucrări de consolidare care se execută în
aceleaşi condiţii de erozibilitate ridicată, au acelaşi rol şi se dispun în acelaşi mod ca şi terasele
sprijinite de gărduleţe, dar utilizarea lor se restrânge în mod exclusiv la suprafeţele degradate pe
care există material pietros (lespezi de piatră) din abundenţă. În acest caz, terasele sunt sprijinite
lateral de nişte mici ziduri, realizate din lespezi
de piatră, aşezate cu grijă una peste alta,
denumite banchete.
Banchetele au secţiunea trapezoidală,
sunt uşor înclinate spre amonte şi prezintă
următoarele caracteristici dimensionale:

137
Fig.33.Terasă sprijinită de banchetă
 - lăţime la coronament 0,2 - 0,3 m;
- lăţimea la bază 0,3 - 0,4 m;
- înălţime totală 0,3 - 0,5 m .
Tehnologia de realizare a teraselor în cauză comportă următoarea succesiune de operaţii:
- stabilirea şi marcarea rândului de terase;
- construirea unei terase în contrapantă cu lăţimea de 50-60 cm şi cu peretele amonte teşit;
- executarea banchetei aşezând lespezile cu grijă şi consolidând lucrarea din loc în loc cu
brazde de iarbă;
- executarea terasei din spatele banchetei, umplerea cu pământ a golului dintre zid şi teren,
taluzarea peretelui amonte şi acoperirea cu pământ bătut a coronamentului şi a piciorului banchetei.
Lungimea teraselor sprijinite de banchete se calculează în acelaşi mod ca şi lungimea
celorlalte terase. Acestea se execută obligatoriu de sus în jos şi prin execuţia lor se realizează atât
curăţirea terenului de împădurit, cât şi consolidarea acestuia. Durata de funcţionare a acestor lucrări
poate depăşi 10-15 ani, iar costul lor este ceva mai redus decât cel al teraselor sprijinite de
gărduleţe.
• Gărduleţele intersectate sunt lucrări de
consolidare forte care se execută pe terenurile cele
mai erozibile, reprezentate, de regulă, prin
terenuri nude cu panta de peste 45°. Acestea
constau din gărduleţe scunde dispuse oblic faţă de
curbele de nivel, astfel încât prin intersectare
formează ochiuri pătrate sau romboidale cu latura
de 1-3 m (fig.34).
Fig.34 Dispunerea gărduleţelor intersectate
Impletitura de nuiele se realizează pe pari
cu lungimea de 75 cm, care se bat în pământ 50 cm şi are o înălţime de 20 cm din care jumătate este
încastrată în pământ. In ochiurile formate prin intersectarea gărduleţelor se poate planta direct, sau
se aduce pământ şi apoi se plantează sau se însămânţează iarbă.
Execuţia gărduleţelor intersectate comportă următoarele operaţii succesive:
- stabilirea şi marcarea traseelor gărduleţelor;
- săparea unor şănţuleţe de înfrăţire adânci de 10 cm şi late de 20 cm;
- baterea ţăruşilor pe fundul şănţuleţelor, la distanţa de 50 cm unul de altul şi realizarea
împletiturii;
- mobilizarea solului din ochiurile formate şi astuparea cu pământ bătut a golurilor de pe
laturile gărduleţelor.

138
 Lungimea totală a gărduleţelor, L - în metri, care urmează să se execute pe o suprafaţă S, în
hectare, se calculează cu relaţia:
2 ⋅ 10 4 ⋅ S
L=
cosα ⋅ d
în care: α este unghiul de înclinare a terenului, în grade;
d - distanţa neredusă dintre două rânduri succesive, în m.
Numărul de ochiuri formate, No, se poate calcula cu relaţia
10 4 ⋅ S
No =
cosα ⋅ l ⋅ d
unde l este lungimea neredusă a laturii ochiului format, iar restul parametrilor au semnificaţia
cunoscută.
Numărul necesar de pari (ţăruşi), Np, în bucăţi, poate fi calculat cu formula:
Np = 2 · L - No
În sfârşit, cantitatea de nuiele reclamată de execuţia gărduleţelor intersectate, C în metri
steri, se poate determina cu relaţia:
C = L · 0,2 · 0,06125 = 0,01225 · L
Gărduleţele intersectate sunt lucrări eficiente şi ele asigură o foarte bună consolidare. Au
dezavantajul că sunt relativ scumpe şi se execută greu, motive pentru care utilizarea lor se restrânge
la condiţii cu totul speciale.

9.3.2. Consolidarea râpilor şi taluzurilor diverse

De regulă, râpile de la obârşia ravenelor, râpile de surpare, pereţii de desprindere ai unor

terenuri fugitive, taluzurile de ravene, carierele dezafectate, taluzurile haldelor şi altele asemenea
acestora nu pot fi împădurite cu succes fără lucrări prealabile de consolidare, stabilite în raport cu
gradul lor de fragilitate determinat cu precădere de natura suportului şi de pantă. Deşi se întâlnesc
situaţii mai uşoare, care pot fi împădurite direct plantând puieţii "în despicătură" sau "în cordon",
fără nici un fel de amenajări, sau după o eventuală îndulcire a pantei, totuşi în cele mai multe cazuri
astfel de terenuri se consolidează în prealabil prin lucrări de înierbare sau prin lucrări cu caracter
special.
Lucrările cu caracter special folosite pentru consolidarea râpilor şi taluzurilor sunt identice
cu cele folosite pentru consolidarea râpilor şi taluzurilor sunt identice cu cele folosite pentru
consolidarea versanţilor erodaţi, adică terase simple, terase sprijinite şi gărduleţe intersectate,
stabilite în raport cu circumstanţele locale.

139
 În unele cazuri şi anume în cazul râpilor de la obârşia ravenelor şi a unor râpi de surpare
apărute la baza versanţilor, consolidarea acestora poate fi realizată şi în mod indirect prin execuţia
unor lucrări speciale de consolidare executate pe suprafaţa situată în amonte de aceste râpi. în
rândul acestor lucrări de onsolidare indirectă se înscriu şanturile cu val, gropile de retenţie,
canalele de coastă ş.a.
• Sanţurile cu val sunt lucrări de captare şi reţinere a scurgerii pluviale şi ele se execută în
partea amonte a râpilor de consolidat, pe suprafaţa care furnizează apa de scurgere. Acestea se
dispun în lungul curbelor de nivel, sub formă de şiruri continue sau întrerupte formate din tronsoane
de diverse lungimi.
Lucrările constau dintr-o
tranşee trapezoidală şi un diguleţ
tot de formă trapezoidală,
despărţite între ele printr-o bermă,
apa fiind reţinută în tranşeea
respectivă şi în spatele valului
(fig.35). Dimensiunile compo-
α nentelor menţionate sunt tipizate,
Fig.35. Şanţuri cu val (a- lăţimea la bază a şanţului, h- deosebindu-se două tipuri de
adâncimea şanţului, b- lăţimea la gură a şanţului, a1- lăţimea şanţuri cu val (un tip mare pentru
crestei valului, h1- înălţimea valului, ho- înălţimea eficientă a
valului, x- lăţimea bermei, α- unghiul de înclinare a terenului) pante sub 20% şi un tip mic pentru
pante mai mari), dar acestea pot fi
stabilite şi în mod arbitrar şi în raport de ele se calculează volumul de apă reţinut, lungimea
lucrărilor şi distanţa dintre rânduri.
3
Volumul de apă reţinut de un metru de şanţ cu val, v, în m , poate fi determinat cu relaţia:

( a + b) ⋅ h h 2o
v= +
2 2 ⋅ tgα
Lungimea totală a şanţurilor cu val, L, în metri, se stabileşte cu relaţia:

W
L=
v
3
în care W este volumul scurgerii pluviale dat de ploaia de calcul, în m .
În sfârşit, distanţa dintre două rânduri de lucrări, d, în metri, poate fi determinat cu relaţia:
v
d=
v0
2 3
în care v0 este volumul de apă care se scurge de pe 1 m la ploaia de calcul, în m .

140
 Sanţurile cu val asigură o bună consolidare, ele impiedicând scurgerea pluvială să ajungă la
râpile vizate la împădurire. Menţionăm totuşi faptul că aceste lucrări pot conduce la alunecări de
teren şi, ca urmare, nu se vor executa pe terenurile care au în substrat roci argilo-marnoase
susceptibile la alunecare.
• Gropile de retenţie sunt tot lucrări menite să capteze şi să reţină apele care se scurg de pe
suprafaţa din amonte de râpile de consolidat. Acestea se dispun în calea apelor de scurgere sub
formă de şiruri alternative la circa 5 m una de alta.
Gropile în cauză sunt circulare sau patratice, au dimensiuni de 0,5x0,5x0,5 m sau pot fi mai
mari şi ele pot fi goale sau se umplu cu pietre şi bolovani, pentru a nu împiedica circulaţia.
Lucrările devin mai eficiente dacă pământul rezultat din săpătură se dispune în avale de gropi sub
forma unui val semicircular.
• Canalele de coastă sunt lucrări de consolidare indirectă a râpilor şi ele au rolul să capteze
şi să conducă dirijat într-un debuşeu natural, situat în apropiere, apele de scurgere rezultate din ploi
şi din topirea zăpezilor. Acestea sunt, de fapt, canale de gardă cu secţiunea trapezoidală înierbată
sau pereată şi ele se dispun la circa 10 m amonte de sprânceana râpii de consolidat, în lungul curbei
de nivel (puţin înclinat).
De regulă, canalele în cauză au adâncimea de 0,50 - 1,00 m, lăţimea la bază de 0,30 - 0,50 şi
taluzele înclinate la 45°, iar panta lor longitudinală este de 1-3%. În unele situaţii este suficient un
singur canal de coastă, dar dacă aportul de apă este mare se execută două asemenea canale.

9.3.3. Consolidarea patului de ravene

Patul sau fundul ravenelor reprezintă traseul în lungul căruia se deplasează şuvoaiele
torenţiale, care în deplasarea lor erodează, producând adâncirea albiilor şi subminarea taluzurilor şi
a râpii de obârşie. Ca urmare, în acţiunea de ameliorare a terenurilor degradate este necesar să se
procedeze la consolidarea acestui pat, împiedicând astfel dezvoltarea ravenelor.
Consolidarea vizează întregul traseu de scurgere (pat), dar mai ales partea superioară a
acestuia, adică sectorul terminal. Acest sector este un sector critic în care se concentrează scurgerea
şi se produce subminarea, care determină dezvoltarea râpii de obârşie în mod vertical, regresiv şi
lateral. Consolidarea sectorului terminal al patului ravenei se poate face printr-o serie de lucrări
specifice activităţilor de regularizare a cursurilor de apă, de corectare a torenţilor ş.a. Din rândul
acestor lucrări, pentru acţiunea de ameliorare silvică a terenurilor degradate interes special prezintă
mai ales garnisajele, lucrări simple dar deosebit de eficace.
Garnisajele reprezintă saltele de crăci, care se aştern în lungul patului ravenelor, în sectorul
terminal al acestuia, în scopul consolidării prin împiedicarea acţiunii erozive a apelor de scurgere.

141
Saltelele realizate se fixează cu pari şi longrine şi se realizează în două variante, în raport cu cele
două tipuri de garnisaje - garnisaje de tip 1 şi garnisaje de tip 2.
Garnisajele de tip 1 au
salteaua formată dintr-un strat
de crăci aşezate cu vârful în sus,
gros de 30 cm, iar garnisajele de
tip 2 au salteaua formată din
două straturi de ramuri, unul
inferior cu ramurile dispuse
a transversal gros de 20 cm şi altul
superior alcătuit din ramuri
dispuse cu vârful în sus, cu
grosimea de 30 cm (fig. 36).
Garnisajele asigură o
bună consolidare a patului de
ravene, deoarece interceptează
şuvoaiele de apă şi reduc viteza
de scurgere, împiedicând astfel
b subminarea taluzurilor şi râpii
de obârşie. Lucrările sunt relativ

Fig..36.Garnisaje pentru consolidarea patului ravenelor ieftine, ele fiind realizate cu

tip 1 (a) şi tip 2 (b) precădere din materiale locale.

9.4. Stabilizarea terenurilor degradate

A stabiliza un teren înseamnă a-l fixa pe loc, înlăturându-i caracterul instabil sau mobil
determinat de o anumită cauză. Ca formă de amenajare, stabilizarea, vizează pe de o parte terenurile
fugitive a căror instabilitate este determinateă de acţiunea forţei gravitaţionale şi a apelor infiltrate,
iar pe de altă parte terenurile nisipoase al căror caracter mobil este determinat de acţiunea erozivă a
vântului.

9.4.1. Stabilizarea terenurilor fugitive

Impădurirea terenurilor fugitive, alunecătoare şi curgătoare, nu are şanse de reuşită, dacă nu

se asigură liniştea necesară şi dacă nu se execută lucrări prealabile de stabilizare menite să rezolve
următoarele probleme de bază:

142
 - refacerea sau consolidarea sprijinului lateral distrus ori avariat de eroziune sau în urma
unor acţiuni antropice;
- împiedicarea infiltraţiilor concentrate de apă şi/sau eliminarea apelor infiltrate.
• Refacerea sprijinului lateral al terenurilor, distrus prin subminare erozivă sau prin
debleiere artificială, se realizează cu ajutorul unor lucrări speciale de construcţii denumite ziduri de
sprijin. Acestea sunt reazeme artificiale, care se substituie reazemului lateral, executate din zidărie
de piatră cu mortar de ciment sau din beton.
Zidurile de sprijin (fig.37) se execută în

α sectoarele subminate în mod natural sau artificial,

au o secţiune de formă trapezoidală sau apropiată
de aceasta şi se caracterizează prin următoarele:
- o înălţime (H), formată din adâncimea de
fundaţie (Hf) egală cel puţin cu adâncimea de
ϕ
îngheţ şi din înălţimea în elevaţie (He) impusă de
înălţimea taluzului format prin subminare;
Fig.37. Zid de sprijin (h- înălţimea totală, he-
înălţimea elevaţiei, hf - adâncimea de fundaţie - o lăţime la coronament (a) şi, dependent
a- înălţimea la coronament, α- unghiul de de aceasta, o lăţime la bază (b), -un parament aval
înclinare a paramentului aval, β - unghiul de
înclinare a terenului, ϕ- unghiul taluzului înclinat spre exterior, după un unghi α a cărui
natural tangentă se numeşte fruct (n);
- un parament amonte care poate fi vertical, în trepte (redane), ori înclinat spre exterior
(fruct pozitiv) sau spre interior (fruct negativ);
- un dren de spate care colectează apele infiltrante, mai multe barbacane de îndepărtare a
apelor colectate şi rosturi de dilatare - în cazul zidurilor care depăşesc lungimea de 10 m.
Proiectarea zidurilor de sprijin ridică două probleme de bază şi anume problema
dimensionăriii şi problema verificării acestor lucrări, astfel încât ele să reziste şi să asigure stoparea
maselor de pământ.
Problema dimensionării se rezolvă fie adoptând valori uzuale, fie folosind ecuaţii de
dimensionare deduse din condiţia rezistenţei la răsturnare, sau din condiţia la efort nul pe
paramentul amonte, prin luarea în considerare a următoarelor forţe:
- greutatea zidului;
- forţa de împingere activă a pământului din amonte;
- rezistenţa pasivă a terenului din aval;
- forţa de coeziune pe planul de rupere din amonte, care diminuiază forţa de împingere a
pământului;

143
 - forţa de coeziune pe planul de rupere din aval, care sporeşte forţa de rezistenţă pasivă.
Verificarea zidurilor de sprijin, indiferent dacă dimensiunile acestora au fost stabilite
arbitrar sau pe bază de calcul, se face la răsturnare în jurul muchiei avale, la alunecare pe talpa de
*)
fundaţie şi la compresiune excentrică .
Cosolidarea sprijinului lateral al versanţilor sau al malurilor, avariat în diverse moduri şi în
diverse grade, se realizează printr-o serie de lucrări între care pintenii de abatere a apelor în
sectoarele de albie avariate de ape, anrocamentele zidite, cleionajele longitudinale, gabioanele de
consolidare ş.a. Toate aceste lucrări nu se dimensionează, ci se adoptă constructiv.
Împiedicarea infiltraţiilor concentrate de apă în masa alunecătoare se realizează prin
lucrări de nivelare executate manual ori mecanizat (vezi 9.2.), completate sau substituite printr-o
serie de alte lucrări de amenajare şi anume astuparea crăpăturilor cu argilă bătută sau cu mortar de
var, captarea izvoarelor existente şi conducerea apelor captate printr-o rigolă pereată în afara zonei
instabile şi executarea unui canal de gardă, care să împiedice afluxul exterior de apă. Dintre aceste
lucrări, importanţă majoră prezintă, mai ales, canalul de gardă care se amplasează în amonte de râpa
de desprindere şi care trebuie să aibă o adâncime corespunzătoare, astfel încât să poată capta atât
afluxul de suprafaţă, cât şi afluxul freatic şi să conducă apoi apele captate într-un debuşeu lateral.
În sfârşit, eliminarea apelor infiltrate se realizează printr-o reţea de drenuri "în spic",
amplasate pe suprafaţa alunecătoare sau curgătoare. Reţeaua de drenaj este formată dintr-un dren
principal, amplasat pe linia de cea mai mare pantă, la capetele arcelor formate de crăpăturile
existente şi mai multe drenuri secundare dispuse oblic la circa 25 m unul de altul (fig.38).
Drenurile reprezintă tranşee trapezoidale cu lăţimea
Dren de gardã
minimă la fund de 0,20-0,30 m, cu lăţimea minimă la gură
de 0,50 şi cu adâncimea de 1-3 m, în care se introduce un
strat filtrant gros de cel puţin 0,30 m, format din piatră
25 m
spartă, bolovani de râu sau fascine confecţionate din ramuri
Drenuri secundare de anin, larice ş.a.

În cazul în care există riscul ca masele de pământ în

mişcare să stranguleze drenurile şi să le scoată din
funcţiune, atunci locul stratului filtrant poate fi luat de
Dren principal colector
tuburi perforate de polietilenă, care se introduc pe fundul
tranşeelor şi se stabilizează cu un strat de pietriş gros de 20-
Fig. 38. Reţea de drenuri pe un teren 30 cm. În acest fel, drenurile devin elastice, se mulează în
fugitiv

*
Pentru detalii cu privire la dimensionarea şi verificarea zidurilor de sprijin, vezi Îndrumar de aplicaţii practice la
Amelioraţii silvice, Universitatea "Transilvania" Braşov, 1991 (autor I. Ciortuz).
144
funcţie de forţele de deplasare care acţionează asupra lor şi nu mai pot fi scoase din funcţiune.

9.4.2. Stabilizarea nisipurilor mobile

La împădurirea terenurilor nisipoase, cu nisipuri mobile, mişcate permanent sau periodic de

acţiunea erozivă a vântului, există pericolul dezvelirii rădăcinilor sau înnisipării puieţilor plantaţi.
Ca urmare, lucrările de împădurire a dunelor mobile se cer precedate sau însoţite de lucrări de
stabilizare.
Pentru stabilizarea nisipurilor şi evitarea dezrădăcinării şi înnisipării puieţilor se fac lucrări
de înierbare cu psamofite, sau se recurge la lucrări specifice de lucru şi anume:
- instalarea de obstacole mecanice verticale sau orizontale;
- administrarea de lianţi naturali sau industriali;
- executarea unor cavităţi paradeflaţie.
Obstacolele mecanice verticale reprezintă paravane protectoare antieoliene, asemănătoare
obstacolelor parazăpezi, confecţionate din şipci sau din alte materiale. Acestea au o înălţime de
0,50-1,50 m şi se dispun perpendicular pe direcţia vântului periculos la o distanţă de 5-10 înălţimi
unul de altul, ancorându-se cât mai bine în stratul de nisip. La rândul lor, obstacolele mecanice
orizontale reprezintă saltele subţiri de crăci, fixate cu ţăruşi, realizate din ramuri de Salix
rosmarinifolia ş.a., dispuse pe suprafaţa de amenajat perpendicular pe direcţia vântului, sub formă
de fâşii late de 1-2 m, despărţite prin benzi libere cu aceeaşi lăţime, în lungul cărora se face
plantarea puieţilor.
Administrarea de lianţi este o modalitate modernă de stabilizare a nisipurilor şi ea constă în
sporirea coeziunii dintre particule ca urmare a administrării unui adaos de substanţe speciale. Cei
mai importanţi lianţi, care pot fi folosiţi pe nisipuri, sunt argila, bitumul şi răşinile sintetice
denumite "aracet", "solacrol" etc. şi ei se administrează pe terenurile de cultură sub formă de soluţie
apoasă în concentraţie de 1/10.
Dozele minime de lianţi care se administrează la hectar sunt egale cu 100 t la argilă, 1,5 t la
bitum şi circa o tonă în cazul răşinilor sintetice. Menţionăm totuşi că, atât argilizarea şi bitumizarea,
cât şi aracetizarea ş.a. sunt lucrări scumpe şi, ca urmare, acestea nu pot fi utilizate decât pe
suprafeţe limitate.
În sfârşit, executarea unor cavităţi paradeflaţie este modalitatea de amenajare a terenurilor
nisipoase prin care se realizează, nu atât o stabilizare a nisipurilor, cât mai ales evitarea dezveliri
rădăcinilor puieţilor.
Cavităţile paradeflaţie reprezintă adâncituri sub formă de gropi sau de şanţuri scurte, pe
fundul cărora, în condiţii de adăpost, se face plantarea puieţilor. Cavităţile au o lăţime de 50-75 cm,
o adâncime de 20-30 cm, iar gropile de plantare vor fi gropi obişnuite mici de 30x30x30 cm.
145
 9.5. Drenarea locală a terenurilor

La împădurirea terenurilor cu exces de apă, în special a terenurilor mlăştinoase, există

numeroase situaţii în care instalarea culturilor forestiere nu este posibilă fără lucrări prealabile de
desecare reprezentate, în principal, printr-o reţea de canale pentru îndepărtarea excesului pluvial
sau freatic. În acelaşi timp, există şi situaţii pentru care desecarea nu poate fi suficient motivată, sau
unde aceasta nu poate fi realizată, ori ar
fi foarte costisitoare, fiind înlocuită cu
1
2 3 4 lucrări de drenare locală a terenurilor de
împădurit.
Lucrările de drenare locală urmă-
resc îndepărtarea excesului de apă de pe
suprafeţe limitate şi aerisirea solului şi
ele constau din:
Fig.39.Lucrări de drenare locală a terenurilor
1.Bilon 2.Movilă dreptunghiulară simplu flancată - deschiderea microdepresiunilor
3. Movilă dreptunghiulară dublu flancată
în care stagnează apa prin executarea
4.Movilă circulară cu rigola perimetrală
unor rigole;
- tăierea dâmburilor şi umplerea cu pământul rezultat a locurilor joase;
- executarea pe terenul de cultură a unor "ridicături" cu sol zvântat şi aerisit.
Din rândul lucrărilor anterioare interes special prezintă amenajarea terenurilor de împădurit
cu ridicături diverse. Acestea sunt reprezentate prin muşuroaie, movile de diferite tipuri şi valuri de
pământ, pe creasta cărora, în condiţii de sol zvântat şi aerisit, se face plantarea puieţilor în gropi de
30x30x30 cm (fig.39).

146
 Cap. 10. Desecarea terenurilor forestiere

10.1. Definiţia, formele, necesitatea desecării şi sistemul de desecare

Desecarea reprezintă acţiunea tehnică de îndepărtare a excesului de apă, care se acumulează

pe sol sau în sol, în vederea ameliorării radicale şi durabile a capacităţii de producţie a terenurilor.
Lucrările de desecare sunt lucrări cu caracter hidrotehnic şi ele fac parte din categoria lucrărilor de
amenajare a terenurilor în vederea valorificării, fiind de fapt lucrări de amenajare cu caracter mai
complex, în raport cu cele prezentate în capitolul precedent.
Deşi noţiunea de desecare este în esenţa ei similară cu cea de drenare sau drenaj, totuşi de
multe ori aceste noţiuni sunt considerate ca fiind diferite în sensul că desecarea este considerată o
acţiune care vizează doar apele de suprafaţă, iar drenajul - o acţiune care fie că se referă la
îndepărtarea apelor freatice în general, fie că are în vedere numai coborârea nivelului freatic
realizate cu ajutorul unor canale închise denumite în mod unanim drenuri.
Desecarea îmbracă două forme fundamentale şi anume:
- eliminarea apelor de băltire sau desecarea propriu-zisă;
- coborârea nivelului freatic sau drenajul propriu-zis.
Acestor două forme de bază li se adaugă desecarea biologică realizată cu ajutorul vegetaţiei şi
asanarea, care reprezintă o formă de desecare executată în scop sanitar.
În funcţie de mărimea suprafeţelor desecabile desecarea se referă uneori la suprafeţe insulare
mici, iar alteori la suprafeţe compacte relativ mari. În primul caz, se procedează la drenarea locală
a solului prin lucrările de amenajare prezentate anterior, iar în cazul al doilea, pentru îndepărtarea
excesului de apă, se recurge la sisteme de desecare compuse din canale de desecare şi alte lucrări
speciale.
Necesitatea desecării decurge din consecinţele negative pe care excesul de apă îl are asupra
solului şi plantelor de cultură. În timp ce excesul de apă de scurtă durată are consecinţe practic
neglijabile, excesul temporar repetat, cât şi mai ales, excesul îndelungat sau permanent de apă
conduc, pe de o parte, la pseudogleizare, gleizare şi turbificare, care diminuează capacitatea
productivă a terenurilor, iar pe de altă parte - la debilitarea, coronarea şi apoi uscarea arborilor şi
arboretelor.
În mod schematic, la baza lucrărilor de desecare stau trei categorii de imperative, care le
motivează pe deplin necesitatea şi anume:
- imperative de ordin ecologic-staţional, legate de redresarea echilibrului hidrologic, de
ameliorarea proprietăţilor fizice, chimice şi microbiologice ale solului, precum şi de încălzirea
topoclimatului;
147
 - imperative de ordin silvotehnic, legate de menţinerea în cultură a unor specii existente, sau
de introducerea în cultură a unor specii noi;
- imperative de natură economică, în legătură cu sporirea producţiei de masă lemnoasă,
cunoscut fiind faptul că, desecarea ridică bonitatea staţiunilor şi clasa de producţie a arboretelor cu
1-2 clase, ceea ce poate însemna un spor de masă lemnoasă egal cu 2-5 m3/an⋅ha.
Sub raport tehnic, desecarea se realizează printr-un ansamblu de construcţii, instalaţii şi
amenajări, care se grefează pe o suprafaţă desecabilă, formând împreună un tot unitar denumit
sistem de desecare. Acest sistem cuprinde, pe de o parte, suprafaţa desecabilă vizată, care se
amenajează în funcţie de necesităţi prin lucrări de curăţire-nivelare, iar pe de altă parte o reţea de
canale de diverse ordine, o gură de descărcare a apelor într-un receptor oarecare şi o serie de
lucrări şi instalaţii auxiliare, menite să asigure buna funcţionare a ansamblului şi desfăşurarea
normală a activităţilor din teritoriu. Uneori componetelor arătate li se adaugă unul sau mai multe
canale de centură, având rolul să intercepteze afluxul exterior de apă şi/sau lucrări de îndiguire prin
care se pune stavilă revărsării cursurilor de apă limitrofe (fig.40).
În raport cu mărimea suprafeţelor desecabile,
sistemele de desecare pot fi sisteme mici de interes local
şi sisteme mari de interes departamental, iar în raport cu
natura canalelor, care alcătuiesc reţeaua de îndepărtare a
1 apelor, sistemele în cauză pot fi deschise, închise sau
mixte, după cum reţeaua respectivă este formată
exclusiv din canale deschise, este alcătuită numai din
6
canale închise (cu secţiunea liberă sau umplută cu
material filtrant), sau cuprinde atât canale deschise cât
şi canale închise.
Fig.40. Componentele sistemului de
desecare: 1-suprafaţa desecabilă, 2- Proiectarea sistemelor de desecare reclamă
reţeaua de canale, 3- gura de descărcare, măsurători şi cercetări de teren, precum şi numeroase
4-lucrări auxiliare (stăvilare, podeţe ş.a.),
5- canal de centură, 6-diguri prelucrări şi calcule de birou. În acest scop se execută
ridicări topografice şi se fac investigaţii cu caracter geologic, geomorfologic, climatic, hidrologic
ş.a. în urma cărora trebuie să rezulte planuri de situaţii cu izohipse cât mai dese, cu echidistanţa de
cel mult 0,25 m, precum şi date de detaliu privind substratul litologic, topografia, regimul termic şi
pluviometric, bilanţul hidrologic, natura şi durata excesului de apă, proprietăţile covorului de soluri,
vegetaţia hidrofilă instalată, consecinţele excesului de apă, precum şi rezultatele eventualelor
intervenţii efectuate deja pe suprafaţa desecabilă în cauză sau în apropierea acesteia.

148
 Între principalele probleme cu caracter special, pe care le ridică proiectarea sistemelor de
desecare, se înscriu următoarele:
- alegerea receptorului apelor îndepărtate şi amplasarea gurii de descărcare;
- asigurarea reversibilităţii sistemului proiectat;
- amplasarea, racordarea şi dimensionarea cu grijă a reţelei de canale.
În legătură cu prima problemă, menţionăm că, atât costul lucrărilor de desecare, cât şi buna
funcţionare a sistemelor depind în mare măsură de alegerea atentă a receptorului în care urmează să
fie evacuate apele îndepărtate de pe suprafaţa desecabilă. De regulă, ca receptori pot servi cursurile
naturale de apă, bălţile, lacurile, ravenele ş.a.
Cei mai obişnuiţi receptori, în care se descarcă apele îndepărtate de pe terenurile de cultură,
sunt râurile şi pâraiele, iar în cazul în care albiile acestora nu corespund se recurge la lucrări de
amenajare, procedându-se la reprofilarea secţiunii, adâncirea patului prin despotmolire, tăierea
coturilor ş.a. În lungul receptorului ales, într-un loc de cotă cât mai joasă se execută gura de
descărcare, sub forma unui prag deversor etc. Cota gurii de descărcare se numeşte cotă de comandă
şi în raport de aceasta se stabileşte adâncimea reţelei de colectare şi evacuare a apelor.
În unele situaţii şi anume atunci când în
substratul litologic există straturi poroase formate din
nisip, pietriş ş.a., care pot primi excesul de apă de la
suprafaţă, se execută puţuri de absorbţie cu rol de
receptori (fig.41). Recurgerea la soluţia puţurilor de
absorbţie reclamă atenţie, deoarece uneori apele din
substratul geologic sunt sub presiune şi pot ieşi la
Fig.41.Puţ de absorbţie a excesului de
apă suprafaţă. De asemenea, menţionăm că puţurile
respective sunt locuri periculoase pentru oameni şi animale şi ca urmare ele se împrejmuiesc sau se
umplu cu piatră spartă şi bolovani de râu.
Referitor la cea de-a două problemă, legată de reversibilitatea sistemelor, trebuie avut în
vedere faptul că în multe zone terenurile cu exces de apă pot suferi periodic de deficit de apă. Ca
urmare, în astfel de cazuri, se pune problema realizării unor sisteme care să funcţioneze în dublu
sens, ca sisteme de desecare - irigare. Dacă reversibilitatea sistemelor nu este posibilă, sau ea ar fi
prea costisitoare, atunci problema se rezolvă printr-un sistem de stăvilare, care să bareze apele,
împiedicând evacuarea acestora în anumite perioade, prognozate ca secetoase.
În sfîrşit, referitor la cea de-a treia problemă, menţionăm că amplasarea, racordarea şi
dimensionarea canalelor reprezintă aspecte de mare interes, care condiţionează în mare măsură
eficienţa lucrării. În legătură cu aceste aspecte, menţionăm că amplasarea se va face în raport cu
topografia terenului precum şi cu parcelarul unităţilor de producţie, racordarea se va realiza atît în
149
plan orizontal cît şi în plan vertical, asigurând o scurgere normală a apelor, iar dimensionarea reţelei
de canale se va face respectînd trei condiţii şi anume condiţia de debit, condiţia de viteză şi condiţia
de pantă.

10.2. Eliminarea apelor de băltire

10.2.1. Tehnica eliminării apelor de băltire şi problemele pe care le ridică

Stagnarea excesului de apă la suprafaţa solului şi în stratul superior de sol poartă denumirea
de băltire şi reprezintă principala formă sub care se manifestă procesul de înmlăştinare în spaţiul
nostru geografic. În cele mai multe situaţii excesul de apă este produs de ploile abundente şi foarte
abundente cu durata de o zi (ploi maxime zilnice), dar uneori acesta provine din scurgerile laterale
de pe terenurile mai înalte din jur, sau din revărsarea unor cursuri de apă limitrofe.
Băltirea apelor pe terenurile de cultură înrăutăţeşte treptat regimul hidric, termic şi nutritiv
al solurilor şi determină dispariţia unor specii ca stejarul, bradul ş.a. şi ca urmare este necesar să se
procedeze la îndepărtarea excesului de apă, astfel încât durata de stagnare să nu depăşească un
număr de 5 zile în intervalul aprilie-septembrie şi circa 10 zile (excepţional 20 zile) în intervalul
octombrie-martie.
Eliminarea apelor de băltire se realizează printr-o reţea de canale de regularizare şi de
colectare-evacuare, menită să capteze apele stagnante, să le conducă în mod dirijat spre un receptor
şi să le descarce în receptorul respectiv printr-o gură de descărcare, executată sub forma unei trepte
sau a unui prag deversor. Canalele care alcătuiesc reţeaua sunt canale deschise de pământ, iar gura
de descărcare, fiind un punct nevralgic susceptibil la degradare, se realizează din zidărie de piatră
cu mortar de ciment sau din beton.
De regulă, reţeaua de canale prin care se realizează îndepărtarea apelor de băltire cuprinde:
- canale de regularizare sau canale de ordinul III;
- canale de colectare a apelor sau canale de ordinul II;
- canale de evacuare a apelor în receptor sau canale de ordinul I.
Canalele de regularizare denumite şi şanţuri de desecare sau desecatori sunt elementele
active ale reţelei şi ele au rolul să capteze apele de pe suprafaţa solului şi din stratul superior al
acestuia şi să le conducă în canalele de colectare, asigurând astfel, în mod permanent, un regim
favorabil de apă-aer. Canalele de colectare şi canalul de evacuare sunt componentele mai mult sau
mai puţin pasive ale reţelei şi ele au rolul să colecteze apele captate de desecatori şi să le conducă în
receptor, deversându-le prin gura de descărcare.

150
 Schema de ansamblu a reţelei de canale se dă în figura alăturată (fig.42). Uneori schema
prezentată se simplifică ca urmare a absenţei canalelor de colectare şi chiar a canalului de evacuare.
În cazul în care lipsesc doar colectorii, canalul de evacuare devine canal de colectare-evacuare, iar
în cazul în care reţeaua de colectare-evacuare lipseşte integral, desecatorii deversează direct apele
în receptori.
Aşa cum s-a arătat anterior, reţelei de canale şi
1
gurii de descărcare li se adaugă lucrări cu caracter
1
2 auxiliar, iar uneori o serie de canale de centură şi diguri
de protecţie, menite să împiedice la nevoie afluxul
2
exterior de apă.
1
1 Pe suprafaţa desecabilă şi în canalele de
3 regularizare, colectare şi evacuare, scurgerea apelor
este turbulentă şi, ca urmare, viteza de scurgere poate fi
Fig.42.Reţeaua de canale pentru elimina- calculată cu relaţia lui Chézy (v=C ⋅ R ⋅ I , în care
rea apelor de băltire 1.Desecatori
2.Canale de colectare 3.Canal de evacuare I=sinα=tgα).
Eliminarea apelor de băltire de pe terenurile de
cultură ridică o serie de probleme de bază şi anume:
- amplasarea şi racordarea canalelor care alcătuiesc reţeaua;
- determinarea debitului de evacuare;
- dimensionarea reţelei de canale;
- stabilirea lucrărilor şi instalaţiilor auxiliare şi execuţia sistemelor.
Rezolvarea acestor probleme se prezintă în cele ce urmează.

10.2.2. Amplasarea şi racordarea canalelor

Canalele care alcătuiesc reţeaua de desecare pentru eliminarea apelor de băltire se dispun pe
teren în raport de cicumstanţele locale, având în vedere forma, mărimea şi topografia suprafeţelor
desecabile, precum şi poziţia receptorului. Astfel, desecatorii sau şanţurile de desecare se dispun în
lungul pantei, în lungul curbelor de nivel sau mai ales oblic faţă de aceste curbe, sub formă de şiruri
mai mult sau mai puţin paralele şi echidistante. Aceşti desecatori sunt canale de pământ cu secţiune
trapezoidală şi au adâncime de circa 0,50 m, lungimea de cel mult 500 m şi panta minimă de 0,05%.
La rândul lor canalele de colectare-evacuare se dispun pe teren în funcţie de topografia terenului şi
de parcelarul UP, urmărind pe cât posibil traseele depresionare şi ele se caracterizează printr-o
adâncime mai mare decât cea a desecatorilor, o pantă minimă identică egală cu 0,05% şi o lungime

151
care poate atinge sau depăşi 1 km. În cazul în care terenul nu permite realizarea pantei minime,
pentru îndeplinirea acestei condiţii se recurge la adâncirea treptată a canalelor de sus în jos.
Problema principală pe care o ridică amplasarea canalelor se referă la stabilirea distanţei
dintre desecatori. În acest sens, pentru determinarea distanţei respective poate fi folosită următoarea
relaţie de calcul, bazată pe viteza medie de scurgere şi pe durata de timp în care este parcursă de apă
această distanţă şi care se ia egală cu durata ploii de calcul:
78
d= ⋅ k ⋅ i1 ⋅ I 0,5 ⋅ t12
γ
în care: k este coeficientul de scurgere la ploaia de calcul (egal de regulă cu 0,1-0,3);
i1 - intensitatea ploii de calcul, mm/oră;
I - panta terenului desecabil (egală cu sinα=tgα);
t1 - durata ploii de calcul, în ore (egală, de regulă, cu 24 ore);
γ - coeficientul de rugozitate din formula Bazin, egal cu 8-12.
Formula anterioară dă rezultate rezonabile şi, ca urmare, merită să fie avută în vedere.
Valoarea uzuală a distanţei în cauză este egală cu 100 m, dar această valoare se poate dubla sau
înjumătăţi, în raport cu circumstanţele locale.
Pentru buna funcţionare a sistemelor de desecare, pe lângă amplasarea cu grijă a canalelor în
reţea, este necesară şi o racordare atentă a acestora. Evident, această racordare trebuie realizată,
atât în plan vertical cât şi în plan orizontal, pentru a asigura o cât mai bună scurgere a apelor
îndepărtate de pe teren.
Racordarea sau conjugarea canalelor în plan vertical se
h
realizează prin adâncirea treptată a acestora de sus în jos, cea

h mai bună racordare fiind considerată aceea în care canalul care

/3
primeşte apa este mai adânc cu o treime din adâncimea
Fig.43.Racordarea în plan vertical canalului afluent (fig.43). De regulă, adâncimea desecatorilor
a canalelor de desecare este de 0,50-0,60 m, colectorii au adâncimea de 0,60-0,80 m,
canalul de evacuare este adânc de 0,80-1,20 m, iar racordarea cu receptorul se face în funcţie de
nivelul mediu al apei în receptorul respectiv.
Racordarea în plan orizontal a reţelei de canale se face după un unghi α, care depinde de
debitul canalului afluent. La debite mici, de până la 100 l/s, racordarea se poate face sub un unghi
drept, iar la debite mai mari unghiul sub care se face racordarea poate să coboare până la 45°,
înlesnind în acest mod deversarea apelor. Evident, dacă racordarea directă nu este posibilă, datorită
configuraţiei terenului desecabil sau poziţiei pe care o are receptorul, atunci se recurge la curbe de
racordare în arc de cerc, adoptând un unghi de racordare cât mai mare.

152
 10.2.3. Determinarea debitului de evacuare

Debitul apelor de băltire care se elimină de pe terenurile de cultură se numeşte debit de

evacuare şi reprezintă cantitatea de apă care este îndepartată de pe suprafaţa desecabilă în unitatea
de timp. Determinarea acestui debit constituie o problema importantă, ţinând cont că la
dimensionarea canalelor prima condiţie care se pune este condiţia de debit.
Într-un caz dat, debitul de evacuare se obţine înmulţind suprafaţa desecabilă, aferentă unei
secţiuni de canal, cu un debit specific, reprezentând cantitatea de apă care urmează să fie eliminată
în unitatea de timp de pe unitatea de suprafaţă. Debitul specific, denumit şi modul de scurgere sau
coeficient udometric, se notează de regulă,cu qs , se exprimă în l/s⋅ha şi este un parametru de bază
în tehnica desecării. Ca urmare, dacă suprafaţa aferentă unei secţiuni de calcul este S, în hectare,
atunci debitul de evacuare Qev, în m3/s, folosit în dimensionare ca debit de calcul, se determină cu
relaţia:
S ⋅ qs
Qev = .
1000
Relaţia anterioară este deosebit de simplă şi ea pune în evidenţă faptul că determinarea
debitului de evacuare se reduce la determinarea modului de scurgere.
Pentru determinarea modulului de scurgere se folosesc pe de o parte relaţii raţionale bazate
fie pe geneza şi desfăşurarea scurgerii, rezultate în urma unei ploi, fie pe volumul apei de băltire şi
pe durata de evacuare a excesului, iar pe de altă parte relaţii cu caracter empiric.
Dacă se ţine seama de geneza şi de desfăşurarea scugerii rezultate în urma unei ploi, atunci
în raport cu durata ploii de calcul şi a scurgerii se pot stabili relaţiile de calcul pentru modulul
mediu şi modulul maxim de scurgere. În acest sens, având în vedere o ploaie de calcul cu durata
egală cu tinpul de concentrare a apelor între desecatori şi luând în considerare întârzierea scurgerii
datorită reliefului microdepresionar, rezultă un hidrograf triunghiular cu ramura descendentă
aproximativ dublă ca durată faţă de ramura ascendentă, din care se obţine următoarea formulă de
determinare a modulului mediu de scurgere -qs, în l/s⋅ha:
10000 ⋅ h ⋅ k 0,93 ⋅ h ⋅ k
qs = =
3 ⋅ t1 ⋅ 3600 t1
în care: h este cuantumul ploii maxime zilnice de o anumită asigurare, în mm;
k - coeficientul de scurgere egal cu 0,1 - 0,3:
t1 - durata efectivă a ploii de calcul, în ore, care se ia de regulă egală cu 24 de ore.
Dacă se ia în considerare volumul de apă care bălteşte (stagnează) şi durata de evacuare a
apelor, stabilită în funcţie de durata admisibilă a excesului, rezultă următoarea formulă de calcul
pentru modulul qs, în l/s⋅ha:
153
 10000 ⋅ h ⋅ k s 0,116 ⋅ h ⋅ k s
qs = =
T ⋅ 86400 T
în care: h este cuantumul precipitaţiilor de calcul (ploi sau zăpezi), în mm;
ks - coeficientul de stagnare a apei, egal cu 0,7-0,8;
T - durata de evacuare a apelor, în zile, egală cu 3-5 zile în jumătatea caldă şi
10-20 zile în jumătatea rece a anului.
Referitor la relaţiile empirice pentru determinarea modulului de scurgere, din rândul
acestora prezentăm, în mod special, formula elaborată de profesorul A.D. Dubach (Rusia), a cărei
expresie simplificată stabilită de noi este următoarea:

15 ⋅ H ⋅ I 0,25
qs =
E ⋅ S 0,33
în care: H reprezintă precipitaţiile medii anuale, în mm;
I - panta medie a terenului desecabil = tgα;
E - evapotranspiraţia potenţială anuală, în mm;
S - suprafaţa desecabilă, în ha.
Formula anterioară dă rezultate rezonabile şi ea poate fi utilizată cu succes mai ales pe
terenurile cu exces permanent de apă stagnantă, presărate cu bălţi sau bălticele.
În general, valorile modulului de scurgere se cifrează la peste 1 l/s⋅ha în cazul sistemelor
mici cu suprafaţa de ordinul zecilor sau sutelor de hectare şi sunt mai mici de 1 l/s⋅ha în cazul
suprafeţelor desecabile de peste 1000 ha. În calculele preliminare, cu caracter general, se poate
folosi ca cifră orientativă valoarea de 1 l/s⋅ha.

10.2.4. Dimensionarea canalelor

Canalele de desecare executate pentru eliminarea apelor de băltire sunt canale deschise de
pământ şi au secţiunea trapezoidală cu taluzele nude sau înierbate.
Aceste canale se
caracterizează prin urmă-
toarele elemente:
-lungime (L), care de-

h pinde de mărimea şi forma

ctg θ = m
suprafeţei aferente;
-pantă (I), dependentă de
θ
panta terenului (It);
-coeficient de rugozi-
b
tate (n), dependent de natura
Fig.44. Caracteristicile geometrice ale unei secţiuni de canal
pereţilor canalului;
154
 - secţiune transversală definită de o serie de caracteristici geometrice şi hidraulice.
Caracteristicile geometrice sunt caracteristici primare sau de bază şi ele privesc adâncimea
canalului (h), lăţimea la bază a canalului (b) şi coeficientul unghiular (m) egal cu cotangenta
unghiului de înclinare a taluzelor canalului (θ) faţă de orizontală (fig.44).
Caracteristicile hidraulice ale secţiunii transversale reprezintă caracteristici secundare sau
derivate de ordinul I şi II; cele de ordinul I sunt suprafaţa udată (A), perimetrul udat (P) şi raza
hidraulică (R), iar cele de ordinul II sunt viteza de scurgere (v) şi debitul scurgerii (Q). Formulele
de calcul pentru aceste caracteristici sunt cele ce urmează:
⎛b ⎞
A = h ⋅ b + h 2 ⋅ m = h 2 ⎜ + m⎟
⎝h ⎠
⎛b ⎞
P = b + h ⋅ m' = h ⋅ ⎜ + m'⎟ , unde m' = 2 ⋅ 1 + m 2
⎝h ⎠
A
R=
P
v = C⋅ R⋅I
Q = A⋅C⋅ R⋅I
A dimensiona un canal deschis de desecare înseamnă a găsi o parte din caracteristicile sale,
celelalte caracteristici fiind cunoscute sau impuse, respectând trei condiţii şi anume:
- condiţia de debit Q ≥ Qev;

- condiţia de pantă I ≤ It;

- condiţia de viteză v ≤ vmax.
Elementele cunoscute de la care se porneşte în calculele de dimensionare sunt următoarele:
- debitul de calcul (Qev);
- lungimea canalului (L);
- adâncimea canalului (h);
- panta terenului (It);
- coeficientul de rugozitate (n);
- coeficientul unghiular sau de taluz (m);
- viteza maximă admisibilă (vmax).
Debitul de calcul se obţine făcând produsul dintre modulul de scurgere şi suprafaţa de teren
aferentă secţiunii care se dimensionează, lungimea canalului se măsoară având în vedere schema
reţelei, adâncimea canalului se impune pentru a se asigura o bună racordare în plan vertical, panta
terenului se calculează pe baza datelor topografice, iar coeficientul de rugozitate, coeficientul de
taluz şi viteza admisibilă se extrag din tabele în raport cu natura terenului. În general, coeficientul

155
de rugozitate are valori de 0,02-0,03, coeficientul de taluz variază între 0,50 şi 2,00, iar vitezele
admisibile se înscriu între 0,35 şi 1,80 m/s, aşa cum rezultă şi din tabelul alăturat (tab.15).
Valorile coeficientului unghiular şi ale vitezei maxime admisibile în canalele de pământ
(după Pisarikov şi Timofeev) Tabelul nr.15
Nr. Natura terenului Coeficientul unghiular Viteza maximă admisibilă
crt. - - m/s -
1 Teren argilos compact 1,00 1,50 - 1,80
2 Teren argilos 1,25 - 1,50 0,75 - 1,25
3 Teren lutos 1,50 - 1,75 0,60 - 1,20
4 Teren nisipo-lutos 1,50 - 2,00 0,35 - 0,75
5 Teren turbos 0,50 - 1,25 0,40 - 1,20

Elementele necunoscute care se cer determinate sunt:

- lăţimea la bază a canalului (b);
- panta canalului (I);
- viteza de scurgere a apei în canal (v);
Ecuaţia de bază de la care se porneşte în dimensionare este ecuaţia debitului, sau mai exact
ecuaţia de egalitate între debitul de evacuare şi debitul de apă care se scurge prin canal:
q s ⋅S
= A ⋅C⋅ R ⋅I
1000
în care S este suprafaţa aferentă secţiunii de calcul, iar restul parametrilor au semnificaţia
cunoscută. Pornind de la această ecuaţie, dimensionarea canalelor se poate face după trei metode şi
anume:
- metoda analitică;
- metoda grafică;
- metoda grafo-analitică.
Prima metodă este o metodă de lucru prin încercări succesive, sau prin tatonări, până când
sunt îndeplinite condiţiile de dimensionare, a doua metodă face uz de nomograme, iar metoda a
treia îmbină calculul analitic cu determinări de ordin grafic. Evident, din punct de vedere didactic
interes deosebit prezintă metoda analitică, care pune în evidenţă toate aspectele legate de
dimensionare şi care stă şi la baza celorlalte două metode.
Metoda analitică de dimensionare cuprinde două procedee de lucru şi anume procedeul
verificării pantei şi procedeul verificării vitezei. În primul caz se impune viteza de scurgere şi se
verifică panta, în raport cu panta terenului, iar în cazul al doilea se impune panta şi se verifică
viteza, ţinând seama de viteza maximă admisibilă.
Procedeul verificării pantei este un procedeu simplu şi expeditiv şi, în mod schematic,
comportă următoarea succesiune de operaţii:

156
 - se alege o viteză v1 mai mică sau egală cu vmax (preferabil egală) şi cu ajutorul ei şi al
debitului de calcul se determină suprafaţa udată corespunzătoare;
- din relaţia suprafeţei udate se scoate lăţimea la bază şi apoi cu ajutorul acesteia se
calculează raza hidraulică;
- cu ajutorul razei hidraulice şi al coeficientului de rugozitate se determină coeficientul de
viteză, iar apoi, pornind de la formula vitezei se calculează panta canalului;
- se compară panta canalului calculată cu panta terenului cunoscută şi se concluzionează.
Desigur, raportul dintre panta canalului (I) şi panta terenului (It) poate fi diferit. Astfel, dacă

I este semnificativ mai mare ca It, obligând la o adâncire treptată a canalului de peste 0,10-0,20 m,
atunci calculul se reia, adoptând o altă viteză v2 mai mică ca v1; dacă I este numai cu ceva mai mare
decât It, atunci calculul se poate accepta, lucrarea urmând să se adâncească progresiv spre aval;

dacă I este practic egal cu It, atunci calculul se acceptă fără rezerve, fiind vorba de un caz foarte

convenabil, iar dacă I este mai mic decât It, calculul se acceptă, de asemenea, dar lucrarea se va
executa în trepte, diferenţa de acoperit cu trepte dh, putând fi calculată, în acelaşi mod ca şi
adâncirea, folosind formula:
dh = L (It-I)
Procedeul verificării vitezei este un procedeu analitic mai laborios de dimensionare şi el se
bazează pe noţiunea de modul de debit. Acest modul, notat cu K, se determină ca raport între
debitul de calcul şi radicalul din pantă, sau ca produs între suprafaţa udată, coeficientul de viteză şi
radicalul din raza hidraulică:
Q ev
K = 0,5 = A ⋅ C ⋅ R 0,5
I
Aplicarea procedeului în cauză comportă următoarea succesiune de operaţii;
- se întocmeşte un tabel al modulilor de debit şi, în acest sens, se dau lăţimii la bază valori
crescătoare, din 5 în 5 cm, iar cu ajutorul acestora şi al elementelor cunoscute se calculează
succesiv şiruri de valori pentru A, P, R, R0,5, C şi K (tab.16)
Tabelul modulilor de debit (Model) Tabelul nr.16
0,5 0,5
bi Ai Pi Ri R Ci Ki =Ai⋅Ci⋅Ri
2 0,5 0,5 3
-m- -m - -m- -m- -m - - m /s - - m /s-
0,5
b1 A1 P1 R1 R1 C1 K1
0,5
b2 A2 P2 R2 R2 C2 K2
• • • • • • •
• • • • • • •
0,5
bn An Pn Rn Rn Cn Kn

157
 - se alege o pantă I1 egală cu panta terenului sau mai mică (preferabil egală) şi în raport cu
aceasta şi cu debitul de calcul se calculează modulul necesar de debit, Knec;

- se compară Knec cu şirul de valori Ki şi se alege din acel şir prima valoare Kx mai mare

decât Knec, căreia îi corespunde pe orizontală lăţimea bx căutată;

0,5 0,5
- se calculează viteza corespunzătoare v1 = Cx⋅Rx ⋅I1 , care se compară cu vmax, iar apoi
se procedează în consecinţă, în sensul că se acceptă calculul sau acesta se reia cu o pantă I2 mai
mică decât precedenta.
Evident, tabelul modulilor de debit este o piesă independentă, care poate fi folosită şi în
continuare pentru dimensionare. Mai mult decât atât, şirurile de valori bi şi Ki pot fi utilizate pentru
construirea graficului b=f(K), care poate fi folosit în dimensionarea grafo-analitică a canalelor,
acest grafic permiţând o interpolare grafică mai precisă decât permite tabelul cu valori calculate
b (fig.45).
1,20- (m) Indiferent de modul în care
1,00- se face dimensionarea canalelor de

0,80- desecare, calculele respective se fac

pe tronsoane de canal, ţinând seama
0,60-
de schimbările de debit şi de pantă.
0,40-
Evident, canalele de regularizare sau
0,20- desecatorii nu se dimensionează,
K
| | | | | | |
(m3/s) deoarece o adâncime de circa 0,50 m
5 15 25 35 45 55
şi o lăţime de minimum 0,20 m egală
Fig.45.Graficul b=f(K), pentru dimensionarea
cu o lăţime de cazma sunt suficient
grafo-analitică a canalelor
de mari pentru a asigura debitul de apă dat de suprafaţa aferentă. De asemenea, nu se
dimensionează, în general, nici canalele de colectare a apelor de pe suprafaţe de până la 200-250 ha,
deoarece dimensiunile lor minime impuse constructiv satisfac, în mod sigur, condiţia de debit.
Totuşi în acest al doilea caz se procedează la o verificare a vitezei pentru a lua la nevoie măsurile
necesare.
Pentru dimensionarea canalelor de centură, debitul de calcul se determină în raport cu
elementele din zona limitrofă. Calculele se fac pe tronsoane cu lungimea de 100-200 m, secţiunea
din aval a fiecărui tronson fiind determinată de suma debitului afluent şi a celui de tranzit,
multiplicată cu un coeficient egal cu 1,50-2,00, având în vedere pericolul de colmatare a acestor
lucrări cu materialul adus de ape de pe terenurile înclinate din jur.

158
 10.2.5. Stabilirea lucrărilor şi instalaţiilor auxiliare şi execuţia sistemelor de desecare

Pe reţeaua de canale prin care se asigură îndepărtarea apelor de băltire sunt necesare, de
regulă, o serie de lucrări şi instalaţii auxiliare menite să asigure buna funcţionare a sistemelor şi
desfăşurarea normală a activităţii de exploatare a terenurilor. Aceste componente auxiliare au rolul
să protejeze secţiunea canalelor împotriva acţiunii erozive a apei, să reducă panta şi deci viteza de
scurgere, să asigure circulaţia pe terenul în cauză şi să regleze evacuarea apelor şi ele cuprind
lucrări de consolidare, trepte de cădere, podeţe de trecere şi stăvilare pentru bararea scurgerii.
Lucrările de consolidare reprezintă căptuşiri ale secţiunii canalelor, se realizează prin
înierbare, prin pereiere etc. şi ele se execută în curbe, la căderi şi în alte locuri unde există pericol
de eroziune sau de surpare. Acestea au rolul să protejeze secţiunea şi să asigure scurgerea normală a
apelor.
Treptele de cădere sunt rupturi de pantă impuse de racordarea verticală a canalelor şi de
realizarea unei viteze de scurgere mai mică decât viteza maximă admisibilă. Acestea au înălţimea
de 0,20-0,50 m, se construiesc din zidărie de piatră sau din lemn, iar biefurile lor se consolidează
prin pereiere pe o lungime de cel puţin 1-2 m. Uneori, aceste trepte, reprezentând puncte critice
ameninţate de eroziune, se teşesc, iar tronsonul cu pantă sporită se consolidează integral în mod
corespunzător.
Podeţele sunt lucrări care asigură circulaţia în cadrul sistemelor, permiţând traversarea
canalelor de către oameni, animale şi vehicule. De regulă, în sectorul forestier circulaţia oamenilor
se asigură prin construirea unor podeţe din lemn, constând din grinzi sau bile simplu rezemate puse
alăturat, iar circulaţia vehiculelor şi animalelor se face pe podeţe tubulare, executate din elemente
prefabricate de beton armat, de dimensiuni corespunzătoare.
În sfârşit, stăvilarele reprezintă instalaţii speciale realizate din lemn, din zidărie de piatră
sau din beton prevăzute cu vane manevrabile, prin care se asigură bararea temporară a scurgerii sau
devierea apei destinate unei anumite utilizări.
Referitor la execuţia sistemelor de desecare pentru eliminarea apelor de băltire, aceasta
comportă, în mod schematic, următoarea suită de operaţii succesive:
- materializarea gurii de descărcare, a traseelor canalelor şi a punctelor de amplasare a
lucrărilor şi instalaţiilor auxiliare;
- curăţirea terenului şi la nevoie nivelarea acestuia;
- executarea gurii de descărcare;
- executarea săpăturilor pentru canale;
- executarea lucrărilor şi instalaţiilor auxiliare şi finisarea întregului ansamblu.

159
 Materializarea componentelor este prima operaţie din cadrul procesului de execuţie a
sistemelor. Aceasta se realizează de jos în sus, de la gura de descărcare spre desecatori şi se fac, în
baza planului de situaţie şi a prevederilor din proiect, cu ajutorul picheţilor şi şabloanelor.
Curăţirea terenului constă în defrişarea arborilor de pe traseul canalelor, distrugerea
vegetaţiei hidrofile înalte, scoaterea cioatelor şi adunarea unor pietre, resturi vegetale ş.a. Operaţia
de curăţire este dublată la nevoie de lucrări de nivelare executate manual sau cu ajutorul unor
utilaje.
Executarea gurii de descărcare este o operaţie de mare importanţă, de care depinde
funcţionarea ansamblului. Lucrarea se execută în locul stabilit şi materializat sub forma unei trepte
sau a unui prag deversor, realizate din zidărie sau beton.
Executarea săpăturilor pentru canale este operaţia cea mai amplă din procesul de execuţie a
sistemelor. De regulă, săpăturile se execută mecanizat, folosind în acest scop o serie de utilaje
speciale ca pluguri, freze şi excavatoare.
Săpăturile se desfăşoară întotdeauna de jos în sus, iar pământul rezultat se împrăştie pe
terenurile din jur, se aşterne în locurile depresionare sau sub formă de valuri întrerupte de-a lungul
canalelor. După executarea săpăturilor sau în paralel cu aceasta se execută lucrările şi instalaţiile
auxiliare arătate mai sus şi se procedează la finisarea sistemului, făcând retuşurile care se impun.

10.3. Coborîrea nivelului freatic sau drenarea terenurilor

10.3.1. Necesitatea şi tehnica drenajului

Ridicarea nivelului freatic în stratul activ de sol, ca urmare a unor infiltraţii verticale masive
de apă, sau a unui aflux exterior, are consecinţe negative pentru sol şi pentru vegetaţia de cultură.
Pentru sol, excesul freatic conduce la gleizare şi deci la alterarea proprietăţilor de ordin pedologic,
iar pentru plantele de cultură acest exces conduce la limitarea stratului activ şi la asfixierea
rădăcinilor arborilor, urmate de debilitarea şi uscarea treptată a acestora. Ca urmare, este necesar să
se coboare în mod artificial nivelul freatic, astfel încât durata de stagnare a apelor în stratul activ de
sol să nu depăşească o durată de cel mult 5 zile în sezonul de vegetaţie şi de până la circa 10 zile în
restul anului.
Acţiunea de coborâre a nivelului freatic şi de evacuare a excesului de apă din stratul activ de
sol poartă denumirea de drenare sau drenaj şi reprezintă una din formele luptei cu înmlăştinarea.
Adâncimea cu care trebuie coborât nivelul freatic, astfel încât plantele de cultură să vegeteze
normal poartă denumirea de adâncime de drenaj sau normă de desecare. Această adâncime se
notează de regulă cu litera "z" şi valoarea ei minimă este de circa 0,30 m.
160
 Sub raport tehnic, coborârea nivelului freatic se realizează printr-o reţea de canale deschise
sau închise denumite drenuri. După modul lor de construcţie se disting trei tipuri de drenuri şi
anume:
- drenuri deschise;
- drenuri tubulare;
- drenuri filtrante.
Drenurile deschise reprezintă canale de pământ cu secţiunea trapezoidală similară celor
folosite la eliminarea apelor de băltire. Construcţia acestor drenuri nu ridică probleme speciale.
Drenurile tubulare, denumite şi drenuri închise cu secţiune liberă,
reprezintă tranşee trapezoidale pe fundul cărora se aşează tuburi de ceramică,
beton, PVC etc. Tuburile se fixează şi se acoperă cu un strat de pietriş sau
balast, peste care se pune un strat izolator şi apoi un strat de pământ cu
grosimea de cel puţin 30 cm (fig.46).
Drenurile filtrante sunt tot drenuri închise sau
subterane şi reprezintă tranşee pe fundul cărora se
Fig.46.Dren tubular aşterne un strat filtrant format din bolovani de râu,
piatră spartă sau fascine. Peste materialele filtrante se aşează un strat izolator,
iar apoi pământ (fig.47).
Reţeaua de drenuri cuprinde drenuri active de regularizare-absorbţie
şi drenuri ± pasive de colectare şi evacuare a apelor freatice şi, în raport cu Fig.47.Dren filtrant
tipurile de dren care o alcătuiesc, aceasta poate fi deschisă, închisă sau mixtă. În toate cazurile,
indiferent de felul drenurilor, excesul de apă este absorbit din sol, iar apoi colectat şi evacuat într-un
receptor, printr-o gură de descărcare, care constă dintr-un prag deversor, sau dintr-un tub de beton
armat sprijinit pe un suport oarecare.
De regulă, în sectorul forestier pentru îndepărtarea excesului freatic din pădure şi din
terenurile destinate împăduririi se foloseşte o reţea de canale deschise sau o reţea mixtă, formată din
drenuri închise de absorbţie şi canale deschise de colectare-evacuare. Folosirea limitată a drenurilor
închise, reprezentate prin conducte subterane cu secţiune liberă, sau tranşee umplute parţial cu
material filtrant, se datoreşte faptului că acestea sunt lucrări scumpe, prezintă riscuri de înfundare,
reclamă pante mai mari şi impun amenajări atente în punctele de racordare şi de descărcare.

161
 Indiferent dacă sunt canale deschise sau
închise, drenurile de regularizare-absorbţie
primesc apa din părţile lor laterale şi o conduc
cu viteză sporită în canalele de colectare
evacuare de unde aceasta ajunge în receptor.
Ca urmare, de-o parte şi de alta a acestor
Fig.48.Curba de depresiune pe flancul unui dren drenuri are loc o coborâre a nivelului freatic
după o curbă particulară denumită curbă de depresiune (fig.48). Această curbă este de tip parabolic
cu concavitatea în jos şi expresia ei matematică este următoarea:
2 2
y =a⋅x+b
Evident, între două drenuri alăturate, dacă ele nu sunt prea departe unul de altul, curbele de
depresiune se racordează între ele, rezultând o curbă unică de depresiune, cu ordonata maximă la
mijlocul distanţei dintre drenuri, care marchează nivelul piezometric al pânzei freatice. Această
curbă are un caracter fluctuant, ea coborând şi urcând succesiv în funcţie de mersul vremii. La un
moment dat, dacă se ţine seama de tasarea solului în urma drenajului şi de nivelul pe care-l are apa
în drenuri, atunci se poate scrie următoarea relaţie corelativă între caracteristicile curbei şi
elementele de aşezare ale drenurilor, respectiv relaţia adâncimii de execuţie a drenurilor, aşa cum
rezultă din figura alăturată (fig.49):
β⋅H

H
I h
a

h0
D

Fig.49.Ilustrarea corelaţiei dintre curba de depresiune, elementele de aşezare ale drenurilor şi

adâncimea apei în drenuri

H = β ⋅ H + z + h + a + h0 = β ⋅ H + z + 0,5 ⋅ D ⋅ I0 + a + h0
în care: H este adâncimea de execuţie a drenurilor, în m;
β - coeficientul de tasare a pământului;
z - adâncimea minimă de drenaj, în m;
h - supraînălţarea apei în teren faţă de capetele curbei, în m;

162
 a - înălţimea de pătrundere a apei în drenuri, egală cu pierderea de sarcină datorită
faptului că apa circulă, în m;
h0 - adâncimea apei în dren la un moment dat, care într-o poziţie medie a curbei este
egală cu H/10;
D - distanţa între două drenuri alăturate, în m;
I0 - tangenta unghiului de înclinare a curbei de depresiune faţă de orizontală (panta
piezometrică).
Formula anterioară poate îmbrăca şi următoarea formă mai explicită:
z + 0,5 ⋅ D ⋅ I 0 + a + h0
H=
1− β

Pentru aplicarea acestei formule pot fi luate în considerare valorile coeficientului de tasare şi
ale pantei piezometrice date în tabelul alăturat (tab. nr.17).
Viteza de circulaţie a apei în sol şi în drenuri depinde de natura acestora. În legătură cu
aceasta, se deosebesc trei cazuri şi anume:
- cazul terenurilor formate din material fin şi omogen;
- cazul terenurilor formate din materiale grosiere şi neomogene şi al drenurilor filtrante;
- cazul drenurilor deschise şi al celor tubulare.
Valorile coeficientului de tasare şi al pantei piezometrice Tabelul nr.17
Nr. Natura solului Coeficientul de tasare Panta piezometrică
crt. (β ) (I0)
1 Soluri nisipoase şi uşoare 0,05 0,01 - 0,025
2 Soluri mijlocii 0,05 - 0,10 0,025 - 0,05
3 Soluri grele 0,10 - 0,15 0,05 - 0,10
4 Soluri foarte grele şi compacte 0,10 0,10 - 0,20
5 Soluri turboase 0,20 - 0,25 0,05 - 0,10

În primul caz, scurgerea este laminară, iar viteza de scurgere, v, în m/zi se calculează cu
relaţia lui Darçy:
v=K⋅I
în care: K este coeficientul de filtraţie, în m/zi;
I - panta piezometrică.
În cazul al doilea, scurgerea este cvasilaminară, iar viteza de scurgere se calculează cu
relaţia Chézy-Krasnopolski:
v = K ⋅ I0,5
În sfârşit, în cazul al treilea, scurgerea este turbulentă iar viteza acesteia poate fi determinată
cu cunoscuta relaţie a lui Chézy.

163
 Referitor la problemele de bază ridicate de drenarea terenurilor, menţionăm că, acestea sunt
analoage cu cele ridicate de eliminarea apelor de băltire şi ele vor fi prezentate în continuare.

10.3.2. Amplasarea şi racordarea drenurilor

Pentru buna funcţionare a reţelei de drenaj este necesar ca elementele componente ale
acesteia să fie amplasate şi racordate cu grijă.
Referitor la amplasarea drenurilor, menţionăm că, drenurile active de regularizare-
absorbţie se dispun pe teren sub formă de şiruri mai mult sau mai puţin paralele şi echidistante,
orientate pe cât posibil în lungul curbelor de nivel. Acestea au, de regulă, o adâncime cuprinsă între
1 şi 2 m, o lungime de cel mult 500 m în cazul drenurilor deschise şi de maximum 200 m în cazul
drenurilor închise, iar panta lor minimă este de 0,05% la drenurile deschise, de 0,1% la cele
tubulare şi de 0,2% la cele filtrante. La rândul lor, drenurile de colectare evacuare se amplasează în
funcţie de topografia terenului şi de parcelarul U.P., urmărind pe cât este posibil traseele
depresionare din lungul pantei; acestea au o adâncime ceva mai mare decât drenurile active,
lungimea lor maximă este de cel mult 800 m, dacă sunt închise, dar poate depăşi 1 km, dacă sunt
deschise, iar panta lor minimă este identică cu cea a drenurilor de regularizare.
Problema principală legată de amplasarea drenurilor este stabilirea distanţei dintre drenurile
active. În principiu această distanţă trebuie stabilită în aşa fel încât să se realizeze o anumită
adâncime de drenaj "z".
Din relaţia anterioară, referitoare la adâncimea de execuţie a drenurilor, rezultă că z = f
(H,D), care arată că o anumită adâncime de drenaj poate fi realizată cu mai multe perechi de valori
H şi D, respectiv cu drenuri adânci şi depărtate, sau drenuri mai puţin adânci, dar mai apropiate
(fig.50). Problema nefiind determinată, pentru determinarea ei se impune H în limitele 1-2 m, iar D
se determină într-un mod oarecare.
Determinarea distanţei dintre
z
H2 drenurile active se poate face după
H1
D2 trei metode şi anume:
- metoda silvotehnică bazată
pe observaţii de teren;
D1
- metoda experimentală;
Fig.50.Dependenţa adâncimii de drenaj de distanţa dintre - metoda bazată pe relaţii de
drenuri şi adâncimea acestora
calcul.
Metoda silvotehnică denumită şi metoda Pisarikov este o metodă directă de determinare a
distanţei dintre drenuri pe baza unor observaţii efectuate pe terenurile cu exces de apă freatică.

164
 Aceasta constă în observaţii şi măsurători asupra
modului în care se dezvoltă arborii pe malurile unui
pârâu, ale unui canal oarecare sau ale unui loc
d depresionar cu rol drenant. Pe baza observaţiilor
efectuate, se stabileşte distanţa "d" de la care arborii
Fig.51.Ilustrarea modului de determinare
arată semne evidente de debilitare (fig.51).
a distanţei dintre drenuri prin metoda
silvotehnică Evident, dublarea distanţei stabilite prin
măsurători conduce la stabilirea distanţei dintre drenuri, D, în metri, conform relaţiei:
D = 2 ⋅ d.
Metoda prezentată este simplă şi expeditivă şi ea poate fi folosită cu succes, atât în
cercetare, cât şi în proiectare.
Metoda experimentală denumită şi metoda Hérvé-Magnon este o metodă de lucru folosită
cu precădere în activitatea de cercetare desfăşurată pe terenurile cu exces de apă, respectiv pe
mlaştini şi terenuri mlăştinoase freatic hidromorfe. Aceasta constă în săparea unei tranşei cu
adâncimea de 1-2 m care se racordează la un receptor natural, iar pe flancurile acesteia a unor puţuri
de observaţie, amplasate alternativ la diverse distanţe cuprinse între 5 şi 30 m (fig.52).
Urmărind nivelul apei în puţuri, se
poate stabili, relativ uşor, distanţa
maximă la care se realizează adâncimea
necesară de drenaj. Evident, ca şi în
cazul primei metode, dublarea distanţei
stabilite conduce la distanţa căutată.
Metoda bazată pe relaţii de calcul este metoda de
Fig.52.Determinarea distanţei lucru folosită uzual în activitatea de proiectare a lucrărilor de
dintre drenuri în mod experimental
drenaj. Aceasta foloseşte relaţii de calcul cu caracter raţional
sau empiric stabilite de-a lungul timpului.
Dintre relaţiile raţionale cea mai simplă este relaţia dedusă din formula corelativă, care
leagă caracteristicile curbei de depresiune cu elementele de aşezare ale drenurilor. Din formula
respectivă, prezentată anterior, considerând grosimea lamei de apă în drenuri practic neglijabilă
(h0=0), rezultă următoarea relaţie de calcul pentru distanţa "D" dintre drenuri:
H (1 − β ) − z
D=
0,5 ⋅ I 0

în care toţi termenii au semnificaţia cunoscută.

Formula în cauză poate fi aplicată fără nici un fel de dificultate şi ea dă rezultate rezonabile.
Ca urmare, se recomandă pentru activitatea de proiectare.
165
 Dintre formulele empirice, pentru determinarea cu aproximaţie a distanţei dintre drenuri,
menţionăm următoarea relaţie, cunoscută, de regulă, sub denumirea de relaţie a amelioratorilor
francezi:
D=α⋅H
în care H este adâncimea drenurilor, în metri iar α - un coeficient multiplicator, dependent
de natura solurilor, egal cu 40-60 pe solurile uşoare, 20-30 pe solurile mijlocii (lutoase) şi 10-15 pe
solurile grele textural.
În general, distanţa dintre drenurile active de regularizare-absorbţie se înscrie între 20 şi 80
m, în funcţie de textura solurilor şi de adâncimea adoptată. Valoarea medie orientativă a acestei
distanţe este egală cu 50 m.
Referitor la racordarea drenurilor, menţionăm că, aceasta trebuie realizată, ca şi în cazul
eliminării apelor de băltire, atât în plan vertical cât şi în plan orizontal.
Racordarea verticală a drenurilor depinde de natura acestora. Astfel, drenurile deschise şi
cele filtrante se conjugă printr-o adâncire a elementelor din amonte spre aval, iar drenurile tubulare
se conjugă vertical prin orificii suprapuse sau cu ajutorul unor tuburi de racord.
Racordarea orizontală a drenurilor, indiferent de natura acestora se face sub un unghi α,
egal cu 45-90°, în funcţie de debitul drenului afluent, ca şi în cazul eliminării apelor de băltire.

10.3.3. Determinarea debitului de drenaj

Debitul de drenaj are aceeaşi semnificaţie şi prezintă aceeaşi importanţă ca şi debitul de

evacuare a apelor de băltire, cu deosebirea că se referă la excesul freatic. Acest debit se notează cu
Qd, se exprimă de regulă în m3/s şi se calculează cu relaţia:
S⋅ qd
Qd =
1000
în care: S este suprafaţa desecabilă aferentă unei secţiuni de dren, în ha;
qd - modulul de drenaj, specific suprafeţei desecabile în cauză, în l/s⋅ha;
1000 - factor de trecere de la l/s la m3/s.
Ca urmare, rezultă că, şi în acest caz, problema determinării debitului de drenaj se reduce de
fapt la determinarea modulului de drenaj.
Pentru determinarea modulului de drenaj au fost stabilite de-a lungul timpului mai multe
formule de calcul, cele mai simple şi mai uşor de aplicat fiind două şi anume:
- formula bazată pe volumul cedabil de apă din sol;
- formula bazată pe excesul de apă produs de precipitaţiile infiltrate în sol.

166
 Prima formulă este de interes general şi ea poate fi utilizată în toate cazurile, indiferent de
sursa de apă care conduce la înmlăştinare. Această formulă are în vedere faptul că volumul cedabil
de apă este dat de diferenţă dintre volumul de apă existent în sol, acesta fiind umectat la capacitatea
de saturaţie şi volumul de apă reţinut de către sol, până la un nivel de umiditate egal cu capacitatea
în câmp. Ca urmare, luând în considerare suprafaţa de un hectar rezultă:
Cs C
Wced = 10000 ⋅ z1 ⋅ da - 10000 ⋅ z1 ⋅ da =⋅100 ⋅ z1 ⋅ da ⋅ Δ
100 100
în care: Wced este volumul cedabil de apă în l/ha;
H (1 − β ) + z
z1 - grosimea medie a stratului de sol drenat, în m - z1 = ;
2
da - densitatea aparentă a solului, în kg/m3;
Δ - coeficientul de cedare a apei, dat de diferenţa între capacitatea de saturaţie (Cs) şi
capacitatea în câmp (C), în procente de masă.
Raportând volumul cedabil de apă dat de relaţia anterioară la durata de evacuare, în secunde,
rezultă următoarea relaţie de calcul pentru modulul de drenaj, qd, în l/s⋅ha:
100 ⋅ z1 ⋅ d a ⋅ Δ z1 ⋅ d a ⋅ Δ
qd = =
T ⋅ 86400 T ⋅ 864
în care T este durata de evacuare în zile.
In forma ei finală, relaţia anterioară poate fi utilizată cu succes, adoptând pentru coeficientul
de cedare a apei valorile din tabelul alăturat (tab. nr.18). Această relaţie se foloseşte cu precădere pe
terenurile cu exces freatic rezultat din topirea zăpezilor, precum şi pe terenurile de luncă cu aflux
lateral exterior sau freatic.
Valorile coeficientului de cedare a apei în raport cu natura solului Tabelul nr.18
Nr. Natura solului Coeficientul de cedare a apei
crt. - Procente de masă -
1 Sol nisipos 20 -25
2 Sol uşor textural 15 - 20
3 Sol mijlociu 10 - 15
4 Sol greu 5 - 10
5 Sol turbos 15 - 50

• Cea dea doua formulă are în vedere terenurile care se înmlăştinează în urma ploilor bogate
de vară, volumul excesului de apă, deci cantitatea de apă care trebuie îndepărtată, calculându-se ca
diferenţă între volumul de apă absorbită şi volumul de apă reţinută de sol
Volumul absorbit, Wa - în l/ha,la o ploaie de cuantum h, în milimetri, şi un coeficient de

absorbţie ka , egal cu 0,8 - 0.9, este dat de relaţia:

Wa = 10000⋅h⋅ka;

167
 Volumul reţinut, Wr, în l/ha,de masa de sol drenată în kg/ha la o provizie de apă existentă în
sol, p, în procente de masă, poate fi determinat cu relaţia:
( C − p)
Wr = 10000⋅z1⋅da⋅ = 100⋅ z1⋅da⋅( C-p)
100
Ca urmare volumul de apă în exces, Wex, în l/ha este dat cu relaţia:
Wex = 10000⋅h⋅ka-100⋅ z1⋅da⋅( C-p) = 100⋅h⋅ka ⋅α;
z ⋅ d ⋅ ( C − p)
în care α = 100 - 1 a
h ⋅ ka

Raportînd excesul de apă la durata de evacuare, se obţine următoatea formulă de calcul

pentru modulul de drenaj, qd, în l/s⋅ha:
100 ⋅ h ⋅ k a ⋅ α h ⋅ ka ⋅α
qd = =
T ⋅ 86400 T ⋅ 864
în care T este durata de evacuare a apei în zile.
În mod obişnuit, modulul de drenaj are valori care se înscriu între 0,5 şi 1,0 l/s⋅ha Uneori
însă, în special în cazul terenurilor cu un bogat aflux freatic lateral, modulul în cauză poate atinge şi
chiar depăşi 2 l/s⋅ha.

10.3.4. Dimensionarea drenurilor

A dimensiona un dren înseamnă a-i determina secţiunea transversală, capabilă să conducă,

la o pantă dată, debitul de calcul în limitele unor viteze admisibile. În raport cu natura drenurilor, în
dimensionarea acestora se disting trei cazuri şi anume: cazul drenurilor deschise, cazul drenurilor
tubulare şi cazul drenurilor filtrante.
Drenurile deschise se dimensionează ca şi canalele folosite pentru eliminarea apelor de
băltire. Prin urmare, dimensionarea se poate face analitic, grafic sau grafo-analitic, respectând
condiţia de debit, de pantă şi de viteză. Ecuaţia de bază de la care se porneşte este ecuaţia de
egalitate dintre debitul de drenaj şi debitul de apă care se scurge prin dren şi anume:
qd ⋅S
= A ⋅ C ⋅ R ⋅ Id
1000
în care Id este panta drenului respectiv, iar restul parametrilor au semnificaţia cunoscută.
Drenurile tubulare sau drenurile închise cu secţiune liberă se dimensionează în funcţie de
debitul de calcul (Qd) şi de panta terenului (It), având grijă ca viteza apei să fie cuprinsă între

limitele admisibile (vmin şi vmax), iar secţiunea tubului să fie cât mai mică.
Viteza de scurgere a apei în dren depinde de panta acestuia, de forma şi mărimea secţiunii şi
de gradul de umplere şi ea trebuie să se încadreze între astfel de limite, încât apa să nu distrugă

168
drenul dar nici să-l colmateze şi deci să-l scoată din funcţiune. Vitezele admisibile, vmin şi vmax,
depind de textura solurilor şi valorile lor se dau în tabelul alăturat (tab.nr.19).
Valorile vitezelor admisibile în drenurile tubulare (după S. Boeru) Tabelul nr.19
Nr. Natura solurilor Valorile admisibile ale vitezei de
crt. scurgere în drenurile tubulare (m/s)
1 Soluri nisipoase şi uşoare 0,40 - 0,80
2 Soluri mijlocii 0,20 - 1,20
3 Soluri grele textural 0,15 - 1,50

Ecuaţia de dimensionare de la care se porneşte este aceeaşi ecuaţie a debitului, care dată
fiind secţiunea circulară, îmbracă următoarea formă particulară:

S⋅ qd π ⋅ d2 d
= ⋅C⋅ ⋅I
1000 4 4 d
1 ⎛ d⎞ y
în care d este diametrul tubului, în metri, iar C este coeficientul de viteză egal cu ⋅⎜ ⎟ .
n ⎝ 4⎠
Coeficientul de viteză se poate determina cu una dintre următoarele relaţii:
0,13
C = 75,9 d pentru n = 0,011;
0,15
C = 62,5 d pentru n = 0,013;
0,17
C = 52,7 d pentru n = 0,015;
Menţionăm totuşi că, deoarece apele depun pe pereţii conductelor un strat de crustă,
rugozitatea creşte şi în cazul celor mai netede tuburi. Ca urmare, este indicat să se ia în considerare
un coeficient de rugozitate n = 0,015 şi deci un coeficient de viteză calculat cu ultima relaţie de mai
sus.
Pornind de la ecuaţia de dimensionare dată anterior, dimensionarea drenurilor tubulare se
poate face în trei moduri şi anume pe cale analitică, pe cale grafică şi cu ajutorul unor tabele de
dimensionare. Metoda analitică este o metodă de lucru prin încercări repetate, metoda a doua face
apel la nomograme elaborate tot pe baza unor calcule analitice anterioare, iar metoda a treia face uz
de valori calculate, înscrise în tabele, care dau debitul (l/s) şi viteza de scurgere (m/s), în raport cu
panta (%) şi diametrul drenurilor (cm). Ca urmare, rezultă că metoda de cel mai mare interes
didactic este prima, care stă şi la baza celorlalte două metode menţionate.
Dimensionarea analitică a drenurilor tubulare se face ca şi în cazul drenurilor deschise
după două procedee şi anume:
-procedeul verificării pantei;
-procedeul verificării vitezei.

169
 Procedeul verificării pantei este procedeul analitic în care se impune viteza de scurgere a
apei în dren şi se verifică panta drenului în raport cu panta terenului. Filiera de lucru este
următoarea:
- se alege o viteză v1, cuprinsă în limitele vitezelor admisibile (preferabil v1= vmax);

- se împarte debitul de drenaj (Qd) la viteza aleasă (v1) şi se obţine secţiunea tubului (A1)

din care se scoate diametrul căutat d1;

- în funcţie de d1 se calculează coeficientul de viteză C1, ştiind că C1= f(d1);

- cu ajutorul lui C1 se determină panta drenului I d 1 , corespunzătoare vitezei v1, folosind

4 ⋅ v12
relaţia: I d1 =
C12 ⋅ d 1

- se compară I d 1 cu panta terenului It şi se concluzionează, respectiv calculul se acceptă sau

se reia cu o altă viteză v2 mai mică decât v1.

Desigur, aşa cum deja se ştie, în cazul în care panta drenului este mai mică decât panta
terenului, se recurge la trepte subterane de racord.
Din formula anterioară a pantei drenului, rezultă legătura strânsă dintre această pantă şi
viteză respectiv diametru. Ca urmare, pentru un dren cu un anumit diametru, se pot stabili pantele
limită I d min şi I d max , folosind următoarele relaţii:

4 ⋅ v 2min 4 ⋅ v 2max
I d min = şi I d max = .
C2 ⋅ d C2 ⋅ d
Procedeul verificării vitezei este procedeul analitic de dimensionare în care se impune panta
drenului în raport cu panta terenului şi se verifică viteza de scurgere, în raport cu vitezele
admisibile. Pentru aplicarea acestui procedeu, se porneşte de la o formulă simplificată a debitului,
dedusă prin înlocuirea coeficientului de viteză cu expresia lui. În acest sens, pentru un coeficient de
rugozitate n=0,015, formula simplificată îmbracă următoarea formă:
0,5
Q d = 20,7 ⋅ d 2,67 ⋅ I d

Pornind de la relaţia anterioară, filiera de lucru este următoarea:

- se impune o pantă I d 1 mai mică sau egală cu panta terenului (preferabil egală);

- în funcţie de panta aleasă, se determină diametrul corespunzător d1 cu formula:

0,375
⎛ ⎞
⎜ Qd ⎟
d1 = ⎜ 0,5 ⎟
;
⎝ 20,7 ⋅ I d 1 ⎠

- cu ajutorul lui d1, se calculează C1 şi apoi v1, folosind relaţiile:

170
 0,67
C1 = 52,7 ⋅ d 1
0,67
v1 = 26,35 ⋅ d 1 ⋅ I d01,5 ;

- se compară v1 cu vitezele admisibile şi se concluzionează, adică se acceptă calculul sau

acesta se reia cu o altă pantă mai mică decât precedenta.
Evident, şi în acest caz, dacă panta impusă şi acceptată este mai mică decât panta terenului,
se recurge la trepte subterane de cădere.
Drenurile filtrante reprezintă, aşa cum s-a arătat, canale subterane închise, având secţiunea
umplută parţial cu material filtrant. De regulă, aceste drenuri nu se dimensionează, ci se adoptă
constructiv, având grijă ca secţiunea activă, determinată de grosimea stratului filtrant, să fie
corespunzătoare, iar grosimea stratului de pământ acoperitor să fie de cel puţin 0,30 m.
În general se execută două tipuri de drenuri, în funcţie de poziţia pânzei freatice şi anume:
- tipul I cu adâncimea de până la 1,50 m şi grosimea stratului filtrant de 0,30 - 1,00 m;
- tipul II cu adâncimea de până la 2-3 m şi cu grosimea stratului filtrant de peste 1,00 m;
Pentru a stabili dacă secţiunea filtrantă (activă) este corespunzătoare se procedează la
verificarea acesteia, punând condiţia de debit. Relaţia de verificare este următoarea:
Af ⋅ v ≥ Qd.
2
în care Af este secţiunea activă, în m , iar v viteza cu care circulă apa prin materialul filtrant, în m/s.
Secţiunea activă depinde de caracteristicile geometrice ale tranşeii şi de adâncimea activă hf

şi poate fi stabilită cu relaţia: Af = hf ⋅ b + h 2f m

în care b este lăţimea la bază a drenului, iar m coeficientul de taluz, care dacă nu este impus şi ca
B− b
urmare cunoscut, se calculează astfel: m=
2⋅h
unde h este adâncimea drenului, iar B lăţimea la gură a acestuia.
Viteza cu care se scurge apa în dren depinde de natura materialului filtrant şi de panta
drenului, care se ia egală cu panta terenului Id = It = tgα. Formula empirică de calcul a acestei viteze
0,5
este: v = 0,35 ⋅ I d

În cazul în care se recurge la dimensionarea drenurilor filtrante, atunci pentru determinarea

grosimii stratului filtrant, care se aşterne pe fundul tranşeilor, se procedează după cum urmează: se
face raportul dintre debitul de calcul şi viteza de scurgere determinată ca mai sus şi se obţine

secţiunea activă necesară Af, egală cu hf ⋅ b + h 2f ⋅ m, ajungându-se la următoarea ecuaţie de

dimensionare: m ⋅ h 2f + b ⋅ hf - Af = 0

Rezolvând ecuaţia anterioară, prima rădăcină reprezintă tocmai adâncimea activă căutată.

171
 10.3.5. Lucrări şi instalaţii anexe pe reţeaua de drenuri şi execuţia sistemelor de drenaj

Pentru buna funcţionare a sistemelor de drenaj, pe reţeaua de drenuri se execută o serie de

lucrări şi instalaţii cu caracter auxiliar. Astfel, pe reţeaua de drenuri deschise se execută aceleaşi
lucrări şi instalaţii anexe ca şi pe reţeaua pentru eliminarea apelor de băltire şi anume consolidări,
trepte, podeţe şi stăvilare, iar de-a lungul drenurilor închise se realizează căderi, puţuri de control
şi cămine de reglare a scurgerii.
Căderile sunt trepte subterane şi ele sunt
impuse de racordarea drenurilor de diverse ordine,
de realizarea unei anumite pante sau viteze şi de
adâncirea drenurilor la denivelări. În cazul
drenurilor tubulare, aceste trepte constau din tuburi
verticale de racord de mărime corespunzătoare,
care asigură trecerea apei de la o cotă superioară la
Fig.53.Racordarea verticală a drenurilor
o cotă inferioară (fig. 53).
tubulare
Puţurile de control sunt construcţii speciale, executate din beton sau din zidărie de piatră şi
ele au menirea să permită observaţii asupra modului de funcţionare a drenurilor şi să asigure
decantarea aluviunilor transportate de ape. Acestea au, de regulă, secţiune circulară cu diametrul de
circa 1 m, sunt prevăzute cu capac şi scară de acces şi se dispun la confluenţe (racorduri), înlocuind
treptele, la schimbările de pantă şi pe traseul drenurilor de colectare-evacuare (fig.54).
In sfârşit, căminele de reglare a
scurgerii apelor pe reţeaua de drenuri
constituie corespondentul stăvilarelor de pe
canalele deschise. Acestea reprezintă, de
fapt, tot nişte puţuri de control prevăzute cu
pereţi despărţitori, care permit reglarea
scurgerii, asigurând libera circulaţie a apei
Fig.54.Puţ de control pe reţeaua de drenuri sau bararea acesteia.
Execuţia sistemelor de drenaj comportă practic aceeaşi suită de operaţii ca şi execuţia
sistemelor de desecare pentru eliminarea apelor de băltire, tehnologia respectivă cuprinzând
materializarea lucrărilor, curăţirea-nivelarea, executarea gurii de descărcare, executarea canalelor,
executarea lucrărilor şi instalaţiilor anexe şi retuşare-finisare. Evident, în cazul drenurilor tubulare
şi filtrante, executarea săpăturilor pentru aceste lucrări, se completează cu introducerea (pozarea)
tuburilor şi a materialului filtrant, iar apoi cu acoperirea acestora.
172
 Săpăturile se execută manual sau mecanizat, din aval spre amonte, iar introducerea tuburilor
şi a materialului filtrant se realizează, în mod obligatoriu, din amonte spre aval, capătul primului tub
astupându-se atent cu un dop de beton. O atenţie cu totul specială reclamă execuţia drenurilor
închise, deoarece eventualele greşeli nu pot fi remediate decât cu mare greutate.

Cap. 11. Protejarea culturilor forestiere instalate pe terenuri degradate

Lucrările de ameliorare a terenurilor degradate executate în perimetrele de ameliorare, în

special lucrările de împădurire, trebuie protejate cu grijă pentru a le feri de stricăciunile produse de
oameni şi animale (vite şi vânat). În acest sens, pe lângă măsurile restrictive privind circulaţia,
păşunatul ş.a. şi pe lângă paza organizată, efectuată de pădurarul cantonal, se procedează la
împrejmuirea parţială sau integrală a suprafeţelor în curs de restaurare.
Împrejmuirea poate fi realizată cu gard de prăjini, gard din sârmă ghimpată, sau gard din
plasă de sârmă. Cea mai uzuală împrejmuire folosită în sectorul forestier este împrejmuirea cu gard
de sârmă ghimpată, formată din 5 rânduri de sârmă, prinsă pe bulumaci cu ajutorul unor cuie
speciale (cuie scoabă) (fig.55).
250 cm 250 cm
10 cm

40 cm

30 cm

30 cm
20 cm
20 cm

70 cm

Fig.55. Gard de împrejmuire a perimetrelor de ameliorare

Bulumacii au lungimea de 2,20 m şi diametrul de 12 -15 cm şi ei se bat în sol 70 cm, la 2,50
m unul de altul. La fiecare al zecelea bulumac şi la colţuri se pun câte două contrafişe întăritoare,
iar pentru a nu putrezi, porţiunea care intră în pământ a bulumacilor şi contrafişelor se carbonizează
prin ardere şi se tratează cu bitum.
De regulă, împrejmuirea cu gard de sârmă realizată ca mai sus se dublează în interior cu un
gard viu format din 2-4 rânduri de puieţi. În mod obişnuit, pentru execuţia gardului viu se folosesc

173
specii ghimpoase, arbustive sau arborescente care se pretează la tuns cum sunt măceşul, păducelul,
sălcioara, glădiţa ş.a.
În perimetrele de ameliorare în care vânatul produce pagube iarna, prin roaderea mugurelui
terminal la puieţii de răşinoase, protejarea culturilor se realizează prin acoperirea vârfului puieţilor
cu pungi de nylon, sau prin tratarea acestora cu substanţe repelente urât mirositoare.

Cap. 12. Tehnologia ameliorării silvice a terenurilor degradate

12.1. Definiţia şi conţinutul noţiunii de tehnologie de ameliorare a terenurilor

degradate

Definită în termeni generali, tehnologia ameliorării terenurilor degradate reprezintă modul

concret în care se realizează această acţiune pentru atingerea celor trei obiective generale şi anume
stoparea proceselor de degradare, ameliorarea globală a terenurilor şi punerea în valoare a acestora.
Aceasta cuprinde o succesiune de operaţii, care se realizează într-o ordine determinată şi
prestabilită, denumite verigi tehnologice.
Verigile tehnologice în înlănţuirea lor stabilită anticipat constituie conţinutul noţiunii de
tehnologie.
În mod schematic, tehnologia de ameliorare a terenurilor degradate începe cu amenajarea
terenurilor, prin care terenurile respective sunt pregătite corespunzător în vederea împăduririi, se
continuă cu lucrările de pregătire şi de ameliorare a solului şi se încheie cu instalarea culturilor şi
cu lucrările de protejare a perimetrului de ameliorare.
Evident, există tehnologii uzuale de lucru, care se perfecţionează continuu în activitatea
practică de ameliorare. Există, de asemenea, o serie de reţete teoretice, stabilite prin instrucţiuni sau
date în manuale şi tratate de specialitate, care pot fi folosite în activitatea de ameliorare. Remarcăm
totuşi că, asemenea tehnologii uzuale şi/sau reţete teoretice nu se potrivesc întotdeauna pentru
rezolvarea unora din numeroasele şi variatele situaţii întâlnite în natură. Mai mult decât atât, aceste
tehnologii şi reţete pot încorseta şi limita gândirea proprie şi punctele de vedere ale amelioratorilor
proiectanţi, obligându-i la stabilirea unor modalităţi de lucru neconforme cu concepţia lor proprie.
Ca urmare, în lucrarea de faţă, în locul unor reţete de lucru stabilite pe tipuri sau grupuri de
tipuri staţionale, s-a preferat să se prezinte verigile tehnologice referitoare la amenajarea terenurilor,
la prelucrarea şi ameliorarea solurilor existente, la instalarea culturilor forestiere şi la protejarea
perimetrelor de ameliorare în curs de restaurare. În situaţia unei gândiri libere, descătuşată de rutină
şi de reţete teoretice stabilite de alţii, alegerea celor mai potrivite verigi şi asamblarea lor va
conduce, în mod cert, la stabilirea celor mai raţionale tehnologii de ameliorare pentru toate cazurile
concrete ce se cer rezolvate.

174
 12.2. Verigi tehnologice de ameliorare silvică a terenurilor degradate

12.2.1. Verigi tehnologice de amenajare a terenurilor degradate

Amenajarea sau pregătirea terenurilor degradate în vederea împăduririi poate fi realizată

prin următoarele verigi cu caracter tehnologic şi anume:
1. Curăţirea terenurilor de pietre, vegetaţie, turbă ş.a.;
2. Nivelarea terenurilor fragmentate, vălurate etc.;
3. Consolidarea terenurilor (versanţi, râpi, taluzuri, dune, halde ş.a.) prin înierbare cu specii
adecvate;
4. Consolidarea terenurilor moderat erozibile (versanţi denudaţi, râpi etc.) cu terase simple şi
armate;
5. Consolidarea terenurilor puternic erozibile cu terase sprijinite de gărduleţe sau banchete
de piatră;
6. Consolidarea terenurilor foarte puternic erozibile prin armare cu gărduleţe intersectate;
7. Consolidarea patului de ravene prin garnisaje şi alte lucrări specifice (cleionaje s.a.);
8. Consolidarea râpilor şi taluzelor prin taluzare artificială;
9. Consolidarea indirectă a râpilor şi taluzelor prin reţinerea sau abaterea apelor scurse din
amonte;
10. Stabilizarea terenurilor fugitive prin refacerea sau consolidarea sprijinului lateral;
11. Fixarea nisipurilor mobile prin obstacole mecanice, mulcire sau administrare de lianţi;
12. Drenarea locală şi aerisirea solurilor prin bilonare, movilire sau vălurare.
13. Desecarea integrală prin canale deschise;
14. Desecarea integrală prin drenuri tubulare sau filtrante.

12.2.2. Verigi tehnologice de prelucrare a solului din terenurile degradate

Prelucrarea sau pregătirea solurilor din terenurile degradate în vederea împăduririi se poate
realiza în următoarele moduri:
1. Executarea de vetre de 40 x 60 - 80 x 100 cm mobilizate sau desfundate la 1-2 cazmale;
2. Executarea de vetre-farfurii de 80 x 100 x 30 (40) cm sau mai mari, pardosite cu ramuri,
muşchi ş.a. şi umplute cu material terigen de împrumut:
3. Executarea de tăblii de 2 x 1, 2 x 2 sau 2 x 3 m dispuse la 4 x 4 m şi mobilizate cu sapa
sau desfundate cu cazmaua;
4. Realizarea de benzi alternative cu lăţimea de 1-3 m, în funcţie de pantă, despărţite prin
fâşii neprelucrate de 1-2 m lăţime, executate manual, hipo sau mecanizat;

175
 5. Prelucrarea integrală a solului prin discuire, prin arătură normală, prin arătură la cormană
"în spinări" sau prin desfundare şi grăpare.

12.2.3. Verigi tehnologice de ameliorare a solului din terenurile degradate

Îmbunătăţirea condiţiilor de sol de pe terenurile degradate poate fi realizată prin următoarele

verigi tehnologice:
1. Fertilizare prin copertare cu pământ vegetal în strat gros de 20-40;
2. Fertilizare cu pământ vegetal humifer administrat la gropile de plantare în doze de 10 -
30 dm3/groapă;
3. Fertilizare cu îngrăşăminte organice administrate localizat (3-6 kg/groapă) sau integral
(15-30 t/ha);
4. Fertilizare cu îngrăşăminte chimice (N,P,K) administrate localizat pe benzi, tăblii, vetre
ori în gropile de plantare sau integral, în doze calculate în funcţie de masa de sol şi de carenţele
constatate;
5. Fertilizare cu îngrăşăminte verzi, realizând culturi provizorii de specii leguminoase
(lupin, sulfină etc.);
6. Administrare de amendamente calcice localizat sau integral în doze calculate în funcţie
de masa de sol, de aciditatea hidrolitică a solului şi de capacitatea de neutralizare a amendamentului
folosit;
7. Amendare cu gips sau fosfogips administrate localizat sau integral în doze calculate în
funcţie de masa de sol, de cantitatea de sodiu adsorbit în complexul coloidal şi de capacitatea de
neutralizare a amendamentului utilizat;
8. Îndepărtarea substanţelor nocive din sol prin răzuire şi măturare, decopertarea orizontului
superior sau prin spălare;
9. Îmbunătăţirea texturii (alcătuirii granulometrice) prin adaos de material terigen
corespunzător (nisip sau argilă) în doze calculate, astfel încât să se realizeze un procent de argilă de
12-45%;
10. Udarea periodică a culturilor instalate, în primii 2-3 ani de la instalare, practicând 3-5
2
udări pe an (în lunile de vară), cu doze de 25 - 50 l/m .

12.2.4. Verigi tehnologice de instalare a culturilor forestiere pe terenurile degradate

Culturile forestiere masive sau sub formă de benzi având caracter de culturi pure sau de
amestec şi realizate cu specii de arbori şi/sau de arbuşti pot fi instalate în următoarele moduri:

176
 1. Plantare în gropi obişnuite de 30 x 30 x 30 cm, în condiţii de sol pregătit şi de teren
amenajat în terase, movile, biloane, valuri sau cavităţi;
2. Plantare în gropi de 40 x 40 x 30 cm, adâncite sub formă de farfurie sau prevăzute cu
diguleţ în avale (pe versanţi), în condiţii de sol nepregătit şi de teren neamenajat în prealabil;
3. Plantare în gropi mari de 50x50x40 cm sau de 60x60x50 cm, în condiţii de sol nisipos
necavitat sau de sol alcalic, când se folosesc puieţi de talie mare sau cu balot;
4. Plantare în gropi obişnuite dispuse în cavităţi antideflaţie largi de 50-75 cm.
5. Plantare în gropi obişnuite cu puieţi crescuţi sau introduşi în recipiente (pungi de
polietilenă etc.);
6. Plantare în gropi adânci executate de burghie mecanice;
7. Plantare în despicătură pe râpi şi taluze naturale sau artificiale;
8. Plantare "în cordon" pe versanţi abrupţi, râpi şi taluze diverse;
9. Plantare în buchete de 2-5 puieţi pe vetre adâncite pardosite sau în tăblii;
10.Butăşiri cu butaşi obişnuiţi sau cu sade introduse în găuri făcute cu plantatorul, ranga
ş.a.;
11.Însămânţare în cuiburi simple, cuiburi grupate sau rigole, prin împrăştiere pe vetre, tăblii
şi benzi, sau prin "plantare" de ramuri de anin şi mesteacăn cu "conuleţe" seminifere.

12.2.5. Verigi tehnologice de protejare a lucrărilor executate în perimetre

Lucrările executate în perimetrele de ameliorare se protejează împotriva oamenilor şi

animalelor prin pază permanentă şi prin următoarele verigi tehnologice cu caracter specific:
1. Împrejmuirea perimetrelor de ameliorare cu gard de prăjini;
2. Împrejmuirea perimetrelor de ameliorare cu gard de sârmă ghimpată, dublat de un gard
viu perimetral din specii ghimpoase ş.a.;
3. Împrejmuirea perimetrelor de ameliorare cu gard din plasă de sârmă;
4. Protejarea vârfului puieţilor în sezonul rece, cu pungi de nylon, pentru a-l ocroti
împotriva vânatului;
5. Tratarea puieţilor cu substanţe repelente din familia mercaptanilor sau alte produse cu
gust şi/sau miros repulsiv.

177