ECONOMIE GENERALĂ

-suport de curs-

1
 Cap
pitolul I. INTROD
DUCERE
E ÎN PRO
OBLEMA
ATICA ECONOM
MIEI
POL
LITICE

1.1.
1 Sistem
mul nevoiloor umane șși resurselee economice

Orice activitate umană

u are ca punct de
d plecare, ca motivațție, nevoile/trebuințele. Ele
reprezintă
r mpulsul care îi determinnă pe oamenni să acţioneeze asupra luumii exterioaare pentru a crea
im
bunurile
b neccesare întreţiinerii lor.
• În seensul cel maai larg, nevo
oile reprezinntă trebuinţeele obiectiv necesare ale
a vieţii um
mane,
ale existenţei
e şii dezvoltăriii purtătoriloor ei (oameeni; grupuri sociale; collectivităţi loocale,
regioonale, naţionnal – statale; societatea, îîn ansamblull ei).
• Nevo
oile au o trip
plă determinare – biofiz
iziologică (H
HRANA)
– social-isto
orică (ORGA
ANIZAREA
A SOCIALĂ))
– psiho-sociială (STIMĂ
Ă, AFECŢIU
UNE).

1. Fiziiologice (F)
2. De Securitate (S
S)
3. De Apartenenţă
A ă (A)
4. De Stimă (S)
5. De Împlinire
Î dee sine (Î.S.)
 Nevoile economice înţelese şi transformate de oameni în mobiluri directe ale activităţii devin
interese economice.
 Sistemul nevoilor economice trebuie corelat:
- cantitativ
- calitativ
- structural
cu sistemul resurselor economice.
În structura resurselor economice regăsim:
I. Resurse umane: - primare (populaţia)
- derivate (stocul de învăţături şi cunoştinţe ştiinţifice, inovaţii,
abilitatea managerului, lucrătorului etc.).
II. Resurse materiale - primare (resurse naturale)
- derivate (echipamente şi tehnologii de producţie, infrastructurile
materiale, baza materială din învăţământ, sănătate etc.).
III. Resurse financiare - existente la dispoziţia agenţilor economici.
IV. Resurse informaţionale (date, informaţii, sisteme informatice pentru conducere,
modele etc.).
Resursele economice sunt relativ limitate. De aceea, se impune utilizarea lor raţională şi
eficientă, în scopul obţinerii unui maximum de efecte utile, cu un consum minim de resurse.
II. Bunurile economice – mijloc de satisfacere a nevoilor economice
Nevoile şi interese economice sunt satisfăcute cu ajutorul bunurilor.
Un bun economic poate fi: - un obiect (material),
- un serviciu (nematerial),
- o informaţie,
localizabil(ă) în timp şi spaţiu, care prin proprietăţile sale satisface o nevoie.

CLASIFICAREA BUNURILOR ECONOMICE

1. După materialitatea lor: - bunuri materiale (produse, mărfuri)

- bunuri nemateriale (servicii, informaţii)
2. După originea lor: - bunuri naturale rare (zăcăminte, minereuri, bancuri de peşti)
- bunuri produse prin munca omului
3. După destinaţia (utilizarea) lor - bunuri de consum final (Bc sau bunuri directe)
- bunuri de consum intermediar (obiecte ale muncii)
- bunuri de echipament (mijloace de muncă) – unelte,
mijloace de păstrare şi de circulaţie a obiectelor

3
 muncii, elemente care asigură condiţiile materiale ale
producţiei.
4. După substituibilitatea lor: - substituibile
- nesubstituibile.
5. După complementaritatea lor: - complementare (autoturismul şi benzina)
- necomplementare.
NEVOILE ŞI BUNURILE ECONOMICE sunt într-o dependenţă reciprocă constituind –
scopurile
şi
– mijloacele activităţilor economice.
 Adâncirea diviziunii muncii, accentuarea dependenţelor şi interdependenţelor pe plan
intern şi internaţional, precum şi necesitatea de a coordona dezvoltarea economică au impus
structurarea economiei.
1) în plan orizontal pe: - sectoare: primar (industria extractivă, agricultura ș.a.), secundar
(industria prelucrătoare), terțiar (servicii), cuaternar (cercetare științifică)
- ramuri: industrie, construcții ș.a.
- subramuri
2) în plan vertical, pe niveluri:
a) Microeconomia – cuprinde totalitatea proceselor şi fenomenelor economice, relaţiilor şi
legăturilor cauzale, funcţionale care se formează la nivelul unităţii economice
(întreprinderi, firme, societăţi economice, regii autonome);
b) Mezoeconomia – priveşte viaţa economică a ramurilor şi regiunilor din interiorul
economiei naţionale;
c) Macroeconomia – vizează ansamblul vieţii economice la nivelul relaţiilor dintre sferele
reproducţiei sociale (Cş – P – R – S – C), al economiei naţionale;
d) Mondoeconomia (economia mondială ) – cuprinde economiile naţionale în
interdependenţele lor şi relaţiile economice stabilite între ele. Ca subiecţi mondoeconomici
(agenţi economici) regăsim:
- state naţionale
- organizaţii transnaţionale
- instituţii şi organisme internaţionale.

4
 1.2. Terminologie. Definirea şi obiectul economiei

 Economia politică a apărut şi a fiinţat mult timp sub denumirea de economie, denumire
provenită de la cuvântul grecesc „oikonomia” (oikos: casă, gospodărie şi nomos: principiu, regulă,
lege economie = gospodărirea după anumite legi).
 În anul 1615, Antoine de Montchrestien foloseşte pentru prima dată termenul de
economie politică în al său „Tratat de Economie Politică dedicat regelui şi reginei”.
„Economie politică” provine de la cuvintele de origine grecească „oikonomia politeia”
(politeia – organizare socială).
Economia politică = ştiinţă a vieţii sociale.
Din această perspectivă, obiectul economiei politice este acela de a explica modul în care
oamenii organizează administrarea gospodăriei, a cetăţii. Autorul tratatului de Economie politică a
surprins faptul că economia ca şi ştiinţă a evoluat de la economia individuală la cea socială.
Reiese că, denumirea de Economie politică nu indică o orientare şi îngemănare cu politica.
Economia politică = ştiinţa economiei sociale.
Economia = Ştiinţa alegerilor eficace (ştiinţa opţiunilor raţionale şi eficiente).

Resursele Nevoile
● limitate (rare) ● nelimitate
● folosinţe
alternative concurente
SCOPURI
Producătorul Consumatorul
● caută să-şi ● caută să-şi
maximizeze profitul maximizeze utilitatea

Problema principală a economiei: ajustarea mijloacelor la scopuri necesitatea unei

alocări optimale.
Activităţile economice – obiect de studiu al ştiinţei economice
 Pentru satisfacerea nevoilor economice, societatea organizează şi dezvoltă multiple
activităţi structurate pe sectoare, ramuri , subramuri etc.
 Activităţile prin care se asigură bunurile materiale şi serviciile necesare satisfacerii
nevoilor de ordin economic sunt activităţi economice.
Activitatea economică = proces complex, constând din ansamblul comportamentelor
oamenilor, al reacţiilor şi deciziilor lor variate pentru a produce/presta, repartiza şi schimba
bunuri în funcţie de nevoile şi interesele oamenilor, şi pentru a le consuma în vederea satisfacerii
trebuinţelor umane.

5
 Bunurile create în sfera producţiei sunt repartizate (sau distribuite) în raport cu nevoile
societăţii. Ele parcurg apoi sfera schimbului sau circulaţiei pentru ca, în final, să devină obiect al
consumului.
Consumul constă în actele de utilizare a bunurilor economice, create, repartizate și introduse
în circulație, pentru satisfacerea diferitelor trebuințe. După scopul sau destinația bunurilor, se
disting:
a) consumul productiv (intermediar): constă în consumarea unor bunuri materiale și servicii
pentru crearea altor bunuri și servicii;
b) consumul neproductiv (consum final): reprezentată de consumarea bunurilor economice
pentru satisfacerea trebuințelor personale.
Ambele forme ale consumului, distrugând utilitatea bunurilor, implică reluarea producției,
astfel că orice proces social de producție devine un proces de reproducție.
Problemele fundamentale ale Economiei (Paul Samuelson):
 ce bunuri se vor produce?
 cum?
 pentru cine?
În funcţie de modul în care societatea a dat răspuns celor trei întrebări se disting următoarele
forme de organizare ale economiei:
a. economia autarhică / închisă /- în care ce să se producă, cum să se producă şi pentru cine să se
producă este în întregime rezultatul deciziei producătorului, deoarece el îşi dimensionează
producţia în funcţie de nevoile pe care trebuie să şi le satisfacă şi de resursele de care dispune,
urmărind drept singur scop satisfacerea cât mai deplină a trebuinţelor sale şi a gospodăriei
(familiei) proprii, în calitate de unic consumator a ceea ce produce .
b.economia de schimb - în care, in functie de polul de decizie, răspunsul la cele trei întrebări este
dat de către:
- stat - în cadrul economiei centralizate, de comandă sau planificată;
- piaţă - in cadrul economiei libere de piaţă ;
- piaţă şi stat - în cadrul economiei mixte.

1.3. Economia de piaţă -trăsături definitorii

 Economia de piaţă se defineşte, în general, ca o economie a cărei funcţionare se

realizează prin mecanismele pieţei libere, bazată pe proprietatea privată, fără existenţa unor acţiuni
restrictive ale statului în domeniul producţiei, repartiţiei, schimbului şi consumului, preţurilor şi
circulaţiei monetare

6
  În fapt, definiţia de mai sus este proprie unei anumite subcategorii a economiei de
piaţă, numită economie liberă de piaţă, care, alături de economia mixtă formează economia de
piaţă. Economia liberă de piaţă reprezintă acel mod de organizare a economiei în cadrul căruia
alocarea resurselor limitate de care dispune societatea, dar şi distribuţia veniturilor obţinute în
timpul activităţii economice se face numai prin piaţă, fără ca alte forţe, din interior sau din afara
sistemului economic să intervină. Se consideră că cerera şi oferta sunt determinantele alocării
resurselor, iar preţul este instrumentul cu ajutorul căruia are loc acest proces. Condiţia de existenţă
a economiei libere de piaţă este existenţa proprietăţii private, alături de libertatea de acţiune şi libera
iniţiativă a agenţilor economici, care îşi desfăşoară activitatea în condiţiile liberei concurenţe şi a
aplicării politicii economice a “laissez-faire”-ului. Cum însă îndeplinirea cumulativă a acestor
condiţii este practic imposibilă în condiţiile economiei contemporane, economia liberă de piaţă a
rămas doar un concept teoretic fără o acoperire practică, iar majoritatea economiilor sunt organizate
şi funcţionează ca şi economii mixte.
 Economia mixtă - este forma dominantă de organizare economică în perioada
contemporană. La baza ei se află combinaţiile, în diferite forme şi proporţii ale proprietăţii private
cu proprietatea publică. Libera iniţiativă a agenţilor economici se manifestă în condiţiile existenţei
unei varietăţi a formelor de intervenţie ale statului, menite a face faţă instabilităţii macroeconomice
şi imperfecţiunilor pieţei determinate de funcţionarea liberă a acesteia. Economia mixtă îmbină
deci trăsăturile economiei de piaţă cu cele ale economiei de comandă în diferite proporţii, înlocuind
politica "laissez- faire-"ului proprie economiei libere de piaţă cu cea a intervenţiei limitate a puterii
publice exercitată de către stat prin intermediul dispoziţiilor organizatorice şi a stimulentelor fiscale
şi cea a puterii particulare exercitată " prin intermediul orientării invizibile de către mecanismul
pieţei ". În cadrul economiei mixte, intervenţia, categoric limitată a statului, şi exercitată în mod
diferit de la o ţară la alta, are loc în scopuri bine definite şi pe segmente bine determinate, dintre
care enumerăm:
a) asigurarea eficienţei in desfăşurarea activităţii economice printr-o serie de măsuri vizând în
special :
- crearea cadrului legislativ şi instituţional necesar desfăşurării neîngrădite a concurenţei, şi
respectiv în oprirea procesului de formare a monopolurilor, proces cu efecte negative asupra
formării preţului de piaţă, a satisfacerii nevoilor consumatorului şi implicit asupra alocării
resurselor limitate, în funcţie de interesul propriu monopolului şi nu al societăţii;
- supravegherea efectelor pozitive sau negative ale externalităţilor. Teoria economică
denumeşte diferenţa dintre costurile sau avantajele economice, înregistrate la nivel de agent
economic, şi costurile sau avantajele sociale, manifestate în plan social, drept externalităţi;
- producerea şi administrarea bunurilor şi a serviciilor publice;

7
- formarea veniturilor statului, respectiv administrarea eficientă a cheltuielilor acestuia;
- contracararea efectelor pe care economia liberă de piaţă le are asupra gradului de ocupare
a forţei de muncă.

1.4. Agenţii economici – subiecţi ai vieţii economice

Activităţile economice derulate în cadrul unei economii naţionale implică prezenţa activă a
„actorilor“ vieţii economice, respectiv, a agenţilor economici. Ei efectuează operaţii complexe de
natură diferită, pentru a produce, a finanţa, a asigura, a redistribui şi a consuma bunuri. De fapt,
economia unei ţări reflectă totalitatea acţiunilor întreprinse de unităţile ce o compun (uzine, fabrici,
şantiere, ferme agricole, bănci, societăţi de asigurare, magazine, gospodării sau menajuri etc.).
Agenţii economici reprezintă persoane sau grupuri de persoane fizice şi/sau juridice, cu
comportamente economice similare, care participă permanent la viaţa economică.
O grupare larg acceptată a agenţilor economici se realizează după criteriul instituţional, care
permite evidenţierea fluxurilor reale şi monetare ce caracterizează circuitul de ansamblu al
activităţii economice.
Un agent economic constituie o unitate instituţională dacă dispune de autonomie de opţiune şi
de decizie în exercitarea funcţiei sale principale (de a produce, a finanţa, a asigura, a consuma etc.),
acţionând într-un cadru care îi este propriu pentru utilizarea resurselor sale curente. În funcţie de
criteriul instituţional, în economia de piaţă îşi desfăşoară activitatea următoarele categorii de agenţi
economici: întreprinderile (firmele) nonfinanciare; gospodăriile familiale sau menajurile;
instituţiile de credit şi de asigurări; administraţiile (publice şi private); agenţii externi.
a. Întreprinderile nonfinanciare reprezintă celule de bază ale activităţii economice care
produc bunuri materiale şi servicii destinate vânzării. Expresia „nonfinanciare“ are rolul de a le
diferenţia de instituţiile financiare şi de credit, care apar doar ca intermediari în circulaţia
capitalului.
Categoria întreprinderilor nonfinanciare, care formează în principal sectorul productiv al
economiei de piaţă, cuprinde: societăţile de capital, cooperativele şi asociaţiile cu personalitate
juridică, întreprinderile individuale şi întreprinderile publice etc. Aceste unităţi mai poartă
denumirea de sectorul afaceri (business), întrucât veniturile lor rezultă din vânzarea producţiei, iar
scopul activităţii este obţinerea de profit.
b. Gospodăriile familiale cuprind ansamblul de persoane, prezente pe teritoriul naţional, care
efectuează activităţi economice legate de viaţa familială. Acestea desfăşoară nu numai activităţi de
consum, ci şi de producţie, de gestiune a patrimoniului familiei şi au un rol important în mişcarea


În literatura şi practica economică, conceptul de agent economic apare şi sub denumirea de subiect economic, actor
sau operator economic, centru de decizie economică etc.

8
capitalului, plasând economiile lor sub diferite forme. Pot fi grupate pe categorii socioprofesionale,
după profesia şefului de familie (menaj) sau după profesiile membrilor de familie. Veniturile
menajurilor provin din remunerarea salariaţilor, din titluri de proprietate şi din transferurile
efectuate de celelalte sectoare.
c. Instituţiile de credit şi de asigurări includ unităţile instituţionale (private, publice, mixte) ce
au ca funcţie principală aceea de intermediar financiar între ceilalţi agenţi economici. Din această
grupă fac parte băncile, societăţile de asigurări, casele de credit, care colectează, transformă şi
redistribuie disponibilităţile financiare, sau (în situaţia societăţilor de asigurări) modifică riscurile
individuale în riscuri colective. Veniturile acestei categorii de agenţi economici au ca sursă
dobânzile, primele de asigurare etc.
d. Administraţiile cuprind organismele cu scop nelucrativ, care furnizează diferite servicii sau
prestaţii ce nu fac obiectul schimbului. După forma de proprietate, acestea se grupează în
administraţii publice şi administraţii private.
Administraţiile publice urmăresc redistribuirea venitului şi avuţiei, pe baza serviciilor
nonmarfare prestate, în situaţiile în care sectorul afaceri nu oferă astfel de servicii pe piaţă sau le
oferă în cantităţi insuficiente. Structura acestei categorii de subiecţi economici cuprinde
administraţiile centrale şi locale de stat şi toate instituţiile publice care prestează servicii nonmarfare
pentru colectivitate (învăţământ public, protecţie socială, justiţie etc.). Veniturile acestui sector
provin, în principal, din vărsămintele obligatorii efectuate de către unităţile altor sectoare, primite
direct sau indirect.
Administraţiile private se referă la organismele private cu scop nelucrativ (organizaţii,
asociaţii, fundaţii etc.) care au ca funcţie principală prestarea de servicii nonmarfare pentru
grupurile respective sau colectivităţi specifice de menajuri. Veniturile administraţiilor private derivă
din contribuţii voluntare, cotizaţii etc.
e. Agenţii externi cuprind subiecţii nerezidenţi pe teritoriul ţării de referinţă, care desfăşoară
activităţi în interiorul acesteia

1.5. Piaţa: conţinut, tipologie, funcţii

Piaţa, privită ca un mecanism complex, se particularizează prin următoarele:

a. Un spaţiu economico-geografic, care desemnează limitele teritoriului de unde provin
ofertanţii şi solicitanţii şi unde se întâlnesc dorinţele lor exprimate sub forma de ofertă şi cerere. Nu
este necesar ca vânzătorii şi cumpărătorii să se întâlnească fizic, ci doar numai ofertele şi cererile
lor. Materializarea acestor întâlniri se poate face direct sau prin comenzi scrise, prin telefon, telex,
fax etc.

9
 b. Existenţa unui bun economic dat. Un bun poate fi un obiect tangibil sau un serviciu
netangibil, localizat în timp şi spaţiu, care prin proprietăţile sale funcţionale (fizice, performanţe,
servicii etc.) şi de imagine (marcă, design, mesaje etc.) poate să satisfacă o anumită nevoie. În
aceste condiţii, putem vorbi de piaţa unui produs, a unui serviciu, a unui factor de producţie.
c. Un timp „dat“, deoarece cererea şi oferta se schimbă de la o perioadă la alta, evoluează
continuu. Ca urmare, piaţa trebuie neapărat datată. Se poate vorbi de piaţa unui anumit an, a unei
anumite luni etc. şi nu de o piaţă în general.
d. O confruntare între ofertă şi cerere, adică dintre o anumită cantitate dintr-un bun specificat
pe care unii agenţi economici sunt dispuşi să o cedeze la un preţ dat, contra plată, cumpărătorilor şi
o anumită cantitate din acelaşi bun, pe care alţi agenţi sunt dispuşi să o cumpere la preţul respectiv,
în momentul considerat. Modalităţile sub care se confruntă ofertanţii şi solicitanţii unui bun au o
influenţă importantă în formarea preţului şi în derularea actelor de vânzare-cumpărare.
Piaţa, prin confruntarea ofertei cu cererea, situează faţă în faţă producătorii şi consumatorii şi
se prezintă ca un mecanism de reglare a vieţii economice. În consecinţă, piaţa în accepţiunea clasică
reprezintă „mâna invizibilă“ care reglementează activitatea economică, acea „forţă impersonală“
care acţionează dincolo de capacitatea de intervenţie a participanţilor la diviziunea muncii şi la
schimbul de activităţi.
e. Un ansamblu de „populaţii“ capabile să exercite o influenţă asupra vânzărilor unui produs
sau, mai general, asupra activităţilor unei organizaţii: consumatorii sau utilizatorii finali;
cumpărătorii, care în multe cazuri se confundă cu consumatorii, dar deseori aceste două categorii nu
se suprapun (alimente pentru copii); prescriptorii sau consilierii, adică cei care decid sau
influenţează cumpărarea unui produs, cum ar fi medicii, arhitecţii, proiectanţii; producătorii
concurenţi, direct sau indirect; distribuitorii care niciodată nu apar ca nişte intermediari pasivi şi
macro-mediul acestor agenţi economici care compun o piaţă, format din mediul tehnologic,
instituţional, demografic, economic şi socio-cultural.
În concluzie, piaţa reprezintă spaţiul economico-geografic unde se confruntă, la un moment
dat, generând relaţii de vânzare-cumpărare, ofertele şi cererile unui bun economic, împreună cu
ansamblul colectivităţilor care influenţează starea şi evoluţia lor.
Rolul pieţei derivă din funcţiile pe care ea le îndeplineşte în economie. Care sunt aceste
funcţii?
Literatura economică relevă mai multe funcţii ale pieţei, între care amintim:
a) impulsionează întreprinderile să producă ceea ce solicită consumatorii;
b) resorturile şi mecanismele pieţei stimulează calificarea utilă a oamenilor;
c) prin intermediul preţurilor orientează pe consumatori să folosească raţional bunurile
deficitare, precum şi resursele rare;

10
 d) asigură un grad ridicat de libertate economică;
e) oferă informaţiile necesare cu privire la condiţiile locale.
Analiza realistă a mecanismului pieţei evidenţiază şi o serie de limite ale acesteia. Economiştii
americani Paul Wonnacott şi Ronald Wonnacott, sintetizând criticile aduse pieţei, pun în evidenţă
următoarele limite ale pieţei:
a. paralel cu un mare grad de libertate pentru agenţii economici, într-o economie de piaţă, cei
săraci şi neajutoraţi au doar ceva mai mult decât libertatea de a flămânzi. Producătorii nu răspund în
general dorinţei consumatorilor de a avea anumite produse, ci numai consumatorilor cu putere de
cumpărare;
b. un sistem în care întreprinderile private nu sunt deloc sau sunt puţin dirijate de către stat
poate fi foarte instabil, cu perioade inflaţioniste care conduc apoi la recesiune;
c. într-un sistem de „laissez-faire“, preţurile nu sunt întotdeauna rezultatul acţiunii forţelor
pieţei. Doar într-o economie cu o concurenţă perfectă, preţul este determinat de intersecţia dintre
curba cererii şi curba ofertei. În majoritatea pieţelor, unul sau mai mulţi participanţi au puterea de a
influenţa preţurile. Monopolurile sau oligopolurile pot să restrângă producţia pentru a menţine
preţurile ridicate;
d. activitatea consumatorilor şi producătorilor privaţi poate avea efecte secundare nedorite;
e. piaţa nu poate funcţiona în anumite domenii. În situaţia unui conflict militar, indivizii nu-şi
pot asigura propria lor apărare;
Criticile la adresa pieţei sunt făcute de către cei care încearcă să formeze şi nu să înlocuiască
sistemul economiei de piaţă. Diminuarea limitelor prezentate presupune realizarea unor programe
de asistenţă socială, publică şi privată, precum şi intervenţia, prin pârghii financiare, a statului în
derularea vieţii economice.
Piaţa contemporană, caracterizată prin complexitate şi eterogenitate, reprezintă un sistem de
pieţe, respectiv, are în structura sa mai multe segmente (subpieţe) între care există relaţii de
intercondiţionare, de dependenţă.
Aceste pieţe nu reprezintă în sine pieţe unice, ci sunt formate, la rândul lor, din alte subpieţe.
De exemplu: piaţa satisfactorilor (bunurile de consum personal), care deţine un loc important în
tipologia pieţei, cuprinde piaţa bunurilor alimentare şi piaţa bunurilor nealimentare (ce pot fi
segmentate în alte sub-pieţe). În structura pieţei contemporane, prezintă importanţă şi alte tipuri:
piaţa factorilor de producţie (prodfactori), piaţa capitalului, piaţa financiară, piaţa monetară, piaţa
muncii, piaţa resurselor naturale, piaţa informaţiei etc.

11
 Tipologia pieţei
Tabelul 1.1.
CRITERII
Natura Extinderea Raportul Forma Starea Timpul în Numărul şi
economică a teritorială dintre obiectelor obiectelor, care se importanţa
bunurilor cererea şi schimbate existenţa sau transferă relativă a
oferta de inexistenţa obiectul participan-
bunuri acestora în tranzacţio- ţilor
momentul nat la
tranzacţiei cumpărător
Pieţe Pieţe Pieţe Pieţe Pieţe Pieţe Pieţe
Piaţa Piaţă locală Piaţa Piaţă Piaţă reală Piaţă la Piaţă cu
bunurilor de Piaţă vânzătorului omogenă termen concurenţă
consum regională perfectă
Piaţă Piaţa Piaţă fictivă
Piaţa naţională cumpără- Piaţă (bursa)
bunurilor de Piaţă torului eterogenă Piaţă la Piaţă cu
producție internaţio- vedere concurenţă
nală imperfectă
Piaţă
mondială
Trebuie evidenţiată dubla ipostază a pieţei, şi anume: piaţa reală, ce exprimă cererea şi oferta
de bunuri de consum şi de factori de producţie; piaţa fictivă, ce relevă raportul dintre cererea şi oferta
titlurilor de proprietate asupra acestor bunuri, vânzarea-cumpărarea de semne băneşti ale bunurilor
corporale.
Ţinând seama de numărul participanţilor, distingem două tipuri de pieţe: a) piaţa cu
concurenţă perfectă; b) piaţa cu concurenţă imperfectă.

12
 Capitolul II. CAPITALUL – FACTOR DERIVAT DE PRODUCȚIE

Activitatea economică are ca premisă de bază resursele productive, respectiv, mijloacele

disponibile şi susceptibile de a fi valorificate în crearea de bunuri.
Resursele economice, ce devin factori de producţie, constituie input-urile (intrările) în sistemul
activităţii economice, urmând ca prin utilizarea raţională a lor de către subiecţii economici să se obţină
bunurile necesare societăţii.
DEFINIŢIE: Factorul de producţie = resursa umană sau materială ●atrasă sau ●utilizată efectiv
într-o activitate economică în vederea producerii de noi
bunuri economice.
 Pentru a derula o activitate economică trebuie asociaţi trei factori tradiţionali: ●munca;
●natura; ●capitalul.
Munca şi natura = factori primari, fundamentali.
Capitalul = factor instrumental (derivat)

se formează în timp, prin acţiunea inteligentă a oamenilor
Problematica factorilor de producţie este bogată şi complexă; numărul şi conţinutul lor au
evoluat în timp. La începuturile dezvoltării societăţii au existat doi factori – munca şi pământul
(natura), care pot fi consideraţi ca factori originari sau primari ai producţiei şi din unirea cărora
oamenii îşi asigurau existenţa. Mai târziu a apărut capitalul, ca factor derivat al producţiei,
reprezentat de o valoare sub formă de bani sau (şi) bunuri folosite în scopul desfăşurării unei activităţi
şi obţinerii unei valori mai mari. Privindu-i împreună, economistul francez Jean Baptiste Say este
considerat iniţiatorul teoriei celor trei factori de producţie: munca, pământul (natura), capitalul.
Pe măsura dezvoltării societăţii, se constată tendinţa de diversificare a factorilor de producţie,
celor trei factori clasici adăugându-li-se şi alţii. Astfel, unii specialişti apreciază, ca factori distincţi
ai activităţii economice, progresul tehnic, resursele informaţionale, abilitatea întreprinzătorului (se
referă la capacitatea de a combina în cea mai eficientă proporţie factorii de producţie, la
creativitatea şi iniţiativa de a produce bunuri şi a descoperi noi căi de comercializare a acestora, la
asumarea riscului de a întreprinde acţiuni economice).
În felul acesta s-a creat teoria neofactorilor de producţie, care pune în evidenţă faptul că
vechea clasificare a factorilor şi aria lor de cuprindere nu mai sunt satisfăcătoare; această teorie
include noi categorii de factori, cum sunt: „capitalul uman“, resursele informaţionale, potenţialul
creativităţii ştiinţifice şi tehnologice etc.

13
 În economia de piaţă, se urmăreşte o utilizare eficientă a factorilor de producţie, atât pe cale
intensivă, cât şi pe cale extensivă.

2.1. Conceptul de capital şi formele sale

DEFINIŢIE: Capitalul reprezintă totalitatea bunurilor economice acumulate şi reproductibile,

care, prin asociere cu ceilalţi factori de producţie, participă la producerea de noi
bunuri economice în scopul obţinerii unui profit.Noţiunea de capital (K) are mai
multe sensuri şi, implicit, forme.
Capitalul este clasificat din mai multe puncte de vedere. Prezintă importanţă următoarea
structură:
– Construcţii (clădiri, hale,
magazine comerciale)
a) Capital – Echipamente de producţie
fix (utilaje şi maşini-unelte, agre-
gate şi instalaţii de lucru,
mijloace de transport etc.)
CAPITALUL
FACTOR I. Capital 1. Capital
DE real tehnic
PRODUCŢIE – Materii prime, materiale
b) Capital – Energie
circulant – Combustibili
– Semifabricate

II. Capital nominal (titluri de proprietate)

Capitalul real are o valoare de sine stătătoare, concretizată în bunuri de producţie, fabrici,
uzine, mine etc. şi care funcţionează în activitatea economică.
Capitalul nominal nu are o valoare reală, de sine stătătoare, şi nu funcţionează în activitatea
economică, ci constituie un titlu de proprietate asupra unor acțiuni şi dă dreptul de a însuşi venit.
Acţiunea = hârtie de valoare care atestă dreptul de proprietate al celui ce o deţine asupra unei părţi
din capitalul firmei organizată ca S.A. (societate pe acţiuni).
 Acţiunile şi obligaţiunile sunt – sursă periodică de venituri;
– negociabile pe o piaţă specializată (bursa de valori).
 Acţiunile se pot înstrăina prin moştenire, donaţie, vânzare.
 Preţul la care se vând acţiunile = curs/cotaţie.
 Cursul variază în timp (ex. T0 – 2000 unităţi monetare, T1 – 2500 u.m.).

14
  Valoarea acţiunilor nu reflectă neapărat valoarea la zi a capitalului tehnic.
Componenta principală a capitalului real o reprezintă capitalul tehnic, respectiv totalitatea
bunurilor reproductibile capabile să crească eficacitatea muncii şi să aducă un venit, un profit,
proprietarului său.
După modul specific în care se consumă şi se înlocuiesc, elementele capitalului tehnic se
grupează în: capital fix şi capital circulant.
Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului tehnic format din bunuri de lungă durată,
care participă la mai multe cicluri de producţie, se consumă treptat şi se înlocuiesc după mai mulţi
ani de utilizare. După cum s-a văzut, structura capitalului fix cuprinde: a) construcţii, care
formează condiţiile generale ale desfăşurării procesului de producţie; b) echipamentele de
producţie, care reprezintă componenta principală, activă, a capitalului fix, determinând capacitatea
de producţie a unei întreprinderi.
Capitalul fix se remarcă prin caracterul limitat al destinaţiilor sale alternative referitoare la
trecerea de la un fel de utilizare productivă la altul. Rigiditatea folosirii lui este cu atât mai mare, cu
cât echipamentul tehnic de producţie se prezintă mai specializat.
Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului tehnic format din bunuri de consum
intermediar, care participă la un singur ciclu de producţie, se consumă în întregime şi se înlocuiesc
cu fiecare nou ciclu economic. El cuprinde materii prime, materiale, combustibil, energie, apă,
ambalaje, piese de schimb, materiale de protecţie, semifabricate, producţie neterminată etc.
 Alte forme de K:
– în funcţie de domeniul de acţiune: – K industrial
– K comercial
– K bancar etc.
- din punctul de vedere al provenienţei: – K propriu
– K împrumutat.

2.2. Fluxul circular al K în întreprinderile industriale

Capitalul investit în orice ramură de producţie industrială parcurge în mişcarea lui 3 stadii
distincte:
1) procurarea de factori de producţie
2) producţie sfera producţiei sfera circulaţiei
3) vânzare (realizarea mărfii)

15
 Bani Bunuri-capital Marfă
I II III
Kf

Kb Kp P M K'b

Kc

S Fm

DEFINIŢIE: Trecerea succesivă a capitalului prin stadiul aprovizionării, producţiei şi vânzării, cu

revenirea în final în forma iniţială (Kb) se numeşte circuitul capitalului.
În cadrul circuitului, capitalul îmbracă trei forme funcţionale:
– forma Bani (capital bănesc – Kb)
– forma Bunuri – capital (capital productiv – Kp)
– forma Marfă (capital marfă – M).
Mişcarea capitalului nu se întrerupe odată cu efectuarea unui circuit.
DEFINIŢIE: Circuitul privit ca un proces continuu, neîntrerupt, se numeşte rotaţia capitalului.
Orice agent economic este interesat să obţină un timp de rotaţie cât mai mic (adică, să
obţină o creştere a vitezei de rotaţie). Cu cât viteza de rotaţie are valori mai mari, cu atât eficienţa
capitalului creşte.
Timpul de rotaţie cuprinde:
1) timp de producţie:
a) perioada de muncă;
b) perioada întreruperilor în procesul muncii (▪reparaţii curente, ▪reparaţii capitale,
▪stagnări datorate acţiunii unor factori obiectivi sau subiectivi);
c) perioada de rezervă productivă (stoc);
d) timp pentru transport intern;
2) timp de circulaţie:
a) perioada de procurare a factorilor de producţie;
b) perioada de vânzare a mărfii.

Exemplu:
O societate comercială „X“, cu un capital (Kx) de 4 milioane dolari obţine un profit de 400
000 dolari la fiecare trei luni, cât durează o rotaţie. Întreprinzătorul unei noi societăţi comerciale
vrea să cunoască ce capital (Ky) ar trebui să aibă societatea lui, pentru a obţine un profit anual egal
cu al societăţii „X“, în condiţiile în care în domeniul de activitate respectiv se poate realiza:
a. o rotaţie a capitalului pe an;

16
 b. două rotaţii ale capitalului pe an.
Se cere:
1. mărimea capitalului societăţii „Y“;
2. să se argumenteze ce influenţă a avut viteza de rotaţie asupra mărimii capitalului.
Rezolvare:
1.a. Prax = Prr ∙ Nr = 400 000 $ ꞏ 4 = 1 600 000 $, unde:
Prax – masa anuală a profitului societăţii „X“ pe care vrea să o realizeze
societatea „Y“;
Prr – profitul pe o rotaţie;
Nr – numărul de rotaţii pe an.
Ky = Kx ∙ Nr = 4 000 000 $ ꞏ 4 = 16 000 000 $.
1.b. Ky = 4 000 000 $ ꞏ 2 = 8 000 000 $.
2. În prima situaţie, când se realizează o singură rotaţie, Ky are o valoare mult mai mare decât
Kx (16 000 000 $ > 4 000 000 $). În condiţiile în care viteza de rotaţie a crescut (Nr = 2), Ky s-a
diminuat la 8 000 000 $, însă societatea va obţine acelaşi profit anual.

2.3. Formarea, utilizarea şi înlocuirea capitalului fix

A. Formarea şi reînnoirea Kf implică utilizarea noţiunilor: ▪ stoc, ▪ flux.

▪ Stocul = capitalul evaluat (fizic sau valoric) la un moment dat.
▪ Fluxurile = mişcarea în timp a volumului capitalului, în formă natural-materială sau
monetară.
B. Utilizarea Kf – echivalează cu consumul acestuia
= deprecierea bunurilor de Kf ca urmare a uzurii morale şi a uzurii fizice.
De-a lungul ciclului său de viaţă, Kf este supus uzurii fizice şi uzurii morale.
a) Uzura fizică – constă în pierderea treptată a proprietăţilor tehnico-productive ca urmare
a:
1) folosirii productive;
2) acţiunii diferiţilor agenţi naturali.
b) Uzura morală – este rezultatul progresului tehnic
– are 2 forme:
 Prima formă constă în deprecierea valorică a mijloacelor de muncă de aceeaşi construcţie
tehnică.

T0 T1

17
 Utilajul „j” Utilajul „j”
(43.500 RON) (43.000 RON)

Explicaţia: creşterea productivităţii muncii în ramurile producătoare de mijloace de muncă.

Observaţie: prima formă de uzură morală afectează valoarea, dar nu şi valoarea de
întrebuinţare (utilitatea).

 A doua formă constă în deprecierea valorică şi tehnico-productivă ca urmare a apariţiei unor

mijloace de muncă moderne, cu performanţe tehnico-economice superioare.
Explicaţia: apariţia unor maşini şi utilaje moderne, cu randamente superioare.
Observaţie: a doua formă de uzură morală afectează atât valoarea cât şi valoarea de
întrebuinţare (utilitatea).
Măsurile ce se impun pentru cele două forme de uzură morală:
1. reevaluarea Kf în funcţiune;
2. înlocuirea celor vechi cu altele noi chiar înainte de a se uza fizic. Valoarea neamortizată =
pierdere.
Dar, şi menţinerea lor în funcţiune generează pierderi (chiar mai mari) ca urmare a:
 frânării procesului de creştere a productivităţii muncii şi de reducere a costului de
producţie;
 sporirii cheltuielilor de întreţinere.
Concluzie: trebuie ales momentul scoaterii din funcţiune astfel încât pierderile totale să
fie cât mai mici şi să fie compensate într-o perioadă cât mai scurtă din economiile aduse prin
introducerea noului mijloc de muncă.
Înlocuirea se va face treptat, în funcţie de posibilităţile economico-financiare.
Pentru a diminua pierderile generate de funcţionarea unor utilaje uzate moral se poate apela
la:
– intensificarea utilizării lor;
– modernizarea lor.

C. Înlocuirea Kf – presupune recuperarea valorii sale prin intermediul amortizării.

DEFINIŢIE: Amortizarea = procesul economico-financiar, obiectiv şi conştient, prin care se
recuperează, în formă bănească, partea din valoarea Kf care se
transmite, treptat, produselor nou create.
Amortizarea = expresia bănească a uzurii Kf (se include în costul de producţie).

18
  Sumele recuperate prin amortizare se acumulează în fondul de amortizare destinat, în
principal, reproducţiei simple şi lărgite a Kf.

Fa – fondul de amortizare
Fa = Vi + d – Vr Vi – valoarea iniţială
d – cheltuieli de demontare-demolare
Vr – valoarea reziduală

Kf are o anumită durată normată de funcţionare (T).

 Cota anuală de amortizare (A)
Fa Vi  d  Vr
A 
T T
 Pe baza mărimii medii anuale a amortizării se stabileşte rata amortizării (A’ sau Ra)
numită şi norma amortizării.
A
Ra   100  A  Ra  Vi
Vi
Exemplu:

Să se calculeze suma anuală a amortizării, cunoscându-se următoarele elemente: preţul de

achiziţie a utilajului (V) = 10.000.000 u.m. (unităţi monetare); veniturile obţinute din casarea
utilajului (Vr) = 300.000 u.m.; cheltuielile făcute cu demontarea utilajului (d) = 100.000 u.m.;
durata de funcţionare a utilajului (T) = 10 ani.

A = (10 000 000 – 300 000 + 100 000): 10 = 980 000 u.m.

Rezultă că amortizarea anuală este de 980.000 u.m. Presupunem că prin folosirea acestui
utilaj se obţin anual 1.000 de produse; în costul fiecărui produs se vor include 980 u.m.,
reprezentând cheltuielile cu amortizarea aferente utilajului folosit.
Pe baza amortizării anuale se calculează rata (norma) de amortizare (Ra) cu ajutorul formulei:
Ra = (A / V) ∙ 100.

În exemplul de mai sus vom avea:

Ra = (980 000 / 10 000 000) 100 = 9,8%.

Modalităţi de amortizare:
 lineară (proporţională);
 progresivă;
 regresivă.

19
 OBSERVAŢIE: Stabilirea corectă a ratei amortizării prezintă o importanţă majoră deoarece:
– asigură recuperarea integrală şi la timp a valorii Kf utilizat;
– asigură încărcarea normală a costului de producţie astfel încât să nu fie prejudiciată
rentabilitatea întreprinderii.
 Exemplu: Amortizare progresivă vs. amortizare degresivă: valoare utilaj 100000 euro,
durată de utilizare 5 ani
Amortizare progresivă

An Rata amortizării Amortizare anuală Valoare rămasă de

recuperat

1 5% 5000 95000

2 10% 10000 85000

3 20% 20000 65000

4 25% 25000 40000
5 40% 40000 0

Amortizare regresivă (degresivă)

An Rata amortizării Amortizare Valoare rămasă de recuperat

anuală
1 35% 35000 65000

2 30% 30000 35000

3 20% 20000 15000

4 10% 10000 5000

5 5% 5000 0

2.4. Capitalul circulant şi căile folosirii lui raţionale

Conţinut – bunuri de consum intermediar utilizate în producţie (x, y, z caracteristici)
În structura sa regăsim:
- stocuri pentru producţie – materii prime, materiale, combustibili, ambalaje, piese de
schimb, echipamente şi materiale de protecţie;
– produse aflate în curs de fabricaţie – semifabricate, producţie neterminată.
Sub aspectul provenienţei deosebim:
– Kc propriu;
– Kc împrumutat.
Principalele probleme ce vizează Kc sunt:

20
 a) folosirea cât mai judicioasă a materiilor prime şi materialelor;
b) accelerarea vitezei de rotaţie a Kc.
a) În vederea folosirii judicioase a materiilor prime şi materialelor se impune:
– reducerea consumurilor de materii prime, materiale, combustibili, energie;
– valorificarea superioară a materiilor prime şi materialelor;
– recuperarea şi refolosirea materialelor rezultate din producţie şi consum.
b) Accelerarea vitezei de rotaţie a Kc va avea ca efect:
– fie creşterea producţiei anuale cu acelaşi volum de Kc;
– fie obţinerea aceleiaşi producţii cu un volum mai mic de Kc.
Pentru accelerarea vitezei de rotaţie a Kc se poate acţiona în toate cele 3 stadii ale circuitului
capitalului (aprovizionare, producţie, vânzare):
-îmbunătăţirea aprovizionării prin: achiziţionarea de materii prime şi materiale în cantităţile
şi calităţile prevăzute în standarde, de la furnizorii cei mai apropiaţi şi convenabili, la intervale
optime de timp;
-perfecţionarea producţiei prin: ridicarea nivelului tehnic şi calitativ al produselor;
asigurarea ritmicităţii producţiei; automatizarea, cibernetizarea proceselor de muncă;
-livrarea ritmică a produselor şi accelerarea decontărilor.

21
 Capitolul III. CEREREA ȘI OFERTA

3.1. Conceptul de cerere. Legea cererii

Cererea este o formă de concretizare a nevoii sociale, a dorinţei*1fără a se identifica cu
acestea. Ea constituie partea solvabilă a nevoii sociale, a dorinţei care poate fi satisfăcută pe piaţă,
în contextul opţiunii pentru achiziţionare. Reiese că între cerere şi nevoia socială relaţiile sunt ca de
la parte la întreg. Explicaţia o găsim în faptul că trebuinţele se află întotdeauna cu un pas înaintea
posibilităţilor pe care le are societatea pentru a le satisface. Preferinţele consumatorilor se
concretizează în volumul, structura şi dinamica cererii acestora, cerere care se manifestă pe piaţa
bunurilor de consum2**.
În calitatea ei de categorie a economiei de schimb, cererea reprezintă cantitatea totală dintr-
un anumit bun pe care agenţii economici – individ, întreprindere, grup – sunt dispuşi să o cumpere,
într-o perioadă determinată de timp, pentru diverse niveluri de preţ, celelalte variabile fiind
presupuse stabile.
Deplasarea de la un rând al specificaţiei la altul (fig. 3.1.) trebuie înţeleasă ca o modificare a
cantităţii cerute la anumite niveluri de preţ şi nu ca o modificare a cererii. Cererea – reprezentată
de întreaga curbă deci de întreaga specificaţie – poate rămâne neschimbată dacă nu intervin alte
cauze care să determine agenţii economici să achiziţioneze, la orice preţ, mai mult sau mai puţin din
bunul respectiv.
P
C
P1
Cererea = o specificaţie
Preţul (P) Cantitatea
cerută (Qc) P2

P1 Qc1
P3
P2 Qc2 .

Qc1 Qc2 Qc3 … Qcn Qc

Fig. 3.1. Curba cererii individuale

*
Dorinţa umană este forma de manifestare a nevoii umane pe măsura modelării acesteia de către cultura şi
personalitatea individului. Particularizând, dorinţa economică reprezintă aspiraţia către anumite bunuri care pot satisface
nevoile economice.
**
În acest capitol, analiza va fi axată, în principal, pe cererea consumatorilor, care se manifestă pe piaţa unui bun de
consum; concluziile teoretice sunt valabile şi pe piaţa diferitelor resurse economice, unde se manifestă cererea
întreprinzătorilor pentru diferiţi factori de producţie.

22
 Cererea este un act individual (al unui individ, al unei întreprinderi) însă formarea preţurilor
depinde de confruntarea cererii totale cu oferta totală a unui bun. Cererea totală pentru un bun
reprezintă suma tuturor cantităţilor cerute de către toţi consumatorii:
n
C t   C i (p) , în care:
i 1

Ct – cererea totală a unui bun pentru un preţ dat; n – numărul de consumatori;

Ci – cererea consumatorului „i“ în funcţie de preţul „p“ (i = 1, 2, 3, …, n).
Curba cererii totale constituie suma „orizontală“ a curbelor cererilor individuale ale unui
produs. Dacă Cx şi Cy reprezintă curbele cererii a doi consumatori pe o piaţă ipotetică, pentru un
preţ dat p1, cererile celor doi consumatori sunt (Qcx + Qcy) (p1) – figura 3.2.

Cy
Cx

Ct
P1

Qcy Qcx Qct=Qcx+Qcy Qc

Fig. 3.2. Curba cererii totale

Principiul este acelaşi, indiferent de numărul solicitanţilor. Dacă cererea consumatorilor

individuali este descrescândă faţă de preţ (în fig. 3.2. am presupus-o lineară), atunci şi funcţia
cererii totale va fi descrescândă. Ea va fi tot descrescândă chiar dacă pentru un număr mic de
solicitanţi funcţia cererii va fi „anormală“, adică crescândă faţă de preţ. Nu este exclusă, totuşi,
posibilitatea ca cererea totală pentru un anumit bun să fie „anormală“.
În viaţa economică, cererea apare sub diferite forme: cerere de bunuri materiale, cerere de
servicii; cerere de consum; cerere solvabilă, cerere nesolvabilă; cerere complexă; cerere curentă,
cerere periodică, cerere rară; cerere efectivă, cerere potenţială; cerere derivată etc.
Relaţia dintre cele două variabile (preţul unitar – variabilă independentă; cererea – variabilă
dependentă) poate fi evidenţiată cu ajutorul următoarelor date ipotetice:

23
 Relaţia dintre cerere şi preţ Tabelul 3.1.

Preţul unitar al bunului „X“ Cantitatea cerută

(lei) (unităţi / săptămână)
1000 400
900 800
800 1200
700 1600
600 2000
500 2400

Raporturile de cauzalitate dintre modificarea preţului unitar al unui bun şi schimbarea

cantităţii cerute reprezintă conţinutul legii generale a cererii. În concordanţă cu cerinţele acestei
legi, vom avea următoarele situaţii: creşterea preţului unitar al unui bun generează diminuarea
cantităţii cerute din bunul respectiv; reducerea preţului unitar determină sporirea cantităţii cerute din
bunul respectiv,
Legea cererii se verifică în situaţia „bunurilor normale“, precum şi în cazul majorităţii
„bunurilor inferioare“*. Pentru acestea din urmă, cererea este o funcţie crescândă faţă de preţ
(paradoxul Giffen), scăderea preţului generează reducerea cantităţilor cumpărate datorită
preponderenţei efectului de venit asupra efectului de substituţie. Efectul de venit apare atunci când
preţul unui bun scade, antrenând creşterea indirectă a venitului, întrucât aceeaşi sumă de bani
permite consumatorului să-şi mărească cumpărăturile din acel produs, ceea ce echivalează cu o
sporire a venitului său. Efectul de substituţie apare în situaţia când preţul unui bun creşte, ceea ce
diminuează puterea de cumpărare a venitului, generând orientarea acestuia spre un bun al cărui preţ
s-a redus. Venitul eliberat se va folosi pentru cumpărarea unor bunuri considerate „superioare“.
Aceste excepţii de la legea cererii nu infirmă veridicitatea ei, întrucât situaţiile prezentate se
întâlnesc rar în comportamentul consumatorilor, iar ponderea pe piaţă a bunurilor respective este
nesemnificativă.
Există unele situaţii care numai aparent contrazic legea cererii. Astfel, se presupune că
oamenii cumpără haine de nurcă, pentru că preţul este ridicat şi nu scăzut. P. Heyne arată că sunt
oameni care achiziţionează unele mărfuri, în mare măsură, pentru a-i impresiona pe alţii, mai mult
decât pot ei să-şi permită să cheltuiască. Uneori, în absenţa unor informaţii mai bune, cumpărătorii
apreciază calitatea după preţ, astfel încât, cel puţin între anumite limite, dorinţa lor de a face
achiziţii poate fi direct proporţională cu preţul, în loc să fie invers proporţională. Dar, aceste
excepţii aparente pot fi explicate în concordanţă cu cerinţele legii cererii. Oamenii achiziţionează
prestigiul şi nu doar blana de nurcă sau apreciază calitatea după preţ pentru că nu au informaţii mai
bune, mai operative.

*
„Bunurile normale“ se referă la acele produse, a căror cerere creşte o dată cu sporirea veniturilor. „Bunurile
inferioare“ sunt acelea a căror cerere se reduce o dată cu creşterea veniturilor.

24
 3.2. Factorii determinanţi ai cererii
Cererea pentru un anumit bun poate să crească sau să se reducă, în funcţie de evoluţia
factorilor care o determină, considerând că diferitele niveluri de preţuri nu se modifică. În acest
caz se schimbă cantitatea cerută la un anumit nivel al preţului unitar, spre deosebire de situaţia
extinderii sau contracţiei cererii, când cantitatea cerută dintr-un anumit bun era diferită la niveluri
de preţuri diferite.
Factorii care influenţează cererea, în cazurile în care nivelurile de preţ unitar nu se modifică
sunt: preţul altor bunur; veniturile indivizilor; perspectiva (aşteptările) privind evoluţia pieţei;
gusturile.
Creşterea sau reducerea cererii poate genera, la o anumită ofertă, o modificare a preţului
unitar al unui bun.
Fenomenul de creştere sau de reducere a cererii poate fi pus în evidenţă cu ajutorul unor date
ipotetice (tabelul 3.2.), precum şi printr-o reprezentare grafică (fig. 3.3.).

Creşterea sau reducerea cererii la un anumit nivel al preţului Tabelul 3.2.

Preţul unitar Cererea iniţială – C0 Cererea mărită – C1 Cererea redusă – C2
(lei) (unităţi / săptămână) (unităţi / săptămână) (unităţi / săptămână)
1000 400 600 200
900 800 1000 600
800 1200 1400 1000
700 1600 1800 1400
600 2000 2200 1800
500 2400 2600 2200

P C1
C0
C2

P1

QC2 QC0 QC1 QC

Fig. 3.3. Modificarea cererii la un preţ dat

Prin intermediul relaţiei C=f (x1, x2, …xn) este surprinsă dependenţa cererii de factorii care-i
determină mişcarea. Principalii factori care influenţează creşterea sau reducerea cererii pe piaţa unui
bun sunt: nevoile sociale; veniturile populaţiei; preţurile; factorul demografic; factorul psihologic şi
sociologic.

25
 1. Nevoile fac ca cererea să fie un act calculat şi raţional, precum şi un act condiţionat. Ca act
calculat şi raţional, cererea se află într-un raport direct proporţional cu nevoile existente în societate
pentru un anumit bun.
2. Dependenţa cererii de venituri este directă, deoarece ea reprezintă, de fapt, principala
direcţie pe care o iau veniturile. Această relaţie directă (pozitivă) se respectă în condiţiile bunurilor
normale, când sporirea veniturilor va genera o creştere a cererii, iar reducerea veniturilor o
diminuare a cererii. În situaţia bunurilor inferioare între venituri şi cerere există o relaţie negativă,
în sensul că majorarea veniturilor va fi însoţită de o scădere a cererii, iar reducerea veniturilor, de o
creştere a cererii pentru aceste bunuri.
3. Nivelul preţurilor, raporturile dintre ele, modificarea lor reprezintă elementele esenţiale în
formarea şi mişcarea cererii.
Modificările de preţuri duc la schimbări în mărimea şi structura cererii, la unele deplasări de
la un produs la altul etc. Dacă bunurile X şi Y sunt substituibile, între modificarea preţului bunului
X şi evoluţia cererii pentru bunul Y se stabileşte o relaţie pozitivă. În situaţia în care bunurile x şi y
sunt complementare, între schimbarea preţului bunului x şi evoluţia cererii pentru bunul y există o
relaţie negativă.
4. Factorii demografici (numărul populaţiei, numărul familiilor, componenţa familiilor pe
grupe de vârstă, pe sexe etc.) influenţează volumul şi structura cererii.
5. Factorii psihologici şi sociologici au o influenţă puternică asupra cererii populaţiei.
Deosebirile de preferinţe, de atitudini faţă de un bun sau altul, îşi găsesc explicaţie, într-o anumită
măsură, în caracterul particular al fiecărui individ, în natura sa psihică.
Impactul factorilor analizaţi determină ca cererea să se manifeste diferit de la un produs la
altul, de la o categorie de populaţie la alta, în profil teritorial, precum şi în timp.

3.3. Elasticitatea cererii

Elasticitatea cererii reprezintă conceptul care sintetizează proprietatea cantităţii cerute, în
vederea achiziţionării, de a-şi modifica mărimea atunci când diverşi factori de influenţă (venit,
numărul populaţiei, structura pe sexe, vârstă etc. – pentru cererea formulată de populaţie; cifra de
afaceri, profit, numărul salariaţilor etc. – pentru cererea exprimată de utilizatori; preţ, efort
promoţional ş.a. – pentru ambele categorii) suferă modificări relativ mici. Intensitatea acestei reacţii
se exprimă cu ajutorul coeficientului de elasticitate, calculat conform formulei:

Q c  x
E c/x  : , în care: Ec/x – coeficientul de elasticitate a cererii; x – factorul de influenţă
Qc x
(variabila independentă); Qc – cantitatea cerută (variabila dependentă); Δ – modificarea variabilei
dependente şi a celei independente.

26
 Practic, coeficientul de elasticitate se prezintă ca un raport între modificarea procentuală a
cantităţii cerute şi modificarea procentuală a factorului de influenţă:
% modificare în Qc
E c/x 
% modificare în x
De exemplu, dacă o creştere a populaţiei cu 3% conduce la o sporire a vânzărilor de pâine cu
5%, coeficientul de elasticitate este de 1,66 (5 la sută împărţit la 3 la sută).
A. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ

Sensibilitatea cantităţii achiziţionate la variaţiile preţului constituie un element esenţial în

politica producătorilor şi a comercianţilor. Analiza acestei sensibilităţi implică calcularea
coeficientului de elasticitate a cererii în funcţie de preţ (Ec/p):

P P  Po , unde: P – preţul; Q – cantitatea cerută; Δ –

Ec/p = Q c : = Q c1  Q co : 1 c
Qc P Q co Po
modificarea celor două variabile (Q şi P); 1, 0 – perioada curentă şi perioada de bază;

Exemplu:

Dacă preţul bunului „A“ se reduce de la 1 000 u.m. (P0) la 800 u.m. (P1), iar cantitatea cerută
creşte de la 400 (Q0) la 600 (Q1) unităţi, coeficientul de elasticitate a cererii pentru bunul respectiv,
în funcţie de preţul acestuia, este egal cu:
600  400 800  1000 
Ec/p =  :  = –2,5;
 400 1000 
a. dacă –1<Ec/p<0, cererea este inelastică sau slab elastică. Această situaţie o întâlnim la
produsele de primă necesitate (de exemplu: bunurile alimentare şi agricole) şi la produsele
complementare altora (de exemplu: benzină – automobil), a căror cerere depinde mai mult de
cererea produsului principal;
b. dacă Ec/p = 0, cererea este rigidă;
c. dacă Ec/p = –1, cererea are o elasticitate egală cu unitatea (de exemplu: creşte preţul cu
10%, iar cererea pentru acel produs se diminuează cu 10%);
d. dacă Ec/p< –1, cererea este elastică (în exemplul dat Ec/p = –2,5, ceea ce înseamnă că atunci
când preţul se reduce cu 1%, cererea creşte cu 2,5%). Atunci când Ec/p   , cererea este infinit
elastică; curba cererii, în acest ultim caz, este o dreaptă orizontală, paralelă cu axa cantităţilor
cerute.

27
 Aceste situaţii sunt reprezentate grafic în figura 3.6., unde: C1 – cerere perfect elastică; C2 –
cerere perfect inelastică; C3 – cerere mai puţin elastică decât C1; C4 – cerere mai puţin elastică decât
C3.

P
C2

C1

C3
C4
O
QC

Fig. 3.4. Forme de elasticitate a cererii

Pentru curbe ale cererii „anormale“, coeficientul de elasticitate a cererii devine pozitiv.
Această situaţie o întâlnim în cazul „paradoxului Giffen“, a bunurilor de lux, în general, a bunurilor
pentru care preţul ridicat este considerat semn al calităţii excepţionale sau element de prestigiu
social pentru cei care au posibilitatea să-l plătească.
Aplicație:
a) cererea elastică

Exemplu: P0 (preț inițial) = 100u.m. și Q0(cantitate inițială) = 10.000 buc.

Se reduce prețul:
P1 = 90 , cantitatea cerută pe piață devine Q1 = 12000 buc.
Coeficientul de elasticitate al cererii in functie de pret:

E c/p = % ΔQ/ % Δ P = ΔQ/Q0: ΔP /P0 = -0,2/0,1= -2

CA0 (CA inițială) = P0*Q0 = 1.000.000

CA1 (incasarile dupa reducerea pretului) = 1.080.000

CA1> CA0

 Concluzia : pentru produsele cu cerere elastică se poate utiliza o strategie de reducere a

prețului în scopul creșterii CA

b) Cerere inelastică

P0 = 10000 euro Q0 = 100 buc.

Se reduce prețul:

28
 P1 = 9000 euro, iar cantitatea cerută ajunge la nivelul Q1 = 105 buc.
Coeficientul de elasticitate al cererii în funcție de preț:
E c/p = % ΔQ/ % Δ P = ΔQ/Q0: ΔP /P0 = 5/100 : (-1000/10000) = -0.5

CA0 = 1000000 euro

CA 1 = 945000 euro

CA0> CA1

Concluzia:

 Pentru produsele cu cerere inelastică nu este recomandată strategia de scădere a prețului,

DACĂ obiectivul este creșterea CA, deoarece CA va scădea

Elasticitatea încrucişată surprinde reacţia cantităţii cerute dintr-o marfă „i“ la modificarea
preţului altei mărfi „j“:

Qci Pj
Eci/pj = : , unde: Qci – cantitatea cerută din marfa „i“;
Qci Pj
Pj – preţul mărfii „j“.

B. Elasticitatea cererii în funcţie de venit

Cererea este influenţată şi de venit. Particularizând, coeficientul de elasticitate a cererii în

funcţie de venit ia forma:
Qc V
Ec/v = : , unde: V – venitul;  V – modificarea venitului. Practic, el exprimă
Qc V
raportul dintre modificarea procentuală a cantităţii cerute şi modificarea procentuală a venitului:
% Q c
Ec/v = .
% V

Exemplu:
Dacă venitul creşte cu 10%, cererea de autoturisme sporeşte cu 20%:
a) Ec/v = Q c 1  Q c 0 : V 1  V o  120  100 : 110  100  2 ;
Q c0 V0 100 100

20
b) Ec/v = = 2.
10

29
 Sporul de venit nu se repartizează proporţional pe grupe de mărfuri, elasticitatea fiind
deosebit de nuanţată. Din perspectiva legilor lui Engel, se poate realiza următoarea tipologie a
coeficienţilor de elasticitate a cererii în funcţie de venit:
a. unitari: Ec/v = 1. Proporţia cantităţii cerute coincide cu ritmul creşterii venitului sau este
foarte aproape. Aceşti coeficienţi îi întâlnim la mărfuri nealimentare de consum curent –
îmbrăcăminte, locuinţă etc.;
b. supraunitari: Ec/v>1; cantitatea cerută sporeşte într-o proporţie mai mare decât creşte
venitul. Coeficienţii supraunitari se obţin, de obicei, în cazul produselor „superioare“, de confort
(pentru timp liber, transport, cultură, lux etc.) și pentru bunurile de folosință îndelungată, cu preț
ridicat.
c. subunitari: 0<Ec/v<1; cantitatea cerută sporeşte mai lent decât majorarea venitului (pentru
produsele „normale“ – ex. produse alimentare);
d. negativi: Ec/v<0; creşterea venitului determină scăderea absolută a cantităţii cerute. Această
situaţie intervine la produsele „inferioare“, al căror consum se diminuează în valoare absolută,
atunci când venitul creşte peste un anumit prag (V> V , unde: V reprezintă un prag mediu).

3.4. Conceptul de ofertă. Legea ofertei

Teoria ofertei nu este diferită, în esenţa sa, de teoria cererii. În consecinţă, oferta poate fi
cercetată prin caracteristici simetrice celor ale cererii. Din această perspectivă, oferta poate fi definită
drept cantitate maximă dintr-un anumit bun pe care agenţii economici producători (sau comercianţi)
sunt dispuşi să o vândă, într-o perioadă determinată de timp, pentru diverse niveluri de preţ. Între
cantitatea dintr-un anumit bun* disponibilă pentru vânzare şi preţul său se stabileşte o relaţie directă,
redată prin corespondenţa lor în cele două şiruri şi, implicit, prin curba ofertei (fig. 3.5).
Oferta este adesea identificată cu producţia, toţi factorii care influenţează nivelul, structura şi
calitatea acesteia au impact şi asupra nivelului, structurii şi calităţii ofertei.

30
 P
Preţul (P) Cantitatea
oferită (QO) O
Pn
P1 QO1
P2 QO2
P3 QO3 P3
P2
…

…
P1
Pn QOn

QO1 QO2 QO3 QOn QO

Fig3.5. Curba ofertei individuale

P O2 O1 O3

P2

P1

q'1 q'2q1 q2 q" q"

Fig.3.6. Curbele ofertei în trei variante

Estimările producătorilor asupra valorii şanselor alternative stau la baza acţiunilor lor şi sunt
reflectate sintetic prin curbele ofertelor (fig.3.6.).
Un cost anticipat mai ridicat pentru obţinerea unui bun va reduce cantitatea oferită din acel
produs (curba ofertei se deplasează spre stânga) şi invers, un cost mai scăzut va determina creşterea
cantităţii oferite din acel bun (curba ofertei se deplasează spre dreapta).
În ceea ce priveşte cererea, aceasta şi oferta se află într-un proces de interacţiune, de ajustare
reciprocă şi de coordonare. De aceea, este necesar să definim şi oferta totală, întrucât, aşa cum am
mai arătat, formarea preţurilor depinde de confruntarea ofertei totale cu cererea totală a unui bun.
Oferta totală pentru un bun reprezintă suma tuturor cantităţilor oferite de toţi producătorii
individuali ai acestuia:
n
Ot =  Oi (p) , în care:
i 1

31
 Ot – oferta totală a unui bun pentru un preţ dat; n – numărul de producători;
Oi – oferta producătorului „i“ în funcţie de preţul „p“ (i = 1, 2, 3, …n).
Curba ofertei totale pentru un anumit bun se obţine prin însumarea „orizontală“ a curbelor
ofertelor individuale ale acelui bun.
În fig.3.7. se prezintă doi producători, a căror curbe ale ofertei sunt lineare (Ox şi Oy). Curba
ofertei totale pentru un produs ipotetic are traseul indicat prin Ot. Pentru un preţ p5, ofertele celor
doi producători sunt (Qox + Qoy) (p5) .
Preţ Ox Oy
Ot
P5

P3
P2
P1
Q0
Q0X Q0Y Q0X+Q0Y

Fig.3.7. Curba ofertei totale

Oferta totală exprimă relaţii privind: a) cantitatea maximă dintr-un anumit bun pe care, la un
preţ dat, vânzătorii doresc să o vândă; b) preţul unitar minim acceptat de vânzători pentru o cantitate
dintr-un anumit bun pe care ei doresc să-l vândă.

Relaţia dintre ofertă şi preţ Tabelul 3.3.

Preţul unitar al bunului „x“ Cantitatea oferită
(lei) (unităţi / săptămână)
1000 1800
900 1600
800 1400
700 1200
600 1000
500 800

Raporturile de cauzalitate dintre modificarea preţului şi cantitatea oferită reprezintă

conţinutul legii generale a ofertei. În concordanţă cu această lege vor apare următoarele situaţii:
a. creşterea preţului generează sporirea cantităţii oferite;
b. reducerea preţului determină diminuarea cantităţii oferite.
Dacă presupunem că ceilalţi factori ce influenţează oferta sunt constanţi, reiese că între
evoluţia preţului şi cantitatea oferită există o relaţie directă, pozitivă.

32
 3.5. Factorii determinanţi ai ofertei
Oferta poate creşte sau să se reducă, în funcţie de evoluţia factorilor care o determină,
considerând că într-o perioadă dată de timp, diferitele niveluri de preţuri nu se modifică. Fenomenul
de creştere sau de reducere a ofertei poate fi pus în evidenţă cu ajutorul unor date ipotetice (tabelul
3.4.), precum şi printr-o reprezentare grafică (fig.3.8.).

Creşterea sau reducerea ofertei la un anumit nivel al preţului Tabelul 3.4.

Cantitatea oferită iniţial – Cantitatea mărită – Cantitatea redusă –
Preţul unitar
Q0 Q1 Q2
(u.m.)
(unităţi/săptămână) (unităţi/săptămână) (unităţi/săptămână)
1000 1800 1900 1700
900 1600 1700 1500
800 1400 1500 1300
700 1200 1300 1100
600 1000 1100 900
500 800 900 700

Preţ
Q2 O0 O1
1000
900
800
700
600
500
400
300
Q0
200 400 600 800 1000 1200 1400 1600 1800

Fig.3.8. Modificarea ofertei la un preţ dat

Modificarea cantităţii oferite la acelaşi nivel al preţului este determinată de o serie de factori :
1. Costul producţiei. Decizia de ofertare a anumitor bunuri trebuie să ia în considerare un
element obiectiv, costul de producţie. Între acesta şi cantitatea oferită pe piaţă există o relaţie
negativă.
2. Preţul altor bunuri. Un anumit volum de resurse economice poate fi utilizat, în aceleaşi
condiţii de eficienţă, pentru obţinerea a două bunuri, de exemplu A şi B. Dacă preţul bunului A se
diminuează, o parte mai mare din cantitatea de resurse (chiar toată cantitatea) va fi folosită pentru
producerea bunului B al cărui preţ nu s-a schimbat, sau pentru crearea bunului A, dacă preţul

33
acestuia creşte. În consecinţă, modificarea preţului bunului A va determina o creştere sau o reducere
a ofertei pe piaţă a bunului B.
3. Numărul firmelor care produc şi oferă acelaşi bun. Într-o anumită ramură economică îşi
pot desfăşura activitatea mai multe întreprinderi. Dacă într-o anumită perioadă de timp producţia
acestor unităţi nu se modifică şi apar noi firme în ramura respectivă, oferta va creşte. În cazul în
care unele întreprinderi vor da faliment, oferta se va reduce.
4. Taxele şi subsidiile*. În orice ramură economică, majorarea taxelor va determina o reducere
a ofertei, iar reducerea lor, o creştere a ofertei. Totodată, unele firme şi industrii pot beneficia de
subsidii din bugetul statului, rezultând astfel o sporire a ofertei, celelalte condiţii rămânând
neschimbate.
5. Previziunile privind evoluţia preţului. Previziunea reprezintă, în economia de piaţă,
elementul central al managementului. Dacă previziunile indică o creştere a preţului, oferta prezentă
se va reduce, iar dacă informaţiile arată o tendinţă de reducere a preţului oferta de pe piaţa prezentă
va creşte, celelalte condiţii fiind constante.
6. Evenimentele social-politice şi naturale. Producţia oricărui bun presupune existenţa unor
condiţii social-politice şi naturale. În cazul unor condiţii favorabile oferta creşte, iar o înrăutăţire a
unora sau altora din aceste condiţii va genera reducerea ofertei.
Prin însumarea algebrică absolută sau relativă a influenţei fiecărui factor va rezulta
modificarea totală a ofertei unui anumit bun la un nivel dat al preţului.

3.6. Elasticitatea ofertei

Elasticitatea ofertei exprimă dimensiunile sau gradul modificării ofertei în funcţie de
schimbarea preţului sau a oricăruia din factorii acesteia. Coeficientul elasticităţii ofertei unui
anumit bun, în funcţie de preţul acestuia (Eo/p) este „raportul dintre variaţia relativă a cantităţii
oferite (adică ΔQo/Qo) şi fluctuaţia relativă a preţului de vânzare (adică ΔP/P)“ şi se determină cu
relaţiile:

Q 0 P Q O1  Q O0 P1  P0
a) Eo/p = :  : , unde:
Q0 P Q OO Po
Q0 – cantitatea oferită; P – preţul; Δ – modificarea celor două variabile (Q0 şi P); 1, 0 –
perioada curentă şi perioada de bază;

% Q 0 Q 0 P
b) Eo/p =   0 .
%P P Q O0
Exemplu:
*
Subsidiile reprezintă ajutorul bănesc acordat de stat unor agenţi economici.

34
 Dacă utilizăm
u info
ormaţiile ofeerite de tabellul 3.4., în siituaţia când preţul unitarr creşte de laa 500
u.m.
u la 600 u.m.,
u coeficiientul elasticcităţii oferteii în funcţie de
d preţ va fi:

1000  800 600  500

Eo/ p  :  1,25 ;
8000 5
500
Reiesee că în condiiţiile creşteriii preţului cuu 1%, cantitaatea oferită va
v spori cu 1,25%.
În funncţie de niv
velul coeficientului elasticităţii oferrtei la preţ, formele offertei se preezintă
astfel:
a
a. ofertă elasticăă (fig.3.9.) când
c unui procent
p de modificare a preţului îi corespunnde o
schimbare mai
m mare a ofertei: Eo/p>11;
b. oferrtă cu elastticitate unittară (fig.3.99.), când unnui procent în modificcarea preţullui îi
corespunde
c unul similarr in transform
marea oferteii: Eo/p=1;
c. oferrtă inelasticcă (fig.3.9.) apare atuncci când uneei modificării a preţului îi corespunnde o
schimbare mai
m mică a offertei: Eo/p<11;
d. oferrtă perfect elastică
e (fig..3.9.) presuppune ca, la preţ
p dat, ofeerta să crească la infinit (caz
teoretic):
t Eo//p=  întruccât ΔP/P = 0;
e.
e ofertă perf
rfect inelastică (fig.3.9.),, când cantittatea oferită este fixă, inddiferent de nivelul
n preţurrilor.

Fig.3.99.Elasticitateaa ofertei în funncție de preț

a) Exxemplu: cereerea elasticăă

P0 (preț inițiial) = 100u.m
m. și Q0(canntitate inițialăă) = 10.000 buc.
b
See reduce prețțul:
P1 = 90 , cantiitatea cerută pe piață devvine Q1 = 122000 buc.
Cooeficientul de elasticitatee al cererii inn functie de pret:
p
E c/p = % ΔQ/ % Δ P = ΔQ/Q0: ΔP /P0 = -00,2/0,1= -2
c) Ceerere inelasttică
P0 = 10000 eurro Q0 = 100 buc.
 Se reduce prețul:
P1 = 9000 euro, iar cantitatea cerută ajunge la nivelul Q1 = 105 buc.
Coeficientul de elasticitate al cererii în funcție de preț:
E c/p = % ΔQ/ % Δ P = ΔQ/Q0: ΔP /P0 = 5/100 : (-1000/10000) = -0.5

3.7. Legea cererii şi a ofertei

Cererea şi oferta sunt componentele de bază ale mecanismului regulator al pieţei .
Confruntarea finală a dimensiunilor, a structurii producţiei şi a consumului se realizează pe
piaţă sub forma raportului dintre ofertă şi cerere. Dar cererea şi oferta nu sunt numai forme de
manifestare pe piaţă ale consumului potenţial şi ale producţiei; ele se găsesc în relaţii de cauzalitate
reciprocă, una reprezentând în raport cu cealaltă, deopotrivă, cauză şi efect. Astfel, pe piaţă, putem
întâlni:
a. o creştere a cererii (factorii ofertei rămânând neschimbaţi) sau o reducere a ofertei (factorii
cererii fiind constanţi) determină sporirea preţului;
b. o reducere a cererii (factorii ofertei sunt consideraţi constanţi) sau o creştere a ofertei
(factorii cererii fiind neschimbaţi) generează o diminuare a preţului.
Aceste ipoteze reprezintă axiomele legii cererii şi ofertei. Potrivit acestei legi:
a. preţul de pe piaţă este determinat de mişcarea celor două forţe opuse – cererea şi oferta;
b. preţul de pe piaţa oricărui bun tinde permanent spre un nivel de echilibru. La acest nivel,
cantitatea oferită este egală cu cantitatea cerută (fig.3.10.).
P
Exces de ofertă
Curba
Preţ maxim ofertei

Preţ de
echilibru
Preţ minim Curba
Exces cererii
de cerere
Cantitatea de echilibru Q

Fig.3.10. Formarea preţului de echilibru

Prin mişcarea preţurilor, relaţia dintre cerere şi ofertă exprimă situaţia pieţei, evidenţiind
abundenţa sau lipsa (raritatea) bunurilor şi a factorilor de producţie.

36
 Expresia „tinde“ evidenţiază caracterul dinamic al acţiunilor şi deciziilor subiecţilor
economici pe piaţă, în sensul că cererea şi oferta determină, alături de alţi factori, în final, preţurile
şi cantităţile, însă atingerea nivelurilor la care cererea şi oferta devin egale poate necesita un interval
de timp, mai mult sau mai puţin îndelungat, în care cei doi parametri se mişcă în dezechilibru.
Rezultă că echilibrul dintre ofertă şi cerere este temporar, menţinându-se pe o perioadă de timp
scurtă, timp în care condiţiile producţiei nu se modifică, nivelul costului rămânând constant
În conformitate cu cerinţele legii cererii şi ofertei agenţii economici trebuie să urmărească
permanent echilibrul dinamic dintre cerere şi ofertă. Apariţia unor dezechilibre afectează interesele
populaţiei, atât în calitate de producător, cât şi în cea de consumator.
Un rol deosebit în reglarea raportului cerere-ofertă îl are marketingul, care prin cercetarea
complexă şi permanentă a pieţei (în primul rând a celor două categorii corelative ale sale), a
comportamentului consumatorilor/ utilizatorilor, prin strategiile şi tacticile furnizate, oferă soluţii
viabile şi operante pentru realizarea unui echilibru dinamic al pieţei.
Legea cererii şi ofertei acţionează într-o unitate organică cu celelalte legi economice, fără a le
subordona şi a avea rol fundamental în cadrul sistemului.

3.8. Intervenția statului în mecanismul formării prețurilor

În esenţă, această intervenţie cunoaşte două forme: intervenţia directă, prin fixarea unor
plafoane maxime sau minime ale nivelurilor preţurilor ce pot fi practicate, şi intervenţia indirectă,
prin influenţarea pe diverse căi a cererii şi ofertei totale.

a. Penurie

În situaţii de grave de penurii provocate de războaie, de tulburări sociale, de crize ale

aprovizionării economiei cu unele materii prime etc., restabilirea echilibrului dintre cerere şi ofertă
s-ar realiza la niveluri ridicate ale preţurilor care ar limita drastic accesul unor largi categorii de
persoane la bunurile respective. Piaţa însăşi, prin mecanismul funcţionării ei, poate conduce la
concentrarea treptată a ofertei în mâinile unui singur producător, care, ajungând în situaţie de
monopol, impune un nivel de preţ neconform interesului consumatorilor sau deși există mai mulți
producători, ei pot acționa concertat. De asemeni, inelasticitatea cererii pentru bunuri de strictă
necesiatate conduce la stabilirea unui preț de echilibru care ar limita accesul consumatorilor cu
venituri scăzute (de exemplu, piața medicamentelor).
Intervenţia guvernului are loc în acest caz prin fixarea unui plafon maxim al preţurilor ce pot
fi practicate. Ce se întâmplă în acest caz? Conform fig. 3.11., intersecţia curbelor cererii şi ofertei
determină preţul de echilibru Pe, prea ridicat pentru o mare parte a cumpăratorilor care au nevoie

37
d bunul reespectiv, şi cantitatea de
de d echilibru Qe, insuficcientă pentrru a acoperii nevoia reaală a
societăţii.

Fig.3.111. Intervenția directă a statullui în cazul pennuriei

Dacăă statul interrvine prin acceastă măsuură administtrativă, însoţţită desigur de constrânngere,
nivelul
n maxxim admis al preţuluii de vânzaare OPi, innferior celui de echiliibru, permitte şi
cumpărători
c lor cu venituuri mai mici să-şi manifeste cerereaa pentru bunnul respectivv. Astfel, cererea
totală
t a pieeţei creşte de
d la OQe la OE. Nivelul mai red
dus al preţuului devine însă insufiicient
remunerator
r riu pentru prroducători. Guvernul
G nuu-i poate obliiga să produucă în pierd
dere (cu exccepţia
cazului
c cândd aceştia ar fi întreprindderi de stat, cărora pierdderile le sunnt acoperite de la buget)). De
aceea,
a ca urm
mare a ieşiriii de pe piaţţă a unei părrţi a producăătorilor, oferrta Qe, şi-aşa insuficienttă, se
restrânge
r la OD. Penuriaa se accentueează.

b. Abuundență

În co
ondiţiile abu
undenţei, ofeerta fiind cuu mult mai mare
m decât ceererea, preţuul de echilibrru va
tinde
t spre un
u nivel sccăzut, nerem
muneratoriu pentru prodducători (dee exemplu, piața produuselor
agricole).
a A
Aceasta îi dettermină pe mulţi
m să abaandoneze raamura respecctivă de actiivitate, prodducţia
acesteia
a se diminuează
d până se aprropie de niveelul normal pentru
p satisffacerea cererrii existente, când
preţul
p de ech
hilibru redevvine remunerratoriu pentrru producăto
ori.
Dacăă însă guveernul are intteresul de a nu se diminnua producţţia ramurii sau
s de a menţine
capacităţile
c de producţiee existente, poate încercca această metodă
m de inntervenţie directă, impuunând
pieţei
p un pla
afon minim de preţ, de această
a datăă însă, superrior celui de echilibru.
  

Fig.3.12. Intervenția directă a statului în cazul abundenței

Se observă din reprezentarea grafică din fig.3.12. că, faţă de cantitatea OQe
corespunzătoare preţului de echilibru fără intervenţie (ofertă prea mare, care provoacă formarea
unui preţ al pieţei OPe prea mic, neremuneratoriu pentru producători), impunerea de către guvern a
preţului - plafon minim egal cu OPi determină o creştere a cantităţii oferite la OE. Concomitent
însă, guvernul nu-i poate obliga pe consumatori să achiziţioneze aceeaşi cantitate sau chiar una mai
mare la preţul de intervenţie OPi, mai ridicat. Dimpotrivă, aceştia îşi vor reduce cantitatea cerută la
segmentul OD, astfel încât segmentul BC va reprezenta o ofertă suplimentară provocată de
intervenţia direct guvernamentală. Ofertanţii vor constata că nu-şi vor mai putea vinde cantitatea pe
care o valorificau înaintea intervenţiei. Vor spori cheltuielile lor cu stocarea producţiei aduse pe
piaţă, cu dobânzile la eventualele credite angajate anterior pentru producţie şi pe care nu le mai pot
rambursa, cu deteriorarea unor bunuri perisabile etc. Dintr-o măsură intenţionată a ajuta pe
producători, intervenţia guvernamentală directă, ca şi în cazul penuriei, se transformă într-o
metodă de dezavantajare a agentului economic. Rezultă, în concluzie, că intervenţiile
guvernamentale directe în mecanismul formării preţurilor sunt indezirabile, atât pentru consumator,
cât şi pentru producător, cu pierderi mari pe planul eficienţei economice. Ele pot fi practicate doar
în mod excepţional, pe o perioadă scurtă de timp, până la reîncadrarea raportului dintre cerere şi
ofertă în limitele normalului.
Exemplu de intervenție directă: stabilirea salariului minim.
Exemplu de intervenție indirectă: subvențiile acordate producătorilor agricoli.

39
 CAP. IV. COSTUL DE PRODUCȚIE

4.1. Conţinutul şi tipologia costului

DEFINIŢIE: Cheltuielile corespunzătoare consumului de factori de producţie pe care agenţii
economici le efectuează pentru producerea bunurilor poartă denumirea de cost de producţie
TIPOLOGIA COSTULUI
A. COSTUL TOTAL = ansamblul costurilor corespunzătoare unui volum de producţie dat.
1. Costurile fixe totale (CFT) = cheltuielile făcute de firmă independent de volumul
producţiei (chirii, dobânzi, amortizarea, salariile personalului administrativ, cheltuieli
de întreţinere etc.).
2. Costurile variabile totale (CVT) = cheltuielile care se modifică în funcţie de
cantităţile produse (consumurile de materii prime, materiale, combustibil, energie,
apă, salariile personalului direct productiv).
3. Costul global total (CGT) – suma CFT şi a CVT.
CGT = CFT + CVT = CFT + f(Q)
B. COSTUL MEDIU (CM) denumit şi costul unitar (CU)
CGT
CM 
Q

CF
1. Costul fix mediu CFM 
Q
CV f Q 
2. Costul variabil mediu CVM  
Q Q
CGT CFT  CVT CFT  f Q 
3. Costul mediu CM   
Q Q Q

C. COSTUL MARGINAL (Cmg) = suplimentul de cost (sporul de cheltuieli) necesar

pentru obţinerea unei unităţi adiţionale (suplimentare) de produs/serviciu.
CGT CFT  CV
Cmg   pentru Q  1 , Cm  CGT
Q Q
Dacă considerăm preţurile factorilor de producţie date, tipurile de costuri prezentate mai sus
au un comportament diferit în funcţie de volumul producţiei.
În situaţia creşterii producţiei se pot înregistra următoarele evoluţii (tabelul 4.1.):

40
 Evoluţia costurilor în condiţiile creşterii producţiei
Tabelul 4.1.
Costuri CF CV CGT
Total Mediu Total Mediu Total Mediu
Producția
Se Se poate Se poate
Producţia creşte Constant Creşte Creşte
reduce reduce reduce

Comportamentul diferitelor tipuri de costuri, în funcţie de cantitatea de produse, se poate

observa din cercetarea datelor cuprinse în tabelul 4.2. Informaţiile oferite de tabelul 4.2. ne arată:
– dependenţa categoriilor de costuri (cu excepţia CF) de producţia obţinută;
– costul marginal se calculează, practic, prin diferenţa dintre costul global total (col. 4) din
momentul respectiv şi cel din momentul anterior;
– în situaţia când se produc 5 unităţi costul marginal este egal cu costul unitar, până atunci
Cm<CU;
– în cazul când se produc 6 unităţi costul marginal este egal cu preţul de vânzare; se apreciază
că acesta constituie venitul marginal care asigură echilibrul producţiei pentru întreprindere şi
profitul ei maxim;
– întreprinderea îşi va extinde producţia până la acel nivel la care se înregistrează egalitatea
dintre costul marginal şi venitul marginal, adică Cm = Vm; condiţia de maximizare a profitului
devine: Cm = Vm = P.
Comportamentul tipurilor de cost
Tabelul 4.2.
Costul variabil

Costul variabil

marginal (Cm)
mediu (CVM)

mediu (CTM)
mediu (CFM)

pierderea Col
Costul global
Cantitatea de

(9) – Col (4)

produse (Q)

Costul total

Profitul sau
total (CV)
Costul fix

total (CT)

Costul fix
total (CF)

Venitul

Prețul
Costul

(V)

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
1 350 240 590 350 240 590 – 400 400 –190
2 350 400 750 175 200 375 160 800 400 50
3 350 600 950 116 200 316 200 1200 400 250
4 350 850 1200 87 212 299 250 1600 400 400
5 350 1150 1500 70 230 300 300 2000 400 500
6 350 1550 1900 58 258 316 400 2400 400 500
7 350 2100 2450 50 300 350 550 2800 400 350

Dacă reprezentăm grafic datele din tabelul 4.2. vom obţine curbele costurilor totale (fig. 4.1.).

41
Costur
i totale
C
2400
2200
CV
2000
1800
1600
1400
1200
1000
800
600
400 CF
200

1 2 3 4 5 6 7 Q

Fig. 4.1. Curbele costurilor totale

4.2. Structura costului – presupune stabilirea ponderii fiecărei cheltuieli în volumul

general al C.
Există 2 metode pentru determinarea structurii C:
1. pe articole de calculaţie;
2. pe elemente primare.

1. Structura pe articole de calculaţie

Gruparea se face în funcţie de localizarea costurilor şi a răspunderilor pe produse, secţii,
întreprindere.
Deosebim:
a) cheltuieli directe (se pot nominaliza pe fiecare produs) – se repartizează direct pe
unitatea de produs (●materii prime, ●materiale directe, ●combustibil tehnologic, ●salarii directe,
●impozit şi CAS pentru salariile directe etc.).
b) cheltuieli indirecte (nu se pot nominaliza pe produs) – se repartizează indirect pe
unitatea de produs, prin metode de calcul convenţional.
În această categorie se includ:

42
 ►cheltuieli comune ale secţiilor (cheltuieli cu iluminatul, pentru încălzit, salariile
personalului administrativ al secţiilor);
►cheltuieli generale ale întreprinderii (salariile personalului administrativ; penalizări;
dobânzi; deplasări; poştă; telefon; amortizarea clădirilor etc.).
c) cheltuieli de distribuţie sau de comercializare – ambalare, sortare, depozitare,
transport, cercetarea pieţei ş.a. + cheltuieli promoţionale.
Utilizarea acestei metode permite obţinerea a trei categorii de costuri:
– C pe secţie (Cs)
– C pe întreprindere (C î.)
– C complet al întreprinderii (preţul de revenire) – Cc.
C s. = ch. d. + ch. c. s.
C î = C. s. + ch. g. î.
C c. = C. î. + ch. distribuţie şi promovare
2. Structura pe elemente primare – grupează cheltuielile după conţinutul lor economic.
Cheltuielile se grupează în:
 materii prime şi materiale;
 combustibil, energie, apă;
 amortizarea Kf;
 salarii;
 impozit pe salarii;
 CAS (contribuţie pentru asigurări sociale);
 contribuţie pentru sănătate;
 contribuţie la fondul pentru tehnică nouă;
 contribuţie pentru şomaj.
Avantajele acestei metode: – este simplă;
– permite cunoaşterea structurii C pe fiecare ramură şi compararea între
ramuri.

4.3. Importanţa şi căile reducerii (minimizării) costurilor în industrie

 Minimizarea C = proces obiectiv al activităţii economice
– vizează reducerea cheltuielilor pe unitatea de efect util.
Orice producător individual, şi societatea în ansamblul ei, urmăresc:
– fie maximizarea producţiei pentru un cost dat;
– fie minimizarea costului pentru o producţie dată.

43
 Importanţa reducerii C reiese din efectele pe care acest proces le generează, respectiv:
1. Determină sporirea eficienţei activităţii
VT = C + Pr
La un anumit nivel al preţului de vânzare, reducerea C → creşterea profitului.
2. Cu aceleaşi resurse materiale, în condiţiile reducerii consumurilor materiale, este
posibilă sporirea volumului producţiei.
3. Reducerea sistematică a C constituie baza obiectivă a micşorării preţului de vânzare
(implicit a creşterii veniturilor reale ale populaţiei).
4. Creşterea competitivităţii produselor româneşti pe piaţa internaţională şi a eficienţei
comerţului exterior.
 Căile de reducere a C sunt foarte diverse, purtând amprenta condiţiilor concrete din diverse
ramuri şi unităţi economice. Pot fi conturate totuşi câteva căi generale (valabile pentru toate
ramurile):
C = CM + CS
(CM) A. Reducerea cheltuielilor materiale (creşterea eficienţei componentelor materiale)
1. reducerea cheltuielilor pentru materii prime, materiale, combustibil (Kc);
2. reducerea cotei de amortizare/unitate de produs (Kf);
3. reducerea altor cheltuieli materiale.
(CS) B. Reducerea cheltuielilor de muncă (creşterea productivităţii muncii).
C. Reducerea cheltuielilor de gestiune şi de distribuţie/comercializare.

A. Ca urmare a reducerii cheltuielilor materiale/unităţi de produs creşte valoarea nou creată.

Qp = CM + CS + Pr., CS + Pr = valoare nou creată.
Pentru reducerea cheltuielilor materiale se poate acţiona în următoarele direcţii:
a) Reducerea consumurilor de materii prime, materiale, combustibil şi energie prin:
a.1.) proiectarea şi reproiectarea produselor;
a.2.) perfecţionarea şi înnoirea tehnologiilor de fabricaţie astfel încât acestea să asigure:
– creşterea gradului de valorificare a materiilor prime şi materialelor;
– reducerea consumului energetic;
– produse cu valoare ridicată.
a.3.) îmbunătăţirea normelor de consum.
b) Extinderea folosirii înlocuitorilor.
c) Micşorarea pierderilor din rebuturi şi deşeuri.
d) Recuperarea şi refolosirea materiilor prime, materialelor şi ambalajelor.
e) Recondiţionarea şi refolosirea pieselor şi subansamblelor.

44
 f) Îmbunătăţirea folosirii Kf (pe cale extensivă şi intensivă).

B. Creşterea productivităţii muncii (W) generează:

– reducerea cheltuielilor cu salarii/unitatea de produs;
– reducerea cheltuielilor indirecte/unitatea de produs.
Aceste efecte au loc în condiţiile creşterii absolute a fondului de salarizare deoarece Iw > Is.
C. Reducerea cheltuielilor de gestiune şi distribuţie vizează reducerea cheltuielilor pentru:
 salarizarea personalului administrativ şi de conducere (restructurarea personalului);
 amortizarea clădirilor administrative;
 furnituri de birou;
 poştă, telefon, FAX, deplasări, locaţii;
 transport, manipulare, ambalare, reclamă etc.

4.4. Costul de oportunitate

În literatura economică întâlnim şi un alt mod de abordare a costului, respectiv ca un cost
pentru a nu face ceva, a renunţa la ceva. Acest cost este valoarea şansei sacrificate, costul de
oportunitate. În această viziune, costul real al oricărei acţiuni este valoarea şansei alternative care
trebuie sacrificată în scopul derulării acţiunii respective.
În funcţie de conţinutul sau modul şi locul de calcul deosebim:
 costul contabil (explicit) – reflectă, monetar, cheltuielile efectuate de către
întreprindere/firmă cu achiziţionarea factorilor de producţie (Fp cumpăraţi din exterior).
Costul contabil = totalitatea cheltuielilor de producţie înregistrate în contabilitatea
întreprinderii privind consumurile materiale (materii prime, materiale, combustibil, energie, apă,
amortizarea Kf), salariile etc.
 costul implicit – cuprinde cheltuielile necesare producţiei ce nu presupun plăţi către
terţi, deoarece reprezintă consumuri de factori proprii, care aparţin firmei/întreprinzătorului (munca
de organizare a activităţii; capitalul propriu utilizat; salariul implicit; dobânda implicită);
 costul economic (real) = cost contabil (explicit) + cost implicit;
Costul explicit = cheltuielile pentru factorii de producţie consumaţi (reflectate în
contabilitate)
Costul implicit = estimaţie a întreprinzătorului pentru contribuţia factorilor proprii de
producţie.
 costul de oportunitate = valoarea şansei sacrificate;

45
 Costul de oportunitate = evaluarea cantităţilor de bunuri care nu vor putea fi produse atunci
când întreprinzătorul optează pentru producerea unui bun, renunţând la alte soluţii (alternative
sacrificate).
Costul de oportunitate
– studiu de caz –

Un întreprinzător îşi propune să creeze o întreprindere cu scop lucrativ. Calculele previzionale

privind profitabilitatea unităţii sunt relevate de următorul cont de exploatare:

CONT DE EXPLOATARE Unităţi monetare

(previziune)

1. Venituri 10 000 000

2. Costuri 8 000 000
a) consum de capital circulant 6 000 000
b) consum de capital fix 750 000
c) consum de forţă de muncă 1 250 000
3. Profit (1 – 2) 2 000 000

Pentru a evalua, cât mai corect, profitabilitatea întreprinderii, pe lângă elementele din contul
previzional de exploatare, întreprinzătorul ar trebui să ia în considerare, în plus, următoarele:
a. salariul ce l-ar obţine dacă nu ar înfiinţa întreprinderea şi s-ar angaja la altă unitate: 750 000
unităţi monetare;
b. dobânda ce i-ar reveni dacă, renunţând la înfiinţarea întreprinderii, ar depune o parte din
bani la bancă: 250 000 unităţi monetare;
c. profitul ce l-ar realiza dacă ar participa cu restul capitalului bănesc la o societate comercială
pe acţiuni deja înfiinţată: 1 200 000 unităţi monetare.
Toate elementele anterioare reprezintă costul de oportunitate.
Contul previzional de exploatare se prezintă astfel:

CONT DE EXPLOATARE Unităţi monetare

(previziune)

1. Venituri 10 000 000

2. Costuri explicite 8 000 000
3. Profit contabil (1 – 2) 2 000 000
4. Costuri implicite 2 200 000
5. Profit economic (3 – 4) – 200 000

46
 Deoarece profitul economic este negativ, înfiinţarea întreprinderii nu este oportună cu toate că
la un calcul contabil simplu era profitabilă; dacă profitul economic ar fi fost pozitiv înfiinţarea
întreprinderii era oportună.
Modul economic de gândire determină producătorii şi consumatorii să ţină seama de costurile
şanselor, întrucât, în elaborarea şi adoptarea deciziilor ei sunt confruntaţi cu alternative şi trebuie să
aleagă dintre ele; opţiunile au la bază raţionamentul economic, comparând costuri şi profituri
anticipate de pe urma alternativelor.

47
 Capitolul V. SALARIUL ȘI PROFITUL-FORME PRINCIPALE
DE VENIT ÎN INDUSTRIE
5.1. Rezultatele microeconomice
Orice activitate economică se caracterizează prin intrări de factori de producţie şi ieşiri de
bunuri materiale şi servicii. Aceste ieşiri (output-uri), a căror destinaţie este satisfacerea nevoilor de
producţie şi a celor de consum, poartă numele de rezultate economice.
Bunurile materiale şi serviciile, privite ca rezultate economice, trebuie să aibă o utilitate
socială. Caracterul util sau inutil al rezultatelor obţinute de diferiţi agenţi economici se verifică prin
piaţă, prin actele de vânzare-cumpărare, care, în final, exprimă concordanţa sau neconcordanţa
dintre cerere şi ofertă.
Rezultatele economice sunt urmărite, evidenţiate, analizate şi prognozate, în primul rând, la
nivelul fiecărui agent economic întreprinzător. Aceste rezultate au caracter primar şi direct şi sunt
cunoscute sub denumirea de rezultate microeconomice; ele se integrează şi se regăsesc şi la
nivelurile mezo, macro şi mondoeconomic.
Rezultatele economice se evaluează folosind următoarele unităţi de măsură:
– unităţi fizice (kg, km, m etc.), utilizate în întreprinderile cu producţie omogenă;
– unităţi natural-convenţionale (cai putere, Kwh etc.), practicate în condiţiile obţinerii de
bunuri materiale de acelaşi tip, dar cu caracteristici diferite (producţia fizică de tractoare se măsoară
prin tractoare de 15 cai putere);
– unităţi monetare (leu, dolar, euro etc.), folosite în vederea omogenizării produselor şi
activităţilor şi, nu în ultimul rând, a comparabilităţii lor.
Rezultatele microeconomice se măsoară prin indicatori specifici fiecărui domeniu de
activitate. Astfel, pentru cuantificarea activităţii industriale se utilizează următorii indicatori
principali: cifra de afaceri; valoarea adăugată; profitul brut; profitul net.
Cifra de afaceri exprimă volumul veniturilor obţinute de o întreprindere pe baza operaţiunilor
comerciale efectuate într-o perioadă de timp, de obicei un an. Acest indicator sintetic economico-
financiar însumează toate încasările rezultate din acte de comerţ: vânzări de bunuri materiale,
prestări de servicii. Cifra de afaceri, cunoscută în limbaj contabil-financiar sub denumirea de
„vânzări“ sau „venituri brute“, stă la baza impunerii fiscale.
Valoarea adăugată indică efectul rezultat din utilizarea factorilor de producţie, îndeosebi a
factorilor muncă şi capital. Ea evidenţiază suma de bani încasată din vânzarea bunurilor economice
peste mărimea cheltuielilor cu materiile prime, materiale şi energie, care au fost folosite pentru
obţinerea lor.
Profitul brut al întreprinderii evidenţiază mărimea profitului brut. Se calculează cu relaţia:

48
 P.B. = C.A. – C, unde:
P.B. – venitul global; C.A. – cifra de afaceri; C – costul producţiei.
Profitul net reprezintă acea parte a profitului brut al întreprinderii rămasă după scăderea din
acesta a impozitelor şi a altor prelevări prevăzute de lege.

5.2. Salariul: concept, forme

Implicarea factorilor de producţie în activităţile economice determină, în mod obiectiv, şi
recompensarea – plata lor. Astfel, pentru contribuţia la realizarea muncii ca factor de producţie care
concură la desfăşurarea unei activităţi, posesorul său, cel ce o depune, primeşte o sumă de bani, o
remuneraţie, denumită salariu.
În sens larg, salariul reprezintă venitul sub formă bănească însuşit şi obţinut prin muncă de o
persoană.*
Literatura sociologică – economică franceză integrează teoria salariului într-o teză generală a
teoriei distribuţiei în care salariul este un rezultat al distribuirii produsului naţional, fondată pe
studiul de comportament al grupurilor.
Alte orientări explică formarea salariului prin confruntarea politicilor de salarizare practicate
de firme (organizaţii) şi nu prin raporturile fireşti dintre oferta şi cererea de forţă de muncă.
În economiile moderne de piaţă unii economişti, P.A. Samuelson de exemplu, apreciază că
„omul este mai mult decât o marfă“ şi îşi închiriază serviciile pe baza unui preţ – salariu – care este
„de la distanţă cel mai important preţ“. Acesta se formează urmând, în linii generale, aceleaşi
principii ca în cazul oricărei alte mărfi. Aşadar, se consideră că salariul se comportă ca preţul
oricărei alte mărfi, chiar dacă forţa de muncă este o marfă specială.
Concepţia dualistă apreciază că substanţa salariului este dată de sincronismul a doi factori şi
anume: de costul forţei de muncă şi de productivitatea (randamentul) muncii. Potrivit acestei teorii,
ceea ce primeşte salariatul este o parte din volumul produsului muncii, condiţionat de mărimea
productivităţii. Dimensiunea salariului se stabileşte încât să se situeze cel puţin la nivelul costului
forţei de muncă.
În concluzie, substanţa salariului o reprezintă suma de bani pe care o primeşte orice
persoană angajată pentru contribuţia adusă la desfăşurarea unei activităţi economice sau sociale.
Salariul este interpretat şi analizat în majoritatea cazurilor ca o formă de venit, situaţie cel mai
des întâlnită în societatea contemporană. În această împrejurare este firesc ca salariul, cu valenţele
sale, să stea în centrul preocupărilor atât a teoreticienilor, cât şi a practicienilor, dar mai ales în

*
Termenul de origine latină, vine de la cuvântul salarium ce înseamnă suma plătită fiecărui soldat roman pentru a-şi
procura sarea. Soldatul era un om dependent şi i se acorda salarium (suma) în virtutea acestei dependenţe. Un om liber
nu primea salarium. Termenul s-a păstrat în timp şi a căpătat sensul de venit – soldă (leafă) al unui om care este
dependent de altul, fie juridic, fie economic.

49
atenţia marii majorităţi a populaţiei unei ţării. Valenţele principale ale salariului sunt: sursă
esenţială de venit; pârghie de cointeresare; instrument de echilibru al nevoilor şi al resurselor de
muncă, al cererii solvabile a populaţiei şi al volumului de bunuri materiale şi servicii; element de
susţinere a creşterii productivităţii muncii şi, în general, a eficienţei economice.
În condiţiile existenţei producţiei de mărfuri şi din punctul de vedere al angajatului, salariul
îmbracă două forme principale de manifestare: salariul nominal ( s N ) şi salariul real ( s R ).
Salariul nominal reprezintă suma de bani pe care salariatul o primeşte în schimbul muncii
depuse. Acesta poate fi privit ca salariul brut (întreaga sumă de bani cuvenită factorului muncă) şi
ca salariu net (suma efectiv încasată de o persoană, după scăderea din salariul brut a impozitului pe
salariu, a contribuţiei de asigurări de sănătate şi pensii, a contribuţiei pentru ajutorul de şomaj etc.).
Salariul real reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumpărată, la un moment
dat, cu salariul nominal net. El nu este altceva, decât o reflectare a puterii de cumpărare a salariului
nominal, fiind diferit de la o perioadă la alta şi de la o piaţă la alta. Rezultă că, nivelul salariului real
depinde, în principal, pe de o parte de mărimea salariului nominal cu care este direct proporţional,
iar, pe altă parte, de nivelul preţurilor bunurilor de consum şi al tarifelor serviciilor, taxelor şi
sN
impozitelor cu care este invers proporţional. Astfel, s R   100 ; în dinamică el poate fi
Ip

s R1
determinat ca un indice al salariului real: I sR   100 , în care: s R = salariul real; s N =
sR0

salariul nominal; s R1 = salariul real în perioada curentă; s R 0 = salariul real în perioada anterioară

(de bază); I sR = indicele salariului real, I P = indicele preţurilor bunurilor de consum.

Revendicările raţionale ale angajaţilor privind creşterea salariului au ca punct de plecare nu

atât mărimea şi dinamica salariului nominal, cât pe cele ale salariului real, asupra căruia acţionează
şi factorii care nu ţin de fiecare lucrător, pe care el nu-i controlează şi nici nu-i poate contracara prin
ceea ce face, adică prin muncă.
Factorii care influenţează mărimea salariului real sunt:
a. salariul nominal, care se află în raport direct proporţional cu salariul real;
b. preţurile bunurilor de consum, tarifele serviciilor, impozitele şi taxele, care acţionează
invers proporţional asupra mărimii salariului real;
c. puterea de cumpărare a banilor; la un salariu nominal dat, cu o unitate monetară se pot
cumpăra mai multe sau mai puţine bunuri, în funcţie de valoarea mai mare sau mai mică a ei.
Inflaţia, care reflectă deprecierea valorii banilor, generează o diminuare a veniturilor reale;
c. revendicările sindicale.

50
 Salariul real se determină în funcţie de cel puţin două coordonate hotărâtoare: mărimea
salariului nominal; nivelul preţurilor bunurilor materiale şi serviciilor. În situaţia în care preţurile
cresc mai rapid decât salariul nominal, atunci se înregistrează o reducere a salariului real.
Indicele preturilor de consum (IPC) masoară evoluția de ansamblu a prețurilor marfurilor
cumpărate si a tarifelor serviciilor utilizate de către populație intr-o anumită perioadă, denumită
perioada curentă, față de o perioadă anterioară sau perioada de bază (referință).

Exemplu calcul: coș consum – 4 mere, 10 cartofi

Ani 2018 2019
Preț mere 2 3
Preț cartofi 1 2

Ip = (4*3+10*2)/(4*2+10*1) = 1,77

Creşterea salariului real se poate calcula şi sub forma unui indice procentual, ca un raport
între indicele salariului nominal şi indicele preţurilor bunurilor de consum şi serviciilor:
Isr = (Isn/Ip) ◌ּ 100; Isn = (Sn1/Sn0) ◌ּ 100; Ip = (P1/P0) ◌ּ 100, unde: Isr – indicele salariului
real; Isn – indicele salariului nominal; Ip – indicele preţurilor; Sn1 – salariul nominal din perioada -
anul curent; Sn0 – salariul nominal din perioada anterioară - anul de bază; P1 – preţul din anul
curent; P0 – preţul din anul de bază.
Exemple:
1. Să se calculeze salariul real, în perioada de bază şi în perioada curentă şi indicele
salariului real, cunoscându-se:
– salariul nominal în perioada de bază este de 25.000 unităţi monetare;
– salariul nominal în perioada curentă are o mărime de 30.000 unităţi monetare;
– indicele preţurilor bunurilor de consum şi serviciilor în perioada curentă faţă de perioada de
bază este de 110%.
Rezolvare:

51
 30000
 100
I sn 25000
I sr   100   100  109%
Ip 110

S n1 30000
S r1    27273 unităţi monetare
Ip 1,10

S r1 27273
I sr   100;109   100; S r 0  25021 unităţi monetare
Sr0 Sr0

Se observă că salariul real a crescut cu 9%, respectiv de la 25.021 unităţi monetare la 27.273
unităţi monetare. Totuşi, valoarea salariului real în perioada curentă este mai mică decât cea a
salariului nominal, deoarece preţurile au crescut cu 10%.
Dinamica salariului real are o mare influenţă asupra ofertei individuale de muncă. Dacă
salariul real este mic, salariatul urmăreşte să crească numărul orelor de muncă, până când venitul
real atinge un anumit nivel. Când salariul real atinge un nivel maxim, numărul de ore de muncă
efectuate de lucrător nu va creşte, va staţiona. Însă, dacă salariul real va continua să crească şi după
acest moment, numărul orelor lucrate de ofertantul muncii se va diminua. (vezi fig. 5.1).

Salariul
real

Numărul de ore de muncă

Fig.5.1. Corelaţia dintre dinamica salariului real şi numărul orelor de muncă lucrate

Salariul reprezintă un cost, iar analiza economică îl studiază ca o componentă a costului total
sau global al oricărui bun economic.
Ponderea salariului în costul de producţie diferă de la o ramură la alta, subramură la alta, de la
o întreprindere la alta. Cu cât gradul de înzestrare tehnică va fi mai scăzut, cu atât ponderea
salariului poate fi mai mare.
Dacă sub aspectul reproducţiei forţei de muncă societatea este interesată ca nivelul general al
salariului să fie mai mare, din punct de vedere al costurilor de producţie, întreprinderea are interesul

52
de a stabili o pondere a salariului mai mică, compatibilă atât cu cerinţele refacerii capacităţii de
muncă, cât şi cu sporirea eficienţei economice. În acest sens, creşterea productivităţii muncii
constituie calea economică principală pentru diminuarea ponderii salariului pe unitate de produs,
fără a afecta calitatea bunurilor şi serviciilor realizate.
Mărimea şi dinamica salariului diferă pe ţări, ramuri de activitate, zone economice,
întreprinderi, forme de proprietate şi sunt influenţate de numeroşi factori, unii cu caracter direct,
alţii cu caracter indirect.
Principalii factori cu impact direct sunt:
-costul resurselor de muncă;
-productivitatea muncii;
-raportul dintre cererea şi oferta de muncă;
-dinamica preţurilor bunurilor de consum şi a tarifelor serviciilor;
-dimensiunile cheltuielilor de instruire şi calificare profesională de la momentul respectiv.
Categoria factorilor cu influenţă indirectă include:
-gradul de organizare în sindicate şi capacitatea sindicatelor de a obţine câştig de cauză
pentru revendicările salariaţilor;
-capacitatea salariaţilor de a se organiza şi de a dialoga cu unitatea – organizaţia economică
sau/şi cu organele specializate ale statului (guvernul) cu prilejul desfăşurării negocierilor colective
şi individuale;
- migraţia internaţională a forţei de muncă;
-legislaţia privind mişcarea sindicală şi revendicativă din fiecare ţară etc.

5.3. Sistemul de salarizare. Formele de salarizare

Sistemul de salarizare din economia de piaţă cuprinde: formele de salarizare; categoriile de
sporuri; sistemul de participare la profit; sistemul de premii şi recompense.
Forma de salarizare reprezintă o modalitate prin care se determină mărimea şi dinamica
salariului individual într-o anumită perioadă de timp. Aceasta asigură legătura între mărimea
rezultatului muncii şi partea ce revine salariatului pentru activitatea depusă în anumite condiţii.
Formele de salarizare sunt alese şi în funcţie de opţiunile politico – economice, dar criteriul
hotărâtor îl reprezintă eficienţa economică. În concordanţă cu acest criteriu, rezultatele muncii
trebuie să fie întotdeauna mai mari decât costurile de producţie, creşterea rezultatelor trebuie să
devanseze sporirea salariilor. Aşadar, înfăptuirea plăţii muncii după rezultatele activităţii economice
devine o legitate în economia de piaţă şi presupune o sporire mai rapidă a productivităţii muncii
faţă de ritmul de creştere al salariului mediu. Criteriile eficienţei economice reclamă ca alegerea
formelor de salarizare să se facă nu numai prin prisma analizei cost (efort) – rezultate al fiecărei

53
forme, dar şi din punct de vedere al confruntării costurilor cu efectele generate de aplicarea liberă a
formelor de salarizare avantajoase.
Fiecare formă de salarizare relevă condiţiile de pe piaţa muncii, realizând într-un mod
specific legătura între participarea la muncă, rezultatul muncii şi salariu. De asemenea, fiecare
evidenţiază, în forme proprii: cantitatea, calitatea şi însemnătatea activităţii depuse.
Principalele forme de salarizare cunoscute şi folosite în mod tradiţional sunt: salarizarea pe
unitate de timp (după timpul lucrat sau în regie); salarizarea în acord (sau cu bucata, pe operaţie);
salarizarea mixtă.
a) Salarizarea în regie asigură remunerarea salariaţilor după timpul efectiv lucrat: oră, zi,
săptămână, lună.
În cadrul acestei forme de salarizare fiecărui angajat i se stabilesc sarcini exacte incluse
într-o fişă a postului cu răspunderile ce-i revin în funcţie de calificarea pe care o are şi de locul pe
care îl ocupă în diviziunea muncii. Întreprinderea renunţă la angajatul care nu depune munca
minimă scontată în timpul pentru care este remunerat şi recompensează suplimentar prin premii,
cadouri, pe cei ce prestează un volum de muncă mai mare sau de o calitate mai bună.
Mărimea totală a salariului se determină în funcţie de timpul efectiv lucrat şi de salariul pe
unitate de timp. Pentru aceeaşi muncă prestată şi durată de timp salariile pot fi diferite, chiar dacă se
foloseşte unitatea de măsură egală sau preţul mediu al unei unităţi de timp. Ca regulă, se practică în
activităţile în care calitatea are o importanţă deosebită, unde lipsa de omogenitate a lucrărilor
(operaţiilor) face dificilă aprecierea muncii necesare pentru fiecare lucrare. Avantajele salarizării în
regie sunt: 1) prioritatea calităţii; 2) garanţia securităţii venitului; 3) absenţa constrângerii
salariatului. Dezavantajele sunt cele legate de: 1) durata timpului este fixată dinainte; 2) necesită
mulţi supraveghetori; 3) salariul are o evoluţie constantă.
Salariul va oscila în funcţie de durata muncii, orice creştere în intensitate şi productivitate a
muncii va aduce avantaje substanţiale întreprinzătorului.
b) Salarizarea în acord sau cu bucata constă în remunerarea salariaţilor în funcţie de
cantitatea de bunuri şi servicii produse sau după numărul de operaţii şi activităţi executate într-o
unitate de timp. Această formă de salarizare este preferabilă celei în regie din următoarele conside-
rente: aici durata timpului nu se fixează în mod expres; relevă mai bine legătura dintre mărimea
salariului şi munca depusă de salariat; contribuie la creşterea productivităţii individuale a muncii;
diminuează cheltuielile întreprinderii prin renunţarea la supraveghetorii necesari, în situaţia
salarizării în regie. În acelaşi timp, salarizarea în acord are unele inconveniente şi anume: tendinţa
de a executa cât mai multe piese sau operaţii poate avea loc şi în detrimentul calităţii; contribuie la
intensificarea muncii şi împinge salariatul spre o oboseală tot mai mare cu apariţia bolilor profe-
sionale; se instituie măsuri de amenzi şi penalizări pentru produsele necorespunzătoare; în

54
industriile cu o diviziune a muncii complexă, cu un număr mare de operaţii, stabilirea tarifelor
unitare pe produs este foarte dificilă.
În concordanţă cu condiţiile concrete de organizare a muncii şi cu modul cum se realizează
stimularea în muncă în fiecare firmă, acordul poate fi: acord individual; acord colectiv (pe echipe);
acord global (pe fabrică, uzină, secţie etc.). Fiecare variantă are avantajele şi limitele ei.
În funcţie de tariful aplicat pentru o operaţie, o activitate sau un produs, această formă de
salarizare se poate realiza în: acord simplu (individual); acord progresiv; acord regresiv.
Salarizarea în acord este avantajoasă dacă se aplică în domenii cu activităţi şi operaţii relativ
omogene, când salariul angajaţilor are tendinţă de creştere.
Menţionăm că, remunerarea pe bază de remiză sau cote procentuale practicată în activităţile
lucrative şi cea după normele de timp efectuate sunt, în esenţă, variante de salarizare în acord.
c) Salarizarea mixtă este o îmbinare între primele două forme de salarizare. Ea constă într-o
remunerare stabilă (fixă) pe unitate de timp (de obicei o zi de muncă) ce se acordă în funcţie de
îndeplinirea concomitentă a unor condiţii tehnice, tehnologice, de management, de marketing etc.
Conform acestei forme de plată, fiecare condiţie are un tarif, după importanţa pe care o prezintă
pentru cantitatea, structura şi calitatea producţiei obţinute. Drept urmare, mărimea salariului devine
variabilă ca în cazul salarizării în acord, în funcţie de numărul condiţiilor îndeplinite. Salariul pe o
zi fixat de întreprindere este ridicat şi poate fi obţinut numai de un număr mic de lucrători. Pentru
majoritatea angajaţilor nivelul acestui salariu constituie o incitaţie continuă la o muncă
suplimentară.
Dacă în cazul salarizării în acord salariul oscilează în sus, în situaţia salarizării mixte el are o
tendinţă de scădere de la nivelul maxim.
Forma de salarizare mixtă se utilizează în industria constructoare de maşini, în mecanica fină
sau în electronică etc., în care fiecare condiţie are un tarif unitar în funcţie de importanţa sa.
Corectarea formelor de salarizare are în vedere ca fiecare variantă să respecte următoarele
cerinţe:
– menţinerea salariului individual peste un minim vital sau decent prevăzut de guverne;
– corelarea salariului cu dinamica preţurilor şi cu inflaţia prin aplicarea indexării veniturilor.
Aceasta constituie o creştere procentuală sau în sume absolute a veniturilor (îndeosebi a salariilor
şi pensiilor, lunar, trimestrial sau semestrial) astfel, încât să acopere parţial sau total majorarea
preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a banilor generată de inflaţie;
– atenuarea disparităţilor dintre salariile din sectorul public, cooperatist, privat şi mixt la
acelaşi nivel de calificare şi muncă;
– acordarea de sporuri sau prime pentru condiţii de muncă dificile, responsabilităţi
manageriale, aport deosebit la cantitatea şi calitatea activităţii realizate etc.

55
 Participarea constă în admiterea salariaţilor la împărţirea profiturilor obţinute de firma în
care ei îşi desfăşoară activitatea. Prin această revendicare, veche de peste un secol, angajaţii caută
să-şi asigure o salarizare stimulativă, iar firmele (şi societatea) îşi pun în ea speranţa atenuării
contradicţiilor dintre interesele lor şi cele ale salariaţilor – sindicatelor.
Acţiunea participativă se poate organiza în mai multe forme:
– prin cote – părţi din profit, ca supliment mai mult sau mai puţin substanţial la salariu;
– prin facilităţi acordate salariaţilor pentru cumpărarea de acţiuni de la unitatea unde lucrează;
– prin stabilirea unui procent constant din cifra de afaceri, care să se distribuie salariaţilor din
profit.
Participarea trebuie să fie colectivă, a tuturor salariaţilor; profiturile se repartizează fiecărui
salariat după diferite criterii stabilite pe baza situaţiei economice existente la închiderea exerciţiului
financiar ce diferă de la o întreprindere la alta sau de la o ţară la alta.
În ţara noastră salariile se stabilesc pe bază de negocieri individuale şi colective şi fac obiectul
convenţiilor la nivel naţional şi de ramură, ce stau la baza încheierii contractelor colective cu
organizaţiile, societăţile comerciale, regiile autonome etc. Convenţiile şi contractele colective şi
individuale se încheie pe o perioadă de minim un an. Contractul de muncă este o formă juridică
fundamentală proprie pieţei muncii. El este o înţelegere liberă între participanţii care au purtat un
dialog, au negociat obţinerea salariului ce trebuie să respecte toate prevederile legale şi să precizeze,
în plus, drepturile şi obligaţiile, nedeterminate, exact, conform normelor juridice existente.

5.4. Profitul: conținut, forme

În condiţiile economiei de piaţă raţionalitatea vieţii economice este relevată de profit
(termenul este de origine latină; vine de la verbul proficere ce înseamnă a progresa, a da rezultate
şi care, treptat, a dobândit semnificaţia de a da sau a aduce profit). În sens foarte larg, profitul
reprezintă venitul, câştigul realizat, în formă bănească, de către cei ce iniţiază şi organizează o
activitate economică. El este excedentul încasărilor realizate peste costurile de producţie şi de
comercializare a bunurilor.
1. Profitul privit ca rezultat al acţiunii economice reprezintă punctul de vedere oficial-
legislativ şi statistic. Potrivit acestui curent de gândire economică, toate activităţile lucrative au ca
obiectiv principal obţinerea de profit, care se determină ca diferenţa pozitivă între veniturile şi
cheltuielile ce rezultă din activitatea unui agent economic. Această concepţie se regăseşte, cu mici
deosebiri, în legislaţia financiară şi statisticile profiturilor publicate în diferite ţări.
Profitul se calculează potrivit unei metodologii oficiale, aşa cum rezultă din reglementările
în vigoare din fiecare ţară şi reprezintă o sumă globală care cuprinde în structura sa două
componente:
56
 a) profitul legitim sau legal obţinut în contextul respectării prevederilor legale, de-a lungul
întregii activităţi desfăşurate, inclusiv a precizărilor referitoare la metodologia de calcul. Acesta
este profitul normal şi orice profit, realizat în alte condiţii decât cele legale, nu se cuvine celui ce-1
dobândeşte. Profitul normal, obişnuit sau ordinar este cel considerat suficient de orice agent
economic pentru a-şi continua activitatea în mod rentabil.
În general, profitul legitim cuprinde venituri însuşite ca urmare a progreselor tehnico-
economice realizate de firmă prin intermediul unor utilaje perfecţionate şi mai ieftine, prin
producerea unor bunuri creatoare de cerere, prin organizarea superioară a activităţii economice etc.
Acestea sunt servicii reale aduse de firmă nu numai propriei sale activităţi, ci şi societăţii care
beneficiază de ele. Drept urmare, există opinii care susţin că profitul astfel dobândit ar trebui scutit
de impozit, pentru a stimula progresul ştiinţifico-tehnico-economic;
b) profitul nelegitim sau nelegal realizat în condiţiile încălcării, deliberate sau nu, a
legalităţii: „umflarea costurilor”; atingerea unor cote procentuale de profit peste cele admise de
lege; duble înregistrări; sustragerea de la plata impozitelor şi taxelor etc. Acest profit este obţinut
fără contribuţia firmei la activitatea economică, în consecinţă, sunt sugestii ca asemenea profituri
nemeritate să fie preluate în totalitate de societate.
Profitul este impozabil conform reglementărilor legale din fiecare ţară.
Concepţia oficial-legislativă, care consideră profitul ca rezultat al acţiunii economice, este
cea mai răspândită şi uşor de recepţionat din partea tuturor subiecţilor economici. În concordanţă cu
această concepţie, Paul Heyne afirma că profitul este sinonim cu venitul net, adică venitul total
minus costul total.
După natura activităţii şi domeniului în care se obţine profitul distingem: profit industrial,
realizat de întreprinzătorii industriaşi; profit comercial, încasat de comercianţi; profit bancar,
obţinut de instituţiile bancare.

Masa şi rata profitului. Maximizarea profitului

Profitul reprezintă un element variabil în timp şi spaţiu. Mărimea şi dinamica profitului sunt
relevate de mai mulţi indicatori, dintre care doi sunt esenţiali:
- masa profitului (Pr);
- rata profitului (pr').
Masa profitului reprezintă suma totală dobândită sub formă de profit de o firmă (agent
economic), de o ramură economică sau de o economie naţională, într-o anumită perioadă de timp.
Se determină ca diferenţă pozitivă între preţul de vânzare (P) şi costurile aferente (C) sau ca
diferenţă între veniturile realizate (V) şi costurile aferente realizării veniturilor.
Pr = P – C; Pr = V – C.
57
 Pentru întreprindere cunoaşterea masei profitului nu este suficientă; ea urmăreşte şi gradul
de profitabilitate înregistrat, respectiv gradul de rentabilitate (rentabilitatea constituie o formă a
eficienţei economice, care exprimă capacitatea agenţilor economici de a realiza profit) a afacerilor
făcute. Rentabilitatea măsurată absolut şi relativ pleacă de la pragul rentabilităţii, care arată o
ecuaţie de echilibru dintre veniturile totale (încasările) şi costurile totale aferente acestora. Iată de
ce, întreprinderea raportează masa profitului la costurile făcute, la capitalul utilizat pentru obţinerea
acestuia sau la cifra de afaceri.
Raportul procentual dintre masa profitului şi costul de producţie, volumul capitalului sau
cifra de afaceri poartă denumirea de rata profitului. Relaţiile de calcul standard sunt:
Pr Pr Pr
pr ,   100 ; pr ,   100 ; pr ,   100 , în care:
C K CA
C – costurile; K – capitalul folosit; CA – cifra de afaceri.
Întrucât numărătorul fracţiei este acelaşi, iar numitorul diferă, rata profitului va avea mărimi
diferite de la un mod de calcul la altul. Formulele doi şi trei sunt mai des utilizate pentru activităţile
cu durată scurtă, prima formulă va fi mai relevantă, deoarece ponderea capitalului fix este mică, iar
diferenţa între capitalul utilizat şi costuri are tendinţa să se diminueze.
Rata profitului, calculată ca raport procentual între profit şi costuri, evidenţiază gradul de
rentabilitate pe produs, întreprindere, ramură, economie naţională şi se mai numeşte rata
rentabilităţii.
În analiza economică se folosesc şi formulele de calcul ale ratelor generale ale profitului.
Acestea sunt:
1) rata profitului brut (Pr’b):
Pr’b = (Prb/Venit din vânzări)∙l00; Pr’b = (Prb/Capital total)∙100;
2) rata profitului net (Pr’n):
Pr’n = (Pm/Venit din vânzări)∙100; Pr’n = (Prn/Capital total)∙100.
Exemplu 1:
O întreprindere utilizează un capital de 10 milioane unităţi monetare, din care 60%
reprezintă capital fix, şi plăteşte salarii de 1,5 milioane unităţi monetare, obţinând o producţie
anuală în valoare de 8 milioane unităţi monetare. Capitalul fix se amortizează în 5 ani. Să se
calculeze masa profitului şi gradul de rentabilitate.

Rezolvare:

K = Kf + Kc; C = CM + CS; Qp = C + Pr, unde: Kf – capital fix; Kc – capital circulant; CM

– costuri materiale; CS – costuri salariale; Qp – valoarea producţiei.
K.= 6000000 + Kc = 10000000U.M.
58
 Kc = 4000000U.M.
Amortizarea anuală a capitalului fix este egală cu:
A = 6000000/5 ani = 1200000U.M./an
Atunci:
C = 1200000 + 4000000 +1500000 = 6700000 U.M.
Qp = 8000000 U.M.
Pr = 8000000 - 6700000 = 1300000U.M.
pr’= (1300000/6700000) X 100 =19,40%
pr’= (1300000/10000000) X 100 = 13,00%
Dacă presupunem că producţia a fost vândută şi încasată, vom avea:
Qp = CA = 8000000U.M
pr’ = (1300000/8000000) X 100 =16,25%

Rata profitului are importanţă pentru orientarea structurii producţiei pe produse, pe ramuri,
pe subramuri, fiind căutate cele care oferă un grad de profitabilitate cât mai mare. La o masă egală a
profitului, rata poate să difere foarte mult, în raport cu mărimea capitalului, costurilor sau cifrei de
afaceri, oferind informaţii suplimentare deciziei.

Exemplu 2: O societate pe acțiuni (S.A.) deține un capital financiar în valoare de 2.500.000 lei,
împărțit în 25.000 acțiuni cu valoarea de 100 lei fiecare. Suma este folosită astfel: pentru achiziția
capitalului fix (1.100.000 lei), pentru achiziția capitalului circulant (800.000) și pentru plata
salariilor (600.000). Veniturile totale obținute din vânzarea producției de către societate sunt
2.000.000 lei. Acționarii au decis, în cadrul Adunării Generale a Acționarilor, ca jumătate din profit
să fie destinat modernizării producției, iar cealaltă jumătate să fie distribuită acționarilor sub formă
de dividende. Ce valoare va avea dividendul?
Rezolvare: Costuri totale = cheltuieli cu capitalul fix (amortizarea) + cheltuieli cu capitalul
circulant + salarii
Amortizarea capitalului fix = 1.100.000/11 ani = 100.000 lei
CT = 100.000+ 800.000 + 600.000 = 1.500.000 lei
Profit = Venituri totale (Cifră de afaceri) – Cheltuieli totale = 2.000.000 -1.500.000
Profit = 500.000
Profit distribuit sub formă de dividende = 500.000/2 = 250.000 lei
Valoarea unui dividend = 250.000/ număr de acțiuni = 250.000/25.000 = 10 lei/acțiune

59
 Capitolul VI. EFICIENȚA ÎN ACTIVITATEA INDUSTRIALĂ
6.1. Conceptul de eficiență

Categoria de eficienţă economică (E) comensurează efectele utile sau rezultatele activităţii
economice obţinute într-o anumită perioadă de timp (e1) în raport cu eforturile sau cheltuielile
făcute pentru desfăşurarea activităţii respective (e2). Eficienţa urmăreşte maximizarea efectelor cu
minim de efort. Cu cât efectul economic este mai ridicat, în condiţiile unui efort economic dat, cu
atât eficienţa va fi mai mare. Aceeaşi semnificaţie are şi minimizarea cheltuielilor efectuate pentru
obţinerea unei unităţi de efect util.
Sintetic, nivelul eficienţei economice poate fi calculat direct, prin raportarea efectului util la
efortul depus sau indirect, prin raportarea efortului depus la efectul obţinut:
E = e1/e2  maxim;
E = e2/e1  minim..
Cuantificarea nivelului eficienţei economice determină evaluarea efectelor obţinute şi a
eforturilor depuse.
Efectele activităţii economice se grupează, după forma de exprimare, astfel:
-materiale sau fizice (producţia în unităţi fizice sau natural-convenţionale, sporul calităţii
produselor);
-valorice (produsul intern brut, produsul naţional net, cifra de afaceri, profitul);
-sociale (îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, modificări în structurile socio-profesionale,
creşterea nivelului de trai şi a calităţii vieţii);
-ecologice (ridicarea gradului de protecţie a mediului natural, reducerea poluării apelor,
solului ş.a.);
-informaţionale (creşterea stocului de informaţii, creşterea gradului de informare ştiinţifică a
cercetătorilor, a decidenţilor şi a forţei de muncă).
Efortul economic se exprimă prin volumul de muncă, capitalul avansat, investiţii, costuri de
producţie, cheltuieli privind protecţia mediului etc.
Evaluarea efectului util şi a efortului depus permite constituirea unui sistem de indicatori, în
care fiecare indicator exprimă, prin conţinutul lui, o latură sau alta a eficienţei economice.
Sistemul de indicatori cuprinde un ansamblu corelat, agregat de indicatori economici, adaptaţi
nivelului de raportare şi specificului activităţilor:
– la nivelul unităţii economice: productivitatea muncii, rata profitului, cheltuieli (totale sau
materiale) la „X“ lei cifră de afaceri, gradul de utilizare a capacităţilor de producţie, profitul la „X“
lei capital fix, indicii de utilizare a fondului de timp disponibil de lucru al maşinilor-unelte şi de
valorificare a materiilor prime şi a materialelor, aportul valutar al produselor la export;
60
 – la nivelul ramurilor: productivitatea socială a muncii, costul de producţie mediu ponderat
pe unitate de produs;
– la nivelul economiei naţionale: productivitatea întregii munci sociale, sporul de produs
naţional net pe unitate de investiţii, eficienţa netă a capitalurilor fixe, corelaţia dintre creşterea
productivităţii întregii munci sociale (Ws) şi a capitalului tehnic utilizat (Kt): (Ws1/Wso)>(Kt1/Kto),
corelaţia dintre creşterea produsului naţional net (P.N.N.) şi a produsului intern brut (P.I.B.):
(P.N.N.1/P.N.N.0)>(P.I.B.1/P.I.B.0).
Creşterea eficienţei la toate nivelurile presupune sporirea efectului concretizat într-o cantitate
mai mare de produse şi de servicii, de complexitate şi de calitate ridicată, în raport cu efortul dat.
Acest proces capătă o exprimare cantitativă sub forma indicelui de creştere a eficienţei economice
(Ie), respectiv Ie=E1/E0, unde: E1 – eficienţa din perioada curentă; E0 – eficienţa din perioada de
bază.
Într-o economie modernă de piaţă, creşterea eficienţei întregii activităţi economice constituie
o cerinţă primordială pentru progresul economico-social. Orice activitate economică trebuie să
corespundă unei nevoi sociale reale şi să fie eficientă. O industrie, la baza căreia se află clientul şi
cerinţele lui, este un proces de satisfacere a clientului şi nu un proces de producere a unor bunuri.
Sporirea eficienţei economice este rezultatul acţiunii conjugate a unei multitudini de factori şi
căi care se manifestă în toate sferele activităţii economice.
În acest sens, creşterea productivităţii muncii sociale apare ca expresie sintetică a sporirii
eficienţei economice şi ca factor de bază, pe seama căruia se obţine cel mai mare spor al produsului
naţional net.
Ridicarea nivelului calitativ al produselor, prin modernizarea şi reproiectarea celor existente,
asimilarea de produse noi cu performanţe ridicate, creatoare de cerere, constituie o cale importantă
de creștere a eficienței muncii.
Un alt factor de creştere a eficienţei economice îl reprezintă reducerea consumurilor de
materii prime, combustibili şi energie electrică prin retehnologizarea producţiei. Aceasta poate fi
relevată printr-o serie de indicatori cum sunt: indicatorul consumului energetic pe unitate de produs
naţional net (Ie), Ie=qe/P.N.N., în care: qe – consum de energie electrică; indicatorul consumului
specific de materii prime, materiale, combustibil (Is), Is=qm/Q, unde: qm – cantitatea de materie
primă şi materiale efectiv consumate; Q – cantitatea de produse obţinute; coeficientul de utilizare a
materiilor prime (Im), Im=(qmi/qmt)  100, în care: qmi – cantitatea de materii prime încorporate în
produs; qmt – cantitatea totală de materii prime consumate.
Creşterea gradului de valorificare a materiilor prime, materialelor, combustibililor şi
energiei are o influenţă însemnată asupra eficienţei economice.

61
 6.2. Productivitatea factorilor de producţie

Productivitatea reprezintă eficienţa cu care sunt avansaţi, combinaţi, substituiţi şi consumaţi

factorii de producţie. Mărimea productivităţii (W) se calculează prin relaţia:
Q
W unde Q – producţia obţinută, F.P. – factorii de producţie utilizaţi.
F.P.
Formele principale ale productivităţii sunt:
1. productivitatea parţială exprimă eficienţa utilizării fiecărui factor de producţie în parte
(muncă, capital, pământ, progres tehnic etc.);
2. productivitatea globală evidenţiază eficienţa combinării şi consumării tuturor factorilor de
producţie, măsoară performanţa, eficacitatea ansamblului acestora;
3. productivitatea marginală reprezintă sporul de producţie obţinut cu ultima unitate utilizată
dintr-un factor de producţie, ceilalţi rămânând constanţi (productivitatea marginală parţială) sau
randamentul ultimei unităţi din masa tuturor factorilor de producţie consumaţi (productivitate
marginală totală).

A. Productivitatea muncii

Având în vedere rolul activ al factorului muncă în ansamblul factorilor de producţie,

productivitatea muncii ocupă un loc deosebit în rândul productivităţii parţiale.
Productivitatea muncii reprezintă rodnicia sau eficienţa cu care se consumă munca
omenească in procesul de producţie. Ca formă fundamentală de exprimare a eficienţei economice,
productivitatea muncii caracterizează gradul de valorificare a potenţialului economic, nivelul de
dezvoltare atins de economia naţională la un moment dat.
Mărimea productivităţii medii a muncii se măsoară fie prin cantitatea şi calitatea bunurilor
obţinute cu o unitate de muncă, fie prin cheltuiala de muncă ce revine pe o unitate de bun
economic. Raportul dintre producţie (Q) şi factorul muncă (M) măsoară productivitatea medie a
muncii (WM):
WM  Q  c / M; în care: c – coeficient de calitate.
Productivitatea marginală a muncii (WMg) constituie suplimentul de producţie (ΔQ) obţinut
ca urmare a folosirii unei cantităţi suplimentare de muncă (ΔM), menţinându-se constant capitalul.
Relaţia de calcul este:
WMg=ΔQ/ΔM

62
 Exemplu 1:
Pentru a obţine un volum al producţiei de 200.000 bucăţi se folosesc 10 muncitori.
Coeficientul de calitate îl presupunem egal cu unu. În acest caz, productivitatea medie a muncii va
fi:
WM=Q/M=200.000/10=20.000 buc./muncitor.

Dacă se angajează încă 4 muncitori suplimentari (ΔM), în condiţiile în care ceilalţi factori de
producţie utilizaţi rămân constanţi, apare un spor al producţiei de 88.000 bucăţi (ΔQ).
Productivitatea marginală a muncii va fi:
WMg=ΔQ/ΔM=88.000/4=22.000 buc./muncitor.
Exemplu 2: Acum un an 10 muncitori angajați în cadrul unei companii lucrau 6 zile pe săptămână
și obțineau în medie 4 bucăți de produs pe oră. În prezent lucrează 5 zile pe săptămână și obțin
aceeași producție totală. Cu cât a crescut productivitatea medie a muncii lor?
Producție totală săptămânală (Q) = 8*6* 4 buc. = 192 buc.
Productivitatea medie a muncii în prezent (Wm1) = 192/5*8 = 4.8 buc/oră
Creștere productivitate medie = (Wm1-Wm0)/Wm0 = (4.8-4) /4 = 20%
Curbele productivităţii medii şi productivităţii marginale a muncii sunt prezentate în figura
6.1.
Analizând graficul din fig.6.1. se constată:
– productivitatea medie a muncii şi productivitatea marginală a muncii, pentru o anumită
creştere a factorului muncă, înregistrează sporiri, trecând printr-un punct maxim, iar apoi descresc;
– curba WMg se află deasupra curbei WM când aceasta este crescătoare; curba productivităţii
marginale va fi sub curba productivităţii medii când aceasta este descrescătoare;
– curba WMg taie curba WM în punctul maxim al acesteia din urmă.
Comparându-se cu evoluţia producţiei, ca urmare a modificării factorului muncă, se vor stabili
limitele productivităţii medii şi marginale între care se poate obţine producţia maximă; se elimină
situaţiile când productivitatea marginală a unui factor este negativă, alegându-se cele în care produc-
tivitatea medie şi marginală sunt descrescătoare dar rămân pozitive.

63
 Q

WMg

WM

0 M1 M2 M3 M

Fig. 6.1. Curbele productivităţii medii şi marginale a muncii

a. Exprimarea lui Q în unităţi naturale:

n
WM   q i  c / M (produse/lucrător),
i 1

în care i = 1, 2, …n;
n
 q i – producţia totală în unităţi naturale (m, buc. kg. etc.);
i 1

M – cheltuiala totală de muncă.

Acest indicator relevă cel mai bine mărimea şi dinamica productivităţii, dar are aplicabilitate
numai în unităţile economice sau ramuri cu producţie omogenă.

b. Exprimarea lui Q în unităţi valorice:

n
WM   q i  p i  c / M (lei/lucrător), în care: qipi – valoarea producţiei la preţul pi.
i 1

Determinarea productivităţii în unităţi valorice se impune în primul rând în cazul unor

producţii neomogene. Această formă de exprimare permite o comparare a mărimii productivităţii
între ramuri şi ţări. De asemenea, are avantajul că dă posibilitatea calculării unitare a productivităţii
la nivel micro şi macroeconomic.

c. Cheltuielile de muncă (M) se exprimă în ore/om, zile/om, lună/om, trimestru/om, an/om sau
număr de salariaţi.

64
 Productivitatea reprezintă factorul principal de creştere a venitului naţional şi a calităţii vieţii
membrilor societăţii; ea constituie forma fundamentală prin care se impune legea economiei de
timp*.
În condiţiile economiei moderne de piaţă, principalele căi de sporire a productivităţii muncii
în industrie sunt:
-promovarea progresului tehnic,
-pregătirea şi perfecţionarea profesională a lucrătorilor,
-perfecţionarea organizării producţiei şi a muncii,
-cointeresarea materială a lucrătorilor.
Progresul tehnic constituie calea esenţială în desfăşurarea procesului de ridicare a
productivităţii muncii. Acesta contribuie la reducerea consumului de muncă vie pe unitate de
produs, prin extinderea automatizării, robotizării procesului de producţie, precum şi la diminuarea
consumului de muncă materializată pe produs, mai ales prin introducerea tehnologiilor noi şi
modernizarea celor existente.
Pregătirea şi perfecţionarea pregătirii resurselor umane este o cale importantă de creştere a
productivităţii, impusă atât de sporirea gradului de înzestrare tehnică a muncii, cât şi de participarea
crescândă a forţei de muncă la valorificarea tuturor factorilor de producţie, existenţi în economie.

B. Productivitatea capitalului

Productivitatea capitalului evidenţiază relaţia dintre capital şi rezultatele producţiei.

Productivitatea capitalului constituie mărimea efectului ce revine la unitatea de efort făcut cu
capitalul utilizat. Se prezintă ca: productivitate medie a capitalului şi productivitate marginală a
capitalului.
Productivitatea medie a capitalului (WK) se calculează cu relaţia:
WK = Q/K = l/k.
Rezultă că WK este inversul coeficientului capitalului.
Productivitatea marginală a capitalului (WKm) exprimă mărimea producţiei prin creşterea cu
o unitate suplimentară a factorului capital. Formula de calcul va fi:
WKm = ΔQ/ΔK = 1/Km.
Reiese că WKm este inversul coeficientului marginal al capitalului.

*
Economia de timp, ca lege ce acţionează pe toate treptele evoluţiei societăţii, urmăreşte gestionarea eficientă a tuturor
categoriilor de muncă socială, astfel încât pe unitate de produs şi efect util să se consume cât mai puţin timp.

65
 Exemplu :
Un întreprinzător obţine o producţie (Q) de 40.000.000 unităţi monetare anual utilizând 10
maşini-unelte (K). În acest caz productivitatea medie a capitalului utilizat se va calcula astfel:
Q 40.000.000
WK    4.000.000 unităţi monetare/maşină.
K 10
Dacă folosim suplimentar 4 maşini-unelte (ΔK), vom obţine o creştere a producţiei cu
20.000.000 unităţi monetare anual (ΔQ). Productivitatea marginală a capitalului utilizat va fi:
Q 20.000.000
WK m    5.000.000 unităţi monetare/maşină.
K 4
Productivitatea capitalului (medie şi marginală) se poate calcula la nivel micro, mezo şi
macroeconomic.
Conducerea previzională impune determinarea randamentului viitor al capitalului (Rv), ca
raport între sporul de producţie şi capital:
Rv = ΔQ/K.
Randamentul se prognozează pe baza veniturilor scontate de întreprinzător de pe urma
utilizării capitalului. Productivitatea marginală a capitalului apare astfel sub forma unui raport între
randamentul viitor al bunurilor de capital şi preţul lor de ofertă; evoluţia ei va influenţa activitatea
investiţională.
Analizele referitoare la randamentul capitalului se referă îndeosebi la capitalul fix, întrucât de
evoluţia lui cantitativă, structurală şi calitativă depinde, într-o măsură importantă, dezvoltarea
economică.
Productivitatea muncii şi productivitatea capitalului se află într-o unitate organică. În cadrul
acestei unităţi „productivitatea muncii – remarca Mihail Manoilescu – este cea mai importantă,
creşterea ei fiind semnul real şi clar al prosperităţii societăţii omeneşti. Cât priveşte productivitatea
capitalului, ea este … de natură secundară, capitalul nefiind la rândul lui decât o creaţie a omului, a
muncii omeneşti“.

66
 Capitolul VII. CONCURENȚA

7.1. Concurenţa: concept, instrumente ale luptei de concurenţă

Concurenţa constituie o trăsătură esenţială a economiei de piaţă. Ea se prezintă drept
coordonata fundamentală la care se raportează economia de piaţă, terenul pe care se manifestă
competiţia dintre agenţii economici, mijlocul prin care libera iniţiativă poate acţiona nestingherit
spre realizarea unei înalte finalităţi economice.
Concurenţa = ansamblu de relaţii specifice agenţilor economici care acţionează pe aceeaşi
piaţă pentru a-şi realiza propriile interese, în condiţii de manifestare a liberei iniţiative.
Concurenţă perfectă = formă de concurenţă (inexistentă în realitate), considerată ca o situaţie
ideală la care s-a ajuns reunind într-un model caracteristici ale diferitelor tipuri de pieţe reale.
Concurenţă imperfectă = formă a concurenţei (care există în realitate) şi în care participanţii
au forţă economică diferită, dispun de informaţii mai ample sau mai restrânse sau se diferenţiază
între ei după alte criterii.
Economia modernă de piaţă presupune concurenţa generalizată în toate sectoarele vieţii
economice şi nu doar confruntarea limitată la piaţă şi desfăşurată cu mijloacele exclusive ale
acesteia. De pildă, pentru un bun concurenţa se circumscrie tuturor etapelor pe care le parcurge
acesta, în drumul său de la producător la consumator, respectiv de la concepţie şi proiectare până la
producere, vânzare şi urmărirea comportării în consum.
Concurenţa trebuie privită ca fiind „sufletul“ mecanismului pieţei, motorul dezvoltării vieţii
economice, care pune în mişcare tot sistemul de legături dintre agenţii economici şi care transmite
acestora cerinţele legilor obiective, sancţionând, mai mult sau mai puţin sever, nerespectarea
acestora sau încălcarea lor.
Ce este concurenţa? Ea reprezintă confruntarea specifică dintre agenţii vieţii economice,
ofertanţi-vânzători, pentru a atrage de partea lor clientela consumatoare, în vederea obţinerii unor
profituri cât mai mari.
Producătorii autonomi şi specializaţi urmăresc obţinerea profitului, iar consumatorii îşi
manifestă opţiunile lor pentru bunurile oferite de primii. Concurenţa orientează producătorii spre
acele bunuri cerute de piaţă, la costuri cât mai reduse, care să le asigure profiturile aşteptate, iar
consumatorilor satisfacerea trebuinţelor la un înalt nivel. În aceste condiţii, concurenţa este
apreciată drept calea cea mai bună de satisfacere a intereselor tuturor participanţilor la viaţa
economică.

67
 Concurenţa se manifestă ca o confruntare deschisă, loială, în cadrul căreia agenţii economici,
în calitatea lor de vânzători şi cumpărători, învaţă printr-un proces continuu de „tatonări“ şi „erori“
să-şi îmbunătăţească situaţia pe piaţă şi prin piaţă .
Instrumentele luptei de concurenţă se grupează în două categorii:
a) de natură economică: reducerea costurilor de producţie sub cele ale concurenţilor;
diminuarea preţurilor de vânzare; creşterea calităţii bunurilor; acordarea unor facilităţi clienţilor;
promovarea susţinută a produselor etc.;
b) de natură extraeconomică: furnizarea de informaţii generale pentru toţi clienţii; furtul de
informaţii; sponsorizarea unor acţiuni sociale; presiuni morale asupra clienţilor etc.
După cunoaşterea conţinutului şi a instrumentelor de concurenţă, apare ca o cerinţă obiectivă
prezentarea virtuţilor şi a limitelor acesteia.
În primul rând, mecanismul concurenţial stimulează progresul general, economia de piaţă
având ca trăsătură principală competiţia. Concurenţa creează cadrul obţinerii de profituri pentru toţi
participanţii la viaţa economică, favorizându-i pe cei abili şi eliminându-i pe cei care nu au
mobilitatea necesară de adaptare la noile cerinţe.
În al doilea rând, concurenţa determină reducerea preţurilor de vânzare. Firmele vor promova
strategia creşterii profitului prin sporirea masei vânzărilor. Ele vor stabili cu cât va spori volumul
vânzărilor, pentru ca profiturile să nu scadă şi indicii de utilizare a capacităţilor de producţie şi a forţei
de muncă să nu se înrăutăţească, chiar dacă costurile pe produs rămân constante.
În al treilea rând, concurenţa contribuie la egalizarea progresivă a veniturilor, a condiţiilor de
viaţă. Progresul general al ţărilor dezvoltate economic, în care concurenţa s-a desfăşurat din plin, nu
poate fi contestat.
Pe lângă virtuţi, concurenţa are şi unele limite, a căror cunoaştere prezintă importanţă,
deoarece permite stabilirea şi aplicarea, în fiecare ţară şi pe plan internaţional, a unor măsuri care să
contracareze efectele nedorite. Astfel, unii producători procedează la deteriorarea calităţii bunurilor,
la poluarea mediului înconjurător; urmărind reducerea costului de producţie, diminuează, îndeosebi,
costul salarial; dacă acest lucru nu este posibil, din cauza sindicatelor, atunci procedează la ridicarea
preţului de vânzare al produselor. De asemenea, concurenţa poate fi însoţită de speculă, mai ales în
situaţia când cererea este cu mult mai mare decât oferta, ceea ce permite unor persoane să se
îmbogăţească rapid şi uşor, în detrimentul maselor populare din ţara respectivă şi chiar din alte ţări.
În acest sens, sunt convingătoare operaţiunile speculative practicate la bursele de mărfuri şi de
valori*.

*
Ţinând seama nu numai de virtuţile, ci şi de limitele funcţionării mecanismului economiei de piaţă, profesorul
american S.Z. Muller afirma „Piaţa este un teren fertil pentru înflorirea a mii şi mii de flori, dar şi pentru apariţia multor
buruieni“ (Alternative 90, nr.5, 1990).

68
 Paralel cu utilizarea concurenţei ca forţă motrice pentru dezvoltarea vieţii economice, este
necesar să fie preîntâmpinate sau atenuate efectele negative ale concurenţei, prin măsuri adecvate de
apărare a intereselor salariaţilor, a consumatorilor/utilizatorilor, a micilor producători, a ţărilor slab
dezvoltate.

7.2. Tipuri de concurenţă

Factorii şi condiţiile care determină existenţa mai multor tipuri de concurenţă sunt:
-numărul şi puterea agenţilor economici participanţi la schimb;
-facilităţile acordate sau limitele (restricţiile) ridicate în calea acelora care intenţionează să
intre într-o ramură, pe o anumită piaţă;
-gradul de transparenţă a pieţei;
- raportul dintre oferta şi cererea de bunuri;
-complexitatea şi funcţionalitatea reţelei pieţelor într-o ţară sau alta, pentru o marfă sau alta.
Teoretic există două tipuri de concurenţă, evidenţiind deosebiri atât în ceea ce priveşte gradul
de rivalitate a participanţilor la schimb, cât şi condiţiile de confruntare pe piaţă: concurenţa perfectă
şi concurenţa imperfectă. Apariţia monopolului, care aparent exclude concurenţa, a generat mai
multe tipuri ale acesteia.

A. CONCURENŢA PERFECTĂ (PURĂ)

Concurenţa perfectă este purificată de orice element de monopol. Ea presupune un asemenea

raport de piaţă, încât, pe de o parte, toţi ofertanţii să-şi vândă producţia la preţul pieţei, fără ca
vreunul dintre ei şi toţi împreună să-l poată influenţa hotărâtor, pe de altă parte, solicitanţii să poată
cumpăra ceea ce au nevoie şi cât doresc din fiecare bun la acelaşi preţ al pieţei, de asemenea, fără a-
l putea modifica după voinţa lor. În această situaţie preţul se formează la un nivel ce corespunde
punctului de intersecţie al curbelor ofertei şi cererii produsului respectiv.
Puritatea şi perfecţiunea concurenţei presupun existenţa simultană a următoarelor trăsături:
a) atomicitatea participanţilor, respectiv, un număr mare de ofertanţi şi solicitanţi, de mărimi
şi puteri comparabile, astfel încât nici unul să nu dispună de o asemenea poziţie care să-i permită să
influenţeze piaţa (François Perroux caracteriza starea de atomicitate astfel: „fiecare ofertă
individuală este o picătură de apă în oceanul ofertei generale“);
b) omogenitatea bunurilor. Toate produsele au caracteristici absolut identice, încât
cumpărătorilor să le fie indiferent de la ce producător obţin produsul (de exemplu, un televizor ar
trebui să aibă exact aceeaşi calitate, indiferent de firma care îl produce). Nu există diferenţieri ale
produsului după producători şi nici după publicitate;

69
 c) fluiditatea pieţei. Cumpărătorii pot fi liberi să-şi aleagă vânzătorii şi să-i schimbe cum
doresc, iar producătorii pot fi liberi să intre şi să iasă din ramură. Nu există bariere tehnice,
financiare, juridice sau instituţionale la intrarea unor noi producători concurenţi pe piaţa unui
anumit produs;
d) perfecta transparenţă a pieţei. Toţi agenţii economici sunt perfect informaţi asupra tuturor
elementelor pieţei, concurenţilor, calităţii, naturii produselor, preţurilor etc.;
e) perfecta mobilitate a factorilor de producţie. Munca şi capitalul sunt direcţionate spre
utilizări unde se asigură cel mai mare profit posibil. Producătorii pot părăsi pieţele în care ei obţin
pierderi şi se pot orienta spre acele pieţe care le asigură profit.
Rezultă că, relaţiile concurenţiale perfecte impun ca producătorii şi consumatorii să fie într-un
număr mare, să acţioneze exclusiv în baza unor principii de raţionalitate economică şi să fie perfect
şi permanent informaţi asupra raportului cerere-ofertă. Concurenţa perfectă are o existenţă
teoretică, întrucât în practică este imposibil să fie reunite simultan cele cinci trăsături care definesc
conţinutul acestui tip de concurenţă.
Tipul de concurenţă care caracterizează realitatea economică îl constituie concurenţa
imperfectă.
B. CONCURENŢA IMPERFECTĂ

Concurenţa imperfectă evidenţiază situaţia de piaţă în care firmele producătoare sunt

capabile să influenţeze prin acţiunile lor raportul cerere-ofertă, precum şi preţul bunurilor, adesea
diferenţiate. În acest caz, una, mai multe sau toate trăsăturile concurenţei perfecte nu sunt
respectate:
a) atomicitatea participanţilor – realitatea economică relevă faptul că numărul de ofertanţi şi
solicitanţi variază, iar ei nu sunt de mărime, putere şi competitivitate egală;
b) omogenitatea bunurilor – se accentuează diferenţierea între produsele ce satisfac aceeaşi
nevoie. Diferenţierea poate fi obiectivă (transformările aduse caracteristicilor produsului) şi subiectivă
(realizată printr-o promovare amplificată);
c) fluiditatea pieţei – libera alegere a partenerilor participanţi la actele de vânzare-cumpărare
este limitată, atât prin factori obiectivi (apropierea geografică, aprovizionarea, servicii legate de
vânzare etc.) cât şi subiectivi (importanţa consideraţiilor personale în relaţiile dintre vânzători şi
cumpărători, afinităţi psihologice etc.);
d) perfecta transparenţă a pieţei – subiecţii economici au o informaţie incompletă asupra
pieţei, în funcţie de sistemul informaţional de marketing implementat;
e) mobilitatea factorilor de producţie – este imperfectă, existând o anumită rigiditate ce ţine
atât de factorul capital, cât şi de factorul de muncă.
În continuare vom prezenta succint principalele forme ale concurenţei imperfecte.

70
 1. Concurenţa de monopol
*
Monopolul se caracterizează prin aceea că un producător unic al unui produs se află în faţa
unei infinităţi de cumpărători. Mai concret, o întreprindere se află în situaţia de monopol unilateral
atunci când furnizează totalitatea ofertei unei anumite ramuri, adică satisface singură totalitatea
cererii colective a pieţei.
Monopolul apare ca fiind liber să aleagă preţul pe care îl doreşte. Dar, fiecare nivel de preţ are
repercusiuni asupra cererii şi, deci, asupra încasărilor sale.
Cauzele pieţei de monopol pot fi:
a) factori naturali (monopol natural); o materie primă rară există in minele unui singur
producător (petrol, uraniu etc.); o resursă se află în proprietatea şi este exploatată de un producător
(apa minerală, un peisaj natural etc.);
b) factori geografici (monopol geografic); într-o zonă determinată există un singur furnizor
(un autoservice pe o autostradă);
c) factori personali (monopol şi dibăcie); un chirurg specializat; un artizan de mare clasă etc.;
d) factori temporari; când o întreprindere vinde un produs nou ea are provizoriu o poziţie de
monopol. Inventatorul dispune de un monopol temporar;
e) factori tehnici; monopol de marcă, de exploatare a unui anumit brevet de invenţie, de
utilizare a unui procedeu de producţie etc.;
f) factori administrativi (monopol reglementat); când statul poate rezerva unei firme date
exclusivitatea producerii şi vânzării unui bun. O asemenea situaţie poate apărea şi printr-o protecţie
vamală foarte ridicată;
g) factori contractuali; situaţia când mai multe întreprinderi se înţeleg şi acţionează în
colectiv ca un monopol;
Poziţia de monopol nu conferă deţinătorului capacitatea de a fixa liber preţul de vânzare şi
cantităţile vândute. În stabilirea lor el trebuie să ţină seama de costurile sale, de cererea care i se
adresează şi de concurenţa efectivă sau potenţială (cel puţin în folosirea veniturilor de către
consumatori, deoarece toate produsele sunt concurente la bugetul consumatorului). Aceste elemente
apar drept constrângeri pentru producătorul monopolist.
În cele mai frecvente cazuri monopolul este generator de preţuri ridicate.

2. Concurenţa monopolistică
Această formă păstrează toate trăsăturile concurenţei perfecte, cu excepţia omogenităţii
bunurilor care este înlocuită cu diferenţierea acestora. Într-o asemenea situaţie, cumpărătorii au
posibilitatea să aleagă produsul pe care şi-l doresc (dintr-o anume categorie), iar vânzătorii pot să-şi

*
Termenul de monopol îşi are originea în cuvintele greceşti „mono“ (unu) şi „polist“ (vânzător).

71
impună preţul şi chiar cantitatea prin politica noilor sortimente de produse, deosebite de cele vechi.
Rezultă că, forma de concurenţă monopolistică prezintă elemente ce apar atât la concurenţa
perfectă cât şi la monopol.
În esenţă, avem concurenţă monopolistică atunci când există în acelaşi timp:
a) un număr mare de vânzători aflaţi în faţa a numeroşi cumpărători şi
b) diferenţierea produselor.
Prin primul element se apropie de concurenţa perfectă şi se distinge de monopol. Nici un
ofertant nu are forţa suficientă pentru a putea influenţa piaţa. Deciziile lor privind preţurile şi cantităţile
sunt independente unele de altele. Prin al doilea element se apropie de situaţia de monopol. Dacă în
cazul concurenţei perfecte produsele sunt omogene, în situaţia concurenţei monopolistice bunul destinat
vânzării este diferenţiat*, adică prezintă în spiritul cumpărătorilor caracteristici (tehnice, de marcă, de
service etc.) distincte, chiar dacă răspund la aceleaşi cerinţe, ca oricare alt produs de acelaşi gen.
Fiecare producător dispune de o anumită clientelă care îi este relativ fidelă. Apare preferinţa
cumpărătorilor faţă de un anumit vânzător.
Fiecare firmă suferă concurenţa produselor altor unităţi, cu care pot fi mai mult sau mai puţin
substituite bunurile sale. Cererea întreprinderii este o fracţiune din cererea totală; în consecinţă,
întreprinderea va urmări să cucerească o parte cât mai mare din cererea totală printr-o anumită
politică de preţ şi de vânzare.

3. Concurenţa oligopolistă
Oligopolul* reprezintă acea formă a concurenţei în cadrul căreia există un număr limitat de
producători, ce oferă produse diferenţiate sau nu, deţin o parte importantă din piaţă, unde sunt
dificultăţi la intrarea în ramură şi de control general asupra preţurilor.
O ramură este în situaţia de oligopol atunci când acţiunile unui producător determinat au o
influenţă semnificativă asupra concurenţilor. Fiecare producător cunoaşte că strategia sa poate
modifica condiţiile pieţei şi suscită o reacţie din partea concurenţilor. Se afirmă că partenerii sunt
într-o situaţie de „interdependenţă conjuncturală“. Preţul, cantitatea vândută şi profitul unui anumit
producător depind de reacţiile celorlalţi. Fiecare dintre vânzători poate fixa cantitatea pe care să o
ofere pe piaţă, însă preţul şi respectiv, profitul depind de deciziile celorlalţi producători.
Incertitudinile previziunilor (presupunerilor) rezultă nu numai din dificultăţile generale de
informare ci şi din natura acestei forme de concurenţă. Este greu de previzionat care vor fi reacţiile
celorlalţi parteneri.

*
E. Chamberlin a evidenţiat că diferenţierea produsului constituie mijlocul principal al concurenţei monopolistice:
„Diferenţierea poate să se bazeze pe anumite caracteristici ale produsului însuşi, ca: particularităţi garantate prin brevete
exclusive, mărci de fabrică, ambalaje sau recipiente speciale sau o originalitate de calitate, de model, de culoare, de stil.“
*
Denumirea de oligopol derivă din grecescul „oligos“ (puţin), având în acest caz sensul de „câţiva vânzători“, pentru un
produs dat.

72
 Interdependenţa şi incertitudinea constituie caracteristicile esenţiale ale oligopolului. De aici
rezultă dificultatea studierii acestui tip de piaţă. Cunoaşterea sa este însă necesară, deoarece în
majoritatea economiilor de piaţă se întâlneşte foarte frecvent. Pieţele oligopolistice se regăsesc în
proporţii importante pe piaţa mondială a diferitelor bunuri.
O altă caracteristică este strategia diversificării produselor şi activităţilor, care a devenit o
regulă generală a oligopolurilor. Oligopolul se poate prezenta sub diferite forme.
Având în vedere diferenţierea produselor, deosebim: oligopoluri care nu oferă produse
diferenţiate (ex. industria aluminiului); oligopoluri care oferă produse diferenţiate (ex. industria
automobilului).

4. Concurenţa monopsonică

Monopsonul reprezintă situaţia în care pe piaţa unui bun un număr mare de vânzători se află
în faţa unui cumpărător unic. De exemplu, o firmă este singura cumpărătoare a unei anumite
materii prime, a unui anumit produs agricol etc. sau de a angaja forţa de muncă dintr-o anumită
regiune.
Comparativ cu concurenţa perfectă, şi monopsonul antrenează o reducere a cantităţilor
cumpărate şi deci, prin aceasta, o scădere a preţului plătit vânzătorilor şi apariţia unui supraprofit.
Situaţia de monopson generează dezavantaje pentru producătorii produsului respectiv sau ofertanţii
forţei de muncă. Drept urmare, micii producători sunt determinaţi să se regrupeze în cooperative, în
diverse asociaţii, iar muncitorii iniţiază acţiuni concertate prin intermediul sindicatelor. Din această
reechilibrare a puterilor poate rezulta un monopol bilateral.

5. Concurenţa de monopol bilateral

Monopolul bilateral reprezintă acea situaţie de piaţă în care un singur vânzător a unui
produs se confruntă cu un singur cumpărător. Producătorul nu se poate comporta ca un monopol
absolut, pentru că există un singur cumpărător, iar acesta nu se poate considera monopson, deoarece
nu există decât un singur vânzător.
Situaţii de monopol bilateral se pot întâlni în cazul negocierii, pe piaţa muncii, a salariilor
între un grup patronal şi un sindicat al salariaţilor, pe piaţa diferitelor produse ale micilor
producători grupaţi în cooperative sau diferite asociaţii etc. Cei doi parteneri cad de acord asupra
cantităţilor schimbate, dar mai greu se pot înţelege asupra preţurilor.
În concluzie, în economiile de piaţă dezvoltate concurenţa imperfectă nu apare în mod absolut
într-o formă sau alta. Există o îmbinare a acestor forme, dar în majoritatea ţărilor predomină
concurenţa de tip oligopol.
Din perspectiva concurenţei perfecte şi imperfecte, piaţa prezintă şase forme principale.
73
 Formele principale de piaţă şi caracteristicile lor
Tabelul 7.1.
Forma de piaţă
Concurenţă Monopol Monopol Concurenţă
Monopson Oligopol
perfectă absolut bilateral monopolistică
Caracteristici
Număr de ofertanţi
Mulţi Unu Unu Mulţi Puţini Mulţi
(vânzători)
Număr de solicitanţi
Mulţi Mulţi Unu Unu Mulţi Mulţi
(cumpărători)
Unicat sau Omogen sau
Caracterul bunului Omogen Unicat Omogen Eterogen
omogen eterogen
Vânzătorii cu
Cine determină preţul Piaţa Vânzătorul Negociere Incert Vânzătorii
multe limitări
Accesul noilor veniţi Liber Restricţionat Restricţionat Restricţionat Restricţionat Liber
Mică pt. firme
Frecvenţa Mică Mică Mică Mare Foarte mare
private

7.3. Politica UE privind concurența

 La modul generic, principalul beneficiar al relaţiei concurenţiale este consumatorul (costuri

mai scăzute, cantitate, calitate şi diversificare a bunurilor, promptitudinea şi corectitudinea
serviciilor).
 Nesupravegheată, relaţia concurenţială poate conduce la concentrare exagerată a puterii
economice, poate deprecia calitatea bunurilor şi serviciilor şi îl defavorizează pe
consumator.
 Politica UE privind concurența = ansamblul politicilor și legislației europene ce asigură
manifestarea liberei concurențe în condițiile maximizării bunăstării totale.
Obiectivele politicii privind concurența:
 •Maximizarea bunăstării totale;
 •Maximizarea bunăstării consumatorului;
 •Apărarea firmelor mici;
 •Promovarea integrării și a pieței comune;
 •Concurența asigură o alocare optimă a resurselor pe piață.
 Comisia Europeană monitorizează:
 •înțelegerile între firme ce au drept scop restricționarea concurenței;
 •abuzul de poziție dominantă;
 •fuziunile;

74
  •liberalizarea piețelor transportului, energiei, serviciilor poștale și telecomunicațiilor;
 •ajutoarele de stat;
 •cooperarea cu autoritățile naționale responsabile cu concurența.
 POLITICA PRIVIND CONCURENȚA ÎN ROMÂNIA
 •Legea concurenței 21/1996
•Consiliul concurenței

Cartelul - Un grup de firme independente care produc bunuri similare şi acţionează

împreună pentru a creşte preţul, a stabili nivelul producţiei şi împărţi piaţa.
Efecte negative ale înţelegerilor de tip cartel:
 limitarea artificială a concurenţei;
 creşterea preţurilor;
 evitarea constrângerilor care generează inovaţie (ex. dezvoltarea unui produs sau
introducerea unor metode de producţie mai eficiente);
 restrângerea oportunităţilor de angajare.
Sancţiuni pentru agenţii economici implicaţi într-un cartel:
 contravenţionale - amenzi de până la 10% din cifra de afaceri totală, realizată de agenţii
economci implicaţi, în anul financiar anterior sancţionării;
 penale - închisoare de la 6 luni la 4 ani sau amendă pentru participarea cu intenţie
frauduloasă şi în mod determinant a unei persoane fizice la conceperea, organizarea sau
realizarea unui cartel. Acţiunea penală se pune în mişcare la sesizarea Consiliului
Concurenţei.
Politica de clemenţă = un tratament favorabil acordat de Consiliul Concurenţei
agenţilor economici implicaţi într-un cartel, care cooperează cu autoritatea de
concurenţă în vederea descoperirii acestor practici anticoncurenţiale.
Începând cu anul 2009, politica de clemenţă se aplică şi înţelegerilor verticale foarte grave,
cum sunt cele referitoare la:
 fixarea preţurilor;
 împărţirea pieţelor care conduce la protecţie teritorială absolută.

STUDIU DE CAZ. Cartel pe piaţa carburanților: Retragere coordonată a benzinei Eco Premium

După ce s-a constatat că fiecare mare furnizor de carburanți din România, OMV Petrom, OMV
Petrom Marketing, Lukoil, Rompetrol, MOL, şi ENI au retras benzina Eco Premium din oferta de produse în
cursul anului 2008, CCR a deschis o investigaţie ex-officio.
Benzina Eco Premium răspundea unei cereri specifice, fiind folosită ca un înlocuitor pentru benzina
cu plumb, care a fost interzisă din 2005. Era folosită în special de autoturisme ne-echipate cu un convertor
catalitic. În 2005, toţi furnizorii au introdus benzina Eco Premium promovând-oîn rândul consumatorilor ca
înlocuitor pentru benzina cu plumb anterioară. Ponderea benzinei Eco Premium a atins între 18%-28% din
vânzările totale de benzină până în 2007-2008.
CCR a descoperit că părţile au discutat piaţa benzinei Eco Premium pentru a elimina împreună
produsul de pe piaţă. În timpul discuţiilor cu privire la acest subiect, părțile au întocmit un acord preliminar
pentru a înceta vânzarea de Eco Premium.
Textul proiectului de acord asigura chiar și anumite măsuri coercitive (penalităţi, amenzi) care
sancţionează abaterile potenţiale ale furnizorilor care nu se conformau.
Chiar dacă CCR nu a găsit dovezi ale unui acord final scris, părţile au implementat planul lor comun
şi, începând cu 1 aprilie 2008, au eliminat treptat benzina Eco Premium din gama de produse oferite
clienţilor.

75
 CCR a stabilit că au existat dovezi suficiente că părţile au decis împreună să oprească vânzarea
benzinei Eco Premium. În afara documentarului şi a probelor aduse, a constatat că fiecare furnizor individual
nu ar fi eliminat Eco Premium din gama sa de produse dacă ar fi existat riscul ca ceilalţi furnizori să continue
să ofere Eco Premium. Acordul lor a eliminat astfel de riscuri şi a făcut posibilă o retragere comună a
produsului.
CCR a respins argumentul părţilor conform căruia se aflau sub o obligaţie legală de a elimina Eco
Premium. De fapt, a existat o obligaţie de a reduce conţinutul de sulf din toate tipurile de benzină vândute în
România din ianuarie 2009. Dar obligaţia a afectat în mod egal toate tipurile de combustibil şi nu a putut
explica de ce părţile au decis eliminarea unui singur tip de combustibil.
CCR a aplicat o amendă totală de 892 milioane RON (aproximativ 200 milioane EUR) celor 6
companii.

76
 Capitolul VIII.DOBÂNDA
8.1. Dobânda: conţinut, forme

Dobânda reprezintă un venit însuşit de proprietarul oricărui capital antrenat într-o activitate
economică, sub formă de excedent în raport cu capitalul avansat.
În același timp, pentru agenții economici care iau cu împrumut un anumit capital, dobânda
reprezintă prețul plătit pentru utilizarea acelui capital.
Mărimea şi dinamica dobânzii sunt relevate de doi indicatori esenţiali:
a. masa sau suma absolută a dobânzii (D);
b. rata dobânzii sau venitul anual, exprimat în procente (d’): d’ = (D/K)◌ּ 100 sau D = d’ ◌ּ
K/100, în care: K – capitalul avansat. Mărimea ratei dobânzii se formează pe piaţa de capital şi
depinde de: cererea şi oferta de capital de împrumut; de rata profitului şi de gradul de depreciere al
monedei (al inflaţiei).
Cei doi indicatori sunt utilizaţi pentru stabilirea dobânzii simple, respectiv pentru serviciul
adus de un capital în situaţia în care dobânda nu este capitalizată.
În viaţa economică, mai des apare dobânda compusă, care presupune capitalizarea dobânzii,
ajungându-se să se calculeze dobândă la dobândă:
D = (1 + d’)ⁿ sau
D = Sn – K; Sn = K(1 + d’)ⁿ, în care:
d’ – rata dobânzii anuale; n – numărul de ani; Sn – suma ce revine proprietarului după n ani
de folosire a capitalului şi care este formată din capitalul avansat (K) plus dobânda cuvenită (Sn = K
+ D).
Dobânda compusă are mare aplicabilitate în activitatea băncilor, a caselor de economii şi a
altor instituţii financiare.
Exemplu:
Presupunem un capital de 100 000 unităţi monetare care urmează să fie utilizat timp de 4 ani,
cu o rată a dobânzii de 10%. Să se calculeze:
a) dobânda totală, cunoscându-se că dobânda anuală cuvenită se capitalizează;
b) dobânda totală, în situaţia în care dobânda anuală nu se capitalizează.
a) Sn = 100 000 (1 + 10%)4
Sn = 100 000 ◌ּ 1,4641 = 146 410 U.M.
D = 146 410 – 100 000 = 46 410 U.M.
sau

77
 Anul I 100 000 ◌ּ 10% = 10 000 U.M.
Anul II 110 000 ◌ּ 10% = 11 000 U.M.
Anul III 121 000 ◌ּ 10% = 12 100 U.M.
Anul IV 133 100 ◌ּ 10% = 13 310 U.M.
Dt = 46 410 U.M.
b) D = 100 000 ◌ּ 10% = 10 000 U.M./an
Dt = 10 000 ◌ּ 4 = 40 000 U.M.
Se constată că prin procesul de capitalizare a dobânzii, se obţine un spor al dobânzii totale în
valoare de 6 410 U.M.
Dacă în cazul de mai sus am avut o încasare de dobândă, în continuare vom exemplifica o
plată de dobândă.
Exemplu:
Să se determine masa dobânzii, ce urmează a fi plătită anual, pentru un credit de 1 000 000
unităţi monetare, rambursabil în tranşe egale în timp de 4 ani, cu o rată a dobânzii d’ = 10%.
Anii Valoarea nerambursată Masa dobânzii (D) Rata creditului
I 1 000 000 100 000 250 000
II 750 000 75 000 250 000
III 500 000 50 000 250 000
IV 250 000 25 000 250 000

Mărimea ratei dobânzii oscilează între două limite: minimă şi maximă. Ambele limite sunt
greu de determinat.
Teoretic, limita minimă poate fi egală cu zero. În aceeaşi optică, limita maximă poate prelua
toate formele de venit ce se constituie prin utilizarea unui capital, respectiv poate genera o rată a
dobânzii de 100%. Este greu de afirmat dacă cele două limite se realizează vreodată în practică.
Masa şi rata dobânzii sunt influenţate de o multitudine de factori, cu acţiune directă şi
indirectă. În continuare, vom prezenta principalii factori cu impact asupra dinamicii dobânzii şi
implicaţiile pe care le generează.
1. Raportul dintre oferta şi cererea de capital
Oferta de capital se formează, în special, din economiile agenţilor economici ale căror resurse
monetare rămân într-o proporţie mai mare sau mai mică temporar disponibile şi ea se constituie la
bănci, casele de economii şi de pensii, societăţile de asigurare, populaţie, întreprinderi, guvern etc.
Economiile populaţiei, fiind disponibile, se concentrează în cadrul instituţiilor bancare şi sunt
utilizate pentru acordarea de împrumuturi. Economiile întreprinderilor reprezintă acea parte de
profit care rămâne disponibilă, după ce s-au plătit dividendele, pentru dezvoltarea acestora. Până la

78
utilizarea acestor sume în noi investiţii, firmele le depun la bănci, care, la rândul lor, le folosesc
pentru acordarea de împrumuturi. Economiile guvernului apar în situaţia când veniturile bugetare
sunt mai mari decât cheltuielile bugetare. Acest excedent bugetar este utilizat în cadrul sistemului
de creditare. La nivelul unei ţări, oferta de capital, pe termen scurt, apare inelastică, deoarece
posibilităţile interne de a spori sau reduce sunt nesemnificative. Însă, pe termen lung, ea are tendinţă
de creştere.
Cererea de capital are ca sursă agenţii economici care, prin natura activităţii lor se află în
situaţia de a cheltui mai mult decât resursele proprii astfel încât pentru a-şi realiza interesele trebuie
să recurgă la împrumuturi. Cererea de monedă are ca purtători: populaţia pentru diferite proiecte
(împrumuturi pentru locuinţe, autoturisme etc.); întreprinderile (împrumuturi pentru a-şi asigura
finanţarea curentă şi pentru dezvoltarea activităţii); guvernul central şi administraţiile locale
(împrumuturi pentru activităţi sociale, de educaţie, de sănătate etc.) şi alte instituţii financiare care
au nevoie de credit.
Cu alte cuvinte, cea mai mare parte a cererii de capital provine de la întreprinderi. Fiecare
cerere reprezintă un proiect de investiţie. Oferta de capital va satisface cererile existente în ordinea
descrescătoare a randamentului sau a productivităţii nete a proiectelor de investiţii. Pe piaţă, cererea
şi oferta globală se satisfac pentru proiectele al căror randament este superior sau egal cu rata
dobânzii. De pildă, pentru folosirea capitalului disponibil se propune un proiect de construire a unei
întreprinderi, care urmează să funcţioneze 25 ani, cu o rentabilitate evaluată la 12%. Rata dobânzii
pe piaţă este de 15%. În această situaţie, nu se va accepta utilizarea capitalului pentru realizarea
întreprinderii. Dacă rata dobânzii de piaţă va scădea la 10%, atunci proiectul devine rentabil şi va fi
realizat. Rezultă că:
Oferta şi cererea de capital se întâlnesc pe piaţa capitalului şi au rolul de a compensa
excedentul (disponibilitatea) cu deficitul de monedă, de a se echilibra prin intermediul ratei
dobânzii. Ca şi în cazul oricărei pieţe de bunuri, perfect competitive, piaţa împrumuturilor se poate
cerceta cu ajutorul curbelor cererii şi ofertei de capital (fig. 8.1.).

79
 % Cererea
Rata Oferta
dobânzii

20 P2

d n '2 15
M P1
10
dn '1
5
Cererea, oferta de capital
0

Fig. 8.1. Echilibrul dintre cererea şi oferta de capital

Rata dobânzii este determinată de intersecţia curbelor cererii şi ofertei de capital în punctul
„M“ din grafic. Acest punct evidenţiază echilibrul dintre cererea totală şi oferta totală pe piaţa
capitalului şi indică, în acelaşi timp, că dobânda reprezintă remuneraţia sau suma de bani anuală
care se cuvine pentru orice capital.
Dacă rata dobânzii este d’n1, pe piaţă se vor satisface toate cererile de capital (proiectele) al
căror randament va fi egal sau mai mare de 10%. Dacă rata dobânzii creşte la d’n2 (20%), numărul
proiectelor scade.
2. Riscul şi ciclicitatea economiei. În situaţia utilizării capitalului în condiţii de risc, acesta se
acoperă prin plăţi suplimentare care măresc suma încasată de proprietar. Rezultă că, dobânda poate fi
privită ca o mărime compusă din două elemente: dobânda propriu-zisă şi prima de asigurare contra
riscurilor.
Riscul returnării capitalului împrumutat avantajează firmele puternice, care obţin credite la o
rată mică a dobânzii, întrucât potenţialul economic şi mersul afacerilor acestora constituie garanţii
pentru creditori. Situaţia este inversă pentru firmele mici.
Nivelul ratei dobânzii este influenţat şi de ciclicitatea economiei. În perioada de boom
economic, cererea de capital are tendinţă de creştere şi, ca o consecinţă a acestui lucru, ar trebui să
ne aşteptăm la o sporire a ratei dobânzii. Totuşi, mărimea ratei dobânzii nu se realizează atât de
simplu şi de clar, pentru că are loc şi o creştere a ofertei de capital, precum şi o diminuare a riscului,
care are ca efect scăderea dobânzii.
Asemenea influenţe sunt contradictorii şi în perioada de recesiune. Oferta de capital are
tendinţa de creştere, pentru că se reduce activitatea economică şi scade cererea de bani. În aceste
condiţii, dobânda ar trebui să se reducă, dar în faza de recesiune creşte riscul utilizării capitalului,
care are ca efect sporirea dobânzii.

80
 3. Inflaţia constituie un alt factor de influenţă asupra dinamicii ratei dobânzii. De obicei, rata
dobânzii se majorează cu rata inflaţiei. În contextul inflaţionist, dobânda are două forme: nominală
şi reală. Rata nominală a dobânzii reflectă mărimea procentuală, efectivă, a plăţii făcute pentru 100
UM luate cu împrumut. Ecuaţia lui Irving Fischer* pune în evidenţă corelaţia dintre cele două forme
ale dobânzii:
d’n = d’r + i’, unde:
d’n – rata nominală a dobânzii sau rata de piaţă a dobânzii;
d’r – rata reală a dobânzii; i’ – rata inflaţiei.
Dacă i’ = 0, atunci: d’n = d’r.
Întrucât procesul inflaţionist există, rata reală a dobânzii devine un indicator important pentru
toţi agenţii economici, deoarece ne arată, nivelul ratei nominale a dobânzii minus rata inflaţiei:
d’r = d’n – i’.
Dobânda este un venit impozabil. De aceea, se face distincţie între dobânda nominală ca venit
nominal efectiv şi dobânda după plata impozitului (netă).
Dobânda netă prezintă importanţă pentru stabilirea capitalurilor într-o ţară, precum şi pentru
crearea fluxurilor de capital între diferite ţări.
d’r = d’n – t’, în care:
d’r – rata nominală a dobânzii după plata impozitului; t’ – rata taxelor sau impozitelor,
procentul de taxare sau impozitare.
Presupunem că rata dobânzii pe termen lung este de 8% şi rata inflaţiei se apreciază că va fi
de 12% anual; rata nominală a dobânzii se va stabili la 20%. Dacă se constată că rata inflaţiei
evoluează la un nivel inferior celui anticipat şi i’= 10%, rata reală a dobânzii devine d’r = 20% -
2% = 18%.
4. Durata creditului are impact asupra ratei dobânzii. De fapt, influenţa este reciprocă. Dacă
creditul este pe termen scurt şi rata dobânzii are valoare ridicată, atunci va creşte cererea de
împrumuturi pe termen scurt, ceea ce va genera o reducere a ratei dobânzii pentru asemenea credite,
paralel cu sporirea ratei dobânzii la creditele pe termen lung. Mutaţiile care se prevăd, în ceea ce
priveşte rata dobânzii, vor modifica raportul dintre rata dobânzii pe termen scurt şi pe termen lung,
existent în prezent.
5. Raportul dintre rata dobânzii şi rata profitului. La un anumit moment „t“, creşterea uneia
se realizează pe seama celeilalte. În dinamică însă sporirea uneia trebuie să se facă paralel cu a
celeilalte.

*
Irving Fischer (1876-1947) a fost profesor la Universitatea din Yale, un remarcabil analist şi expert în domeniul
monetar-bancar.

81
 6. Modul cum se încheie bugetul de stat, mai exact, dacă acesta este deficitar şi din ce surse se
acoperă deficitul. În situaţia finanţării prin împrumut public a deficitului bugetar, nu are loc o
creştere a cantităţii de bani (a ofertei de capital) pe piaţă, dar se poate realiza o sporire a cererii de
capital cu efecte asupra măririi ratei dobânzii. Dacă statul se împrumută la banca de emisiune şi
deficitul este finanţat prin crearea de monedă, creşte oferta de capital şi se va declanşa o anumită
diminuare a ratei dobânzii, ce poate fi însă contracarată prin efectul creşterii investiţiilor, produs, la
rândul său, de efectul scăderii dobânzii. În raţionamentul de mai sus, am presupus salariile
constante. Ca regulă, o creştere a salariilor generează sporirea cererii de capital, fapt care se va
resimţi într-o tendinţă de ridicare ulterioară a ratei dobânzii, contracarând tendinţa existentă iniţial.
Din prezentarea celor şase factori, cu acţiune preponderent internă, rezultă o concluzie
generală: dacă într-o ţară, pentru o anumită perioadă, se doreşte stabilizarea ratei dobânzii la o
mărime dată, trebuie acţionat de asemenea manieră încât să se compenseze variaţiile în cererea de
monedă, de capitaluri, prin modificarea cantităţii de bani în circulaţie.

8.2. Actualizarea valorilor

Calculele economice de rentabilitate utilizează valori care sunt realizate/cheltuite la

momente diferite de timp.
Prin actualizarea valorilor se înțelege compatibilizarea acestora în timp.
Dacă perioada de recuperare depășește un an, se folosesc valori actualizate pentru ieșirile și
intrările de numerar.
O sumă câștigată sau cheltuită în viitor are o valoare mai mică decât dacă ar fi obținută sau
cheltuită în prezent iar o suma câștigată sau cheltuită în trecut are o valoare mai mare decât dacă ar
fi câștigată sau cheltuită în prezent. Acest lucru se datorează capacității potențiale a banilor de a
genera profit.
Transferul în timp al valorilor se face prin intermediul unor coeficienți care depind de un
parametru numit rata de actualizare - rata la care costurile și veniturile viitoare estimate ale unei
investiții sunt actualizate pentru a calcula valoarea prezentă a investiției.
Rata de actualizare (coeficient de actualizare) - r se alege astfel încât sa fie mai mare
decât dobânda medie avută pentru credite și decât rentabilitatea medie pe ramură. BIRD (Banca
Internaționala pentru Reconstrucție si Dezvoltare) recomandă valori ale coeficientului de actualizare
între 0,1 si 0,16 până la cel mult 0,20.
Coeficientul care depinde de rata de actualizare este x- factorul de actualizare:

x  1
(1 r ) t unde t este numărul de ani

82
 Pentru exemplificarea formulelor de calcul să presupunem că avem la momentul 0, 100 de
Euro adică V0 = 100 de Euro pe care îi depunem la bancă cu o rată a dobânzii r=10%.

La momentul V1 vom avea: V 1  V 0  10

100 V 0  V 0 (1  r ) 1  V 0 * Y

Deci V1=110 Euro

La momentul V2 vom avea:

V 2  V 1 (1  10
100
V 1 )  V 1 (1  r ) 1  V 0 ( 1  r ) 1 (1  r ) 1  V 0 (1  r ) 2

Deci V2=121 Euro

Dacă în schimb am fi vrut să depunem bani la bancă cu 1 an în urmă la valoarea actuală ar fi

trebuit sa depunem:
1
V-1 = V0 * x = V0 * ( 1 r )

Deci V-1 = 90,90 Euro.

VAN – venit actualizat net reprezintă suma algebrică a fluxurilor de venituri actualizate -
considerate pozitive, şi a fluxurilor de cheltuieli actualizate - considerate negative, pentru
perioada de N ani, începând cu momentul începerii execuţiei proiectului

Fluxul de venituri – suma veniturilor pe fiecare an aduse de punerea în practică a unei

investiții
Fluxuri de cheltuieli – suma cheltuielilor necesare în fiecare an pentru realizarea investiției.

VAN se poate determina după alegerea unei valori pentru rata de actualizare.

N
La momentul t : VAN =  (V
t 1
t  C t ) * ( ( 1 1r ) t )

Trebuie să se țină seama de investiția inițială astfel ca relația de calcul VAN în condițiile
implementării proiectului este:
83
 N
VAN = t 1
V a ( ( 1 1r ) t )  C 0 unde:

C0 este costul investiției

Va – veniturile actualizate datorate investiției (a implementării proiectului)
r- rata de actualizare (%)
N- numărul de ani
Coeficientul de actualizare pentru fluxul total se va considera constant pe toată durata
analizată. Costurile anuale de personal, apa, electricitatea se vor actualiza cu rata inflației.

PROBLEMĂ

Se doreşte achiziţionarea şi montarea pe o clădire a unei instalaţii de producere a energiei

electrice prin efect fotovoltaic.
Instalaţia va funcţiona în paralel cu reţeaua, proprietarul plătind în continuare diferenţa dintre
energia electrică consumată şi energia electrică produsă. Instalaţia are durata de viaţă de 15 ani.
Consumul mediu anual are valoarea de 100 u.m, iar preţul instalaţiei, cu montaj cu tot, este de
300 u.m. În medie pe an instalaţia produce 50% din consum.
Se consideră ca instalaţia a fost montată spre sfârşitul anului şi nu a produs energie în anul de
montaj.
Întreţinerea instalaţiei costă în primul an 2u.m, în cel de-al 2-lea 4u.m, iar în restul anilor
6u.m. pe an. Se considera o rata de actualizare r = 5%.
An 0 1 2 3 - 15
Valoare consum 100 100 100 100/an
vechi
Valoare consum - 50 50 50/an
nou
Întreținere 300 2 4 6/an
instalație
Beneficii -400 48 46 44/an
Factor de 1 0.9524 0.907 Coeficient
actualizare cumulativ de
discontare 8.52
Valori -400 45.72 41.72 44*8.52=37
actualizate 4.89
Valoare -400 -354.28 -312.56 62.33
Actualizată Netă

Instalația nou creată pornește în exploatare abia în anul 1 astfel în anul 0 există o investiție
actualizată de – 400 de u.m. (consumul vechi fără nici o economie - instalația nu funcționează, plus
investiția de 300 u.m.)

84
 Următorul pas este calcularea factorilor de actualizare pentru cei 15 ani de funcționare.

x  1
(1 r ) t unde t este numărul de ani iar r = 5%.

Deci spre exemplu pentru anul 7 : x  1

(1  r ) 7

AN X
0 1
1 0.952381
2 0.907029
3 0.863838
4 0.822702
5 0.783526
6 0.746215
7 0.710681
8 0.676839
9 0.644609
10 0.613913
11 0.584679
12 0.556837
13 0.530321
14 0.505068
15 0.481017

Valorile actualizate se calculează ca fiind beneficiile* factorul de actualizare.

De exemplu, pentru anul 2: 46 * 0.907 = 41.72
Pentru anii 3-15 ținând cont că se obține același beneficiu ( 44 u.m.) atunci putem calcula un
factor cumulativ de actualizare pentru anii 3- 15
Factorul cumulativ de actualizare = x3 + x4 + x5 +...+ x15 = 8.52
Rezulta ca beneficiul actualizat pentru anii 3- 15 este de 44 * 8.52 = 374.89
Valoarea actualizată netă se calculează ca diferența dintre beneficiul actualizat și investiție.
Astfel că la sfârșitul celor 15 ani obținem o valoare pozitiva a VAN-ului de 62.33 u.m. astfel
că investiția a fost recuperată și există un profit.
Dacă am calcula VAN pentru primii 12 ani, am obține:
VAN după anul 2 rămâne la fel : -312.56 iar
Ba pentru anii 3- 12: 44 * factorul cumulativ de actualizare pentru anii 3-12.
Adică : 44 * 7.004 = 308.17 u.m.
Deci VAN după 12 ani: 308.17-312.56 = - 4.384 u.m. < 0, adică investiția nu este recuperata.

Dacă am calcula VAN pentru primii 13 ani, am obține:

VAN după anul 2 rămâne la fel : -312.56 iar
Ba (beneficiile) pentru anii 3- 13: 44 * factorul cumulativ de actualizare pentru anii 3-13
Adică : 44 * 7.534 = 331.5 u.m.

85
Deci VAN după 13 ani: 331.5 - 312.56 = 18.94 > 0 , adică investiția a fost recuperată.
Astfel durata de recuperare este de 13 ani. ( momentul in care VNA devine 0)

86
Capitolul IX. PREȚUL - PÂRGHIE DE BAZĂ A MECANISMULUI
PIEŢEI
9.1. Conţinutul şi funcţiile preţului
Funcţionarea normală şi eficientă a mecanismului economiei de piaţă este condiţionată, în
mod apodictic, de intensificarea şi extinderea utilizării pârghiilor valorice, în special a preţului,
variabilă strategică esenţială în reglarea economică şi în alocarea factorilor de producţie. Practic,
nu există proces economic şi social care să nu fie influenţat de nivelul preţului.
Se consideră că o singură teorie economică, oricât de cuprinzătoare ar fi ea, nu este suficientă
pentru a explica problematica complexă a preţurilor, mai ales în economia modernă de piaţă. De
aceea este necesară o îmbinare şi armonizare a teoriilor. Astfel, preţul reprezintă un instrument
complex de cuantificare economică, respectiv de măsurare monetară (bănească), care reflectă în
nivelul lui atât cheltuielile de muncă efectuate pentru obţinerea bunului, cât şi utilitatea acestuia,
cererea şi oferta, raritatea, precum şi alte variabile (unele neeconomice).
Indiferent de curentele de gândire economică ce stau la baza fixării nivelului preţului, rolul
acestuia este de reglare a mecanismului economic, de semnalare a stării sistemului economic şi de
previzionare a evoluţiei sale. Prin funcţiile lor, preţurile constituie pârghii economice esenţiale prin
intermediul cărora se realizează anumite obiective economice şi sociale.
Preţurile îndeplinesc anumite funcţii în baza cărora fiinţează mecanismul economic. Aceste
funcţii sunt:
a) Funcţia de calcul şi de măsurare a cheltuielilor şi a rezultatelor constă în aceea că, prin
intermediul preţurilor, are loc exprimarea monetară a activităţii economice şi financiare a
întreprinzătorilor. Cu ajutorul preţului se pot urmări cheltuielile efectuate pentru producerea unui bun,
precum şi cuantificarea finală a rezultatelor firmelor, concretizată în profituri sau pierderi.
b) Funcţia de informare a agenţilor economici cu privire la fenomenele şi procesele care au
loc pe piaţă ocupă un loc central. În concordanţă cu specificul pieţelor, cu tipul de concurenţă
existentă, cu strategiile de piaţă folosite, preţurile prin nivelul şi evoluţia lor semnalează mutaţiile
survenite în evoluţia factorilor pieţei.
În acest fel producătorii şi consumatorii pot să se orienteze spre cele mai avantajoase surse de
aprovizionare şi spre pieţele pe care preţurile bunurilor corespund cel mai fidel puterii de cumpărare
a consumatorilor.
Evoluţia preţurilor într-un interval de timp poate constitui un punct de sprijin în anticiparea
viitoarelor fenomene ce vor avea loc pe piaţă.
c) Funcţia de stimulare a producătorilor evidenţiază faptul că preţurile, prin nivelul lor,
constituie un element motivaţional esenţial al acţiunilor întreprinzătorilor şi al opţiunilor

87
consumatorilor. Preţul reprezintă o variabilă strategică importantă pentru toţi agenţii economici,
stimulându-i în adaptarea permanentă a producţiei (calitativ, cantitativ şi structural) la cerinţele
prezente şi viitoare ale pieţei şi în satisfacerea acestora cu maximum de eficienţă.
d) Funcţia de recuperare a costurilor şi de distribuire a veniturilor presupune că preţurile, prin
mărimea lor, să asigure tuturor subiecţilor economici recuperarea cheltuielilor de capital şi obţinerea,
în condiţii normale, a profitului scontat. Prin strategia de preţ, trebuie să se urmărească remunerarea
ofertanţilor, acoperirea cheltuielilor de producţie şi obţinerea unui profit, precum şi stimularea
cererii, sensibilizarea purtătorilor cererii.
Mărimea venitului individual depinde de diferenţa dintre preţurile primite pentru bunurile
vândute şi preţurile plătite pentru procurarea factorilor de producţie. De aceea, fiecare producător
urmăreşte să obţină bunuri cu costuri cât mai mici şi să le vândă la preţuri cât mai mari.
Întrucât între producători sunt diferenţe referitoare la condiţiile de producţie, deci acelaşi bun
se obţine cu costuri diferite de producători diferiţi, prin intermediul preţurilor se realizează o
distribuire/redistribuire a veniturilor producătorilor.
Funcţiile preţurilor trebuie analizate în interacţiunea lor, după cum acţiunea preţurilor în
economia de piaţă nu poate fi înţeleasă decât în conexiune directă cu cererea, oferta şi concurenţa.

9.2. Mecanismul formării preţurilor

Preţul, ca pârghie principală a mecanismului economiei de schimb, trebuie analizat din punct
de vedere al modalităţilor de formare,în primul rând, în funcţie de factorii pieţei. Relaţiile cerere –
ofertă - preţ sunt văzute în dublu sens, întrucât modificarea nivelului preţurilor poate fi uneori
cauza, alteori efectul schimbărilor ce au loc în evoluţia cererii şi/sau ofertei. Preţul exprimă, în
ultimă instanţă rezultatul confruntării intereselor economice ale purtătorilor cererii şi ofertei,
interese formate sub influenţa semnalelor transmise de evoluţia condiţiilor producţiei şi ale pieţei.
În determinarea preţurilor, în condiţiile economiei contemporane, caracterizată printr-o piaţă
complexă, intervin o serie de factori, cum ar fi:
 costul mediu de producţie;
 intensitatea nevoii pe care o satisfac bunurile, pusă în evidenţă prin cerere;
 forma de concurenţă imperfectă existentă;
 capacitatea producţiei, relevată de ofertă;
 elemente ce ţin de politica statului în domeniul preţurilor;
 strategiile promoţionale ale vânzătorilor (publicitate, informaţii etc.).
De obicei, aceşti factori sunt reduşi la trei: costuri, cerere, concurenţă (cei „3C“). Cu toate
acestea, majoritatea întreprinderilor determină preţul pornind de la principiul „full cost“, ce constă

88
în stabilirea costurilor medii la care se adaugă un procentaj pentru cheltuielile generale ale firmei
(fixe) şi rata de profit.
În practică, întreprinderile, în funcţie de obiectivele politicii de preţuri urmărite şi de metodele
de gestiune utilizate, fixează preţurile îmbinând în proporţii diferite toate cele trei metode. Schema
utilizată este aproximativ următoarea:
a) nivelul costurilor, profitul scontat şi concurenţa conduc producătorii să fixeze oferta lor de
preţ;
b) cererea determină echilibrul pieţei şi cantitatea vândută.
La preţul oferit de producători, cumpărătorii achiziţionează o anumită cantitate. Dacă această
cantitate este prea mică, producătorii sunt dispuşi să accepte un sacrificiu din procentul de profit
aşteptat, scăzând preţul. Dacă cererea este mai mare decât cea aşteptată, întreprinderile caută să
profite de această situaţie, mărind fie vânzările, fie cota de profit prin creşterea preţului. În cadrul
acestei scheme costurile şi profitul dorit fac presiuni de creştere a preţului.

A. Preţuri orientate după costurile medii

Determinarea preţurilor pornind de la costurile medii constituie metoda cea mai des aplicată
în practică. Aceasta se datorează simplităţii sale şi cunoaşterii mai precise a costurilor decât a
cererii. Ea este mai clară şi mai uşor de utilizat pentru distribuitori decât pentru producători,
deoarece ei pornesc de la preţul de achiziţie al produselor.
Preţul se fixează pornind de la costuri, la care se adaugă o cotă de profit
p  cos t 1  m  , m = marja de profit fixată
Exemplu : Un agent economic își propune să ofere pe piață 1000 unități dintr-un bun economic
pentru producția căruia sunt necesare următoarele cheltuieli: materii prime 100.000u.m., salarii
80.000 u.m., chiria 5.000 u.m., materiale auxiliare 40.000 u.m. Capitalul fix utilizat are o valoare de
500.000 u.m. și o durată de utilizare de 10 ani. Întreprinzătorul își propune să obțina o rată a
profitului (calculată la costuri) de 20%. Ce preț de vânzare pe piață va stabili pentru o unitate din
bunul economic?
Rezolvare:
Amortizare = 500.000/10 ani = 50.000 u.m.
Costuri totale = Amortizare +materii prime+ salarii+ materiale auxiliare+ chiria = 275.000
u.m.
Cost mediu (unitar) = 275.000/1000 = 275 u.m
Profit mediu (pe unitate de produs) = 275* 20% = 55 u.m.
Preț = cost unitar + profit unitar = 330 u.m.

89
 În cazul în care obiectivul politicii de preţuri este maximizarea profiturilor, căutarea preţului
se realizează prin: a) estimarea costului marginal şi a venitului marginal. Costul marginal (Cm)
este costul suplimentar aşteptat din acţiunea de creştere cu o unitate a producţiei: Cm= (CTi-CTi-1)
/(Qi - Qi -1). Venitul marginal este venitul suplimentar aşteptat în urma acestei acţiuni: Vm = (VTi -
VTi -1)/(Qi - Qi -1) în care: CT – costul total; VT – venitul total; Q – producţia fizică; i – nivelul
producţiei; b) determinarea nivelului de producţie care permite să se vândă toate produsele şi mai
ales acelea pentru care Vm ≥ Cm. Cu cât venitul marginal tinde să se apropie de costul marginal cu
atât volumul producţiei se apropie de optim; c) stabilirea acelui preţ care va permite să se vândă
exact producţia realizată. Concurenţa tinde să împingă extinderea producţiei către punctul în care
preţul şi costul marginal sunt egale şi să o reducă atunci când costul marginal este mai mare decât
venitul marginal.
Logica este simplă. Dar, estimarea costului marginal şi, îndeosebi a cererii şi a venitului
marginal, este greu de realizat cu acurateţe. De aceea, şi această strategie apare ca o primă
aproximare, ca o tehnică de căutare a celui mai profitabil preţ de vânzare.
O altă strategie de stabilire a preţului are în vedere un anumit prag de contribuţie pe produs la
acoperirea cheltuielilor fixe şi formarea profitului sau un anumit prag de rentabilitate.
Deoarece costurile fixe (CF) sunt deja angajate fie că se produce fie că nu, iar repartizarea lor
pe produs este dificilă, se poate porni la definirea preţului de la costurile variabile pe produs (CVu)
la care se adaugă o contribuţie unitară (CU), în valoare absolută sau în procente. Cu alte cuvinte,
CU = P-CVu, în care P este preţul sau încasarea unitară. Este uşor de stabilit un prag minim de
contribuţie pe produs sau pe o gamă de produse sub care nu trebuie să se coboare în procesul de
căutare a preţului.
Pragul de rentabilitate reprezintă acel volum minim de producţie, q=q0, de la care plecând
producătorul obţine profit. Deoarece pentru q0 profitul (B) este nul, rezultă că, costul total (CT) este
egal cu încasarea totală (IT). Dar, CT = CF+CV = CF+CVUq0 şi IT = Pq0. Rezultă că Pq0 = CF+
CVuq0 q0 = CF/(P-CVu) = CF/CU. Aceasta înseamnă că atunci când se atinge „punctul mort“
contribuţia totală este egală cu suma cheltuielilor fixe.
Pentru a obţine un anumit profit (B) trebuie să se realizeze şi să se vândă o producţie: q0 =
(B+CF)/CU. Punctul mort se poate exprima în unităţi fizice, în cifră de afaceri (Pq) sau în luni de
activitate.
Metoda contribuţiei unitare sau a pragului de rentabilitate nu dă direct preţul pe care îl putem
alege, dar ea este utilă căci ne permite să estimăm, pentru fiecare variantă de preţ, volumul
producţiei care trebuie vândută sau cota de piaţă care trebuie atinsă pentru a nu înregistra pierderi.

90
 Exemplu:
O întreprindere desfășoară o activitate economică ce presupune costuri fixe totale de 7000000 u.m.
annual și costuri variabile medii (unitare) de 300 u.m. Prețul de vânzare a unei unități din produsul
său este 400 u.m.
Stabiliți:
a) cantitatea de produse ce trebuie vândută pentru a se atinge pragul de rentabilitate
b) cantitatea de produse ce trebuie vândută pentru a asigura obținerea unui profit în valoare
de 500.000 u.m.
Rezolvare:
i. Costuri totale = Venituri totale
CFT+Cvm*Q= P*Q
Q= CFT/P-CVm= 7000000/400-300= 70000 bucăți
b) Costuri totale + Profit = Venituri totale
CFT+CVm*Q + Pr = P * Q
Q = (CFT + Pr) / P-CVm = 7500000/ 400-300 = 75000 bucăți

B. Preţuri corelate cu cererea

În stabilirea preţurilor firma trebuie să cunoască nu numai costurile producţiei sale, ci şi

elasticitatea cererii faţă de preţ, comportamentul consumatorilor/utilizatorilor la variaţia preţului şi a
calităţii, legătura dintre preţ şi alte aspecte ale cererii adresate ei.
Coeficientul de elasticitate a cererii unui anumit bun la variaţia preţului său reprezintă un
element important de care trebuie să ţină seama căutătorii de preţuri (vezi exemplele din cap. 3).

91
 Apoi, pentru a putea alege o bună strategie de preţ, fiecare întreprindere trebuie să cunoască
mărimea coeficientului de elasticitate specific produselor sale. Ori de câte ori cererea la produsele
sale este inelastică sau slab elastică la preţ, ea îşi poate mări încasările pe calea creşterii preţurilor,
fără prea multe urmări neplăcute.
Trebuie să se facă distincţia între elasticitatea cererii pentru o clasă de produse şi elasticitatea
cererii pentru o anumită marcă din cadrul acestei clase. Cererea pentru întreaga clasă poate fi, de
exemplu inelastică, dar pentru o anumită marcă ea să devină elastică.
Numeroase studii au pus în evidenţă că un procent important din cumpărători, chiar pentru
unele produse achiziţionate frecvent, nu memorează şi nu cunosc precis preţurile. Producătorii şi
distribuitorii, pentru a genera concurenţa prin preţuri, se străduiesc să găsească mijloace pentru a
face cât mai dificilă comparaţiile între preţuri. Astfel, ori de câte ori este posibil, ei folosesc pentru
acelaşi produs unităţi de măsură fizice diferite, vânzarea unor modele identice sub mărci diferite,
schimbarea frecventă a modelelor, distribuţia „electivă“ a mărcilor pe regiuni etc.
Cumpărătorii interpretează preţurile cu ajutorul unor scări destul de largi: a) inacceptabil:
exclud cumpărarea; b) scump: este justificată cumpărarea; c) rezonabil: cumpăr; d) ieftin: este o
afacere; e) foarte ieftin: cumpăr imediat; dar nu ascunde ceva?. S-a constatat că sensibilitatea
cumpărătorilor faţă de preţuri depinde de numeroşi factori:
a) Importanţa cumpărăturii. Cumpărătorii sunt mai sensibili şi calculează mai mult atunci
când fac cumpărături importante şi mult mai puţin pentru cumpărături curente. De asemenea, cu cât
preţul global al unei cumpărături este mai important cu atât ei sunt mai puţin sensibili la „micile
componente“. De exemplu, ei sunt mai puţin sensibili la preţul unei mobile incluse în preţul unui
apartament decât atunci când o cumpără separat;
b) Percepţia riscului asociat deciziei de cumpărare. Cu cât riscul de utilizare şi riscul social
sunt mai mari cu atât cumpărătorul va avea tendinţa de a se asigura achiziţionând produsul cel mai
scump. Preţurile fixe sunt mai sigure decât preţurile variabile şi negociabile care măresc
incertitudinea şi se transformă pentru numeroşi cumpărători într-o situaţie de inconfort;
c) Valoarea imaginii asociate produsului şi preţului său (achiziţii ostentative, pentru cadouri
etc.);
d) Posibilitatea găsirii de înlocuitori disponibili;
e) Sensibilitatea la preţ este mai slabă atunci când costul său este suportat din fonduri
sociale.
Relaţia preţ-calitate exprimă un caz deosebit al sensibilităţii consumatorilor faţă de preţ.
Specialiştii au demonstrat că la unele produse nivelul preţului este considerat de beneficiar drept
indicator de calitate. Cu cât cumpărătorul are mai puţină încredere în propria judecată despre
calitate, cu atât are tendinţa de a cumpăra produsul cu preţul mai mare. Când cumpărătorul are

92
încredere în propria sa judecată şi când riscul legat de utilizare este mai mic, el va avea tendinţa să
ia preţul cel mai mic. Pentru produsele de consum intermediar, când cumpărătorul are încredere
totală în propria sa judecată şi când se cuantifică riscul de utilizare, tendinţa va fi ca la nivele de risc
comparabile să se ia la preţul cel mai scăzut.
Intensitatea reacţiei preţ-calitate depinde şi de concordanţa preţului afişat cu imaginea
preexistentă cu privire la marcă şi la distribuitor. Dacă o marcă are o imagine de preţ mic, un preţ
ridicat va fi automat asociat unei ameliorări a calităţii. Dimpotrivă, o marcă poziţionată din start pe
o linie de preţuri şi de calitate ridicate îl determină pe cumpărător să accepte plata acestei
superiorităţi, printr-un „preţ de prestigiu“.
O largă categorie de practici se bazează şi pe alte resorturi psihologice ale cumpărătorilor,
cum ar fi: „preţuri magice“, inferioare preţurilor rotunde (de exemplu: 4999000lei); preţuri
diferenţiate în funcţie de cantităţile cumpărate, de locul şi de momentul cumpărării, de momentul
efectuării plăţii; preţuri cu bonificaţii sau stimulente pentru produsele legate prin destinaţia lor
comună şi altele.

C. Preţuri corelate cu concurenţa

Concurenţa influenţează valoarea produsului, întrucât cumpărătorii apreciază valoarea şi pe

baza preţului produselor concurente. Se disting următoarele două metode de determinare a preţului
prin comparaţie cu concurenţa:
 Determinarea preţului în funcţie de preţul pieţei este metoda ce ţine seama mai mult de
preţurile pe care le practică concurenţii, decât de propriile costuri sau de cerere. Organizaţia
poate practica un preţ identic, mai mare sau mai mic decât cel al concurenţilor. Este o
metodă frecvent folosită, în special când elasticitatea cererii este greu de evaluat, caz în care
organizaţiile consideră că preţul pieţei este cel care le va aduce un profit rezonabil.
 Determinarea preţului prin metoda ofertei sigilate este metoda practicată atunci când
organizaţia licitează pentru obţinerea unor contracte. Firma îşi stabileşte preţurile în funcţie
de estimarea preţurilor concurenţei şi mai puţin în funcţie de nivelul propriilor costuri sau a
cererii. Organizaţiile participante la licitaţie, se vor întrece să ofere un preţ cât mai mic cu
scopul de a-şi adjudeca contractul, însă firma nu poate oferi un preţ sub nivelul costurilor
pentru că ar fi afectată situaţia sa financiară.
9.3. Alternative strategice pentru preţuri

Alternativele de preţ sunt diferenţiate în funcţie de 5 criterii principale:

1. nivelul preţului;

93
 2. variaţia temporală a cererii;
3. tipul de produs vizat;
4. mobilitatea preţurilor;
5. diversificarea preţurilor.

1. Strategia preţurilor înalte – motivaţii:

– fructificarea avantajului de piaţă (noutatea produsului; concurenţa slabă; C>O) skimming
prices – strategia „smântânirii”; Strategia de exploatare (exploitation strategy): consumatorii
nu plătesc dacă nu simt că primesc valoare. Preţurile de smântânire se utilizează atunci când
barierele la intrare pe piaţă sunt ridicate pentru o scurtă perioadă de timp. Este evident că reducerea
preţurilor se realizează mult mai uşor decât creşterea acestora. Strategia de exploatare este adesea
utilizată pentru produsele aflate în etapa de lansare. În acest moment al ciclului de viaţă al
produsului, preţurile sunt mai ridicate pentru a da posibilitatea câştigării unui cash-flow care, de
regulă, este necesar recuperării investiţiilor sau este utilizat în identificarea posibilităţilor de
reducere a costurilor. La lansare produsul este nou pe piaţă, concurenţa nu a apărut încă şi astfel
consumatorii plătesc un preţ mai ridicat pentru a avea un produs cu caracteristici pe care le
consideră foarte bune.
Un exemplu în acest sens este piaţa medicamentelor. Piaţa prescriptibilelor utilizează de
obicei ingrediente de bază ieftine. Costul cercetărilor în domeniul medical este ridicat şi la acesta se
mai adaugă costul testărilor şi al aprobărilor de la instituţiile competente. În momentul lansării
noului medicament, preţul este ridicat, iar producătorul este protejat de concurenţă cu ajutorul
patentelor. Când patentele sunt cumpărate şi de alţi ofertanţi, pe piaţă apar produsele generice şi
astfel preţul scade datorită concurenţei. Monopolul „oficial” oferit de protecţia prin patente în etapa
de lansare a unui produs pe piaţă este unica răsplată de care beneficiază firma care a descoperit noul
medicament, justificând astfel costurile mai pe care le implică activitatea de cercetare-dezvoltare.
– cultivarea imaginii unor produse cu caracteristici de excepţie (premium prices); Strategia
premium (premium strategy): aceasta utilizează un preţ mare, dar în schimb se oferă produse de
calitate superioară. Este extrem de corectă faţă de consumator şi, mai important, el observă acest
lucru. Pe de altă parte, cumpărătorii sunt adesea amatori, neştiind să stabilească adevărata valoare a
produselor. În multe cazuri preţul este folosit în stabilirea nivelului calitativ al bunului. Un preţ înalt
reflectă garanţia calităţii pe care o aşteptăm de la produs. Dacă vedem la reprezentanţă un Jaguar
nou pe care scrie „ofertă la jumătate de preţ”, devenim suspicioşi
– învestirea preţurilor înalte cu rolul de protecţie a altor produse (umbrella prices).

2. Strategia preţului scăzut – poate avea diverse motivaţii:

94
 – pătrunderea pe anumite pieţe (penetration prices); utilizează un preţ scăzut şi o calitate
superioară, obţinându-se un volum mare de vânzări şi câştigându-se o cotă mai mare de piaţă pe
termen scurt. Strategia valorii superioare se utilizează în următoarele condiţii:
 există concurenţi pe piaţă, dar aceştia vând la un preţ ridicat;
 se doreşte câştigarea unui cote importante pe o piaţă nouă;
 se încearcă devansarea concurenţilor care nu obţin profit pe o anumită piaţă.
Odată cu trecerea timpului şi instalarea produsului pe piaţă, preţul poate fi crescut la nivelul
preţului pieţei sau dacă scad costurile producătorului datorită creşterii volumului de vânzări,
consumatorii pot beneficia în continuare de preţuri scăzute.
Preţurile de penetrare trebuie utilizate cu precauţie, deoarece este dificil să mărim preţurile
ulterior pentru a atinge nivelurile pieţei. Există numeroase exemple în care produsele au fost lansate
la preţuri joase şi, o dată cu creşterea lor, volumul vânzărilor a scăzut în mod semnificativ.
– ţinerea la distanţă sau descurajarea unor concurenţi (keep-out prices);
– promovarea vânzărilor (promotional prices); Strategia economică (economy
strategy): utilizează în mod deliberat un preţ mic. În acest caz, beneficiile oferite de produs
consumatorului sunt minime, iar preţul reflectă acest aspect. După lansarea produsului la preţul
economic este importantă poziţia pe care firma doreşte să o deţină pe piaţă. Poziţia reprezintă
percepţia pe care doreşte compania să o aibă consumatorii despre sine. Produsele care au ca şi
avantaj principal preţul sunt vulnerabile la atacurile concurenţilor stabiliţi deja pe piaţă. Un exemplu
în acest sens sunt companiile aeriene RyanAir şi Easy Jet. Acestea oferă un produs de bază, la
preţuri minime. Văzându-şi ameninţată poziţia pe anumite pieţe, British Airways a declanşat o
campanie de reducere a tarifelor biletelor pe anumite rute. Mai mult, compania a deschis un
operator cu costuri scăzute „Go”, ale cărui obiective sunt satisfacerea consumatorilor care acceptă
servicii minime la preţurile aferente. Strategia economică nu este întotdeauna cea mai înţeleaptă. Au
fost multe încercări de scădere a preţurilor în industria aeriană şi de pătrundere pe nişa mai sus
menţionată, însă actorii prezenţi nu au supravieţuit şi au devenit istorie. Probabil acesta este şi
motivul pentru care majoritatea companiilor aeriene optează mai degrabă pentru mai multe servicii
oferite consumatorilor decât pentru un preţ scăzut, în încercarea de a-şi atrage un grup loial de
clienţi.
– vânzarea unor produse mai puţin competitive (fie îmbătrânite, fie incorect fundamentate
înainte de lansarea pe piaţă);
– supravieţuirea firmei.
3. Strategia preţurilor de aliniere (pur imitativă şi/sau diferenţiată) caracteristică unor firme
cu un potenţial relativ modest în ceea ce priveşte resursele umane, materiale, financiare etc.

95
 CAP.X. PIAȚA DE CAPITAL

10.1. Definirea și rolul pieței de capital

Piaţa capitalului include toate posibilităţile de procurare a capitalului, respectiv atât pieţele de
credit cât şi pieţele de titluri de valoare negociabile.
Oferta de capital evidenţiază mijloacele băneşti disponibile pentru plasament la un moment
dat sau într-o anumită perioadă de timp. Ea se formează, în special, din economiile agenţilor
economici (populaţie, întreprinderi, guvern).
Cererea de capital exprimă totalitatea cerinţelor de capital ale subiecţilor economici la un
moment dat ori într-o anumită perioadă, în funcţie de nivelul dobânzii. Ea cuprinde capitalul
solicitat pentru investiţii, resursele suplimentare necesare pentru funcţionarea capitalului
împrumutat şi pentru plata anuităţilor acestuia, mijloacele necesare pentru formarea de rezerve etc.
Pentru înţelegerea conţinutului şi structurii pieţei capitalului trebuie să subliniem că obiectul
ei îl constituie tranzacţiile cu active financiare, care au scadenţe pe termen mediu şi lung. Dar ce
sunt activele?
În general, activele reprezintă acele bunuri care au capacitatea de a genera fluxuri de venituri
în viitor. Ele se grupează în două categorii principale:
a. active fizice, ce includ bunurile de capital fix, suprafeţele de teren, produsele constituite în
stocuri şi în rezerve, bunurile de consum de folosinţă îndelungată, inclusiv locuinţele;
b. active financiare, ce cuprind depozitele monetare şi semimonetare, inclusiv titlurile
(hârtiile) de valoare pe termen scurt şi lung.

Titluri de valoare
(acțiuni, obligațiuni)

Oferta de titluri Cererea de titluri de

financiare: valoare:
- Stat (administrații - Populație
publice centrale) -Fonduri de pensii private
- Societăți pe acțiuni - fonduri de investiții
- Administarții publice
locale

Bani

96
 Titlurile de valoare se prezintă pentru unii agenţi economici ca alternative ale plasării
economiilor băneşti, iar pentru alţii ca instrumente prin intermediul cărora se asigură acoperirea
unor cerinţe de finanţare. Ele pot fi pe termen scurt, când contribuie la finanţări, plasamente pe
perioade mai mici de un an, şi pe termen lung, în situaţia când mijlocesc respectivele operaţiuni pe
perioade ce depăşesc un an.
Hârtiile de valoare pe termen scurt (efectele de comerţ, bonurile de tezaur, certificatele de
depozit) fac obiectul pieţei monetare.
Hârtiile de valoare pe termen lung se referă, în special, la acţiuni şi obligaţiuni, formând
obiectul pieţei capitalului.
Acţiunea este un titlu de valoare care confirmă participarea deţinătorului la capitalul social
al societăţii comerciale emitente. Ea este purtătoarea unor însemne speciale: numele firmei care a
emis acţiunea; suma pe care o reprezintă (valoarea nominală); seria; data emiterii etc.
Trăsăturile acţiunilor, în conformitate cu reglementările actuale din România, sunt:
 acţiunile constituie fracţiuni ale capitalului social care au o anumită valoare nominală;
 acţiunile reprezintă fracţiuni egale ale capitalului social;
 acţiunile sunt indivizibile;
 acţiunile sunt instrumente negociabile şi pot fi transmise altor persoane.
Acţiunea este şi un titlu de proprietate. Posesorul ei are dreptul să primească o parte din
profitul societăţii sub formă de dividende, să participe la administrarea acesteia, la controlul
gestiunii, la adunările generale etc.
În funcţie de modul de transmitere, acţiunile se clasifică în două categorii: a) nominale, când
poartă înscris pe ele numele posesorului, iar transferul lor se realizează prin înscrierea tranzacţiei
într-un registru special; b) la purtător, când nu au înscris pe ele numele beneficiarului, dreptul de a
uza de avantajele ce le conferă revenind celui ce le deţine.
După conţinutul şi drepturile conferite, acţiunile pot fi: a) privilegiate, care dau dreptul la un
dividend fix, indiferent de mărimea profitului realizat de societatea comercială în anul respectiv;
b) ordinare, care conferă posesorului lor dreptul să obţină un dividend variabil în funcţie de
dimensiunile profitului.
Acţiunile, ca valori mobiliare, pot fi vândute şi cumpărate la bursa de valori.
Preţul la care este cotată şi negociată o acţiune la bursă poartă denumirea de cursul acţiunii.
Obligaţiunea este o hârtie (titlu) de valoare emisă de stat, de o instituţie publică (uneori şi de
societăţile comerciale) cu titlu de creanţă, în vederea lansării unui împrumut pe termen lung,
emitentul angajându-se să-l ramburseze într-un timp determinat şi să asigure pe toată durata o
dobândă anuală fixă, indiferent de situaţia economico-financiară. Deţinătorii de obligaţiuni
(obligatoriu) au calitatea de creditori faţă de emitent (debitor).

97
 Pe piaţa obligaţiunilor, principalii emitenţi sunt statul, colectivităţile locale şi subiecţii
economici care îşi procură astfel resursele împrumutate.
Preţul de emisiune al unei obligaţiuni este preţul pe care trebuie să-l plătească cel care
subscrie.
Obligaţiunile se deosebesc de acţiuni prin mai multe caracteristici şi anume:
a. în timp ce obligaţiunile sunt titluri de credit pe termen lung, titluri de creanţă care atestă
angajamentul debitorului de a restitui la termen suma împrumutată, acţiunile reprezintă titluri de
proprietate şi nu au termen de valabilitate;
b. obligaţiunile sunt titluri de valori cu venit fix, pe când acţiunile generează un venit variabil;
c. obligaţiunile nu dau deţinătorilor dreptul să participe la conducerea societăţilor care le-au
emis, pe când acţiunile conferă, formal, acest drept tuturor acţionarilor;
d. purtătorii obligaţiunilor sunt doar creditorii societăţilor care le-au emis, în timp ce
acţionarii sunt coproprietarii patrimoniului societăţilor respective;
e. comparativ cu acţiunile al căror curs este determinat de dividende şi nivelul dobânzilor,
cursul obligaţiunilor este influenţat de mărimea venitului fix şi de rata dobânzii.
Piaţa acţiunilor reprezintă principala componentă a pieţei capitalului. Celelalte componente
sunt: piaţa ipotecară, piaţa obligaţiunilor corporaţiilor, piaţa obligaţiunilor administraţiei publice.
Piaţa capitalului se prezintă sub două forme: piaţa primară şi piaţa secundară.
Pe piaţa primară se vând şi se cumpără hârtiile de valoare pe termen lung nou emise.
Emitenţii de titluri de valoare (vânzătorii) urmăresc obţinerea de capital bănesc, iar posesorii de
economii (cumpărătorii) vizează plasarea acestora devenind investitori. Orice emisiune de hârtii de
valoare este prezentată într-un prospect însoţit de situaţia curentă şi de perspectivele societăţii
emitente.
În general, operaţiunile pe piaţa financiară primară se derulează prin intermediul băncilor,
care pentru un comision stabilit plasează noile titluri în schimbul capitalului bănesc mobilizat în
favoarea emitentului de titluri.
Pe piaţa secundară se negociază hârtii de valoare pe termen lung, emise anterior. Această
piaţă cuprinde bursele şi pieţele hârtiilor de valoare, anterior emise care nu sunt listate la bursă.

10.2. Bursa de valori

Bursa de valori constituie o piaţă organizată unde se desfăşoară tranzacţii cu titluri de valoare
emise anterior. Aceste hârtii de valoare se vând şi se cumpără la preţuri stabilite, pe baza cererii şi
ofertei, în cadrul şedinţelor de licitaţie.

98
 Organizarea burselor de valori şi a licitaţiei prezintă particularităţi de la o bursă la alta. Astfel,
sistemul european de derulare a şedinţelor de licitaţie are la bază următoarele principii:
a) tranzacţiile se realizează în conformitate cu ordinele de vânzare şi de cumpărare care pot fi
de trei tipuri: preţ minim de vânzare, preţ maxim de cumpărare, preţul pieței;
b) nivelul preţului se determină de aşa manieră încât numărul ordinelor executate să fie
maxim.
Instituţiile specializate şi reglementările oficiale asigură cadrul de desfăşurare a tranzacţiilor
pe piaţa capitalului. În cadrul sistemului instituţional, bursa de valori ocupă locul central.

Bursa de valori reprezintă acea formă de piaţă în cadrul şi prin intermediul căreia, în mod
organizat şi operativ, se încheie tranzacţii cu titluri anterior emise, la preţuri stabilite de situaţia de
moment a raportului dintre cerere şi ofertă.
Problema esenţială a tranzacţiilor bursiere constă în formarea preţului (cursului) titlurilor,
substanţial diferit de valoarea nominală.
Cursul titlurilor depinde de numeroşi factori economici şi extra- economici, dar în special de
raportul dintre cererea şi oferta de titluri.
Bursa de valori - este principala instituţie de intermediere a vănzărilor şi cumpărărilor de
titluri financiare pe piaţa secundară. Ea funcţionează după reguli obligatorii care trebuie respectate
de către toţi agenţii economici.
În esenţă, bursa de valori este o piaţă organizată pentru titluri financiare, o piaţă de capital,
componentă a aşa-numitei economii simbolice (economia financiară). Bursele de valori au rolul
principal de a facilita acumularea capitalurilor necesare finanţării activităţilor economice şi de a
dirija fluxul acestora spre ramurile economice cele mai rentabile. Acest rol este îndeplinit, mai ales,
prin vânzarea - cumpărarea de acţiuni şi obligaţiuni care aparţin societăţilor pe acţiuni.
Prin emiterea acestor efecte financiare, societăţile pe acţiuni îşi constituie capitalul necesar
desfăşurării activităţii. Pe durata lor de valabilitate, ele pot fi vândute de acţionarii lor unor terţe
persoane, iar prin aceasta apar două forme de existenţă a capitalului: capitalul real - format din
bunuri materiale şi mijloace băneşti şi capitalul fictiv - reprezentat de efectele financiare emise
pentru constituirea capitalului real. Prin tranzacţiile la care sunt supuse aceste efecte financiare, în
timp, valoarea capitalului fictiv se autonomizează de aceea a capitalului real. Cele două forme de
capital pot avea evoluţii separate şi diferite. Capitalul real se valorifică in procesul de producţie,
sporindu-şi valoarea, cel fictiv îşi modifică valoarea în procesul operaţiunilor de bursă, devenind
mai mare sau mai mică decât a primului. Deşi la baza creşterii sau descreşterii cursului acţiunilor
stă situaţia economică a societăţilor emitente, modificarea capitalului fictiv nu se regăseşte
nemijlocit în modificarea capitalului efectiv. În timp ce evoluţia capitalului fictiv este determinată

99
de influenţa operaţiunilor speculative şi de modificarea cursurilor acţiunilor în funcţie, mai ales, de
raportul dintre cerere şi ofertă, evoluţia capitalului real este determinată de rezultatele activităţii
economice sau de politica de emisiune de noi acţiuni şi obligaţiuni.
Pe piaţa bursieră se întâlnesc, prin mijlocirea unor persoane autorizate (brokeri), cererea de
titluri din partea celor care dispun de capital bănesc cu oferta de titluri din partea deţinătorilor
acestora. Cererea şi oferta se transmit prin ordinele de bursă în care se prevăd: denumirea titlului
(acţiuni ale societăţii X, obligaţiuni provenite din împrumutul Y etc.), natura operaţiunii (vânzare,
cumpărare), numărul de titluri, preferinţele de preţ, termenul pentru efectuarea tranzacţiilor etc.
Toate ordinele de bursă sunt colectate şi centralizate de către agenţii bursieri, care, pe baza
dispoziţiilor ce le conţin, trec la fixarea cursului (preţului de tranzacţie) pentru fiecare titlu. Nivelul
şi evoluţia cursului sunt influenţate de mai mulţi factori, dintre care mai importanţi sunt: cererea şi
oferta din respectivele titluri, care la rândul lor depind de mărimea anterioară a dividendului şi
perspectivele sale de viitor; dinamica preţurilor, rata dobânzii, starea generală a conjuncturii
economice interne şi internaţionale, optimismul (pesimismul) întreprinzătorilor etc.
Bursa este o instituţie foarte sensibilă la ceea ce se întâmplă în viaţa economică, socială sau
politică. Un simplu zvon cu privire la inrăutăţirea condiţiilor de producţie şi desfacere ale unei
societăţi (de exemplu, reducerea vânzărilor) atrage după sine scăderea cursului acţiunilor acesteia.
Modificările de cursuri devin mult mai puternice în cazul apariţiei unor evenimente neprevăzute,
precum războaie, revoluţii, catastrofe naturale etc. Deseori acestea sunt influenţate şi de manevre
necinstite, regizate de principalii acţionari care se coalizează impotriva celor mici. De exemplu,
primii lansează zvonul ca o societate pe acţiuni intâmpină dificultăţi financiare. Micii acţionari
necunoscând realitatea vor urmări să-şi vândă acţiunile deţinute la firma respectivă. Drept urmare,
oferta de acţiuni creşte, cursul acestora scade, iar marii acţionari vor avea posibilitatea să le
cumpere la un preţ cu mult sub valoarea lor nominală. Atunci când se dovedeşte că a fost un simplu
zvon, situaţia firmei respective fiind cu totul alta, cererea pentru acţiunile sale începe să crească,
antrenând creşterea cursului acestora, marii acţionari le vor vinde şi îşi vor însuşi profituri
deosebite.
În cazul burselor de valori operaţiunile care au loc pot fi la vedere şi la termen. Operaţiunile la
vedere constau în cumpărarea sau vânzarea de efecte financiare cu livrarea şi achitarea la încheierea
tranzacţiei sau în cel mult două zile lucrătoare de la aceasta, la cursul existent pe piaţă, În acest caz,
momentul tranzacţiei coincide cu cel al formării cursului şi execuţiei sale. Operaţiunile la termen
constau în cumpărarea sau vănzarea de efecte financiare cu livrarea şi achitarea lor la un termen
stabilit şi la preţul convenit în momentul încheierii tranzacţiei. În acest caz, momentul incheierii
tranzacţiei nu mai coincide cu cel al execuţiei sale. Întrucât titlurile de valoare, spre deosebire de

100
mărfurile reale, rămân mereu în circulaţie, la bursele de valori tranzacţiile la termen, mai ales cele
cu caracter speculativ, au o pondere mult mai mare.
Bursele de valori au un rol deosebit de important în mecanismul de funcţionare a economiei
de piaţă:
a) Bursele creează cadrul necesar pentru transformarea operativă a hârtiilor de valoare în bani
lichizi şi invers. Dacă piaţa financiară n-ar oferi posibilitatea vinderii rapide a titlurilor de valoare,
deţinătorii lor n-ar fi stimulaţi să-şi investească capitalul în acest domeniu. În acelaşi timp, ar fi
anevoioasă acordarea de credite de către bănci, întrucât acestea acceptă efecte de comerţ şi alte
hârtii de valoare numai în situaţia când la bursă se pot urmări cotaţiile acestora. Cotaţiile la bursă
furnizează informaţii utile privind bonitatea financiară a debitorilor.
b)Bursa permite libera intrare pe piaţă şi o înaltă mobilitate a capitalului. Prin intermediul
bursei are loc transferarea unor capitaluri individuale dintr-o întreprindere în alta sau dintr-o ţară în
alta. De exemplu, un agent economic deţine sub formă de acţiuni un capital de zece miliarde lei la
firma „X“ şi vrea să-l plaseze la firma „Y“. Prin intermediul bursei vinde acţiunile care le deţine, iar
cu banii obţinuţi cumpără acţiuni la firma „Y“, care prezintă un interes mai mare pentru el. Bursa
favorizează concentrarea puterii economice, precum şi preluarea controlului asupra unor societăţi pe
acţiuni prin intermediul pachetului acţiunilor de control*.
c)Bursa orientează capitalurile spre cele mai profitabile domenii ale activităţii economice.
Cotaţiile la bursă constituie un barometru al conjuncturii economice, putând fi anticipate mutaţiile
ce se vor produce.
Bursa de valori este un barometru extrem de sensibil al stării economiei. Indicele bursei dă
expresia evoluţiei de ansamblu a pieţei bursiere şi prin aceasta a economiei respective. La bursa din
Wall Street (New York) se utilizeaza cunoscutul indice Dow Jones, la bursa din Tokio - indicele
Nikkei, la bursa din Londra - indicele Financial Times. Indicele de bursă reprezintă, de regula,
media aritmetică ponderată a cotaţiilor zilnice de inchidere la titlurile de valoare reprezentative.
Evoluţia activităţii bursiere, reflectată de indice, poate să arate o direcţie ascendentă (o piaţă "sub
semnul taurului" sau bull market) sau o direcţie descendentă (o piaţă "sub semnul ursului" sau bear
market), fiecare din acestea având un ecou rapid in ansamblul vieţii de afaceri.
Studiu de caz.
Un individ deține niște economii și dorește să realizeze un plasament financiar. Rata medie a
dobânzii la depozitele bancare este de 10%. Persoana respectivă are la dispoziție plasamentul în trei
titluri financiare cu următoarele caracteristici:

*
Pachetul acţiunilor de control reprezintă numărul minim de acţiuni care-i permite deţinătorului posibilitatea de a
dispune de majoritatea voturilor în adunarea generală a acţionarilor, respectiv de a numi Consiliul de administraţie.
Acţiunile pot fi cumpărate treptat, fie rapid prin operaţiunea numită oferta publică de cumpărare.

101
 -titlul A: acțiune, valoare nominală 10 lei, dividend scontat de 1,2 lei anual, cotat la bursa de
valori
- titlul B: obligațiune publică, valoare nominală 100 lei, venit scontat 11 lei anual, cotat la
bursă
- titlul C: acțiune, valoare nominală 20 lei, dividend scontat 2,4 lei anual, necotat la bursă.
Ce variantă de plasament va alege?
Rezolvare. Criterii analizate:
 rentabilitatea: Ra = 1,2/10 = 12%
Rb = 11 /100 = 11%
Rc = 4,2/20 = 12%
 lichiditatea (posibilitatea de a transforma titlurile de valoare repede și fără costuri
suplimentare în bani): titlurile A și B sunt cotate la bursă, deci sunt mai lichide
 riscul plasamentului : titlul B este obligațiune publică
Exemplu:
Un individ cumpără o acțiune cu 100 lei și o vinde la un curs de 110 lei după 4 luni. În
decursul acestei perioade el încasează un dividend de 10 lei. Ce randament total obține acel individ
?
R = [(110-100) + 10]/100 = 20%

Alţi factori semnificativi ce au impact asupra nivelului şi evoluţiei cursului sunt: mărimea
anterioară a dividendului; dinamica preţurilor; rata dobânzii.
Din perspectiva mărimii anterioare şi viitoare a dividendului prezintă importanţă indicatorul
numărul de ani dividend (N.a.d.). Relaţia de calcul este următoarea:
N.a.d. = C/dv, unde:
C – este cursul la care se cumpără acţiunea;
dv – dividendul anual care a fost asigurat în perioada precedentă (sau dividendul anual
previzibil).
Acest indicator evidenţiază numărul de ani în care prin dividendul previzibil poate fi
amortizat preţul unei acţiuni.
Exemplu:
O acțiune este tranzacționată la cursul de 30 lei. Dividendul acordat anul trecut acționarilor de
către societatea emitentă a avut valoarea de 3 lei pe acțiune.
N.a.d.= 30/3 = 10 ani

102
 Dinamica preţurilor influenţează mărimea cursului titlurilor de valoare. De pildă, un proces
inflaţionist intens determină o tendinţă de creştere a cursului titlurilor. De aceea, în unele ţări,
veniturile pentru obligaţiuni sunt indexate cu rata inflaţiei.
Creşterea ratei dobânzii conduce la reducerea cererii pentru titluri şi poate genera diminuarea
cursului acestora pe piaţa bursieră şi invers. De exemplu, o obligaţiune cu un venit fix anual de
2.000 lei are, în condiţiile unei rate a dobânzii de 30%, următorul curs (Cs):
Cs = (V· 100)/d’ = (2.000·100)/30 = 6.660 lei, în care: V – venitul anual garantat la emisiune;
d' – rata dobânzii.
Dacă rata dobânzii creşte la 50%, cursul de schimb se va reduce:
Cs = (2.000· 100)/50 = 4.000 lei.
Operaţiunile bursiere se împart în două categorii:
a) operaţiuni la vedere, ce constau în livrarea efectivă, imediată, în limitele regulamentului, a
titlurilor la cursul (preţul) zilei acceptat de agenţi, în schimbul sumei corespunzătoare;
b) operaţiuni la termen, la care numărul titlurilor şi cursul lor se stabilesc la o anumită dată,
dar efectuarea tranzacţiei are loc ulterior, la o dată fixată, numită şi lichidare.
Organizarea bursei, modul de formare a cursului şi de informare a celor ce economisesc şi
deţin titluri, mecanismul încheierii tranzacţiilor, toate acestea, sunt elemente ce relevă că bursa se
apropie cel mai mult de modelul pieţei cu concurenţă perfectă. De aceea, piaţa bursieră are un rol
deosebit în cadrul sistemului de pieţe şi a mecanismului economic, în general.
În al doilea rând, bursele creează cadrul necesar pentru transformarea operativă a hârtiilor de
valoare în bani lichizi şi invers. Dacă piaţa financiară n-ar oferi posibilitatea vinderii rapide a
titlurilor de valoare, deţinătorii lor n-ar fi stimulaţi să-şi investească capitalul în acest domeniu. În
acelaşi timp, ar fi anevoioasă acordarea de credite de către bănci, întrucât acestea acceptă efecte de
comerţ şi alte hârtii de valoare numai în situaţia când la bursă se pot urmări cotaţiile acestora.
Cotaţiile la bursă furnizează informaţii utile privind bonitatea financiară a debitorilor.
În al treilea rând, bursa permite libera intrare pe piaţă şi o înaltă mobilitate a capitalului. Prin
intermediul bursei are loc transferarea unor capitaluri individuale dintr-o întreprindere în alta sau
dintr-o ţară în alta. De exemplu, un agent economic deţine sub formă de acţiuni un capital de zece
miliarde lei la firma „X“ şi vrea să-l plaseze la firma „Y“. Prin intermediul bursei vinde acţiunile
care le deţine, iar cu banii obţinuţi cumpără acţiuni la firma „Y“, care prezintă un interes mai mare
pentru el. Bursa favorizează concentrarea puterii economice, precum şi preluarea controlului asupra
unor societăţi pe acţiuni prin intermediul pachetului acţiunilor de control*.

*
Pachetul acţiunilor de control reprezintă numărul minim de acţiuni care-i permite deţinătorului posibilitatea de a
dispune de majoritatea voturilor în adunarea generală a acţionarilor, respectiv de a numi Consiliul de administraţie.
Acţiunile pot fi cumpărate treptat, fie rapid prin operaţiunea numită oferta publică de cumpărare.

103
 În al patrulea rând, bursa orientează capitalurile spre cele mai profitabile domenii ale
activităţii economice. Cotaţiile la bursă constituie un barometru al conjuncturii economice, putând fi
anticipate mutaţiile ce se vor produce.
În al cincilea rând, bursa are şi funcţia de creditare a unor acţiuni viitoare, de asanare a
economiei de unităţi falimentare sau cu rentabilitate mică.
Pe lângă valenţele prezentate, bursa prin operaţiunile speculative sustrage proceselor
economice reale importante capitaluri băneşti, care se constituie în „bani fierbinţi“ sau „capitaluri
speculative“.

SURSE BIBLIOGRAFICE

[1] Dobrotă, N., ş.a., Economie Politică, Editura Economică, Bucureşti,1995.

[2] Heyne, P., Modul economic de gândire, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991.
[3] Creţoiu, Gh., ş.a., Economie, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2003.
[4] Dobrotă, N., ş.a., Economie Politică, Bucureşti, 1992.
[5] Mossé Eliane, Comprendre l’économie, ediţia a III-a, Editions du Seuil, 1978, apud Stoica, N.,
Întreprinzătorul şi întreprinderea, în: Economie Politică, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1991.
[6] Madgearu, V., Curs de economie politică, Institutul de Cercetări Economice, Bucureşti, 1944.
[7] Munteanu,V.A.(coordonator), Economie, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2005.
[8] Stoica, N., în: Economie Politică, Editura Porto Franco, Galaţi, 1991.
[9] Capul, J.Y., Garnier, O., Dictionnaire d’économie et de sciences sociales, Hatier, Paris,1993.
[10] Zaharia,V., Klein,G., Economie Politică, vol.I, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2000.
[11] Whitehead,G., Economia, Editura Sedona, Timişoara, 1997.
[12] Medrihan,G., Economie Politică, Iaşi,1991.
[13] Sabo-Bucur Mariana, Marketing turistic şi ecomarketing turistic, Editura Fundaţiei Academice „Gh.
Zane“, Iaşi, 2003.
[14] Galbraith, J.K., Salinger, N., Almost Everyone’s Guide to Economics, Boston, Houghton Mifflin
Co,1978.
[15] Wonnacott, P., Wonnacott, R., Economics, Ediţia a III-a, McCraw-Hill, Book Company, 1986. apud
Creţoiu, Gh., ş.a., Economie, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2003.
[16] Dobrotă, N., Piaţa, în: Economie Politică, Bucureşti, 1992.
[17] Creţoiu, Gh., ş.a., Economie Politică, Editura Tempus, Bucureşti,1992.
[18] Florescu, C., Strategii în conducerea activităţii întreprinderii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1987.
[19] Munteanu,V., (coordonator), Bazele marketingului, Editura Graphix, Iaşi, 1992.

104