Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi

Facultatea de Geografie și Geologie

Departamentul de Geografie

Procese geomorfologice actuale şi rolul lor în modelarea

reliefului României
 Iași,2018

Contents
1.Procesele geomorfologice ......................................................................................................................... 3
2. Eroziunea de suprafaţă ............................................................................................................................. 4
2.1. Pluviodenudarea ................................................................................................................................ 4
2.2. Procesele fluviatile ............................................................................................................................. 5
2.2. Procesele marine ............................................................................................................................... 6
2.4. Procesele eoliene .............................................................................................................................. 7
3. Eroziunea in adâncime .............................................................................................................................. 8
3.1. Rigolele............................................................................................................................................... 8
3.2. Ravenele ............................................................................................................................................ 8
3.3. Ogaşele .............................................................................................................................................. 9
3.4. Tasarea si sufoziunea ........................................................................................................................ 9
4.Procese gravitaţionale ............................................................................................................................. 10
4.1. Alunecările de teren......................................................................................................................... 10
4.2. Prăbuşirile ........................................................................................................................................ 11
4.2. Curgerile de noroi ............................................................................................................................ 12
5. Procesele seismice .................................................................................................................................. 12
Bibliografie .................................................................................................................................................. 14

2
1.Procesele geomorfologice

Procesele geomorfologice reprezintă totalitatea proceselor generate de agenţii interni sau

externi şi care conduc la modificarea (modelarea) reliefului terestru.
Procesele geomorfologice pot fi procese fizico-chimice (dezagregare, alterare, dizolvare),
gravitaţionale (prăbuşiri, alunecări, curgeri noroioase, sufoziune şi tasare), pluviodenudare
(eroziune areală, şiroire şi torentialitate), procese pe agenţi (eroziune, transport şi acumulare-
fluviatile, marine, lacustre, nivale, eoliene, antropice), vulcanice şi procese complexe (asocieri
locale, regionale, periodice, pe etaje, întâmplătoare).
De asemenea, există o serie de agenţi geomorfologici care contribuie la realizarea
proceselor menţionate anterior: precipitaţii, ape curgătoare, ape marino-lacustre, zăpadă, gheaţă,
vânt, ape subterane şi omul.
Pentru ca aceste procese să aibă loc se impun nişte condiţii. Ele pot fi grupate în două
categorii: potenţiale şi declanşatoare. Condiţiile potenţiale sunt reprezentate de relief (prin
altitudine, pantă, lungime pantă, adâncimea fragmentării, expoziţie), litologie, formaţiuni
superficiale, structură, climă (tip, etaj), vegetaţie, ape subterane, culturi (tip, structură) şi
drumuri. De cealaltă parte, condiţiile declanşatoare sunt reprezentate de despăduriri, păşunat
intens, ploi, topirea zăpezii, dezgheţ, îngheţ, secete, oscilări freatice, subsapare, cutremure,
explozii, trepidaţii, sau oscilări de procese. Procesele geomorfologice pot suferi variaţii în timp şi
spaţiu, legate de ritm şi intensitate, sau de zonare şi etajare.
Procesele geomorfologice actuale pot fi ordonate şi după etajele morfogenetice (schema
B, pag. 388, Grigore POSEA). Astfel că, o primă clasificare este reprezentată de procesele în
Delta şi de litoral. În cadrul Deltei acestea sunt acumulările fluviatile, marine şi organice,
procese eoliene şi vârtejuri, în timp ce în cadrul litoralului există procese de faleză (abraziune,
prabusiri-alunecari, sedimentare slabă, sufoziune, acumulări în limane, procese antropice) şi de
ţărm jos ( acumulări de plaje, grinduri, abraziune la furtuni, procese antropice). Cea de-a doua
clasificare este reprezentată de procesele pe câmpii (câmpii joase – inundaţii, divagări, acumulări

3
în pânze, antropice şi câmpii inalte- procese de câmp, de albie şi de versant). A treia clasificare
este reprezentată de procese pe podişuri şi dealuri ( de interfluvii, de versant, de albie şi luncă,
carstice, sufoziune şi tasare) . Urmează procesele din Subcarpati ( de interfluvii, de versant, în
alibi şi depresiuni), şi nu în ultimul rând procese în munte (etajul crionival,care poate fi la rândul
său superior şi inferior, etajul de pădure, ce se împarte în sub pădure şi defrişat, şi procese
carstice- care se dezvoltă pe calcare, la care se adăugă procesele intramontane ).

2. Eroziunea de suprafaţă

2.1. Pluviodenudarea

Pluviodenudarea şi eroziunea în suprafaţă atacă în special solurile şi depozitele

superficiale friabile fără pădure. Pluviodenudarea reprezinta actiunea directa pe care o exercita
apa provenita din ploi si topirea zapezii asupra elementelor de la suprafata solurilor sau a rocilor
cu care intra in contact.
În ceea ce priveşte caracteristicile fizice şi de alcătuire ale suprafeţei supuse
pluviodenudării trebuie menţionat faptul că se impun mai multe elemente distinct. Gradul de
înclinare de exemplu, conduce la realizarea diferenţierea modului de acţiune în sensul că pe
suprafeţele orizontale picăturile mari ale averse izbesc şi proiectează la distanţe mici particulele
minerale, în timp ce pe cele slab înclinate se crează pânze de apă. Forma versantului va
determina distribuţia apei, după cum va avea un rol important şi în stabilirea vitezei acesteia.
Lunigmea versanţilor influenţează de asemenea procesul de pluviodenudare, având character
restrictive. (alcătuirea rocilor poate permite infiltrarea apei şi slăbirea pluviodenudării). Vegetaţia
influenţează şi ea agentul, interpunându-se între rocă,sol şi apa provenită din precipitaţii.
Terenurile cu pante de numai 20° pierd anual 20 t/ha de sol, iar cele de peste 140°, până
la 500 t/ha. Situaţia se diversifică dacă terenul este arat, păşunat sau cu fâneaţă, sau de durata şi
gradul de torenţialitate al ploii, de rocă, expunere, lungimea versantului,etc.
În România peste 55% din suprafaţa arabilă se află în unităţi cu pantă de peste 50°, iar
60% dintre păşuni sunt pe terenuri şi mai înclinate. Pe total, 95% din terenurile supuse denudării
au folosinţe de tip agricol. Între cele mai afectate regiuni sunt Subcarpaţii, Podişul Transilvaniei,
Podişul Moldovei şi Dealurile de Vest. În Moldova şi Transilvania cam 80-90% dintre pierderile

4
de sol au loc la ploi torenţiale, declanşate în principal între lunile mai şi august.
Clima joacă deci un rol de mare agresivitate în denudare, favorizată ca efect şi de sistemele de
arături, culturi şi păşunat. În muntele împădurit denudarea este mult mai scăzută. Cele mai
reduse procente ale denudării se întâlnesc în Câmpia de Vest, porţiuni din Câmpia Română,
Culoarul Mureşului, Depresiunea Sibiu-Sălişte, porţiuni din Dobrogea ş.a. În dealuri şi muntele
despădurit expunerea sudică şi vestică măreşte pluviodenudarea cu 30%.

2.2. Procesele fluviatile

Procesele fluviatile principale sunt: eroziunea lineară, cea regresivă, transportul şi

acumularea şi eroziunea de mal sau laterală; ultima provoacă şi surpări sau alunecări. Efectul lor
este deosebit la ape mari şi viituri, când viteza apei creşte, sunt transportate cantităţi mari de
aluviuni, se intensifică şi eroziunea, au loc aluvionări pe arealele inundate. Urmările pot fi
dezastruoase pe unele locuri de lunci, lângă maluri şi în câmpiile joase de subsidenţă unde râurile
pot divaga, realizând schimbări de cursuri. În albii apar despletiri, praguri şi conuri submerse,
ostroave, subsăpări de maluri. Cele mai critice puncte se localizează în concavităţile de meandru,
la confluenţe, la locurile de intrare a râurilor în depresiuni sau în câmpii, în spatele podurilor etc.
Râurile care transportă multe aluviuni de viituri îşi pot înălţa albia prin aluvionare şi ies din
matcă, aşa cum face uneori Prahova în Subcarpaţi şi în câmpie. Dezastre mari locale produc
uneori văile mici al căror debit creşte brusc. Se cunosc asemenea văi purtând numele de Valea
Caselor, Valea Bisericii etc., care au fost botezate astfel în urma distrugerii unor asemenea
edificii.
Apa râului în deplasarea ei în lungul albiei sub comanda gravitaţiei realizează 3 procese
eroziune, transport şi acumulare. Eroziunea este procesul mecanica exercitat de apa râului
încărcată cu aluviuni asupra patuluiu albiei şi a malurilor. În urma acestei eroziuni rezultă
diverse forme de relief dintre care cea mai importantă este valea.

Transportul reprezintă procesul care se petrece permanent întrucât este o exprimare a a ctiunii
gravitaţiei care asigură minimul de energie necesar scurgerii apei. Se disting: capactiatea de
transport (indică cantitatea de aluviuni pe care răul o poate deplasa într-un loc la un moment dat),
competent râului ( dimenisunea maximă pe care o pot avea aluviunile ce sunt cărate de apă),

5
transportul în suspensie (implică particulele cele mai fine sub 1 mm) şi transportul în soluţie
(elemente dizolvate devin roci de către apă râului).

Acumularea este procesul prin care materialele antrenate de apa râului sunt depuse în albie sau la
gura de vărsare în condiţii în care nu mai există energie pentru a fi transportate. În albia râului
rezultă câteva forme de relief precum bancuri de aluviuni submerse,ostroave şi plaje de nisip,
pietriş. La vărsare se pot dezvolta conuri aluviale mai mult sau mai puţin extinse.

2.2. Procesele marine

Procesele marine (de litoral) sunt determinate în principal de valuri şi curenţi.

Acţiunea lor se desfăşoară de-a lungul marginii de est a Dobrogei, realizând abraziune, transport
şi sedimentare. Mareele şi seişele sunt nesemnificative la Marea Neagră. Efectele proceselor
marine mobilizează însă şi alte procese, cum ar fi alunecările şi prăbuşirile de faleză, crearea de
limanuri şi lagune unde au loc procese de acumulare, sau crearea deltei, în special a celei
maritime, unde acumulările fluvio-marine îmbracă forme specifice.
Procesele de litoral sunt influenţate la rândul lor de cantitatea şi fluctuaţiile aluviunilor
cărate de Dunăre şi mai ales de tăria şi direcţia vântului. O problemă care se pune pe timp
îndelungat este aceea a creşterii nivelului mării cu 2-3 cm/secol, în legătură cu ridicarea generală
a nivelului Oceanului Planetar. Efectul acesta este însă mai mare în Dobrogea datorită unei
uşoare coborâri epirogenetice a fâşiei de la est de o linie Mangalia-Tulcea.
Valurile acţionează cel mai puternic, prin abraziune, pe majoritatea litoralului, dar cu
precădere în sectorul sudic cu faleză . La nord de Constanţa acţiunea lor este mai redusă
deoarece plaja submersă, puţin adâncă, este mult mai extinsă şi valurile se sparg înainte de linia
de ţărm. Ca urmare, în aceste locuri este uneori mai activă acumularea produsă atât de valuri cât
şi de curenţi, dar la furtuni se resimte şi abraziunea, împingând cordoanele litorale spre Deltă şi
către laguna Razelm. Pe linia de faleză retragerea ţărmului prin abraziune îmbracă ritmuri şi
forme locale diverse în funcţie de următorii doi factori: raportul dintre placa de calcar sarmatic şi
nivelul mării şi alternanţa de faleze cu ţărmuri joase situate în dreptul gurilor de râuri, a

6
limanurilor şi lagunei Siutghiol sau a unor golfuleţe. Un anume rol îl joacă aici şi digurile
antropice dispuse în general perpendicular pe ţărm, care forţează acumulări locale.
Curenţii de litoral sunt activi periodic şi efectuează dominant un proces de transport şi acumulare
(spre sud) a aluviunilor revărsate de braţele Dunării. În subsidiar, curenţii efectuează şi o uşoară
acţiune de abraziune asupra ieşindurilor sub formă de cap (exemplu, Capul Midia), în tendinţa de
îndreptare a ţărmului. Cordoanele litorale care închid Delta, lagunele şi limanurile sunt în
principal opera acumulărilor acestor curenţi.

2.4. Procesele eoliene

Procesele eoliene sunt tipice în România numai în arealele cu nisipuri descoperite, se

manifestă prin deflaţie, transport şi acumulări sub diferite forme, dominant dune, inclusive
barcane. În ordinea suprafeţelor ocupate de nisipurile eoliene, menţionăm: Câmpia Olteniei (pe
terase, Câmpul Leu-Rotunda şi lunca Dunării), Câmpia Bărăganului (cu fâşii de nisip pe dreapta
râurilor Buzău, Călmăţui şi Ialomiţa), în Delta Dunării (grindurile Letea, Caraorman, Sărăturile
ş.a.), în Câmpia de Vest (Câmpia Valea lui Mihai, Teremia Mare ş.a.), Câmpia Tecuciului (Hanu
Conachi), Depresiunea Braşov (Reci). În multe locuri din arealele citate nisipurile sunt relativ
fixate printr-o pătură subţire de sol sau prin păduri de salcâm, stejar, chiar mesteacăn, arin şi pin
(pe dunele de la Reci).
Lipsa vegetaţiei este condiţia esenţială pentru activarea proceselor eoliene, la care se adaugă însă
şi cantitatea mică a precipitaţiilor, frecvenţa secetelor, o pânză freatică mai adâncă pentru a nu
afecta partea superioară a nisipului şi o viteză a vântului de peste 6 m/s. Efectele maxime sunt
primăvara când solul este lipsit de vegetaţie.
Dunele din Oltenia au fost mai bine studiate. Nisipurile de aici s-au depus în cea mai mare parte
în würm, ca şi în majoritatea celorlalte locuri. S-au împădurit în postglaciar cu stejar brumăriu,
dar au fost defrişate puternic în sec. XVIII. Efectele au fost dezastruoase, nisipul s-a pus în
mişcare şi a acoperit părţi importante din unele sate. Către sfârşitul sec. XVIII s-au reîmpădurit
cu salcâm. Despăduriri au avut loc şi în timpul celor două războaie mondiale şi chiar după 1989.
Prin anii ’70 multe dintre dunele de aici au fost nivelate, cultivate şi irigate. Neîntreţinerea
irigaţiilor sau folosirea lor incorectă au condus adesea la noi deplasări de nisipuri.

7
3. Eroziunea in adâncime

3.1. Rigolele

Rigolele sunt forme primare, cu dimensiunile cele mai mici şi cu un grad accentuat de
instabilitate. Ele se întâlnesc pe majoritatea sectoarelor de versant unde se realizează trecerea
rapidă de la o pantă mică la una accentuate în condiţiile lipsei vegetaţiei.

Frecvent se produc în lungul potecilor, drumurilor de căruţă, ori a şanţurilor rezultate prin târârea
copacilor. La ploile torenţiale rezultă în urma eroziunii sentuletelor cu lungimi de mai mulţi
metri, lăţime şi adâncime sub 0.5 metri, care taie solul sau depozitul de versant, mai rar rocă.

Sunt paralele sau convergente în funcţie de fizionomia versantului. Rigolele pot fi umplute spre
sfârşitul ploii de către materialele care ajung aici din partea superioară a versantului sau ulterior
în interval uscate prin năruirea pereţilor ori prin nivelare antropică, în special prin arături.

3.2. Ravenele

Ravenele sunt formele cele mai evaluate ale eroziunii în adâncime. Eroziunea a creat
forme negative alungite, de la câţiva zeci de metri până la sute de metri, cu adâncimi variabile de
1-1,5 metri în general. Acestea sunt permanente. Sunt mai multe tipuri de ravene, cele mai
spectaculoase însă sunt considerate a fi ravenele de fund de vale. De obicei sunt ravene continue,
cu adâncimea mult mai mare (până la 10 m şi chiar mai mult). Acestea se instalează de regulă
acolo unde în profilul longitudinal al talvegului apare un prag care favorizează concentrarea
curenţilor de apă. De aceea, în profil longitudinal, acolo unde panta este mai ridicată se
instalează procese de eroziune (ravenare) iar unde capacitatea de transport a apei scade apare o
zonă de sedimentare.

8
3.3. Ogaşele

Ogaşele sunt forme cu aspect de şanţuri create de scurgeri viguroase, dar de scurtă durată
pe versanţi. Ele sunt paralele cu panta, au lungimi variabile, în raport şi cu dimensiunile
versanţilor sau cu anumite atenuări de pantă şi au adâncimi de până la 2 m. Prin urmare nu mai
pot fi nivelate în timpul lucrărilor agricole obişnuite, ci doar cu ajutorul buldozerului.
Dezvoltarea ogaselor conduce la fragmentarea versantilor, distrugerea solurilor si a diverselor
culture, constructii, etc. Masurile ce pot fi impuse au caracter preventiv sau ameliorative.
Dinamica ogaselor este mult mai activa decat cea a ravenelor.

3.4. Tasarea si sufoziunea

Tasarea şi sufoziunea sunt două procese specifice loessului, care acţionează împreună sau
separat. Tasarea este procesul inregistrat pe platouri relative netede in sectoarele in care zapada
este acumulata pe grosime mare. Prin greutatea zapezii se exercita o presiune neuniforma insa
asupra materialelor ce se regasesc in depozit. Tasarea va fi mai accentuate acolo unde zapada cu
grosime mare persista in perioadele in care se inregistreaza topiri din cauza temperaturilor
pozitive. Prin tasarea materialelor rezulta microdepresiuni cu forme alungite sau circulare.
Sufoziunea se manifestă şi în pietrişuri sau nisipuri amestecate cu argile, cu pietrişuri şi
în alte roci friabile, dar cu efecte mai reduse. Fenomenul în sine constă într-o circulaţie relativ
lentă a apei în interiorul rocilor friabile, în primul rând prin porii loessului. Apa se încarcă cu
săruri sau elemente fine (praf argilos), pe care le transportă către în jos, sau le evacuează în
exterior.
Cele mai frecvente procese de tasare şi sufoziune se produc în Câmpia Română, Câmpia de Vest
şi Dobrogea. În areale ca Bărăganul Central, Câmpia Brăilei, Câmpia Mostiştei, Burnas, sau
Găvanu-Burdea, câmpuri întregi sunt ciuruite de crovuri, după cum forme dese de sufoziune apar
pe fâşia de câmp de lângă malurile Dunării sau lângă faleza Mării Negre. Forme de sufoziune

9
există şi în alte locuri unde se găsesc material de tip loessoid sau similare, ca în lunci, terase şi
glacisuri. În pietrişurile Podişului Getic sufoziunea este uneori foarte activă, producând goluri
interioare în care se prăbuşesc sau se tasează materialele rămase pe loc, realizând văluriri de
suprafaţă confundabile adesea cu alunecările de teren.

4.Procese gravitaţionale

4.1. Alunecările de teren

Alunecările de teren reprezintă deplasări gravitaţionale ce se produc cu viteze variabile.

Procesul deşi este considerat ca fiind brusc se desfăşoară mai încet decât cel de prăbuşire, poate
fi urmărit datorită intervalului de timp ceva mai îndelungat. El constă în desprinderea unui
pachet de roci care se deplasează spre baza versanţilor pe strate argiloase.

Există trei tipuri de condiţii care permit realizarea acestui process, unele care conduc la
alunecări de teren şi altele care crează instabilitatea necesară producerii fenomenului: condiţiile
potenţiale (alcătuire petrografică, prezenţa pantelor, prezenţa apei şi lipsa vegetaţiei – nu este
obligatoriu însă să aibă loc alunecări de teren în aceste condiţii), condiţii care conduc la
instabilitate (abundenţa apei în roci ori în depozitele de pe versanţi, şi factorii care conduc la
ruperea stării de echilibru- adâncirea ogaselor, torenţilor, râurilor , subminarea bazei falezelor,
sau chiar intervenţia antropică prin secţionarea versantului pentru diverse construcţii), condiţiile
de declanşare (presiunea exercitată asupra rocilor din versanţi prin creşterea greutăţii elementelor
aflate pe aceştia, ori folosirea terenurilor neadecvat).

Alunecarea propriu-zisă implică mai multe momente, începutul deplasării volumului de rocă
aflate pe stratul argilos, ulterior are loc dezvoltarea alunecării când masa materialelor se
deplseaza cu viteze variabile în funcţie de gradul de umezire al lor şi de mărimea pantei iar în
cele din urmă alunecarea se stabilizează, pe măsură ce apa din depozitul care a suferit deplasarea
se pierde.

Componentele unei alunecări de teren sunt râpă de desprindere (aflată la partea superioada a
alunecării unde se rup pachetele de rocă), corpul alunecării (masa deplasată care capătă o
înfăţişare deosebită în funcţie de mai mulţi factori precum carcateristicile materialelor sau panta),

10
patul de alunecare (baza corpului alunecării fiind alcătuită din însumarea suprafeţelor argiloase
pe care s-a înregistrat mişcarea), şi jgheabul de alunecare (este evident doar în cazul unor
alunecări cu dezvoltare liniară de amploare).

La noi în ţară alunecarile de teren domină pe versanţii destul de înclinaţi, pe cele mai extinse
suprafeţe din deal, podişuri şi munte; în cadrul acestora aflorează des argile şi marne, în diferite
poziţii faţă de pantă, iar clima, temperat-continentală, este destul de capricioasă sub aspectul
precipitaţiilor, încât se creează deseori condiţii potenţiale de alunecare pe întinderi foarte mari.
Aceste condiţii au fost amplificate, în plus, de intervenţia masivă a omului prin defrişări, arături,
tăierea de drumuri în panta versanţilor etc. Există unele aliniamente sub dealuri unde râul de la
bază se deplasează cu permanenţă spre o singură parte, subminând versantul şi provocând cu
destulă regularitate alunecări. Este cazul Oltului sau Cibinului în depresiunile Făgăraş şi Sibiu,
Siretul sub Podişul Moldovei, Târnavele şi Mureşul pe anumite sectoare din Transilvania,
Secaşul pe partea dreaptă, unele râuri din Podişul Getic, sau din Carpaţii flişului, ca de exemplu
Buzăul, Bâsca Rozilei, cele două Bâşte (Mare şi Mică), Putna ş.a.
Aliniamente de alunecări sunt şi pe Coasta Iaşului, pe aşa-zisa faleză a fostului lac Brateş, sau pe
faleza mării între Eforie şi Costineşti etc. Cu precădere în anii ploioşi, mai ales primăvara, când
locurile amintite sunt încă neînverzite, se pot vedea, chiar din mersul maşinii sau al trenului,
nenumărate şiruri sau locuri recent alunecate.

4.2. Prăbuşirile

Prăbuşirile sunt deplasări ale unor volume de rocă care se produc brusc, aproape
instantaneu sub efectul gravitaţiei.

Dacă versanţii sunt abrupt mişcarea se face prin cădere liberă. Procesul i se mai atribuie şi
termenii de năruire sau surpare.

Există mai multe condiţii de realizare, în primul rând versantul trebuie să aibă o pantă mare, iar
rocile din care este alcătuit să fie în contact direct cu agenţii externi. De asemenea, rocile trebuie
să fie heterogene în conţinut şi fisurate cât mai mult, iar stratele să opună rezistenţă slabă. Este
necesar ca vegetaţie fie să lipsească, fie să aibă un rol redus în protecţia pantei expuse. Alţi

11
factori care conduc la fragmentarea rocii pentru ruperea echilibrului cum sunt oscilaţiile termice
şi de umditate cu amplitudini mari în intervale scrute de timp, frecvenţa ciclurilor diurne de
îngheţ-dezgheţ sau circulaţia apei prin crăpăturile rocilor joacă de asemenea un rol important
pentru realizarea acestui proces.

Există mai multe tipuri de prăbuşiri, printre acestea enumerăm prăbuşirile individuale de blocuri
(specific abrupturilor stâncoase ale munţilor în etajul alpin), prăbuşiri sub formă de năruire,
prabusiri-alunecari (deplasări masive de volum de rocă).

4.2. Curgerile de noroi

In cazul curgerilor de noroi procesul este similar curgerilor de lave, adică a unor
materiale vâscoase. Sunt generate mai ales în marne triturate şi sfărâmate în plus prin
dezagregări produse la secete sau la îngheţ. Cumulate în cantităţi mari, în anumite bazinete
torenţiale, se pot transforma brusc, la ploi, în noroi care începe să curgă (nu alunecă). Au fost
semnalaţi în Subcarpaţii Curburii, în Transilvania şi Moldova, în Carpaţii flişului, dar uneori sunt
confundaţi cu alunecările de tip line ar sau cu limbi de alunecare.
Materialul deplasat este un noroi mai mult sau mai puţin vâscos în funcţie de gradul de umezire
al rocilor existente în bazinul de receptive a unor văi torenţiale.
În cele mai mutle cazuri procesul se produce dacă sunt roci sedimentare în strate relative subţiri,
slab consolidate, vegetaţia arborescentă lipseşte, ori are loc o adâncire a torentului, ravenelor,
ogaselor. De asemenea, un mod inadecvat de utilizare a suprefatelor de teren limitrofe canalelor
de scurgere a apei este o altă condiţie pentru manifestarea curgerilor de noroi (păşunat abuziv,
îndepărtarea vegetaţiei arbustive,etc.)

5. Procesele seismice

Acestea au o importanţă majoră în cadrul proceselor geomorfologice actuale. Ele au efecte atât la
suprafaţa terestră cât şi în teriorul acesteia. Printre altele, provocarea de crăpături, de prăbuşiri şi

12
alunecări de teren sau avalanşe de zăpadă. Seismicitatea în România se încadrează celei a
lanţului muntos alpin, iar pe plan local, liniilor de grabene şi horsturi sau diferitelor falii încă
active. România este o ţară seismică, anual producându-se cca 500 de cutremure, dintre care, în
ultimele două secole, 50 au avut magnitudinea de peste 5 grade pe scara Richter. Teritoriul
României este afectat în proporţie de peste 50% de seisme puternice sau moderate. Exista mai
multe regiuni epicentrale ca de exempli: vrânceană, făgărăşeană, bănăţeană. cutremurele
vrâncene sunt singurele de tip intermediar (cu adâncimi subcrustale, situate sub 170 km). Ele
eliberează periodic cea mai mare cantitate de energie, provoacă cele mai mari distrugeri şi se
resimt pe areale ce se extind până la Moscova şi Marea Egee. Cel mai puternic dintre
cutremurele vrâncene pare să fi fost seismul din 1802 (14/25 octombrie), cu o magnitudine
probabilă de 7,7 grade pe scara Richter.

Următoarele cutremure mari s-au produs în 1829 (6,4), 1838 (6,9), 1894 (5), 1940 (10 noiembrie,
cu 7,4) şi la 4 martie 1977 (7,2).
Cutremurul din 1977 a prezentat câteva particularităţi, în special în comparaţie cu cel din 1940.
El a avut caracter multişoc, conturându-se cel puţin 4 şocuri, aliniate pe 60 km distanţă, fiecare
cu hipocentrul său, adânc de 97-105 km. Şocurile respective s-au declanşat la intervale de câteva
secunde, dintre care cel de-al treilea a fost cel mai puternic şi a direcţionat distrugerile cele mai
mari pe o fâşie ce a trecut din Vrancea pe la Cislău – Vălenii de Munte – Bucureşti – Zimnicea
(cel din 1940 s-a canalizat mai ales spre NE). Totodată, deşi a eliberat numai jumătate din
cantitatea de energie a celui din 1940, cutremurul din 1977 a avut efecte mai puternice pe
anumite aliniamente din cauza caracterului său multişoc.
Alunecările de teren sunt fenomene ce însoţesc frecvent cutremurele mari, vibraţiile reducând
mult perioada lor de declanşare.

13
Bibliografie

1. Dumitriu D.- Geomorfologie generala ( Curs partea a-II-a), Universitatea „Al.I.Cuza”

Iaşi
2. Ielenicz M., (2004) - Geomorfologie generala, Ed. Universitara, Bucuresti
3. Posea G. et al, (1974) - Relieful României, Ed. Ştiințifică şi Enciclopedică, Bucureşti
4. Posea G., (2005) - Geomorfologia României: reliefuri, tipuri, geneză, evoluţie,
regionare, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucuresti
5. Rusu C. et al, (2007) - Impactul riscurilor hidro-climatice şi pedo-geomorfologice asupra
mediului în bazinul Bârladului, Universitatea „Al.I.Cuza” Iaşi

14