Curs 4

GEOLOGIE
CURS 4
CURS 4
ROCILE SEDIMENTARE
- Topirea rocilor sedimentare
- Consolidarea rocilor sedimentare
ROCILE METAMORFICE
DEGRADAREA ROCILOR
GEODINAMICĂ INTERNĂ
HAZARDE LA INTERSECŢIA PLĂCILOR TECTONICE
-Dinamica plăcilor tectonice
- Cutremurele
- Relieful vulcanic de acumulare
ORIGINEA ROCILOR - Rocile sedimentare
Rocile sedimentare sunt roci exogene care se formează în urma alterării
rocilor ce sunt expuse pe suprafața scoarței terestre sub efectul agenților
atmosferici. Principalele procese care conduc la formarea rocilor sedimentare
sunt:
- descompunerea fizică, chimică şi biochimică a rocilor preexistene;
- descompunerea mecanică (dezagregarea) rocilor preexistente;
- transportul materialului sedimentar, fie prin deplasare gravitaţională, fie în
suspensii de aer sau în soluţii de apă;
- acumularea în bazinele de sedimentare (marine, oceanice sau în arii
continentale);
- precipitare chimică şi/sau biochimică;
- diageneza sedimentelor – adică transformarea sedimentelor în roci
sedimentare.
Toate rocile expuse intemperiilor, cauzate de aer și apă sunt

expuse fenomenului de eroziune. În majoritatea mediilor terestre,
materialul erodat este transportat ulterior la o distanță de sursa de
provenienţă și poate fi considerat ca sediment; acesta conţine particule
reziduale solide și alte materiale în soluția de apă. Procesele naturale
de transport sunt dominate de apă, care depune selectiv materialul din
sedimente. În cele din urmă toate sedimentele se depun, mai ales în
mare în mod stratificat sau straturi de material sortat.
Aşternerea acestor sedimente afânate şi neconsolidate, în mai
multe straturi de materiale depuse ulterior peste acestea, le transformă
în cele din urmă într-o rocă sedimentară.
Terenul este mediul de eroziune, sursa sedimentelor, ce formează

straturile temporare înainte de a fi purtate mai departe.
Marea este mediul de depozitare al sedimentelor, aşezate în
straturi, și unde se formează în cele din urmă rocile sedimentare.Cel
mai abundent sediment este materialul clastic sau detritic constând din
particule de argilă, nisip și rămăşiţe de rocă. Apa este cel mai important
agent de transport al sedimentelor. Râurile transportă majoritarea
sedimentelor, unde rămăşiţele grosiere sunt aşezate de-a lungul albiilor
acestora, iar particulele fine sunt transportate în suspensie. Capacitatea
de transport a sedimentelor depinde de viteza de curgere a apei.
Sedimentele sunt de asemenea, mutate în mare, în special în zonele de
coastă în care acțiunea valurilor ajunge la straturile depuse la adâncime
mică.
Fig.1 Depozite de roci sedimentare

(http://en.wikipedia.org/wiki/File:Triassic_Utah.JPG)
Fig.1 Curbe granulometrice pentru sedimente caracteristice

Alte procese de transport al sedimentelor care au doar scop

limitat:
- gravitaţia se manifestă în principal pe pante abrupte,
producând alunecări de teren și coluviuni;
- vântul poartă doar particulele uscate fine;
- transportul gheţii este puternic, dar există restricții de climă.
Muşat. Fig. 2.31. Curbe cumulative sau granulometrice pentru diferite

roci moi.
Curbele cumulative din figura 2.31 corespund următoarelor roci
mobile:
- curba 1: nisip marin - ansamblu bine gradat, format din nisip grosier, nisip
mijlociu şi nisip fin;
- curba 2: nisip marin - nisip de plajă, de clasă inferioară, prezentând un
maximum de nisip fin;
- curba 3: nisip fluviatil - depozit îmbogăţit în elemente grosiere, fracţiunea
fină fiind antrenată de curent;
- curba 4: depozit morenic - ansamblu de clasă inferioară – izolat apar
elemente grosiere – blocuri şi o importantă frcţiune fină;
- curba 5: loess - ansamblu bine triat, de fineţe maximum 0,04 mm;
- curba 6: prafuri loessoide remaniate prin scurgerea apelor de şiroire,
scurgere care a asigurat aport de componente grosiere.
Datorită complexității și varietății proceselor de formare a rocilor
sedimentare, se impune o clasificare a rocilor sedimentare după mai
multe criterii:
- criteriul genetic – utilizat pentru separarea categoriilor majore
de roci sedimentare: roci reziduale, roci detritice, roci organogene, roci
autigene şi roci cu geneză mixtă.
- criteriul mineralogic şi chimic permit aprecierea calitativă a
naturii rocilor sedimentare, indiferent de modul lor de formare;
- criteriul structural – textural – clasifică rocile sedimentare în
funcţie de dimensiunile şi forma granulelor sau a cristalelor, de
caracteristicile liantului, de aranjarea spaţială a componenetelor, etc.
ORIGINEA ROCILOR - Topirea rocilor sedimentare
Topirea rocilor sedimentare

Sunt procesele prin care un sediment slab, afânat este
transformat într-o rocă sedimentară cu duritate mare. Aceste
transformări sunt cauzate de presiunea geologică și de creşterea
temperaturii din sedimentele de deasupra.
Procesele de lichefiere/topire sunt cunoscute şi sub numele de
diageneză de către geologi, făcând referire la schimbările care au loc
după depunere.
Rezultatele topirii ,în special creșterea rezistenței rocilor , poartă
numele de consolidare în ingineria geotehnică.
ORIGINEA ROCILOR - Topirea rocilor sedimentare
Cele trei procese principale ale topirii sunt :

- cimentarea – reprezintă umplerea spaţiilor intergranulare prin
depunerea unui ciment mineral adus de circulaţia apei subterane;
- recristalizarea - constă în redepunerea mineralelor, astfel încât unele
granule devin mai mici și unele mai mari; rezultatul poate fi similar cu cel al
procesului de cimentare, dar poate produce o textura puternică de mozaic;
poate include şi schimbarea stării producând creșterea de noi minerale mai
stabile; recristalizarea este un proces dominant în formarea calcarelor.
- compactarea - rearanjarea granulelor prin scăderea în volum cauzată
de presiunea geologică, concomitent cu reducerea porozităţii prin drenarea
apei din pori; creșterea rezistenţei se datoreaza legăturilor dintre granule;
procesul este dominant în formarea argilelor.
ORIGINEA ROCILOR - Consolidarea rocilor sedimentare
Consolidarea rocilor sedimentare

În general consolidarea se referă la creșterea rezistenţei argilelor,
datorată reorganizării structurii lor, îmbunătățirii, reducerii porozităţii şi
a apei din pori produsă de sarcina geologică. De asemenea cuprinde
unele cimentări ale granulelor. În mod normal argilele consolidate nu
au fost puse niciodată sub o sarcină mai mare decât suprasarcina lor
existentă.
Argilele supra-consolidate au fost supuse în trecut unei
suprasarcini mari, suprasarcina care a dispărut datorită scăderii sarcinei
geologice în urma micșorării grosimii straturilor superioare prin
eroziune. Acestea includ aproape toate argile ce au în structura lor
secvenţe de roci. Aceste argile prezintă o porozitate mai mică și
rezistențe mai mari cauzate de timpul de sedimentare şi expunere.
ORIGINEA ROCILOR - Rocile metamorfice
Rocile metamorfice
Metamorfismul reprezintă totalitatea fenomenelor de
transformare şi adaptare a materiei la condiţiile fizico-chimice noi
determinate de procesele endogene. Rocile metamorfice iau naştere
datorită procesului de metamorfism în urma schimbărilor produse la
temperaturi şi presiuni ridicate (temperaturi până la aproximativ 600º
C, presiuni în jur de 500 MPa, la 20 km adâncime). Aceste modificări au
loc în stare solidă. Tipul de rocă metamorfică rezultată depinde de
materialul inițial al rocii, de temperatura și presiunea aplicate asupra ei.
Metamorfismul este influențat de următorii factori: temperatura,
presiunea geologică, presiunea orientată (starea de eforturi) și agenții
mineralizatori.
Temperatura – ca factor de metamorfism este influențată de poziția
rocii față de corpul magmatic cu temperatură ridicată și de transformarea
energiei cinetice rezultate în urma proceselor tectonice în energie calorică.
Procesul de metamorfism se produce în general la temperaturi cuprinse între
300°-800°C.
Presiunea geologică – ca factor de metamorfism influențează valoarea
presiunii ce acționează la partea superioară a unei roci. Acest factor
influențează metamorfismul la valori cuprinse între 2,0 și 8,0 kbari.
Starea de eforturi – este generat de forțele tangențiale și de forfecare
generate de procesele tectonice.
Agenții mineralizatori (fluidele) - determină schimburi de substanțe
între rocile supuse metamorfismului și fluidele ce apar în cadrul procesului.
Acești factori pot acționa independent unul de celalalt dar de cele mai
multe ori aceștia acționează în stânsă corelare influențând diferitele tipuri de
metamorfism cum ar fi:
- metamorfism diamic – implică la presiuni mari, care determină
formarea încrețiturilor de teren, având loc și un fenomen de recristalizare;
- metamorfism termic – implică doar temperaturi foarte ridicate;
apare în aureole metamorfice, fiecare de 1,00 m până la 2,00 km lățime, în
jurul intruziunilor magmatice în care s-a format roca;
- metamorfism local sau dinamo-termic – implică temperaturi și
presiuni mari; apare de obicei în lanțurile muntoase datorate coliziunii
plăcilor continentale şi se extinde pe suprafețe mari.
Rocile rezultate în urma proceselor de metamorfism prezintă
proprietăți fizice și mecanice diferite de cele ale rocilor de origine.
Fig. .Reprezentarea
grafică a interacțiunii
presinuii și temperaturii
în cadrul procesului de
metamorfism
DEGRADAREA ROCILOR
Degradarea rocilor
Primii câțiva metri de pământ aflat la suprafața scoarței terestre
sunt alcătuiți din sol vegetal, sedimente și roci degradate. Degradarea
rocilor cuprinde procese variate, care implică de obicei acțiunea apei, la
temperaturi şi presiuni mult mai mici decât în cazul metamorfismului.
Alterarea rocilor se produce prin descompunere naturală sau fisurare şi
prin eroziune cauzată de agenţii externi, aer şi apă, în general la
adâncimi mai mici de 10 m. Erodarea rocilor de suprafaţă se produce
prin deplasarea materialului sedimentar. Spre exemplu majoritatea
argilelor neconsolidate, a nisipurilor şi a resturilor grosiere clastice ce
aparţin în general Cuaternarului, cu vârstă relativ mică pentru a fi
consolidate au grosimi ce pot depăşi 50m.
DEGRADAREA ROCILOR
Procesul de degradare ţine cont de două categorii de factori, ce pot fi
de natură fizică sau chimică. Alterarea este prezentă sub două aspecte:
- alterarea fizică sau dezagregarea mecanică;
- alterarea chimică.
Alterarea fizică este un proces de degradare a rocilor cauzată de
diverşi agenţi. Degradarea rocilor are loc prin:
- acţiunea factorilor externi – dilatarea termică, umezire și uscare (soarele şi
variaţiile de temperatură dintre zi şi noapte);
- procesul de îngheţ – dezgheţ;
- cristalizarea - dezvoltarea cristalelor de sare acolo unde are loc evaporarea
apelor subterane
- acţiunea aerului şi variaţia conţinutului de apă.
DEGRADAREA ROCILOR
Variaţiile de temperatură produc variaţii de volum. Mineralele au coeficienţi

de dilatare diferiţi se dezvoltă tensiuni interne ce conduc la degradarea rocilor prin
dislocare.
Dilatarea produce exfolierea, iar contracţia conduce la crăparea rocilor.
Procesul de îngheţ – dezgheţ produce degradarea rocilor, mai ales a celor
gelive, poroase sau fisurate. Aceste roci în prezenţa apei îngheaţă şi crapă, iar în
momentul dezgheţului se dezagregă. În ţările cu un climat temperat sau rece,
efectele îngheţului sunt resimţite iarna până la adâncimi cuprinse între 20 cm
până la 1,00 m. În regiunea arctică şi zonele înalte ale munţilor, terenul îngheţat
în adâncime nu se dezgheaţă decât pe o adâncime cuprinsă între 0,5 m şi 2m.
DEGRADAREA ROCILOR
Datorită variaţiei conţinutului de apă putem aminti procesul de
contracţie umflare întâlnit la argilele active, procesul de dezagregare a rocilor
prin cristalizarea sărurilor din apă şi transformările chimice.
Degradările rocilor sunt puternic influenţate de climat:
- crăparea pământurilor îngheţate din zonele reci ale pământului şi de la
altitudini ridicate;
- toate procesele chimice sunt accelerate în zonele cu un climat cald şi
umed;
- cel mai important proces chimic are loc la formarea mineralelor argiloase
din alţi silicaţi; cel mai important mineral este illitul;
- degradarea rocilor magmatice conduce la formarea smectitului instabil.
- lateritul este un depozit bogat în hidroxizi de aluminiu şi de fier, format
prin alterarea unor roci din zona tropical umedă;
DEGRADAREA ROCILOR
- saprolitul este un depozit rezidual ce conţine părţi mici din structura
originală.
Alterarea chimică are loc datorită următoarelor procese: oxidare
dizolvare, hidroliză, hidratare. Factorii principali de alterare sunt apa, oxigenul,
diverşi factori biologici.
Apa, fără a avea alţi compuşi, afectează doar rocile bogate în săruri, în
schimb apa bogată în oxigen cauzează ruginirea rocilor, corespunzătoare unei
oxidări a sărurilor de fier. Apa cu un conţinut de gaz carbonic poate avea efecte
accentuate asupra rocilor, în funcţie de natura acestora şi de climat. Factorii
biologici ce cauzează alterarea chimică sunt prezentaţi astfel:
- rădăcinile copacilor provoacă dislocarea terenului,
- goluri create după putrefacţia rădăcinilor de copaci,
- modificări ale conţinutului de apă,
- sau creşterea conţinutului de substanţe organice.
DEGRADAREA ROCILOR
Amploarea și profunzimea degradărilor depinde de timp, de tipul

rocii şi de climatul prezent şi trecut. Rocile expuse de o perioadă de
10.000 de ani (adică de la ultima glaciaţiune) sunt mai puțin alterate în
adâncime decât cele expuse de un milion de ani în zonele neglaciare.
Degradările de adâncime apar în regiunile cu variaţii climatice extreme,
fie produse de îngheţ sau în zona pădurilor tropicale.
GEODINAMICĂ INTERNĂ
GEODINAMICA INTERNĂ
GEODINAMICĂ INTERNĂ - Dinamica plăcilor tectonice
Pământul nu se poate defini ca fiind un corp static. Acesta este
supus constant la transformări de mică sau mare magnitudine, atât la
exterior cât și la interior. Modificările scoarței terestre pot fi observate
atât de ingineri cât și de geologi, dintre aceste modificări, procesul de
eroziune fiind cel mai dominant. Eroziunea distruge în timp rocile de
coastă, reduce înălțimea continentelor și transportă materialul erodat
către bazinele marine sau bazinele de acumulare continentale.
Modificările de adâncime nu pot fi observate la fel de ușor ca
cele ale scoarței terestre, iar natura aceastora poate fi doar aproximată.
Aceste modificări de adâncime pot fi clasificate în modificări lente sau
de lungă durată cum ar fi mișcarea plăcilor tectonice și modificări
imediate sau de lungă durată cum ar fi erupțiile vulcanice și
cutremurele.
Figura 3.1 – Distribuția plăcilor tectonice

(prelucrare după worldatlas.com)
Aceste modificări se datorează schimburilor de energie dintre
diferite elemente, dintre care cele mai importante sunt (Smith,1973):
- Energia solară primită și retransmisă, este responsabilă pentru multe
dintre modificările geologice ce se manifestă pe o adâncime de circa
30m în scoarța terestră, în special sub formă de erodare și degradare
- Pierderile de căldură din puțurile geotermale - sunt responsabile
pentru multe dintre rearanjări (tasări) ale plăcilor tectonice, lucru ce
conduce la modificări ale pozițiilor pe verticală și orizontală ale
continentelor și oceanelor
- Pierderi de energie datorate încetinirii vitezei de rotație a Pământului
- Energie eliberată de cutremure.
Scoarța terestră nu este nici netedă și nici continuă. Crăpături adânci
ce ajung până la manta fragmentează litosfera în mai multe plăci tectonice.
Formarea plăcilor tectonice este datorată presiunii create de curenții de
convecție magmatici din mantaua Pământului asupra scoarței terestre.
Aceștia se formează ca rezultat a ridicării magmei fierbinți spre partea
superioară a mantalei, urmând să ia locul magmei mai reci care, la rândul ei
va coborî în adâncime. Se consideră că materia ce alcătuiește mantaua
circulă între nucleu și scoarța terestră într-o formă mai mult sau mai puțin
circulară.
Temperatura ridicată a nucleului ajută la formarea curenților de
convecție care determină mantaua să se extindă la extremitatea superioară,
unde se răcește, iar apoi se scufundă din nou. Căldura provoacă topirea
rocilor și ridicarea acestora spre suprafața ca lavă topită. Aceasta curge prin
solul marin, creând lanțuri vulcanice subacvatice și uneori chiar insule
vulcanice precum Islanda.
Figura 3.2.. Distribuția cureților de convecție din

mantaua Pământului
Ramurile ascendente ale curenților din manta dintre două inele

vecine creează o presiune foarte mare asupra scoarței terestre, subțiind-
o până când aceasta se fisurează până la suprafață.
Această spărtură se numește rift și determină fragmentarea
plăcii tectonice existente în două plăci mai mici. Prin rift, magma ajunge
la suprafața scoarței și datorită pierderii gazelor din componență devine
lavă.
Figura 3.3. Schema
apariției zonelor de
rift
Plăcile tectonice sunt mobile. Ele se deplasează pe suprafața
mantalei cu 3-4 cm/an. Prin fenomenul de mișcare al plăcilor tectonice
apar 3 tipuri de limite de separație între acestea :
- limita conservatoare permite numai mişcare laterală, de
exemplu falia San Andreas din California; iau naştere falii mari
orizontale, iar mișcările create produc cutremure majore.
Figura 3.4. Limita conservatoare

- limita divergentă se produce atunci când două plăci se
deplasează în direcţii opuse una faţă de cealaltă, iar în mijloc se
formează o nouă placă oceanică, de exemplu riftul oceanului Atlantic;
magma bazaltică este produsă prin separarea amestecului silicatic de
mineralele bogate în fier din mantaua parțial topită; acest proces
conduce la crearea de rifturi şi vulcani submarini; excesul de magma
creează insule, cum ar fi Islanda, cu vulcani activi și căldură geotermală
mare.
Figura 3.5.. Limita divergentă
- limita convergentă se formează atunci când apare fenomenul
de subducţie dintre două plăci şi are efect distructiv (munţii Anzi, de-a
lungul marginei de Vest a Americii de Sud); aşadar placa continentală se
încreţeşte şi iau naştere lanţuri muntoase, ce implică o varietate de
procese geologice cunoscute sub denumirea de orogeneză.
Figura 3.6. Limita convergentă

Figura 3.7. Procese la limitele dintre plăcile tectonice

Tipul convergenţei determină felul orogenezei:
- continent-ocean: rocă orogenică normală, în cazul în care placa
oceanică este subdusă sub o placă continentală şi distrusă (de exemplu
munţii Anzi);
- ocean-ocean: o placă tectonică este distrusă iar magma creează un
arc vulcanic insular (de exemplu insulele Java).
- continent-continent : se produce coliziunea dintre două plăci
continentale şi are loc procesul de orogeneză, când plăcile se contopesc şi
dau naştere la lanţuri muntoase (de exemplu munții Himalaya).
Orogeneza implică în general toate procesele geologice, cu excepția

formării vulcanilor bazaltici. Procesul de orogeneză implică formarea de cute
puternice, cute răsturnate şi blocuri deplasate de pe poziţiile lor, cum ar fi
cute uşoare departe de marginea plăcilor, precum și falii şi cute întinse
datorate forţelor de compresiune și cutremure majore când plăcile tectonice
se deplasează.
Mișcările pământului implică cutarea plastică şi fracturarea casantă a
rocilor, precum şi ridicarea de falii (horst) sau alunecarea descendentă.
Aceste caracteristici tectonice sunt cauzate de mișcările pe scară largă a
plăcilor crustale. Sub presiuni ridicate aflate la kilometrii adâncime şi procese
tectonice ce au loc în perioade de timp îndelungate, majoritatea rocilor pot
prezenta deformaţii plastice şi se pot fractura când sunt depăşite limitele de
plasticitate.
Figura 3.8. Reprezentarea grafică a declivității

Aflorimentul reprezintă expunerea rocii la suprafaţă sau suprafaţa
unei roci situate sub stratul de sol vegetal.
Declivitatea (dip) este unghiul făcut cu orizontala şi se măsoară în
grade, iar direcţia declivităţii este orientată în jos.
Articulațiile (legăturile) sunt fracturile de rocă fără deplasări de-a
lungul lor. Ele sunt cauzate de tensiunile tectonice acumulate şi se dezvoltă în
aproape toate rocile. Densitatea şi lungimea articulaţiilor (legăturilor) sunt
infinit variabile. Grupuri de articulații (legături) pot forma sisteme de
articulaţii.
Scoarța terestră prezintă de obicei fracturi (rupturi) în straturile de
roci sedimentare. Multe straturi de suprafaţă se prezintă sub formă de benzi
foarte subțiri, şisturi argiloase separate sau straturi de argilă între straturi de
roci mai dure. Toate articulațiile sunt defecte structurale, a căror densitate,
amploare și orientare influențează rezistenţa masei de rocă. Rocile masive
prezintă mai puţine fracturi (rupturi), articulații (legături) sau defecte
structurale de orice fel.
În geologie, falia sau paraclaza reprezintă o ruptură apărută în scoarța
terestră, ca urmare a mișcărilor tectonice verticale, care desparte două grupuri de
straturi. Eliberarea de energie asociată cu mișcarea rapidă pe falii active este cauza
celor mai multe cutremure. Din moment ce faliile nu constau, de obicei, dintr-o
fractură unică și curată, geologii folosesc termenul de zonă de falii atunci când se
referă la zona de deformare complexă asociată cu planul faliei.
Figura 3.10. Elementele unei falii

Falia breccia este reprezentată de resturi de roci brute (0,1 - 100 m
lățime), de-a lungul unei falii; de obicei este o zonă de ridicare a apei
subterane.
Falia concavă este reprezentată de depuneri de roci fine într-o zonă
subțire de-a lungul suprafeţei unei falii.
Falia trasă este reprezentată de dislocarea şi cutarea rocilor în
apropierea unei falii.
Suprafaţa de fricţiune definește suprafața cu zgârieturi și neteziri ce
apare între planurile faliei și faliile plane suport ce prezintă cutări solide.
Filoanele reprezintă straturile create prin depunerea mineralelor de
apa hidrotermală în fracturile sau fisurile rocilor care apar în falii. Cele mai
multe filoane sunt de cuarţ sau calcit. Filoanele mai mari (mai ales pe falii)
pot conține minerale preţioase.
Faliile sunt clasificate după modul de alunecare:
- falie normală – formată sub tensiune; flancul coborât este în direcţia
înclinării;
- falie inversă – formată sub compresiune; flancul coborât este opus direcţiei
înclinării.
- falie oblică – manifestă mișcări orizontale; o astfel de mișcare poate fi
dedusă din caracteristicile de suprafață, cum ar fi fluxurile de terasare
Fig. 3.11 Falie normală Fig. 3.12. Falie inversă Fig. 3.13. Falie deplasată
orizontal
De obicei faliile creează zone de teren instabil, care sunt mai slabe și
mai puțin stabile decât rocile adiacente, cu implicaţii asupra capacităţii
portante a fundaţiei și a stabilităţii generale. Mișcările bruște de-a lungul
faliilor care apar când tensiunea acumulată depăşeşte rezistenţa la frecare,
produc cutremure de diferite magnitudini. De-a lungul unei falii pot apărea
versanți abrupți şi văi datorită eroziunii diferențiate a rocilor din componența
acesteia.
În urma proceselor de orogeneză apare fenomenul de cutare a
straturilor de suprafață. Se spune despre un strat că este cutat atunci când o
suprafaţă de referinţă a acestuia, plană înainte de cutare, devine ulterior
ondulată, datorită producerii unor mişcări deformaționale. Cutele sunt forme
structurale specifice pentru formaţiunile stratificate, cum sunt rocile
sedimentare şi corespondentele lor metamorfice. În momentul în care
stratele suferă un fenomen de cutare, un plan de stratificaţie iniţial orizontal
se transformă într-o suprafaţă ondulată, cu căderi variabile, rezultând cute
concave, denumite sinclinale şi cute convexe, denumite anticlinale.
Figura 3.14. Elementele morfologice și geometrice ale cutelor (dupa Grasu

1984,1997)
Elementele unei cute sunt :
- creasta (c) - reprezintă linia care uneşte punctele cele mai ridicate ale
unei suprafeţe de strat cutate;
- talpa (t) - reprezintă partea cea mai de jos a uni strat cutat, la cutele
verticale talpa corespunde cu şarniera;
- șarniera (ş) - reprezintă punctul de curbură a unei cute;
- punctul de inflexiune (i) - se află de o parte şi alta a liniei de curbură
maximă şi corespunde cu locul în care sensul curburi se inversează, trecându-
se de la bolta cutei la albia ei;
- unghiul de deschidere al cutei (β) - este determinat de tangentele
duse la punctele de inflexiune dispuse de o parte şi alta a şarnierei;
- albia (A) - este zona de racordare a sinclinalului, în care înclinările scad
treptat şi îşi schimbă sensul;
- axul cutelor (a) - rezultă din unirea punctelor de curbură maximă.
Dimensional, cuta este caracterizată de:
- înălţimea (h) - distanţa în plan vertical între creastă şi talpă;
- lăţimea (ls) - este distanţa cea mai mare măsurată în plan
orizontal între două creste consecutive;
- lăţimea desfăşurată – se realizează în urma reconstrucţiilor
palinspastice;
- lungimea cutei (L) - este lungimea axială între terminaţiile
perianticlinale sau perisinclinale.
Cutele pot fi cu formă ascensională, antiforme ce pot forma un
anticlinal, sau cu formă descendentă, sinforme ce pot forma un
anticlinal. Cutele pot avea pante domoale, moderate sau abrupte. Ele
mai pot fi rotunde sau unghiulare. Cutele în formă de S sau cutele
răsturnate și cutele culcate au declivităţi verticale.
Figura 3.15.
Principalele
tipuri de cute
Figura 3.16.
Ondulaţii
antiforme şi
sinformă în
procesul de
cutare.
Unghiurile
cutelor
Figura 3.17. Forme ale cutelor (a - c) şi

comportare (d - g). (a) cute paralele, (b) cute
chevron, (c) cute similare, (d)cute verticale,
(e)cute înclinate, (f)cute culcate, (g)cute cu
plan axial curbat.
Izoclinele au declivităţi paralele pe ambele părţi. Straturile superioare sunt
cute culcate tăiate de-a lungul liniei centrale şi iau naştere o dată cu dezvoltarea
faliei din presiunile laterale şi au în mod normal deplasare mare.
Scarpurile sunt dealurile asimetrice alunecate pe straturi de roci dure,
expuse de eroziunea diferențială a rocilor slabe de la partea superioară şi
inferioară. Rocile mai vechi sunt intercalate printre rocile mai tinere şi sunt expuse
numai prin eroziune.
Figura 3.18. Elementele cutelor
Figura 3.19.
Succesiunea
rocilor
Fereastra tectonică (inlier) este un afloriment de roci vechi,
înconjurat de aflorimente de roci mai tinere şi este prezentată sub
forma unui anticlinal erodat sau a unei văi.
Figura 3.20.
Fereastra tectonică
Rămăşiţa de şariaj este un afloriment de roci tinere înconjurate

de roci vechi ce conduc la formarea unei sincline erodate sau a unui
deal.
Discordanţa geologică este planul sau suprafaţă de separaţie
dintre două secvenţe geologice diferite. Aceasta indică o perioadă de
mișcări ale pământului și de deformare tectonică în timpul depunerii
sedimentelor. Se formează un strat de separaţie major, rocile vechi
trebuie să fie litifiate, cutate și probabil mai metamorfozate decât rocile
tinere de deasupra stratului de separaţie.
Figura 3.21. Dezvoltarea unei

discordanțe geologice
Principalele structuri compresive sunt: cute-falii, cute solzi şi
pânze tectonice.
Cutele-falii sunt cute deversate ale căror flanc invers este afectat
de o falie, în care caz laminarea flancului poate fi foarte redusă.
Cutele-solzi sunt cute deversate ale căror flanc invers afectat de
o falie este intens laminat, stratele devenind aproape paralele cu planul
de falie.
Pânzele tectonice sunt volume din scoarță cu structură și litologie
heterogenă, cu o tectonică internă foarte complicată, deplasate sub
acţiunea forțelor geotectonice pe distanţe măsurate în plan orizontal,
de ordinul a zeci sau chiar sute de kilometri (convenţional se consideră
că reprezintă pânze volumele de roci care depăşesc distanța de
deplasare de cca. 5 km, măsurată în plan orizontal).
HAZARDE LA INTERSECŢIA PLĂCILOR TECTONICE - Cutremurele
Cutremurele
Sunt produse când mișcarea relativă a plăcilor sau a bucăţilor de falii
depășește rezistența la forfecare a unei falii. Mișcarea plăcilor produce
tensiuni în roci, iar eliberarea energiei se face sub forma undelor de şoc. Cele
mai multe cutremure au focarul la adâncimi mici, denumite cutremure de
suprafaţă, iar deplasarea terenului de la suprafaţă poate fi de câţiva metri
sau poate lipsi. Zonele de intersecţie dintre falii se pot extinde pe lungimi
cuprinse între 1-100 km.
Figura 3.26. Mecanismul de
producere a cutremurelor, în
cazul pământurilor cu
rezistențe diferite
Intensitatea cutremurelor reprezintă efectele vibraţiilor (daunele)

asupra oamenilor, construcţiilor şi a terenului, iar ca mod de măsurare
se utilizează scara Mercalli. Aceasta a fost inventată de seismologul
italian Giuseppe Mercalli. Este o scară care stabilește intensitatea unui
cutremur pe baza observațiilor personale, subiective, din timpul
cutremurului.
Intensitatea seismelor se apreciază după gravitatea distrugerii
clădirilor, construcțiilor, după tipul și amploarea deformărilor suprafeței
terestre și după reacțiile populației la șocul seismic. Efectele șocului se
diminuează proporțional cu creșterea distanței față de epicentru. Cea
mai utilizată scară de intensitate este scara Mercalli Modificat CMMD
(sau MM) și prezintă următoarele caracteristici.
Magnitudine
Grad Descriere
(pe scara Richter)
I. Instrumental Cutremurul nu este perceput decât de puține persoane aflate în condiții favorabile. Între 1 și 2 grade
Se simte de puține persoane, în special de cele ce se găsesc la etajele superioare ale

II. Slab Între 2 și 3 grade
clădirilor.
Se percepe în interiorul clădirilor, mai pronunțat la etajele superioare. Durata poate fi
III. Perceptibil Între 3 și 4 grade
apreciată.
În timpul zilei este resimțit de multe persoane care se află în interiorul clădirilor. În exterior
IV. Moderat 4 grade
puțin perceptibil.
Este simțit aproape de toți oamenii.Se produc ușoare degradări ale tencuielilor, iar unele
V. Destul de puternic Între 4 și 5 grade
obiecte instabile se răstoarnă.
Mișcarea este simțită de toată lumea producând panică. Tencuiala cade, clădirile suferă
VI. Puternic Între 5 și 6 grade
avarii. Avarii însemnate la clădirile slab executate.
Produce panică, iar oamenii părăsesc locuințele. Avarii ușoare până la moderate la
VII. Foarte puternic structurile de rezistență obișnuite. Avarii considerabile la construcțiile slab executate sau 6 grade
necorespunzător proiectate. Coșurile se prăbușesc.
Avarii ușoare la structurile proiectate seismic. Avarii considerabile la clădirile obișnuite.

VIII. Destructiv Prăbușirea structurilor de rezistență defectuos executate. Dislocări ale zidăriei de Între 6 și 7 grade
umplutură, căderea coșurilor înalte, monumentelor etc.
Avarii însemnate la structurile de rezistență proiectate antiseismic. Se

produc înclinări ale clădirilor cu schelet de rezistență bine proiectate.
IX. Violent 7 grade
Distrugeri ale clădirilor slab executate. Crăpături în pământ. Conductele
subterane se rup.
Majoritatea construcțiilor proiectate antiseismic se distrug odată cu

X. Intens Între 7 și 8 grade
fundațiile. Pământul se crapă puternic. Se produc alunecări de terenuri.
Puține structuri de rezistență rămân nedistruse. Apar falii la suprafața

XI. Extrem xtrem pământului. Conductele subterane complet distruse. Prăbușiri și alunecări 8 grade
puternice ale terenului.
XII.CatastroficCatast Distrugerea este aproape totală. Obiectele sunt azvârlite în sus. Au loc
Mai mare de 8 grade
rofic modificări ale reliefului.
Tabel 3.2. Caracteristicile scării Mercalli Modificat

Scara Richter a fost imaginată în 1935 de Charles Richter și Beno

Gutenberg, de la California Institute of Technology, pentru a măsura
puterea unui cutremur. Este o scară logaritmică, pentru că
magnitudinea, după Richter, corespunde logaritmului măsurării
amplitudinii undelor de volum (de tip P și S), la 100 km de epicentru și
este gradată de la 1 la 9. De obicei intensitatea cutremurelor nu se
exprimă în numere întregi, ci în numere fracționare. Deoarece scara
Richter este o scară logaritmică, o modificare de un grad pe scara
Richter este corelată cu o modificare de 10 ori a amplitudinii undelor
seismice și de aproximativ 30 de ori a energiei eliberată de cutremur.
Magnitudine Richter Descriere Efecte Frecvență de producere
sub 2,0 micro Microseisme; nu se simt. 8.000 pe zi
2,0–2,9 minor De obicei nu se simt, dar sunt măsurate/înregistrate. 1.000 pe zi
3,0–3,9 Adeseori se simt, dar rareori produc pagube. 49.000 pe an
Trepidații perceptibile ale obiectelor în interiorul clădirilor, zgomote

4,0–4,9 ușor 6.200 pe an
prin lovire; pagube importante sunt puțin probabile.
5,0–5,9 moderat
Pot provoca pagube importante, pe porțiuni restrânse, la clădirile
800 pe an
Tabel 3.3.
prost construite și pagube ușoare la clădirile bine construite.
Efectele
Pot provoca distrugeri în zone populate pe o rază de până la circa
cutremurelor
6,0–6,9 puternic 120 pe an
160 km. conform scării
7,0–7,9 major Pot provoca distrugeri importante pe întinderi mari. 18 pe an
Richter
Pot provoca distrugeri importante în zone situate la sute de

8,0–8,9 important 1 pe an
kilometri în jurul epicentrului.
9,0–9,9 important Devastează zone pe o rază de mii de kilometri. 1 la 5 ani
10,0 și peste devastator Nu s-au înregistrat; posibilă devastare la scară planetară. necunoscută
Avariile şi distrugerile care pot fi cauzate de cutremure
construcţiilor se datorează următoarelor efecte ale seismelor:
- forţele de inerţie induse în structură datorită mişcării seismice;
- incendiile cauzate de cutremurele de pământ;
- modificarea proprietăţilor fizice ale terenului de fundare (tasări,
lichefieri);
- deplasarea directă a faliei la nivelul terenului;
- alunecări de teren;
- schimbarea topografiei terenului;
- valuri induse de cutremure cum ar fi cele oceanice (tsunami)
sau cele din bazine şi lacuri (seişe);
Distrugerile cele mai semnificative şi cele mai răspândite se datorează
vibraţiilor induse în construcţii de mişcarea seismică. Distrugerile datorate
comportării terenului de fundare au creat mari probleme în timpul
cutremurelor din trecut. În timpul producerii mişcărilor seismice multe clădiri s-
au înclinat sau răsturnat ca urmare a lichefierii terenului de fundare sau
tasărilor inegale.
Deplasările directe ale faliei la nivelul terenului sunt cele mai
devastatoare la nivel social. Acest fenomen este întâlnit relativ rar iar
distrugerile şi suprafeţele afectate sunt minore. Alunecările de teren induse de
cutremure cu toate că reprezintă un pericol major, nu se produc în mod
frecvent. Schimbările topografice datorate cutremurelor duc în mod direct la
pierderea de vieţi omeneşti. Cea mai importantă consecinţă a unor asemenea
modificări o reprezintă distrugerile pe care le pot suferi structurile aferente
căilor de comunicații cum sunt podurile şi barajele. Valurile oceanice (Tsunami)
generate de cutremurele de pământ pot crea distrugeri însemnate în localităţile
de coastă. Fenomenul seişe reprezintă revărsarea apei peste marginile unui
bazin sau malurile unui lac în urma mişcării produse de un cutremur.
Activitatea seismică din România
Seismicitatea României este repartizată pe mai multe zone
epicentrale: Vrancea, Făgăraș - Câmpulung, Banat, Crișana, Maramureș și
Dobrogea. La acestea se adaugă zone epicentrale cu importanță locală în
regiunea Jibou și Târnavelor în Transilvania, nordul și vestul Olteniei, nordul
Moldovei și Câmpia Română.
Dintre aceste arii epicentrale, zona seismică Vrancea este cea mai
importantă, prin energia cutremurelor produse, extinderea ariei lor de
macroseismicitate și caracterul persistent și concentrat al epicentrelor. În
celelalte regiuni ale țării se evidențiază două cordoane de seismicitate
moderată și putin profundă, de-a lungul marginii Carpaților Meridionali și a
Depresiunii Panonice, și de-a lungul Carpaților Orientali, prelungindu-se spre
SE pe linia Peceneaga - Camena. În aceste zone se produc cutremure crustale
(focare cu adâncime între 5 - 30 km), de joasă energie și intensitate, uneori
policinetice (însoțite de numeroase replici), pe falii sau la intersecția unor
fracturi; spre exemplu, faliile ce separă Masivul Făgăraș de Bazinul
Transilvaniei și Bazinul Loviștei (cutremure făgărășene), fracturile dintre
Carpații Meridionali și Depresiunea Panonică, active în zona Timișoara,
sistemul de falii din zona Oradea, și falia Sfântul Gheorghe care mărginește
Dobrogea de Nord.
Figura 3.35.
Epicentrele
cutremurelor produse
pe teritoriul Romaniei
între anii 1984 -
ianuarie 2013.(dupa
catalogul ROMPLUS-
http://www.infp.ro/c
atalog-seismic)
Figura.3.36.
Zonarea valorilor de
vârf ale accelerației
terenului pentru
proiectare ag pentru
teritoriul României
conform P100-
1/2013
HAZARDE LA INTERSECŢIA PLĂCILOR TECTONICE – Eruptiile vulcanice
Erupţiile vulcanice
Vulcanii sunt un rezultat direct al proceselor fizico-chimice exoterme ce se
petrec în miezul Terrei, aceștia formându-se prin ridicarea locală a scoarței terestre
datorită presiunii foarte mari a gazelor și magmei din interiorul scoarței terestre.
Fig.3.36. Secțiune printr-un vulcan : 1- camera magmei; 2- roca de bază;3- horn (coș vulcanic);4-baza
vulcanului;5- prag;6- racord prag;7- straturi de cenușă depusă de erupții;8- conuri din sfărâmături;9-
straturi de lavă depuse în timp;10- coșul de evacuare;11- con parazit;12- curgere lavă;13- orificiu;14-
crater;15- nor de cenușă
HAZARDE LA INTERSECŢIA PLĂCILOR TECTONICE - Eruptiile vulcanice
Vulcanii se afla la limitele plăcilor divergente (de exemplu,
Islanda), sau pe plăci tectonice departe de limitele dintre ele (de
exemplu, Hawaii), unde magma este generată de zonele de rift. Vulcanii
produc fluxuri mari de lavă prin erupţie expansivă cu explozii reduse.
Predicția erupţiilor se bazează în mare parte pe mişcările
vulcanice şi pe monitorizarea seismică. Au existat cazuri în care
predicţiile au avut succes privind emisiile repetate de bazalt. Scara și
dimensiunea erupţiilor nu pot fi anticipate cu exactitate, nici perioada
exactă, nici locul de formare a craterului dintr-o zonă vulcanică activă.
Datorită tehnologiei actuale, la nivel planetar s-au instituit
programe de cercetare și monitorizare a activității vulcanice. Prin
aceste programe se urmărește în primul rând colectarea de date pe
baza cărora să se poată determina cu precizie momentul unei erupții
vulcanice.
Figura 3.37.Vedere de sus a

vulcanului Sfânta Ana
Erupția vulcanului este însoțită de cutremure de pământ, erupție de gaze,
cenușă, bombe vulcanice și lavă.
Erupțiile vulcanice se pot clasifica în :
- erupție efuzivă - este o erupție vulcanică silențioasă, care expulzează la suprafață
lava bazaltică cu viteză mică;
- erupție explozivă - este o erupție puternică a unui vulcan care aruncă în aer
materia pe distanțe uriașe; lava e săracă în silicat; poate fi foarte periculoasă pentru
locuitorii aflați în apropiere de locul erupției.
Figura 3.39. Emisiile de sedimente și
rocă la erupția unui vulcan
Datorită diversității vulcanilor aceștia se pot clasifica astfel:
După perioada de formare:
- vulcani tineri;
- vulcani bătrâni;
După activitate:
- vulcani activi;
- vulcani inactivi (stinși);
- vulcani adormiți;
După tipul de manifestare a erupției:
- de tip islandic, cu erupții liniare de lave fluide, fără explozii;
- de tip hawaian, cu erupții centrale liniștite de lave fluide;
- de tip strombolian, cu erupții de lave fluide și explozii ritmice de gaze;
- de tip vulcanian, cu erupții de lave vâscoase care, după consolidarea
în coșul vulcanic, vor fi expulzate sub formă de cenușă și bombe vulcanice
prin explozii puternice ale gazelor;
- de tip peleean, cu erupții de lavă vâscoasă care se ridică în forma unui
stâlp;
- de tip Bandai-San, la care exploziile foarte puternice aruncă în aer
vechiul aparat vulcanic.
În timpul erupțiilor vulcanice se degajează în atmosferă produse:
• gazoase : vapori de apă, dioxid de carbon, hidrogen, hidrogen sulfurat,
amoniac;
• lichide : lava care poate fi: acidă, neutră, bazică, în funcție de
conținutul în bioxid de siliciu (SiO2);
• solide : sau piroclastite (cenușă vulcanică; lapili - fragmente de 1-3 cm;
bombe - când au diametre de ordinul centimetrilor sau metrilor).
HAZARDE LA INTERSECŢIA PLĂCILOR TECTONICE - Relieful vulcanic de acumulare
Conurile vulcanice
Conurile sunt rezultatul erupțiilor de lavă acidă-vâscoasă, cu
multă silice și cu viteză de curgere redusă. Apar izolate sau grupate pe
anumite areale și îmbracă forme diferite, după tipul de erupție și după
natura rocilor constituente.
Conuri de sfărâmături
Rezultate în urma exploziilor de tip strombolian și vulcanian, sunt
formate din îngrămădirea piroclastitelor în jurul coșului și craterului. Ele
se dispun în straturi înclinate către periferia conului. Conurile formate
din piroclastite grosiere (bombe, lapili) au craterul de formă cilindrică și
un diametru mic, iar conurile din cenușă au craterul ca o pâlnie largă.
Conurile stratovulcanilor
Sunt alcătuite din straturi alternante de lavă și piroclastite, rezultate din
faze diferite de erupții
Cumulo-vulcanii
Tip de con creat de vulcanii care elimină lave acide, vâscoase (multă
silice în compoziție). Ele încetează sa curgă la temperaturi sub 1200°C,
materia se acumulează și se solidifică repede în jurul coșului. Conul
apare ca o îngrămădire haotică de blocuri, pe care lava nouă,
incandescentă, venită sub presiune, le împinge în sus. Se formează un
con fără crater, numit cumulodom sau dom endogen, care poate atinge
dimensiuni de sute de metri; la intervale mari de timp, presiunea
crescută în adânc, poate duce la azvârlirea vârfului conului, provocând
explozii catastrofale de lavă și nori de gaze, din vechiul con rămânând
doar o parte (Mont Pelée, 1902).
Platourile vulcanice
Platourile sunt rezultatul răcirii lavelor bazice - fluide, cu
dominarea elementelor feromagneziene, săracă în silice și cu viteză
mare de curgere. Lavele ajung la suprafață cu o temperatură mai
ridicată, se revarsă peste pereții craterului și curg pe distanțe foarte
mari, acumulându-se la baza conurilor vulcanice. Platourile se mai
numesc și „vulcani scut” deoarece sunt tot conuri vulcanice, însă cu
pante foarte mici.
Platourile vulcanice de tip hawaiian
Se caracterizează prin conuri foarte mari, în parte submarine.
Insula Hawaii este constituită aproape în întregime din curgeri
suprapuse de lavă bazaltică, emise de cinci centre de erupție: (Kohala,
Hualalai, Mauna Kea, Mauna Loa și Kilauea), dintre care ultimele două
sunt în activitate.
Platourile vulcanice de tip islandez
Au dimensiuni mult mai mici, le lipsește platoul central, iar
înclinarea pantelor este mai mare. În Islanda se întâlnesc platouri
vulcanice întinse, formate prin revărsări produse în lungul unor mari
crăpături liniare. De fapt Islanda este singurul loc unde se mai întâlnesc
în activitate erupții liniare.
Relieful vulcanic de explozie
Aceste forme se întâlnesc în special la vulcanii care emit lave
vâscoase și în general la erupțiile bogate în emisii violente de gaze.
Exploziile și prăbușirile care însoțesc erupțiile dau naștere la câteva
tipuri de excavațiuni: cratere simple, caldere, maare.
Cratere simple
Au formă de pâlnie și rezultă prin explozii puternice. Mărimea lor este
direct proporțională cu intensitatea erupției. Se întâlnesc la vulcanii ce dau
conuri de sfărâmături și la stratovulcani. Modelarea versanților se face prin
alunecări, prăbușiri, solifluxiune și șiroire. De multe ori în interiorul acestor
cratere se formează lacuri. La vulcanii activi, o nouă explozie reactivează și
intensifică modelarea craterului.
Caldere
Calderele (căldare, în spaniolă) reprezintă cratere uriașe formate prin
explozie și lărgite mult prin prăbușirile care urmează. La explozii puternice,
coșul și chiar porțiunile superioare ale cuptorului magmatic sunt golite de
lavă, iar partea centrală a vulcanului, pierzându-și suportul se prăbușește.
Din vechiul con vulcanic nu mai rămâne decât porțiunea de la poalele
acestuia sub forma unui perete circular, în interiorul căruia se pot forma
ulterior, conuri vulcanice mai mici.
După formă și geneză se pot deosebi mai multe tipuri:
- caldera monogenă se formează printr-o prăbușire rezultată în urma unei
singure erupții; este un crater uriaș, situat în partea centrală a conului;
- caldera poligenă mult mai mare, implică distrugerea aproape completă a
conului vulcanic; se formează în urma mai multor erupții, care creează și mici
caldere periferice, ce festonează caldera principală;
- caldera inelară presupune în plus o nouă fază de erupții, ce dă naștere la
unul sau mai multe conuri în interiorul calderei;
- caldera în trepte ia naștere în urma scufundării inegale pe falii sau fisuri
circulare, a unei mari părți din con
Maarele
Maarele sunt depresiuni rotunde, de forma unui puț, cu un diametru
de sute de metri până la 2-3 km, rezultate în urma exploziilor vulcanice. Sunt
umplute cu sfărâmături provenite din explozie sau din prăbușirea pereților.
Ele nu expulzează lavă și de aceea nu formează un con.

Curs 4

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs 4

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

GEOLOGIE

Toate rocile expuse intemperiilor, cauzate de aer și apă sunt

Terenul este mediul de eroziune, sursa sedimentelor, ce formează

Fig.1 Depozite de roci sedimentare

Fig.1 Curbe granulometrice pentru sedimente caracteristice

Alte procese de transport al sedimentelor care au doar scop

Muşat. Fig. 2.31. Curbe cumulative sau granulometrice pentru diferite

Topirea rocilor sedimentare

Cele trei procese principale ale topirii sunt :

Consolidarea rocilor sedimentare

Variaţiile de temperatură produc variaţii de volum. Mineralele au coeficienţi

Amploarea și profunzimea degradărilor depinde de timp, de tipul

Figura 3.1 – Distribuția plăcilor tectonice

Figura 3.2.. Distribuția cureților de convecție din

Ramurile ascendente ale curenților din manta dintre două inele

Figura 3.4. Limita conservatoare

Figura 3.6. Limita convergentă

Figura 3.7. Procese la limitele dintre plăcile tectonice

Orogeneza implică în general toate procesele geologice, cu excepția

Figura 3.8. Reprezentarea grafică a declivității

Figura 3.10. Elementele unei falii

Figura 3.14. Elementele morfologice și geometrice ale cutelor (dupa Grasu

Figura 3.17. Forme ale cutelor (a - c) şi

Rămăşiţa de şariaj este un afloriment de roci tinere înconjurate

Figura 3.21. Dezvoltarea unei

Intensitatea cutremurelor reprezintă efectele vibraţiilor (daunele)

Se simte de puține persoane, în special de cele ce se găsesc la etajele superioare ale

Avarii ușoare la structurile proiectate seismic. Avarii considerabile la clădirile obișnuite.

Avarii însemnate la structurile de rezistență proiectate antiseismic. Se

Majoritatea construcțiilor proiectate antiseismic se distrug odată cu

Puține structuri de rezistență rămân nedistruse. Apar falii la suprafața

Tabel 3.2. Caracteristicile scării Mercalli Modificat

Scara Richter a fost imaginată în 1935 de Charles Richter și Beno

sub 2,0 micro Microseisme; nu se simt. 8.000 pe zi

2,0–2,9 minor De obicei nu se simt, dar sunt măsurate/înregistrate. 1.000 pe zi

3,0–3,9 Adeseori se simt, dar rareori produc pagube. 49.000 pe an

Trepidații perceptibile ale obiectelor în interiorul clădirilor, zgomote

Pot provoca distrugeri importante în zone situate la sute de

9,0–9,9 important Devastează zone pe o rază de mii de kilometri. 1 la 5 ani

Figura 3.37.Vedere de sus a

S-ar putea să vă placă și