Curs 5

GEOLOGIE
CURS 5
ROCILE SEDIMENTARE
- Topirea rocilor sedimentare
- Consolidarea rocilor sedimentare
ROCILE METAMORFICE
DEGRADAREA ROCILOR
GEODINAMICĂ INTERNĂ
HAZARDE LA INTERSECŢIA PLĂCILOR TECTONICE
-Dinamica plăcilor tectonice
- Cutremurele
- Relieful vulcanic de acumulare
ORIGINEA ROCILOR - Rocile sedimentare
Rocile sedimentare sunt roci exogene care se formează în urma alterării
rocilor ce sunt expuse pe suprafața scoarței terestre sub efectul agenților
atmosferici. Principalele procese care conduc la formarea rocilor sedimentare
sunt:
- descompunerea fizică, chimică şi biochimică a rocilor preexistene;
- descompunerea mecanică (dezagregarea) rocilor preexistente;
- transportul materialului sedimentar, fie prin deplasare gravitaţională, fie în
suspensii de aer sau în soluţii de apă;
- acumularea în bazinele de sedimentare (marine, oceanice sau în arii
continentale);
- precipitare chimică şi/sau biochimică;
- diageneza sedimentelor – adică transformarea sedimentelor în roci
sedimentare.
Toate rocile expuse intemperiilor, cauzate de aer și apă sunt expuse

fenomenului de eroziune. În majoritatea mediilor terestre, materialul
erodat este transportat ulterior la o distanță de sursa de provenienţă și
poate fi considerat ca sediment; acesta conţine particule reziduale
solide și alte materiale în soluția de apă. Procesele naturale de
transport sunt dominate de apă, care depune selectiv materialul din
sedimente. În cele din urmă toate sedimentele se depun, mai ales în
mare în mod stratificat sau straturi de material sortat.
Aşternerea acestor sedimente afânate şi neconsolidate, în mai multe
straturi de materiale depuse ulterior peste acestea, le transformă în
cele din urmă într-o rocă sedimentară.
Terenul este mediul de eroziune, sursa sedimentelor, ce formează

straturile temporare înainte de a fi purtate mai departe.
Marea este mediul de depozitare al sedimentelor, aşezate în straturi, și
unde se formează în cele din urmă rocile sedimentare.Cel mai abundent
sediment este materialul clastic sau detritic constând din particule de
argilă, nisip și rămăşiţe de rocă. Apa este cel mai important agent de
transport al sedimentelor. Râurile transportă majoritarea sedimentelor,
unde rămăşiţele grosiere sunt aşezate de-a lungul albiilor acestora, iar
particulele fine sunt transportate în suspensie. Capacitatea de transport a
sedimentelor depinde de viteza de curgere a apei. Sedimentele sunt de
asemenea, mutate în mare, în special în zonele de coastă în care acțiunea
valurilor ajunge la straturile depuse la adâncime mică.
Fig.1 Depozite de roci sedimentare

(http://en.wikipedia.org/wiki/File:Triassic_Utah.JPG)
Fig.1 Curbe granulometrice pentru sedimente caracteristice

Alte procese de transport al sedimentelor care au doar scop limitat:

- gravitaţia se manifestă în principal pe pante abrupte, producând
alunecări de teren și coluviuni;
- vântul poartă doar particulele uscate fine;
- transportul gheţii este puternic, dar există restricții de climă.
Muşat. Fig. 2.31. Curbe cumulative sau granulometrice pentru diferite

roci moi.
Curbele cumulative din figura 2.31 corespund următoarelor roci mobile:
- curba 1: nisip marin - ansamblu bine gradat, format din nisip grosier, nisip
mijlociu şi nisip fin;
- curba 2: nisip marin - nisip de plajă, de clasă inferioară, prezentând un
maximum de nisip fin;
- curba 3: nisip fluviatil - depozit îmbogăţit în elemente grosiere, fracţiunea
fină fiind antrenată de curent;
- curba 4: depozit morenic - ansamblu de clasă inferioară – izolat apar
elemente grosiere – blocuri şi o importantă frcţiune fină;
- curba 5: loess - ansamblu bine triat, de fineţe maximum 0,04 mm;
- curba 6: prafuri loessoide remaniate prin scurgerea apelor de şiroire,
scurgere care a asigurat aport de componente grosiere.
Datorită complexității și varietății proceselor de formare a rocilor
sedimentare, se impune o clasificare a rocilor sedimentare după mai
multe criterii:
- criteriul genetic – utilizat pentru separarea categoriilor majore de
roci sedimentare: roci reziduale, roci detritice, roci organogene, roci
autigene şi roci cu geneză mixtă.
- criteriul mineralogic şi chimic permit aprecierea calitativă a naturii
rocilor sedimentare, indiferent de modul lor de formare;
- criteriul structural – textural – clasifică rocile sedimentare în
funcţie de dimensiunile şi forma granulelor sau a cristalelor, de
caracteristicile liantului, de aranjarea spaţială a componenetelor, etc.
ORIGINEA ROCILOR - Topirea rocilor sedimentare
Topirea rocilor sedimentare

Sunt procesele prin care un sediment slab, afânat este transformat
într-o rocă sedimentară cu duritate mare. Aceste transformări sunt
cauzate de presiunea geologică și de creşterea temperaturii din
sedimentele de deasupra.
Procesele de lichefiere/topire sunt cunoscute şi sub numele de
diageneză de către geologi, făcând referire la schimbările care au loc
după depunere.
Rezultatele topirii ,în special creșterea rezistenței rocilor , poartă
numele de consolidare în ingineria geotehnică.
ORIGINEA ROCILOR - Topirea rocilor sedimentare
Cele trei procese principale ale topirii sunt :

- cimentarea – reprezintă umplerea spaţiilor intergranulare prin depunerea
unui ciment mineral adus de circulaţia apei subterane;
- recristalizarea - constă în redepunerea mineralelor, astfel încât unele
granule devin mai mici și unele mai mari; rezultatul poate fi similar cu cel al
procesului de cimentare, dar poate produce o textura puternică de mozaic;
poate include şi schimbarea stării producând creșterea de noi minerale mai
stabile; recristalizarea este un proces dominant în formarea calcarelor.
- compactarea - rearanjarea granulelor prin scăderea în volum cauzată de
presiunea geologică, concomitent cu reducerea porozităţii prin drenarea apei
din pori; creșterea rezistenţei se datoreaza legăturilor dintre granule; procesul
este dominant în formarea argilelor.
ORIGINEA ROCILOR - Consolidarea rocilor sedimentare
Consolidarea rocilor sedimentare

În general consolidarea se referă la creșterea rezistenţei argilelor,
datorată reorganizării structurii lor, îmbunătățirii, reducerii porozităţii şi a
apei din pori produsă de sarcina geologică. De asemenea cuprinde unele
cimentări ale granulelor. În mod normal argilele consolidate nu au fost puse
niciodată sub o sarcină mai mare decât suprasarcina lor existentă.
Argilele supra-consolidate au fost supuse în trecut unei suprasarcini
mari, suprasarcina care a dispărut datorită scăderii sarcinei geologice în
urma micșorării grosimii straturilor superioare prin eroziune. Acestea
includ aproape toate argile ce au în structura lor secvenţe de roci. Aceste
argile prezintă o porozitate mai mică și rezistențe mai mari cauzate de
timpul de sedimentare şi expunere.
ORIGINEA ROCILOR - Rocile metamorfice
Rocile metamorfice
Metamorfismul reprezintă totalitatea fenomenelor de transformare
şi adaptare a materiei la condiţiile fizico-chimice noi determinate de
procesele endogene. Rocile metamorfice iau naştere datorită procesului
de metamorfism în urma schimbărilor produse la temperaturi şi
presiuni ridicate (temperaturi până la aproximativ 600º C, presiuni în jur
de 500 MPa, la 20 km adâncime). Aceste modificări au loc în stare
solidă. Tipul de rocă metamorfică rezultată depinde de materialul inițial
al rocii, de temperatura și presiunea aplicate asupra ei.
Metamorfismul este influențat de următorii factori: temperatura,
presiunea geologică, presiunea orientată (starea de eforturi) și agenții
mineralizatori.
Temperatura – ca factor de metamorfism este influențată de poziția
rocii față de corpul magmatic cu temperatură ridicată și de transformarea
energiei cinetice rezultate în urma proceselor tectonice în energie calorică.
Procesul de metamorfism se produce în general la temperaturi cuprinse
între 300°-800°C.
Presiunea geologică – ca factor de metamorfism influențează valoarea
presiunii ce acționează la partea superioară a unei roci. Acest factor
influențează metamorfismul la valori cuprinse între 2,0 și 8,0 kbari.
Starea de eforturi – este generat de forțele tangențiale și de forfecare
generate de procesele tectonice.
Agenții mineralizatori (fluidele) - determină schimburi de substanțe
între rocile supuse metamorfismului și fluidele ce apar în cadrul procesului.
Acești factori pot acționa independent unul de celalalt dar de cele mai
multe ori aceștia acționează în stânsă corelare influențând diferitele tipuri de
metamorfism cum ar fi:
- metamorfism diamic – implică la presiuni mari, care determină formarea
încrețiturilor de teren, având loc și un fenomen de recristalizare;
- metamorfism termic – implică doar temperaturi foarte ridicate; apare în
aureole metamorfice, fiecare de 1,00 m până la 2,00 km lățime, în jurul
intruziunilor magmatice în care s-a format roca;
- metamorfism local sau dinamo-termic – implică temperaturi și presiuni
mari; apare de obicei în lanțurile muntoase datorate coliziunii plăcilor
continentale şi se extinde pe suprafețe mari.
Rocile rezultate în urma proceselor de metamorfism prezintă
proprietăți fizice și mecanice diferite de cele ale rocilor de origine.
Fig. .Reprezentarea
grafică a interacțiunii presinuii și temperaturii
în cadrul procesului de
metamorfism
DEGRADAREA ROCILOR
Degradarea rocilor
Primii câțiva metri de pământ aflat la suprafața scoarței terestre
sunt alcătuiți din sol vegetal, sedimente și roci degradate. Degradarea
rocilor cuprinde procese variate, care implică de obicei acțiunea apei, la
temperaturi şi presiuni mult mai mici decât în cazul metamorfismului.
Alterarea rocilor se produce prin descompunere naturală sau fisurare şi
prin eroziune cauzată de agenţii externi, aer şi apă, în general la
adâncimi mai mici de 10 m. Erodarea rocilor de suprafaţă se produce
prin deplasarea materialului sedimentar. Spre exemplu majoritatea
argilelor neconsolidate, a nisipurilor şi a resturilor grosiere clastice ce
aparţin în general Cuaternarului, cu vârstă relativ mică pentru a fi
consolidate au grosimi ce pot depăşi 50m.
DEGRADAREA ROCILOR
Procesul de degradare ţine cont de două categorii de factori, ce pot fi de
natură fizică sau chimică. Alterarea este prezentă sub două aspecte:
- alterarea fizică sau dezagregarea mecanică;
- alterarea chimică.
Alterarea fizică este un proces de degradare a rocilor cauzată de diverşi
agenţi. Degradarea rocilor are loc prin:
- acţiunea factorilor externi – dilatarea termică, umezire și uscare (soarele şi
variaţiile de temperatură dintre zi şi noapte);
- procesul de îngheţ – dezgheţ;
- cristalizarea - dezvoltarea cristalelor de sare acolo unde are loc evaporarea
apelor subterane
- acţiunea aerului şi variaţia conţinutului de apă.
DEGRADAREA ROCILOR
Variaţiile de temperatură produc variaţii de volum. Mineralele au coeficienţi de

dilatare diferiţi se dezvoltă tensiuni interne ce conduc la degradarea rocilor prin
dislocare.
Dilatarea produce exfolierea, iar contracţia conduce la crăparea rocilor.
Procesul de îngheţ – dezgheţ produce degradarea rocilor, mai ales a celor
gelive, poroase sau fisurate. Aceste roci în prezenţa apei îngheaţă şi crapă, iar în
momentul dezgheţului se dezagregă. În ţările cu un climat temperat sau rece,
efectele îngheţului sunt resimţite iarna până la adâncimi cuprinse între 20 cm
până la 1,00 m. În regiunea arctică şi zonele înalte ale munţilor, terenul îngheţat
în adâncime nu se dezgheaţă decât pe o adâncime cuprinsă între 0,5 m şi 2m.
DEGRADAREA ROCILOR
Datorită variaţiei conţinutului de apă putem aminti procesul de contracţie
umflare întâlnit la argilele active, procesul de dezagregare a rocilor prin cristalizarea
sărurilor din apă şi transformările chimice.
Degradările rocilor sunt puternic influenţate de climat:
- crăparea pământurilor îngheţate din zonele reci ale pământului şi de la
altitudini ridicate;
- toate procesele chimice sunt accelerate în zonele cu un climat cald şi
umed;
- cel mai important proces chimic are loc la formarea mineralelor argiloase
din alţi silicaţi; cel mai important mineral este illitul;
- degradarea rocilor magmatice conduce la formarea smectitului instabil.
- lateritul este un depozit bogat în hidroxizi de aluminiu şi de fier, format
prin alterarea unor roci din zona tropical umedă;
DEGRADAREA ROCILOR
- saprolitul este un depozit rezidual ce conţine părţi mici din structura
originală.
Alterarea chimică are loc datorită următoarelor procese: oxidare
dizolvare, hidroliză, hidratare. Factorii principali de alterare sunt apa, oxigenul,
diverşi factori biologici.
Apa, fără a avea alţi compuşi, afectează doar rocile bogate în săruri, în
schimb apa bogată în oxigen cauzează ruginirea rocilor, corespunzătoare unei
oxidări a sărurilor de fier. Apa cu un conţinut de gaz carbonic poate avea efecte
accentuate asupra rocilor, în funcţie de natura acestora şi de climat. Factorii
biologici ce cauzează alterarea chimică sunt prezentaţi astfel:
- rădăcinile copacilor provoacă dislocarea terenului,
- goluri create după putrefacţia rădăcinilor de copaci,
- modificări ale conţinutului de apă,
- sau creşterea conţinutului de substanţe organice.
DEGRADAREA ROCILOR
Amploarea și profunzimea degradărilor depinde de timp, de tipul

rocii şi de climatul prezent şi trecut. Rocile expuse de o perioadă de
10.000 de ani (adică de la ultima glaciaţiune) sunt mai puțin alterate în
adâncime decât cele expuse de un milion de ani în zonele neglaciare.
Degradările de adâncime apar în regiunile cu variaţii climatice extreme,
fie produse de îngheţ sau în zona pădurilor tropicale.
GEODINAMICĂ INTERNĂ
GEODINAMICA INTERNĂ
GEODINAMICĂ INTERNĂ - Dinamica plăcilor tectonice
Pământul nu se poate defini ca fiind un corp static. Acesta este
supus constant la transformări de mică sau mare magnitudine, atât la
exterior cât și la interior. Modificările scoarței terestre pot fi observate
atât de ingineri cât și de geologi, dintre aceste modificări, procesul de
eroziune fiind cel mai dominant. Eroziunea distruge în timp rocile de
coastă, reduce înălțimea continentelor și transportă materialul erodat
către bazinele marine sau bazinele de acumulare continentale.
Modificările de adâncime nu pot fi observate la fel de ușor ca cele
ale scoarței terestre, iar natura aceastora poate fi doar aproximată.
Aceste modificări de adâncime pot fi clasificate în modificări lente sau
de lungă durată cum ar fi mișcarea plăcilor tectonice și modificări
imediate sau de lungă durată cum ar fi erupțiile vulcanice și
cutremurele.
Figura 3.1 – Distribuția plăcilor tectonice

(prelucrare după worldatlas.com)
Aceste modificări se datorează schimburilor de energie dintre
diferite elemente, dintre care cele mai importante sunt (Smith,1973):
- Energia solară primită și retransmisă, este responsabilă pentru multe
dintre modificările geologice ce se manifestă pe o adâncime de circa
30m în scoarța terestră, în special sub formă de erodare și degradare
- Pierderile de căldură din puțurile geotermale - sunt responsabile
pentru multe dintre rearanjări (tasări) ale plăcilor tectonice, lucru ce
conduce la modificări ale pozițiilor pe verticală și orizontală ale
continentelor și oceanelor
- Pierderi de energie datorate încetinirii vitezei de rotație a Pământului
- Energie eliberată de cutremure.
Scoarța terestră nu este nici netedă și nici continuă. Crăpături adânci ce
ajung până la manta fragmentează litosfera în mai multe plăci tectonice.
Formarea plăcilor tectonice este datorată presiunii create de curenții de
convecție magmatici din mantaua Pământului asupra scoarței terestre.
Aceștia se formează ca rezultat a ridicării magmei fierbinți spre partea
superioară a mantalei, urmând să ia locul magmei mai reci care, la rândul ei
va coborî în adâncime. Se consideră că materia ce alcătuiește mantaua circulă
între nucleu și scoarța terestră într-o formă mai mult sau mai puțin circulară.
Temperatura ridicată a nucleului ajută la formarea curenților de convecție
care determină mantaua să se extindă la extremitatea superioară, unde se
răcește, iar apoi se scufundă din nou. Căldura provoacă topirea rocilor și
ridicarea acestora spre suprafața ca lavă topită. Aceasta curge prin solul
marin, creând lanțuri vulcanice subacvatice și uneori chiar insule vulcanice
precum Islanda.
Figura 3.2.. Distribuția cureților de convecție din

mantaua Pământului
Ramurile ascendente ale curenților din manta dintre două inele vecine
creează o presiune foarte mare asupra scoarței terestre, subțiind-o până
când aceasta se fisurează până la suprafață.
Această spărtură se numește rift și determină fragmentarea plăcii
tectonice existente în două plăci mai mici. Prin rift, magma ajunge la
suprafața scoarței și datorită pierderii gazelor din componență devine
lavă.
Figura 3.3. Schema
apariției zonelor de rift
Plăcile tectonice sunt mobile. Ele se deplasează pe suprafața
mantalei cu 3-4 cm/an. Prin fenomenul de mișcare al plăcilor tectonice
apar 3 tipuri de limite de separație între acestea :
- limita conservatoare permite numai mişcare laterală, de exemplu
falia San Andreas din California; iau naştere falii mari orizontale, iar
mișcările create produc cutremure majore.
Figura 3.4. Limita conservatoare

- limita divergentă se produce atunci când două plăci se deplasează
în direcţii opuse una faţă de cealaltă, iar în mijloc se formează o nouă
placă oceanică, de exemplu riftul oceanului Atlantic; magma bazaltică
este produsă prin separarea amestecului silicatic de mineralele bogate
în fier din mantaua parțial topită; acest proces conduce la crearea de
rifturi şi vulcani submarini; excesul de magma creează insule, cum ar fi
Islanda, cu vulcani activi și căldură geotermală mare.
Figura 3.5.. Limita divergentă
- limita convergentă se formează atunci când apare fenomenul de
subducţie dintre două plăci şi are efect distructiv (munţii Anzi, de-a
lungul marginei de Vest a Americii de Sud); aşadar placa continentală se
încreţeşte şi iau naştere lanţuri muntoase, ce implică o varietate de
procese geologice cunoscute sub denumirea de orogeneză.
Figura 3.6. Limita convergentă

Figura 3.7. Procese la limitele dintre plăcile tectonice

Tipul convergenţei determină felul orogenezei:
- continent-ocean: rocă orogenică normală, în cazul în care placa oceanică este
subdusă sub o placă continentală şi distrusă (de exemplu munţii Anzi);
- ocean-ocean: o placă tectonică este distrusă iar magma creează un arc vulcanic
insular (de exemplu insulele Java).
- continent-continent : se produce coliziunea dintre două plăci continentale şi are
loc procesul de orogeneză, când plăcile se contopesc şi dau naştere la lanţuri
muntoase (de exemplu munții Himalaya).
Orogeneza implică în general toate procesele geologice, cu excepția formării

vulcanilor bazaltici. Procesul de orogeneză implică formarea de cute puternice, cute
răsturnate şi blocuri deplasate de pe poziţiile lor, cum ar fi cute uşoare departe de
marginea plăcilor, precum și falii şi cute întinse datorate forţelor de compresiune și
cutremure majore când plăcile tectonice se deplasează.
Mișcările pământului implică cutarea plastică şi fracturarea casantă a
rocilor, precum şi ridicarea de falii (horst) sau alunecarea descendentă.
Aceste caracteristici tectonice sunt cauzate de mișcările pe scară largă a
plăcilor crustale. Sub presiuni ridicate aflate la kilometrii adâncime şi procese
tectonice ce au loc în perioade de timp îndelungate, majoritatea rocilor pot
prezenta deformaţii plastice şi se pot fractura când sunt depăşite limitele de
plasticitate.
Figura 3.8. Reprezentarea grafică a declivității

Aflorimentul reprezintă expunerea rocii la suprafaţă sau suprafaţa unei roci
situate sub stratul de sol vegetal.
Declivitatea (dip) este unghiul făcut cu orizontala şi se măsoară în grade, iar
direcţia declivităţii este orientată în jos.
Articulațiile (legăturile) sunt fracturile de rocă fără deplasări de-a lungul lor.
Ele sunt cauzate de tensiunile tectonice acumulate şi se dezvoltă în aproape
toate rocile. Densitatea şi lungimea articulaţiilor (legăturilor) sunt infinit
variabile. Grupuri de articulații (legături) pot forma sisteme de articulaţii.
Scoarța terestră prezintă de obicei fracturi (rupturi) în straturile de roci
sedimentare. Multe straturi de suprafaţă se prezintă sub formă de benzi foarte
subțiri, şisturi argiloase separate sau straturi de argilă între straturi de roci mai
dure. Toate articulațiile sunt defecte structurale, a căror densitate, amploare și
orientare influențează rezistenţa masei de rocă. Rocile masive prezintă mai
puţine fracturi (rupturi), articulații (legături) sau defecte structurale de orice fel.
În geologie, falia sau paraclaza reprezintă o ruptură apărută în scoarța
terestră, ca urmare a mișcărilor tectonice verticale, care desparte două grupuri de
straturi. Eliberarea de energie asociată cu mișcarea rapidă pe falii active este cauza
celor mai multe cutremure. Din moment ce faliile nu constau, de obicei, dintr-o
fractură unică și curată, geologii folosesc termenul de zonă de falii atunci când se
referă la zona de deformare complexă asociată cu planul faliei.
Figura 3.10. Elementele unei falii

Falia breccia este reprezentată de resturi de roci brute (0,1 - 100 m
lățime), de-a lungul unei falii; de obicei este o zonă de ridicare a apei
subterane.
Falia concavă este reprezentată de depuneri de roci fine într-o zonă
subțire de-a lungul suprafeţei unei falii.
Falia trasă este reprezentată de dislocarea şi cutarea rocilor în apropierea
unei falii.
Suprafaţa de fricţiune definește suprafața cu zgârieturi și neteziri ce apare
între planurile faliei și faliile plane suport ce prezintă cutări solide.
Filoanele reprezintă straturile create prin depunerea mineralelor de apa
hidrotermală în fracturile sau fisurile rocilor care apar în falii. Cele mai multe
filoane sunt de cuarţ sau calcit. Filoanele mai mari (mai ales pe falii) pot
conține minerale preţioase.
Faliile sunt clasificate după modul de alunecare:
- falie normală – formată sub tensiune; flancul coborât este în direcţia înclinării;
- falie inversă – formată sub compresiune; flancul coborât este opus direcţiei înclinării.
- falie oblică – manifestă mișcări orizontale; o astfel de mișcare poate fi dedusă din
caracteristicile de suprafață, cum ar fi fluxurile de terasare
Fig. 3.11 Falie normală Fig. 3.12. Falie inversă Fig. 3.13. Falie deplasată orizontal
De obicei faliile creează zone de teren instabil, care sunt mai slabe și mai puțin
stabile decât rocile adiacente, cu implicaţii asupra capacităţii portante a fundaţiei și a
stabilităţii generale. Mișcările bruște de-a lungul faliilor care apar când tensiunea
acumulată depăşeşte rezistenţa la frecare, produc cutremure de diferite magnitudini.
De-a lungul unei falii pot apărea versanți abrupți şi văi datorită eroziunii diferențiate
a rocilor din componența acesteia.
În urma proceselor de orogeneză apare fenomenul de cutare a straturilor de
suprafață. Se spune despre un strat că este cutat atunci când o suprafaţă de referinţă
a acestuia, plană înainte de cutare, devine ulterior ondulată, datorită producerii unor
mişcări deformaționale. Cutele sunt forme structurale specifice pentru formaţiunile
stratificate, cum sunt rocile sedimentare şi corespondentele lor metamorfice. În
momentul în care stratele suferă un fenomen de cutare, un plan de stratificaţie iniţial
orizontal se transformă într-o suprafaţă ondulată, cu căderi variabile, rezultând cute
concave, denumite sinclinale şi cute convexe, denumite anticlinale.
Figura 3.14. Elementele morfologice și geometrice ale cutelor (dupa Grasu

1984,1997)
Elementele unei cute sunt :
- creasta (c) - reprezintă linia care uneşte punctele cele mai ridicate ale unei suprafeţe
de strat cutate;
- talpa (t) - reprezintă partea cea mai de jos a uni strat cutat, la cutele verticale talpa
corespunde cu şarniera;
- șarniera (ş) - reprezintă punctul de curbură a unei cute;
- punctul de inflexiune (i) - se află de o parte şi alta a liniei de curbură maximă şi
corespunde cu locul în care sensul curburi se inversează, trecându-se de la bolta cutei la
albia ei;
- unghiul de deschidere al cutei (β) - este determinat de tangentele duse la punctele
de inflexiune dispuse de o parte şi alta a şarnierei;
- albia (A) - este zona de racordare a sinclinalului, în care înclinările scad treptat şi îşi
schimbă sensul;
- axul cutelor (a) - rezultă din unirea punctelor de curbură maximă.
Dimensional, cuta este caracterizată de:
- înălţimea (h) - distanţa în plan vertical între creastă şi talpă;
- lăţimea (ls) - este distanţa cea mai mare măsurată în plan orizontal între
două creste consecutive;
- lăţimea desfăşurată – se realizează în urma reconstrucţiilor palinspastice;
- lungimea cutei (L) - este lungimea axială între terminaţiile perianticlinale
sau perisinclinale.
Cutele pot fi cu formă ascensională, antiforme ce pot forma un anticlinal,
sau cu formă descendentă, sinforme ce pot forma un anticlinal. Cutele pot
avea pante domoale, moderate sau abrupte. Ele mai pot fi rotunde sau
unghiulare. Cutele în formă de S sau cutele răsturnate și cutele culcate au
declivităţi verticale.
Figura 3.15.
Principalele
tipuri de cute
Figura 3.16.
Ondulaţii
antiforme şi
sinformă în
procesul de
cutare.
Unghiurile
cutelor
Figura 3.17. Forme ale cutelor (a - c) şi

comportare (d - g). (a) cute paralele, (b) cute
chevron, (c) cute similare, (d)cute verticale,
(e)cute înclinate, (f)cute culcate, (g)cute cu
plan axial curbat.
Izoclinele au declivităţi paralele pe ambele părţi. Straturile superioare sunt cute
culcate tăiate de-a lungul liniei centrale şi iau naştere o dată cu dezvoltarea faliei
din presiunile laterale şi au în mod normal deplasare mare.
Scarpurile sunt dealurile asimetrice alunecate pe straturi de roci dure, expuse
de eroziunea diferențială a rocilor slabe de la partea superioară şi inferioară. Rocile
mai vechi sunt intercalate printre rocile mai tinere şi sunt expuse numai prin
eroziune.
Figura 3.18. Elementele cutelor
Figura 3.19.
Succesiunea
rocilor
Fereastra tectonică (inlier) este un afloriment de roci vechi,
înconjurat de aflorimente de roci mai tinere şi este prezentată sub
forma unui anticlinal erodat sau a unei văi.
Figura 3.20.
Fereastra tectonică
Rămăşiţa de şariaj este un afloriment de roci tinere înconjurate de

roci vechi ce conduc la formarea unei sincline erodate sau a unui deal.
Discordanţa geologică este planul sau suprafaţă de separaţie dintre
două secvenţe geologice diferite. Aceasta indică o perioadă de mișcări
ale pământului și de deformare tectonică în timpul depunerii
sedimentelor. Se formează un strat de separaţie major, rocile vechi
trebuie să fie litifiate, cutate și probabil mai metamorfozate decât rocile
tinere de deasupra stratului de separaţie.
Figura 3.21. Dezvoltarea unei

discordanțe geologice
Principalele structuri compresive sunt: cute-falii, cute solzi şi pânze
tectonice.
Cutele-falii sunt cute deversate ale căror flanc invers este afectat de o
falie, în care caz laminarea flancului poate fi foarte redusă.
Cutele-solzi sunt cute deversate ale căror flanc invers afectat de o
falie este intens laminat, stratele devenind aproape paralele cu planul de
falie.
Pânzele tectonice sunt volume din scoarță cu structură și litologie
heterogenă, cu o tectonică internă foarte complicată, deplasate sub
acţiunea forțelor geotectonice pe distanţe măsurate în plan orizontal, de
ordinul a zeci sau chiar sute de kilometri (convenţional se consideră că
reprezintă pânze volumele de roci care depăşesc distanța de deplasare
de cca. 5 km, măsurată în plan orizontal).
HAZARDE LA INTERSECŢIA PLĂCILOR TECTONICE - Cutremurele
Cutremurele
Sunt produse când mișcarea relativă a plăcilor sau a bucăţilor de falii
depășește rezistența la forfecare a unei falii. Mișcarea plăcilor produce
tensiuni în roci, iar eliberarea energiei se face sub forma undelor de şoc. Cele
mai multe cutremure au focarul la adâncimi mici, denumite cutremure de
suprafaţă, iar deplasarea terenului de la suprafaţă poate fi de câţiva metri
sau poate lipsi. Zonele de intersecţie dintre falii se pot extinde pe lungimi
cuprinse între 1-100 km.
Figura 3.26. Mecanismul de
producere a cutremurelor, în cazul pământurilor cu
rezistențe diferite
Intensitatea cutremurelor reprezintă efectele vibraţiilor (daunele)

asupra oamenilor, construcţiilor şi a terenului, iar ca mod de măsurare
se utilizează scara Mercalli. Aceasta a fost inventată de seismologul
italian Giuseppe Mercalli. Este o scară care stabilește intensitatea unui
cutremur pe baza observațiilor personale, subiective, din timpul
cutremurului.
Intensitatea seismelor se apreciază după gravitatea distrugerii
clădirilor, construcțiilor, după tipul și amploarea deformărilor suprafeței
terestre și după reacțiile populației la șocul seismic. Efectele șocului se
diminuează proporțional cu creșterea distanței față de epicentru. Cea
mai utilizată scară de intensitate este scara Mercalli Modificat CMMD
(sau MM) și prezintă următoarele caracteristici.
Magnitudine
Grad Descriere
(pe scara Richter)
I. Instrumental Cutremurul nu este perceput decât de puține persoane aflate în condiții favorabile. Între 1 și 2 grade
Se simte de puține persoane, în special de cele ce se găsesc la etajele superioare ale

II. Slab Între 2 și 3 grade
clădirilor.
Se percepe în interiorul clădirilor, mai pronunțat la etajele superioare. Durata poate fi
III. Perceptibil Între 3 și 4 grade
apreciată.
În timpul zilei este resimțit de multe persoane care se află în interiorul clădirilor. În exterior
IV. Moderat 4 grade
puțin perceptibil.
Este simțit aproape de toți oamenii.Se produc ușoare degradări ale tencuielilor, iar unele
V. Destul de puternic Între 4 și 5 grade
obiecte instabile se răstoarnă.
Mișcarea este simțită de toată lumea producând panică. Tencuiala cade, clădirile suferă
VI. Puternic Între 5 și 6 grade
avarii. Avarii însemnate la clădirile slab executate.
Produce panică, iar oamenii părăsesc locuințele. Avarii ușoare până la moderate la
VII. Foarte puternic structurile de rezistență obișnuite. Avarii considerabile la construcțiile slab executate sau 6 grade
necorespunzător proiectate. Coșurile se prăbușesc.
Avarii ușoare la structurile proiectate seismic. Avarii considerabile la clădirile obișnuite.

VIII. Destructiv Prăbușirea structurilor de rezistență defectuos executate. Dislocări ale zidăriei de Între 6 și 7 grade
umplutură, căderea coșurilor înalte, monumentelor etc.
Avarii însemnate la structurile de rezistență proiectate antiseismic. Se

produc înclinări ale clădirilor cu schelet de rezistență bine proiectate.
IX. Violent 7 grade
Distrugeri ale clădirilor slab executate. Crăpături în pământ. Conductele
subterane se rup.
Majoritatea construcțiilor proiectate antiseismic se distrug odată cu

X. Intens Între 7 și 8 grade
fundațiile. Pământul se crapă puternic. Se produc alunecări de terenuri.
Puține structuri de rezistență rămân nedistruse. Apar falii la suprafața

XI. Extrem xtrem pământului. Conductele subterane complet distruse. Prăbușiri și alunecări 8 grade
puternice ale terenului.
XII.CatastroficCatast Distrugerea este aproape totală. Obiectele sunt azvârlite în sus. Au loc
Mai mare de 8 grade
rofic modificări ale reliefului.
Tabel 3.2. Caracteristicile scării Mercalli Modificat

Scara Richter a fost imaginată în 1935 de Charles Richter și Beno

Gutenberg, de la California Institute of Technology, pentru a măsura
puterea unui cutremur. Este o scară logaritmică, pentru că
magnitudinea, după Richter, corespunde logaritmului măsurării
amplitudinii undelor de volum (de tip P și S), la 100 km de epicentru și
este gradată de la 1 la 9. De obicei intensitatea cutremurelor nu se
exprimă în numere întregi, ci în numere fracționare. Deoarece scara
Richter este o scară logaritmică, o modificare de un grad pe scara
Richter este corelată cu o modificare de 10 ori a amplitudinii undelor
seismice și de aproximativ 30 de ori a energiei eliberată de cutremur.
Magnitudine Richter Descriere Efecte Frecvență de producere
sub 2,0 micro Microseisme; nu se simt. 8.000 pe zi
2,0–2,9 minor De obicei nu se simt, dar sunt măsurate/înregistrate. 1.000 pe zi
3,0–3,9 Adeseori se simt, dar rareori produc pagube. 49.000 pe an
Trepidații perceptibile ale obiectelor în interiorul clădirilor, zgomote

4,0–4,9 ușor 6.200 pe an
prin lovire; pagube importante sunt puțin probabile.
5,0–5,9 moderat
Pot provoca pagube importante, pe porțiuni restrânse, la clădirile
800 pe an
Tabel 3.3.
prost construite și pagube ușoare la clădirile bine construite.
Efectele
Pot provoca distrugeri în zone populate pe o rază de până la circa
cutremurelor
6,0–6,9 puternic 120 pe an
160 km. conform scării
7,0–7,9 major Pot provoca distrugeri importante pe întinderi mari. 18 pe an
Richter
Pot provoca distrugeri importante în zone situate la sute de

8,0–8,9 important 1 pe an
kilometri în jurul epicentrului.
9,0–9,9 important Devastează zone pe o rază de mii de kilometri. 1 la 5 ani
10,0 și peste devastator Nu s-au înregistrat; posibilă devastare la scară planetară. necunoscută
Avariile şi distrugerile care pot fi cauzate de cutremure construcţiilor
se datorează următoarelor efecte ale seismelor:
- forţele de inerţie induse în structură datorită mişcării seismice;
- incendiile cauzate de cutremurele de pământ;
- modificarea proprietăţilor fizice ale terenului de fundare (tasări,
lichefieri);
- deplasarea directă a faliei la nivelul terenului;
- alunecări de teren;
- schimbarea topografiei terenului;
- valuri induse de cutremure cum ar fi cele oceanice (tsunami) sau
cele din bazine şi lacuri (seişe);
Distrugerile cele mai semnificative şi cele mai răspândite se datorează
vibraţiilor induse în construcţii de mişcarea seismică. Distrugerile datorate
comportării terenului de fundare au creat mari probleme în timpul cutremurelor
din trecut. În timpul producerii mişcărilor seismice multe clădiri s-au înclinat sau
răsturnat ca urmare a lichefierii terenului de fundare sau tasărilor inegale.
Deplasările directe ale faliei la nivelul terenului sunt cele mai devastatoare la
nivel social. Acest fenomen este întâlnit relativ rar iar distrugerile şi suprafeţele
afectate sunt minore. Alunecările de teren induse de cutremure cu toate că
reprezintă un pericol major, nu se produc în mod frecvent. Schimbările
topografice datorate cutremurelor duc în mod direct la pierderea de vieţi
omeneşti. Cea mai importantă consecinţă a unor asemenea modificări o
reprezintă distrugerile pe care le pot suferi structurile aferente căilor de
comunicații cum sunt podurile şi barajele. Valurile oceanice (Tsunami) generate
de cutremurele de pământ pot crea distrugeri însemnate în localităţile de
coastă. Fenomenul seişe reprezintă revărsarea apei peste marginile unui bazin
sau malurile unui lac în urma mişcării produse de un cutremur.
Activitatea seismică din România
Seismicitatea României este repartizată pe mai multe zone epicentrale: Vrancea,
Făgăraș - Câmpulung, Banat, Crișana, Maramureș și Dobrogea. La acestea se adaugă
zone epicentrale cu importanță locală în regiunea Jibou și Târnavelor în Transilvania,
nordul și vestul Olteniei, nordul Moldovei și Câmpia Română.
Dintre aceste arii epicentrale, zona seismică Vrancea este cea mai importantă,
prin energia cutremurelor produse, extinderea ariei lor de macroseismicitate și
caracterul persistent și concentrat al epicentrelor. În celelalte regiuni ale țării se
evidențiază două cordoane de seismicitate moderată și putin profundă, de-a lungul
marginii Carpaților Meridionali și a Depresiunii Panonice, și de-a lungul Carpaților
Orientali, prelungindu-se spre SE pe linia Peceneaga - Camena. În aceste zone se
produc cutremure crustale (focare cu adâncime între 5 - 30 km), de joasă energie și
intensitate, uneori policinetice (însoțite de numeroase replici), pe falii sau la
intersecția unor fracturi; spre exemplu, faliile ce separă Masivul Făgăraș de Bazinul
Transilvaniei și Bazinul Loviștei (cutremure făgărășene), fracturile dintre Carpații
Meridionali și Depresiunea Panonică, active în zona Timișoara, sistemul de falii din
zona Oradea, și falia Sfântul Gheorghe care mărginește Dobrogea de Nord.
Figura 3.35.
Epicentrele
cutremurelor produse
pe teritoriul Romaniei
între anii 1984 -
ianuarie 2013.(dupa
catalogul ROMPLUS-
http://www.infp.ro/c
atalog-seismic)
Figura.3.36.
Zonarea valorilor de
vârf ale accelerației
terenului pentru
proiectare ag pentru
teritoriul României
conform P100-
1/2013
HAZARDE LA INTERSECŢIA PLĂCILOR TECTONICE – Eruptiile vulcanice
Erupţiile vulcanice
Vulcanii sunt un rezultat direct al proceselor fizico-chimice exoterme ce se petrec în
miezul Terrei, aceștia formându-se prin ridicarea locală a scoarței terestre datorită presiunii
foarte mari a gazelor și magmei din interiorul scoarței terestre.
Fig.3.36. Secțiune printr-un vulcan : 1- camera magmei; 2- roca de bază;3- horn (coș vulcanic);4-baza vulcanului;5-
prag;6- racord prag;7- straturi de cenușă depusă de erupții;8- conuri din sfărâmături;9-straturi de lavă depuse în
timp;10- coșul de evacuare;11- con parazit;12- curgere lavă;13- orificiu;14- crater;15- nor de cenușă
HAZARDE LA INTERSECŢIA PLĂCILOR TECTONICE - Eruptiile vulcanice
Vulcanii se afla la limitele plăcilor divergente (de exemplu, Islanda), sau
pe plăci tectonice departe de limitele dintre ele (de exemplu, Hawaii),
unde magma este generată de zonele de rift. Vulcanii produc fluxuri mari
de lavă prin erupţie expansivă cu explozii reduse.
Predicția erupţiilor se bazează în mare parte pe mişcările vulcanice şi pe
monitorizarea seismică. Au existat cazuri în care predicţiile au avut succes
privind emisiile repetate de bazalt. Scara și dimensiunea erupţiilor nu pot fi
anticipate cu exactitate, nici perioada exactă, nici locul de formare a
craterului dintr-o zonă vulcanică activă.
Datorită tehnologiei actuale, la nivel planetar s-au instituit programe de
cercetare și monitorizare a activității vulcanice. Prin aceste programe se
urmărește în primul rând colectarea de date pe baza cărora să se poată
determina cu precizie momentul unei erupții vulcanice.
Figura 3.37.Vedere de sus a

vulcanului Sfânta Ana
Erupția vulcanului este însoțită de cutremure de pământ, erupție de gaze,
cenușă, bombe vulcanice și lavă.
Erupțiile vulcanice se pot clasifica în :
- erupție efuzivă - este o erupție vulcanică silențioasă, care expulzează la suprafață
lava bazaltică cu viteză mică;
- erupție explozivă - este o erupție puternică a unui vulcan care aruncă în aer
materia pe distanțe uriașe; lava e săracă în silicat; poate fi foarte periculoasă pentru
locuitorii aflați în apropiere de locul erupției.
Figura 3.39. Emisiile de sedimente și
rocă la erupția unui vulcan
Datorită diversității vulcanilor aceștia se pot clasifica astfel:
După perioada de formare:
- vulcani tineri;
- vulcani bătrâni;
După activitate:
- vulcani activi;
- vulcani inactivi (stinși);
- vulcani adormiți;
După tipul de manifestare a erupției:
- de tip islandic, cu erupții liniare de lave fluide, fără explozii;
- de tip hawaian, cu erupții centrale liniștite de lave fluide;
- de tip strombolian, cu erupții de lave fluide și explozii ritmice de gaze;
- de tip vulcanian, cu erupții de lave vâscoase care, după consolidarea în coșul
vulcanic, vor fi expulzate sub formă de cenușă și bombe vulcanice prin explozii
puternice ale gazelor;
- de tip peleean, cu erupții de lavă vâscoasă care se ridică în forma unui stâlp;
- de tip Bandai-San, la care exploziile foarte puternice aruncă în aer vechiul
aparat vulcanic.
În timpul erupțiilor vulcanice se degajează în atmosferă produse:
• gazoase : vapori de apă, dioxid de carbon, hidrogen, hidrogen sulfurat,
amoniac;
• lichide : lava care poate fi: acidă, neutră, bazică, în funcție de conținutul în
bioxid de siliciu (SiO2);
• solide : sau piroclastite (cenușă vulcanică; lapili - fragmente de 1-3 cm;
bombe - când au diametre de ordinul centimetrilor sau metrilor).
HAZARDE LA INTERSECŢIA PLĂCILOR TECTONICE - Relieful vulcanic de acumulare
Conurile vulcanice
Conurile sunt rezultatul erupțiilor de lavă acidă-vâscoasă, cu multă
silice și cu viteză de curgere redusă. Apar izolate sau grupate pe
anumite areale și îmbracă forme diferite, după tipul de erupție și după
natura rocilor constituente.
Conuri de sfărâmături
Rezultate în urma exploziilor de tip strombolian și vulcanian, sunt
formate din îngrămădirea piroclastitelor în jurul coșului și craterului. Ele
se dispun în straturi înclinate către periferia conului. Conurile formate
din piroclastite grosiere (bombe, lapili) au craterul de formă cilindrică și
un diametru mic, iar conurile din cenușă au craterul ca o pâlnie largă.
Conurile stratovulcanilor
Sunt alcătuite din straturi alternante de lavă și piroclastite, rezultate din
faze diferite de erupții
Cumulo-vulcanii
Tip de con creat de vulcanii care elimină lave acide, vâscoase (multă silice
în compoziție). Ele încetează sa curgă la temperaturi sub 1200°C, materia
se acumulează și se solidifică repede în jurul coșului. Conul apare ca o
îngrămădire haotică de blocuri, pe care lava nouă, incandescentă, venită
sub presiune, le împinge în sus. Se formează un con fără crater, numit
cumulodom sau dom endogen, care poate atinge dimensiuni de sute de
metri; la intervale mari de timp, presiunea crescută în adânc, poate duce
la azvârlirea vârfului conului, provocând explozii catastrofale de lavă și
nori de gaze, din vechiul con rămânând doar o parte (Mont Pelée, 1902).
Platourile vulcanice
Platourile sunt rezultatul răcirii lavelor bazice - fluide, cu dominarea
elementelor feromagneziene, săracă în silice și cu viteză mare de curgere.
Lavele ajung la suprafață cu o temperatură mai ridicată, se revarsă peste
pereții craterului și curg pe distanțe foarte mari, acumulându-se la baza
conurilor vulcanice. Platourile se mai numesc și „vulcani scut” deoarece
sunt tot conuri vulcanice, însă cu pante foarte mici.
Platourile vulcanice de tip hawaiian
Se caracterizează prin conuri foarte mari, în parte submarine. Insula
Hawaii este constituită aproape în întregime din curgeri suprapuse de lavă
bazaltică, emise de cinci centre de erupție: (Kohala, Hualalai, Mauna Kea,
Mauna Loa și Kilauea), dintre care ultimele două sunt în activitate.
Platourile vulcanice de tip islandez

Au dimensiuni mult mai mici, le lipsește platoul central, iar
înclinarea pantelor este mai mare. În Islanda se întâlnesc platouri
vulcanice întinse, formate prin revărsări produse în lungul unor mari
crăpături liniare. De fapt Islanda este singurul loc unde se mai întâlnesc
în activitate erupții liniare.
Relieful vulcanic de explozie
Aceste forme se întâlnesc în special la vulcanii care emit lave
vâscoase și în general la erupțiile bogate în emisii violente de gaze.
Exploziile și prăbușirile care însoțesc erupțiile dau naștere la câteva
tipuri de excavațiuni: cratere simple, caldere, maare.
Cratere simple
Au formă de pâlnie și rezultă prin explozii puternice. Mărimea lor este
direct proporțională cu intensitatea erupției. Se întâlnesc la vulcanii ce dau
conuri de sfărâmături și la stratovulcani. Modelarea versanților se face prin
alunecări, prăbușiri, solifluxiune și șiroire. De multe ori în interiorul acestor
cratere se formează lacuri. La vulcanii activi, o nouă explozie reactivează și
intensifică modelarea craterului.
Caldere
Calderele (căldare, în spaniolă) reprezintă cratere uriașe formate prin
explozie și lărgite mult prin prăbușirile care urmează. La explozii puternice,
coșul și chiar porțiunile superioare ale cuptorului magmatic sunt golite de lavă,
iar partea centrală a vulcanului, pierzându-și suportul se prăbușește. Din
vechiul con vulcanic nu mai rămâne decât porțiunea de la poalele acestuia sub
forma unui perete circular, în interiorul căruia se pot forma ulterior, conuri
vulcanice mai mici.
După formă și geneză se pot deosebi mai multe tipuri:

- caldera monogenă se formează printr-o prăbușire rezultată în urma unei singure erupții;
este un crater uriaș, situat în partea centrală a conului;
- caldera poligenă mult mai mare, implică distrugerea aproape completă a conului
vulcanic; se formează în urma mai multor erupții, care creează și mici caldere periferice,
ce festonează caldera principală;
- caldera inelară presupune în plus o nouă fază de erupții, ce dă naștere la unul sau mai
multe conuri în interiorul calderei;
- caldera în trepte ia naștere în urma scufundării inegale pe falii sau fisuri circulare, a unei
mari părți din con
Maarele
Maarele sunt depresiuni rotunde, de forma unui puț, cu un diametru de sute de metri
până la 2-3 km, rezultate în urma exploziilor vulcanice. Sunt umplute cu sfărâmături
provenite din explozie sau din prăbușirea pereților. Ele nu expulzează lavă și de aceea nu
formează un con.

Curs 5

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs 5

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

GEOLOGIE

Toate rocile expuse intemperiilor, cauzate de aer și apă sunt expuse

Terenul este mediul de eroziune, sursa sedimentelor, ce formează

Fig.1 Depozite de roci sedimentare

Fig.1 Curbe granulometrice pentru sedimente caracteristice

Alte procese de transport al sedimentelor care au doar scop limitat:

Muşat. Fig. 2.31. Curbe cumulative sau granulometrice pentru diferite

Topirea rocilor sedimentare

Cele trei procese principale ale topirii sunt :

Consolidarea rocilor sedimentare

Variaţiile de temperatură produc variaţii de volum. Mineralele au coeficienţi de

Amploarea și profunzimea degradărilor depinde de timp, de tipul

Figura 3.1 – Distribuția plăcilor tectonice

Figura 3.2.. Distribuția cureților de convecție din

Figura 3.4. Limita conservatoare

Figura 3.6. Limita convergentă

Figura 3.7. Procese la limitele dintre plăcile tectonice

Orogeneza implică în general toate procesele geologice, cu excepția formării

Figura 3.8. Reprezentarea grafică a declivității

Figura 3.10. Elementele unei falii

Figura 3.14. Elementele morfologice și geometrice ale cutelor (dupa Grasu

Figura 3.17. Forme ale cutelor (a - c) şi

Rămăşiţa de şariaj este un afloriment de roci tinere înconjurate de

Figura 3.21. Dezvoltarea unei

Intensitatea cutremurelor reprezintă efectele vibraţiilor (daunele)

Se simte de puține persoane, în special de cele ce se găsesc la etajele superioare ale

Avarii ușoare la structurile proiectate seismic. Avarii considerabile la clădirile obișnuite.

Avarii însemnate la structurile de rezistență proiectate antiseismic. Se

Majoritatea construcțiilor proiectate antiseismic se distrug odată cu

Puține structuri de rezistență rămân nedistruse. Apar falii la suprafața

Tabel 3.2. Caracteristicile scării Mercalli Modificat

Scara Richter a fost imaginată în 1935 de Charles Richter și Beno

sub 2,0 micro Microseisme; nu se simt. 8.000 pe zi

2,0–2,9 minor De obicei nu se simt, dar sunt măsurate/înregistrate. 1.000 pe zi

3,0–3,9 Adeseori se simt, dar rareori produc pagube. 49.000 pe an

Trepidații perceptibile ale obiectelor în interiorul clădirilor, zgomote

Pot provoca distrugeri importante în zone situate la sute de

9,0–9,9 important Devastează zone pe o rază de mii de kilometri. 1 la 5 ani

Figura 3.37.Vedere de sus a

Platourile vulcanice de tip islandez

După formă și geneză se pot deosebi mai multe tipuri:

S-ar putea să vă placă și