Geografia Solurilor 2

GEOGRAFIA SOLURILOR
COMPONENȚII SOLULUI
GEOGRAFIA SOLURILOR
Definiția solului
 Solul reprezintă în primul rand mediul de dezvoltare al plantelor şi resursa de bază pentru
viaţa animalelor şi oamenilor.
 Concepţiile referitoare la sol au evoluat în timp de la uscatul ferm pentru omul primitive, la
support pentru plante odată cu apariţia agriculturii.
 Şcoala agrogeologică considera solul ca fiind numai produsul de alterare a rocilor de la
suprafaţa scoarţei.
 Şcoala agronomică şi cea agrochimică considerau că solul este numai un mediu poros care
asigură apa, aerul şi elementele nutritive necesare plantelor.
GEOGRAFIA SOLURILOR
Definiția solului
 Solul reprezintă în primul rând mediul de dezvoltare al plantelor şi resursa de bază pentru
viaţa animalelor şi oamenilor.
 Concepţiile referitoare la sol au evoluat în timp de la uscatul ferm pentru omul primitive, la
support pentru plante odată cu apariţia agriculturii.
 Şcoala agrogeologică considera solul ca fiind numai produsul de alterare a rocilor de la
suprafaţa scoarţei.
 Şcoala agronomică şi cea agrochimică considerau că solul este numai un mediu poros care
asigură apa, aerul şi elementele nutritive necesare plantelor.
GEOGRAFIA SOLURILOR
Definiția solului Concepţia sistemică
Sistem structural – este un mediu organizat şi structurat, consideră că :

constituenţii aflându-se într-o strânsă interdependenţă atât pe
verticală cât şi pe orizontală;
Natural – format sub influenţa factorilor naturali;
Complex – produs al interacţiunii a 7 factori;
Polifazic – dezvoltat în timp în mai multe faze;
Deschis – realizează schimburi cu celelalte geosfere şi este într-o continuă

transformare;
Polifuncţional – îndeplineşte funcţii multiple
GEOGRAFIA SOLURILOR
Componenții solului
Solurile sunt alcătuite din patru grupe de constituenţi: materia minerală, materia organică, apă şi
aer.
Faza solidă deţine 50% din volumul solului, 39% componentul mineral şi 11% componentul
organic.
Faza lichidă împreună cu cea gazoasă deţin la rândul lor 50% din volumul solului, între 15-35%
fiecare, în funcţie de umiditatea solului.
GEOGRAFIA SOLURILOR
Componenții solului
Faza solidă
Include componentul mineral şi pe cel organic, care împreună deţin 50% din volumul solului.
Componentul mineral este dominant în cea mai mare parte a solurilor, cu excepţia celor organice.
Partea solida
1. COMPONENTUL MINERAL
 Rocile parentale
 Agenţi şi procese
 Alcătuire
 Scoarţele de alterare
ROCILE PARENTALE
Componentul mineral provine din rocile scoarţei, pe seama cărora s-au format solurile, numite
roci parentale.
Rocile influenţează procesele de alterare prin structura petrografică (dezagregarea) şi
compoziţia mineralogică (alterarea chimică).
GEOGRAFIA SOLURILOR
Rocile se clasifică după modul de formare în:
 Magmatice
 Metamorfice
 Sedimentare
Rocile magmatice
Provin din magma lichidă, prin consolidarea acesteia la suprafaţă, fie prin cristalizare (răcire
lentă), fie prin vitrificare (răcire rapidă în contact cu apa, gheaţa, roci umede şi reci).
Cele formate prin cristalizare sunt: granit, granodiorit, sienit, gabbrou, diorite, andezit, basalt,
riolit, dacit, trahit.
Prin vitrificare se formează sticla vulcanică.
Mai pot exista şi roci piroclastice, tufurile vulcanice formate din aglomerate vulcanice rezultate
în urma exploziei vulcanice.
Rocile magmatice constituie roci parentale numai în regiunile vulcanice.
GEOGRAFIA SOLURILOR
Rocile metamorfice
Reprezintă roci solide care au suferit o transformare naturală completă la temperaturi de peste
2000 C.
Tipuri: șisturi cristaline: filite, micaşisturi, gnaise, amfibolite, cuarţite, şisturi carbonatice,
marmură (poate fi şi neşistoasă).
Rocile sedimentare
După origine se clasifică în:
 Detritice – acumularea fragmentelor rezultate din dezagregarea rocilor magmatice,
metamorfice, sedimentare.
 Organogene (biogene) – formate de către organismele vegetale şi animale: cărbunii de
pământ, calcarele organogene.
 De precipitare chimică – formate prin psubstanţelor solubilizate în apă: carbonaţii, sulfaţii,
halogenurile.
Clasificarea după structură şi compoziţia mineralogică:
Roci epiclastice
 rudite (> 2 mm): mobile (pietriă, grohotiş), cimentate (conglomerate, brecii)
GEOGRAFIA SOLURILOR
 arenite (0,2-2 mm): mobile (nisipuri), cimentate (gresii)

 siltite (<0,2 mm): mobile (praf), cimentate (loess)
Roci argiloase – formate predominant din minerale argiloase: argile, şisturi argiloase, mâluri
argiloase
Roci carbonatice – alcătuite dominant din carbonaţi: calcare, dolomite
Roci argilo-carbonatice: marne
Roci halogenurice: halit, silvină
Roci sulfatice: gips, anhidrit
Roci silicioase – formate predominant din cuarţ, calcedonie sau opal: diatomite, jaspuri
Roci allitice şi ferallitice: alcătuite dominant din oxizi sau hidroxizi de fier şi aluminiu:
laterite, bauxite
Din punct de vedere pedologic este importantă şi clasificarea rocilor după conţinutul în silice:
Roci acide – conţin cuarţ: granite, riolite, granodiorite, dacite, gnaise, micaşisturi, filite
Roci bazice – conţin fie olivine, fie silicaţi şi carbonaţi: gabrouri, bazalt, amfibolite, şisturi
verzi, marne
Roci neutre – sunt formate predominant din feldspaţi: diorit, sienit, andezit, trahit
GEOGRAFIA SOLURILOR
AGENŢI ŞI PROCESE
Agenţii care determină alterarea rocilor şi formarea componentului mineral sunt apa,
aerul şi vieţuitoarele.
Procesele prin intermediul cărora se formează componentul mineral sunt alterarea
fizică (dezagregarea) şi alterarea chimică.
 Dezagregarea
Reprezintă procesul fizico-mecanic prin care rocile coezive sunt fragmentate în

părţi mai mici, fără a fi afectată compoziţia mineralogică a acestora.
Tipuri de dezagregare:
• Datorită variaţiilor de temperatură (termică)
Se produce în regiunile de deşert şi montane înalte, în care amplitudinea termică diurnă

este mare (temperatura rocii ajunge ziua la 55° C şi coboară noaptea la 0° C).
În România ea se produce până la 30 cm adâncime în regiunea carpatică, unde
determină apariţia câmpurilor de blocuri sau pietre.
Mecanismul dezagregării termice este următorul: în timpul zilei, partea exterioară a
rocii se dilată mai mult decât miezul ceea ce crează tensiuni care conduc la apariţia
GEOGRAFIA SOLURILOR
fisurilor. Acelaşi proces se petrece noaptea când partea exterioară a rocii se contractă
mai mult decât miezul. Aceste tensiuni repetate conduc la sfărâmarea rocii în fragmente
mai mici care vor fi supuse aceluiaşi proces.
• Datorită îngheţului şi dezgheţului repetat (gelivaţie, gelifracţie)
Se datorează tot variaţiilor de temperatură, dar în jurul punctului de îngheţ al apei (0°
C) în regiunile umede, de tundră, munţi înalţi sau în cea temperată iarna.
Mecanismul de producere este următorul: apa pătrunde în fisurile preexistente ale
rocilor şi la producerea temperaturilor negative îngheaţă mărindu-şi volumul (9%) şi
exercitând presiuni laterale (2000-6000 kg/cm2) asupra pereţilor fisurilor determinând
sfărâmarea rocilor.
Intensitatea dezagregării depinde de tăria şi frecvenţa îngheţului şi de natura rocilor,
cele compacte fiind mai mult afectate decât cele afânate.
Acest tip de dezagregare se manifestă până la 100-200 cm adâncime, determinând a
pariţia câmpurilor de blocuri.
• Datorită precipitării sărurilor din soluţii
Se produce în regiunile aride acolo unde există săruri în soluţie care pătrund în fisurile
existente în roci şi datorită pierderii apei prin evaporare precipită sub formă de cristale
care presează asupra pereţilor fisurilor determinând sfărâmarea rocilor.
GEOGRAFIA SOLURILOR
• Datorită acţiunii vieţuitoarelor (biomecanică)
Deşi se desfăşoară pe areale geografice extinse este mai redusă ca intensitate

comparative cu celelalte tipuri de dezagregare.
Se datorează acţiunii rădăcinilor plantelor lemnoase dezvoltate în regiuni cu relief
fragmentat şi cu versanţi înclinaţi. Astfel, plantele îşi înfig rădăcinile în orice mică
fisură pe care apoi o lărgesc datorită creşterii rădăcinilor în grosime şi lungime (30-100
kg/cm2) şi sfarmă roca, efectul producându-se pe adâncimi mai mari decât în celelalte
cazuri.
Animalele şi omul exercită o influenţă indirectă, uşurând pătrunderea aerului şi apei
prin intermediul galeriilor, carierelor, exploatărilor miniere.
Dezagregarea biomecanică prin faptul că uşurează pătrunderea aerului şi apei amplifică
acţiunea celorlalte tipuri.
• Datorită acţiunii apelor curgătoare, zăpezii sau gheţarilor
Apele curgătoare dislocă şi mărunţesc prin izbire, frecare şi rostogolire fragmentele de

rocă, în special în cursul lor superior unde viteza de scurgere este mare.
Zăpezile îşi manifestă influenţa în regiunile montane, unde în timpul avalanşelor sunt
desprinse şi apoi mărunţite prin izbire, frecare şi rostogolire blocuri de rocă.
Gheţarii în timpul deplasării lor pe valea glaciară, desprind şi mărunţesc în timpul
transportului rocile, pe care le depun sub formă de formaţiuni morenaice.
GEOGRAFIA SOLURILOR
• Datorită acţiunii vântului
Este frecventă în regiunile aride şi montane cu covor vegetal sărac, acolo unde vântul
desprinde prin coraziune fragmente de rocă şi apoi le mărunţeşte în timpul transportului
(târâre, rostogolire, izbire).
De asemenea, vântul transportă şi fragmente de rocă rezultate prin alte tipuri de
dezagregare, pe care le sfarmă.
• Datorită forţei gravitaţionale
Se manifestă în regiunile fragmentate şi cu versanţi înclinaţi, acolo unde, fragmentele

de rocă se desprind sub influenţa gravitaţiei şi în timpul rostogolirii se sfarmă (frecare,
izbire).
Consecinţele dezagregării
Cea mai importantă este aceea că pregăteşte şi intensifică alterarea chimică prin mărirea
suprafeţei de contact a fragmentelor de rocă cu agenţii alterării apa şi aerul.
Materialul mineral rezultat în urma dezagregării reprezintă un strat afânat şi permeabil (strat de
dezagregare) care reprezintă prima fază a formării solurilor.
GEOGRAFIA SOLURILOR
 Alterarea chimică
• Procese influenţate de apă
 Hidratarea
Reprezintă un proces fizico-chimic prin intermediul căruia, apa este atrasă la suprafaţa
particulelor minerale sau pătrunde în reţeaua cristalină a acestora.
Hidratarea fizică implică atragerea moleculelor de apă la suprafaţa particulelor rezultate
prin dezagregare. Apa îmbracă aceste particule sub forma unui strat foarte subţire numit
film sau peliculă de apă adsorbită şi este denumită apă legată fizic sau apă peliculară.
Hidratarea fizică reprezintă cea mai slabă reacţie între apă şi particulele minerale şi nu
implică schimbarea compoziţiei chimice a acestora.
Hidratarea chimică implică pătrunderea apei în reţeaua cristalină a mineralelor şi
implicit schimbarea compoziţiei chimice a acestora.
 Dizolvarea
Reprezintă procesul de dispersare a materiei minerale în apă, până la nivel molecular
sau ionic.
Soluţia minerală care rezultă în urma dizolvării este alcătuită din solvent (lichidul în
care s-a produs dizolvarea, apă) şi solvat (substanţa dizolvată).
După viteza cu care se dizolvă (solubilizează) mineralele pot fi: uşor solubile (sarea
gemă, silvina), moderat solubile (gipsul, carbonatul de calciu), greu solubile (cuarţul),
insolubile (caolinul).
GEOGRAFIA SOLURILOR
 Hidroliza
Reprezintă procesul de transformare a mineralelor datorită înlocuirii cationilor proprii
cu ioni de hidrogen. Totodată, din punctual de vedere al efectului produs, hidroliza
reprezintă procesul chimic de descompunere a unor săruri în acidul şi baza din care sau
format (procesul contrar neutralizarea).
În cazul silicaţilor nu rezultă însă acid şi bază, ci silice, apă şi bază, deoarece acidul
silicic este foarte instabil şi se descompune imediat. Există cazuri în care rezultă
minerale argiloase de tipul caolinitului (la mice feldspatul potasic) silice şi apă.
Procesul are ca primă etapă debazificarea, adică scoaterea bazelor din mineral, urmată
de silicifiere, adică descompunerea acidului silicic în silice şi apă, în climatul cald şi
umed procesul fiind simultan. Poate exista şi un process contrar acestuia de neoformare
de minerale când se formează mineralele argiloase.
Intensitatea de manifestare a hidrolizei este influenţată de gradul de mărunţire a
particulelor, pH, temperatura apei, debitul apei care se infiltrează, gradul de instabilitate
al mineralelor.
Hidroliza cea mai puternică are loc cu cât particulele sunt mai mici, pH-ul mai acid,
temperatura şi debitul apei mai ridicate şi mineralele mai instabile.
• Procese influenţate de aer
 Oxidarea şi reducerea
Mineralele cel mai uşor de oxidat sunt cele care conţin fier şi mangan în stare bivalentă.
Oxidarea reprezintă practice procesul de imbogăţire în oxigen fie direct fie prin
GEOGRAFIA SOLURILOR
intermediul apei mai ales când este încărcată cu bioxid de carbon.

Cei mai des întâlniţi sunt oxidul feric (hematitul Fe2 O3) de culoare roşie 1-6% din
masa solului, la laterite până la 20-80% şi hidroxidul de fier de culoare gălbuie rezultat
din combinarea oxidului feric cu apa. Apar de asemenea, oxidul manganic şi hidroxidul
de mangan de culoare brună-negricioasă. Oxidări suferă şi compuşii cu sulf.
În regiunile aride, oxizii de fier şi mangan sunt depuşi la suprafaţă formând “patina
deşertului”. Oxidările sunt intense în solurile aerisite.
Reducerea reprezintă procesul contrar oxidării prin care au loc pierderi de oxigen în
condiţii de anaerobioză sub acţiunea microorganismelor (bacterii anaerobe).
Practic este vorba despre apariţia oxizilor feroşi şi manganoşi (FeO, MnO, solubili)
prin reducerea oxizilor ferici şi manganici (insolubili).
Acţiune reducătoare au bacteriile anaerobe care au nevoie de oxigen, acidul carbonic,
hidrogenul şi hidrogenul sulfurat.
Deoarece regimul aerohidric al solului fluctuează pe parcursul unui an, oxidarea şi
reducerea se produc alternativ procesul fiind numit oxido-reducere.
 Carbonatarea
Reprezintă procesul de îmbogăţire în carbonaţi, fie prin depunerea celor existenţi în

soluţie, fie prin formarea lor.
Carbonaţii se formează în prezenţa acidului carbonic prin combinarea acestuia cu un
hidroxid (NaOH+H2CO3= Na2CO3+H2O) . Cei mai mulţi dintre carbonaţi sunt
îndepărtaţi din soluri pentru că sunt mai uşor solubili cu excepţia celor de calciu şi
GEOGRAFIA SOLURILOR
magneziu. Chiar şi aceştia din urmă, prin recombinare cu acid carbonic se transformă în
bicarbonaţi uşor solubili procesul fiind denumit decarbonatare (CaCO3+
H2CO3=Ca(HCO3)2.
În regiunile în care alternează sezoanele umed şi uscat, carbonaţii de la baza profilului
de sol sunt readuşi spre suprafaţă, procesul numindu-se recarbonatare care conduce la
apariţia crustelor de săruri (sărături, cruste de deşert).
• Procese influenţate de vieţuitoare
 Alterarea biologică (alterarea biochimică)
În afara rolului lor în dezagregarea rocilor, plantele, animalele şi microorganismele

influenţează şi alterarea chimică a acestora, process numit alterare biologică.
Influenţa lor este atât directă, cât şi indirectă, prin produsele rezultate din activitatea sau
descompunerea lor.
Microorganismele se fixează pe minerale din care extrag substanţele necesare sau
secretă substanţe acide care conduc la alterarea acestora, creând condiţiile pentru
instalarea plantelor superioare.
Plantele secretă substanţe acide, extrag din minerale şi roci anumite substanţe sau
produc acizi organici, toate acestea conducând la alterarea rocilor şi mineralelor.
Rolul indirect este poate mai important, substanţele rezultate prin descompunerea
organismelor vii determinând alterarea chimică, în special oxidarea şi carbonatarea.
GEOGRAFIA SOLURILOR
 Alcătuirea componentului mineral
Componentul mineral este alcătuit din: fragmente de rocă şi minerale primare

rezultate în urma dezagregării rocilor scoarţei și minerale secundare care reprezintă în cea mai
mare parte minerale nou formate în sol
Raportul între cele două categorii de minerale variază foarte mult în funcţie de vârsta
solului şi de viteza de transformare a mineralelor primare, care este dependentă de climă şi natura
rocii.
• Mineralele primare
Sunt cele provenite din rocile magmatice şi reprezintă în general silicaţi, în proporţie de
90%. Caracteristica principală a silicaţilor este dată de prezenţa grupării SiO4. Cei mai
importanţi silicaţi sunt olivina, granatul, epidotul, turmalina, piroxenii, amfibolii, talcul,
micele, cloritul, feldspaţii.
• Mineralele secundare
Se formează fie prin alterarea mineralelor primare, fie prin recombinarea în sol a
anumitor substanţe. Principalele minerale secundare sunt: mineralele argiloase, oxizii
şi hidroxizii, sărurile.
• Scoarțele de alterare
Prin scoarţă de alterare se înţelege stratul afânat, permeabil faţă de apă şi gaze, care se
dezvoltă pe rocile de la suprafaţa uscatului prin procese de dezagregare şi/sau alterare.
GEOGRAFIA SOLURILOR
Scoarţa de alterare apare ca o cuvertură care acoperă roca parentală nedegradată şi care
poate include în partea ei superioară şi învelişul de sol.
Dezvoltându-se la suprafaţa crustei terestre, scoarţa de alterare şi implicit învelişul de
sol, mulează suprafaţa reliefului. Aceasta are grosimi variabile, de la câteva zeci de metri, până la
câţiva centimetri, în funcţie de natura rocii, condiţia climatică, panta suprafeţei de relief şi mai
ales vechimea suprafeţei de relief.
Pe suprafeţele orizontale (din zonele de platouri şi câmpie), scoarţele de alterare sunt
mai groase în condiţii climatice similare, decât pe pantele versanţilor.
Substanţele minerale care intră în componenţa scoarţei de alterare sunt reprezentate de
produsele dezagregării şi alterării rocilor parentale.
Produsele dezagregării apar sub formă de fragmente de roci şi minerale numite claste
(epiclaste).
Dimensiunile clastelor variază mult, de la dimensiunile bolovanilor, la zecimi de
milimetru.
Fragmentele epiclastice sunt numite şi constituenţi reziduali sau primari, deoarece
provin direct din masa rocii parentale, natura lor depinzând exclusiv de cea a rocii.
Procentul de constituenţi reziduali stabili este un indiciu al maturităţii (vechimii)
scoarţei de alterare. Unii dintre constituenţii reziduali (fragmente de cuarţ, muscovit, rutil, zircon)
pot fi stabile chimic rezistând un timp nedefinit. Alţii (cei care conţin feldspaţi, sticle vulcanice,
olivine) sunt instabili şi tind să dispară prin alterare.
Constituenţii solizi noi, rezultaţi prin procesele de alterare fie a fragmentelor reziduale,
fie direct a rocii parentale, sunt denumiţi constituenţi secundari. Aceştia se împart fie după
structură, fie după solubilitate.
GEOGRAFIA SOLURILOR
Scoarţele de alterare pot fi diferenţiate după compoziţia mineralogică şi cea chimică,

principalele tipuri fiind următoarele :
 Litogen sau detritic-grosier– caracterizat prin predominarea fragmentelor de rocă şi a
mineralelor primare, reprezintă primul stadiu şi are o grosime foarte redusă. Poate prezenta
subtipurile silicato-litogen şi carbonato-litogen.
 Aluminosiallitic – caracterizat prin prezenţa mineralelor argiloase de tip cloritic, a aluminiului
mobil şi prezintă reacţie acidă.
 Siallitic – caracterizat prin prezenţa mineralelor argiloase tristratificate şi poate prezenta
subtipurile siallitic propriu-zis, carbonato-siallitic şi halosiallitic.
 Allitic (ferallitic) – caracterizat prin dominanţa procesului de allitizare (ferallitizare), dar pot
apărea şi minerale argiloase caolinitice (bistratificate).
 De tranziţie – realizează tranziţia între tipul siallitic şi cel allitic (ferallitic) şi pot rezulta şi prin
alterarea calcarelor impure, caz în care sunt cunoscute sub denumirea de terra rossa sau terra
fusca. Prezintă subtipurile siallito-allitic şi siallito-feritic.
Există la nivelul globului o zonalitate evidentă în ceea ce priveşte răspândirea

scoarţelor de alterare.
Tipul litogen apare în condiţii climatice care împiedică alterarea, zona de tundră, zonele
deşertice, pe versanţi puternic înclinaţi, pe roci compacte indiferent de climă.
Tipul siallitic caracterizează zona temperată (partea umedă cu păduri de foioase),
subtipul carbonato-siallitic partea semiumedă de stepă şi silvostepă, iar subtipul halo-siallitic
partea aridă unde au loc acumulări de săruri solubile.
GEOGRAFIA SOLURILOR
 Tipul allitic (ferallitic) este răspândit în zona ecuatorială şi tropicală.

 Tipul de tranziţie caracterizează zona mediteraneană.
Grosimea scoarţei de alterare se modifică în funcţie de zona climatică :
 în zona de tundră foarte redusă, de regulă sub 1 m

 în zona temperată ajunge mai ales în arealele umede la câţiva metri
 în zona aridă foarte redusă, sub 1 m
 în zona caldă şi umedă foarte mare, frecvent peste 10m
În zona caldă şi umedă, scoarţa de alterare prezintă o zonalitate pe verticală,

observându-se câteva strate dispuse de sus în jos după cum urmează :
 orizontul superior bogat în cuarţ rezidual şi silice secundară

 orizontul median bogat în oxizi şi hidroxizi de Al, Fe şi Mn
 orizontul inferior (denumit şi orizontul pestriţ) cu pete roşii-gălbui şi brune, bogat în minerale
argiloase
 orizontul bazal dezvoltat chiar pe roca parentală şi cu o culoare deschisă datorată unui stadiu
incipient de alterare a rocii
GEOGRAFIA SOLURILOR
Partea solidă
2. COMPONENTUL ORGANIC
Alcătuire
Componentul organic este constituit din totalitatea substanţelor organice din sol,
inclusive organismele vii.
Componentul organic nu are legătură cu roca parentală şi apare în sol după instalarea
vegetaţiei şi animalelor.
Componentul organic cuprinde:
 Resturi organice în curs de transformare
 Resturi organice transformate – substanţe humice
 Resturi organice netransformate – litier
 Organismele vii – plante, animale, microorganisme
Surse
Sursele materiei organice din sol sunt reprezentate prin plante, animale şi
microorganisme.
Plantele contribuie la formarea materiei organice din sol prin intermediul rădăcinilor şi
prin resturile pe care le lasă anual la suprafaţa solului. Principalele formaţiuni vegetale deţin
următoarea biomasă totală: tundra 5 t/ha/an, taigaua 100-300 t/ha/an, silvostepa 400 t/ha/an,
stepa 10-25 t/ha/an, tufărişuri de semideşert 4,3 t/ha/an, savana 26,8 t/ha/an, pădurea subtropicală
410 t/ha/an, pădurea tropicală umedă 500 t/ha/an.
GEOGRAFIA SOLURILOR
De asemenea, principalele formaţiuni vegetale lasă anual următoarea canitate de

resturi: tundra 1 t/ha/an, taigaua 3,5-5,5 t/ha/an, silvostepa 6,2 t/ha/an, stepa 4,2-11,2 t/ha/an,
tufărişuri de semideşert 1,2 t/ha/an, savana 7,2 t/ha/an, pădurea subtropicală 21 t/ha/an, pădurea
tropicală umedă 25 t/ha/an.
Fauna - lumea animală din sol este variată şi bine reprezentată numeric, putând servi
conform unor cercetări din domeniul biologiei solului, ca indicator de diagnostic al formării
acestuia.
Fauna din sol are un rol important n accelerarea proceselor de humificare şi
mineralizare a resturilor vegetale, în structurarea solurilor, influenţând totodată permeabilitatea şi
aerarea solului ( descompunerea litierei se produce de 2 ori mai rapid în prezenţa animalelor).
În general, fauna solului include animalele care îşi au mediul de viaţă în sol integral sau
parţial (larvele).
Numărul animalelor din sol variază foarte mult, în condiţii ecologice diferite, putând
ajunge la 500 milioane în cazul protozoarelor.
Pentru clasificarea animalelor care alcătuiesc fauna solului sunt utilizate o serie de
criterii, care i-au în calcul dimensiunile corpului, adaptarea la condiţiile edafice, regimul de hrană.
Procese de transformare
Resturile organice suferă în sol transformări complexe sub acţiunea microorganismelor,

prin procese de descompunere şi humificare.
Prin descompunere, resturile organice sunt desfăcute în compuşi mai simpli, la început
tot de natură organică, iar apoi de natură minerală.
GEOGRAFIA SOLURILOR
În descompunerea resturilor organice pot fi separate trei etape: hidroliza, oxido-

reducerea şi mineralizarea totală.
Humificarea reprezintă procesul de formare în sol a substanţelor organice complexe,
cunoscute sub denumirea de humus.
Humusul reprezintă materia organică înaintat transformată sau aflată în diferite stadii de
transformare şi care este alcătuită din acizii humici.
Acizii humici se formează pe seama produselor macromoleculare de descompunere a
resturilor organice rezultate prin oxidarea biochimică. În continuare, produsele macromoleculare
(polifenoli, aminoacizi) proveniţi prin degradarea ligninei, substanţelor proteice, tananţilor, sau
celulozei suferă reacţii de condensare şi polimerizare cu formare de chinone. În etapa următoare
au loc noi condensări ale polifenolilor şi chinonelor cu aminoacizii, rezultând compuşi
macromoleculari cu un număr mare de nuclee aromatice şi îmbogăţiţi în carbon şi azot, numiţi
acizi humici.
Partea lichidă
COMPONENTUL LICHID
Apa reprezintă componentul de bază al materiei organice vii, influenţează creşterea

plantelor, dezagregarea, alterarea chimică, formarea componentului mineral şi organic şi repartiţia
lor pe profilul de sol. Forţele care acţionează asupra apei sunt:
GEOGRAFIA SOLURILOR
Gravitaţională
Acţionează asupra apei aflate în porii necapilari, atunci când solul este saturat cu apă.
Sub influenţa gravitaţiei apa se deplasează de sus în jos prin porii necapilari determinând
umezirea în adâncime a solului.
Odată cu scăderea cantităţii de apă, forţa gravitaţională scade la rândul ei şi deplasarea
apei încetează. Pe suprafeţele înclinate se produce şi o deplasare laterală a apei, prin sol.
Forţele capilare
Acţionează asupra apei aflate în porii capilari ai solului, care nu este supusă forţei
gravitaţionale şi este reţinută în sol.
Forţa cu care apa este reţinută în porii capilari este invers proporţională cu diametrul
porilor. Sub acţiunea acestor forţe, apa se mişcă mai lent, în toate direcţiile, în general dinspre
porii mai mari spre cei mai mici.
Forţa de adsorbţie
Acţionează asupra apei aflate la suprafaţa particulelor de sol şi este de natură
electrostatică (diferenţă de sarcini electrice între apă şi particulele de sol), apa îmbrăcând
particulele sub formă de pelicule.
Aceste forţe sunt foarte mari (10 000 atm.) şi sub inflenţa lor apa se mişcă foarte lent
dinspre peliculele mai groase spre cele mai subţiri sau trece sub formă de vapori. Fixarea apei
este însoţită de degajare de căldură numită căldură de umectare.
GEOGRAFIA SOLURILOR
Forţe determinate de tensiunea vaporilor de apă

Acţionează asupra apei aflate sub formă de vapori. Vaporii de apă sunt supuşi la
tensiuni determinate de temperatură şi umiditate, direct proporţional cu acestea, datorită
variaţiilor pe parcursul anului.
Diferenţa de tensiune crează forţele care determină deplasarea vaporilor de apă din locurile cu
presiune mare spre cele cu presiune mică.
Forţele de sucţiune a rădăcinilor plantelor

Rădăcinile plantelor exercită o forţă de sugere care atinge 15-20 atm., prin care apa din
sol este atrasă spre rădăcini. Pe măsură ce apa este consumată, este atrasă şi se mişcă spre
rădăcini şi apa aflată la distanţă mai mare.
Forţele osmotice
Acţionează numai în cazul solurilor bogate în săruri solubile, datorită presiunii
osmotice determinate de sărurile dizolvate în apă. Cu cât cantitatea de săruri este mai mare cu atât
presiunea osmotică este mai mare.
Presiunea osmotică determină o reţinere mai puternică a apei, care nu mai poate fi preluată de
rădăcini, fiind depăşită forţa de sucţiune a acestora, apărând seceta fiziologică.
Forţele hidrostatice
Acţionează numai când solul este saturat şi are şi un strat de apă deasupra (bălteşte apa
la suprafaţă). Forţele sunt determinate de greutatea stratului de apă de la suprafaţă, care impune
deplasarea apei spre adâncime.
GEOGRAFIA SOLURILOR
Formele de apă din sol
Apa sub formă de vapori

Se găseşte în pori şi provine din evaporarea altor forme de apă sau prin pătrunderea în
sol a aerului atmosferic încărcat cu vapori de apă.
Deşi se găseşte în sol în cantitate mică 0,001%, constituie singura sursă de apă când
solul este uscat (există doar apă legată).
Roua internă a solului reprezintă fenomenul de condensare a vaporilor de apă datorită
răcirii orizonturilor superioare în timpul nopţii
Apa legată chimic

Include apa de constituţie şi cea de cristalizare. Apa de constituţie este reprezentată prin
ionii H+ OH- (mice, hidromice, hidroxizi). Apa de cristalizare reprezintă moleculele de apă care
intră în compoziţia moleculelor hidratate (gips CaSO4 x 2H2O). Intră în alcătuirea
componentului solid şi este complet imobilă (inaccesibilă plantelor).
Apa legată fizic

De higroscopicitate (puternic legată)
Reprezintă pelicule de apă reţinute la suprafaţa particulelor de sol datorită forţelor de
adsorbţie (10 000-50 atm.). Nu poate fi folosită de către plante şi nu se deplasează în sol.
Peliculară (slab legată)
Este reţinută cu forţe de 50-15 atm., se poate deplasa lent dinspre peliculele mai groase
spre cele mai subţiri şi poate fi folosită într-o oarecare măsură de către plante.
GEOGRAFIA SOLURILOR
Apa liberă
Capilară
Este cea reţinută în sol în porii capilari datorită forţelor capilare 15-1/3 atm. Poate fi
sprijinită şi suspendată.
Bilanţul apei în sol

Este dat de raportul între cantitatea de apă care intră în sol şi cea care se pierde din sol.
Apa care intră în sol provine din precipitaţii, vaporii de apă din atmosferă, pânza freatică,
scurgerea de suprafaţă (solurile situate în microdepresiuni), irigaţii. Pierderea apei se realizează
prin evaporare şi transpiraţie, sau prin drenare în pânza freatică, scurgere laterală (soluri pe
versanţi).
Regimul hidric al solului

• Pergelic – este caracteristic regiunilor cu îngheţ permanent, când în perioada caldă a
anului partea superioară a solului se dezgheaţă şi deasupra stratului îngheţat se formează apă
stagnantă care se consumă prin evaporare şi scurgeri laterale. Solul este permanent umed.
• Percolativ – este caracteristic climatelor umede (păduri de câmpie, deal, podiş şi
munte). ETP<P, Iar 35-45, profilul de sol este umezit de sus până jos cel puţin o dată pe an.
• Periodic percolativ – este caracteristic solurilor de silvostepă, ETP=P, Iar 26-35,
profilul de sol este umezit de sus până jos numai în anii ploioşi.
• Nepercolativ – este caracteristic solurilor de stepă, ETP>P, Iar <26, solul nu este
umezit niciodată de sus până jos (100-200 cm ad.)
GEOGRAFIA SOLURILOR
• Exsudativ – este caracteristic solurilor de stepă şi silvostepă cu pânze freatice aflate la

adâncimi critice. Solul pierde prin evaporare mai multă apă decât primeşte datorită ridicării
nivelului freatic prin capilaritate care alimentează în permanenţă solul, care este tot timpul
supraumezit de jos în sus.
• Stagnant – este caracteristic solurilor greu permeabile situate pe suprafeţe plane,
microdepresiuni sau la baza versanţilor, în regiuni umede. Apa stagnează în sol uneori chiar de la
suprafaţă, solul prezentând exces de apă.
• De irigaţie – apare la solurile irigate, unde se produce o umezire mai profundă şi
repetată a solului fără a fi schimbat însă regimul hidric natural. Numai în apropierea orezăriilor
solurile pot să-şi schimbe regimul hidric într-unul de tip exsudativ.
Partea gazoasă
COMPONENTUL GAZOS
În natură nu există sol fără aer, indiferent cât de mare este excesul de umiditate, pentru
că aerul este fie dizolvat în apă, fie rămâne în spaţiile foarte mici din sol sau în cele captive.
Aerul reprezintă alături de apă elementul de bază pentru dezvoltarea organismelor din
sol.
GEOGRAFIA SOLURILOR
TEXTURA, STRUCTURA ȘI CULOARA SOLULUI

GEOGRAFIA SOLURILOR
TEXTURA
Consideratii generale
Acea componenta a solului, alcatuita din particule având diametrul < 2 mm si

denumita "pamânt fin" defineste textura solului. În sol, însa se gasesc si fragmente de
roca, cu diametrul > 2 mm care alcatuiesc "scheletul solului" si care se determina
separat.
Criteriul de baza utilizat în gruparea particulelor care alcatuiesc faza solida a
solului este acela de a include în aceeasi categorie, particulele care au aceleasi
proprietati fizico-chimice (tabel).
CATEGORIA DE PARTICULE DIAMETRUL

- mm -
Bolovani > 200

Pietre 200 - 20
Pietriș 20 - 2
Nisip grosier 2 - 0,2
Nisip fin 0,2 - 0,02
Praf 0,02 - 0,002
Argilă < 0,002
GEOGRAFIA SOLURILOR
Textura solului reprezinta participarea procentuala a diferitelor categorii de

particule ( nisip, praf, argila ) la alcatuirea unui sol.
Din punct de vedere textural, solul trebuie considerat ca reprezentând un
sistem complex si nu un simplu amestec mecanic de categorii de particule, deoarece
între acestea au loc reactii de neutralizare sau stimulare a efectelor lor în sol.
Spre exemplu, în cazul nisipului si argilei, daca proportia argilei este foarte
mare, proprietatile nisipului sunt practic anihilate de cele ale argilei. Totodata, influenta
nisipului asupra cresterii permeabilitatii se produce numai începând de la un raport
argila/nisip de 1/3. În cazul predominarii categorice a prafului, influenta argilei este
minima.
O influenta semnificativa asupra proprietatilor solului, sub aspect textural, au
carbonatul de calciu si humusul, în sensul ca o parte de carbonat de calciu sau de
humus influenteaza textura, cât doua parti de argila.
Luând în considerare faptul ca o categorie de particule este mai activa din
punct de vedere chimic cu cât gradul de maruntire este mai înaintat si ca interactiunea
solului cu mediul este cu atât mai mare, cu cât acesta contine mai multe particule fine
(se mareste suprafata exterioara sau specifica), apare necesitatea prezentarii mai
detaliate a categoriilor de particule.
• Categoria nisip
Este alcatuita din particule de cuart, rezistente la alterare sau din particule
ale mineralelor în curs de alterare ( mica alba, feldspat, carbonat de calciu ).
Prezinta un grad redus de maruntire, este necoeziv si nu are plasticitate si
GEOGRAFIA SOLURILOR
aderenta. De asemenea, nisipul are o capacitate redusa de retinere a apei, o

permeabilitate ridicata, atât pentru apa cât si pentru aer si nu contine substante nutritive
.
• Categoria praf
În alcatuirea sa predominante sunt particulele cuartoase fine si prezinta
proprietati intermediare între nisip si argila.
• Categoria argila
Este alcatuita din particule de minerale argiloase, la care se pot asocia si
particule de silice si sescvioxizi. Prezinta un grad înaintat de dispersie, este coeziva si
are plasticitate si aderenta ridicate.
Argila detine o capacitate mare de retinere a apei, dar si o permeabilitate
redusa. În acelasi timp, contine si elibereaza substante nutritive, are capacitate ridicata
de adsorbtie cationica si prezinta proprietati coloidale ( coagulare, peptizare, adsorbtie ).
În functie de participarea procentuala a celor trei categorii de particule, au
fost stabilite clasele texturale (tabel).
SIMBOL DENUMIRE ARGILĂ% PRAF NISIP
% %
n nisip <5 < 32 > 63
u nisip lutos 6 - 12 < 32 56 - 94
s lut nisipos < 20 > 33 < 67
l lut 21 - 32 < 79 < 79
t lut argilos 33 - 45 < 67 < 79
a argilă > 46 < 54 < 54
GEOGRAFIA SOLURILOR
Determinarea texturii
Se poate realiza atât în laborator cât si în teren, prin metode specifice. În

laborator, dupa ce au fost separate prin cernere si sedimentare cele trei categorii de
particule si dupa ce a fost înlaturat humusul si carbonatul de calciu, se calculeaza
participarea procentuala si se stabileste textura, cu ajutorul diagramei triunghiulare.
În teren, determinarea se realizeaza pentru fiecare orizont de sol în parte,
prin metode specifice atât pentru starea uscata cât si pentru cea umeda :
• - observatia, inclusiv cu ajutorul lupei
Se urmareste prezenta grauntilor de nisip.
• - friabilitatea în stare uscata
În cazul texturilor grosiere proba de sol se sfarma usor la presarea între
degete iar materialul rezultat prin sfarâmare având dimensiuni mici, fiind presarat cu
graunti de nisip.
În cazul texturilor mijlocii proba de sol se sfarma relativ usor la presarea
între degete, iar materialul rezultat prin sfarâmare este prafos.
În cazul texturilor fine proba de sol se sfarma greu la presarea între degete,
rezultând bucati mari de pamânt.
• - senzatia la frecare în stare umeda
Texturile grosiere dau o senzatie aspra la frecarea materialului între degete,
cele mijlocii fainoasa, iar cele fine unsuros-alunecoasa.
• - aderenta
Urmareste lipiciozitatea materialului.
GEOGRAFIA SOLURILOR
• - modelarea în stare umeda

Se observa urmatoarele caracteristici:
- materialul curge; nu se pot modela sfere - textura nisipoasa
- se pot modela sfere care se sfarma la o presare usoara, dar nu se pot modela
suluri subtiri sau panglici - textura nisipo-lutoasa
- se pot modela suluri subtiri care crapa usor la curbare si se rup daca sunt
tinute de un capat - textura luto-nisipoasa
- se pot modela suluri subtiri care nu se rup daca sunt tinute de un capat, dar
crapa la curbare; se pot modela panglici nerezistente la îndoire - textura lutoasa
- se pot modela suluri subtiri care se curbeaza în inel fara a crapa; modelat în
panglica materialul crapa la curbare - textura luto-argiloasa
- se pot modela filamente lungi sau panglici subtiri care nu crapa la curbare -
textura argiloasa
Interpretarea caracteristicilor texturale
O inportanta deosebita prezinta textura în orizontul superior, cel care se

gaseste în contact direct cu cea mai mare parte a radacinilor plantelor. În acest sens, în
functie de textura, solurile prezinta anumite însusiri fizico-chimice:
Solurile nisipoase
Au proprietati asemanatoare nisipului, fiind foarte permeabile pentru apa si
aer, dar retinând o cantitate redusa de apa. Pierd usor apa prin infiltratie si evaporare
(nu pot forma rezerve de apa), nu sunt coezive si aderente si nu au plasticitate, fiind
GEOGRAFIA SOLURILOR
usor spulberate de vânt. Se încalzesc repede si pe adâncimi însemnate, sunt sarace în

substante nutritive si au o capacitate redusa de retinere a acestora. În concluzie,au o
fertilitate redusa, dar prezinta avantajul ca se lucreaza usor.
Proprietatile acestor soluri se îmbunatatesc odata cu cresterea continutului în
humus.
Solurile nisipo-lutoase
Prezinta proprietati asemanatoare celor nisipoase dar, datorita continutului
ceva mai ridicat de particule fine, asigura conditii mai bune pentru dezvoltarea plantelor,
mai ales daca sunt bogate în humus.
Solurile luto-nisipoase
Desi contin relativ mult nisip, cresterea procentului de praf si argila
determina îmbunatatirea proprietatilor fizico-chimice.
Solurile lutoase
Aceste soluri contin nisip, praf si argila în cantitati aproximativ egale.
Datorita acestui fapt, ele sunt moderat permeabile pentru apa si aer si au o capacitate
buna de retinere a apei si a substantelor nutritive. De asemenea, detin un regim
aerohidric corespunzator, prezinta coeziune, aderenta si plasticitate moderate si sunt
usor de lucrat.
Solurile lutoase asigura cele mai bune conditii pentru dezvoltarea plantelor.
GEOGRAFIA SOLURILOR
Solurile luto-argiloase
Prezinta în general, proprietati fizico-chimice asemanatoare solurilor
argiloase.
Solurile argiloase
Au proprietati asemanatoare argilei, detinând o permeabilitate redusa pentru
apa si aer si o capacitate ridicata de retinere a apei, motiv pentru care pot forma rezerve
de apa însemnate.În stare prea umeda devin plastice si aderente, lucrându-se greu. În
stare uscata crapa si prezinta o coeziune ridicata, lucrându-se de asemenea, greu.
Se încalzesc greu, mai ales atunci când contin multa apa. Sunt bogate în
substante nutritive si prezinta o capacitate ridicata de retinere a acestora. Proprietatile
lor se îmbunatatesc odata cu cresterea continutului de humus.
Aceste soluri prezinta o fertilitate potentiala ridicata, diminuata însa de
regimul aerohidric defavorabil, care le face si foarte pretentioase în raport cu lucrarile
agricole.
Textura solurilor este determinata în mare masura de roca de solificare si prin
urmare, ea ne ofera informatii relativ precise referitoare la natura rocilor de formare. În
acelasi timp ea depinde si de însusi procesul de solificare, datorita caruia proportia
initiala dintre diferitele categorii de particule se poate modifica. În acest sens, exista
situatii în care modificarile nu schimba clasa texturala (solurile din stepa) sau dimpotriva,
datorita intensitatii proceselor de argilizare si de migrare a argilei, textura se diferentiaza
pe profilul de sol (argiluvisoluri).
GEOGRAFIA SOLURILOR
Importanta texturii
Textura solului ne ofera informatii în legatura cu intensitatea procesului de

solificare si implicit, cu conditiile de formare ale acestuia, contribuind la caracterizarea
genetica a solurilor, la prognoza evolutiei lor si la separarea pe profilul de sol a
orizonturilor B, E, sau y.
Acest fapt se datoreaza influentei deosebite pe care textura o exercita în
procesul de solificare. Astfel, texturile usoare determina o levigare mai intensa, formarea
unor profile de sol cu profunzime mare si o diferentiere mai slaba a orizonturilor de sol.
Dimpotriva, texturile grele încetinesc levigarea si impun formarea unor
profile de sol mai putin profunde. Totodata, orizonturile de sol sunt mai bine diferentiate,
se creeaza conditii de evolutie sub influenta excesului de umiditate si este stimulata
acumularea humusului.
În concluzie, textura solului determina sau influenteaza toate celelalte
proprietati fizice, fizico-mecanice chimice si biologice ale acestuia si în final, însasi
proprietatea lui fundamentala, fertilitatea.
Repartiţia geografică a solurilor pe teritoriul României
Relieful şi poziţia bioclimatică a teritoriului României determină principalele trăsături zonale
(latitudinale, longitudinale, altitudinale) dar şi intrazonale ale învelişului de sol. Clima şi vegetaţia determină
zonalitatea latitudinală şi altitudinală a învelişului de sol.
Urmărind dispunerea concentrică a trepte de relief, o altă trăsătură a răspândirii solurilor o constituie
concentricitatea zonelor de sol (ca o proiecţie în plan orizontal a zonalității altitudinale).
Provinciile bioclimatice central-europeană, est-europeană, mediteraneană şi baltică se reflectă evident
în distribuţia învelişului de sol, mai ales la nivelul podişurilor şi câmpiilor. Zonalitatea este meridian - latitudinală
în vestul şi estul ţării, latitudinală la sud de Carpaţii Meridionali şi la vest de Carpaţii Occidentali şi aproximativ
concentrică în Podişul Transilvaniei.
Climatul relativ umed al provinciei
central-europene determină ampla
dezvoltare a preluvosolurilor şi
luvosolurilor, cu predominarea
subtipurilor gleic şi stagnic, ca şi
frecvenţa mare a unor soluri
intrazonale (gleiosoluri, stagnosoluri
şa.).
Climatul mai arid al provinciei est-

europene determină marea
extindere a cernisolurilor
(kastanoziomuri, cernoziomuri şi
faeoziomuri), cu subtipuri variate,
inclusiv a solurilor intrazonale
(îndeosebi solonceacuri şi
soloneţuri).
Climatul provinciei sud-europene determină prezenţa preluvosolurilor roşcate şi rodice şi a
luvosolurilor roşcate (roşcat-vertic, roşcat-planic, roşcat-gleic, roşcat - stagnic), precum şi un facies roşcat şi mai
argilos al cernisolurilor (faeoziomuri). Influenţele baltice accentuează tendinţa de eluviere - iluviere a solurilor din
nord-vestul Podişului Moldovei.
Aceste tipuri de zonalitate (latitudinală, meridiană, verticală, concentrică) stau la baza regionării
pedogeografice a teritoriului României.
O a doua categorie de factori care diferenţiază procesele pedogenetice şi solurile sunt: mezo şi
microrelieful; mezo şi microclimatele; variaţiile litologice şi hidrogeologice, tipologia vegetaţiei, intervenţia
antropică.
Aceşti factori dirijează solificarea
spre procese specifice care
condiţionează formarea solurilor
intrazonale: hidrisoluri, salsodisoluri,
pelisoluri, histisoluri, antrisoluri. În
anumite regiuni, intrazonalitatea
poate fi dominantă (sectoarele de
subsidenţă din Câmpia Tisei), dar la
nivelul întregii ţări, solurile care ies
din sfera zonalităţii reprezintă
aproximativ 25% din suprafaţa
învelişului de sol.
Solurile câmpiilor şi dealurilor României
Prin generalizare, se poate afirma că cernisolurile sunt reprezentative pentru câmpiile periferice iar
luvisolurile pentru regiunile deluroase. Cele două clase de soluri se întrepătrund însă foarte frecvent,
cernisolurile urcând adesea şi pe versanţii slab înclinaţi sau la nivelul culmilor joase ale regiunilor deluroase, în
timp ce luvisolurile pot coborî până la altitudinea câmpiilor piemontane. Ambele clase de soluri reprezintă expresia
zonalităţii latitudinale, diferenţiate sub aspect direcţional, morfologic şi tipologic, în funcţie de condiţiile bioclimatice
care le generează.
Solurile unităţilor
de câmpie
Condiţiile pedogenetice
din unităţile de câmpie
ale României sunt
dominate de cele
climatice şi de relief
(micro, mezo şi
macrorelief), urmate de o
gamă foarte largă de
factori pedogenetici în
care se implică
depozitele de solificare,
factorul hidrogeologic,
învelişul vegetal şi fauna,
dar şi intervenţia
antropică.
Pe ansamblu, domină solurile de expresie zonală, în Câmpia Română acţionând o dublă zonalitate:
orizontală (latitudinală, dar şi longitudinală, pe direcţie est-vest) şi altitudinală, în timp ce, în Câmpia Tisei,
caracteristică este mai ales zonalitatea latitudinală, frecvent înlocuită de un aspect mozaicat, datorită implicării
factorilor intrazonali.
Învelişul pedologie ai Câmpiei Române este dominat de prezenţa cernisolurilor (cernoziomuri şi
faeoziomuri). Pe acest fond se întâlnesc însă şi luvisoluri (îndeosebi, în partea nordică a Câmpiei Române
Centrale) precum şi diverse soluri intrazonale: pelisoluri, hidrisoluri, salsodisoluri, protisoluri şi antrisoluri.
În Câmpia Olteniei benzile de sol au o dispunere aproape paralelă, orientate vest-est, conform
teraselor Dunării. Solurile sunt cu atât mai evoluate cu cât terasele sunt mai înalte şi, implicit, mai vechi.
Cernoziomurile (tipice, psamice, gleice, salinice) se întâlnesc pe terasele relativ joase, cu altitudini de 5- 25m. Pe
relieful de dune apar frecvent psamosoluri districe, eutrice, şi molice, dar şi gleice sau salinice, alături de unele
areale cu gleiosoluri şi soloneţuri. Fâşia imediat nordică o formează subtipul cambic al cernoziomurilor,
corespunzătoare teraselor de 25-100 m, cu unele enclave ale cernoziomurilor argice. În partea de nord, la
contactul cu Podişul Getic, se face trecerea spre preluvosolurile molice şi roşcate.
În Câmpia Română Centrală benzile de soluri se repetă, dar dispoziţia lor este mai complicată
datorită întrepătrunderilor introduse de orientarea marilor râuri. Dispunerea sub formă de benzi latitudinale începe
cu cernoziomuri, tipice (inclusiv vermice) şi se continuă prin subtipul cambic al cernoziomurilor, format pe loessuri
cu un drenaj bun, dar şi prin cernoziomuri argice pe depozitele mijlociu-fine (luturi grele). Partea mediană a
acestei câmpii se caracterizează prin apariţia preluvosolurilor şi a luvosolurilor roşcate (C. Găvanu - Burdea şi C.
Vlăsiei).
datorită întrepătrunderilor introduse de orientarea marilor râuri. Dispunerea sub formă de benzi latitudinale începe
cu cernoziomuri, tipice (inclusiv vermice) şi se continuă prin subtipul cambic al cernoziomurilor, format pe loessuri
cu un drenaj bun, dar şi prin cernoziomuri argice pe depozitele mijlociu-fine (luturi grele). Partea mediană a
acestei câmpii se caracterizează prin apariţia preluvosolurilor şi a luvosolurilor roşcate (C. Găvanu - Burdea şi C.
Vlăsiei).
Partea nordică, mult mai

bine împădurită, cu
caracter piemontan, se
caracterizează prin
predominarea luvosolurilor
(tipice şi albice) şi a
planosolurilor ş.a. Dintre
solurile intrazonale o
participare apreciabilă o
au vertisolurile (câmpurile
interfluviale ale unităţilor
de tranziţie), urmate la
mare distanţă de
hidrisoluri (luncile marilor
râuri), salsodisoluri
(enclave izolate) şi o
gamă foarte diversă de
aluviosoluri (în şesurile
aluviale).
În Câmpia Română de Est cel mai răspândit este cernoziomul. Acest tip domină ca întindere
kastanoziomurile (din estul extrem) şi faeoziomurile (din subunităţile piemontane). Cernoziomurile apar în benzi
orientate aproximativ est-vest, kastanoziomurile fiind întâlnite doar în extremitatea estică (spre Dunăre, la sud de
confluenţa cu Ialomiţa), în timp ce solurile cernoziomice ocupă cea mai mare parte a Bărăganului, pentru ca
tipurile mai evoluate/faeoziomurile) să se dispună în vest (tranziţia de la stepă spre silvostepă), în cazul
subunităţilor piemontane. Cernoziomurile din Bărăgan includ la nivel de subtip, următoarele: tipic, kastanic, calc
arie, cambic, mai rar, gleic, dar şi salinic şi sodic. Spre Piemontul de la Curbură se face trecerea de la
cernoziomurile argice la faeoziomurile greice. Solurile intrazonale formează areale disjuncte şi sunt reprezentate
prin: solonceacuri şi soloneţuri, gleiosoluri, psamosoluri. In lunci apar frecvent aluviosoluri, hidrisoluri, salsodisoluri
şi psamosoluri.
În Câmpia Româna se deosebesc trei districte de soluri, în funcţie de legile zonalităţii:
- estic, care corespunde Câmpiei Română de Est, unde predomină accentuat cernisolurile (reprezentate
îndeosebi prin cernoziomuri tipice şi cambice), la care se adaugă suprafeţe însemnate ocupate de
salsodisoluri (ca efect al continentalismului climatic), cât şi hidrisoluri (grupate îndeosebi în Câmpia Siretului
Inferior);
- central, corespunzător Câmpiei Române Centrale, unde se distinge o clară de zonare latitudinală, începând de
la cernisoluri (tipice, cambice, argice), continuând apoi cu preluvosoluri (îndeosebi molice şi roşcate) şi
luvosoluri (caracteristice treptelor piemontane);
- vestic, caracteristic Câmpiei Olteniei, unde tendinţa de zonalitate latitudinală este în bună măsură estompată
prin formarea solurilor legate de materialul parental (nisipuri mobilizate eolian, care contribuie la formarea
psamosolurilor).
Solurile Câmpiei Tisei oferă un tablou mult mai mozaicat decât în cazul Câmpiei Române, datorită
tipurilor intrazonale care ocupă frecvent 50% din suprafaţă, în timp ce solurile zonale se reduc până la 25% din
suprafaţă, în subunităţile joase, de subsidenţă. O primă diferenţiere se realizează de la sud la nord, cernisolurile
predominând în partea sudică iar luvisolurile în cea nordică, .un alt sens de diferenţiere fiind de1 Ia vest la est, de
la silvostepa câmpiilor tabulare şi de tranziţie (cu cernoziomuri variate) spre zona forestiera a câmpiilor
piemontane, mai înalte, cu preluvosoluri.
Dintre cernisoluri, cernoziomurile ocupă sectoarele mai zvântate din câmpiile tabulare şi de tranziţie;
lor li se asociază frecvent gleiosoluri, salsodisoluri şi vertisoluri (ocupând suprafeţe însemnate în Câmpia
Timişului, Crişurilor, Aradului, Arancăi) dar şi psamosoluri în Câmpia Cărei şi în Câmpia Nădlacului.
Luvisolurile totalizează cam 1/3

din solurile zonale ale Câmpiei
Tisei. Răspândirea cea mai
amplă a acestei clase se
constată în Câmpia Someşului.
Solurile intrazonale au o
răspândire deosebită, fiind variat
dispersate în teritoriu. Se
întâlnesc îndeosebi hidrisoluri
dar şi salsodisoluri şi
vertisoluri, toate aceste tipuri
ocupând ariile joase.
În Câmpia Tisei se pot deosebi trei districte de soluri:
- sudic, la sud de Crişul Alb (cu cernoziomuri tipice, cambice şi argice, rar faeoziomuri, în asociaţie cu
gleiosoluri, soloneţuri, pelisoluri, aluviosoluri);
- central, între Crasna şi Crişul Alb, predomină solurile intrazonale: aluviosoluri, gleiosoluri, soloneţuri,
psamosoluri, pelisoluri, iar dintre solurile zonale se întâlnesc cernisolurile, îndeosebi cernoziomuri cambice şi
argice;
- nordic: la nord de râul Crasna, cu un înveliş pedologie mult mai evoluat, între care menţionăm ca tipuri zonale
luvosolurile tipice şi albice, în asociaţie cu gleiosoluri şi stagnosoluri, la care se adaugă aluviosoluri şi, mai rar,
pelisoluri.
Solurile unităţilor deluroase şi de podiş
Unităţile deluroase şi de podiş ale României se caracterizează, prin dominanţa
luvisolurilor, însă ansamblajul pedologic este definit în funcţie de poziţia faţă de inelul carpatic,
având în vedere influenţele climatice exterioare, particularităţile reliefului şi ale depozitelor de
solificare, specificul vegetaţiei etc.
Solurile Dealurilor de Vest se caracterizează printr-o anumită uniformitate a pedopeisajelor
caracteristice, datorită climatului temperat de factură central-europeană şi a predominării depozitelor sedimentare,
majoritar detritice. Această bordură deluroasă, discontinuă, prezintă însă o tendinţă clară de evoluţie a învelişului
de sol, de la sud spre nord şi în altitudine.
Pe ansamblu, predomină accentuat luvisolurile, tipurile intrazonale având o participare mult mai
redusă, îndeosebi prin hidrisoluri (stagnosoluri şi gleiosoluri), la care se adaugă solurile afectate de
eroziune:regosoluri (pe versanţii stabili din punct de vedere morfodinamic) şi erodosoluri (versanţi cu utilizare
agricolă, afectaţi de procese geomorfologice actuale).
La nivelul subunităţilor
deluroase joase se întâlnesc
frecvent preluvosoluri .
In cazul subunităţilor mai

înalte (cu precădere la nord
de Mureş), dominante devin
luvosolurile tipice.
La nivelul măgurilor şi ai
culmilor formale pe roci
metamorfice sau magmatice,
cu altitudini de peste 500 m,
local, luvisolurile pot fi
înlocuite prin cambisoluri
(eutricambosoluri şi, foarte
rar, districambosoluri), în timp
ce pe calcare se întâlnesc
rendzine (Dealurile Silvaniei,
Pogănişului şi Tirolului).
Solurile Depresiunii Colinare a Transilvaniei se dispun oarecum concentric, în funcţie de poziţia
arcului carpatic. Cele zonale sunt reprezentate prin cernisoluri, în cadrul peisajelor intens antropizate, de tip
silvostepic, dar şi prin luvisoluri, în zona forestieră (cernisolurile ocupă o poziţie oarecum centrală, iar luvisolurile o
zonă concentrică). Cernisolurile sunt caracteristice părţii sud-vestice a Câmpiei Transilvaniei, la care se adaugă
arealele mai joase din Podişul Secaşelor, Culoarul Mureş – Arieş - Strei, sub formă de petice întâlnindu-se şi în
Podişul Someşan. Predomină cernoziomurile şi faeoziomurile, dezvoltate în condiţii de silvostepizare antropică.
Cernoziomurile apar pe
terasele neinundabile din
Culoarul Mureş – Arieş –
Strei și în sud-vestul Câmpiei
Transilvaniei (cu apariţii
locale şi în unele perimetre
joase din Podişul Someşan şi
Dealurile Târnavelor).
Distribuţia faeoziomurilor se
leagă de cea a cernisolurilor,
un rol deosebit revenind
depozitelor de solificare
(marne şi argile, inclusiv
carbonatice), hidrogeologiei
(exces pluvial freatic, inclusiv
amfigleic) şi învelişului
vegetal (pajişti mezo -
higrofile).
Luvisolurile sunt dominante în învelişul de sol al acestei regiuni - luvosolurile sunt bine reprezentate.
Acestea se regăsesc la altitudini mai mari, având o repartiţie relativ concentrică, ocupând o mare parte din
Dealurile Târnavelor, Dealurile cu trăsături subcarpatice din estul Transilvaniei, Câmpia înaltă a Transilvaniei,
Podişul Someşan. De asemenea, se întâlnesc în depresiunile din sud (Făgăraş, Sibiu), din nord (Lăpuş) şi din
vest (depresiunile Huedin şi Almaş).
Solurile intrazonale reprezintă aproximativ 25%, distribuindu-se în areale disperse. Dintre acestea, o
participare amplă o au hidrisolurile (gleiosoluri şi stagnosoluri) şi protisolurile (aluviosoluri, în şesurile aluviale,
regosoluri, pe versanţi), antrisolurile, bine reprezentate prin erodosoluri.
Solurile Piemontului Getic se caracterizează printr-o distribuţie zonal-altitudinală, parţial deranjată de
particularităţile reliefului accidentat, cât şi prin intervenţia condiţiilor hidrogeologice şi filologice.
Solurile zonale sunt dominate de clasa luvisolurilor, care formează benzi latitudinale aproximativ
paralele începând din Câmpia Română spre Subcarpaţi. Domină clar luvosolurile roşcate, formate aproape în
exclusivitate pe depozite loessoide șiluvosolurile tipice, cele mai reprezentative pentru această unitate fizico-
geografică, care evoluează în condiţii diferite de relief.
Solurile condiţionate de materialul parental se impun prin pelosoluri şi vertosoluri, iar cele cu caracter
intrazonal cuprind hidrisoluri, regosoluri, erodosoluri şi aluviosoluri.
În regionarea pedogeografică a Podişului Piemonţan Getic se pot separa două districte: oltean (cu
întreaga reprezentare a luvisolurilor); muntean (cu soluri mai evoluate din clasa luvisolurilor).
Solurile Podișului Moldovei răspund unei duble zonalităţi: orizontale (de la nord la sud, cât şi de la
vest spre est), dar şi verticale, în strânsă legătură cu creşterea altitudinii şi în concordanţă cu modificările
bioclimatice. În funcţie de aceste particularităţi se conturează pedopeisaje caracteristice, care se modifică şi
evoluează pe direcţia sud-est - nord-vest. Se evidenţiază astfel două mari zone de sol: cea a cernisolurilor,
corespunzătoare bioclimatului stepic - silvostepic şi cea a luvisolurilor, corespunzătoare bioclimatului forestier
din partea centrală şi nord-vestică (limita dintre ele fiind foarte sinuoasă).
În zona cernisolurilor, tipurile se etajează de la cele slab evoluate spre cele mai evoluate:
cernoziomuri tipice și cambice, urmate de faeoziomuri, la care se adaugă, local, rendzine.
În zona luvisolurilor, tipurile de sol se etajează astfel: preluvosoluri, apoi luvosoluri tipice şi albice.
Cernoziomurile sunt relativ slab reprezentate, fiind întâlnite în partea terminal sudică a Câmpiei
Covurluiului, în Depresiunea Elanului, dar şi la nivelul glacisurilor, al teraselor inferioare, pe grindurile din lungul
şesurilor Prutului, Bârladului, Jijiei, Bahluiului, Tutovei, Zeletinului.
Cernoziomurile (cambice)
mai apar în silvostepa
Câmpiei Moldovei, sud-
estul Podişului Bârladului
(porţiunile mai joase clin
Dealurile Fălciului,
Câmpia înaltă a
Covurluiului, sudul extrem
al Colinelor Tutovei), până
la altitudinea de
150~200m).
Faeoziomurile apar pe areale extinse, fiind condiţionate de factori pedogenetici distincţi. Faeoziomurile
tipice, cambice şi argice întrunesc condiţii de formare Podişul Sucevei, având caracteristici apropiate de cele ale,
cernoziomurilor, dar evoluate într-un climat ceva mai răcoros şi mai umed. In această categorie se includ fostele
soluri cernoziomoide tipice, cambice şi argiloiluviale, dar şi pseudorendzinele (cf. SRCS, 1980).
Rendzinele prezintă apariţii locale în Podişul Central Moldovenesc, Dealurile Dragomirnei şi în Dealul
Mare-Hârlău, fiind condiţionate de existenţa calcarelor sarmaţiene.
Luvisolurile formează o
zonă clară de soluri,
corespunzătoare părţii
centrale şi nord - vestice a
Podişului Moldovei, cu o
vegetaţie forestieră
condiţionată de climatul
ceva mai răcoros şi mai
umed.
Luvosolurile tipice sunt

caracteristice porţiunilor
mai înalte din Colinele
Tutovei şi Podişul Central
Moldovenesc, Podişul
Sucevei.
Solurile intrazonale,
reprezintă sub 20% din
total, fiind formate în
condiţii particulare.
Solurile Podișului Dobrogei poartă pregnant amprenta factorului bioclimatic. Cu excepţia părţii mai
înalte din nord, învelişul de sol al Dobrogei este puţin variat, datorită relativei uniformităţi a reliefului, rocilor de
solificare, precum şi slabei participări a solurilor intrazonale (sub 10%).
Cernisolurile reprezintă solurile zonale cele mai tipice; kastanoziomurile şi cernoziomurile ocupă 90%
în Dobrogea Centrală şi de Sud şi 70% în Dobrogea de Nord.
Kastanoziomurile formează două areale mai importante: unul, mai extins, pe faţada vestică,
dunăreană, între Oltina şi Macin, sub forma unei benzi aproape continui, cu lăţimi de 2-10 km (în nordul văii
Carasu pătrunde până la est de Murfatlar) şi altul pe faţada maritimă, între Mahmudia şi Capul Midia, ca o fâșie
mai îngustă (1-3 km) şi discontinuă, cu pătrunderi mai adânci pe văile Taiţei, Slavei, Casimcei.
Cernoziomurile constituie cele

mai răspândite soluri ale
Dobrogei, ocupând cea mai
mare parte a Dobrogei Centrale
şi de Sud pătrunzând şi în, ariile
colinare, joase, ale Dobrogei de
Nord (îndeosebi în Depresiunea
Nalbantului şi Dealurile Tulcei)
sau formând areale disjuncte la
poalele subunităţilor mai înalte
(Munceii Măcinului şi Dealurile
Niculiţelului).
Rendzinele apar sub forma unor

mici fâşii sau în areale insulare,
pe toate aflorimentele
calcaroase din Dobrogea.
Luvisolurile formează un etaj specific părţii înalte a Dobrogei de Nord (Munții Măcinului, Dealurile
Niculiţelului, Podişul Babadagului,).
Dintre solurile intrazonale se impun protisolurile, mai ales regosolurile şi litosolurile, apoi antrisolurile,
reprezentate prin erodosoluri (versanți degradaţi) şi antrosoluri (vii şi livezi intensive), la care se mai adaugă şi
salsodisoluri (solonceacuri şi solonețuri) în zona litorală şi în preajma cuvetelor lacustre (sistemul lagunar Razim-
Sinoe).
PROPRIETĂŢILE FIZICE ŞI MECANICE
ALE SOLURILOR
• Culoarea
• Textura
• Scheletul
• Structura
• Gradul de dezvoltare a structurii
• Porozitatea
• Adezivitatea
• Plasticitatea
Proprietăţi mecanice
• Compactitatea
• Consistenţa
• Prezenţa neoformaţiunilor şi incluziunilor

CULOAREA SOLULUI
• se determină cu ajutorul atlasului de culori – ATLASUL MUNSELL

• atlasul cuprinde 8 planşe principale cu 258 de culori;
4 planşe suplimentare cu 131 de culori.
• culorile sunt aranjate în funcţie de 3 criterii:
- nuanţă;
- valoare;
- cromă.
• Autorul cărţilor A Color Notation şi

Atlas of the Munsell Color System
Albert H. Munsell (1859-1918)

Ordinea culorilor în Sistemul Munsell
TEXTURA SOLULUI
• Constituenţii minerali ai părţii solide a solului reprezentaţi prin nisip, praf
şi argilă formează textura sau granulometria solului (Canarache, 1990).
• Proporţia de nisip, praf şi argilă determină tipul texturii solului.

• Determinarea fracţiunilor granulometrice conform scării Atterberg (1912):
- nisip: 2 – 0,02 mm Ø;
- praf: 0,02 – 0,002 mm Ø;
- argilă: < 0,002 mm Ø.
Clasele texturale simplificate utilizate în România (după I.C.P.A.,1987)

SCHELETUL SOLULUI
• Particulele > de 2 mm formează scheletul solului.
• Este alcătuit din:
- blocuri: > 200 mm Ø;
- bolovani: 200 – 20 mm Ø;
- pietriş: 20 – 2 mm Ø.
Conţinutul în schelet al solului (după I.C.P.A.,2003)

VOLUM EDAFIC UTIL
• Reprezintă volumul de sol ce poate fi folosit de rădăcinile plantelor;

• Este condiţionat de cantitatea de material scheletic şi de adâncimea
la care apare roca dură.
• VEU = volumul de pământ fin (raportat la mc sol) până la roca dură

sau până la -150 cm (dacă până la această adâncime nu apare roca
dură), din care se scade procentul de schelet.
STRUCTURA SOLULUI
• Proprietatea solului de a se prezenta sub formă de particule

elementare reunite în agregate de forme şi dimensiuni diverse
constituie structura solului (Ispas et al., 2006).
• Condiţiile de mediu şi procesul de solificare determină forma şi
dimensiunile agregatelor structurale.
• Liantul care leagă particulele de sol în agregate structurale este
format din: - humus;
- argilă;
- complexe organo-minerale.
Structură glomerulară
Structură grăunţoasă
Structură poliedrică
subangulară angulară
Structură prismatică Structură columnară Structură columnoidală
Structura columnar-prismatică
STRUCTURĂ COLUMNARĂ
STRUCTURĂ STRUCTURĂ
COLUMNOID-PRISMATICĂ COLUMNAR-PRISMATICĂ
Structură sfenoidală Structură foioasă
Structură lamelară
Structură monogranulară Structură granulară
Structură masivă
STRUCTURĂ MONOGRANULARĂ
Mărimea agregatelor structurale
GRADUL DE DEZVOLTARE A STRUCTURII SOLULUI
• Se deosebesc următoarele tipuri structurale:

a) nestructurat;
b) slab dezvoltat – elementele structurale se observă greu, cea mai
mare parte a solului fiind nestructurată;
c) moderat dezvoltat – 25-75 % din masa solului este organizată în
agregate structurale uşor de observat;
d) bine dezvoltat – prin sfărâmare cea mai mare parte a masei de
sol se desface în agregate rezistente la acţiunea de dispersare.
POROZITATEA SOLULUI
• Reprezintă proporţia de pori din volumul total al solului.

• Se deosebesc următoarele tipuri:
- porozitate totală – procentul total al porilor raportat la întregul
volum al solului;
- porozitate capilară – proporţia tuturor porilor capilari (Ø < 1 mm);
- porozitatea necapilară – proporţia porilor cu Ø > 1 mm.
CULOAREA SOLULUI
Culoarea solului
Culoarea solului
- una din proprietăţile uşor observabile şi
cuantificabile
- pe baza ei se pot identifica tipurile de

procese care au contribuit la formarea solului
- se pot aprecia componenţii solului (minerali

şi organici)
- alături de alte caracteristici (structura,

textura, neoformaţiunile), culoarea permite
identificarea şi diferenţierea orizonturilor de
sol şi mai departe încadrarea taxonomică
Culoarea solului
- culoarea este determinată de compoziţia
solului, care la rândul ei este influenţată de
diferitele procese pedogenetice, aflate în
strânsă corelaţie cu condiţiile de mediu
- humusul determină apariţia culorilor

închise (de la brun la negru)
- silicea, carbonatul de calciu şi sărurile uşor

solubile dau culori albicioase
- oxizii şi hidroxizii de fier dau culori de la

gălbui la roşcat-ruginiu
- compuşii feroşi, apăruţi în urma

proceselor de reducere dau culori cenuşii
verzui (albăstrui-vineţii)
- la solurile hidromorfe supuse alternativ

proceselor de reducere şi oxidare (procese
de gleizare şi pseudogleizare) aspectul este
marmorat existând pete gălbui-ruginii
(datorate oxidării) şi pete cenuşii-vineţii
(datorate reducerii)
Atlasul Munsell
Pentru stabiliriea cu precizie a
culorilor solului, eliminându-se
subiectivismul şi pentru exprimarea
acesteia în termeni universal valabili,
s-a editat un atlas colorat – Munsell
Soil Color Charts, Baltimore,
Maryland U.S.A.
Sistemul Munsell stabileşte

gama de culori posibile în funcţie de
trei variabile: nuanţă, valoare,
cromă.
Nuanţa – exprimă culoarea dominantă,
notaţia culorilor făcându-se cu iniţialele
numelor lor din limba engleză - R (red-roşu),
Y (yellow-galben) etc. Fiecare dintre
simboluri de nuanţe sunt gradate din 2,5 în
2,5, până la 10, cifrele fiind aşezate înaintea
iniţialelor amintite. Gradaţiile respective
exprimă intensitatea culorii, care este cu atât
mai mare cu cât valoarea gradaţiei este mai
mică.
Aceste simboluri sunt scrise în colţul din
dreapta sus al diferitelor planşe cuprinse în
Sistemul Munsell.
Valoarea – compartimentează planşele

din Sistemul Munsell de jos în sus în zece
trepte, notate cu cifre de la 1 la 10 şi indică
gradul de strălucire al culorii de bază a
planşei respective.
Croma – compartimentează planşele

din Sistemul Munsell de la stânga la dreapta,
cu cifre de la 0 la 8 şi indică intensitatea
culorii în cadrul fiecărei valori.
Valorile şi cromele care compartimentează
planşele se notează sub formă de fracţie
(2/1, 3/2 etc.); numărătorul arată valoarea,
iar numitorul croma
Pentru determinarea culorii, se ia o probă

de sol, apoi se caută în atlasul Munsell
planşa având culorile cele mai apropiate,
apoi proba se deplasează în cadrul
respectivei planşe până când culoarea
solului corespunde cu cea etalon
Notarea rezultatului se face astfel: se

notează mai întâi nuanţa, trecută pe colţul
din dreapta sus al planşei, apoi sub formă
de fracţie se adaugă cifrele care indică
valoarea şi nuanţa (ex. 10 YR 4/1)
Pe fiecare contrapagină a atlasului

(respectând aceeaşi aşezare) se prezintă şi
denumirea culorii respective, în limba
engleză.
Dacă culoarea eşantionului de
sol are mai multe culori, atunci
se va determina culoarea
matricei şi culoarea (culorile)
asociată.
Pentru fiecare dintre cele

două se va menţiona ponderea
acestora, în procente (ex. 10YR
3/4 (70%) + 2,5 YR 6/8 (30%)
(galben închis-brun + roşu
deschis).
Determinarea culorii solului se realizează
pe probele de sol în stare umedă şi în stare
uscată
În teren se va determina culoarea atât

pentru feţele agregatelor structurale cât şi
pentru interiorul acestora, în urma ruperii
agregatului; pentru solurilor nestructrate
culoarea se identifică prin ruperea
materialului de sol
În cazul solurilor argiloase urma tăieturii

crează dificultatăţi în aprecierea ponderii
ocupate de anumite culori (pete), de aceea
este de preferat să se evite această
operaţiune
Petele de culoare
-sunt descrise prin intermediul următorilor indicatori: mărime, frecvenţă, delimitare şi contrast faţă de
matrice
- pentru evaluarea dimensiunii petelor se va folosi o riglă gradată

Denumire Dimensiunea (mm)
Mici <5
Mijlocii 5-15
Mari >15
Denumire % din Planşe pentru aprecierea ponderii petelor
suprafaţă
Petele de culoare
Foarte
≤5 5%
Pentru aprecierea frecvenţei petelor se rare
va delimita pe peretele profilului un pătrat
cu latura de 10 cm care se va împărţi în
patru sectoare în funcţie de care se
apreciază ponderea culorilor Rare 5-10 10%
Frecvenţa petelor se va observa şi pe

ceilalţi pereţi ai profilului astfel încât să
existe o imagine globală asupra distribuţiei
şi frecvenţei petelor Frecvente 16-30 30%
Foarte
31-50 50%
frecvente
Caracter diagnostic
SRTS, foloseşte culoarea solurilor drept

caracter diagnostic:
- pentru ca un orizont de sol să fie A molic

(să aibă culoare închisă), trebuie să prezinte
valori şi crome < 3,5 la materialul în stare
umedă şi < 5,5 la materialul în stare uscată;
- orizontul A molic al castanoziomurilor are

crome > 2 în stare umedă, iar orizontul A molic
al cernoziomurilor are crome < 2, tot în stare
umedă;
- orizontul B argic al preluvosolului roşcat

are culori roşcate (7,5 YR) în partea inferioară
sau sub formă de pete pe cel puţin 50 % din
volumul orizontului, atât în interiorul, cât şi pe
feţele agregatelor structurale;
- orizontul B cambic al eutricambosolului

rodic are culori roşii-ruginii (5 YR şi mai roşii) în
partea inferioară şi pete (peste 50 % din
volum) în partea superioară, cu valori şi crome
> 3,5 în stare umedă.
Culoarea
solului
• Principala însuşire morfologică a solurilor, care apare în mod vizibil
la examinarea profilelor de sol, este culoarea. Pentru acest motiv,
culoarea constituie principalul criteriu de separare a orizonturilor
de diagnostic şi un element fundamental pentru denumirea unor
tipuri de sol.
• Studiind cernoziomurile din Rusia, Docuceaev face unele precizări
referitoare la culoarea acestora, deosebind cernoziomuri negre, gri închis
şi brune.
• Publicarea buletinului "Culoarea solului" (1911), în care se precizează
faptul că în general culoarea solului depinde de conținutul de materie
organică şi oxizi de fier, iar solurile roşii sunt adesea mai vechi decât cele
galbene.
• În prezent pentru determinarea culorii solului se utilizează Sistemul
Munsell.
Culori deschise = soluri aerate & bine drenate
gri = fier
alb = carbonati
rosu & galben =

oxizi de fier
• Nuanțele de culoare se referă la o serie de culori, specifice
majorității solurilor.
• Astfel, în Sistemul Munsell se deosebesc 5 culori de bază,
care au fost notate cu inițialele denumirilor din limba
engleză : roşu (R), galben (Y), verde (G), albastru (B) şi violet
(P), la care se adaugă 5 culori intermediare: galben‐roşu (YR),
verde‐galben (GY), albastru‐verde (BG), violet‐albastru (PB) şi
roşu‐violet (RP).
• La rândul lor, fiecare din aceste culori pot fi împărțite în 10

trepte intermediare, obținându‐se în acest fel nuanțele de
culori, ce alcătuiesc scara nuanțelor. Acestea se notează în
mod obişnuit cu cifre de la 1 la 10, aşezate întotdeauna,
înaintea inițialelor corespunzătoare culorii de bază (ex. 5YR,
10YR), încât toate culorile ce aparțin unei nuanțe se găsesc
transpuse pe o tăbliță, care prezintă în colțul din dreapta sus
simbolul nuanței.
• Valoarea se referă la gradul de strălucire (luminozitate) a culorii, adică
aceeaşi nuanță poate fi mai deschisă sau mai închisă. Valoarea se găseşte pe
scara verticală din sistemul Munsell şi se notează cu cifre de la 1 la 8, situate
deasupra liniei de fracție (ex. 2/, 5/ etc.)
• Culorile neutrale (negru‐cenuşiu‐alb), notate cu simbolul N, sunt cuprinse în
palierul de culori de la negru teoretic pur (0), până la un alb teoretic pur (10).
În cazul solurilor nu se întâlnesc culori extreme, ci valori cuprinse între 1 şi 8.
De obicei, valoarea 5 caracterizează culori cu luminozitate medie, culorile
închise sunt indicate prin valori mai mici de 5, iar cele deschise prin valori mai
mari de 5.
• Croma se referă la puritatea sau gradul de saturare a culorii respective.
Croma este reprezentată pe scara orizontală din Sistemul Munsell şi se
notează cu cifre de la 0 la 8, situate sub bara de fracție (ex. /2, /5 etc).
• Determinarea culorilor solului se face cu ajutorul Sistemului Munsell, care se
prezintă sub forma unui atlas cu planşe ce se succed gradual de la roşu la
galben. Pe aceste planşe se găsesc etaloane cu nuanțe de culori diferite.
Fiecare etalon este prevăzut dedesubt cu un decupaj, care permite
compararea culorii eşantionului de sol cu cea a etalonului. Pe fiecare planşă
există un pol de culoare care tinde spre negru (etalonul 2/1), altul care tinde
spre alb (etalonul 8/1) şi un pol de culoare care tinde spre tenta de bază
(etalonul 5/8). Pentru determinarea culorilor solurilor se folosesc, de obicei,
culorile R, YR şi Y, cu nuanțele din 2,5 în 2,5.
• Astfel, Sistemul Munsell este alcătuit din 7 tăblițe cuprinzând nuanțele:
• 10R, 2,5 YR, YR, 7,5YR, 10YR, 2,5Y şi 5Y;
• în vederea determinării culorii orizonturilor gleizate s‐au introdus încă patru
tăblițe de culori, aparținând nuanțelor 5GY, 5G, 5BG şi 5B.
• Culorile absolut neutre sau acromatice (cenuşiu, alb, negru) nu au nuanță şi
nici cromă şi sunt cuprinse între negru (N2/) şi alb (N8/). În cazul solurilor,
aceste culori se notează cu simbolul N urmat de valoarea corespunzătoare
(ex. N6).
• Determinarea culorii unei probe de sol se face comparând proba respectivă
cu nuanțele de pe diferitele tăblițe. Proba se ține dedesubtul tăbliței, care
sub fiecare etalon de culoare prezintă un orificiu pentru a permite
compararea culorii solului cu cea etalonului. Se citesc apoi pe tăbliță nuanța,
valoarea şi croma, iar pe tăblița alăturată denumirea culorii solului.
Determinarea culorii solului se poate face în stare umedă şi
uscată. Dacă diferențele de culoare dintre solul uscat şi cel
umed sunt apreciabile, atunci determinarea culorii solului se
face în mod obligatoriu în cele două stări.
• Denumirea culorilor cuprinde o notație în cifre şi litere, pe baza celor
trei parametri (nuanța, valoarea şi croma) care poate fi însoțită
facultativ şi de o denumire.
• ex. 10 YR 6/3 = galben pal;
• 10 YR 2/2 = galben intens.
• Denumirile date culorilor sunt înscrise în tabele speciale, aşezate pe

pagina alăturată pentru fiecare planşă.
• Pentru valori şi crome intermediare se utilizează zecimale la cifrele
respective (ex. o culoare intermediară, între 10YR 5/6 şi 10YR 6/6, se
notează cu 10 YR 5,5/6).
• În cazul solurilor care au două sau mai multe culori se poate determina
culoarea dominantă, reprezentând culoarea care ocupă cea mai mare parte
a volumului de sol şi culorile asociate (de gleizare, stagnogleizare etc.).
• De exemplu pentru un orizont cu procese de pseudogleizare: 10YR 5/3 (70%)
+ 5Y 4/2 (30%).
Semnificația culorilor solului
• Culorile întâlnite la soluri sunt foarte variate, însă ele derivă în
general de la patru culori: negru, roşu, galben şi alb, care sunt
date de componenții minerali şi organici ai solurilor. Aprecierea
corectă a culorii solului permite determinarea, într‐o primă
etapă, a diferitelor minerale existente în sol, a tipului de
materie organică ş.a.
Culori deschise = soluri aerate & bine drenate
alb = carbonati
gri = fier
rosu & galben =

oxizi de fier
• Astfel unul din mineralele cele mai comune ale solului este goethitul, care
imprimă culori de 10YR şi 7,5YR caracterizând orizontul cambic al solurilor
acide, şi culori galbene la partea superioară a solurilor de la tropice. Hematitul
se întâlneşte în mod frecvent împreună cu goethitul, dar culorile date de
prezența acestuia în sol sunt în nuanțe de la 7,5 YR la 5 YR şi mai roşii.
ferihidrit goethit
• În funcție de natura proceselor pedogenetice anumite orizonturi pot avea
culori specifice, determinate de prezența carbonatului de calciu, silicei
coloidale, sărurilor solubile.
Calict – alb murdar

•Materia organică din sol are o culoare neagră sau brun‐negricioasă, în funcție
de cantitatea şi natura substanțelor humice. Astfel acizii humici imprimă solului
culoarea neagră în timp ce acizii fulvici pigmentează solul în nuanțe de la galben
spre roşu.
• Dintre factorii care influențează culoarea solului amintim: materialul parental,
forma de relief şi procesele geomorfologice şi hidrologia.
• Materialul parental are un rol important în determinarea culorii solului prin
existența anumitor minerale care pot avea culori închise sau deschise
(leucocrate sau melanocrate).
• Relieful ‐ Interfluviile şi formele de relief caracterizate prin pante reduse din
zona temperată au în general soluri caracterizate prin culori închise. Pe
măsură ce panta versantului are valori tot mai mari culoarea solului are
nuanțe mai deschise, adesea apropiate de ale materialului parental.
• Excesul de apă permanent în profilul solului determină apariția unor culori
specifice (albastru ‐ verzui), de gleizare.
• Culoarea reprezintă un criteriu important pentru diagnosticarea unor
tipuri şi subtipuri de sol şi este folosită ca un caracter suplimentar în
diagnosticarea orizonturilor A şi B ale unor soluri. Astfel, conform
SRTS (2003) nuanțele cu valori şi crome <3,5 la materialul în stare
umedă şi <5,5 în stare uscată caracterizează cernisolurile şi
subtipurile molice. Cromele <2 (la materialul în stare umedă), în
cadrul orizonturilor A, separă cernoziomurile.
• Culoarea solului poate fi studiată prin radiometrie în spectru vizibil
sau în infraroşu. Studiul solului prin teledetecție constă în
interpretarea razelor înregistrate de către radiometre aeropurtate
sau din satelit pe baza diferenței lungii de undă.
STRUCTURA SOLULUI
Proprietatea solului de a avea particulele componente asociate în agregate
cu diferite forme şi mărimi, la a căror formare pot participa următoarele
procese:
- coagularea (flocularea) – unde există soluţii de săruri cu rol coagulator;

caracterizează solurile halomorfe bogate în săruri solubile;
- cimentarea – prin mijlocirea unui ciment (liant) = humus, argilă, carbonat

de calciu, oxizi de fier, secreţii ale plantelor;
- fragmentarea – crăparea sau ruperea materialului de sol prin acţiunea

mecanică a rădăcinilor plantelor, acţiunii faunei din sol (săparea de galerii) sau
a gelifracţiei.
Există însă şi două situaţii în care
orizonturile de sol pot fi nestructurate,
acestea sunt:
- orizonturi necoezive, foarte nisipoase; se

formează fie direct pe depozite nisipoase, fie
prin eluvierea intensă a elementelor mai
fine, care pot avea rol de liant (la orizontul
eluvial al podzolurilor);
- orizonturi masive, cu particulele de sol

cimentate între ele într-un strat continuu,
nefisurat; masivitatea poate apărea în cazul
unor strate nisipoase umezite (nisipul devine
coeziv în stare umedă), prin cimentare cu
carbonat de calciu sau oxizi, în cazul
orizonturilor gleice de reducere, când
excesul freatic de apă duce la eliminarea
liantului dintre particulele de sol sau în cazul
orizonturilor cu fenomene intense de tasare.
Atunci când orizonturile de sol sunt structurate, pot fi separate trei situaţii, din
punctul de vedere al gradului de structurare:
- orizonturi slab structurate, cu puţine agregate structurale (sub 25%), greu

observabile, cu o rezistenţă redusă la acţiuni mecanice sau hidrice;
- orizonturi moderat structurate, cu destul de multe agregate structurale vizibile

(între 25 şi 75%), dar cu o rezistenţă moderată la acţiuni mecanice sau hidrice;
- orizonturi bine structurate, cu numeroase agregate structurale distincte (peste

75%), rezistente la acţiunea de dispersare.
În general, agregatele structurale pot avea următoarele forme:
- glomerulară - agregate sferoidale, cu pori macroscopici, cu feţe rotunjite şi

dimensiuni sub 5 mm, aşezare afânată, permeabilitate bună pentru apă şi aer;
agregatele sunt uşor friabile, dar prezintă o bună stabilitate hidrică datorită
bogăţiei în humus de tip mull calcic; caracterizează orizontul A molic;
- granulară (grăunţoasă) – agregate sferoidale mai mari (sub 10 mm), cu

muchii şi colţuri relativ rotunjite, aşezare afânată; caracterizează orizontul A
bogat în humus al solurilor, dar stabilitatea hidrică şi calitatea este inferioară
structurii glomerulare;
În general, agregatele structurale pot
avea următoarele forme:
- poliedrică angulară - agregate

structurale dezvoltate aproximativ egal în
direcţia celor trei axe rectangulare, cu
feţe plane care se intersectează în
muchii ascuţite, aşezarea este îndesată,
iar dimensiunile sunt cuprinse între 6 şi
50 mm; caracterizează orizonturile de sol
afectate de pseudogleizare, determinând
o aerisire şi permeabilitate relativ slabă;
- poliedrică subangulară - asemănătoare

celei poliedrice angulare, dar cu muchii,
feţe şi colţuri rotunjite; caracterizează
orizontul B cambic şi tranziţia AB;
În general, agregatele structurale pot avea
următoarele forme:
- prismatică - agregate dezvoltate mai mult

vertical, cu formă de prismă, cu feţe plane,
muchii şi colţuri ascuţite, aşezare îndesată;
latura bazei are dimensiuni cuprinse între 10 –
100 mm, agregatele putându-se desface prin
presare în agregate poliedrice; caracterizează
orizonturile de tip B argiloiluvial, bogate în argilă;
- columnară - similară celei prismatice, dar

agregatele au capetele rotunjite (sub formă de
coloană); caracterizează orizontul B argiloiluvial
natric al soloneţurilor; agentul coagulator fiind o
sare uşor solubilă, agregatele structurale au o
stabilitate hidrică foarte redusă, solul
“mocirlindu-se” după ploaie;
În general, agregatele structurale pot
avea următoarele forme:
- lamelară (şistoasă, foioasă) –

agregate dezvoltate pe orizontală sub
formă de lamele sau plăci cu grosimea
cuprinsă între 1 şi
10 mm; formarea acestei structuri este
determinată de existenţa unor roci
şistoase, de acumularea silicei sau a
oxizilor în straturi succesive, de
alternanţa proceselor de îngheţ-dezgheţ
în orizonturi cu texturi luto-nisipoase
sau de tasarea solurilor luate în cultură;
caracterizează orizonturile E albic,
tranziţia BC (la solurile formate pe roci
şistoase), orizonturile tasate.
Determinarea structurii
În teren structura se apreciază după 3 criterii:
-Formă
- Mărime (vezi planşele speciale): - foarte mică, mică, medie, mare, foarte mare
- Grad de structurare
Structura solului este
importantă pentru că asigură
coexistenţa a două proprietăţi
fizice importante ale solului,
permeabilitatea şi capacitatea
de reţinere a apei, totodată
îmbunătăţeşte regimul
substanţelor nutritive din sol şi
diminuează intensitatea
eroziunii.
ASPECTE ALE RĂSPÂNDIRII ŞI CLASIFICĂRII SOLURILOR
LUMII (BAZA MONDIALĂ DE REFERINŢĂ PENTRU
RESURSELE DE SOL – WRB-SR)
Răspândirea solurilor pe suprafaţa Terrei este guvernată de o serie de legi geografice globale
- zonalitatea, etajarea şi intrazonalitatea - dar care spaţial pot avea un caracter regional
(etajarea) sau local (intrazonalitatea).
Zonalitatea
- distribuţia solurilor sub forma unor benzi latitudinale este relativ uniformă fiind
influenţată şi de poziţia uscatului în raport de mări, oceane sau mari lanţuri montane
- dacă uscatul Terrei ar fi continuu şi format doar din câmpii şi dealuri joase zonele s-ar
desfăşura egal în sens latitudinal şi longitudinal
-legea zonalităţii poate fi urmărită mai ales în interiorul Eurasiei, cu o largă
desfăşurare latitudinală
Corelaţia între zonele de soluri şi zonele de vegetaţie în Eurasia

Zonele de soluri Zonele de vegetaţie
criosolurilor tundră
podzolurilor păduri de conifere
luvisolurilor păduri de foioase în climat umed
cernoziomurilor silvostepă şi stepă
kastanoziomurilor stepă semiaridă
calcisolurilor pustiuri temperate şi tropicale
lixisolurilor şi a acrisolurilor savană
feralsolurilor păduri tropical umede
Etajarea
- succesiunea altitudinală a etajelor are la bază pedopeisajul zonal urmat de un număr
diferit de etaje funcţie de latitudine şi altitudinea munţilor
- comparativ cu fâşiile zonale, etajele sunt mai bine individualizate, dar mult mai
restrânse ca suprafaţă (oricum suprafaţa lor scade pe măsură ce altitudinile cresc)
- expoziţia, panta versanţilor, fragmentarea sunt factori locali care perturbă
desfăşurarea strict altitudinală a etajelor.
Manifestarea intrazonalităţii
- guvernată de influenţa excesivă a unuia sau a mai multor factori pedogenetici locali
cu o poziţie indiferentă în raport cu zonele sau etajele de sol (anumite categorii de roci sau materiale
parentale, ape freatice situate la mică adâncime etc.).
Din aceste motive, pe suprafaţa uscatului Terrei s-a format o mare diversitate de soluri
Pe măsura aprofundării cunoştinţelor despre acestea a evoluat şi modul lor de clasificare:
•Clasificarea naturalistă
•Clasificarea F.A.O.-U.N.E.S.C.O.
•Baza Mondială de Referinţă pentru Resursele de Sol / World Reference Base for Soil Resources (W.R.B. –
S.R.)
Clasificarea naturalistă
Pune accentul pe raporturile existente între factorii de mediu, procesele pedogenetice şi proprietăţile
solurilor şi cuprinde trei clase.
Solurile normale (zonale) răspândite în regiunile de şes, ocupă areale întinse şi s-au format în special sub
influenţa factorilor bioclimatici.
Solurile de tranziţie spre cele zonale, formate prin influenţa unui factor local, intrazonal (rocă, relief, exces
de umezeală).
Solurile anormale în a căror pedogeneză devine dominantă influenţa unui factor de solificare intrazonal
(rocă, relief, exces de umezeală).
Feralsolurile şi plintisolurile
-soluri minerale puternic alterate din regiunile tropicale umede
-climatul cald şi umed, pădurea tropicală şi stabilitatea formelor de
relief au favorizat alterarea intensa
-solurile rezultate sunt profunde, relativ uniforme pe toată grosimea
lor şi bogate în oxizi şi hidroxizi de fier, de unde culorile roşii şi
aluminiu
-oxizi de fier pot forma noduli sau chiar orizonturi întărite
-în cazul plintisolurilor, plintitul (mixtura de cuarţ, argilă şi oxizi de
fier) poate cimenta ireversibil când este expus la aer.
Acrisolurile şi alisolurile
-soluri minerale acide din climat cald şi umed (tropical,
subtropical, musonic), dar cu manifestarea unui sezon mai uscat
pentru o perioadă scurtă de timp
- caracteristici: formarea unui orizont B cu acumulare intensă a
argilei şi acidifierea intensă a profilului (la alisoluri se observă şi o
îmbogăţire în Al).
Nitisolurile şi lixisolurile
-soluri minerale caracterizate
printr-o acumulare intensă a
argilei
-Răspândire în climatul
tropical şi subtropical
-alterarea intensă a
mineralelor duce la îndepărtarea
bazelor şi silicei şi la acumularea
sescvioxizilor (oxizi şi hidroxizi de
fier şi de aluminiu) şi a mineralelor
argiloase (predominant caolinit-cu
capacitate de schimb cationic redusă)
-o parte din argila
neoformată este preluată de apa din
precipitaţii şi depusă pe feţele
elementelor structurale, formând
pelicule lucioase la nitisoluri
-la unele lixisoluri
peliculele de argilă sunt mai puţin
evidente.
În cazul
calcisolurilor,
gipsisolurilor,
solonceacurilor,
soloneţurilor
şi durisolurilor,
condiţiile bioclimatice
determină în general procese
de alterare slabe.
În regiunile mai aride
predomină procesele de
dezagregare (termică,
haloclastism).
Cantităţile reduse de precipitaţii, determină o slabă spălare a

sărurilor solubile (cloruri, sulfaţi, carbonaţi)
Astfel încât acestea se acumulează în sol la diferite adâncimi în
raport de cantitatea de precipitaţii.
Calcisolurile, formate în climat arid şi semiarid, prezintă acumulare de carbonat de calciu.
Gipsisolurile sunt soluri cu acumulare de gips, din climate aride.
Solonceacurile, specifice climatelor aride şi semiaride sunt îmbogăţite în săruri uşor solubile.
Soloneţurile-climate semiaride/ semiumede; orizont de acumulare a argilei (B) bogat în Na.
Durisolurile- climat arid şi semiarid; acumulare de silice secundară care poate cimenta.
Kastaniozomurile, cernoziomurile şi faeoziomurile au
în comun un orizont de suprafaţă gros şi închis la
culoare, bogat în humus, format sub o vegetaţie
ierboasă care lasă anual în sol o cantitate mare de
resturi organice uşor de descompus. Cantitatea anuală
de precipitaţii, relativ redusă, determină îndepărtarea
din sol doar a sărurilor uşor solubile, solul rămânând
bogat în baze schimbabile. În stepa mai umedă şi în
silvostepă, umiditatea atmosferică suplimentară,
determină o uşoară migrare a argilei, formându-se un
orizont B argic (argiloiluvial). Kastanoziomurile sunt
soluri de stepă uscată care au orizontul superior brun
închis şi cu un conţinut moderat de humus (foto 3);
prezintă carbonaţi de calciu. Cernoziomurile sunt
soluri de stepă, cu orizontul de suprafaţă negru şi
bogat în humus (mai bogat decât al
kastaniozomurilor); prezintă carbonaţi de calciu.
Faeoziomurile sunt soluri de stepă mai umedă sau
silvostepă; orizontul superior este închis la culoare
(negru sau brun închis) şi bogat în humus; solul nu are
carbonaţi sau aceştia sunt situaţi în profunzime.
Luvisolurile, planosolurile, albeluvisolurile
sunt caracterizate printr-un profil puternic
diferenţiat textural. Luvisolurile, formate în
climat temperat umed (sub păduri de
foioase), au orizont de acumulare a argilei,
cu grad de saturaţie în baze şi capacitate de
schimb cationic ridicate. Planosolurile sunt
de asemenea bogate în argilă, însă, la ele
trecerea între orizontul eluvial şi cel argilos
este bruscă (trecere texturală bruscă). La
albeluvisoluri, orizontul eluvial, albicios,
pătrunde în pene în orizontul argilos, aflat
sub el. Podzolurile, formate în climat
temperat rece (sub păduri de conifere), mai
ales în emisfera boreală au orizont eluvial
cenuşiu, bogat în silice reziduală şi orizont
de acumulare a oxizilor de fier şi aluminiu şi
chiar şi a humusului, de culoare brună-
ruginie. Umbrisolurile, formate în climat
temperat umed şi mai rece, au un orizont
superior închis la culoare şi bogat în humus
acid; ele nu prezintă procese de migrare a
constituenţilor, ci doar alterare in situ a
materialului parental.Criosolurile, soluri din
climatul rece subpolar, cu permafrost (sol
îngheţat permanent) la o adâncime mai mică
de 100 cm. La suprafaţă se acumulează (în
sezonul de vegetaţie foarte scurt) materie
organică incomplet descompusă, sub formă
de turbă.
Cambisolurile au orizont B cambic, cu diferenţiere slab-moderată a
profilului rezultată prin procese nu foarte intense de alterare a
materialului parental. Cauza stadiului relativ incipient de evoluţie este
timpul limitat de pedogeneză (determinat de echilibrul eroziune-
solificare existent pe versanţii moderat înclinaţi; relief şi materiale
parentale recente). Proprietăţile arenosolurilor, vertisolurilor şi
andosolurilor sunt influenţate în principal de către roca de solificare: -
nisipuri (pentru arenosoluri – soluri nisipoase, foarte permeabile); -
argile gonflante de tip smectitic (pentru vertisoluri - soluri foarte
argiloase, cu procese de gonflare, la umezire şi contractare, la uscare;
prezintă crăpături adânci); - roci vulcanice (pentru andosoluri - soluri
bogate în compuşi coloidali amorfi, formate în climate umede, pe roci
vulcanice).
O altă categorie, în cadrul solurilor
minerale condiţionate de alţi factori
decât cei climatici sunt solurile
condiţionate de relief
(leptosolurile, regosolurile,
fluvisolurile, gleisolurile), care se
pot forma în condiţii bioclimatice
foarte variate zonal-altitudinal.
Există patru situaţii. Prima este
specifică leptosolurilor, fiind
legată de versanţi povârniţi şi roci
dure aproape de suprafaţă; solurile,
formate mai ales în areale
muntoase sunt foarte subţiri şi
bogate în fragmente de rocă. A
doua situaţie este cea a
regosolurilor, formate pe materiale
neconsolidate, dar unde solul se
păstrează subţire, datorită eroziunii
manifestate pe versanţi. Cea de a
treia situaţie este a fluvisolurilor,
soluri tinere formate în regiuni
inundabile, unde procesul de
solificare este întrerupt prin
depunerea de noi aluviuni. Ultima
situaţie, este cea a gleisolurilor, a
căror formare este influenţată de
excesul permanent de umiditate,
provenit dintr-o pânză freatică
situată la mică adâncime.
Influenţa antropică
(aplicarea intensivă de
îngrăşăminte şi lucrarea adâncă a
solului, irigarea cu ape bogate în
mâluri, fertilizarea cu gunoi de
grajd, iarbă, coceni etc.) de lungă
durată a modificat partea
superioară a solului şi a dus la
apariţia antrosolurilor.
Histosolurile sunt
soluri organice (materia organică
se acumulează la suprafaţa
solului sub formă de turbă)
formate în areale joase cu
umiditate în exces sau în regiuni
reci şi umede. Ocupă cele mai
mari suprafeţe (peste 50% din
total) în regiunile subpolare
boreale.
Solul „(…) este cel care face
uscatul un mediu prietenos pentru
omenire (…)”.
F. A. Fallou (1862)
1. LEGILE GEOGRAFICE ALE RĂSPÂNDIRII
SOLURILOR PE GLOB
Răspândirea solurilor pe suprafaţa Terrei este guvernată de o serie de legi

geografice globale - zonalitatea, interzonalitatea, etajarea, intrazonalitatea,
azonalitatea.
Zonalitatea
-distribuţia solurilor sub forma unor benzi latitudinale este influenţată şi de
poziţia uscatului în raport de mări, oceane sau mari lanţuri montane;
-dacă uscatul Terrei ar fi continuu şi format doar din câmpii şi dealuri joase
zonele s-ar desfăşura egal în sens latitudinal şi longitudinal;
-legea zonalităţii poate fi urmărită mai ales în interiorul Eurasiei (Ianoş, 1997),
cu o largă desfăşurare latitudinală unde se conturează opt zone de sol.
Tabelul nr. 1. Corelaţia între zonele de soluri şi zonele de vegetaţie în Eurasia
Zonele de soluri Zonele de vegetaţie
Criosolurilor tundră
Podzolurilor păduri de conifere
Luvisolurilor păduri de foioase în climat umed
Cernoziomurilor silvostepă şi stepă
Kastanoziomurilor stepă semiaridă
Calcisolurilor pustiuri temperate şi tropicale
Lixisolurilor şi a Acrisolurilor savană
Feralsolurilor păduri ecuatoriale şi tropical umede

Interzonalitatea - unele caracteristici ale solurilor din cadrul zonelor pot prezenta
aspecte determinate de influenţele climatice regionale, rezultat al poziţiei teritoriilor
respective la interferenţa unor climate diferite.
Etajarea - succesiunea altitudinală a etajelor are la bază pedopeisajul zonal urmat de un

număr diferit de etaje funcţie de latitudine şi altitudinea munţilor.
Intrazonalitatea şi azonalitatea - influenţa excesivă a unuia sau a mai multor factori

pedogenetici locali cu o poziţie indiferentă în raport cu zonele sau etajele de sol
2. CONCEPŢII ÎN TAXONOMIA SOLURILOR
- Prima abordare modernă a acestui aspect datează din a doua jumătate a

secolului al XIX-lea, când apare în Rusia clasificarea naturalistă elaborată de
Dokuceaev, în anul 1879 (revizuită în 1886 şi finalizată în anul 1900), unde solul este
înţeles ca un corp natural dinamic, care interacţionează strâns cu factorii de mediu
- În cea de-a doua jumătate a secolului XX, specialiştii americani au elaborat
un sistem de clasificare bazat pe proprietăţile intrinseci ale solului ca resursă, preluat
ulterior şi adaptat, de către Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Agricultură şi Alimentaţie
(FAO)
- La sfârşitul celui de al XX-lea secol este elaborată Baza Mondială de
Referinţă pentru Resurse de Sol
Clasificarea naturalistă
Pune accentul pe raporturile existente între factorii de mediu, procesele pedogenetice şi

proprietăţile solurilor şi cuprinde trei clase.
Solurile normale (zonale) răspândite în regiunile de şes, ocupă areale întinse şi s-au
format în special sub influenţa factorilor bioclimatici.
Solurile de tranziţie spre cele zonale, formate prin influenţa unui factor local, intrazonal
(rocă, relief, exces de umezeală).
Solurile anormale în a căror pedogeneză devine dominantă influenţa unui factor de
solificare intrazonal (rocă, relief, exces de umezeală).
CLASIFICAREA AMERICANĂ
Soil Taxonomy pune accent în primul rând pe proprietăţile solului şi mai puţin
pe factorii pedogenetici.
Includerea solurilor într-unul din cele 6 unităţi taxonomice (ordin, subordin,
marea grupă, subgrupă, familie, serie), se face pe baza orizonturilor şi a
caracterelor diagnostice.
La nivelul cel mai înalt sunt 12 ordine de sol, definite pe baza a 4 criterii:
- prezenţa/absenţa anumitor orizonturi de diagnostic;
- gradul de dezvoltare al orizonturilor;
- gradul de transformare a materialului de sol prin alterare sau
argiloiluviere;
- compoziţia globală a solului.
•histosoluri – soluri organice sau turboase alcătuite din material organic saturat în
apă (cel puţin 30 de zile în anii normali din punct de vedere pluviometric) şi fără
permafrost în primii 100 cm;
•andisoluri – soluri formate pe materiale vulcanice; complexul lor adsorbtiv este
dominat de materiale amorfe cu aluminiu, siliciu şi materie organică şi au o
capacitate ridicată de reţinere a apei şi a fosfaţilor;
•entisoluri – soluri tinere fără diferenţiere a profilului; sunt legate de arealele unde
solificarea este întreruptă/încetinită de depunerile recente de material, de
eroziunea accelerată, de roca parentală dură sau de activitatea omului;
•inceptisoluri – soluri tinere, mai evoluate decât entisolurile, cu o diferenţiere de la
slabă la moderată a profilului (prezintă orizont cambic);
• gelisoluri – soluri formate la latitudini mari sau în areale muntoase înalte;
prezintă permafrost în primii 100 cm sau materiale gelice (materiale minerale sau
organice afectate de procese de crioturbaţie) în primii 100 cm şi permafrost în
primi 200 cm;
•vertisoluri – soluri care s-au format pe argile gonflante (predominant
montmorillonit) şi care prezintă caractere specifice datorate alternanţei gonflare-
contracţie (crăpături largi şi adânci, feţe de alunecare, agregate structurale mari
cu muchii ascuţite etc.);
•molisoluri – soluri care au orizont de suprafaţă molic, bogat în humus, cu grad
ridicat de saturaţie în baze (cel puţin 50%) şi culoare închisă;
•spodosoluri – soluri care au orizont spodic;
• aridisoluri – soluri formate în climat arid;
•alfisoluri – soluri cu orizont argic rezultat printr-o acumulare moderată a argilei;
•ultisoluri – soluri cu orizont argic rezultat prin acumularea argilei, dar care spre
deosebire de cele precedente, foarte alterat şi debazificat;
•oxisoluri – soluri din zona intertropicală, cu orizont oxic rezultat prin acumularea
reziduală a sescvioxizilor; sunt profunde, puternic alterate şi au culoare roşcată.
LEGENDA FAO-UNESCO ŞI BAZA MONDIALĂ DE REFERINŢĂ PENTRU
RESURSE DE SOL
În cea de-a doua jumătate a secolului al XX – lea, prin implicarea unor organisme
internaţionale (FAO; UNESCO; ISSS) s-a realizat inventarierea resurselor de sol
la nivel mondial.
Acest proiect internaţional a fost pornit în anul 1961 şi finalizat în anul 1981, prin
tipărirea Hărţii Solurilor Lumii, scara 1:5.000.000 în 10 volume. Primul volum,
Legenda, a apărut în anul 1974, ulterior fiind revizuită (1988).
Legenda FAO-UNESCO ordonează solurile globului pe baza proprietăţilor

acestora, dar şi în ordine evolutivă şi zonală, acordându-se importanţă şi
regiunilor bio-climatice.
Este mai mult o listă de soluri şi nu un sistem de clasificare propriu-zis, cu diferite

nivele ierarhice.
Iniţial (1974), ea cuprindea 24 de grupe majore de sol (şi un total de 106 unităţi), iar
ulterior (1988), 28 de grupe majore de sol (şi un total de 153 de unităţi de sol).
Dintre principalele modificări introduse în Legenda revizuită FAO-UNESCO (1988) faţă

de varianta iniţială (1974) menţionăm:
- cuprinderea litosolurilor, rendzinelor şi rankerelor (soluri foarte subţiri,
dezvoltate în regiunile montane pe roci silicioase) într-o singură grupare majoră de sol,
şi anume Leptosoluri;
- renunţarea la xerosoluri şi yermosoluri, soluri cu regim de umiditate aridic şi
cu orizont A, sărac în humus şi slab dezvoltat;
- introducerea a noi grupe majore de soluri – alisoluri, calcisoluri, gipsisoluri,
lixisoluri, plintosoluri, antrosoluri.
În paralel cu demersurile legate de realizarea Legendei Hărţii Solurilor Lumii
(1:5.000.000) FAO-UNESCO a existat şi o acţiune de elaborare a unei Baze Mondiale
de Referinţă pentru Resurse de Sol (World Reference Base for Soil Resources, WRB –
SR). Această acţiune a fost sprijinită, pe lângă FAO şi ISSS, şi de ISRIC şi UNEP.
În urma mai multor reuniuni internaţionale, rezoluţia finală a fost adoptarea Legendei
Hărţii Solurilor Lumii de către WRB-SR şi, oficializarea acesteia din urmă ca sistem unic
de referinţă.
Acest lucru s-a întâmplat în anul 1998, la cel de al XVI-lea Congres Mondial de Ştiinţa
Solului de la Montpellier-Franţa.
În WRB-SR - 1998 au fost separate 30 de grupe de sol de referinţă, cărora, ulterior, în

cea de-a doua ediţie a Bazei Mondiale de Referinţă, din anul 2006, li s-au mai adăugat
două (tehnosolurile şi stagnosolurile).
SOLURI CU ORIZONT ORGANIC GROS
1. Histosolurile
SOLURI PUTERNIC INFLUENŢATE DE ACTIVITATEA OMULUI
1. Antrosolurile
2. Tehnosolurile
SOLURI CU RESTRICŢII PENTRU PĂTRUNDEREA RĂDĂCINILOR PROVOCATE
DE PERMAFROST SAU PIETRIŞURI
1. Criosolurile
2. Leptosolurile
SOLURI INFLUENŢATE ÎN DIFERITE FORME DE CĂTRE APĂ
1. Vertisolurile
2. Fluvisolurile
3. Soloneţurile
4. Solonceacurile
5. Gleisolurile
SOLURI INFLUENŢATE DE CHIMIA ALUMINIU / FIER
1. Andosolurile
2. Podzolurile
3. Plintosolurile
4. Nitisolurile
5. Feralsolurile
SOLURI FORMATE PRIN STAGNAREA APEI ÎN PROFIL
1. Planosolurile
2. Stagnosolurile
SOLURI BOGATE ÎN HUMUS ŞI CU GRAD DE SATURAŢIE ÎN BAZE RIDICAT
1. Cernoziomurile
2. Kastanoziomurile
3. Faeoziomurile
SOLURI CARACTERIZATE PRIN ACUMULAREA DE SĂRURI SLAB SOLUBILE
1. Gipsisolurile
2. Durisolurile
3. Calcisolurile
SOLURI CU ORIZONT INTERMEDIAR ÎMBOGĂŢIT ÎN ARGILĂ
1. Albeluvisolurile
2. Alisolurile
3. Acrisolurile
4. Luvisolurile
5. Lixisolurile
SOLURI RELATIV TINERE SAU SOLURI CARE AU UN PROFIL SLAB DIFERENŢIAT
1. Umbrisolurile
2. Arenosolurile
3. Cambisolurile
4. Regosolurile
SOLURI CU ORIZONT ORGANIC GROS
1. Histosolurile
Ø Definiţie - soluri organice (din grecescul histos – ţesut), cunoscute şi

drept soluri turboase sau de mlaştină. Conform F.A.O. – U.N.E.S.C.O., prezintă
orizont histic (cu peste 20 – 30% materie organică), de minim 10 cm de la suprafaţa
solului până la roca compactă sau de minim 40 cm începând din primii 30 cm de la
suprafaţă.
Ø Pedogeneza şi caracteristicile profilului de sol - în condiţiile unui
exces permanent de apă, resturile organice nu se pot descompune decât parţial şi
fermentativ, acumulându-se treptat în strate de diferite grosimi. Deşi se acumulează
o cantitate foarte mare de substanţe organice, aceste soluri sunt sărace în humus
fin, bine descompus.
Răspândirea geografică şi condiţiile de mediu - aproximativ 275 milioane ha., ocupă
cele mai mari suprafeţe (peste 50% din total) în regiunile subpolare boreale. Restul, se
găsesc în zona temperată, regiunile muntoase şi zona caldă. Condiţii climatice umede,
cu P depăşeşte E, pe terenuri slab drenate, joase, depresionare, dar şi la altitudini foarte
mari pe suprafeţe cvasiorizontale.
SOLURI PUTERNIC INFLUENŢATE DE ACTIVITATEA OMULUI
1. Antrosolurile
Ø Definiţie - soluri transformate intens de către om (din grecescul anthropos

– om). Au un orizont antropogenic de minim 50 cm grosime.
Ø Răspândirea geografică şi condiţiile de mediu - ocupă o suprafaţă
redusă, fiind răspândite în toate ţările. În Olanda, Belgia, Germania, Marea Britanie
şi Olanda ocupă aproximativ 0,5 milioane ha. Areale importante sunt şi în orezăriile
din sud-estul Asiei.
Ø Pedogeneza şi caracteristicile profilului de sol:
- aplicarea intensivă de îngrăşăminte şi lucrarea adâncă a solului => orizont hortic.
- aplicarea permanentă de material pământos (mâluri) => orizont teric.
- irigarea perioade îndelungate cu ape bogate în suspensii minerale => orizont iragric.
- fertilizarea îndelungată cu materiale organice (gunoi de grajd, iarbă, coceni etc.) =>
orizont plaggic (din olandezul plaggen – iarbă).
- pe terenurile cu orezării în condiţii de exces de umiditate => orizonturile antracvic şi
hidragric.
2. Tehnosolurile
Ø Definiţie - soluri nou separate (2006) în cadrul W.R.B.-S.R., care conţin

artefacte în cantităţi apreciabile sau, ale căror procese de solificare sunt dependente de
materiale rezultate din activităţi industriale.
Ø Răspândirea geografică şi condiţiile de mediu - se găsesc în arealele

(zone construite, în arealele miniere, câmpuri petrolifere, în lungul căilor de transport) în
care activităţile umane au determinat formarea unor soluri artificiale.
Ø Pedogeneza şi caracteristicile profilului de sol – solificarea fiind

influenţată de materialele de sorginte antropică, tehnosolurile pot fi bogate în schelet, în
materie organică, pot fi acoperite cu materiale dure rezultate din construcţii sau cu sol
natural sau pot fi poluate.
Capitolul 8. SOLUL, COMPONENT DERIVAT AL SISTEMULUI FIZICO-GEOGRAFIC
8.1. Evoluția cunoașterii solurilor din România
Observații temeinice asupra solurilor de pe suprafețe reduse din teritoriul României s-au efectuat
încă din secolul trecut. Asemenea observații erau stimulate în primul rând de cunoașterea solului ca
premisă pentru practicarea agriculturii: au fost studiate astfel, solurile unor județe precum Dorohoi,
Mehedinți, Putna (Ion Ionescu de la Brad, Matei Drăghiceanu, 1866, 1869, 1885).
Începutul secolului al XX-lea marchează extinderea studiilor asupra solurilor datorită eforturilor
depuse de Gh.Munteanu-Murgoci, care a organizat Laboratorul de agrogeologie din cadrul Institutului
Geologic al României. Datorită unei excelente organizări și coordonări a studiilor pedologice, în 1911
apare lucrarea “Zonele naturale de soluri din România” și prima hartă pedologică a țării în scara
1/2.500.000; harta respectivă avea să fie detaliată ulterior, încât în 1927 Gh.Munteanu-Murgoci,
P.Enculescu și Em.Protopopescu-Pache tipăresc harta solurilor României în scara 1/1.500.000.
După Marea Unire din 1918, cercetarea și evaluarea resurselor de sol din România se extind și se
intensifică prin organizarea de instituții specializate: Institutul de Cercetări Agronomice (1928), Institutul
de Cercetări Forestiere (1933).
În a doua jumătate a sec. al XX-lea se perfecționează metodele de cercetare și apar noi structuri
organizatorice fie sub egida Academiei Române, fie în cadrul institutelor agronomice și universităților. În
anul 1964 se organizează în România cel de-al VIII-lea Congres Internațional de Știința Solului, care avea
să facă cunoscute rezultatele cercetărilor și modul de aplicare la condițiile din România a concepției
genetico-naturaliste în studiile pedologice. În “Monografia geografică a R.P.Române” (volumul I, 1960)
sunt inserate sinteze pedogeografice de înalt nivel științific (Harta solurilor României” în scara
1/1.500.000 și textul explicativ prezentat într-o concepție modernă). Ulterior, sub egida Institutului
Geologic al României au fost publicate hărțile solurilor din 1964 și 1970 (scara 1/1.000.000).
Lucrarea “Geografia Solurilor României” (1968) și “Harta pedologică a R.S.România” în scara
1/500.000 (1971) aveau să încununeze activitatea prodigioasă de cercetare a solurilor întreprinse de
N.Florea, I.Munteanu, Camelia Rapaport, M.Opriș, Ana Conea, M.Sporescu, N.Asvadurov ș.a. până la
elaborarea Sistemului Român de Clasificare a Solurilor. Printre realizările de prestigiu ale Institutului de
Cercetări Pedologice și Agrochimice București, în colaborare cu specialiști din diferite zone ale țării, se
mai pot menționa: “Harta solurilor R.S.România” inserată în Atlasul Geografic al României (1978);
“Harta eroziunii solurilor și a terenurilor cu pericol de eroziune” în scara 1/500.000 (1976) ș.a.
Studiile pedologice și agrochimice au beneficiat de logistică corespunzătoare și activități
sistematice la nivel teritorial-administrativ - comune, județe - prin Oficiile județene de profil (O.J.S P.A).
Remarcăm, de asemenea, conturarea unei direcții de cercetare, cu rezultate notabile privind
cunoașterea eroziunii solurilor prin măsurători de mare finețe, în stațiuni și terenuri experimentale
(“Stațiunea Centrală pentru cercetarea eroziunii solurilor” de la Perieni, județul Vaslui ș.a.).
Lucrările de doctorat cu tematică pedogeografică (M.Parichi, Gh.Lupașcu, Gh. Ianoș ș.a.) precum
și cursurile universitare de geografia solurilor de la Iași (N.Barbu, 1980; C.Teșu, 1978; Gh. Lupașcu),
București (N.Geanana), Cluj-Napoca, Timișoara ș.a., stimulează aprofundarea cercetării solurilor din
România.
Ca urmare a cercetărilor întreprinse în ultimul deceniuși a necesității corelării Sistemului Român de
Clasificare a Solurilor cu sistemele internaționale, în anul 2000 a fost prezentat la Conferința națională de
pedologie de la Suceava și apoi definitivat noul Sistem Român de taxonomie a Solurilor (în 2003), adaptat
concepțiilor și principiilor utilizate pe plan mondial.
8.2. Principalele caracteristici cantitative și calitative ale factorilor

naturali implicați în pedogeneză
și antropici ac
Factorii pedogenetici naturali ționează combinat în procesele de formare,
diversificare și de evoluție a solurilor. Maniera de întrepătrundere spațio-temporală a factorilor genetici
explică diferențierea regională și locală a solurilor din România.
Alcătuirea litologică se impune în desfășurarea pedogenezei prin compoziția chimică-
mineralogică, textură, structură, compactitate, solubilitate. Viteza de desfășurare a pedogenezei este mai
mare pe rocile sărace în componente bazice. Abundența unor săruri în masa rocilor determină salinizarea
solurilor, așa cum se întâmplă în saliferul miocen al Subcarpaților și în zona cutelor diapire din
Depresiunea Transilvaniei.
Rocile compacte bazice din spațiul muntos și din Dobrogea favorizează dezvoltarea unei scoarțe
de alterare bogată în argilă pe care iau naștere soluri profunde, cu abundență de baze și elemente nutritive,
dar cu o slabă migrare a coloizilor pe profil. În cazul rocilor puternic carbonatate, cum sunt calcarele,
dolomitele, conglomeratele calcaroase, marnele calcaroase, ș.a. se formează soluri cernice de tipul
rendzinei.
Pe rocile acide din Carpați și Dobrogea (granite, granodiorite, gnaise, micașișturi, conglomerate,
cuarțite, gresii silicioase etc.), datorită marii rezistențe la alterare, se formează soluri sărace în baze și în
elemente nutritive , cu un conținut ridicat de schelet (districambosoluri, prepodzoluri, litosoluri, dar și
subtipuri litice ale altor unități taxonomice).
Rocile afânate condiționează, de obicei, soluri preferate mai ales în unitățile extracarpatice.
Depozitele permeabile favorizează spălarea progresivă a solurilor
și migrar ea parțială a argilei, încât
solurile evoluează diferit, în func
ție de particularitățile morfoclimatice. Pe material parentale slab
permeabile și relative bogate în elemente bazice apa stagnează mai mult, influențând proprietățile fizico-
chimice ale solurilor.
Relieful, prin particularitățile calitative și cantitative (altitudinea, panta, fragmentarea, expoziția), dar și
prin dinamica sa, intervine în mod direct în pedogeneză (,procesele de deplasare în masă ș.a.), prin
raporturile care se stabilesc între morfogeneză și pedogeneză..
În unitățile montane scoarța de alterare prezintă, în mod obișnuit, mult material scheletic, încât
evoluția solurilor se desfășoară lent. Solurile sunt, în general, subțiri, cu excepția depresiunilor
intramontane unde grosimea profilului de sol este mai mare datorită acumulativului gros și permeabil.
Relieful deluros se caracterizează prin scoarța de alterare groasă și soluri bine evoluate. Tipurile de
sol de pe versanți sunt mai puțin evoluate și au profile mai scurte decât pe platouri (preluvosoluri și
luvosoluri tipice pe versanți, în timp ce pe platouri se de zvoltă luvosoluri, planosoluri tipice și albice ). Pe
versanții cu declivități ridicate, denudația determină formarea unor soluri erodate sau trunchiate (regosoluri
și erodosoluri).
În unitățile de câmpie, uniformitatea reliefului și depozitele superficiale groase favorizează
formarea unui înveliș de sol bine evoluat, cu caracter zonal (tipurile caracteristice ale cernisolurilor și,
local, ale luvisolurilor).
Altitudinea reliefului se manifestă printr-un control generalizat al mediului natural care diversifică
toți factorii pedogenetici și implicit procesele de pedogeneză; etajarea altitudinală cuprinde deopotrivă,
clima, vegetația, hidrografia, fauna, care la rândul lor se repercutează asupra proceselor pedogenetice.
Factorul climatic influențează direct și indirect procesul de pedogeneză. Astfel, în unitățile de
câmpie semiaridă se formează parțial minerale argiloase secundare și substanțe nutritive. Regimul hidric
slab transpercolativ determină o slabă argilizare la suprafață. Circulația ascendentă și descendentă a
soluțiilor determină spălarea spre adâncime numai a sărurilor ușor solubile. Condițiile climatice specifice
stepei și silvostepei au drept urmare o ritmicitate în transformarea materiei organice (vara, iarna), încât
înghețul și/sau uscăciunea frânează sau opresc activitatea microorganismelor din sol. Schimbul activ de
substanțe dintre plante și sol contribuie la menținerea reacției neutre a soluției solului. Iau astfel naștere
cantități însemnate de humus saturat cu calciu, solul având o culoare intens negricioasă.
În condițiile climatice ale câmpiilor înalte și ale dealurilor cu umezeală mai mare, se formează
argilă secundară prin alterare, sescvioxizi și silice care sunt transportate spre adâncime; la suprafață se
diferențiază un orizont de acumulare a particulelor de nisip și praf, apoi unul intermediar cu argilă și
sescvioxizi și altul inferior cu săruri carbonatice. Datorită vitezei reduse de descompunere elementele
bazice nutritive rămân mai mult timp în litieră, iar humusul nu este complet saturat în baze.
Climatul montan, cu insolație mare ziua și răcire accentuată noaptea, apariția succesiunii îngheț-
dezgheț favorizează dezagregarea mineralelor, dar fără distrugerea mineralelor primare.
Precipitațiile abundente conduc la înlăturarea unei părți însemnate a materialelor rezultate.
Materialul organic este descompus doar în parte datorită activității slabe a microorganismelor. Prin
rămânerea prelungită la suprafață a humusului brut are loc un proces de acidifiere și se formează soluri
oligobazice și oligomezobazice.
Învelișul vegetal i furnizează solului mari cantități de resturi organice ce se transformă rapid în
humus saturat și cu eliberare abundentă de baze. Vegetația de pajiște din zona forestieră furnizează
cantități mai mici de resturi organice însă activitatea microorganismelor este destul de slabă, încât reacția
solului este slab acidă. În condițiile pajiștilor alpine și subalpine circuitul substanțelor este slab, deoarece
activitatea microorganismelor este foarte redusă.
Vegetația forestieră furnizează solului, în special, resturi provenite din frunze și mai puțin din
rădăcini (cca 10%). Humusul care ia naștere prin aport mixt de vegetație ierboasă și lemnoasă din zona de
silvostepă variază calitativ și cantitativ pe profilul de sol. Reacția soluțiilor de sol de sub pădurile de
silvostepă este ușor acidă.
În condițiile vegetației forestiere din câmpiile înalte și regiunile deluroase, microflora din sol este
sărăcăcioasă, încât elementele bazice de schimb rămân blocate în parte, în masa substanțelor organice
nedescompuse; reacția solului devine acidă și favorizează eluvierea și iluvierea coloizilor.
Sub pădurile montane, cantitatea de resturi organice este mare și foarte rezistentă la
descompunere; se eliberează tot mai puține elemente bazice, iar soluția solului are reacție vizibil acidă.
Atât microorganismele cât și fauna din sol (viermi, lumbricide, rozătoare) au un sol pedogenetic
deosebit de important prin afânare, aerisire, crearea de neoformații, amestecul materialelor în interiorul
orizonturilor și pe întregul profil de sol. Acțiunea faunei imprimă uneori trăsături distincte întregului
înveliș de sol (de exemplu, solurile din categoria cernisolurilor din stepă și silvostepă, cu caracter vermic).
Prezența apei, între anumite limite calitative și cantitative este absolut necesară în formarea și
evoluția învelișului de sol. Dacă aceste limite “normale” sunt depășite apoi, apare situația de exces de
umiditate, fie de deficit de umiditate.
Supraumezirea materialului parental și a solului (zone subsidente din Câmpia Tisei, Câmpia
Română, luncile râurilor mari, depresiuni intramontane: Giurgeu, Ciuc, Brașov ș.a.) conduce la gleizarea
unor orizonturi sau a întregului profil de sol. Dacă umezirea excesivă a solului devine cronică apare
fenomenul de înmlăștinire și de formare a depozitelor turboase, în condiții de anaerobioză (Borsec, Bilbor,
Șaru Dornei ș.a.). Mineralizarea puternică a apei subterane, drenajul deficitar și circulația ascendentă a
apei încărcată cu săruri minerale, conduc la salinizarea secundară a solurilor (sectoare din Câmpia
Română, Câmpia Tisei). Apa stagnantă la suprafața terenului determină formarea stagnosolurilor: areale
din Depresiunea colinară a Transilvaniei, Podișul Piemontan Getic, Podișul Sucevei ș.a.
În formarea și evoluția solurilor un rol deosebit îl are factorul timp. S-a constatat astfel că solurile
cele mai evoluate se află pe terasele fluviale înalte, în timp ce, podurile teraselor joase cuprind soluri mai
slab evoluate. De asemenea, generațiile diferite de piemonturi și glacisuri piemontane sunt acoperite cu
soluri având stadii de evoluție din ce în ce mai puțin avansate de la suprafețele de relief vechi spre cele mai
recente.
8.3. Principalele clase și tipuri de soluri din România

Conform Sistemului Român de Taxonomie a Solurilor (2003) pe teritoriul țării noastre se
deosebesc: clase, tipuri și subtipuri (nivelul superior), varietăți, specii (granulometrice), familii și variante
de sol (la nivel inferior).
Clasele de sol se diferențiază în funcție de specificul profilului de sol, grupând entitățile
caracterizate printr-un anumit stadiu de evoluție, prin prezența unui anumit orizont pedogenetic sau a unor
proprietăți esențiale, considerate elemente diagnostic specific celor douăsprezece clase.
Tipul de sol se diferențiază în cadrul clasei printr-un anumit specific de manifestare a unuia sau a
mai multora dintre următoarele elemente diagnostic: orizontul diagnostic specific clasei și/sau asocierea lui
cu alte orizonturi, trecerea de la sau la orizontul diagnostic specific clasei, proprietăți acvice, salsodice etc.
Aceste trăsături reprezintă de fapt rezultanta ac țiunii complexe a proceselor și factorilor pedogenetici.
Subtipul de sol reprezintă o subunitate taxonomică în cadrul tipului genetic care grupează entitățile
caracteristice printr-un anumit grad de exprimare a elementelor diagnostic specific tipului, respective o
anumită succesiune de orizonturi (unele marcând tranzi
ții spre alte tipuri de sol), inclusive anumite
caracteristici de importanță practică deosebită.
Varietatea de sol se stabilește în cadrul subtipurilor în funcție de gradul de gleizare (G), gradul de
stagnogleizare (W), gradul de salinizare (S), gradul de alcalizare (A), adâncimea de apariție a carbonaților
(k) și profunzimea solului (d).
Specia de sol precizează caracteristicile granulometrice ale solului (in cazul solurilor minerale)și
gradul de transformare a materiei organice (în cazul histisolurilor), inclusive varia ția acestora pe profil.
Familia de sol redă gruparea litologică, cu referire la materialul parental, luându-se în considerare
clasa granulometrică a acestuia și categoria de rocă subiacentă.
Varianta de sol reprezintă o subdiviziune de detaliu care se axează pe folosința solului, precizând
și modificările antropice legate de utilizarea în agricultură, gradul de eroziune/decopertare, respectiv
gradul de poluare.
În cele ce urmează vor fi prezentate principalele clase, tipuri și subtipuri de sol, în conformitate cu
Sistemul Român de Taxonomie a Solului (2003), grupându-se inițial solurile care răspund zonalității
latitudinal-altitudinale și ulterior pe cele cu caracter azonal: condiționate de natura materialului parental
(pelisoluri și andisoluri), exces de umiditate (hidrisoluri), acumularea sărurilor solubile (salsodisoluri) și a
și/sau modificate antropic (antrisoluri),
materiei organice (histisoluri), pentru a încheia cu cele erodate
respective slab diferențiate pedogenetic (protisoluri).
Cernisolurile include mai multe tipuri caracterizate printr-o acumulare evident de materie organic
bine humificată (relative saturată în baze), având orizont molic (Am), darși un orizont intermediar (AC,
țin în partea superioară (pe minimum 10 -15 cm) și cel
AR, Bv sau Bt) în culori de orizont molic, cel pu
puțin pe fețele agregatelor structural; sau orizont Amf (molic forestalic1), orizont AC sau BV (indiferent de
culori) și Cca, în primii 60-80 cm. Nu prezintă proprietăți andice și nici proprietăți gleice (Gr) sau stagnice
intense (W) în primii 50 cm, ori proprietăți salsodice intense (sa, na) în primii 50 cm.
țial natural ridicat, cu un grad sporit de favorabilitate pentru toate
Aceste soluri au un poten
folosințele, în special pentru cultura cerealelor. Tipurile de sol incluse în această clasă sunt
kastanoziomurile, cernoziomurile, faeoziomurile și rendzinele. Exceptând rendzinele, condiționate de
materialul parental, aceste tipuri de sol se leagă de condi țiile bioclimatice de stepă și de silvostepă.
Kastanoziomurile sunt cel mai puțin evaluate dintre toate solurile țării; se formează în condițiile
stepei uscate din sud-estul țării, cu deosebire în Dobrogea, între Oltina și Măcin, pe o lățime de 5-10 km,
cu o pătrundere mai adâncă pe valea Carasu, dar și pe latura maritimă a Dobrogei, unde formează o bandă
de 2-3 km, între Capul Midia și brațul Sf. Gheorghe. Ca areale reduse, se mai pot întâlni pe unele popine și
grinduri din Bălțile și Delta Dunării, ca și în estul Bărăganului, unde, în lungul terasei Dunării, se întâlnesc
între fetești și Gura Ialomiței. Dintre condițiile de formare menționăm: Tm=110C; Pm=350-420 mm;
ET=700 mm; vegetație ierboasă efemeră, regim hidric nepercolativ. Ariditatea climatic face ca alterarea
componentului mineral și levigarea compușilor greu solubili ai acestuia să fie foarte slabe. Doar sărurile
ușor și moderat solubile (cloruri, sulfați) sunt levigate spre baza profilului sau în afara acesteia, în timp ce
carbonații sunt numai parțial spălați din orizontul superior (din acest motiv, solul poate face efervescență
chiar de la suprafață), suficient însă pentru schițarea unui orizont Cca în bază. Profilul este de tip Am-Aca-
Cca, cu numeroase neoformații biogene datorită activității faunei solului (coprolite 2, cervotocine 3,
1
Varietate de orizont molic, care prezintă în plus o serie de carcateristici determinate de formarea lui sub pădurile
xerofile.
2
Aglomerări organo-minerale, formate prin acțiunea lumvricidelor (râme), în urma trecerii materialului de sol prin
crotovine 4); se formează pe cale natural și neoformații minerale de carbonați: pseudomicelii, eflorescențe,
concrețiuni.
Kastanoziomurile tipice au o moderată structurare glomerulară, textură predominant mijlocie,
conținut redus de humus (2-3%) reacţie alcalină (7,5-8), saturaţie în baze şi o bună aprovizionare cu
substanţe de nutriţie. Asigurate cu apă şi îngrăşăminte, sunt folosite cu bune rezultate pentru culturi
cerealiere şi plante tehnice, vii şi livezi xero-termofile. În anumite condiţii particulare, se dezvoltă
subtipurile; maronic 5, psamic, gleic, salinic şi sodic.
Cernoziomurile sunt caracteristice stepei şi silvostepei, constituind areale însemnate în Câmpia
Română, Dobrogea şi în Câmpia Tisei, dar şi în Podişul Moldovei, unde ocupă dealurile cu altitudini de
până la 200 - 250 m, din partea de est şi sud-est (fostele cernoziomuri cambice). În Câmpia Română se
întâlnesc în Câmpia Tecuciului, în Bărăgan, continuându-se ca o fâşie prin sud spre vest. În Dobrogea
(fostele cernoziomuri) ocupă cea mai mare parte a Podişului Dobrogei Centrale şi de Sud (insular apar în
Dealurile Tulcei şi în Depresiunea Taiţei). În vestul ţării, aceste soluri se întâlnesc în vestul Câmpiei
Banatului şi în vestul Câmpiei Aradului (fostele cernoziomuri), dar apar şi sub forma unei fâşii discontinui
pe aliniamentul Carei-vest Oradea-Salonta-Arad-Timişoara-Deta (fostele cernoziomuri cambice de pe
treapta piemontană a câmpiei). Unele areale insulare (fostele cernoziomuri cambice) se regăsesc în
Podişul Secaşelor, în Podişul Bârladului, în Podişul Sucevei, pe terasele joase ale Şiretului, în aval de
Paşcani, în Depresiunea Cracău-Bistriţa, în Depresiunea Ozana-Topoliţa, în Depresiunea Braşov ş.a.
Condiţiile de formare aparţin treptei joase de relief: Tm=8,5-11°C; Pm=400~600 mm; ET-600 -
700 mm; vegetaţie de stepă şi silvostepă. Profilul tipic al cernoziomului cuprindeam orizont Am, urmat
de un orizont intermediar (AC, Bv, Bt) şi un orizont C sau Cca. Pe profil apar numeroase neoformaţii
minerale (de carbonaţi) sau biogene (coprolite, cornevine 6, cervotocine, crotovine). Textura este
predominant mijlocie şi nediferenţiată pe profil (cernoziom tipic), structura glomerulară sau grăunţoasă,
remarcându-se conţinutul bogat în humus (3-6%), solul fiind saturat în baze, cu o reacţie de la slab
alcalină până la neutră. Are o fertilitate foarte ridicată în anii climatici normali, necesitând însă corectarea
deficitului de umiditate prin irigaţii.
Se pretează la cultura cerealelor, plante tehnice, vii şi livezi. Sunt un important component al
fondului edafic pentru grânarele României. Subtipurile principale sunt: tipic (inclusiv varietatea vermic)
tubul lor digestiv.

3
Canale create de râme sau alte animale mici (mezofaună), umplute sau nu cu material pământos.
4
Vechi galerii ale animalelor din sol (îndeosebi macro și megafaună), umplute cu material pământos adus din alte
orizonturi, dar pot fi și galerii goale.
5
Soluri cu orizont Am forestalic (Amf); se aplică la cernoziomuri şi kastanoziomuri.
6
Canale ale rădăcinilor plantelor lemnoase, umplute de obicei cu material humifer, sau cu materiale din alte
orizonturi superioare celui în care s-au format.
în sud-estul şi sudul ţării; gleic în Câmpia de Vest; vertic pe marnele argiloase din nordul Câmpiei
Moldovei. Local, se mai întâlnesc subtipurile: litic, salinic şi sodic, precum şi varietăţile subrendzinic și
marnic.
Faeoziomurile (neseparate în SRCS, 1980) sunt solurile tipice regiunilor de stepă relativ caldă şi
mai umedă, cu extensii până în zona de silvostepă. Apar în condiţii mai umede decât alte soluri de stepă.
În consecinţă, producţia de biomasă este mai mare, iar alterarea şi levigarea mai pronunţate. Ca şi
kastanoziomurile şi cernoziomurile, faeoziomurile sunt dezvoltate pe materiale parentale afânate, bazice,
în special loess şi depozite loessoide. Carbonatul de calciu este în mod obişnuit absent din profilul de sol,
dar levigarea nu este atât de intensă încât solul să fie sărăcit în baze și nutrienţi.
Faeoziomurile prezintă un orizont A molic (Am), orizont intermediar (Bt, Bv, AC) în nuanţe cu
valori şi crome sub 3,5 (la umed), cel puţin în partea superioară (pe cca. 10 - 15 cm) şi, cel puţin, pe
feţele agregatelor structurale, fără orizont Cca sau concentrări de carbonaţi secundari în primii 125 cm
(sau 200 cm în cazul texturii grosiere). Peliculele argilo-humice se regăsesc la nivelul orizontului B, în
condiţiile existenţei unui orizont Bt, putând fi prezente caracterele de hidromorfie. Sunt excluse solurile
formate pe materiale parentale calcarifere sau roci calcaroase care apar între 20 şi 50 cm. Pot avea însă
orizont vertic, proprietăţi gleice (Gr) sub 50 cm şi proprietăţi stagnice (w sau, sub 50 cm, W).
Faeoziomurile ocupă părţile mai umede ale silvostepei, dar apar şi în condiţii bioclimatice
forestiere (tranziţie de la silvostepă la zona forestieră). Procesul de solificare se desfăşoară în condiţiile
unor factori ceva mai restrictivi. Condiţiile climatice în care evoluează aceste soluri sunt definite prin:
Tm=6~9°C; Pm=550-800 mm; ET=600 - 650 mm. În această clasă se includ fostele cernoziomuri
argiluviale, solurile cernoziomoide şi solurile cenuşii. Faeoziomurile (cu subtipurile tipic, pelic, vertic,
gleic stagnic, cambic, argic, calcaric, pseudorendzinic), corespunzătoare îndeosebi fostelor soluri
cernoziomoide se întâlnesc la nivelul înşeuărilor Bălcăuţi, Bucecea, Ruginoasa, pe unele terase ale
Moldovei şi Şiretului, în depresiunile subcarpatice Ozana-Topoliţa şi Cracău-Bistriţa, Depresiunea Tg. Jiu-
Câmpu Mare, în vestul Câmpiei colinare a Transilvaniei ş. a.
Subtipurile greic, cambic-greic,greic-marnic, greic-gleic, greic-stagnic (fostele soluri cenuşii)
caracterizează doar partea de est a ţării. în Podişul Moldovei sunt mai frecvente între altitudinile de
200- 350 m, ocupând următoarele areale mai însemnate: a) pe terasele neinundabile ale râurilor, pe
versanţii însoriţi şi pe unele interfluvii din Podişul Sucevei; b) în Câmpia Moldovei (pe o fâşie aproape
continuă în lungul Coastei Moldovei şi, insular, pe culmile interii tivi ale ce depăşesc 180-200m
prioritar în jumătatea ele est a regiunii; c) m sud-estul Podişului Bârladului (cu precădere în Colinele
Tutovei şi în Dealurile Fălciului), la altitudinea de 250-350m. În Podişul Dobrogei, aceste soluri se
regăsesc în Podişul Babadagului şi Dealurile Niculiţelului. Se mai întâlnesc pe terasele mijlocii ale
Şiretului (în aval de Roman, în aria Piemontului de la Curbură (până în dreptul Buzăului), cât şi în
depresiunile subcarpatice Ozana-Topoliţa, Cracău-Bistriţa, Tazlău-Caşin. Prezenţa acestor subtipuri
doar în estul ţării reprezintă consecinţa directă a climatului temperat continental de factură est-
europeană.
Subtipurile clinogleic, stagnic-argic şi stagnic, vertic corespund fostelor soluri negre
clinohidromorfe (din clasa solurilor hidromorfe); acestea au luat naştere sub pajişti mezohigrofile cu
Poa, Trifolium, Lotus, uneori sub păduri de stejar (pe versanţi slab înclinaţi din unităţile colinare şi de
podiş).
Utilizarea faeoziomurilor este variată: pădure, pajişti, plantaţii viti-pomicole, plante cerealiere şi
tehnice. La solurile cu Bt se impun măsuri de combatere a excesului temporar de umiditate şi de mărire a
potenţialului lor productiv prin fertilizare organică şi minerală. Sunt propice pentru culturi cerealiere,
plante tehnice şi furajere, pomi fructiferi.
Rendzinele se formează în condiţii variate de relief, din treapta de câmpie până în aria montană,
având orizont A molic (Am) şi orizont intermediar (AR, Bv, AC), culori ai valori şi crome sub 3,5 (la
umed), cel puţin în partea superioară şi, cel puţin, pe feţele agregatelor structurale. Aceste soluri se
dezvoltă pe materiale parentale calcarifere sau roci calcaroase, care apar între 20 şi 50 cm. întrucât
aceste roci sunt compacte şi dure (calcare, dolomite, conglomerate calcaroase, gresii şi marne
calcaroase), profilul rendzinelor este cel mai adesea scurt şi bogat în material scheletic. Rendzinele au
apariţii insulare în toate zonele bioclimatice, din Dobrogea şi până în zona alpină din Carpaţi. Cea mai
mare reprezentativitate o au rendzinele din Dobrogea şi din teritoriul carpatic (zona cristalino-
mezozoică şi sinclinalele suspendate ale flişului intern, unde rocile respective sunt mai răspândite).
Solurile au culoare închisă, cu un profil clar diferenţiat, cu acumulare de humus saturat în calciu şi
fertilitate ridicată. Principalele subtipuri sunt: calcaric, eutric, cambic şi scheletic.
Luvisolurile reprezintă clasa zonală de soluri care se caracterizează printr-un orizont A (sau A
şi E) şi orizont argic (Bt), având culori cu valori şi crome peste 3,5 la umed, începând din partea
superioară a orizontului; fără Btna. Pot prezenta un orizont O, dar şi un orizont vertic asociat
orizontului B argic (Bty). Nu pot avea în primii 50 cm proprietăţi stagnice intense (W), proprietăţi
gleice (Gr) sau proprietăţi salsodice intense (sa, na) (fără a îndeplini condiţia de încadrare la hidrisoluri
sau salsodisoluri). Această clasă include următoarele tipuri de sol: preluvosol (fostele soluri brune
roşcate şi brune argiluviale), luvosol (sol brun luvic, sol brun roşcat luvic şi luvisol albic, cf. SRCS,
1980), planosol şi alosol (inexistent în SR.CS, 1980; tip de sol nou introdus, corespunzător solului brun
luvic holoacid şi luvisolului albic holoacid).
Luvisolurile sunt formate în condiţii diferite de drenaj şi au, de obicei, vechime mare. Umezeala
relativ ridicată a provocat debazificarea materialelor minerale şi formarea mineralelor argiloase. Resturile
vegetale numeroase sunt intens humificate în partea superioară a profilului de sol. Mineralele secundare
nou formate migrează frecvent spre adâncime şi se depun în orizontul Bt. Cu timpul, orizontul superior
rămâne mai deschis la culoare, datorită eluvierii spre adâncime a argilei coloidale (orizontul Bt devenind
mai slab permeabil). Deasupra orizontului Bt, pot avea loc procese slab-moderate de stagnogleizare, încât
aspectul cromatic al solului devine marmorat. In cazul planosolurilor, stagnogleizarea poate deveni
moderat-intensă. Luvisolurile au, în general, culoare deschisă, orizonturile clar delimitate, acumularea de
humus nesaturat fiind moderată, la care se adaugă şi alte însuşiri care-i conferă fertilitate modelată pentru
principalele folosinţe şi culturi agricole. Luvisolurile conferă nota dominantă a învelişului de sol din
treapta deluroasă şi de podiş a ţării, fiind reprezentative în Dealurile Banato-Crişene, Dealurile Someşene,
Podişul piemontan Getic, Podişul Central Moldovenesc, Podişul Sucevei, Podişul Someş an şi Dealurile
Târnavelor, în Subcarpaţi şi în unele depresiuni submontane şi intramontane.
Preluvosolurile subtipurile roşcat, roşcat-molic, roşcat-vertic şi roşcat-gleic (soiuri brun-roşcate,
cf. SRCS, 1980) au cea mai largă reprezentare în sudul ţării,, unde apar sub forma unei benzi est-vest, cu
lăţimi diferite (10 >30 km), începând de la est de Bucureşti, continuând pe direcţia Videle-Roşiori de Vede
- Caracal ~ Craiova - Pleniţa - Turnu Severin. Aceste soluri corespund Câmpiei Vlăsiei, unde ating
maximumul de extindere, unei părţi importante din Câmpia Găvanu-Burdea şi în Câmpia Boianului, iar la
vest de Olt, părţii nordice a Câmpiei Olteniei şi extremităţii sudice a Piemontului Getic. Pe suprafeţe
reduse se întâlnesc în câmpia piemontană înaltă şi dealurile joase ale Banatului. Preluvosolurile tipice,
molice, vertice, stagnice şi gleice (soluri brune argiloiluviale, cf. SRCS, 1980) sunt caracteristice tuturor
unităţilor deluroase şi de podiş ale ţării, în timp ce subtipurile rodie, pseudorendzinic, rendzinic şi litic apar
diseminat în teritoriu (pe suprafeţe restrânse)
Luvosolurile au cea mai mare extensie. Subtipurile roşcate (roşcat, roşcat-vertic, roşcat-planic,
roşcat-gleic, roşcat-stagnic) apar sub forma unei benzi continui, dar şi insular, în continuarea subtipurilor
roşcate din cadrul preluvosolurilor (cu deosebire în Câmpia Vlăsiei şi Câmpia Găvanu-Burdea), în
concordanţă cu precipitaţiile ceva mai bogate (înjur de 700 mm) şi pe terenurile mai slab drenate.
Subtipurile tipic, rodie, vertic, planic, stagnic, gleic (fostele soluri brune luvice) sunt cele mai
răspândite dintre luvosoluri şi au cea mai largă extindere în regiunile de dealuri şi podişuri. Ele reprezintă
cea mai tipică expresie pedogeografică a condiţiilor bioclimatice central-europene de pe teritoriul ţării
noastre. Pe suprafeţe întinse se întâlnesc în Podişul Transilvaniei şi Dealurile Vestice, de unde coboară şi
la nivelul Câmpiei din NV ţării (Câmpia Someşului), apoi în depresiunile intracarpatice, în Subcarpaţi şi în
părţile mai înalte ale podişurilor extracarpatice (Moldovei, Getic), respectiv în toată aria de manifestare a
climatului central-european.
Subtipurile albice, glosice (inclusiv cele asociate) (luvosolurile albice, cf. SRCS, 1980)
reprezintă expresia stadiului cel mai avansat de alterare şi de levigare din zona temperată. Se formează
in condiţiile unor precipitaţii mai ridicate (700 - 1000 mm) şi cu temperaturi destul de reduse (6-8°C),
specifice climatului central-european care suportă şi influenţe boreale (latitudinale şi altitudinale), ceea
ce se reflectă şi printr-o evapotranspiraţie potenţială ceva mai redusă (500 - 600 mm). Suprafeţele cele
mai reprezentative cu aceste subtipuri de sol se întâlnesc în dealurile şi depresiunile din nord-vestul
ţării- (Depresiunea Maramureşului, depresiunile Baia Mare şi Lăpuş), în Depresiunea colinară a
Transilvaniei (atât pe glacisurile piemontane si terasele din depresiunile periferice, cât la nivelul
dealurilor mai înalte din interior - Câmpia Transilvaniei şi Dealurile Târnavelor - sau cele de la
exteriorul podişului - Dealurile Suplaiului şi Ciceului, Muscelele Năsăudului şi „Subcarpaţii interni ai
Transilvaniei''), în unele depresiuni intracarpatice şi subcarpatice, în părţile centrale şi nordice ale
Podişului Getic, în nord-vestul Podişului Sucevei şi, insular, în părţile mai înalte ale Podişului
Bârladului.
Planosolurile grupează luvisoluri care se caracterizează tot printr-un orizont A ocric, urmat de
un orizont eluvial E (El sau Ea) şi orizont B argic (Bt), dar care prezintă obligatoriu schimbare texturală
bruscă (între E şi Bt, pe mai puţin de 7,5 cm). Această schimbare texturală bruscă este rezultatul
eluvierii-iluvierii, în condiţiile drenajului vertical slab, când apa acumulată la suprafaţă pătrunde greu şi
pe o adâncime relativ mică, antrenând particulele fine din orizonturile superioare (A sau E) şi
depunându-le imediat sub E, în orizontul iluvial (Bt). Această diferenţiere texturală poate fi determinată
uneori şi de stratificaţia litologică. Pot să prezinte orizont O, orizont vertic şi proprietăţi stagnice intense
(W). La nivel de subtip, au fost delimitate planosoluri tipice, albice, vertice, stagnice, solodice (sodice).
Structura orizontului eluvial este slab dezvoltată şi instabilă, iar consistenţa orizontului de suprafaţă, cu
textură uşoară, poate deveni tare, la uscare. Chimic, planosolurile sunt soluri intens alterate, capacitatea
de schimb cationic a fracţiunii argiloase din orizonturile de suprafaţă fiind semnificativ mai mică decât
în orizonturile subiacente. Planosolurile au apariţii insulare în aria luvosolurilor, ocupând în general
suprafeţele plane, lipsite de un drenaj extern şi cu un drenaj intern slab. Pe profil, stagnogleizarea este
mai evidentă şi poate apărea chiar din baza orizontului A.
Alosolurile (inexistente în SRCS, 1980) grupează soluri cu un orizont A ocric sau umbric, urmat
direct sau după un orizont eluvial (E) de un orizont B argic (Bt), având proprietăţi alice pe cel puţin 50
cm, respectiv între 25 şi 125 cm adâncime. Proprietăţile alice caracterizează anumite orizonturi minerale
foarte acide, cu un mare conţinut de aluminiu schimbabil, rezultat în urma unor procese de pedogeneză, în
care particularităţile climatului determină o parţială distrugere a mineralelor argiloase, eliberând mari
cantităţi de aluminiu. Formarea acestor soluri este caracteristică climatelor tropicale umede şi regiunilor
temperate destul de calde şi relativ umede. în România, întrunesc condiţii de formare doar în aria
luvosolurilor tipice şi albice, unde apar pe suprafeţe foarte restrânse (fostele soluri brune luvice şi luvi
soluri albice holoacide). Prezenţa acestor soluri indică anumite condiţii specifice de alterare, cu prezenţa
unor texturi nisipo-lutoase sau chiar mai grosiere în orizonturile superioare (Ao şi El, eventual Ea), ca
urmare a degradării argilelor, urmate de texturi fine (peste 35% argilă), la nivelul orizontului Bt.
Cambisolurile includ eutricambosolurile (soluri brune eu-mezobazice şi solurile roşii - terra rosa,
cf SRCS, 1980) şi districambosolurile (soluri brune acide, cf. SRCS, 1980). Clasa cambisolurilor este
reprezentativă pentru etajul montan inferior, la altitudini cuprinse (aproximativ) între 500 - 1300 m, cu un
climat temperat şi boreal montan şi păduri de foioase sau amestec foioase-conifere, mai rar, conifere. Ana
acestor soluri poate coborî la nivelul unor culmi subcarpatice, după cum poate urca, în condiţiile unor roci
bazice, până la cca. 1400 m. Diferenţierea la nivel de tip se realizează în funcţie de gradul de saturaţie în
baze (peste 53% în cazul eutricambosolurilor şi sub 53 % la districambosoluri).
Eutricambosolurile au cea mai largă răspândire la partea inferioară a etajului pedocambic, la
altitudini cuprinse mai cel mai adesea între 500 - 1000 m. Vegetaţia aparţine pădurilor de foioase şi
foioase - conifere, pornind de la pădurile de gorun, continuând cu cele de gorun-fag şi de fag, mai rar, de
amestec fag-conifere. Media limitei superioare (de 1000 m) este frecvent depăşită în Carpaţii Curburii,
Meridionali şi Occidentali, pe versanţii cu expoziţii sudice sau pe rocile bazice, după cum este mai
coborâtă în nordul Carpaţilor Orientali, pe expoziţiile umbrite şi umede, pe roci acide şi relativ uşor
debazificabile. Pe depozitele sedimentare afânate, îndeosebi din depresiunile carpatice şi subcarpatice,
eutricambosolurile se asociază sau sunt înlocuite prin luvosoluri. Subtipul rodic (terra rosa., cf. SRCS,
1980) apare în sud-vestul ţării, respectiv pe calcarele din Podişul şi Munţii Mehedinţi, Munţii Cernei,
Vâlcanului, Munţii Banatului şi sudul Munţilor Apuseni.
Condiţiile bune de drenaj favorizează spălarea rapidă a carbonaţilor şi o alterare activă a
suportului mineral. Humificarea şi mineralizarea resturilor vegetale se realizează rapid, formându-se un
orizont A destul de subţire, cu puţin humus şi o reacţie neutră sau slab acidă. Migrarea argilei pe profil
este foarte slabă. Menţinerea acestor soluri într-un stadiu redus de evoluţie face ca profilul să apară slab
diferenţiat textural şi chiar cromatic, Fertilitatea eutricambosolurilor, determinată de ansamblul însuşirilor
fizice, chimice şi biologice, este bună spre medie atât pentru ecosistemele forestiere, cât şi pentru pajiştile
naturale (cu caracter secundar).
Districambosolurile sunt specifice părţii superioare a etajului pedocambic, la altitudini cuprinse
în medie între 1000 şi 1200 (1300) m, fiind solurile cele mai răspândite ale spaţiului carpatic. Pe expoziţii
însorite sau în condiţii de umiditate redusă, pe versanţii puternic înclinaţi şi pe rocile bogate în
componente bazice, aceste soluri urcă până la peste 1500 m, după cum, pe roci acide, pe forme de relief
cu pante moderate şi pe versanţi expuşi fronturilor umede pot cobori până 1a. sub 800 m. Climatul
prezintă caractere de tranziţie de la cel temperat montan la cei boreal montan, cu temperaturi de 4 - 6°C şi
precipitaţii medii anuale cuprinse între 800 - 1000 (1200) mm, tranziţie reflectată ele prezenţa făgetelor şi
a pădurilor de amestec fag-răşinoase, inclusiv a brădetelor, la care se adaugă molidişuri mai mult sau mai
puţin umede, specifice climatului boreal montan. Vegetaţia forestieră poate fi înlocuită de cea de pajişti
secundare, cu iarba vântului (Agrostis tenuis) şi păiuşul roşu (Festuca rubra). In acest mediu pedogenetic
se formează o litieră bogată în resturi organice. Humificarea fiind lentă, la baza litierei se conturează un
strat de mull acid, mull-moder sau moder cu puţin humus propriu-zis, în alcătuirea căruia domină acizii
fulvici. Procentual, districambosolurile ocupă o suprafaţă sensibil mai mare în Carpaţii Meridionali, decât
în ramura cristalină nordică a Carpaţilor Orientali, respectiv 50% din suprafaţa totală, faţă de 35% (V.
Bălăceam, Şt. Taină, C. Crăciun, 2002).
Spodisolurile cuprind trei tipuri de sol: prepodzolurile (soluri brune feriiluviale, cf. SRCS. 1980),
podzolurile şi criptopodzolurile (sol brun acid criptospodic, cf. SRCS, 1980). Aceste soluri sunt
caracteristice unităţilor muntoase, la altitudini de peste 1300 m .
Prepodzolurile se formează în următoarele condiţii bioclimatice: Tm=3-6°C; Pm=850-1200 mm;
păduri de amestec fag-răşinoase şi de molid. Climatul umed determină alterarea specifică a materialului
parental (hidroliza acidă), o intensă eluviere a componenţilor solubili şi debazificarea complexului
adsorbtiv al solului. Temperaturile scăzute inhibă activitatea microorganismelor, astfel încât materia
organică se descompune lent. Resturile organice provin dintr-o vegetaţie de molidişuri tipice şi de
amestec cu brad şi, fag, la care se adaugă stratul subarbustiv cu Vaccinium. Se formează humus grosier,
nesaturat în baze, ceea ce determină culoarea închisă a orizontului A. Datorită alterării silicaţilor primari
şi a distrugerii prin hidroliză a celor secundari, compuşii minerali şi organo-minerali sunt eluviaţi şi
depuşi în orizonturile subiacente, formându-se un orizont B spodic (Bs), cu acumulare de oxizi de fier şi
aluminiu. Sub orizontul A se formează treptat un orizont Bs sau chiar Bhs (humicospodic). Solurile în
cauză prezintă un profil bine definit şi orizonturi clar diferenţiate, cu un orizont Ao sau Au, precedat sau
nu de un orizont O şi urmat ele orizontul spodic (Bs, Bhs). Prepodzolurile ocupă frecvent partea
inferioară a etajului pedospodic, între 1200 (1300) şi 1400 (1500) m, dar pot coborî până la cca. 1000 m
(pe roci metamorfice acide, forme de relief slab înclinate, expoziţii umede sau umbrite) sau pot urca şi în
aria podzolului, până la peste 1600 m (pe roci intermediare şi bazice, suprafeţe cu declivităţi mari şi
expoziţii însorite).
Acest tip de sol se întâlneşte frecvent în toate masivele cristaline din Carpaţii Orientali, Carpaţii
Meridionali şi Carpaţii Occidentali, cât şi la periferia celor din aria cristalino-mezozoică (tot pe roci
metamorfice), dar pot întruni condiţii de formare şi pe roci sedimentare (munţii flişului carpatic), în
intervalul altitudinal 1400 - 1600 m.
Podzolurile se formează în condiţiile climatului boreal montan, cu temperaturi scăzute (2-5°C) şi
precipitaţii medii anuale ridicate (850-1400 mm). Apar de la 1400 - 1500 m şi urcă până la peste 1800 -
2000 m, corespunzând molidişurilor de altitudine (cu vegetaţie acidofilă, ierboasă, muscinală şi de
ericacee, în parter), dar şi pajiştilor secundare cu Festuca rubra și Nardus stricta. Acest tip de sol se
caracterizează printr-un orizont O şi/sau Ao sau Au, urmate de un orizont eluvial albie (Ea) şi de un
orizont B spodic (feriiluvial - Bs sau humico-feriiluvial - Bhs). Faţă de subtipurile din clasificarea
anterioară (tipic, feriiluvial, litic şi turbos), noul sistem de taxonomie introduce subtipuri noi: umbric,
feriiluvial, histic şi criostagnic. Cele mai întinse suprafeţe cu podzoluri se găsesc în munţii care depăşesc
limita inferioară menţionată anterior, cu deosebire în nordul şi centrul Carpaţilor Orientali şi în Carpaţii
Meridionali 7, în timp ce în Munţii Apuseni (Bihor-Gilău-Vlădeasa-Muntele Mare) şi în Munţii
Semenicului ocupă areale mai restrânse.
Criptopodzolurile se asociază districambosolurilor din etajul pădurilor de amestec, soluri pe care
le înlocuiesc treptat, ajungând ca în etajul pădurilor de molid, în asociaţie cu prepodzolurile, să se
întâlnească doar sub o vegetaţie de pajişti, fiind de fapt rezultatul evoluţiei secundare a prepodzolurilor,
sub influenţa vegetaţiei de poaceae (mai ales, Festuca rubra şi Agrostis tenuis, la care se adaugă şi
Nardus stricta). Acest nou tip de sol se caracterizează printr-un orizont O şi/sau orizont A foarte humifer
(Ao sau Au), urmate de un orizont B criptospodic (Bcp), cu acumulare iluvială de material amorf,
predominant humic şi aluminic, mai puţin feric.
Prin raport cu districambosolurile, criptopodzolurile ocupă un areal mai restrâns în Carpaţii
Meridionali faţă de Carpaţii Orientali. Acest lucru se explică prin extinderea mult mai mare a etajului
bioclimatic al molidului (cu spodisoluri) şi restrângerea arealelor pădurilor de fag ( cu districambosoluri)
la latitudinile nordice faţă de cele sudice. Cristalinul Munţilor Apuseni se situează, din acest punct de
vedere, într-o situaţie intermediară (V Bălăceanu, Şt. Taină, C. Crăciun, 2002).
Umbrisolurile grupează tipurile cu acumulare evidentă de materie organică nesaturată în baze în
orizontul superior (Au), având orizonturi intermediare (AC, AR sau Bv) în culori de orizont umbric, cel
puţin, în partea superioară (pe minimum 10 — 15 cm). Nu prezintă proprietăţi andice menţionate la
7
Prezenţa podzolurilor în etajele subalpin şi chiar alpin (M.Buza le găseşte la 2200 m în Munţii Cândrel) este interpretată de
N.Barbu, 1987, ca fiind relictară, din timpul unui interglaciar pleistocen, sau ca datând din timpul optimului climatic postglaciar,
când pădurile de conifere urcau până la peste 2000 m. Coborârea limitei pădurilor până la cea actuală (sub 1700 - 1800 m) a avut
loc în subatlantic.
andisoluri şi nici proprietăţi gleice (Gr) în primii 50 cm sau alte elemente diagnostice. Pot avea însă
orizont O. Această clasă cuprinde nigrosolurile (soluri negre acide, cf. SRCS, 1980) şi humosiosoluri
(soluri humico-silicatice, cf. SRCS, .1980).
Nigrosolurile apar sub formă de areale reduse, disjuncte, de regulii la altitudini corespunzătoare
districambosolurilor. Condiţiile de formare, morfologia profilului, proprietăţile, nivelul de fertilitate şi
favorabilitate sunt asemănătoare cu ale acestora, deosebirea constând în prezenţa orizontului Au (în loc de
Ao), brun închis până la negricios, datorită evoluţiei sub o vegetaţie de pajişti mezohigrofile şi, frecvent,
formării lui pe roci melanocrate: şisturi negre, şisturi grafitoase, şisturi manganoase sau bituminoase etc.
Humosiosolurile caracterizează etajul pajiştilor alpine, unde alterarea mineralelor este mult
încetinită iar descompunerea resturilor organice este lentă şi incompletă. în aceste condiţii bioclimatice se
acumulează mari cantităţi de materie organică (segregabilă de partea minerală), cu predominarea
componentei fulvice (humus brut, puternic acid). Ulterior, spre baza profilului se formează şi se depun
hidroxizi de fier care imprimă solului o nuanţă cromatică brună sau brun-gălbuie. Profilul solului este slab
diferenţiat morfologic, culoarea fiind închisă la suprafaţă, întrucât orizontul Au este bogat în humus acid.
Humosiosolurile coboară frecvent şi în etajul subalpin, unde se asociază diferitelor subtipuri ale
podzolurilor, în timp ce spre partea superioară a reliefului se trece la câmpuri de pietre şi stâncării
nesolificate, care la peste 2200 - 2300 m devin dominante. Areale mai extinse se întâlnesc pe culmile
cristaline domoale şi la nivelul versanților slab-moderat înclinaţi din partea înaltă a Carpaţilor Meridionali
şi nordul Carpaţilor Orientali (Rodna-Maramureş).
Pelisolurile nu au echivalent în SRCS, 1980, cele mai multe fiind clasificate în vechiul sistem ca
vertisoluri sau asimilate subtipurilor vertice ale cernoziomurilor cambice şi argiloiluviale pseudogleizate,
dar şi soiurilor brune argiloiluviale, solurilor gleice şi pseudogleice argiloase ş.a. Această clasă include
două tipuri, respectiv pelosolurile (absente în SRCS, 1980) şi vertosolurile (vertisoluri, cf. SRCS, 1980).
Pelosolurile implică existenţa unui orizont pelic la suprafaţă sau de la cel mult 20 cm (sub stratul
arat), ce se continuă până ia adâncimea minimă de 100 cm. Aceste soluri conţin peste 30 % argilă în toate
orizonturile, până la, cel puţin, 100 cm. Tipul de sol în cauză întruneşte condiţii de formare în treapta de
câmpie (subunităţile piemontane, pe materiale argiloase negonflante), cât şi în unităţile deluroase şi de
podiş, sub forma unor enclave diseminate printre tipurile zonale. Pe de altă parte, pelosolurile sunt
caracteristice luncilor extracarpatice ale marilor râuri, dar apar şi în unele depresiuni intramontane,
condiţionate strict de natura materialului parental.
Vertosolurile prezintă un orizont vertic de la suprafaţa sau de la cel mult 20 cm (sub stratul arat), ce
se continuă până la cel puţin 100 cm; conţin peste 30 % argilă (gonflantă) în toate orizonturile, până la cel
puţin 100 cm adâncime. Orizontul vertic presupune existenţa feţelor oblice de alunecare (10° - 60° faţă de
orizontală), prezenţa crăpăturilor la uscăciune şi aspectul masiv după perioadele umede.
Rocile parentale argiloase gonflante şi variaţiile sezoniere de umiditate constituie principalele
condiţii de formare ale acestor soluri. In perioada uscată a anului, prin compactare, argilele formează
crăpături largi până la adâncimi apreciabile (peste 50 cm), pentru ca în perioadele ploioase apa să umple
aceste goluri şi apoi să supraumecteze toată partea superioară a solului. In lipsa agregatelor structurale,
aeraţia devine deficitară şi pot avea loc procese de reducere. Humusul, împreună cu argila şi oxizii de fier
formează compuşi organo-minerali de culoare neagră-cenuşie. La uscare, materialul din orizonturile
superioare se fărâmiţează şi cade în fisurile nou apărute; la o nouă umezire acest material argilos îşi măreşte
volumul şi gonflează deformând uşor suprafaţa solului. în cazul acestui tip de sol, orizonturile pedogenetice
sunt foarte slab diferenţiate tocmai datorită acestor amestecuri succesive.
Vertosolurile ocupă areale destul de compacte, îndeosebi, în nordul Câmpiei Române, în sudul
Podişului piemontan Getic, în Dealurile Bănăţene şi în sectoarele de subsidenţă din Câmpia Tisei (Câmpia
Timişului, Câmpia Crişurilor), Local, vertosolurile se întâlnesc în nordul Câmpiei Moldovei, iar diseminat în
aria subcarpatică şi în Depresiunea colinară a Transilvaniei.
Andisolurile (incluse la umbrisoluri, cf. SRCS, 1980) se formează pe cenuşi vulcanice,
piroclastice şi alte extruziuni vulcanice, cu diferite compoziţii chimice, dar cu structuri vitroase, sticloase
sau amorfe. Alterarea materialelor vulcanice determină acumularea de complexe amorfe, cu formarea unor
noi minerale slab cristalizate, ca alofanul şi imogolitul. Morfologic, andisolurile sunt caracterizate prin
prezenţa unui orizont vitric sau andic. Orizontul vitric este dominat de acumularea materialelor
necristalizate de tipul sticlei vulcanice, în timp ce orizontul andic se constituie din allofane, în care
predomină complexele humico-aluminice. Această clasă corespunde unui singur tip, andosolurile, care la
nivel de subtip includ andosolurile districe, eutrice, umbrice, molice, cambice, litice, scheletice şi histice.
Solurile în cauză sunt caracteristice ariei vulcanitelor neogene de pe rama vestică a Căiţelor Orientali (Oaş-
Gutâi-Ţibleş-Călimani-Gurghiu-Harghita), dar şi masivelor vulcanice izolate din Munţii Apuseni
(Vlădeasa şi, parţial, Metaliferi), deşi nu în formele lor cele mai tipice.
Hidrisolurile (soluri hidromorfe, cf, SRCS, 1980) includ gleiosolurile (soluri gleice, cf. SRCS,
1980), limnosolurile (absente în SRCS, 1980) şi stagnosolurile (soluri pseudogleice, cf. SRCS, 1980).
Această clasă de soluri se formează în condiţiile unui exces prelungit de umiditate, care determină anumite
însuşiri particulare ale orizonturilor pedogenetice. Gleiosolurile se formează în condiţii bioclimatice
diverse: Tm=5,5-11,5°C; precipitaţii medii anuale între 500 şi 800 mm; pajişti mezohigrofile şi higrofile,
păduri mezofile de amestec sau chiar păduri de stejar pedunculat, pe fondul unui exces pronunţat de
umiditate, de natură freatică. în cazul alternanţelor perioadelor cu exces de umiditate se formează
orizonturile de glei de oxido-reducere (Go), în timp ce pentru situaţiile excesului prelungit de natură freatică
sunt caracteristice orizonturile de glei de reducere (Gr). Stagnosolurile întrunesc condiţii de formare în
cazul câmpiilor piemontane; pe suprafeţe orizontale şi slab înclinate din treapta deluroasă şi de podiş, pe
podul unor terase, în vatra unor depresiuni (în condiţiile unui exces pluvial de umiditate şi pe materiale slab
permeabile şi impermeabile, cu pajişti mezohigrofile şi higrofile. Limnosolurile caracterizează suprafeţele
lacustre, fiind soluri subacvatice, cu un orizont A limnic sau un orizont A histic ori turbos, cu grosime sub
50 cm.
Gleiosolurile se întâlnesc în sectoarele joase, slab drenate ale Câmpiei Tisei, Câmpiei Române, în
depresiuni intramontane şi submontane, în lunci şi pe podul unor terase fluviale joase. Acţiunea prelungită
a apei freatice de la adâncimi critice (primii 20 cm) determină instalarea unui mediu de anaerobioză, în
timp ce la partea superioară a solului se acumulează material organic slab descompus. În mediu anaerob,
are loc reducerea compuşilor fierului şi manganului, imprimând culorile marmorate în orizontul gleic şi
proprietăţile reductomorfe în cazul orizonturilor de reducere.
Stagnosolurile sunt condiţionate de excesul periodic sau permanent de umiditate, de natură
pluvială, instalat pe fondul unor depozite (sau orizonturi pedogenetice) impermeabile. Asemenea condiţii
lito-morfo-climatice se pot instala începând cu treapta de câmpie joasă (ex. Câmpia Someşului), dar şi în
unităţile deluroase,şi de podiş ale ţării (depresiuni subcarpatice cu un climat mai umed, suprafeţe
interfluviale cvasiorizontale din Podişul Sucevei, Podişul Piemontan Getic, Câmpia Transilvaniei şi
Dealurile Târnavelor, cât şi pe unele poduri de terase înalte).
Stagnogleizarea solului se poate asocia cu migrarea argilei pe profil şi acumularea acesteia în
orizontul B, care devine astfel greu permeabil. în asemenea cazuri, solul prezintă şi un orizont E eluvial
(subtipurile luvic, albie şi planic). Stagnosolurile sunt puţin favorabile dezvoltării plantelor de cultură, ca
de altfel şi gleiosolurile.
Limnosolurile (nou introduse, în SRTS, 2003) sunt caracteristice suprafeţelor lacustre (cu
adâncime de maximum câţiva metri), întrunind condiţii de formare în cazul unor lacuri antropice (iazuri şi
heleşteie, mici lacuri de baraj) şi naturale, cum este cazul celor din Lunca şi Delta Dunării, eventual din
zona litorală.
Salsodisolurile (soluri halomorfe, cf. SRCS, 1980) sunt reprezentate prin solonceacuri şi
solonețuri, Această categorie se caracterizează prin influenţa pronunţată a sărurilor uşor solubile (cloruri)
şi mediu solubile (sulfaţi). Condiţiile favorabile formării salsodisolurilor sunt destul de restrânse spaţial;
sectoare de luncă şi de câmpii joase, cu climat de la semiarid la semiumed în partea de nord-est a Câmpiei
Crişurilor, pe valea Ierului, în partea de est a Câmpiei Române, mai ales de-a lungul văilor Călmăţuiului,
Ialomiţei şi Buzăului aceste soluri sunt foarte bine reprezentate. Pe suprafeţe mult mai restrânse se pot
întâlni în lungul şesurilor aluviale din Câmpia Moldovei (Sitna, Miletin, Bahlui, Jijia), din Podişul
Bârladului (Crasna, Tutova, Zeletin, Elan, Bârlad), inclusiv din luncile largi ale Prutului şi Siretului (aval
de Adjud). Pe aflorimentele salifere din Câmpia Moldovei şi din Câmpia Transilvaniei, asemenea soluri se
întâlnesc chiar şi pe versanţi.
Solonceacul s-a format prin acumulări de săruri la suprafaţă şi în orizonturile superioare, ca efect
ai evapotranspiraţiei puternice şi al antrenării ascensionale a sărurilor solubile împreună cu apa din pânza
freatică. Sărurile solubile provin din rocile parentale, din apa lacurilor sau a mării, precum şi din pânza
freatică aflată aproape de suprafaţă, Formarea solonceacului este favorizată şi de revărsările de apă
salinizată sau de infiltraţiile laterale. Solonceacul se caracterizează prin existenţa orizontului salic, (sa),
grefat pe fondul unui orizont Ao sau Am, eventual a unui orizont intermediar. Acest tip de sol deţine cea
mai mare cantitate de soluri solubile: peste 1 g la 100 g sol, în cazul în care salinizarea este clorurică şi
peste 1,5 g săruri la 100 g sol , în cazul salinizării sulfatice. Bogăţia în săruri solubile (pare determină o
presiune osmotică ridicată, netolerată de plantele spontane sau cele de cultură), sărăcia în humus şi în
substanţe de nutriţie, lipsa structurii pedogenetice şi, adesea, gleizarea, fac ca fertilitatea solonceacului să
fie foarte slabă (uneori nulă), chiar pentru pajişti cu specii tolerante la salinizare.
Soloneţul se caracterizează printr-un orizont Ao sau Am, urmat de un orizont eluvial (El, Ea) şi
de un orizont argic-natric (Btna). Orizontul natric se poate instala însă chiar de la suprafaţă sau să apară
în primii 50 cm. Acest tip se fondează prioritar prin desalinizarea unor solonceacuri, în condiţiile
alternanţei proceselor de salinizare-desalinizare, prin pătrunderea de sodiu schimbabil în complexul
adsorbtiv al solului. Procesul este urmat de dispersarea argilei şi a humusului, deteriorarea agregatelor
structurale, încât pe profil se poate forma un orizont E, care, în timp, poate deveni acid (soloneţ luvic).
Datorită proprietăţilor fizice negative, dar şi ca urmare a reacţiei puternic alcaline, a prezenţei
carbonatului de sodiu (toxic pentru consum şi distrugător pentru ţesuturile vegetale), a carenţei în
substanţe nutritive etc., fertilitatea soloneţului este foarte scăzută. Soloneţul însoţeşte frecvent
solonceacul, având o pondere mai ridicată în cazul perimetrelor amenajate prin lucrări
hidroameliorative.
Histisolurile (soluri organice, cf. SRCS, 1980) acumulează mari cantităţi de material organic
(orizont folic, O, sau orizont turbos, T), cu grosime de peste 50 cm, în primii 100 cm ai solului.
Materialul organic poate fi nehidromorf (folic) sau hidromorf (fibric, sapric şi humic). Includ
histosolurile (sol turbos, cf SRCS, 1980) şi foliosolurile (litosol organic, cf SRCS, 1980).
Histosolurile apar pe suprafeţe foarte restrânse în depresiunile intramontane din Carpaţii
Orientali (Oaş, Maramureş, Dorna, Bilbor, Borsec, Giurgeu, Ciuc, Braşov ş.a.), în unităţile de podiş
(Dersca-Lozna din Podişul Sucevei) în unele sectoare de câmpie (C. Ecedea, C.Ierului, C. Crişurilor, C.
Timişului etc.), în luncile râurilor mari (Someş, Siret, Prut, Dunăre) şi în Delta Dunării. Asemenea
soluri se formează în mediu saturat cu apă şi cu o v e getaţie specifică (higrofilă, palustră şi acvatică),
încât de la un an la altul se acumulează resturi organice incomplet descompuse, cu grosimi variabile.
Materia organică poate fi parţial saturată în baze şi cu reacţie neutră (turbăriile eutrofe, situate în
regiunile extracarpatice), sau nesaturată şi cu o reacţie acidă (turbării oligotrofe, specifice, depresiunilor
intramontane). Procesul de turbificare are drept rezultat formarea unui orizont turbos, cu grosimi care
pot depăşi frecvent 0,50 m, uneori atingând, câţiva metri (Depresiunea Domelor).
Foliosolurile separate pentru prima dată ca tip distinct, sunt specifice domeniului forestier
(montan), având o reprezentativitate mai mare în etajul coniferelor şi în cel subalpin, unde ocupă
suprafeţe restrânse, în funcţie de condiţiile specifice ale bioacumulării.
Antrisolurile grupează soluri foarte puternic şi excesiv erodate (la suprafaţă se află orizontul B
sau C), dar şi soluri puternic transformate prin acţiune antropică, încât prezintă la suprafaţă un orizont
antropedogenetic de cel puţin 50 cm grosime, eventual de cel puţin 30 - 35 cm dacă materialul parental
este scheletic. Corespund solurilor neevoluate, trunchiate sau defundate din SRCS 1980 şi includ
erodosolurile (erodisoluri, cf. SRCS, 1980) şi antrosolurile (absente în SRCS, 1980).
Erodosolurile sunt reprezentative pentru terenuri foarte puternic şi excesiv erodate sau
decopertate, ca urmare a acţiunii antropice, astfel că orizonturile rămase nu permit încadrarea într-un
anumit tip de sol. De regulă, prezintă la suprafaţă un orizont Ap provenit din orizont B sau C, din AC sau
AR, având sub 20 cm grosime. Materialele parentale scoase la zi prin eroziune (sau decopertare) sunt
considerate roci şi încadrate ca atare. Erodosolurile sunt destul de răspândite, dată fiind extinderea mare a
terenurilor înclinate (peste 2/3 din teritoriul ţării). Diversitatea lucrărilor agricole (realizate
necorespunzător) favorizează, eroziunea şi împiedică refacerea învelişului de sol de la un ciclu agricol la
altul. Treapta deluroasă şi de podiş concentrează suprafeţele cele mai mari eu erodosoluri, atât în unitatea
pericarpatică (versanţi puternic înclinaţi cu utilizare agricolă), cât şi cea de platformă (îndeosebi pe
versanții frunte de cuestă, cueste flanc de vale, pe structuri de tip dom, brahianticlinale şi diapire etc.). în
domeniul montan, aceste soluri se regăsesc în aria flişului, pe versanţi degradaţi prin suprapăşunat şi
exploatări forestiere intense, în timp ce în unitatea de câmpie ocupă suprafeţe foarte mici, pe flancurile
văilor mari şi la nivelul unor frunţi de terasă,
Antrosolurile (nou introduse în SRTS, 2003) includ entităţi tipologice intens modificate antropic,
având un orizont superior antropedogenetic de cel puţin 50 cm grosime (format prin transformarea unui
orizont sau strat al solului prin fertilizare îndelungată şi lucrare adâncă sau prin acreţie), ca urmare a unei
lungi perioade de cultivare, inclusiv prin desfundare (vii şi livezi intensive) şi irigaţie. Aceste soluri
caracterizează învelişul pedologie de la nivelul agroterasei or vechi (bine înţelenite), din plantaţiile
intensive viti-pomicole, din orezării, dar şi din perimetrele reamenajate ecologic (cariere şi halde
reabilitate ecologic, suprafeţe cu deponii şi material de sol antropic etc.).
Protisolurile includ soluri cu orizont O sub 20 cm grosime sau orizont A, în general, slab
dezvoltat sau ambele, fără alte orizonturi sau proprietăţi diagnostice (pot să apară trăsături morfogenetice,
dar acestea sunt foarte slab dezvoltate pentru a îndeplini condiţii de diagnoză); se pot forma orizonturile
hiposalic şi hiponatric; pot fi identificate proprietăţi gleice (Gr) sub 50 cm adâncime, dar şi un orizont
vertic asociat orizontului C. Tipurile de sol cuprinse în această clasă sunt: litosolul, regosolul, psamosolul,
aluviosolul şi entiantrosolul incluse anterior (SRCS, 1980) la clasa solurilor neevoluate, trunchiate şi
desfundate. Acestea au o răspândire spaţială discontinuă, întâlnindu-se în următoarele situaţii:
a) pe versanţi abrupţi sau culmile înguste, unde roca apare foarte aproape de suprafaţă, ceea
ce face ca morfogeneza să prevaleze asupra pedogenezei (litosoluri); b) în albiile majore,
permanent inundabile, unde stratul de aluviuni este reîmprospătat cu o frecvenţă anuală sau o dată
la câţiva ani (pedogeneza este mereu întreruptă) dar şi pe conuri de dejecţie active şi pe glacisuri
coluvio-proluviale cu depuneri mereu împrospătate (aluviosoluri);
c) pe coamele şi flancurile dunelor de nisip slab fixate datorită deflaţiei (grindurile din Delta
Dunării, ţărmul jos al Mării Negre, dunele din Câmpia Tecuciului, terenurile nisipoase din zona de
divagare a râurilor din Câmpia Română, dar şi din Câmpia Hagienilor şi de pe dreapta râurilor
Buzău, Călmăţui şi Ialomiţa, sud - vestul Câmpiei Olteniei, Câmpia Carei - Valea lui Mihai,
porţiuni din Câmpia Nădlacului) (psamosoluri);
d) pe versanţi stabili, cu materiale neconsolidate, în cazul cărora procesele de eroziune
geologică masă estompează diferenţierea orizonturilor din profilul de sol (regosoluri).
Litosolurile prezintă un orizont Ao sau O de cel puţin 5 cm grosime, urmat din primii 20 cm de:
roca compactă continuă (Rn); material scheletic cu sub 10% pământ fin (Rp), evident de un orizont
scheletic, cu sub 25% material fin, inclusiv material (scheletic) calcarifer, cu peste 40% carbonat de
calciu echivalent. Proprietăţile chimice şi de troficitate sunt variate, în funcţie de natura chimico-
mineralogică a materialului parental, de conţinutul şi natura materiei organice, de zona bioclimatică etc.,
iar cele fizice sunt limitative, având în vedere prezenţa rocii dure la adâncimi reduse, cantitatea mare de
schelet şi, deci volumul edafic redus. Litosolurile apar pe areale mici şi discontinui, având o frecvenţă
mai mare în regiunile muntoase ale ţării (în ariile cristalină şi cristalino-mezozoică, în munţii vulcanici,
mai rar, pe faciesurile grezoase ale flişului carpatic) şi doar accidental în unele podişuri, acolo unde apar
la zi roci dure ce frânează solificarea (Podişul Someşan, Subcarpaţii interni ai Transilvaniei, Podişul
Central Moldovenesc).
Regosolurile prezintă un orizont A (Am, Au, Ao), urmat de un orizont C, întregul profil fiind
dezvoltat în materiale parentale neconsolidate sau slab consolidate, cu excepţia celor nisipoase, fluvice
sau antropogene. Nu prezintă alte orizonturi sau proprietăţi diagnostice (sau sunt prea slab exprimate).
Pot fi avea însă proprietăţi hipostagnice (w), orizont hiposalic sau chiar salic sub 50 cm, eventual şi un
orizont O. Regosolurile ocupă suprafeţe relativ mici şi discontinui, cu precădere pe versanţii regiunilor
deluroase, dar pot fi întâlnite şi în regiunile montane (pe roci moi sau deluvii afânate), ori de câmpie ( pe
versanţii văilor adâncite sau pe frunţile teraselor). Prezenţa lor este condiţionată de eroziunea geologică
(lentă şi îndelungată) de la nivelul versanţilor moderat-puternic înclinaţi, modelaţi pe roci preponderent
neconsolidate, prin care se deosebesc genetic de litosoluri. În aceste condiţii solificarea se menţine într-
un stadiu puţin avansat, de relativ echilibru între morfogeneză şi pedogeneză.
Psamosolurile se caracterizează printr-un orizont A (Am, Au, Ao) dezvoltat în material parental
nisipos, remaniat eolian, având pe cel puţin primii 10 cm textura, grosieră sau grosieră mijlocie (sub
12% argilă). Nu prezintă alte orizonturi diagnostice (sau sunt prea slab exprimate). Se pot asocia
proprietăţi salsodice (orizont hiposalic, hiponatric sau chiar natric sub 50 cm adâncime) şi proprietăţi
gleice (orizont Go) sub 50 cm adâncime. Psamosolurile sunt indisolubil legate de prezenţa depozitelor
nisipoase remaniate eolian din unele câmpii, grinduri fluvio-maritime sau din zona litorală. Cele mai
mari suprafeţe ocupate cu depozite nisipoase se găsesc în Câmpia Olteniei (150.000 ha), Câmpia Tisei
(32.000 ha, din care 27.000 în Câmpia Careiului), Câmpia Tecuciului (13.500 ha), Bărăgan (peste
100.000 ha, pe dreapta Ialomiţei, Călmăţuiului şi Buzăului şi în Câmpia Hagienilor), Delta Dunării
(40.000 ha), litoralul Mării Negre (13.000 ha), regiunea Braşovului (la Reci, 1500 ha). Este vorba de
peste 400.000 ha, din care cca. 100.000 simt ocupate de psamosoluri, restul cu alte tipuri de sol (inclusiv
subtipuri psamice) sau nisipuri nesolificate.
Deflația şi slaba dezvoltare a vegetaţiei împiedică evoluţia solului, contribuind la menţinerea lui
într-un stadiu incipient. Datorită texturii grosiere, coeziunii foarte slabe între particulele elementare şi
conţinutului redus de humus (0,5 - 1%), psamosolurile au o permeabilitate mare pentru apă, sunt
nestructurate, uşor expuse uscăciunii şi deflaţiei. Aprovizionarea cu substanţe nutritive este foarte slabă,
iar gradul de saturaţie în baze şi pH-u l variază mu lt (V = 5 0 - 100%, pH ~ 6 - 8) (soluri de la
oligomezobazice la eubazice, reacţia variind de la acidă la alcalină).
Aluviosolurile sunt constituite din material parental fluvic7 pe cel puţin 50 cm grosime, având
cel mult un orizont A (Am, Au, Ao). Nu prezintă alte orizonturi diagnostice, în afară de cel mult un
orizont vertic asociat orizontului C, proprietăţi salsodice (orizont hiposalic 8, hiponatric 9 sau chiar salic 10,
sau natric 11 sub 30 cm adâncime) şi proprietăţi gleice (orizont Gr) sub 50 cm adâncime. Principalele
subtipuri sunt: distric, eutric, calcaric, molic, umbric, entic 12 , vertic, prundic, gleic, salinic, sodic,
psamic, pelic şi coluvic. Sunt cele mai răspândite soluri din luncile rar inundabile ale râurilor, din Lunca
şi Delta Dunării, aflate într-un stadiu incipient-moderat de evoluţie, datorită faptului că au ieşit de sub
influenţa inundaţiilor obişnuite. Subtipul entic corespunde protosolurilor aluviale (SRCS, 1980), fiind
7
Sedimente aluviale (inclusive proluviale, coluviale etc.), marine și lacustre, care primesc material noi, la interval mai mult sau
mai puțin regulate, sau care au primit în trecutul recent astfel de material.
8
Orizont mineral care conţine, săruri uşor solubile între 0,1 şi 1% dacă tipul de salinizare este cloruric şi între 0,15 şi
1,5%dacă predomină sulfaţii sau între 0,07 - şi 0,7% dacă include şi sodă in cazul solurilor cu textură mijlocie. 1 Hiponatric
(hiposodic) sau alcalizat ori sodizat este un orizont mineral de asociere cu o saturaţie în Na schimbabil de 5-15% cu o
grosime minima de 10 cm.
10
Conţinut de săruri de cel puţin 1% dacă tipul de salinizare este cloruric sau de celținpu1,5% dacă tipul de salinizare este
sulfatic sau de. cel puţin 0,7% dacă solul conţine şi sodă.
11
Orizont mineral de asociere cu o saturaţie în Na schimbabil de peste 15% (din T) pe o grosime de minimum 10 cm,
12
Cu dezvoltare extrem de slabă (incipientă) neîndeplinind integral atributele tipului.
foarte slab sau superficial solificat, întâlnit ca fâşii înguste şi discontinui în vecinătatea imediată a
albiilor minore, unde inundaţiile sunt frecvente. Subtipul coluvic corespunde fostelor coluvisoluri
(trecând de la nivel de tip la nivel de subtip), apărând ca benzi discontinui la baza versanţilor, îndeosebi
în regiunile deluroase ale ţării, cât şi în câmpiile piemontane şi de nivel de bază.
Entiantrosolurile sunt entităţi tipologice în curs de formare, dezvoltate pe materiale parentale
antropogene având o grosime de cel puţin 50 cm, sau numai de minimum 30 cm dacă materialul parental
antropogen este scheletic (pe această grosime). Nu prezintă alte orizonturi diagnostice în afară de un
orizont Ao (cu excepţia celor copertate care pot avea orizont Amolic sau umbric). Principalele subtipuri
sunt: urbic 13, rudic 14, garbic 15, spolic 16, mixic 17, reductic 18, psamic, pelic, copertic, litic şi litoplacic. Între
materialele parentale pe care se pot dezvolta aceste soluri, menţionăm: haldele de steril din regiunile
miniere, reziduurile industriale şi menajere, materiale provenite de la construcţii sau din efectuarea unor
lucrări (fundaţii, canale etc.), depozitate în alte locuri.
8.4. Repartiţia geografică a solurilor pe teritoriul României
Relieful şi poziţia bioclimatică a teritoriului României determină principalele trăsături zonale

(latitudinale, longitudinale, altitudinale) dar şi intrazonale ale învelişului de sol Clima şi vegetaţia
determină zonalitatea latitudinală şi altitudinală a învelişului de sol: cernisolurile zonei de câmpie,
luvisolurile dealurilor şi podişurilor; cambisolurile, spodisolurile şi umbrisolurile din regiunea montană.
Urmărind dispunerea concentrică a trepte de relief, o altă trăsătură a răspândirii solurilor o
constituie concentricitatea zonelor de sol (ca o proiecţie în plan orizontal a zonalității altitudinale).
Provinciile bioclimatice central-europeană, est-europeană, mediteraneană şi baltică se reflectă
evident în distribuţia învelişului de sol, mai ales la nivelul podişurilor şi câmpiilor. Zonalitatea este
meridian - latitudinală în vestul şi estul ţării, latitudinală la sud de Carpaţii Meridionali şi la vest de
Carpaţii Occidentali şi aproximativ concentrică în Podişul Transilvaniei.
Climatul relativ umed al provinciei central-europene determină ampla dezvoltare a
preluvosolurilor şi luvosolurilor, cu predominarea subtipurilor gleic şi stagnic, ca şi frecvenţa mare a
unor soluri intrazonale (gleiosoluri, stagnosoluri şa.). Climatul mai arid al provinciei est-europene
13
Dezvoltate pe materiale parentale urbice (moloz, deşeuri menajere)
14
Entiantroosol având material parental antropogen scheletic de cel puţin 30 cm începând de la suprafaţă sau imediat de sub
suprafaţă.
15
Dezvoltate pe materiale gerbice, respectiv deşeuri organice, umpluturi cu materiale predominant organice.
Entiantrosol având material parental antropogen scheletic de cel puțin 30 cm începând de la suprafață sau imediat
16
de sub suprafață.
17
Dezvoltate pe materiale pământoase remaniate antropice.
18
Proprietăţile reductomorfe definesc procesele de reducere. Materialele antropogene reductice se referă la deşeuri care conţin
emisii de gaze, determinând condiţii anaerobe în material.
determină marea extindere a cernisolurilor (kastanoziomuri, cernoziomuri şi faeoziomuri), cu subtipuri
variate, inclusiv a solurilor intrazonale (îndeosebi solonceacuri şi soloneţuri). Climatul provinciei sud-
europene determină prezenţa preluvosolurilor roşcate şi rodice şi a luvosolurilor roşcate (roşcat-vertic,
roşcat-planic, roşcat-gleic, roşcat - stagnic), precum şi un facies roşcat şi mai argilos al cernisolurilor
(faeoziomuri). Influenţele baltice accentuează tendinţa de eluviere - iluviere a solurilor din nord-vestul
Podişului Moldovei. Aceste tipuri de zonalitate (latitudinală, meridiană, verticală, concentrică) stau la
baza regionării pedogeografice a teritoriului României.
O a doua categorie de factori care diferenţiază procesele pedogenetice şi solurile sunt: mezo şi(
microrelieful; mezo şi microclimatele; variaţiile litologice şi hidrogeologice, tipologia vegetaţiei,
intervenţia antropică. Aceşti factori dirijează solificarea spre procese specifice care condiţionează
formarea solurilor intrazonale: hidrisoluri, salsodisoluri, pelisoluri, histisoluri, antrisoluri. în anumite
regiuni, intrazonalitatea poate fi dominantă (sectoarele de subsidenţă din Câmpia Tisei), dar la nivelul
întregii ţări, solurile care ies din sfera zonalităţii reprezintă aproximativ 25% din suprafaţa învelişului de
sol.
8.4.1. Solurile câmpiilor şi dealurilor României
Prin generalizare, se poate afirma că cernisolurile sunt reprezentative pentru câmpiile periferice
iar luvisolurile pentru regiunile deluroase. Cele două clase de soluri se întrepătrund însă foarte frecvent,
cernisolurile urcând adesea şi pe versanţii slab înclinaţi sau la nivelul culmilor joase ale regiunilor
deluroase, în timp ce luvisolurile pot coborî până la altitudinea câmpiilor piemontane. Ambele clase de
soiuri reprezintă expresia zonalităţii latitudinale, diferenţiate sub aspect direcţional, morfologic şi
tipologic, în funcţie de condiţiile bioclimatice care le generează.
8.4.1.1. Solurile unităţilor de câmpie

Condiţiile pedogenetice din unităţile de câmpie ale României sunt dominate de cele climatice şi
de relief (micro, mezo şi macrorelief), urmate de o gamă foarte largă de factori pedogenetici în care se
implică depozitele de solificare, factorul hidrogeologic, învelişul vegetal şi fauna, dar şi intervenţia
antropică. Pe ansamblu, domină solurile de expresie zonală, în Câmpia Română acţionând o dublă
zonalitate: orizontală (latitudinală, dar şi longitudinală, pe direcţie est-vest) şi altitudinală, în timp ce, în
Câmpia Tisei, caracteristică este mai ales zonalitatea latitudinală, frecvent înlocuită de un aspect
mozaicat, datorită implicării factorilor intrazonali.
Învelişul pedologie ai Câmpiei Române este dominat de prezenţa cernisolurilor (cernoziomuri şi
faeoziomuri). Pe acest fond se întâlnesc însă şi luvisoluri (îndeosebi, în partea nordică a Câmpiei Române
Centrale) precum şi diverse soluri intrazonale: pelisoluri, hidrisoluri, salsodisoluri, protisoluri şi
antrisoluri.
În Câmpia Olteniei benzile de sol au o dispunere aproape paralelă, orientate vest-est, conform
teraselor Dunării. Solurile sunt cu atât mai evoluate cu cât terasele sunt mai înalte şi, implicit, mai vechi.
Cernoziomurile (tipice, psamice, gleice, salinice) se întâlnesc pe terasele relativ joase, cu altitudini de 5-
25m. Pe relieful de dune apar frecvent psamosoluri districe, eutrice, şi molice, dar şi gleice sau salinice,
alături de unele areale cu gleiosoluri şi soloneţuri. Fâşia imediat nordică o formează subtipul cambic al
cernoziomurilor, corespunzătoare teraselor de 25-100 m, cu unele enclave ale cernoziomurilor argice. În
partea de nord, la contactul cu Podişul Getic, se face trecerea spre preluvosolurile molice şi roşcate.
datorită întrepătrunderilor introduse de orientarea marilor râuri. Dispunerea sub formă de benzi latitudinale
începe cu cernoziomuri, tipice (inclusiv vermice) şi se continuă prin subtipul cambic al cernoziomurilor,
format pe loessuri cu un drenaj bun, dar şi prin cernoziomuri argice pe depozitele mijlociu-fine (luturi
grele). Partea mediană a acestei câmpii se caracterizează prin apariţia preluvosolurilor şi a luvosolurilor
roşcate (C. Găvanu - Burdea şi C. Vlăsiei). Dintre preluvosoluri, cele mai frecvente sunt: molice, roşcat -
molice, roşcat - vertice, roşcat - stagnice, roşcat-gleice, subtipurile, combinate ajungând uneori dominante
în C. Vlăsiei. Partea nordică, mult mai bine împădurită, cu caracter piemontan, se caracterizează prin
predominarea luvosolurilor (tipice şi albice) şi a planosolurilor ş.a. Dintre solurile intrazonale o
participare apreciabilă o au vertisolurile (câmpurile interfluviale ale unităţilor de tranziţie), urmate la mare
distanţă de hidrisoluri (luncile marilor râuri), salsodisoluri (enclave izolate) şi o gamă foarte diversă de
aluviosoluri (în şesurile aluviale).
În Câmpia Română de Est cel mai răspândit este cernoziomul. Acest tip domină ca întindere
kastanoziomurile (din estul extrem) şi faeoziomurile (din subunităţile piemontane). Cernoziomurile apar în
benzi orientate aproximativ est-vest, kastanoziomurile fiind întâlnite doar în extremitatea estică (spre
Dunăre, la sud de confluenţa cu Ialomiţa), în timp ce solurile cernoziomice ocupă cea mai mare parte a
Bărăganului, pentru ca tipurile mai evoluate/faeoziomurile) să se dispună în vest (tranziţia de la stepă spre
silvostepă), în cazul subunităţilor piemontane. Cernoziomurile din Bărăgan includ la nivel de subtip,
următoarele: tipic, kastanic, calc arie, cambic, mai rar, gleic, dar şi salinic şi sodic. Spre Piemontul de la
Curbură se face trecerea de la cernoziomurile argice la faeoziomurile greice. Solurile intrazonale formează
areale disjuncte şi sunt reprezentate prin: solonceacuri şi soloneţuri, gleiosoluri, psamosoluri. In lunci apar
frecvent aluviosoluri, hidrisoluri, salsodisoluri şi psamosoluri.
În Câmpia Româna se deosebesc trei districte de soluri, în funcţie de legile zonalităţii: estic, care
corespunde Câmpiei Română de Est, unde predomină accentuat cernisolurile (reprezentate îndeosebi prin
cernoziomuri tipice şi cambice), la care se adaugă suprafeţe însemnate ocupate de salsodisoluri (ca efect al
continentalismului climatic), cât şi hidrisoluri (grupate îndeosebi în Câmpia Şiretului Inferior); central,
corespunzător Câmpiei Române Centrale, unde se distinge o clară de zonare latitudinală, începând de la
cernisoluri (tipice, cambice, argice), continuând apoi cu preluvosoluri (îndeosebi molice şi roşcate) şi
luvosoluri (caracteristice treptelor piemontane); vestic, caracteristic Câmpiei Olteniei, unde
tendinţa de zonalitate latitudinală este în bună măsură estompată prin formarea soiurilor legate de
materialul parental (nisipuri mobilizate eolian, care contribuie la formarea psamosolurilor).
Solurile Câmpiei Tisei oferă un tablou mult mai mozaicat decât în cazul Câmpiei Române,
datorită tipurilor intrazonale care ocupă frecvent 50% din suprafaţă, în timp ce solurile zonale se reduc
până la 25% din suprafaţă, în subunităţile joase, de subsidenţă. O primă diferenţiere se realizează de la
sud la nord, cernisolurile predominând în partea sudică iar luvisolurile în cea nordică, .un alt sens de
diferenţiere fiind de1 Ia vest la est, de la silvostepa câmpiilor tabulare şi de tranziţie (cu cernoziomuri
variate) spre zona forestiera a câmpiilor piemontane, mai înalte, cu preluvosoluri.
Dintre cernisoluri, cernoziomurile ocupă sectoarele mai zvântate din câmpiile tabulare şi de
tranziţie; lor li se asociază frecvent gleiosoluri, salsodisoluri şi vertisoluri (ocupând suprafeţe însemnate
în Câmpia Timişului, Crişurilor, Aradului, Arancăi) dar şi psamosoluri în Câmpia Cărei şi în Câmpia
Nădlacului.
Cernoziomurile cambice şi argice formează fondul pedologie predominant, care se suprapune
silvostepei, pe aliniamentul Carei – Salonta – Arad - Timişoara. Sub tipurile gleice, vertice, salinice şi
alcalice ocupă suprafeţe importante, alături de cele tipice, psamice şi pelice, mai rar, fiind întâlnite cele
calcarice şi greice.
Luvisolurile totalizează cam 1/3 din solurile zonale ale Câmpiei Tisei. Răspândirea cea mai
amplă a acestei clase se constată în Câmpia Someşului, reprezentată îndeosebi prin luvosoluri tipice,
albice, gleice (cu o extindere foarte mare) şi stagnice.
Solurile intrazonale au o răspândire deosebită, fiind variat dispersate în teritoriu. Se întâlnesc
îndeosebi hidrisoluri (gleiosoluri şi stagnosoluri, rar limnosoluri), dar şi salsodisoluri (soloneţuri în
special) şi vertisoluri, toate aceste tipuri ocupând ariile joase. Pelisolurile ocupă anumite suprafeţe în sud
- vestul Câmpiei Banatului şi Crişurilor, formându-se pe depozitele predominant argiloase, pe locul
vechilor arii mlăştinoase sau lacustre. Psamosolurile formează un areal distinct în zona Carei - Valea lui
Mihai.
În Câmpia Tisei se pot deosebi trei districte de soluri: sudic, la sud de Crişul Alb (cu
cernoziomuri tipice, cambice şi argice, rar faeoziomuri, în asociaţie cu gleiosoluri, soloneţuri, pelisoluri,
aluviosoluri); central, între Crasna şi Crişul Alb, predomină solurile intrazonale: aluviosoluri, gleiosoluri,
soloneţuri, psamosoluri, pelisoluri, iar dintre solurile zonale se întâlnesc cernisolurile, îndeosebi
cernoziomuri cambice şi argice; nordic: la nord de râul Crasna, cu un înveliş pedologie mult mai evoluat,
între care menţionăm ca tipuri zonale luvosolurile tipice şi albice, în asociaţie cu gleiosoluri şi
stagnosoluri, la care se adaugă aluviosoluri şi, mai rar, pelisoluri.
Delta Dunării se remarcă printr-un complex de soluri submerse şi emerse, aproape în totalitate
cu caracter intrazonal şi azonal. Pe vechile uscaturi predeltaice se impun cernisolurile (kastanoziomuri şi
cernoziomuri, îndeosebi, psamice şi salini ce), în timp ce pe grindurile fluviale şi fluvio-maritime
predomină protisolurile (cu diferite subtipuri şi varietăţi ale aluviosoluri lor şi psamosolurilor), Un loc
aparte este deţinut de hidrisoluri, dintre care se remarcă gleiosolurile (m mlaştini şi alte suprafeţe
ocupate temporar 3e< apă), la care se adaugă limnosolurile, caracteristice bălţilor şi lacurilor deltaice.
Histisolurile conferă o notă aparte învelişului pedologie, fiind reprezentate prin histosolurile turbăriilor
eutrofe.
8.4.1.2. Solurile unităţilor deluroase şi de podiş

Unităţile deluroase şi de podiş ale României se caracterizează, prin dominanţa luvisolurilor, însă
ansamblajul pedologie este definit în funcţie de poziţia faţă de inelul carpatic, având în vedere influenţele
climatice exterioare, particularităţile reliefului şi ale depozitelor de solificare, specificul vegetaţiei etc.
a) Solurile Dealurilor Vestice se caracterizează printr-o anumită uniformitate a pedopeisajelor
caracteristice, datorită climatului temperat de factură central-europeană şi a predominării depozitelor
sedimentare, majoritar detritice. Această bordură deluroasă, discontinuă, prezintă însă o tendinţă clară de
evoluţie a învelişului de sol, de la sud spre nord şi în altitudine.
Pe ansamblu, predomină accentuat luvisolurile, tipurile intrazonale având o participare mult mai
redusă, îndeosebi prin hidrisoluri (stagnosoluri şi gleiosoluri), la care se adaugă solurile afectate de
eroziune: regosoluri (pe versanţii stabili din punct de vedere morfodinamic) şi erodosoluri (versanţi cu
utilizare agricolă, afectaţi de procese geomorfologice actuale). La nivelul subunităţilor deluroase joase se
întâlnesc frecvent preluvosoluri tipice şi molice, care, 1a. sud de Mureş (Dealurile Lipovei, Dealurile
Bănăţene), pot fi roşcate (ca efect al condiţiilor climatice submediteraneene) sau rodice (pe materiale
parentale roşcate sau roşii, alterate în climate specifice). In cazul subunităţilor mai înalte (cu precădere la
nord de Mureş), dominante devin luvosolurile tipice şi albice, iar pe depozite mai fine şi pe areale mai slab
înclinate se întâlnesc atât subtipurile stagnice şi planice (interfluvii), cât şi cele gleice sau combinate (baza
versanţilor şi pe terase). La nivelul măgurilor şi ai culmilor formale pe roci metamorfice sau magmatice,
cu altitudini de peste 500 m, local, luvisolurile pot fi înlocuite prin cambisoluri (eutricambosoluri şi,
foarte rar, districambosoluri), în timp ce pe calcare se întâlnesc rendzine (Dealurile Silvaniei, Pogănişului
şi Tirolului).
Văile largi, însoţite frecvent de terase, se caracterizează prin predominarea aluviosolurilor, în
asociaţie cu gleiosoluri şi stagnosoluri, foarte rar întâlnindu-se şi salsodisoluri.
b ) Solurile Depresiunii colinare a Transilvaniei se dispun oarecum concentric, în funcţie de
poziţia arcului carpatic. Cele zonale sunt reprezentate prin cernisoluri, în cadrul peisajelor intens
antropizate, de tip silvostepic, dar şi prin luvisoluri, în zona forestieră (cernisolurile ocupă o poziţie
oarecum centrală, iar luvisolurile o zonă concentrică). Cernisolurile sunt caracteristice părţii sud-vestice a
Câmpiei Transilvaniei, la care se adaugă arealele mai joase din Podişul Secaşelor, Culoarul Mureş – Arieş
- Strei, sub formă de petice întâlnindu-se şi în Podişul Someşan. Predomină cernoziomurile şi
faeoziomurile, dezvoltate în condiţii de silvostepizare antropică.
Dintre cernisoluri menţionăm prezenţa cernoziomurilor cambice pe terasele neinundabile din
Culoarul Mureş – Arieş - Strei, cât şi a celor argice, pelice şi vertice din sud-vestul Câmpiei Transilvaniei
(cu apariţii locale şi în unele perimetre joase din Podişul Someşan şi Dealurile Târnavelor), la care se mai
adaugă şi varietăţile subrendzinice şi marnice. Faeoziomurile sunt reprezentate prin cele tipice, pelice;
vertice (fostele soluri cernoziomoide şi pseudorendzine), gleice (inclusiv lăcoviştile tipice, în SRCS,
1980), stagnice şi clinogleice (sol negru clinohidromorf, cf. SRCS, 1980). Distribuţia faeoziomurilor se
leagă de cea a cernisolurilor, un rol deosebit revenind depozitelor de solificare (marne şi argile, inclusiv
carbonatice), hidrogeologiei (exces pluvial freatic, inclusiv amfigleic) şi învelişului vegetal (pajişti mezo -
higrofile).
Luvisolurile sunt dominante în învelişul de sol al acestei regiuni. Dintre ele, preluvosolurile sunt
mai puţin răspândite, formând o bandă relativ îngustă şi discontinuă în jurul insulelor de cernisoluri.
Luvosolurile sunt mult mai bine reprezentate. Acestea se regăsesc la altitudini mai mari, având o repartiţie
relativ concentrică, ocupând o mare parte din Dealurile Târnavelor, Dealurile cu trăsături subcarpatice din
estul Transilvaniei, Câmpia înaltă a Transilvaniei, Podişul Someşan. De asemenea, se întâlnesc în
depresiunile din sud (Făgăraş, Sibiu), din nord (Lăpuş) şi din vest (depresiunile Huedin şi Almaş). Dintre
subtipuri, domină accentuat cele tipice şi albice, urmate de cele rodice (Depresiunea Huedin), pelice şi
vertice, o pondere însemnată revenind celor stagnice şi gleice, mai ales pe interfluvii şi pe podurile
teraselor neinundabile, O prezenţă apreciabilă o au pelosolurile şi vertosolurile, rar fiind întâlnite
rendzinele. Se mai poate menţiona şi prezenţa sporadică a andisolurilor, inclusiv a subtipurilor andice
(corespunzătoare aflorimentelor de tufuri şi piroclastite).
Solurile intrazonale reprezintă aproximativ 25%, distribuindu-se în areale disperse. Dintre acestea,
o participare amplă o au hidrisolurile (gleiosoluri şi stagnosoluri) şi protisolurile (aluviosoluri, în şesurile
aluviale, regosoluri, pe versanţi), antrisolurile, bine reprezentate prin erodosoluri.
Unităţile pedogeografice majore corespund subunităţilor geomorfologice: Podişul Someşan,
Câmpia Transilvaniei, Dealurile Târnavelor, Dealurile şi depresiunile cu caracter subcarpatic din estul
Transilvaniei, depresiunile sub montane din sud, vest şi nord.
c) Solurile Podişului Piemontan Getic se caracterizează printr-o distribuţie zonal-altitudinală,
parţial deranjată de particularităţile reliefului accidentat, cât şi prin intervenţia condiţiilor hidrogeologice şi
filologice. Sol mile zonale sunt dominate de clasa luvisolurilor, care formează benzi latitudinale
aproximativ paralele începând din Câmpia Română spre Subcarpaţi. Domină clar luvosolurile roşcate,
tipice şi albice, dar se constată şi o largă extensiune a stagnogleizării, în corelaţie cu material parental
predominant argilos. Luvosolurile roşcate sunt formate aproape în exclusivitate pe depozite loessoide, în
timp ce luvosolurile tipice, cele mai reprezentative pentru această unitate fizico-geografică, evoluează în
condiţii diferite de relief, iar cele albice apar cel mai adesea în nordul acestei regiuni (mai ales la est de
Olt). Solurile condiţionate de materialul parental se impun prin pelosoluri şi vertosoluri, iar cele cu
caracter intrazonal cuprind hidrisoluri, regosoluri, erodosoluri şi aluviosoluri. în regionarea
pedogeografică a Podişului Piemonţan Getic se pot separa două districte: oltean (cu întreaga reprezentare
a luvisolurilor); muntean (cu soluri mai evoluate din clasa luvisolurilor).
d) Solurile Podişului Moldovei răspund unei duble zonalităţi; orizontale (de la. nord la sud, cât şi
de la vest spre est), dar şi verticale, în strânsă legătură cu creşterea altitudinii şi în concordanţă cu
modificările bioclimatice. În funcţie de aceste particularităţi se conturează pedopeisaje caracteristice, care
se modifică şi evoluează pe direcţia sud-est - nord-vest. Se evidenţiază astfel două mari zone de sol: cea a
cernisolurilor, corespunzătoare bioclimatului stepic - silvostepic şi cea a luvisolurilor, corespunzătoare
bioclimatului forestier din partea centrală şi nord-vestică (limita dintre ele fiind foarte sinuoasă).
În zona cernisolurilor, tipurile se etajează de la cele slab evoluate spre cele mai evoluate:
cernoziomuri tipice, apoi cambice şi argice, urmate de faeoziomuri tipice, cambice şi argice, dar şi
faeoziomuri greice (specifice acestei unităţi fizico-geografice), la care se adaugă, local, rendzine. În zona
luvisolurilor, tipurile de sol se etajează astfel: preluvosoluri, apoi luvosoluri tipice şi albice.
Cernoziomurile sunt relativ slab reprezentate, fiind întâlnite în partea terminal sudică a Câmpiei
Covurluiului, în Depresiunea Elanului, dar şi la nivelul glacisurilor, al teraselor inferioare, pe grindurile
din lungul şesurilor Prutului, Bârladului, Jijiei, Bahluiului, Tutovei, Zeletinului etc. în general, predomină
cernoziomurile tipice, urmate de cele pelice şi vertice, gleice, şi salinice. Subtipul cambic ai
cernoziomurilor este cel mai bine reprezentat dintre cernisoluri în silvostepa Câmpiei Moldovei, sud-estul
Podişului Bârladului (porţiunile mai joase clin Dealurile Fălciului, Câmpia înaltă a Covurluiului, sudul
extrem al Colinelor Tutovei), până la altitudinea de 150~200m). Local, cernoziomurile cambice, întrunesc
condiţii de formare şi în Culoarul Şiretului.
Cernoziomurile argice încheie distribuţia zonal - altitudinală a cernisolurilor, cu apariţii atât în aria
celor cambice, cât şi sub forma unor benzi la tranziţia spre faeoziomuri sau preluvosoluri, până la altitudini
maxime de 200 ~ 250 m. Sunt caracteristice Câmpiei colinare a Moldovei, dar şi Podişului Bârladului, cu
extensie până în partea terminal-sudică a Podişului Sucevei (terasele de confluenţă Moldova-Siret).
Faeoziomurile apar pe areale extinse, fiind condiţionate de factori pedogenetici distincţi.
Faeoziomurile tipice, cambice şi argice întrunesc condiţii de formare Podişul Sucevei, având caracteristici
apropiate de cele ale, cernoziomurilor, dar evoluate într-un climat ceva mai răcoros şi mai umed. In această
categorie se includ fostele soluri cernoziomoide tipice, cambice şi argiloiluviale, dar şi pseudorendzinele
(cf. SRCS, 1980).
Faeoziomurile greice (cât şi tipurile combinate ale acestora) corespund ecartului altitudinal cuprins
între 200 şi 300 m, întrunind condiţii de formare doar în partea de est şi sud-est a României (climat cu
tendinţe evidente de continentalism), la tranziţia dintre silvostepa înaltă şi marginea zonei forestiere.
Subtipul greic (soluri cenuşii, cf SRCS, 1980) apare sub forma unei benzi cu lăţimi diferite între
cernisoluri (pe de o parte), preluvosoluri şi luvosoluri (pe de alţii parte), în Câmpia Moldovei, sudul
extrem al Podişului Fălticenilor, în Podişul Central Moldovenesc şi Colinele Tutovei, cât şi în Dealurile
Fălciului.
Rendzinele prezintă apariţii locale în Podişul Central Moldovenesc, Dealurile Dragomirnei şi în
Dealul Mare-Hârlău, fiind condiţionate de existenţa calcarelor sarmaţiene.
Luvisolurile formează o zonă clară de soluri, corespunzătoare părţii centrale şi nord - vestice a
Podişului Moldovei, cu o vegetaţie forestieră condiţionată de climatul ceva mai răcoros şi mai umed.
Preluvosolurile apar ca mici enclave în aria luvosolurilor, acestea din urmă fiind cele mai
reprezentative din această zonă bio-pedo-climatică. Luvosolurile se dezvoltă la altitudini de 300-600 m,
corespunzătoare pădurilor de foioase. Dominante sunt luvosolurile tipice, situate la altitudini de 300 - 450
m, în timp ce subtipul albic formează subetajul cei mai înalt al podişului, de peste 450 m altitudine.
Luvosolurile tipice sunt caracteristice porţiunilor mai înalte din Colinele Tutovei şi Podişul Central
Moldovenesc, având cea mai mare reprezentativitate în toate subunităţile de rangul I din Podişul Sucevei,
în timp ce luvosolurile albice formează o fâşie aproape continuă în dealurile piemontane, având şi apariţii
insulare la partea superioară a reliefului din Podişul Fălticenilor, cât şi în bordura deluroasă de la est de
Şiret (Dealurile Ibăneşti şi Hăpăi-Masca, Dealul Mare-Hârlău etc.). Pe suprafeţe mult mai restrânse, pot să
apară şi luvosoluri vertice, glosice şi planice, în timp ce la nivelul platourilor şi interfluviilor largi domină
luvosolurile stagnice şi albice - stagnice, după cum la baza versanţilor (glacisuri) şi pe terase se pot forma
şi luvosoluri gleice.
Solurile intrazonale, reprezintă sub 20% din total, fiind formate în condiţii particulare. Pot fi
întâlnite hidrisoluri, reprezentate prin gleiosoluri şi stagnosoluri, în asociaţie cu subtipurile stagnic,
clinogleic, stagnic-argic şi vertic ale faeoziomurilor. Salsodisolurile (solonceacuri şi solonețuri) sunt
caracteristice părţii sudice şi estice a podişului, întâlnindu-se destul de rar pe depozite salifere (salinizare
primară), fiind mult mai frecvente în luncile Prutului, ale afluenţilor acestuia (Başeu, Jijia cu Bahlui), în
şesul aluvial ai Bârladului, dar şi în lungul unor mici cursuri de apă (Elan, Valea Gerului etc,), ca efect al
salinizării secundare. Vertosolurile şi pelosolurile se disting printr-o prezenţă destul de consistentă în
compartimentul nordic al Câmpiei Moldovei (datorită argilozităţii sedimentelor sarmatice), în timp ce
protisolurile ocupă areale însemnate din Podişul Moldovei, alături de antrisoluri. Protisolurile sunt
reprezentate prin aluviosoluri (extrem de diversificate la nivel de sub tip), întâlnite în albiile majore şi
terasele joase, inundabile, ale marilor râuri (Şiret, Suceava, Moldova, Bistriţa, Trotuş, Bârlad, Prut etc.) cât
şi prin regosoluri, caracteristice versanţilor stabili, puternic înclinaţi (din toate subunităţile de relief). Dinte
antrisoluri, cea mai mare pondere o deţin erodosolurile, îndeosebi pe versanţii frunte de cuestă, cât şi pe
versanţii intens degradaţi prin procese geomorfologice actuale (Colinele Tutovei, Podişul Central
Moldovenesc, Câmpia Moldovei, Podişul Sucevei etc.)
e) Solurile Podişului Dobrogei poartă pregnant amprenta factorului bioclimatic. Cu excepţia
părţii mai înalte din nord, învelişul de sol al Dobrogei este puţin variat, datorită relativei uniformităţi a
reliefului, rocilor de solificare, precum şi slabei participări a solurilor intrazonale (sub 10%).
Cernisolurile reprezintă solurile zonale cele mai tipice; kastanoziomurile şi cernoziomurile ocupă
90% în Dobrogea Centrală şi de Sud şi 70% în Dobrogea de Nord. Kastanoziomurile formează două areale
mai importante: unul, mai extins, pe faţada vestică, dunăreană, între Oltina şi Macin, sub forma unei benzi
aproape continui, cu lăţimi de 2-10 km (în nordul văii Carasu pătrunde până la est de Murfatlar) şi altul pe
faţada maritimă, între Mahmudia şi Capul Midia, ca o fâșie mai îngustă (1-3 km) şi discontinuă, cu
pătrunderi mai adânci pe văile Taiţei, Slavei, Casimcei. Sub formă de areale mici, bandiforme, le mai
întâlnim şi în nordul extrem al Dobrogei, între Luncaviţa şi Tulcea. Cernoziomurile constituie cele mai
răspândite soluri ale Dobrogei, ocupând cea mai mare parte a Dobrogei Centrale şi de Sud pătrunzând şi
în, ariile colinare, joase, ale Dobrogei de Nord (îndeosebi în Depresiunea Nalbantului şi Dealurile Tulcei)
sau formând areale disjuncte la poalele subunităţilor mai înalte (Munceii Măcinului şi Dealurile
Niculiţelului). Rendzinele apar sub forma unor mici fâşii sau în areale insulare, pe toate aflorimentele
calcaroase din Dobrogea.
Luvisolurile formează un etaj specific părţii înalte a Dobrogei de Nord (Munceii Măcinului,
Dealurile Niculiţelului, Podişul Babadagului,). Dintre solurile intrazonale se impun protisolurile, mai ales
regosolurile şi litosolurile, apoi antrisolurile, reprezentate prin erodosoluri (versanți degradaţi) şi
antrosoluri (vii şi livezi intensive), la care se mai adaugă şi salsodisoluri (solonceacuri şi solonețuri) în
zona litorală şi în preajma cuvetelor lacustre (sistemul lagunar Razim-Sinoe).
8.4.2. Solurile Subcarpaţilor

Treapta subcarpatică se remarcă printr-o mare diversitate tipologică şi spaţială, consecinţă a
poziţiei de tranziţie între podişuri şi Carpaţi. Cu podişurile au în comun predominanţa rocilor moi şi
existenţa depresiunilor subcarpatice la altitudini apropiate de ale acestora, în timp ce similitudinile cu
munţii se bazează pe menţinerea culmilor subcarpatice la altitudini adesea comparabile cu cele ale
munţilor joşi, grefate, în general, pe roci consolidate-compacte. Acestor diferenţieri morfolitologice li se
adaugă variatele condiţii bioclimatice, cu nenumărate influenţe de tranziţie, în timp ce factorii locali,
precum eroziunea, excesul de umiditate sau de săruri solubile, mezo- şi microrelieful, topoclimatele,
diversitatea modurilor de utilizare etc., îşi înscriu acţiunea pedogenetică diversificatoare pe fondul celor
generali.
Dintre clasele solurilor zonale, cea mai mare răspândire o au luvisolurile şi cambisolurile, urmate
de cernisoluri (cu o slabă participare), iar cele intrazonale, deşi deţin procente importante (peste 20%),
apar în areale diseminate, contribuind la mozaicarea învelişului de sol.
Luvisolurile (preluvosoluri, luvosoluri tipice, roşcate şi albice, planosoluri) sunt principalele
componente ale învelişului pedogeografic. Din acest punct de vedere, Subcarpaţii se ataşează mai mult
podişurilor extracarpatice decât Carpaţilor. Preluvosolurile au texturi mai argiloase şi sunt mai bogate în
carbonaţi, ca urmare a naturii materialului parental, provenit din roci carbonatice (manie şi argile) şi din
depozite derivate din acestea. Acest tip este bine reprezentat în Subcarpaţii Olteniei (îndeosebi în
Depresiunea Târgu Jiu - Câmpu Mare), dar şi în cei de Curbură (depresiunile subcolinare) şi Subcarpaţii
Moldovei (Depresiunea Tazlău-Caşin). Subtipurile cele mai frecvente sunt următoarele: tipice şi molice,
urmate la mare distanţă de cele pelice şi vertice (pe materiale argiloase), roşcate şi rodice (în extremitatea
vestică a Subcarpaţilor Getici), dar şi stagnice şi gleice (cu exces de umiditate pluvială şi freatică).
Luvosolurile sunt cele mai răspândite dintre luvisolurile ariei subcarpatice. Se dezvoltă sub
pădurile de foioase, cu sau fără fag, formând fondul pedologie al majorităţii depresiunilor şi dealurilor
subcarpatice. Dacă în Subcarpaţii Moldovei şi ai Curburii, este dominant subtipul tipic, în Subcarpaţii
Getici are o mare răspândire cel stagnic. Subtipurile roşcate (roşcat, roşcat-vertic, roşcat-stagnict roşcat-
gleic, roşcat-planic) sunt de obicei sporadice, semnalându-se doar în Subcarpaţii Olteniei şi, local, în
extremitatea sudică a Subcarpaţilor dintre Prahova și Buzău (doar acolo unde se fac resimţite influenţele
mediteraneene). Luvosolurile albice se regăsesc pe culmile largi ale dealurilor subcarpatice, dar se pot
întâlni şi pe unele nivele de terasă sau pe fundul neted şi larg vălurat al unor depresiuni, ca de exemplu în
Depresiunea Ozana- Topoliţa, Subcarpaţii Vrancei, Depresiunile Horezu-Polovragi-Novaci-Bumbeşti etc.
Planosolurile se asociază solurilor menţionate anterior, cu precădere pe suprafeţele netede ale
depresiunilor sau pe podurile teraselor (cu predominarea subtipurilor tipic, albic şi stagnic).
Spre deosebire de luvisoluri, dezvoltate prioritar pe depozite moi, mio-pliocene, cambisolurile
apar, îndeosebi, pe rocile mai dure ale pintenilor de fliş paleogen, dar şi pe depozitele mio-pliocene,
frecvent consolidate. Se întâlnesc atât eutricambosolurile, cât şi districambosolurile.
Eutricambosolurile sunt cele mai răspândite dintre cambisolurile subcarpatice, prezenţa lor fiind
frecvent asociată gresiilor şi conglomeratelor, roci relativ bogate în elemente bazice. Acest tip de sol se
regăseşte în majoritatea dealurilor subcarpatice înalte, la altitudini de peste 700 - 800 m.
Districambosolurile sunt mai bine reprezentate în Subcarpaţii de Curbură (pintenii de fliş
paleocen-oligocen: Ivăneţu, Drajna-Chiojd, Vălenii de Munte), dar şi în Muscelele Câmpulungului şi
Gruiurile Argeşului, pe roci consolidate, debazificate (nivele de gresii şi conglomerate silicioase). Local,
pe astfel de gresii silicioase (Kliwa) la contactul cu aria montană apar chiar prepodzoluri şi podzoluri de
extrazonă (N. Florea ş.a., 1968).
Cernisolurile nu sunt cele mai reprezentative şi apar doar pe suprafeţe reduse. Prezenţa lor este
favorizată de condiţii bioclimatice locale (föehnizarea maselor de aer şi extinderea enclavelor silvostepice
în depresiunile intracolinare) sau de ordin litologic (frecvenţa deosebită a depozitelor cu texturi medii,
îndeosebi a celor löessoide). Cernoziomurile şi faeoziomurile au o largă răspândire în Subcarpaţii
Moldovei, îndeosebi în Depresiunea Cracău-Bistriţa, mai puţin reprezentate fiind în Depresiunea Ozana-
Topoliţa şi cea a Tazlăului, la care se adaugă perimetrele mult mai restrânse din depresiunile intracolinare
şi de pe flancul extern al Subcarpaţilor de Curbură (depresiunile de pe Putna, Milcov şi Râmnic, cât şi la
periferia estică a Subcarpaţilor Buzăului - Dealul Blăjeni), cât şi suprafeţe mult mai compacte din
Depresiunea Tg. Jiu - Câmpu Mare, în Subcarpaţii Getici. Existenţa lor în Depresiunea Cracău-Bistriţa a
fost semnalată, încă din 1924, de P. Enculescu, sub numele de cernoziomuri degradate şi a fost pusă pe
seama păstrării aici a unei insule de silvostepă; ele au fost ulterior studiate de către Gh. Lupaşcu (1996).
Actualelor faeoziomuri li se includ în noul sistem de taxonomie atât solurile cenuşii, cât şi
pseudorendzinele din vechiul sistem (SRCS, 1980). Faeoziomurile clinogleice (soluri negre
clinohidromorfe, cf SRCS, 1980) au apariţii frecvente în toată unitatea pericarpatică, mai ales în
Subcarpaţii Moldovei (în bazinul Tazlăului, apoi la contactul depresiunilor Cracău-Bistriţa şi Ozana-
Topoliţa cu Munţii Stânişoarei), cât şi în Subcarpaţii Buzăului şi Prahovei. Rendzinele se întâlnesc în
petice, pe aliniamente calcaroase, având o extindere mai mare în Dealul Istriţei.
Dintre celelalte clase de sol, care ies din aria zonalităţii, menţionăm hidrisolurile, salsodisolurile,
protisolurile şi antrisolurile.
Hidrisolurile (gleiosolurile şi stagnosolurile) sunt slab reprezentate, datorită drenajului bun
asigurat de fragmentarea accentuată a reliefului; ele apar doar ea petice reduse la nivelul luncilor şi
teraselor inferioare ale râurilor (gleiosolurile), cât şi pe interfluviile largi sau pe terasele superioare
stagnosolurile). Hidrisolurile au apariţii disjuncte în toate compartimentele subcarpatice.
Salsodisolurile (mai ales, soloneţuri) apar mai frecvent pe depozitele miocene bogate în săruri
solubile, cu deosebire în Subcarpaţii Curburii (Slănic, Ocniţa, Moreni, Colibaşi, Berea, Policiori ş.a.) şi,
sporadic, în Subcarpaţi-Moldovei (Bălţăteşti, Teţcani, Solonţ, Lucăceşti etc.) sau Subcarpaţii Getici
(Govora, Ocnele Mari etc.). Salinizarea secundară apare doar sporadic, pe areale restrânse în lungul
luncilor râurilor de la curbură (Râmna, Râmnic, Buzău)
Protisolurile (aluviosoluri şi regosoluri) şi antrisolurile (erodosolurile) sunt cele mai bine
reprezentate dintre solurile intrazonale ale Subcarpaţilor. Regosolurile şi erodosolurile au o largă
extensiune pe versanţii din Subcarpaţii Vrancei şi ai Buzăului.
8.4.3 Solurile Carpaţilor
Învelişul pedogeografic al Carpaţilor se caracterizează printr-o mare diversitate spaţială şi
tipologică, explicabilă prin marea varietate a factorilor pedogenetici, între care relieful
și substratul
geologic deţin rolul cel mai însemnat, fără a exclude însă componentul climatic. Ecartul altitudinal cuprins
între 500 şi peste 2500 m impune o evidentă etajare biopedoclimatică.
Domeniul montan inferior, caracterizat prin climat temperat montan şi o vegetaţie forestieră în
diferite compoziţii şi amestecuri, formează etajul cambisolurilor, a cărui limită superioară urcă până la
1300 m. Tipurile de sol caracteristice sunt: eutricambosolurile şi districambosolurile.
Eutricambosolurile domină în partea inferioară a etajului pedocambic, la sub 1000 m, în condiţiile
climatului temperat montan tipic, mai puţin umed şi rece, sub gorunete şi goruneto-fagete (mai rar, făgete
pure, inclusiv amestecuri fag-conifere), dar şi sub pajişti secundare în care sunt caracteristice asociaţiile de
Agrostis tenuis şi Festuca rubra. Aceste soluri se dispun în benzi aproape continui la periferia spaţiului
montan şi a unor depresiuni intracarpatice, îndeosebi pe roci sedimentare flişoide cu carbonaţi sau pe alte
categorii de roci bazice. Pe materiale parentale acide, se asociază frecvent cu districambosolurile, în timp
ce, acolo unde climatul şi roca permit argiloiluvierea, se asigură trecerea spre luvisoluri (în depresiuni
largi şi în baza treptei montane). Cele mai întinse areale cu eutricambosoluri se găsesc în Carpaţii Orientali
şi Occidentali, în timp ce în Carpaţii Meridionali apare doar în areale dispersate, încât nu se impune ca etaj
bazal distinct. în Munţii Banatului, Cernei şi Mehedinţiului ş.a. apar areale de eutricambosoluri rodice
(terra rosa, cf. SRCS, 1980), cu precădere pe aflorimentele calcaroase şi pe depozitele superficiale derivate
din materiale carbonatice.
Districambosolurile simt reprezentative pentru partea superioară a etajului pedocambic,
aproximativ între 1000 şi 1300 m, unde formează un etaj bine conturat, corespunzător tranziţiei de la
climatul temperat montan la cel boreal montan şi pădurilor de amestec fag~brad~molid, dar şi pajiştilor
secundare în care dominante sunt asociaţiile de Festuca rubra şi Agrostis tenuis (inclusiv Nardus stricta).
Aceste soluri au cea mai largă răspândire în Carpaţii româneşti. Limita lor inferioară coboară adesea până
la periferia spaţiului muntos (mai ales în Carpaţii Meridionali), în timp ce limita superioară poate depăşi
frecvent media de 1300 m, urcând până la cca. 1500 m (îndeosebi pe rocile cu chimism global bazic şi pe
versanţii mai puţin umezi).
Domeniul montan mijlociu reprezintă etajul spodisolurilor, corespunzător climatului boreal
montan al molidişurilor şi celui subalpin, cu o vegetaţie de tufărişuri subalpine. Acest etaj cuprinde
palierul altitudinal dintre 1300 şi 2000 m. Spodisolurile ocupă suprafeţe mai restrânse în comparaţie cu
cambisolurile. Areale mai extinse se întâlnesc în Carpaţii Meridionali şi în partea central-nordică a
Carpaţilor Orientali. Spodisolurile cuprind trei tipuri de soluri: podzol, prepodzol şi criptopodzol.
Prepodzolurile formează un subetaj inferior, relativ îngust, corespunzător amestecurilor de
molid, brad şi fag, dar şi pajiştilor secundare cu Festuca rubra şi Nardus stricta, aproximativ între 1300
şi 1500 m (existând frecvente variaţii ale limitelor altitudinale, în funcţie de substrat şi relief). Aceste
soluri se întâlnesc în toate masivele cristaline din Carpaţii Meridionali, în cele cristaline şi cristalino-
mezozoice din Carpaţii Orientali, cât şi în partea centrală a Apusenilor (Bihor, Muntele Mare, Gilău,
Vlădeasa) şi în Munţii. Semenic. Podzolurile formează un subetaj superior mult mai extins altitudinal,
în medie între 1500 şi 2000 m, corespunzător molidişurilor pure şi tufărişurilor subalpine. Insular
coboară şi în etajul pedocambic (pe suprafeţe cvasiorizontale sau pe roci hiperacide, îndeosebi pe gresii
silicioase, de tip Kliwa) sau urcă până în etajul alpin (la 2000 - 2200 m în Munţii Cândrel-Şureanu).
Arealele cele mai importante se regăsesc pe suprafeţele de eroziune înalte din Carpaţii Meridionali şi în
nordul Carpaţilor Orientali, prezenţa lor fiind cu totul sporadică în restul Carpaţilor.
Domeniul montan superior, corespunzător, din punct de vedere pedogeografic, etajului alpin
propriu-zis, se remarcă prin existenţa etajului umbrisolurilor. Aceste are o prezenţă insulară în aria
carpatică, incluzând culmile şi vârfurile ce depăşesc 1800-2000 m. În condiţiile unu. climat rece şi
umed, cu vânturi puternice, sub o vegetaţie d e p a j i i ş t i alpine şi tufărişuri scunde, se formează
humosiosoluri şi, mult ma. rar, nigrosoluri. La partea superioară a reliefului se impune prezenţa
litosolurilor, pe grohotişuri, stâncării şi versanţi abrupţi.
Etajarea pedogeografică reprezintă, în mod cert, expresia unei maxime generalizări, pentru că,
în realitate, deşi zonalitatea verticală rămâne o realitate de necontestat, limitele altitudinal e ale etajelor
şi tipurilor de sol suferă variaţii importante, determinate de poziţia latitudinală, pantă, expoziţie,
substratul geologic şi alţi factori regionali sau locali. Învelişul de sol al Carpaţilor prezjntă totuşi unele
particularităţi regionale, care impun separarea domeniului carpatic în subunităţi pedogeografice
teritoriale de diferite ranguri. Domeniile pedogeografice corespund principalelor diviziuni fizico-
geografice ale Carpaţilor.
Carpaţii Orientali se caracterizează printr-o dispoziţie zonal-longitudinală a tipurilor de sol,
corespunzătoare unităţilor morfostructurale majore. În vest se poate vorbi de o fâşie a andosolurilor, cărora
li 'se asociază frecvent eutricambosoluri și districambosoluri andice în etajul montan inferior și spodisoluri
1a altitudini mai mari de 1300 - 1400 m.
Partea centrală, corespunzătoare ariei morfostructurale a masivelor cristaline şi cristalino-
mezozoice, se remarcă prin dezvoltarea spodisolurilor, care deţin ponderea cea mai importantă, cărora li se
adaugă districambosoluri la partea inferioară şi areale reduse de umbrisoluri la partea superioară,
reprezentate, în primul rând, prin nigrosoluri (îndeosebi, pe şisturi melanocrate) şi insule de humosiosoluri,
pe vârfurile mai înalte din Munţii Bistriţei (Budacu), Suhardului, Rodnei şi Maramureşului. Trebuie
remarcată şi prezenţa cambisolurilor pe rocile detritice ale wildflişului din umplutura sinclinalului
marginal mezozoic, cu benzi mai importante în partea estică a Munţilor Hăgliimaş (Depresiunea Trei
Fântâni-Bicăjel) şi pe aliniamentul nord Rarău-Pojorâta-Breaza, cât şi a rendzinelor pe calcarele şi
dolomitele sedimentarului mezozoic, cu o mai largă răspândire în cuprinsul Munţilor Hăghimaş (până în
Pietrele Roşii, la nord de Valea Bisiricioarei) şi în zona Rarău-Breaza-Lucina.
În zona estică, a flişului, se dezvoltă mai larg şi mai uniform cambisolurile. Eutricarnbosolurile se
dispun, de regulă, într-un subetaj inferior (până la 900 - 1000 m), fiind urmate în altitudine de
districambosoluri, cele mai extinse şi mai reprezentative pentru această regiune. Spodisolurile apar doar
insular în sistemul zonalităţii altitudinale, la peste 1400 - 1500 m (Ceahlău, Grinduş-Tarcău, cât şi în
masivele mai înalte din Carpaţii de Curbură), dar prezenţa lor poate fi consemnată şi extrazonal, la
altitudini mult mai joase (până la 700 - 800 m), strict legată de aflorimentele bandiforme orizonturilor de
gresii silicioase, de tipul celor intercalate în flişul cretacic de Audia (Obcina Feredeului) sau al gresiilor de
Kliwa, din oligocenul flişului marginal. De asemenea, cambisolurile se regăsesc şi în zona flişului
transcarpatic din nord-vestul Carpaţilor Orientali, unde fondul pedocambic este oarecum complicat de
prezenţa frecventă a spodisolurilor (pe relieful mai înalt al Munţilor Maramureşului) şi a andisolurilor (pe
roci şi materiale vulcanice), din Munţii Oaş-Gutâi-Văratic, dar şi în ansamblul Ţibleş-Hudin sau Munţii
Bârgăului.
Depresiunile intramontane mari (Maramureş, Doma, Giurgeu, Ciuc, Braşov) deţin soluri mai mult
sau mai puţin diferite de ale munţilor înconjurători, în funcţie de alcătuirea geologică, de caracteristicile
drenajului şi specificul bioclimatic. Se remarcă prezenţa luvisolurilor şi a cambisolurilor, a hidrisolurilor
şi a histisolurilor şi chiar a cernisolurilor (Depresiunea Braşovului).
Carpaţii Meridionali sunt mult mai imitări sub aspect pedogeografic consecinţă a unei mai mari
uniformităţi geologice (cu predominare netă a şisturilor cristaline), a masivităţii şi altitudinii reliefului. De
aceea, rolul esenţial în distribuţia, solurilor revine etajării bioclimatice, care determină asemănarea
pedogeografică a principalelor grupe montane. Etajarea începe, cu mici excepţii, prin districambosoluri
(caracteristică specifică Meridionalilor), urmate de spodisoluri şi umbrisoluri. Rigurozitatea altitudinală nu
exclude asimetria transversală, astfel că pe versanţii nordici, mai umbriţi şi mai bine udaţi, limitele
solurilor zonale sunt cu circa 200 m mai coborâte decât pe cei sudici. La extremităţile estică şi vestică ale
Carpaţilor Meridionali se constată o serie de abateri de la regulile menţionate anterior, datorate fondului
litologic, care, pe modelul aceleiaşi etajări, permit apariţia eutricambobolurilor la partea inferioară a
munţilor şi determină deplasarea spre altitudine a celorlalte etaje de sol, precum şi o anumită mozaicare
prin apariţia, rendzinelor. Notă discordantă fac, bineînţeles, arealele depresionare ale Loviştei
(eutricambosoluri şi districambosoluri). Petroşanilor (luvisoluri, cambisoluri eutrice şi districe, dar şi
aluviosoluri, antrosoluri şi entiantrosoluri) şi Haţegului (dominată de luvisoluri).
În Carpaţii Occidentali, întâlnim cea mai mare varietate a învelişului de sol, consecinţă a
diversităţii litoiogice şi bioclimatice. Dispoziţia altitudinală a etajelor de sol se menţine, dominante fiind
cambisolurile în timp ce spodisolurile ocupă areale extrem de restrânse, iar etajul umbrisolurilor lipseşte,
deşi se întâlnesc, izolat, atât nigrosoluri, cât şi humosiosoluri, De asemenea, se remarcă asimetria etajelor
de sol, pe versanţii vest-nord-vestici, expuşi advecţiei maselor de aer atlantic, limitele etajelor de sol sunt
cu 200 - 300 m mai jos faţă de versanţii opuşi, situaţi în „umbră" şi afectaţi de procese de föehnizare.
Solurile intrazonale ocupă şi ele areale importante, mai ales cele care au pregnant caracter litomorf
(litosoluri, rendzine, andosoluri). Pe depozitele argilo-nisipoase ale depresiunilor, domină luvisolurile,
adesea stagnogleizate.
8.5 Rolul şi funcţiile solului în sistemul fizico-geografic

Solul intră în structura sistemului fizico-geografic sub forma unui înveliş calitativ deosebit, dar pe
de altă parte şi ca produs derivat al interacţiunii dintre celelalte componente. Învelişul de sol conţine o
consistentă parte minerală, rezultată din contribuţia alcătuirii litologice, o parte lichidă (faza lichidă)
provenită prin contribuţia apelor de suprafaţă şi subterane, o parte gazoasă, datorită pătrunderii aerului
atmosferic în porii solului, dar şi o semnificativă parte biotică rezultată prin contribuţia componentelor
biologice (plante şi animale). Modul de îmbinare a constituenţilor minerali şi organici până la conturarea
învelişului de sol depinde într-o măsură considerabilă de suportul filologic, de particularităţile reliefului,
dar şi de factorul timpul, privit ca element pedogenetic efectiv.
În mod evident, învelişul de sol apare ca un component derivat al geosistemului, dar rolul şi
funcţiile acestuia sunt deosebit de importante, solul fiind un corp natural biologic activ, înzestrat cu
fertilitate.
Funcţia geomorfologică a învelişului de sol este, în primul rând, de indicator cantitativ al
morfogenezei şi, în al doilea rând, de "ecran" sau de "filtru" al factorilor meteorizaţiei.
Eroziunea solului reprezintă primul indicator cantitativ, prin care se pot face referiri cuantificabile
asupra modificării actuale a reliefului. înainte de formarea rigolelor, a ogaşelor şi a ravenelor, de
modificarea formei versanţilor prin procese de deplasare în masă, de schimbarea configuraţiilor albiilor
majore, învelişul de sol suferă profunde transformări, pentru ca mai apoi să fie parţial sau total distrus.
Pentru morfodinamica versanţilor, măsurarea eroziunii solului (agresivitate pluvială, impactul picăturilor
de ploaie, turbiditate, transport, acumulare temporală şi definitivă) oferă posibilitatea cunoaşterii
sistemului proces geomorfologic-răspuns pedologie la un moment dat. Măsurătorile pe terenurile
experimentale asupra modificărilor reliefului încep prin determinări cantitative sistematice asupra
eroziunii solului. Cuantificarea pierderilor de sol (datorită ploilor torenţiale de pe versanţi, topirii rapide a
stratului de zăpadă şi vântului) reprezintă posibilitatea optimă de evaluare a modificărilor reliefului.
Geneza principalelor forme de relief poate fi reconstituită postfactum; cu cât timpul de formare a reliefului
este mai îndelungat cu atât gradul de aproximaţie este mai mare.
Evaluarea raportului morfogeneză-pedogeneză impune analiza comparativă a eroziunii solului, a
însuşirilor profilului de sol, dar şi a proceselor geomorfologice actuale.
Rolul de "filtru" al solului, pa de altfel al întregii scoarţe de alterare, decurge din specificitatea
37
proceselor pedogenetice, prin care se întârzie sau se accelerează procesele morfogenetice propriu-zise.
Pentru terenurile orizontale şi slab înclinate, o bună parte din energia şi masa care se dirijează spre
suprafaţa topografică este reţinută şi filtrată de către sol, protejându-se formele de relief, care între
anumite limite îşi conservă (cel puţin temporar) starea de echilibru. În aceste condiţii, se reduce
considerabil intensitatea dezagregării, este atenuată energia ploilor torenţiale etc., ceea ce determină o
anumită predominare a pedogenezei în defavoarea morfogenezei. Pe de altă parte, pe terenurile în pantă în
condiţiile unor factori potenţatori - aportul suplimentar de masă şi energie specifică impune o revigorare a
unor procese geomorfologice, pedogeneza fiind inhibată, în favoarea morfogenezei.
Funcţia biogeografică a învelişului de sol este deosebit de importantă atât pentru plantele
superioare (rol de suport şi sursă de hrană), cât şi pentru animalele tericole. Între activitatea
microorganismelor (vegetale şi animale), acumularea materiei organice humificate şi formarea
orizonturilor superioare ale solului există o strânsă legătură de interdependenţă. Absenţa sau slaba
activitate a microorganismelor din sol împiedică sau întârzie descompunerea masei organice vegetale,
influenţează circuitul geochimic al substanţelor şi diferenţierea orizonturilor pedogenetice.
Cantitatea şi calitatea humusului conţinutul de baze schimbabile, reacţia, aprovizionarea cu
substanţe nutritive, cât şi alte însuşiri fizice ale învelişului de sol influenţează în mod direct dezvoltarea
vegetaţiei şi faunei, iar pe de altă parte, gama proprietăţilor fizico-chimice contribuie direct la stabilirea
fertilităţii generale a solului, prin care este asigurată favorabilitatea solurilor pentru diferite folosinţe şi
culturi agricole, în general, între zonalitatea solurilor şi cea a vegetaţiei există legături foarte strânse
datorită recepţionării în comun a controlului pe care îl exercită relieful şi clima în sistemul fizico-
geografic,
Controlul hidric al solului se manifestă prin întreaga gamă a însuşirilor fizice şi fizico-
mecanice, cât şi prin succesiunea orizonturilor. Conţinutul şi distribuţia pe profil a argilei influenţează
circulaţia apei (descendentă sau laterală), mărimea evapotranspiraţiei şi legătura dintre apa de suprafaţă
şi cea subterană.
Prin însuşirile intrinseci şi prin modul de desfăşurare a proceselor pedogenetice solul îndeplineşte o
importantă funcţie de indicator al stării generale a mediului fizico-geografic, cu toate consecințele
ecologice și de productivitate care decurg de aici.
38

Geografia Solurilor 2

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Geografia Solurilor 2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

GEOGRAFIA SOLURILOR

Definiția solului Concepţia sistemică

Sistem structural – este un mediu organizat şi structurat, consideră că :

Natural – format sub influenţa factorilor naturali;

Complex – produs al interacţiunii a 7 factori;

Polifazic – dezvoltat în timp în mai multe faze;

Deschis – realizează schimburi cu celelalte geosfere şi este într-o continuă

Rocile se clasifică după modul de formare în:

 arenite (0,2-2 mm): mobile (nisipuri), cimentate (gresii)

Reprezintă procesul fizico-mecanic prin care rocile coezive sunt fragmentate în

• Datorită variaţiilor de temperatură (termică)

Se produce în regiunile de deşert şi montane înalte, în care amplitudinea termică diurnă

• Datorită îngheţului şi dezgheţului repetat (gelivaţie, gelifracţie)

• Datorită precipitării sărurilor din soluţii

• Datorită acţiunii vieţuitoarelor (biomecanică)

Deşi se desfăşoară pe areale geografice extinse este mai redusă ca intensitate

• Datorită acţiunii apelor curgătoare, zăpezii sau gheţarilor

Apele curgătoare dislocă şi mărunţesc prin izbire, frecare şi rostogolire fragmentele de

• Datorită acţiunii vântului

• Datorită forţei gravitaţionale

Se manifestă în regiunile fragmentate şi cu versanţi înclinaţi, acolo unde, fragmentele

• Procese influenţate de aer

intermediul apei mai ales când este încărcată cu bioxid de carbon.

Reprezintă procesul de îmbogăţire în carbonaţi, fie prin depunerea celor existenţi în

• Procese influenţate de vieţuitoare

 Alterarea biologică (alterarea biochimică)

În afara rolului lor în dezagregarea rocilor, plantele, animalele şi microorganismele

 Alcătuirea componentului mineral

Componentul mineral este alcătuit din: fragmente de rocă şi minerale primare

Scoarţele de alterare pot fi diferenţiate după compoziţia mineralogică şi cea chimică,

Există la nivelul globului o zonalitate evidentă în ceea ce priveşte răspândirea

 Tipul allitic (ferallitic) este răspândit în zona ecuatorială şi tropicală.

Grosimea scoarţei de alterare se modifică în funcţie de zona climatică :

 în zona de tundră foarte redusă, de regulă sub 1 m

În zona caldă şi umedă, scoarţa de alterare prezintă o zonalitate pe verticală,

 orizontul superior bogat în cuarţ rezidual şi silice secundară

De asemenea, principalele formaţiuni vegetale lasă anual următoarea canitate de

Resturile organice suferă în sol transformări complexe sub acţiunea microorganismelor,

În descompunerea resturilor organice pot fi separate trei etape: hidroliza, oxido-

Apa reprezintă componentul de bază al materiei organice vii, influenţează creşterea

Forţe determinate de tensiunea vaporilor de apă

Forţele de sucţiune a rădăcinilor plantelor

Formele de apă din sol

Apa sub formă de vapori

Apa legată chimic

Apa legată fizic

Bilanţul apei în sol

Regimul hidric al solului

• Exsudativ – este caracteristic solurilor de stepă şi silvostepă cu pânze freatice aflate la

TEXTURA, STRUCTURA ȘI CULOARA SOLULUI

Acea componenta a solului, alcatuita din particule având diametrul < 2 mm si

CATEGORIA DE PARTICULE DIAMETRUL

Bolovani > 200

Textura solului reprezinta participarea procentuala a diferitelor categorii de

aderenta. De asemenea, nisipul are o capacitate redusa de retinere a apei, o

Se poate realiza atât în laborator cât si în teren, prin metode specifice. În

• - modelarea în stare umeda

Interpretarea caracteristicilor texturale

O inportanta deosebita prezinta textura în orizontul superior, cel care se

usor spulberate de vânt. Se încalzesc repede si pe adâncimi însemnate, sunt sarace în

Textura solului ne ofera informatii în legatura cu intensitatea procesului de

Climatul mai arid al provinciei est-

Partea nordică, mult mai

Luvisolurile totalizează cam 1/3