MICROECONOMIE

-note de curs-

-2017-
 CUPRINS

CAP. I. ECONOMIA – FORMĂ A ACŢIUNII UMANE

1.1. Raportul nevoi – resurse
1.2. Economia – forma principală a acţiunii sociale
CAP. II. ECONOMIA DE SCHIMB. ECONOMIA DE PIAŢĂ
CONTEMPORANĂ
2.1. Economia naturală. Economia de schimb
2.2. Economia de piaţă
2.3. Proprietatea şi libertatea economică. Agenţii economici
CAP. III. TEORIA PRODUCĂTORULUI. FACTORII DE PRODUCTIE
3.1. Teoria producătorului. Natura şi tipologia firmei
3.2. Sistemul factorilor de producţie
3.2.1. Caracterizarea generală a factorilor de producţie
clasici
3.2.2. Neo-factorii de producţie
3.3. Utilizarea factorilor de producţie
CAP IV. CEREREA
4.1. Conceptul de cerere. Legea cererii
4.2. Elasticitatea cererii
CAP V. OFERTA
5.1. Conceptul de ofertă
5.2. Legea ofertei. Condiţiile ofertei
5.3. Elasticitatea ofertei
CAP. VI. TEORIA COSTULUI DE PRODUCTIE
6.1. Conceptul şi conţinutul costului
6.2. Tipologia costurilor de producţie
6.3. Modalităţi de reducere a costurilor de producţie
CAP. VII. EFICIENŢA ECONOMICĂ
7.1. Conceptul de eficienţă economică
7.2. Productivitatea factorilor de producţie
7.3. Productivitatea muncii
7.4. Productivitatea (randamentul) capitalului
CAP. VIII. PIEŢE, CONCURENŢĂ, PREŢURI

2
 8.1. Piaţa: concept, rol, tipologie
8.2. Concurenţa: concept, funcţii, instrumente, tipuri
8.3. Preţul: concept, funcţii, tipuri
CAP. IX. VENITURILE FUNDAMENTALE
9.1. Salariul
9.2. Profitul
9.3. Dobânda
9.4. Renta
Bibliografie

3
 CAPITOLUL I
ECONOMIA – FORMĂ A ACŢIUNII UMANE

1.1. Raportul nevoi - resurse

Obiectul de studiu al ştiinţei economice vizează comportamentul uman în
activitatea de alocare a resurselor limitate pentru a asigura satisfacerea nevoilor
variate şi nelimitate.
Ştiinţa economică studiază modul în care ne decidem să folosim resursele
rare cu întrebuinţări alternative în vederea realizării obiectivului propus.
Nevoile umane
Nevoile umane sunt preferinţe, dorinţe, resimţiri, aşteptări ale oamenilor de a
avea, de a fi, de a şti şi de a crede, respectiv de a-şi însuşi bunuri, toate acestea fiind
condiţionate şi devenind efective în funcţie de nivelul dezvoltării economico-sociale
(condiţionare obiectivă) şi de nivelul de dezvoltare a individului (condiţionare
subiectivă).
Clasificarea nevoilor
În funcţie de cele trei dimensiuni ale fiinţei umane (biologică, socială şi
raţională) nevoile se grupează în fiziologice (somatice), sociale, raţionale, spiritual-
psihologice.
 Nevoile fiziologice sunt primele resimţite de oameni şi sunt inerente
fiecăruia dintre ei: hrana, aer, îmbrăcăminte, apa, căldura.
 Nevoile sociale, de grup sunt cele resimţite de oameni ca membrii ai
diferitelor socio – grupuri şi care pot fi satisfăcute numai prin acţiunea lor
conjugată.
 Nevoile raţionale, spiritual-psihologice, decurg din trăsăturile interioare
ale oamenilor şi devin deosebit de importante pe măsura progresului în
instruire, în relaţiile morale, ele presupunând raţionalitate, gândire şi viaţă
spirituală superioară.
În funcţie de gradul dezvoltării economice şi de nivelul culturii şi civilizaţiei,
nevoile pot fi:
 de bază sau inferioare;
 complexe sau superioare.

4
 Nevoile umane (şi interesele economice) se caracterizează prin anumite
trăsături.
Trăsăturile nevoilor:
 Nevoile sunt nelimitate ca număr (apariţia de noi trebuinţe pe măsura
satisfacerii celor vechi şi în continuarea lor) ;
 Sunt limitate în capacitate (satisfacerea unei anumite nevoi presupune
consumarea unei cantităţi date dintr-un bun ceea ce face ca intensitatea
resimţirii unei nevoi să scadă);
 Nevoile oamenilor sunt concurente (unele nevoi se extind în detrimentul
altora, se înlocuiesc, se substituie între ele) ;
 Nevoile sunt complementare (adică evoluează în sensuri identice)
 Orice nevoie se stinge momentan prin satisfacere.
Nevoile umane constituie motorul întregii activităţi social-economice. Orice
fiinţa umană pentru a trai şi a se dezvolta, împrumută din natură elemente utile pe
care le transformă şi le înmulţeşte.
Transformate în mobiluri ale activităţii sociale nevoile devin interese.
Interesele economice reprezintă acele nevoi umane înţelese (conştientizate)
şi devenite - scopuri directe sau indirecte, imediate sau îndepărtate – ale luptei
oamenilor pentru existenţă, ale confruntării şi cooperării lor în vederea dobândirii
bunurilor necesare satisfacerii nevoilor.
Resursele economice
Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor pe care omul le
foloseşte în activitatea sa pentru a-şi satisface nevoile; resursele reprezintă suportul
consumului.
Din punct de vedere cantitativ, structural şi calitativ, resursele pot fi
împărţite astfel:
 Resurse naturale - sursa satisfacerii celei mai mari părţi a nevoilor umane
este natura;
 Resurse umane - ce au ca rol desprinderea resurselor naturale din mediul
lor în vederea folosirii ;
 Resurse informaţionale, folosite în scopuri de cunoaştere, decizie sau
acţiune ;
Din punct de vedere al prelucrării, resursele se împart în:

5
  Resurse primare sau originare ce cuprind resursele naturale împreună
cu potenţialul demografic
 Resurse derivate formate pe baza resurselor primare şi, care
potenţează eficienţa cu care sunt utilizate toate resursele.
Principala trăsătură a resurselor o reprezintă caracterul lor relativ limitat
în raport cu nevoile care sunt nelimitate şi în continuă diversificare.
.
1.2. Economia - forma principala a acţiunii sociale
Economia constituie o latură inseparabilă a acţiunii sociale. Cea mai specifică
activitate umană care îl defineşte pe om este munca.
Ca rezultat al dezvoltării societăţii au devenit preocupări esenţiale ale unor
subiecţi specifici următoarele activităţi: producţia, schimbul, repartiţia, consumul,
cercetarea ştiinţifică, protecţia mediului natural etc.
Producţia Ansamblul operaţiunilor care vizează activităţi economice ce
constau în
obţinerea de bunuri economice destinate satisfacerii nevoilor umane.
Schimbul Componentă a activităţii economice care cuprinde activităţile de
distribuire în spaţiu a bunurilor materiale pe calea vânzării - cumpărării sau pe alte
căi, depozitarea şi păstrarea acestora, precum şi schimbul de servicii între
participanţii la viaţa economică.
Repartiţia Activităţi economice prin care bunurile materiale şi serviciile sunt
orientate
prin intermediul pieţei spre destinaţiile lor, precum şi procesele de distribuire şi
redistribuire prin care veniturile se repartizează participanţilor la diferitele
activităţi.
Consumaţia Folosirea efectivă a bunurilor.
Sectoare economice
Sectoarele economice reprezintă domenii diferite de activitate economică
şi/sau socială dintr-un stat, o organizaţie sau o instituţie. La nivelul întregii economii,
noţiunea desemnează un ansamblu de întreprinderi care exercită aceeaşi activitate
economică principală. Distingem:
• sectorul economic primar (agricultura, silvicultura, pescuitul, industria extractivă),
• sectorul economic secundar (industria prelucrătoare, construcţiile şi lucrările
publice);

6
• sectorul economic terţiar (prestări servicii în învăţământ, cercetare, bănci,
asigurări, transport, distribuire etc.);
• sectorul economic cuaternar unii autori remarcă naşterea acestuia o dată cu
dezvoltarea noilor servicii: informatică, învăţământ superior, cercetarea ştiinţifică şi
tehnologică.
În funcţie de diviziunile activităţii economice pe baza proprietăţii, se disting:
• sectorul privat - ansamblul întreprinderilor private în care capitalul aparţine
particularilor, societăţilor private, precum şi sectorului asociativ;
• sectorul public - ansamblul de întreprinderi publice şi ale administraţiei publice;
• sectorul mixt - ansamblul de întreprinderi în care se combină în forme şi proporţii
diferite proprietatea publică şi cea privată.

Economia ca unitate complexă dar indestructibilă, este structurată în:

• Microeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele
participanţilor individuali la activitatea economică (firme, gospodării familiale,
administraţii, bănci, etc).
• Mezoeconomia constă din procesele, faptele, actele si comportamentele care se
referă la sectoarele de activitate economică (primar, secundar, terţiar, cuaternar), la
ramurile activităţii economice (siderurgie, chimie, transport, educaţie, sănătate, etc)
la o regiune teritorial-administrativă.
• Macroeconomia reprezintă procesele, faptele, actele şi comportamentele
economice referitoare la grupuri de subiecţi economici reuniţi în categorii omogene şi
degajate de comportamentele lor individuale, precum şi la întreaga economie privită
ca agregat .
• Mondoeconomia cuprinde procesele, faptele, actele şi comportamentele
subiecţilor economici şi ale comunităţilor internaţionale privite atât prin prisma
legăturilor economice dintre economiile naţionale, cât şi ca întreg considerat la scară
planetară sau zonal-internaţională

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Definiţi nevoile umane şi resursele economice.
2. Arătaţi cum se clasifică nevoile umane şi care sunt principalele caracteristici
ale acestora?

7
3. Menţionaţi care sunt sectoarele economice şi ce cuprind ele?
4. Diversificarea nevoilor:
a) are o condiţionare exclusiv obiectivă;
b) are o condiţionare exclusiv subiectivă;
c) este condiţionată atât obiectiv cât şi subiectiv;
d) este condiţionată de sistemul politic existent.
5. Ce înseamnă că resursele sunt limitate?
a) scad permanent;
b) sunt insuficiente în raport cu nevoile;
c) cresc mai încet decât nevoile;
d) sunt neregenerabile.
6. Care din enunţurile de mai jos exprimă obiectul de studiu al ştiinţei
economice?
a) relaţiile dintre oameni şi nevoile generate de activităţile economice;
b) finalitatea activităţii umane;
c) comportamentul uman în activitatea de alocare a resurselor limitate
pentru a asigura satisfacerea nevoilor variate şi nelimitate;
d) politicile specifice statelor lumii.
7. Care din următoarele clasificări ale resurselor sunt corecte?
a) naturale şi primare;
b) primare şi derivate;
c) limitate şi nelimitate;
d) pozitive şi negative.
8. Raporturile dintre oamenii care participă la activitatea economică au anumite
motivaţii. Marcaţi în lista de mai jos pe cele corespunzătoare:
a) dorinţă;
b) voinţă;
c) simpatie;
d) interese;

8
 CAPITOLUL II
ECONOMIA DE PIAŢĂ CONTEMPORANĂ

2.1. Economia naturală. Economia de schimb

Satisfacerea trebuinţelor presupune consumul de bunuri. Acestea pot fi bunuri
libere şi bunuri economice.
Bunurile libere sunt bunuri care intră în consum în mod gratuit datorită
structurii lor (aerul, soarele, lumina naturală) sau datorită imposibilităţii înstrăinării lor
din considerente tehnice sau morale.
Bunurile economice sunt acele bunuri care se obţin prin consumul de factori
de producţie şi care sunt limitate şi rare în raport cu nevoile. Bunurile economice pot
fi produse pentru autoconsum şi bunuri produse pentru schimb (pentru piaţă).
Satisfacerea nevoilor umane se realizează fie prin producţie proprie, prin
autoconsum, fie apelând la produsele altora, obţinute prin intermediul schimbului.
Autoconsumul desemnează procesul de utilizare a propriilor rezultate pentru
satisfacerea nevoilor.
Schimbul înseamnă înstrăinarea rezultatelor propriei activităţi, primind în
contraprestaţie alte bunuri necesare, inclusiv monedă.
Celor două modalităţi de satisfacere a nevoilor le corespund două forme
diferite de organizare şi desfăşurare a activităţii economice: economia naturală şi
economia de schimb (de mărfuri, de schimb monetar).
Economia naturală reprezintă aceea formă de organizare şi desfăşurare a
activităţii economice în care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele
propriei activităţi, fără a se apela la schimb.
Trăsături ale economiei naturale:
1. preponderenţa activităţii agricole, producându-se astfel cea mai mare parte a
bunurilor necesare satisfacerii nevoilor;
2. simplitatea uneltelor de muncă, asigurată de confecţionarea lor pe cale
manual –naturală;
3. diviziunea muncii are caracter natural, în funcţie de factorii de climă, sol,
vârstă, sex etc;
4. caracter închis al economiei, orientată spre autoconsum;
5. ponderea scăzută a schimbului;

9
 6. pământul este principalul factor de producţie
Economia de schimb desemnează aceea forma de organizare şi
desfăşurare a activităţii economice în care agenţii economici produc bunuri în
vederea vânzării, obţinând în schimbul lor altele, necesare satisfacerii trebuinţelor.
Economia de schimb reprezintă forma universală de organizare şi funcţionare a
activităţii economice în lumea contemporană.
Trăsături ale economiei de schimb:
1. Specializarea producătorilor în obţinerea anumitor bunuri. Spre deosebire
de producătorul „universal”, caracteristic economiei naturale, economia de schimb
are la bază diviziunea socială a muncii care determină producători specializaţi pe
profesii, pe activităţi, şi în profil teritorial (zonal).
Specializarea agenţilor economici într-un domeniu concret poate avea
numeroase determinări: tradiţia, obişnuinţa, întâmplarea, experienţa ş.a. Pe măsura
constituirii ştiinţei economice s-a demonstrat ca specializarea unui agent economic
într-un domeniu sau altul de activitate are la bază interesul economic, avantajul
obţinut dintr-o activitate în raport cu alta. Aceasta înseamnă că deciziile de
specializare se întemeiază, conştient sau intuitiv, pe teoria avantajului relativ
(comparativ).
Un agent economic dispune de un avantaj relativ în raport cu alţii dacă
obţine un anumit bun cu un cost de oportunitate mai mic în raport cu al celorlalţi.
Prin cost de oportunitate se înţelege preţuirea pe care un agent economic o
acordă şanselor la care renunţă atunci când face o alegere.
2. Autonomia şi independenţa agenţilor economici. Fiecare producător
decide, în funcţie de interesele şi posibilităţile pe care le are, ce, cât, cum şi când să
producă şi în ce condiţii să participe la schimb.
Autonomia este fundamentată pe interesul agentului economic, ea fiind
izvorâtă din proprietate şi realizându-se în modalităţi diferite în raport de o formă sau
alta de proprietate. Baza ei o constituie proprietatea privată.
3. Activitatea economică gravitează în jurul pieţei. Piaţa devine instituţia
centrală în jurul căreia gravitează întreaga viaţă economică; ea mediază între
producători şi consumatori; furnizează informaţii necesare în legătură cu ce să se
producă, cum, cât şi pentru cine să se producă, dar şi, cât şi cum să se
consume.

10
 4. Fluxurile dintre agenţii economici se concretizează în tranzacţii bilaterale
de piaţă. Se disting două tipuri de tranzacţii: tranzacţii unilaterale - reprezintă
mişcări univoce de bunuri, cum ar fi: donaţii, subvenţii, impozite, taxe etc. şi
tranzacţii bilaterale – constau în mişcări reciproce, biunivoce de bunuri între doi
agenţi economici.
5. Bunurile îmbracă forma de marfă. Bunurile pot ajunge de la producător la
consumator fie ca bunuri marfare – făcând obiectul actelor de vânzare-cumpărare,
fie ca bunuri nonmarfare – situaţie în care consumatorul le obţine gratuit, costul
producerii lor fiind suportat de comunitate.
6. Monetizarea economiei. Aceasta se concretizează în folosirea monedei în
toate actele economice şi relevă importanţa deosebită pe care o au banii în cadrul
schimburilor economice.

2.2. Economia de piaţă

Economia de piaţă este acea formă modernă de organizare a activităţii
economice în cadrul căreia întreprinzătorii acţionează în mod liber, autonom şi
raţional, făcând posibilă valorificarea eficientă a resurselor existente în vederea
satisfacerii nevoilor nelimitate şi în continuă diversificare.
Economia de piaţă are o existenţă istorică relativ redusă. Începuturile ei au
fost marcate de apariţia capitalismului în Europa Occidentală. În prezent, aproximativ
o pătrime din populaţia globului trăieşte în ţări cu economie modernă de piaţă.
Trăsături ale economiei de piaţă:
1. Pluralismul formelor de proprietate, în care ponderea principală o deţine
proprietatea privată;
2. Relaţiile dintre agenţii economici se desfăşoară sub forma tranzacţiilor
bilaterale de piaţă în cadrul cărora fiecare agent economic îşi urmăreşte
propriul interes;
3. Piaţa este principalul reglator al activităţii economice;
4. Preţul se formează liber pe baza raportului dintre cerere şi ofertă;
5. Intervenţia statului în activitatea economică este limitată
6. Dezvoltarea tehnologiilor moderne de fabricaţie;
7. Creşterea rolului băncilor, instituţiilor financiare şi de asigurări, în
calitatea lor de agenţi economici autonomi.

11
 Economiile moderne sunt structurate şi funcţionează ca economii de piaţă,
întemeiate în special, pe proprietatea privată, cererea şi oferta determină principiile
de stabilire a priorităţilor economice, a metodelor de organizare şi producere, iar
preţul este cel mai important instrument de reglare a accesului diferitelor persoane
sau grupuri la bunurile economice.

2.3. Proprietatea şi libertatea economică. Agenţii economici

Proprietatea reflectă ansamblul relaţiilor sociale fundamentate istoric şi
reglementate juridic în legătură cu însuşirea şi stăpânirea de către oameni a
bunurilor economice, relaţii ce determină o anumită manifestare a personalităţii
umane.
Dreptul de proprietate presupune exercitarea unuia, mai multora sau a tuturor
atributelor proprietăţii:
- dreptul de posesiune, respectiv dreptul de a dispune de bunurile
economice;
- dreptul de utilizare, de folosire a bunurilor;
- dreptul de dispoziţie al bunurilor se concretizează în dreptul de
gestionare şi administrare a acestora;
- dreptul de uzufruct, adică dreptul asupra veniturilor aduse de bunurile
proprii (de exemplu, dreptul de a se folosi de dobânda unui împrumut).
Proprietatea se prezintă sub forma unităţii şi intercondiţionării a două
componente: obiectul proprietăţii – constituit din bunurile economice şi, subiectul
proprietăţii - reprezentat de persoanele fizice şi/sau juridice.
Categoria de libertate economică reprezintă posibilitatea acţiunii economice
bazate pe iniţiativă şi eficienţă, prin care individul ca subiect al proprietăţii, îşi
realizează interesele economice şi îşi satisface trebuinţele în continuă diversificare.
Libertatea economică îşi găseşte materializarea în manifestarea iniţiativei agenţilor
economici în calitate de proprietari şi întreprinzători, în scopul realizării de bunuri şi
servicii prin angajarea în mod liber în actele de schimb, în asociaţii şi societăţi
comerciale.
Agenţii economici reprezintă persoane sau grupuri de persoane fizice şi/sau
juridice care participă la viaţa economică şi care au funcţii şi comportamente
asemănătoare în cadrul acesteia.

12
 Agenţii economici pot fi grupaţi :
A. Din punct de vedere al spaţiului economic:
1. agenţi economici interni - naţionali
- nenaţionali
2. agenţi economici externi;
B. Din punct de vedere al funcţiilor economice îndeplinite (tipologie ce stă
la baza sistemelor de evidenţă statistică a conturilor naţionale):
1. agenţi producători de bunuri si servicii de natura firmelor;
2. agenţi consumatori de natura gospodăriilor (menajelor);
3. agenţi financiari, reprezentaţi de instituţii financiare şi de credit;
4. administraţiile;
5. străinătatea (exteriorul) reprezentând agenţii aparţinând altor economii
naţionale.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Definiţi economia naturală şi menţionaţi principalele sale trăsături.
2. Definiţi economia de schimb şi menţionaţi principalele sale trăsături.
3. Definiţi economia de piaţă şi menţionaţi principalele sale trăsături.
4. Ce reprezintă proprietatea şi care sunt principalele atribute ale acesteia?
5. Care sunt agenţii economici grupaţi din punct de vedere al funcţiilor
economice îndeplinite?
6. Diviziunea muncii înseamnă:
a) constituirea agenţilor economici în firme, companii şi societăţi
comerciale;
b) diferenţierea factorilor de decizie în raport cu cei de execuţie;
c) specializarea producătorilor pe tipuri de activităţi;
d) creşterea eficienţei autoconsumului.
7. Dreptul de proprietate constă în:
a) totalitatea drepturilor civile, economice, politice şi culturale;
b) dreptul la muncă, la plata unui salariu, la concediu de odihnă, la pensie;
c) libertatea de a munci şi de a-şi asuma riscurile iniţierii unei activităţi
economice;

13
 d) dreptul de a poseda, utiliza şi dispune de bunuri, precum şi dreptul de
uzufruct.
8. Dreptul de uzufruct este:
a) dreptul de a utiliza bunuri;
b) dreptul de a interzice altora utilizarea bunurilor proprii;
c) dreptul asupra veniturilor aduse de bunurile proprii;
d) dreptul de a le lăsa moştenire.
9. Libera iniţiativă înseamnă:
a) dreptul agenţilor economici de a acţiona conform propriilor interese;
b) libertatea unui agent economic de a-şi consuma venitul după cum
crede de cuviinţă;
c) lipsa constrângerilor impuse de concurenţă;
d) scutirea agenţilor economici de obligaţiile impuse de stat.
10.Înstrăinarea totalităţii atributelor proprietăţii nu poate avea loc prin:
a) donaţie;
b) arendare;
c) vânzare-cumpărare;
d) moştenire.
11. Care din următoarele bunuri îmbracă forma de marfă:
a) bunurile pe care le consumă producătorii lor;
b) bunurile care trec de la producător la consumator printr-o
contraprestaţie economică;
c) bunurile care fac obiectul unei donaţii;
d) bunurile moştenite.

14
 CAPITOLUL III
TEORIA PRODUCĂTORULUI. FACTORII DE PRODUCTIE

3.1. Teoria producătorului. Natura şi tipologia firmei

Teoria permite producătorilor evitarea soluţiilor costisitoare şi luarea celor mai
avantajoase decizii economice în vederea atingerii scopului de maximizare a
profitului. Producerea bunurilor în scopul satisfacerii nevoilor de consum este
posibilă, în condiţiile în care întreprinzătorii dispun de resurse economice, combină şi
utilizează eficient factorii de producţie.

Întreprinderea poate fi privită ca un centru de decizii economice care

răspunde la întrebările: ce, cât, cum şi pentru cine să producă, stabilind astfel
cantitatea şi varietatea de factori de producţie atraşi în procesul de producţie precum
şi proporţiile combinării şi metodele de producţie bazate pe tehnologii specifice.
Întreprinderile şi firmele au ca principală funcţie producerea de bunuri şi
servicii destinate vânzării. Veniturile lor provin din vânzarea producţiei, iar scopul lor
îl constituie obţinerea de profit. De asemenea, acestea se prezintă într-o varietate de
forme, astfel:
1. Întreprinderi individuale – al căror patrimoniu aparţine unei singure
persoane sau familii care gestionează activitatea şi realizează obiectul de activitate.
2. Întreprinderi asociative – sunt constituite prin liberul consimţământ al unor
persoane care concentrează resursele lor economice pentru producerea,
aprovizionarea şi desfacerea în comun a unor produse, acordarea de credite etc.
3. Societăţi comerciale, care îmbracă următoarele forme:
 Societate în nume colectiv, care este formată din doi sau mai mulţi
asociaţi şi ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi
cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor;
 Societate în comandită simplă, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate
cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor
comanditaţi; asociaţii comanditari răspund numai până la limita aportului
lor. Comanditarii deţin capitalul şi îl pun la dispoziţie contra unei cote din

15
 profit, iar comanditaţii asigură conducerea societăţii şi gestiunea
patrimoniului, ei fiind întreprinzătorii propriu-zişi;
 Societate în comandită pe acţiuni, al cărei capital social este împărţit în
acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu
răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi; asociaţii
comanditari răspund numai până la limita aportului lor;
 Societate pe acţiuni, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu
patrimoniul social; răspunderea acţionarilor se reduce la valoarea
acţiunilor deţinute;
 Societate cu răspundere limitată, ale cărei obligaţii sunt garantate cu
patrimoniul social; asociaţii răspund numai în limita părţilor sociale
subscrise.

3.2. Sistemul factorilor de producţie

Punctul de plecare în analiza factorilor de producţie îl constituie resursele
economice, adică ansamblul mijloacelor disponibile şi posibil de a fi valorificate în
vederea producerii de bunuri materiale şi prestării de servicii.
Resursele se transformă în factori de producţie numai în măsura atragerii,
utilizării şi consumării lor.
Astfel, conceptul de factor de producţie cuprinde totalitatea elementelor
care participă la producerea de bunuri şi servicii. Factorii de producţie reprezintă,
în această viziune, totalitatea elementelor de intrare în procesul de producţie, ceea
ce se reflectă şi în denumirea atribuită lor în limba engleza, si anume “input”.
Tipologia factorilor de producţie:
1. Factori de producţie tradiţionali (clasici): munca, natura, capitalul; au
la origine resurse tangibile (vizibile) care pot fi cuantificate direct şi pot fi
gestionate sub formele lor alternative de stocuri şi fluxuri;
2. Factori netradiţionali, neo-factorii: tehnologiile, informaţia, abilitatea
întreprinzătorului; îşi au originea în resursele intangibile (invizibile).

3.2.1. Caracterizarea generală a factorilor de producţie clasici

I. Munca
Munca reprezintă activitatea specific umană desfăşurata în scopul
obţinerii de bunuri economice.

16
 Munca se manifesta numai ca factor de producţie în stare activă. Resursa
care generează acest flux se referă la ansamblul de abilităţi fizice şi intelectuale care
fac posibilă prestarea unei anumite munci.
Asemenea abilităţi sunt forţa fizică, capacitatea de efort, îndemânarea,
cunoştinţele profesionale, experienţa de producţie.
Munca este un factor de producţie originar, în sensul că ea este intrinsec
asociată personalităţii prestatorului ei, neputând fi creată sau reprodusă artificial şi
nici disociata de persoana prestatorului. Raportată la scara timpului, munca apare ca
un factor de producţie neregenerabil; prestaţia de muncă este ireversibilă, după cum
timpul de munca este irecuperabil.
Munca reprezintă un factor de producţie activ si dinamizator.
Dimensiunea cantitativă a factorului munca se referă la volumul de muncă de
o anumită natură prestat într-un proces de producţie dat.
Dimensiunea calitativă a factorului muncă se referă la specializarea
profesională proprie fiecărui prestator de muncă, la gradul său de calificare şi
experienţa de producţie, la nivelul său de productivitate. Pentru a ameliora anumite
caracteristici ale muncii prestate de o persoană, trebuie să se intervină la nivelul
abilităţilor şi/sau motivaţiei în muncă ale celui vizat.

II. Natura
Factorul natural al producţiei se refera la toate resursele brute din natură
care sunt folosite la producerea bunurilor economice.
Factorul natural de producţie:
- are un caracter primar,originar şi nu este reproductibil în mod artificial;
- forma sa de existenţă este una materială, de tipul substanţei;
- se caracterizează prin raritatea resurselor. Multe dintre resursele primare
sunt epuizabile, iar altele, deşi regenerabile, sunt reproduse de natura într-
un ritm inferior celui al creşterii nevoii de a le consuma.
Dimensiunea cantitativă a factorului natural al producţiei se referă la volumul
în care o rezervă naturală sau alta este atrasă efectiv în circuitul economic.
Dimensiunea calitativă a factorului natural vizează acele atribute intrinseci ale
unei resurse primare care o fac proprie utilizării productive. De regulă, aceste atribute
sunt multiple şi complex inter-corelate, rezultanta lor regăsindu-se sintetic în

17
randamentele de utilizare obţinute în procesul productiv (recolta la hectar, producţia
pe cap de animal, puterea calorică a unei tone de combustibil etc.).

III. Capitalul
În calitate de factor de producţie, capitalul reprezintă categoria bunurilor
produse şi utilizate în scopul producerii altor bunuri economice.
În prezent, se folosesc mai multe noţiuni legate de capital: capital real, capital
financiar, capital uman, capital social, capital natural etc.
Ne vom referi în continuare numai la capitalul real (tehnic) materializat în
mijloace de producţie (utilaje, clădiri, construcţii, drumuri, materii prime etc.).
Capitalul real este suportul vital al dezvoltării tuturor ramurilor economiei naţionale şi
o componentă de bază a avuţiei oricărui agent economic.
După modul specific în care se consumă şi se înlocuiesc, componentele
capitalului real se grupează în: capital fix şi capital circulant.
Capitalul fix - reprezintă acea parte a capitalului real formată din
echipamente de folosinţă îndelungată, care participă la mai multe cicluri de producţie,
se depreciază treptat şi se înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare. În componenţa
capitalului fix intră: construcţii, echipamente de producţie, utilaje şi maşini unelte,
calculatoare, roboţi industriali, agregate şi instalaţii de lucru, mecanisme şi
dispozitive de reglare, mijloace de transport etc.
Pe parcursul utilizării capitalului fix, acesta se depreciază, se uzează.
Principala caracteristică a capitalului fix o reprezintă pierderea treptată a
calităţilor sale, proces cunoscut sub denumirea de uzură.
Uzura îmbracă două forme: uzură fizică şi uzură morală
Uzura fizica reprezintă deprecierea capitalului fix ca urmare a folosirii lui şi a
acţiunii agenţilor externi. Mărimea ei depinde de durata şi intensitatea folosirii lui în
condiţiile de exploatare.
Uzura morală reprezintă deprecierea capitalului fix, ca urmare a apariţiei unor
maşini, instalaţii, utilaje mai perfecţionate, determinată de progresul tehnic.
Amortizarea reprezintă expresia bănească a acelei părţi a capitalului fix care
se transmite treptat asupra noului produs şi care se recuperează odată cu vânzarea
mărfii.
Modalităţi de amortizare:

18
 1. Amortizare liniară – atunci când se utilizează o cotă de amortizare
constantă pe întreaga durată de funcţionare a capitalului fix. Amortizarea anuală
(sumă fixă) se calculează pe baza formulei:
Kf r d
A=
T
unde:
A = amortizarea anuală;
Kf = preţ de achiziţie a capitalului fix;
r = venituri din casarea acestuia;
d = cheltuieli cu modernizarea şi întreţinerea acestuia;
T = timpul de funcţionare a capitalului fix (exprimat în ani).

Prin raportarea amortizării anuale (A) la preţul capitalului fix ce se amortizează

(Kf) se determină cota procentuală de amortizare anuală (C a):
A
Ca = K  100 (%)
f

2. Amortizare accelerată - este o variantă a amortizării liniare şi presupune

recuperarea în primul an a unei amortizări de până la limita prevăzută de lege din
valoarea de intrare (Kf), iar în anii rămaşi până la sfârşitul duratei de folosinţă se va
calcula amortizarea lună de lună, după procedeul amortizării liniare.
3. Amortizare degresivă – se poate aplica numai cu aprobarea Ministerului
de Finanţe şi constă în multiplicarea coeficienţilor de amortizare cu coeficienţi
prevăzuţi de lege. Aceasta înseamnă o accelerare a procesului de amortizare şi
luarea în considerare a uzurii morale. Cota de amortizare se aplică la valoarea
rămasă (care scade cu fiecare lună).
Capitalul circulant - reprezintă acea parte a capitalului real care se consumă
în întregime în decursul unui singur ciclu de producţie şi care trebuie înlocuit cu
fiecare nou ciclu. În componenţa capitalului circulant intră: materii prime, apă
tehnologică, combustibili, energie electrică etc.
Capitalul real se află într-o continuă mişcare, participă la un circuit
specific. În mişcarea sa parcurge 3 stadii şi îmbracă 3 forme funcţionale:
Stadiul I (stadiul aprovizionării) îl constituie procesul prin care capitalul lichid
(bănesc) al firmei se transformă în capital real productiv.

19
 Stadiul al II-lea (stadiul producţiei) îl constituie utilizarea productivă a
capitalului real, în combinaţie cu ceilalţi factori de producţie pentru obţinerea de
bunuri destinate vânzării ca mărfuri pe piaţă.
Stadiul al III-lea (stadiul desfacerii) constă în trecerea acestuia din forma
marfă în forma bănească, prin vânzarea bunurilor produse.
Corespunzător celor trei stadii, capitalul îmbracă trei forme: bani, bunuri-
capital, marfă.
Aceasta mişcare a capitalului care parcurge cele trei stadii şi îmbracă
succesiv cele trei forme, se numeşte circuitul capitalului.
Circuitul capitalului privit ca un proces unic, periodic şi care se repetă mereu,
se numeşte rotaţia capitalului.
Timpul necesar pentru parcurgerea unui circuit complet reprezintă viteza de
rotaţie a capitalului.

3.2.2. Neo-factorii de producţie

Neo-factorii de producţie trebuie priviţi în contextul multiplicării şi diversificării
lor. Între cei mai importanţi şi care modifică substanţial conţinutul, locul şi rolul
factorilor de producţie reţinem: progresul tehnic, tehnologiile moderne,
informaţia, cunoaşterea.
În contextul actual, informaţia sau cunoştinţele sistematizate reprezintă
principala resursă economică, iar importanţa ce se acordă informaţiei şi cunoaşterii,
conduce la susţinerea tezei privind perspectiva societăţii umane sub forma societăţii
informaţionale.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Ce formă pot îmbrăca societăţile comerciale?

2. Caracterizaţi succint factorul de producţie muncă.
3. Caracterizaţi succint factorul de producţie natura.
4. Descrieţi stadiile pe care le parcurge capitalul real.
5. Care din enunţurile următoare definesc factorii de producţie?
a) mijloacele materiale, financiare şi de muncă de care dispune o economie la un
moment dat;

20
 b) totalitatea bunurilor materiale şi spirituale de care dispune societatea;
c) totalitatea resurselor naturale;
d) ansamblul elementelor care participă la producerea bunurilor şi serviciilor.
7. Menţionaţi care sunt factorii de producţie tradiţionali:
a) libera iniţiativă, concurenţa, piaţa;
b) munca, natura, capitalul;
c) profitul, dobânda, renta;
d) libera iniţiativă, concurenţa, banii.
8. Care din caracteristicile următoare pot fi atribuite muncii ca factor de
producţie?
a) este factorul activ şi determinant al producţiei;
b) este o activitate vitală;
c) este o activitate umană bazată pe cunoaştere;
d) este o activitate independentă şi liberă.
9. Care din enunţurile următoare definesc capitalul:
a) resursele naturale şi cele derivate;
b) totalitatea bunurilor economice;
c) totalitatea bunurilor produse şi vândute;
d) ansamblul bunurilor care sunt folosite pentru producerea de noi bunuri şi
servicii destinate vânzării.
10. Uzura capitalului fix reprezintă:
a) folosirea necorespunzătoare a maşinilor şi utilajelor;
b) pierderea treptată a calităţilor elementului de capital fix;
c) folosirea capitalului fix în activitatea economică;
d) diversificarea continuă a factorilor de producţie.

21
 CAPITOLUL IV
CEREREA

4.1. Conceptul de cerere. Legea cererii

Cererea reprezintă cantitatea dintr-o anumită marfă dorită, care poate fi
cumpărată de un consumator, într-o perioadă determinată de timp la preţul
existent.
Mărimea cererii depinde, în principal, de nivelul preţului propus la bunul cerut
şi de cuantumul venitului cumpărătorului, respectiv al părţii de venit ce poate fi
alocată pentru achiziţionarea bunului în cauză.

Însumând cererea tuturor cumpărătorilor de pe piaţa unui anumit bun, rezultă

cererea totală de pe piaţa unui bun.
Cererea exprimă raporturile în legătură cu:
a) cantitatea maximă dintr-un anumit bun, care, la un anumit preţ, este dorită
şi poate fi cumpărată;
b) preţul maxim care poate fi achitat pentru cumpărarea unei anumite cantităţi
din bunul dorit;
În funcţie de natura bunurilor ce fac obiectul cererii, se disting:
a) cererea pentru bunuri substituibile (ex.: uleiul de măsline şi uleiul de
floarea soarelui);
b) cererea pentru bunuri complementare (ex.: autoturismul şi benzina);
c) cererea derivată (ex.: cererea pentru făina este determinată de cererea
pentru pâine).

Legea cererii evidenţiază relaţia negativă care există între preţul unitar al
unui bun şi cantitatea cerută din bunul respectiv.
Corespunzător acestei legi:
a) creşterea preţului unitar al unui bun determină reducerea cantităţii
cerute din bunul respectiv;
b) reducerea preţului unitar al unui bun determina creşterea cantităţii
cerute din bunul respectiv.
Creşterea cererii ca urmare a scăderii preţului se numeşte extinderea cererii,
iar scăderea cererii ca urmare a creşterii preţului poartă numele de contracţia cererii.

22
 Curba cererii

Trebuie menţionat faptul că, preţul nu este singura variabilă care influenţează
nivelul cererii, acestuia adăugându-i-se şi alţi factori pentru care se foloseşte
termenul de „condiţiile cererii”. Aceştia sunt:
- modificarea veniturilor băneşti ale consumatorilor;
- intensitatea şi urgenţa nevoilor;
- numărul de cumpărători;
- modificarea preturilor altor mărfuri;
- previziunile privind evoluţia preţului şi a venitului;
- preferinţele consumatorilor;
- voinţa, dorinţa de a cumpăra;
- consumul ostentativ: efectul de imitaţie şi demonstraţie, dorinţa de
promovare pe scara sociala a consumatorului.

4.2. Elasticitatea cererii

Elasticitatea cererii exprimă sensibilitatea cererii la modificarea preţului
sau a altei condiţii (factori) ai cererii. Instrumentul utilizat pentru a determina
intensitatea elasticităţii îl constituie coeficientul de elasticitate.
Coeficientul de elasticitate al cererii reprezintă gradul, fracţiunea sau
procentul de modificare a cererii în funcţie de modificarea unui factor al cererii.
A. Elasticitatea cererii în raport de preţ

23
 Coeficientul de elasticitate a cererii pentru bunul x în funcţie de modificarea
preţului la acest bun se poate determina astfel:
C P C  C0 P0
a) Ecpx =  :  1 
C0 P0 C0 P1  P0

C
 100
0 C C0 C P0
0
b) Ecpx    
0 P  P P C 0
0
 100
P0

C P C P0  P1
c) Ecpx =  :  
 C 0  C1  : 2  P0  P1  : 2 P C 0  C1

unde:
Ecpx - coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ pentru bunul x
C – variaţia (modificarea) cererii;
C0,C1 – cererea iniţială şi cererea după modificarea preţului unitar
P – variaţia (modificarea) preţului unitar;
P0, P1 - preţ unitar iniţial, respectiv modificat

În funcţie de valoarea coeficientului de elasticitate a cererii, distingem

situaţiile:
a) Ecpx < 1 cerere inelastică, când cererea reacţionează slab la modificarea
preţului; corespunde situaţiei în care creşterea cu un procent a preţului
determină scăderea cu mai puţin de un procent a cererii;
b) Ecpx = 1 cerere unitară, este o cerere cu elasticitate constantă; corespunde
situaţiei în care creşterea cu un procent a preţului determină scăderea tot
cu un procent a cererii şi invers;
c) Ecpx > 1 cerere elastică, când cererea variază mai mult decât proporţional
la variaţia preţului; corespunde situaţiei în care creşterea cu un procent a
preţului determină scăderea cu mai mult de un procent a cererii;
d) Ecpx = 0 cerere perfect inelastică, când cantitatea cerută dintr-un produs
rămâne nemodificată (constantă), indiferent cum s-ar modifica preţul
unitar;
e) Ecpx → ∞ cerere perfect elastică, când cererea se modifică chiar dacă
nivelul preţului rămâne neschimbat (constant).

24
 B. Elasticitatea cererii în raport de venit
C V C  C0 V0
a) Ecvx = :  1 
C0 V0 C0 V1  V0

C
 100
0 C C0 C V 0
0
b) Ecvx    
0 V  V V C 0
0
 100
V0

C V C V0  V1
c) Ecvx = :  
 C 0  C1  : 2 V0  V1  : 2 V C 0  C1
unde:
Ecvx - coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de venit pentru bunul x
C – variaţia (modificarea) cererii;
C0,C1 – cererea iniţială şi cererea după modificarea preţului unitar
V – variaţia (modificarea) venitului;
V0, V1 - venit iniţial, respectiv modificat
În funcţie de valoarea coeficientului de elasticitate a cererii faţă de venit,
bunurile se clasifică astfel:
a) bunuri normale, când Ecvx< 1. Sunt bunuri al căror consum creşte odată cu
venitul, creşterea consumului fiind proporţional mai slabă decât cea a venitului;
b) bunuri inferioare, când Ecvx< 0. Sunt bunuri al căror consum scade în
valoare absolută la o creştere a venitului;
c) bunuri al căror consum creşte în aceeaşi proporţie cu venitul, sau
scade în aceeaşi proporţie cu scăderea venitului, când E cvx= 1; ponderea cheltuielilor
cu aceste bunuri rămâne neschimbată în totalul veniturilor disponibile ale
cumpărătorului;
d) bunuri superioare, când Ecvx > 1. Sunt bunuri al căror consum creşte
relativ mai repede în raport cu creşterea venitului sau, ceea ce este acelaşi lucru, la
o reducere a venitului scăderea cererii este inferioară scăderii venitului. În ambele
ipostaze, sporeşte ponderea venitului cheltuit pentru procurarea acestor bunuri în
totalul cheltuielilor cumpărătorului.

TEST DE AUTOEVALUARE

25
 1. Definiţi cererea şi menţionaţi factorii care influenţează mărimea cererii. Ce
evidenţiază legea cererii?
2. Care din enunţurile de mai jos exprimă elasticitatea cererii:
a) sensibilitatea cererii la modificarea preţului sau a altor factori (condiţii) ai
cererii;
b) realocarea resurselor economice;
c) eliminarea agenţilor economici neproductivi;
d) adaptarea deciziei producătorului la cerinţele consumatorilor.
3. Elasticitatea cererii în raport cu preţul reprezintă:
a) raportul dintre cantitatea cerută şi modificarea preţului;
b) raportul dintre modificarea cantităţii cerute şi preţ;
c) raportul dintre modificarea relativă a cantităţii cerute şi modificarea relativă a
preţului;
d) raportul dintre modificarea venitului şi modificarea preţului.
4. Atunci când coeficientul de elasticitate a cererii în raport de preţ tinde către
infinit:
a) cererea este perfect inelastică;
b) cererea este elastică;
c) cererea este perfect inelastică;
d) cererea este perfect elastică.
5. Când coeficientul de elasticitate a cererii în raport de preţul unitar este mai
mare decât 1:
a) cererea este elastică;
b) cererea este unitară;
c) cererea este inelastică;
d) cererea este perfect inelastică.
6. Coeficientul elasticităţii cererii în raport de venit reflectă gradul sensibilităţii
cererii produsului respectiv în funcţie de modificarea:
a) salariului nominal;
b) salariului real;
c) venitului naţional;
d) venitului consumatorului.

26
 CAPITOLUL V
OFERTA

5.1. Conceptul de ofertă

Oferta reprezintă cantitatea maxima dintr-un anumit bun pe care un
vânzător intenţionează să o vândă într-o perioadă determinata de timp, la preţul
existent.
Din punctul de vedere al factorilor pe seama cărora se formează oferta, dar şi
în legătura cu timpul, se disting:

 oferta instantanee, sau pe termen scurt este cea care se formează pe baza
stocurilor existente la producători sau la comercianţi şi cea care reacţionează
aproape instantaneu la creşterea preturilor sau modificarea altor factori.
 oferta pe termen scurt, este cea care se asigură pe seama capacităţilor de
producţie existente. Ea se poate mări în limite restrânse, graţie unei mai bune
utilizări extensive şi intensive a factorilor de producţie existenţi.
 oferta pe termen lung este cea care se asigură pe seama capacităţilor de
producţie existente, a noilor investiţii din respectiva industrie şi a pătrunderii de
noi întreprinzători (şi capitaluri) care sunt atrase de obţinerea unui profit mai mare
decât în alte domenii.
Dacă pe piaţa unui bun se însumează cantităţile oferite, la acelaşi preţ, de
către toţi vânzătorii, rezulta oferta de piaţă.
Ea exprimă relaţii în legătură cu:
a) cantitatea maximă dintr-un anumit bun, pe care vânzătorii doresc să o
vândă la un anumit preţ unitar;
b) preţul unitar minim scontat de vânzători pentru vânzarea unei cantităţi
dintr-un anumit bun.
În funcţie de natura bunurilor se pot distinge următoarele forme de ofertă:
a) oferta de bunuri independente (de exemplu: oferta de calculatoare,
autoturisme, confecţii etc.);

27
 b) oferta complementară, când din producţia unor bunuri principale (de
exemplu: producţia de carne, de miere etc.) rezultă unele bunuri
secundare;
c) oferta mixtă, când mai multe bunuri oferite satisfac aceeaşi cerere (de
exemplu: cafea, ceai, lapte).

5.2. Legea ofertei. Condiţiile ofertei.

Modificarea preţului de pe piaţa unui bun determină extinderea şi contracţia
ofertei, în aşa fel încât fiecărui nivel de preţ îi va corespunde o anumită cantitate
oferită. Dacă preţul creşte, oferta se va extinde adică va creşte cantitatea oferită, iar
dacă preţul se va reduce, oferta se contractă, adică se reduce cantitatea oferită.
Raporturile de cauzalitate dintre schimbarea preţului şi cantitatea oferită,
constituie conţinutul legii generale a ofertei.
Corespunzător acestei legi:
a) creşterea preţului determină creşterea cantităţii oferite;
b) reducerea preţului determină reducerea cantităţii oferite.

Curba ofertei

Modificarea cantităţii oferite la acelaşi nivel al preţului este determinată de o

serie de factori care poartă denumirea de condiţiile ofertei şi care sunt:
1. costul producţiei; între cantitatea oferită şi costul de producţie există o
relaţie negativă;

28
 2. preţul altor bunuri; dacă preţul unui bun se reduce, producătorul va fi
interesat să producă mai mult din acel bun al cărui preţ nu s-a modificat;
astfel modificarea preţului primului bun va conduce la o creştere sau o
reducere a cantităţii oferite pe piaţa celuilalt bun
3. numărul firmelor care produc acelaşi bun; cu cât numărul firmelor care
produc acelaşi bun este mai mare cu atât cantitatea oferită devine mai
mare (şi invers);
4. taxele şi subsidiile; majorarea taxelor şi impozitelor determină o scădere
a ofertei, iar beneficierea de subsidii din partea statului conduce la o
creştere a cantităţii oferite;
5. previziunile privind evoluţia preţului; în condiţiile caeteris paribus, dacă
există previziuni privind creşterea preţului, oferta de pe piaţă va creşte;
6. evenimentele social-politice şi naturale; dacă se menţine un climat
economico-social propice dezvoltării, iar condiţiile naturale sunt favorabile,
cantitatea oferită pe piaţă va creste (şi invers).

5.3. Elasticitatea ofertei

Elasticitatea ofertei exprimă dimensiunile sau gradul modificării ofertei în
funcţie de schimbarea preţului sau a oricăreia dintre condiţiile ofertei.
Elasticitatea poate fi evidenţiată prin coeficientul de elasticitate a ofertei.
Pentru determinarea mărimii coeficientului de elasticitate a ofertei unui anumit
bun, în funcţie de preţul acestuia (Eop), se utilizează următoarele metode:

O
P O1  O0 P0
a) E op = : = 
OO PO O0 P1  P0

O
 100
o O
o
O0 O P0
b) E op = =  
o P P P O0
o  100
P0

O P O P0  P1
b) E op = 
 Oo  O1  : 2 :  Po  P1  : 2
=
P O0  O1

unde:
O0, O1 – cantităţi oferite înainte şi după modificarea preţului

29
 P0, P1 – preţ unitar iniţial, respectiv modificat
∆O – variaţia (modificarea) cantităţii oferite
∆P – variaţia (modificarea) preţului unitar
În funcţie de nivelul coeficientului elasticităţii ofertei la preţ, formele ofertei se
prezintă astfel:
a) Eop>1, ofertă elastică, atunci când unui anumit procent de modificare a
preţului unitar îi corespunde o modificare mai mare a ofertei;
b) Eop=1, ofertă cu elasticitate unitară, atunci când o modificare cu un
procent a preţului determină o modificare tot cu un procent a ofertei;
c) Eop<1, ofertă inelastică, atunci când procentul modificării ofertei este mai
mic decât procentul modificării preţului;
d) Eop→ , ofertă perfect elastică, reprezintă un caz extrem şi care
presupune ca la un preţ dat oferta să crească la infinit;
e) Eop=0, ofertă perfect inelastică, reprezintă un alt caz extrem când la orice
modificare a preţului, oferta nu se modifică.

Elasticitatea ofertei este determinata de o serie de factori:

1. Costul producţiei
În situaţia în care pe piaţa unui bun se înregistrează o creştere a cererii, iar
celelalte condiţii rămân neschimbate, creşterea ofertei depinde de nivelul costului de
producţie. Creşterea costului va determina o scădere a elasticităţii ofertei şi invers.
2. Posibilităţile de stocare a bunurilor
Daca bunul x poate fi depozitat şi păstrat o anumită perioadă de timp,
elasticitatea ofertei în funcţie de preţul acestui bun creşte şi invers, în cazul în care
posibilităţile de stocare sunt reduse.
3. Costul stocării
Costul stocării se află în relaţie inversă cu elasticitatea ofertei la preţul de piaţă
a bunului respectiv
4. Perioada de timp de la modificarea preţului
Dacă preţul de pe piaţa bunului x se majorează, iar celelalte condiţii ale ofertei
rămân constante, forma elasticităţii ofertei depinde de durata perioadei de timp care
a trecut de la modificarea preţului. În acest context, există 3 perioade de timp:
a) perioada pieţei;
b) o perioadă scurtă de timp;

30
 c) o perioadă lungă de timp.
a) Perioada pieţei se caracterizează printr-o durată foarte scurtă de timp de
la modificarea preţului bunului x ca urmare a creşterii cererii; este o
perioadă în care ofertanţii se găsesc în imposibilitatea sporirii producţiei,
oferta fiind perfect inelastică;
b) Perioada scurtă de timp imprimă ofertei un caracter inelastic; în această
perioadă în condiţiile creşterii preţului bunului x ca urmare a creşterii
cererii, există posibilitatea sporirii, în anumite limite a cantităţii oferite prin
utilizarea unui volum mai mare de resurse disponibile (forţa de muncă
materii prime, materiale)
c) Perioada îndelungată de timp asigură posibilitatea unei oferte elastice a
bunului x; în cadrul acestei perioade de timp producătorii pot spori
cantitatea factorilor de producţie implicaţi în producerea bunului x printr-un
proces investiţional susţinut în scopul lărgirii capacităţilor de producţie
existente sau prin intrarea de noi firme în industria bunului respectiv, ca
urmarea a creşterii cererii şi în final a preţului.

TEST DE AUTOEVALUARE

1.Ce reprezintă oferta şi cum poate fi ea clasificată în funcţie de factorii pe

seama cărora se formează şi în funcţie de natura bunurilor?
2. Ce reprezintă legea ofertei şi care sunt condiţiile ofertei?
3. Care sunt factorii care determină elasticitatea ofertei?
4. Care dintre următoarele enunţuri definesc oferta?
a) cantitatea dintr-un bun adusă pe piaţă şi oferită spre vânzare de agenţii
economici producători-vânzători într-o perioadă determinată de timp, la un
anumit nivel al preţului;
b) cantitatea totală dintr-un anumit bun, vândută pe piaţă la un anumit nivel al
preţului, într-o perioadă de timp bine determinată;
c) însumarea ofertei tuturor vânzătorilor de pe piaţa unui bun;
d) totalitatea bunurilor şi serviciilor existente la un moment dat pe piaţă.
5. Legea ofertei evidenţiază:

31
 a) relaţia negativă care există între preţul unitar al unui bun şi cantitatea oferită
din bunul respectiv;
b) relaţia pozitivă care există între preţul unitar al unui bun şi cantitatea oferită
din bunul respectiv;
c) volumul cel mai mare de vânzări-cumpărări dintr-un anumit bun;
d) cadrul legal în limitele căruia acţionează vânzătorii.
6. Care din enumerările de mai jos pot constitui cauze ce determină
elasticitatea ofertei:
a) creşterea nevoilor unei părţi a populaţiei ţării;
b) creşterea dimensiunilor pieţei pentru că oferta apare şi se manifestă pe piaţă;
c) creşterea dimensiunilor producţiei deoarece ofertanţii sunt producătorii;
d) creşterea sau scăderea preţurilor bunurilor economice şi serviciilor.
7. Când o modificare cu un procent a preţului determină o modificare cu mai
puţin de un procent a ofertei:
a) oferta este inelastică;
b) oferta este elastică;
c) oferta este perfect inelastică;
d) oferta este unitară.
8. Când coeficientul de elasticitate a ofertei în funcţie de preţ este egal cu 1:
a) oferta este inelastică;
b) oferta este elastică;
c) oferta este perfect elastică;
d) oferta are elasticitate unitară.
9. Dacă se anticipează că preţul de piaţă al bunului produs se va reduce,
oferta prezentă (în condiţii neschimbate):
a) va creşte;
b) se va reduce;
c) nu se va modifica;
d) mai întâi va creşte şi apoi se va reduce.
10. Cantitatea oferită dintr-un anumit bun creşte dacă:
a) se reduce cererea;
b) scade preţul factorilor de producţie;
c) se utilizează noi tehnologii de fabricaţie;
d) creşte preţul.

32
 11. Un exemplu de ofertă complementară este:
a) autoturism – benzină;
b) cafea – ţigări;
c) lemn – mobilă;
d) miere – propolis.

CAPITOLUL VI
TEORIA COSTULUI DE PRODUCŢIE

6.1.Conceptul şi conţinutul costului

Costul de producţie, numit şi cost sau preţ de cost, reprezintă o problematică
importantă la nivel microeconomic şi care, în condiţiile economiei de piaţă, stă la
baza deciziei întreprinzătorului pentru producţia şi oferta anumitor bunuri materiale
sau servicii.
În condiţiile economiei de piaţă, obiectivul fiecărui agent economic
întreprinzător de a obţine un profit cât mai mare îl determină ca înainte de a demara
activitatea să evalueze consumul necesar de factori de producţie şi să calculeze cât
îl costă obţinerea unui bun sau serviciu.
Astfel, în procesul utilizării lor productive, factorii de producţie (munca, natura
şi capitalul) prezintă aspecte particulare ale consumării lor.
Consumul factorului muncă – poate fi exprimat fizic – prin timpul de lucru pe
produs sau pe total produse – sau valoric prin salariile plătite pentru acest consum.
Acest factor se regăseşte în noul produs doar în expresie bănească prin salariile
plătite de întreprinzător angajaţilor săi.
Consumul factorului natură se reflectă în utilizarea acestuia în procesul
producerii de bunuri şi servicii şi se regăseşte în formă materială, în situaţia unor
resurse naturale de tipul minereurilor, gazelor naturale, cărbunelui etc. şi valoric, prin
preţul acestora (preţul pământului, de exemplu).
Consumul factorului capital se diferenţiază după modul specific în care este
utilizat. Astfel, capitalul fix (maşini, instalaţii, utilaje, clădiri etc.) se consumă în timp,
în mod treptat, în decursul mai multor cicluri de producţie şi se regăseşte în bunurile
care se obţin sau serviciile prestate doar în expresie bănească (valorică) sub forma
amortizării. Capitalul circulant ( materii prime, materiale, combustibili, energie etc.) se
consumă integral în cadrul unui singur proces de producţie şi se regăseşte în

33
bunurile ce se obţin, în expresie bănească, iar pentru materii prime şi materiale şi
sub aspect material natural.
Având în vedere elementele menţionate mai sus se poate contura o primă
definiţie a costului de producţie ca fiind expresia bănească a consumului de
factori de producţie utilizaţi pentru producerea şi vânzarea unui bun sau
prestarea unui serviciu.
De asemenea, costul de producţie mai poate fi definit ca fiind acea parte a
preţului de vânzare a unui bun economic care compensează cheltuielile
suportate de întreprinderi pentru producerea şi vânzarea acelui bun.

6.2. Tipologia costurilor de producţie

În literatura şi practica economică din ţările cu economie modernă de piaţă
sunt utilizate mai multe categorii de costuri în funcţie de elementele de cheltuieli pe
care le cuprind. Astfel, a fost elaborată o tipologie a costurilor care cuprinde mai
multe tipuri de cost: costul global, costul mediu (unitar) şi costul marginal.
1. Costul global este definit ca totalitatea cheltuielilor ocazionate de un volum
dat al producţiei. El cuprinde următoarele trei categorii de costuri:
- costul fix (CF) cuprinde acele cheltuieli care, pe termen scurt, sunt
independente în raport cu evoluţia volumului producţiei. Se includ aici chiriile,
amortizarea capitalului fix, cheltuielile de întreţinere, dobânzile etc.
- costul variabil (CV) reprezintă totalitatea cheltuielilor care variază în funcţie
de volumul producţiei obţinute. Unele dintre aceste cheltuieli variază proporţional cu
producţia (materii prime, salarii directe etc.), iar altele nu se modifică strict
proporţional cu producţia.
- costul total (CT) cuprinde suma costurilor fixe şi variabile ocazionate de
obţinerea unui anumit volum al producţiei. Costul total, practic, este egal cu costul
global al producţiei.
CT = CF+CV
2. Costul mediu (unitar) reprezintă costul pe unitatea de produs. Se disting
trei categorii de costuri medii:
- costul fix mediu (CFM) reprezintă costul fix aferent fiecărei unităţi de
producţie
CF
CFM = Q

34
 - costul variabil mediu (CVM) reprezintă costul variabil aferent unei unităţi
de produs
CV
CVM = Q

- costul total mediu (CTM) reprezintă consumul total de factori de producţie

pe unitate de produs
CT CF CV
CTM = Q sau CTM = CFM+CVM = Q + Q

3. Costul marginal (Cmg) reprezintă sporul de cost total (∆CT) necesar

pentru obţinerea unei unităţi suplimentare (∆Q) de produs; el măsoară variaţia
costului total pentru o variaţie infinit mai mică a cantităţii de produse. Se determină
după relaţia:
CT
Cmg = Q

Costul marginal are o mare importanţă în luarea deciziilor privind mărirea

ofertei de bunuri: maximizarea profitului presupune ca realizarea fiecărei unităţi
suplimentare de producţie să necesite un spor de cost cât mai mic.

6.3.Modalităţi de reducere a costurilor de producţie

Minimizarea costului de producţie constituie o latură deosebit de importantă a
activităţii de conducere economică eficientă, cu rol determinant în maximizarea
profitului.
Reducerea costului de producţie constituie un proces complex, care implică
raţionalitate în orientarea şi mobilizarea eforturilor, spirit de competiţie, cunoaştere
bazată pe calcul economic, măsurare şi drămuire în alocarea resurselor.
Reducerea costului de producţie necesită anumite acţiuni concrete:
a) utilizarea cu eficienţă sporită a factorului material al producţiei, ceea ce
înseamnă obţinerea unei cantităţi mai mari de bunuri cu acelaşi consum de
mijloace de producţie şi, deci, reducerea cheltuielilor materiale pe unitate de
produs. Urmarea directă a diminuării cheltuielilor materiale, pe produs este
creşterea valorii nou create (valoarea adăugată netă);
b) creşterea productivităţii muncii sau a eficienţei folosirii forţei de muncă.
Presupunând sporirea cantităţii de bunuri obţinute cu aceeaşi cheltuială de
muncă vie, creşterea productivităţii duce la micşorarea consumului de forţă de

35
 muncă şi, deci, a cheltuielilor cu salariile pe unitatea de produs. Creşterea
randamentului factorului muncă, în procesul utilizării lui, înseamnă totodată,
scăderea costului acestui factor pe unitatea de efect util, care se reflectă în
reducerea costului mediu;
c) reducerea cheltuielilor de regie, a cheltuielilor administrativ-gospodăreşti
constituie o altă cale a raţionalizării costurilor de producţie. Creşterea în ritmuri
inferioare a cheltuielilor administrativ-gospodăreşti în raport cu creşterea
volumului producţiei determină micşorarea cheltuielilor pe unitatea de produs.

De asemenea, în activitatea de reducere a costurilor de producţie, producătorii

trebuie să ia în calcul următoarele elemente:
- alegerea unui proces de producţie care să fie eficient atât din punct de
vedere tehnic, cât şi economic sau ecologic;
- achiziţionarea factorilor de producţie la preţurile cele mai convenabile, fără
afectarea calităţii acestora;
- reducerea consumului de factori de producţie pe unitatea de produs prin
creşterea randamentului de utilizare al acestora;
- identificarea produselor care generează consumuri energetice mari şi a
produselor care aduc pierderi;
- imprimarea unui caracter preventiv activităţii de minimizare a costurilor,
prin folosirea metodelor moderne de calcul şi evidenţă.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Arătaţi în ce se concretizează tipologia costurilor de producţie?

2. Care sunt principalele căi de reducere a costurilor?
3. Care din enunţurile următoare definesc costul de producţie?
a) cantitatea totală de factori de producţie de care dispune firma;
b) capitalul fix şi circulant al întreprinderii;
c) totalitatea cheltuielilor ocazionate de consumul de factori de producţie pentru
producerea şi desfacerea unor bunuri materiale şi servicii;
d) consumul fizic de factori de producţie.
4. Consumul capitalului circulant este urmărit în analiza costului de producţie:

36
 a) numai în expresie fizică;
b) numai în expresie monetară;
c) atât în expresie fizică cât şi monetară;
d) nu poate fi cuantificat.
5. Cheltuielile care intră în componenţa costului explicit reprezintă:
a) plăţi către posesorii de factori de producţie;
b) venituri obţinute din vânzarea producţiei;
c) cheltuieli de desfacere a producţiei;
d) salariile angajaţilor.
6. Criteriile care stau la baza împărţirii costurilor de producţie în fixe şi
variabile se referă la:
a) natura activităţii economice;
b) relaţia dintre consumul factorului (factorilor) de producţie şi volumul producţiei;
c) dimensiunile activităţii economice;
d) gradul de eficienţă şi rentabilitate a activităţii respective.
7. Din enumerarea de mai jos marcaţi care sunt elementele ce nu intră în
categoria costurilor fixe:
a) salariile lucrătorilor din producţie;
b) amortizarea capitalului fix;
c) chiria, iluminatul şi încălzitul general;
d) salariile personalului din activităţile administrative
7. La formarea costurilor variabile nu participă:
a) cheltuielile cu materia primă;
b) cheltuielile cu combustibil, apă, energie pentru fabricaţie;
c) cheltuielile cu chiria unităţii economice;
d) cheltuielile cu salariile personalului direct productiv.
9. Costurile fixe sunt acelea care:
a) nu se modifică deloc în timp;
b) sunt independente de evoluţia preţurilor cu care sunt cumpăraţi factorii de
producţie;
c) pe termen scurt sunt independente de volumul producţiei;
d) sunt subvenţionate de la buget şi de aceea ele nu se modifică (sunt fixe).
10. Costurile variabile sunt acelea care:

37
 a) se modifică atunci când se modifică preţurile de achiziţie ale factorilor de
producţie;
b) se modifică în acelaşi sens cu volumul de activitate;
c) diferă de la o societate la alta;
d) se modifică în timp, de la o lună la alta.
CAPITOLUL VII
EFICIENŢA ECONOMICĂ

7.1. Conceptul de eficienţă economică

Eficienţa economică este o problemă centrală a ştiinţei economice, deoarece
progresul oricărei societăţi depinde într-o măsură decisivă, de eficienţa cu care sunt
folosite resursele umane, materiale şi financiare de care dispune.
În principiu, prin eficienţă economică este evidenţiată şi comensurată relaţia
complexă dintre efecte, respectiv rezultatele activităţilor economice şi eforturile
(cheltuielile) depuse pentru obţinerea lor. Eficienţa este cui atât mai mare cu cât la
aceeaşi cantitate de factori de producţie utilizaţi se obţine o valoare a producţiei mai
mare, sau când o cantitate dată de rezultate este obţinută cu un consum minim de
factori de producţie.
Eficienţa economică exprimă raportul dintre efectele utile (rezultate) şi
eforturile necesare pentru obţinerea lor (cheltuieli) sau invers, raportul dintre
consumul de factori de producţie şi rezultatele obţinute.
efect R efort C
E = efort  C ; E = efect  R

unde:
E = eficienţă economică
R = rezultate economice
C = cheltuieli sau consum de factori de producţie

Primul raport exprimă veniturile obţinute la unitatea de factor de producţie

consumat. Cu cât aceste rezultate sunt mai mari, cu atât eficienţa activităţii
respective este mai ridicată. Între două activităţi care concurează pe piaţă, cea mai
eficientă va fi cea care obţine cele mai mari încasări la unitatea de efort depus.

38
 Al doilea raport exprimă eforturile depuse prin cheltuirea factorilor de producţie
pentru obţinerea unei unităţi de venit. Cu cât cheltuielile sau eforturile sunt mai mici,
cu atât eficienţa activităţii respective este mai ridicată. Dacă două activităţi se
concurează pe piaţă, eficientă este aceea care obţine veniturile respective cu
cheltuieli cât mai mici de factori de producţie.
Evoluţia eficienţei economice este evidenţiată cu ajutorul indicelui de
eficienţă:
E1
IE =  100
E0

R1
C1 R  C0
IE =  100  1  100
R0 R0  C1
C0

Sporirea în timp a eficienţei economice presupune fie maximizarea efectelor

obţinute cu resursele utilizate, fie obţinerea efectelor necesare cu minimum de
cheltuieli de resurse economice.

7.2. Productivitatea factorilor de producţie

Expresia specifică a eficienţei utilizării factorilor de producţie o reprezintă
productivitatea (W) care stabileşte o relaţie cantitativă între producţia obţinută (Q) şi

Q
factorii de producţie (FP) utilizaţi pentru obţinerea acesteia. Raportul W =
FP
desemnează nivelul productivităţii în condiţii date de loc şi timp.
În funcţie de factorii de producţie care contribuie la obţinerea efectelor,
distingem:
- productivitatea muncii;

- productivitatea (randamentul) capitalului;

- productivitatea pământului.
În esenţă, productivitatea desemnează rodnicia sau eficienţa cu care sunt
folosiţi factorii de producţie într-un cadru dat (firmă, întreprindere, economie) şi într-
un orizont de timp determinat
Productivitatea apare sub mai multe forme:

39
 Productivitatea parţială exprimă eficienţa cu care este utilizat un factor de
producţie considerat că se află la originea rezultatelor obţinute. Aceasta se determină
ca raport între producţia obţinută (exprimată în unităţi fizice, convenţionale sau
monetare) şi cantitatea din factorul de producţie utilizat măsurată în unităţi fizice sau
natural convenţionale (număr de salariaţi, ore de muncă, număr de utilaje etc.).
Productivitatea globală reprezintă eficienţa agregată cu care sunt utilizaţi toţi
factorii de producţie implicaţi în obţinerea rezultatelor şi se calculează ca raport între
producţia obţinută şi volumul factorilor de producţie folosiţi, volum măsurat de regulă,
în formă bănească.
Productivitatea medie desemnează eficienţa sau rodnicia cu care este
folosită o unitate din factorii de producţie într-un proces sau într-un orizont de timp şi
se calculează prin raportarea producţiei la volumul factorilor de producţie utilizaţi sau
doar la volumul unui anumit factor de producţie.
Productivitatea marginală desemnează sporul de producţie obţinut prin
creşterea cu o unitate a unui factor de producţie, ceilalţi factori de producţie
rămânând neschimbaţi. Calculată ca raport între creşterea în volum a producţiei (∆Q)
şi creşterea în volum a factorilor de producţie folosiţi şi consumaţi (∆FP sau ∆x i),
productivitatea marginală măsoară dinamica eficienţei utilizării factorilor de producţie
într-un punct (moment) limită (marginal) al evoluţiei procesului economic.
În general, productivitatea este influenţată de o serie de factori, cum ar fi:
- factori naturali (condiţiile de climă, fertilitate etc.);

- factori tehnici (se referă la nivelul atins de ştiinţă şi tehnică la un moment dat,
la tehnologie etc.);
- factori economici (nivelul de organizare al producţiei şi a muncii, calificarea
salariaţilor, cointeresarea materială);
- factori sociali (se referă la condiţiile de muncă şi de viaţă, responsabilitate,
nivelul de cunoştinţe, justiţie, legi civile etc.);
- factori psihologici (climatul relaţiilor de muncă, a vieţii de familie, motivaţia în
muncă şi satisfacţia pe care le-o oferă aceasta etc.);
- factori structurali (influenţează productivitatea muncii prin modificările ce au
loc fie în structura pe produse, sortimente a producţiei unei întreprinderi, fie în
structura economiei naţionale);

40
 - factori ce decurg din gradul de integrare a economiei naţionale în economia
mondială (tipurile de specializare tehnică şi economică, capacitatea de
performanţă şi competitivitatea produselor pe piaţa mondială etc.).
Creşterea productivităţii factorilor de producţie determină o serie întreagă de
efecte economice şi sociale:
- economisirea factorilor de producţie consumaţi;

- reducerea costului de producţie;

- creşterea producţiei;

- creşterea competitivităţii bunurilor obţinute;

- creşterea profiturilor, a salariului nominal;

- economisirea timpului de muncă şi creşterea timpului liber.

7.3. Productivitatea muncii

Productivitatea muncii exprimă eficienţa cu care este consumată munca.
Productivitatea medie a muncii (WL) se măsoară fie prin cantitatea de
bunuri şi servicii (Q) obţinute cu o unitate de muncă (L), fie prin cheltuiala ce revine
pe o unitate de bun economic.
Q L
WL = ; WL = Q
L
Productivitatea muncii se poate calcula pe oră, zi, lună, trimestru, an,
pe lucrător, la nivelul unităţii economice, ramură sau la nivelul economiei naţionale:
- productivitatea anuală a muncii Wa
Qa
Wa = , unde Qa – producţia anuală, Np – numărul scriptic de personal
Np

- productivitatea zilnică a muncii Wz

Wa
Wz = , unde: z – numărul de zile
Z
- productivitatea orară a muncii Wh
Wz
Wh = , unde: h – număr de ore lucrate într-o zi
h

Productivitatea marginală a muncii (WmgL)– reprezintă suplimentul de

producţie (∆Q) obţinut ca urmare a utilizării unei cantităţi suplimentare de muncă

41
(∆L), în condiţiile în care ceilalţi factori sunt presupuşi constanţi. Se exprimă prin
relaţia:
Q
WmgL =
L

În general sunt recunoscute ca principale modalităţi de sporire a productivităţii

muncii, următoarele activităţi:
- automatizarea, robotizarea proceselor de producţie;
- modernizarea capacităţilor de producţie existente;
- perfecţionarea organizării muncii şi a producţiei;
- pregătirea şi perfecţionarea resurselor umane;
- calitatea condiţiilor de muncă şi climatul social din firmă.
7.4. Productivitatea (randamentul) capitalului
Productivitatea (randamentul) capitalului desemnează eficienţa utilizării
capitalului şi se determină ca raport între volumul producţiei totale şi volumul
capitalului consumat.
Datorită inconvenientului legat de imposibilitatea măsurării capitalului, se
utilizează ca instrument de analiză economică a eficienţei economice a capitalului –
coeficientul capitalului.
Coeficientul capitalului exprimă necesarul de capital pentru obţinerea unei
unităţi de efect economic, eficienţa folosirii capitalului fiind cu atât mai mare cu cât
acest parametru este mai mic. El se determina sub forma medie sau sub forma
marginala.
Coeficientul mediu al capitalului (K) se calculează prin raportarea cantităţii
capitalului utilizat (K) la volumul producţiei (Q) obţinute într-o perioadă de timp.
K
K = Q

Coeficientul marginal al capitalului (Kmg) se calculează prin raportarea

variaţiei capitalului (K) la variaţia producţiei (Q) într-o anumită perioadă de timp.
K
Kmg = Q

Acesta reflectă sporul de capital necesar pentru obţinerea unei cantităţi

suplimentare de producţie, în condiţiile în care ceilalţi factori de producţie nu se
modifică.

42
 TEST DE AUTOEVALUARE
1. Ce înţelegeţi prin conceptul de eficienţă economică şi cum poate fi
exprimată aceasta ?
2. Care sunt formele sub care apare productivitatea?
3. Ce reprezintă şi cum se măsoară productivitatea medie a muncii, dar
productivitatea marginală?
4. Eficienţa economică exprimă:
a) produsul dintre cheltuieli şi producţia realizată;
b) raportul dintre consumul de factori de producţie şi rezultatele obţinute;
c) diferenţa dintre consumul de factori de producţie şi rezultatele obţinute;
d) volumul producţiei totale realizate într-o perioadă determinată de timp.
5. Între două activităţi care concurează pe piaţă cea mai eficientă va fi cea
care:
a) obţine cea mai ridicată calitate pentru produsele sale;
b) vinde cel mai mult;
c) obţine cele mai mari încasări la unitatea de efort depus;
d) satisface cel mai bine cererea de pe piaţă.
6. Productivitatea globală a factorilor de producţie exprimă:
a) producţia totală obţinută;
b) producţia obţinută prin consumarea unui factor de producţie;
c) eficienţa tuturor factorilor de producţie evaluată prin randamentul acestora;
d) costurile ocazionate de achiziţionarea factorilor de producţie.
7. Productivitatea medie a unui factor de producţie se determină ca:
a) raport între mărimea producţiei şi cantitatea utilizată din factorul respectiv;
b) diferenţă între venituri şi cheltuieli;
c) produs între cheltuieli şi producţia realizată;
d) diferenţă între mărimea producţiei şi cantitatea utilizată din factorul respectiv.
8. Productivitatea marginală exprimă:
a) sporul de cheltuieli pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de produs;
b) suplimentul de producţie ce se obţine din folosirea unei unităţi suplimentare
dintr-un factor, mărimea celorlalţi factori rămânând constantă;
c) cheltuielile de muncă vie necesare pentru a obţine o unitate de produs;

43
 d) sporul de rezultate ce se obţine ca urmare a schimbării tehnologiei de
producţie învechite, cu una nouă, performantă.
9. Productivitatea nu poate fi influenţată de:
a) factorii economici;
b) factorii psihologici;
c) factorii de risc;
d) factorii naturali.

CAPITOLUL VIII
PIEŢE, CONCURENŢĂ, PREŢURI

8.1.Piaţa: concept, rol, tipologie

Piaţa este definită ca ansamblul relaţiilor economice stabilite între indivizi,
care se desfăşoară într-un anumit spaţiu economic şi în cadrul căruia are loc
confruntarea dintre cerere şi ofertă, formarea preţurilor şi efectuarea tranzacţiilor cu
mărfuri şi servicii.
Rolul pieţei în cadrul sistemului economic rezultă, în mod deosebit, din
funcţiile pe care aceasta le îndeplineşte:
1. Piaţa asigură legătura, contactul permanent dintre producători şi
consumatori, dintre ofertă şi cerere, producţie şi consum, atât la nivel micro cât şi
macroeconomic;
2. Piaţa îndeplineşte rolul de sistem de comunicaţie a informaţiilor
necesare agenţilor economici, în calitatea lor de producători şi consumatori.
Aceste informaţii se referă la cantităţile vândute şi cumpărate, la nivelul preţurilor şi
tarifelor, la evoluţia cursurilor bursiere, a salariilor şi puterii lor de cumpărare, a
profiturilor, dobânzii şi inflaţiei etc.
3. Piaţa asigură realizarea echilibrului economic pe termen lung, mai ales
prin oscilaţiile permanente şi spontane ale cererii, ofertei şi preţurilor.
La scară macroeconomică, economia se prezintă sub forma unui sistem de
pieţe interconectate. Acestea pot fi clasificate după mai multe criterii:
1. După natura bunurilor economice care fac obiectul tranzacţiilor, distingem:
- piaţa bunurilor şi serviciilor;
- piaţa factorilor de producţie;
- piaţa muncii;

44
 - piaţa monetară;
- piaţa capitalului etc.
2. În funcţie de gradul de diversificare a bunurilor tranzacţionate:
- piaţa bunurilor omogene (uniforme);
- piaţa bunurilor eterogene (diversificate).
3. După starea bunurilor care fac obiectul tranzacţiilor:
- piaţa reală, pe care se tranzacţionează bunuri reale, adică bunuri care
există materialmente pe piaţă în momentul tranzacţiei;
- piaţa fictivă, ca piaţă specifică în cadrul căreia se tranzacţionează titlurile de
proprietate asupra bunurilor (bursa de mărfuri şi bursa de valori mobiliare).
4. În funcţie de spaţiul economic în care se derulează relaţiile de schimb:
- pieţe locale;
- pieţe zonale (regionale);
- piaţa naţională;
- piaţa mondială (ca piaţă unică, indivizibilă).
5. După momentul în care se transferă către cumpărător obiectul tranzacţiei:
- piaţa la vedere, pe care tranzacţiile se desfăşoară imediat sau în cel mult 48
de ore după încheierea actelor de vânzare-cumpărare;
- piaţa disponibilă să livreze la dorinţa cumpărătorului;
- piaţa la termen, în cadrul căreia transferul proprietăţii bunului tranzacţionat
are loc la un moment ulterior celui în care se stabilesc condiţiile acordului.
6. După gradul de informare asupra mediului economic:
- pieţe transparente, caracterizate prin cunoaşterea mecanismului de
funcţionare şi a variabilelor specifice (cerere, ofertă, preţ etc.);
- pieţe opace, în cadrul cărora participanţii deţin informaţii vagi şi superficiale.
7. După modul de acces pe piaţă:
- pieţe libere, în cadrul cărora fiecare agent economic cumpărător sau
vânzător poate participa în mod egal şi în aceleaşi condiţii şa formarea cererii şi
ofertei;
- pieţe intermediare, pe care au acces numai persoanele abilitate şi
autorizate (brokerii şi dealerii de pe pieţele bursiere);
- pieţe reglementate în care accesul participanţilor (în special al ofertanţilor)
este condiţionat de respectarea unor reguli bine fundamentate (deţinerea unor

45
diplome autorizate de către cei în drept pentru oferirea de servicii medicale, de
exemplu).
8. După numărul şi puterea economică a participanţilor:
- piaţa monopolistică;
- oligopolul;
- monopolul;
- monopsonul;
- oligopsonul.

8.2. Concurenţa: concept, funcţii, instrumente, tipuri

Concurenţa reprezintă confruntarea deschisă, rivalitatea sau cooperarea
dintre agenţii economici vânzători, ca rezultat al comportamentului lor specific
interesat de atragerea consumatorilor, în vederea asigurării unor profituri ridicate şi
sigure.
În orice economie de piaţă, concurenţa îndeplineşte o serie de funcţii:
1. concurenţa îndeplineşte funcţia de mecanism-motor al economiei de
piaţă:
2. sub acţiunea concurenţei, întreprinzătorii din orice domeniu sunt
determinaţi să-şi sporească prin acumulare capitalul iniţial, să introducă tehnico-
ştiinţific, să-şi diversifice bunurile şi să le îmbunătăţească permanent calitatea etc. În
acest mod concurenţa contribuie la realizarea progresului tehnico-economic.
3. concurenţa creează emulaţie între agenţii economici; îi favorizează pe
cei dinamici şi calculaţi, care se adaptează rapid la schimbările pieţei şi îi elimină pe
cei imobili şi imprudenţi, care produc şi distribuie bunuri cu o eficienţă scăzută.
4. Exercitarea concurenţei împiedică unele întreprinderi să deţină poziţii
de monopol şi să câştige profituri de monopol.
5. Concurenţa contribuie la menţinerea preţului fiecărui bun la un nivel
real, iar prin aceasta se raţionalizează costurile şi se asigură sporirea profitului.
Existenţa concurenţei împiedică tendinţa de creştere permanentă a preţului; preţul
real (preţul de piaţă) devine un preţ moderat.
6. Mecanismul concurenţei, fiind subordonat în principal obţinerii
profitului, îndeplineşte o funcţie psihologică, induce optimismul în rândul


Emulaţie = sentiment, dorinţă, strădanie de a egala sau de a întrece pe cineva într-un domeniu de activitate;
întrecere

46
agenţilor economici, le stimulează iniţiativa şi creativitatea, îi determină să se
preocupe permanent de eficienţa şi raţionalizarea activităţii desfăşurate.
Instrumentele concurenţei pot fi delimitate astfel:
- Instrumente economice: reducerea costurilor bunurilor; reducerea preturilor
de vânzare; ridicarea calităţii; acordarea unor facilităţi clienţilor, îmbunătăţirea
calităţii, reînnoirea sortimentelor, publicitatea etc.
- Instrumente extraeconomice: obţinerea de informaţii privind activitatea
concurenţilor; sponsorizarea unor acţiuni social-culturale de interes local sau
naţional; presiuni morale; spionaj economic etc.
În funcţie de instrumentele luptei de concurenţă, aceasta a fost departajată în
loială şi neloială.
Concurenţa loială se caracterizează prin folosirea nediscriminatorie de către
vânzători a unora din instrumentele amintite, în condiţiile accesului liber pe piaţă şi
ale deplinei posibilităţi de cunoaştere a mijloacelor de reglementare a relaţiilor
vânzător – cumpărător.
Concurenta neloiala constă în acordarea unor stimulente deosebite clienţilor,
în utilizarea unor mijloace extraeconomice de pătrundere şi menţinere pe piaţă etc.

În funcţie de numărul de vânzători şi cumpărători existenţi pe piaţă, puterea

economică a acestora, precum şi alte condiţii, distingem concurenţa perfectă şi
concurenţa imperfectă. Manifestarea celor două tipuri de concurenţă determină şi
existenţa pieţelor specifice, respectiv piaţa cu concurenţă perfectă şi piaţa cu
concurenţă imperfectă.

Piaţa cu concurenţă perfectă

Piaţa cu concurenţă perfectă este cazul care nu se regăseşte în realitate; ea
reprezintă o ipoteză de lucru şi un punct obligatoriu de trecere al analizei economice
a pieţei, de la modelul ideal la organizare către formele concrete ale acesteia.
Piaţa cu concurenţă perfectă presupune că toate firmele producătoare îşi
vând integral producţia, iar consumatorii cumpără fiecare cât doreşte;
producătorul şi consumatorul nu pot influenţa echilibrul general dintre cerere
şi ofertă şi nici preţul de piaţă al bunului.
Ipotezele care definesc piaţa cu concurenţă perfectă sunt:

47
 1. atomicitatea participanţilor la tranzacţii, adică existenţa unui număr mare
de agenţi economici vânzători şi cumpărători, de putere concurenţială aproximativ
egală. Ei nu au posibilitatea să influenţeze preţul de piaţă al bunului şi nici cererea şi
oferta globală.
2. omogenitatea produsului, în sensul că toate firmele ofertante produc
acelaşi bun, cu caracteristici şi utilizări identice, astfel încât cumpărătorului îi este
absolut indiferent de la ce producător cumpără bunul respectiv. Condiţiile de acces la
produs sunt aceleaşi, pentru toţi cumpărătorii şi nu se face publicitate produsului.
3. intrarea şi ieşirea liberă în/dintr-o activitate (ramură, industrie etc.). se
consideră că nu există nici o barieră tehnologică, financiară, juridică etc. la intrarea
sau ieşirea unor concurenţi în/din producţia şi comercializarea unui bun sau serviciu.
4. transparenţa perfectă a pieţei, ceea ce înseamnă că toţi agenţii economici
vânzători şi cumpărători sunt perfect informaţi în legătură cu cantităţile cerute şi cele
oferite, calitatea produselor, nivelul preţului etc.
5. perfecta mobilitate a factorilor de producţie. Se consideră că factorii de
producţie există din abundenţă şi se deplasează cu uşurinţă către domeniile de
activitate cele mai eficiente.

Piaţa cu concurenţă imperfectă

Concurenţa imperfectă este acea stare a pieţei în cadrul căreia vânzătorii
şi cumpărătorii, prin acţiunile întreprinse, pot influenţa într-o oarecare măsură
cererea, oferta şi preţul.
Caracteristicile generale ale pieţei cu concurenţă imperfectă:
1. numărul de vânzători şi cumpărători, precum şi cantităţile negociate
variază modificând raportul dintre cererea şi oferta individuale şi agregate.
2. se accentuează diferenţierea şi substituibilitatea dintre bunurile care
satisfac aceeaşi nevoie de consum.
3. se manifestă unele rigidităţi în mobilitatea factorilor de producţie.
4. noii producători dintr-o ramură întâmpină rivalităţi la intrarea într-o
nouă ramură de producţie, tot aşa cum vechii producători nu-şi pot transfera
cu uşurinţă capitalul într-o nouă ramură de producţie; totuşi apariţia unor noi
producători în fiecare ramură este o condiţie a concurenţei imperfecte.
5. transparenţa pieţei este parţială; agenţii economici cunosc şi stăpânesc
în grade diferite fenomenele şi procesele pieţei.

48
 6. concurenţa se manifestă nu numai prin cantitate, preţ şi
substituibilitatea produselor diversificate, ci şi prin alte mijloace: înnoirea
produselor, lansarea de noi produse, design, reclamă, servicii diverse la
vânzare şi post-vânzare.

Tipuri de piaţă cu concurenţă imperfectă:

1. Piaţa cu concurenţă monopolistică este o formă de piaţă de dimensiuni
semnificative în ţările cu economie modernă, mai ales în contextul „exploziei” firmelor
mici şi mijlocii.
Piaţa monopolistică se caracterizează prin aceea că oferta provine de la un
număr foarte mari de agenţi economici, fiecare având forţă economică redusă şi
producând bunuri cu anumite elemente de specificitate în cadrul grupei (genului)
date. Cererea este şi ea reprezentată de un număr mare de cumpărători, fiecare co o
forţă economică redusă.
2. Oligopolul reprezintă structura de piaţă cea mai răspândită în ţările
dezvoltate din punct de vedere economic.
Pe piaţa de oligopol, oferta este asigurată de un număr mic de firme (câţiva
vânzători), între care nu există diferenţe semnificative sub aspectul înzestrării
tehnice, forţei economice, nivelul costului mediu etc. Fiecare vânzător deţine o
pondere importantă în oferta totală şi are capacitatea de a influenţa piaţa, fie în mod
direct prin deciziile privind preţul, publicitatea, lansarea de noi modele etc., fie
indirect prin reacţiile pe care le are la acţiunile concurenţilor. Barierele de intrare
pentru noii concurenţi sunt foarte puternice şi ele constau în: bariere tehnice
(deţinerea de brevete, licenţe etc.); bariere financiare (privilegii speciale cu marile
instituţii financiare şi de credit care sunt piedici pentru eventualii nou veniţi); bariere
organizatorice (contracte de exclusivitate cu furnizorii de anumite materii prime, cu
reţeaua comercială de comerţ cu amănuntul etc.).
Interdependenţa firmelor din ramură reprezintă caracteristica ce
deosebeşte fundamental această structură de piaţă de alte forme de piaţă
imperfectă.

49
 Raporturile ce se stabilesc între firmele care acţionează pe piaţa de oligopol,
pot fi încadrate în una din următoarele două categorii extreme:
- comportament necooperant, în care firmele declanşează o concurenţă deschisă
sub forma războiului preţurilor, care se soldează cu dispariţia de pe piaţă a unor
producători (vânzători) şi diminuarea forţei economico-financiare a învingătorului;
- comportament cooperant care constă în realizarea unor înţelegeri confidenţiale
asupra unor aspecte de interes comun. Trei situaţii sunt caracteristice în
comportamentul cooperant:
a) formarea unui oligopol coordonat de tip cartel sau trust.
Cartelul este o înţelegere expresă, de cele mai multe ori confidenţială, între
firme care au şi îşi păstrează independenţa de producţie şi cea financiară. Ele se
înţeleg în ceea ce priveşte nivelul preţurilor, volumul producţiei, împărţirea pieţelor,
când şi cum să modifice preţul etc.
Trustul este structura de piaţă bazată pe faptul că un grup financiar puternic –
holdingul – deţine pachetul de control la mai multe firme oligopol, independente din
punct de vedere al producţiei. Holdingul stabileşte modul de împărţire a pieţelor,
nivelul preţurilor între firme pentru maximizarea profitului sau realizarea altor
obiective strategice.
Înţelegerile tip cartel şi trust deşi sunt interzise de lege în ţările din Europa
Occidentală, America de Nord şi Extremul Orient, sunt o realitate indubitabilă.
Asemenea înţelegeri sunt puţin viabile pentru că unii, dacă nu toţi partenerii, încearcă
să „trişeze” pentru a realiza unele avantaje.
b) formarea oligopolului mixt; este structura de piaţă caracterizată prin
existenţa unei firme lider care se detaşează de celelalte, prin forţa economică, cota
de piaţă şi nivelul eficienţei. Firma lider îşi elaborează propria strategie privind preţul,
oferta, reînnoirea producţiei etc., comportându-se ca un monopol şi făcând abstracţie
de ceilalţi concurenţi.
c) stabilirea unor înţelegeri temporare şi parţiale asupra unor aspecte de
interes comun, cum ar fi: efectuarea unor acţiuni de cercetare ştiinţifică; exercitarea
de lobby politic pentru a impune măsuri legislative în favoarea firmelor existente şi
atenuarea concurenţei străine etc.
3. Monopolul este structura de piaţă caracterizată prin existenţa unui singur
producător (vânzător) care furnizează întreaga producţie a unui bun şi a unui număr

50
mare de cumpărători. Firma aflată în situaţia de monopol are posibilitatea de a stabili
atât preţul cât şi cantitatea de bunuri care urmează să fie produse şi comercializate.
Există însă şi posibilitatea influenţării pieţei de către cumpărători, în situaţia în
care vânzătorii sunt numeroşi şi există doar câţiva purtători ai cererii, caz în care
structura de piaţă se numeşte oligopson, sau există doar un singur consumator
(cumpărător), caz în care structura de piaţă se numeşte monopson.
Dacă un singur producător intră în relaţii de schimb cu un singur cumpărător,
piaţa îmbracă forma monopolului bilateral; în mod asemănător confruntarea dintre
un număr redus de vânzători şi, respectiv, cumpărători poartă denumirea de oligopol
bilateral.
8.3. Preţul: concept, funcţii, tipuri
Preţul este măsura unui bun sau serviciu în expresie monetară.

Preţul reprezintă cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este

dispus şi o poate oferi producătorului (vânzătorului) în schimbul bunului pe
care acesta îl prezintă pe piaţă.
Funcţiile preturilor:
- măsură a valorii mărfurilor, a cheltuielilor şi rezultatelor obţinute în activitatea
economică;
- măsură a utilităţii activităţii respective;
- barometru al capacităţii de adaptare a întreprinderii la mediu şi de influenţare a
acestuia;
- instrument de recuperare a cheltuielilor efectuate şi de apropiere a beneficiului;
- pârghie de cointeresare materială a producătorilor;
- pârghie de redistribuire a venitului naţional;
- instrument de conducere a economiei.

După mecanismul formării lor, preţurile pot fi:

- preţuri libere, care se formează şi evoluează pe baza condiţiilor pieţei,
oscilând în funcţie de raportul cerere-ofertă;
- preţuri administrate, al căror nivel este stabilit prin intervenţia statului sau
a deciziilor unor agenţi economici care deţin poziţii dominante pe piaţă
(cum ar fi, de exemplu, cazul monopolului);

51
 - preţuri mixte, sunt cel mai frecvent întâlnite în statele cu economie de
piaţă, iar nivelul acestora este rezultatul acţiunii conjugate a unui complex
de factori: mecanismul pieţei, reglementări legislative, influenţele centrelor
de forţă economică.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Definiţi piaţa şi arătaţi tipologia acesteia.

2. Definiţi concurenţa şi precizaţi care sunt instrumentele ei.
3. Definiţi piaţa cu concurenţă perfectă şi enumeraţi caracteristicile (ipotezele)
acesteia.
4. Precizaţi care sunt tipurile de piaţă cu concurenţă imperfectă şi ilustraţi
câteva caracteristici ale acestora.
5. Piaţa poate fi definită ca :
a) ansamblul relaţiilor economice stabilite între indivizi, care se desfăşoară într-
un anumit spaţiu economic şi în cadrul cărora are loc confruntarea dintre
cerere şi ofertă, formare preţurilor şi efectuarea de tranzacţii;
b) totalitatea relaţiilor unilateral;
c) un spaţiu economic în care toţi agenţii economici au în acelaşi timp atât
calitatea de cumpărători cât şi de vânzători;
d) o instituţie specifică doar economiilor dezvoltate.
6. După natura economică a bunurilor care fac obiectul tranzacţiei nu există:
a) piaţa bunurilor de consum;
b) piaţa monetară;
c) piaţa valutară;
d) piaţa atomizată.
7. Prin concurenţă înţelegem:
a) confruntarea, rivalitatea între diferiţi agenţi economici;
b) formă de manifestare a propriului interes;
c) modalitate de obstrucţionare a celorlalţi producători;
d) formă de manifestare a proprietăţii asociative.
8. În raport cu instrumentele folosite în lupta concurenţială, distingem:
a) concurenţă legală şi nelegală;
b) concurenţă loială şi neloială;

52
 c) concurenţă perfectă şi imperfectă;
d) concurenţă liberă şi limitată.
9. Unul dintre elementele de mai jos caracterizează piaţa cu concurenţă
perfectă:
a) diversitatea ofertei;
b) atomicitatea participanţilor la tranzacţii;
c) preţuri de monopol;
d) interdependenţa firmelor din ramură.
10. Piaţa cu concurenţă imperfectă este aceea în care:
a) vânzătorii îngrădesc în mod abuziv concurenţa;
b) se practică metode de vânzare care încalcă normele comerciale;
c) există o perfectă mobilitate a factorilor de producţie;
d) vânzătorii şi cumpărătorii pot exercita în mod individual influenţe şi/sau
presiuni asupra preţului.
11. Principala trăsătură a pieţei de oligopol este:
a) numeroşi producători;
b) producătorii au posibilitatea de a controla preţul;
c) interdependenţa firmelor din ramură;
d) eliminarea concurenţei.
12. „Oligopol” înseamnă:
a) orice formă de concurenţă imperfectă;
b) situaţia în care numărul firmelor concurente este mai mare, dar există mici
deosebiri între produse;
c) situaţia în care numărul firmelor concurente este mic;
d) bariere legale în calea accesului pe piaţă.
13. Încheierea de acorduri între firmele oligopoliste cu privire la împărţirea
pieţelor poate îmbrăca forme specifice de tipul:
a) trustului, cartelului, concernului;
b) oligopsonului, monopsonului;
c) oligopolului, monopolului;
d) societăţilor pe acţiuni.

53
 CAPITOLUL IX
VENITURILE FUNDAMENTALE

9.1. Salariul
Salariul reprezintă remunerarea celui mai activ factor de producţie – forţa de
munca.
Termenul este de origine latină. „Salarium” era suma ce se plătea fiecărui
soldat roman pentru cumpărarea sării. Soldatul era un om dependent şi i se acorda
salarium în virtutea acestei dependenţe. Un om liber nu primea salarium. Termenul s-
a păstrat în timp şi a căpătat sensul de venit al unui om care munceşte la altcineva
de care este dependent fie juridic, fie economic.
În sens general, salariul este considerat preţul muncii închiriate, venitul
încasat de o persoană în schimbul muncii depuse.
Pe piaţa muncii, salariul apare în dublă ipostază, ca venit – pentru cel care
prestează munca şi, ca şi cost – pentru angajator (cel care plăteşte salariul).
De asemenea, salariul poate fi privit sub două aspecte: salariu nominal şi
salariu real.
Salariul nominal reprezintă cantitatea de bani pe care angajatul o primeşte
pentru munca depusă în cadrul unităţii economice în care lucrează.
Salariul real reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii ce poate fi cumpărată la
un moment dat cu salariul nominal.
Salariul real (SR) se determină prin raportarea salariului nominal (S N) la nivelul
preţurilor bunurilor şi serviciilor achiziţionate (P).

54
 SN
SR=
P

Privită în dinamică, evoluţia nivelului salariului real este reflectată de indicele

salariului real (ISR):
I SN
ISR =  100 ,
IP

unde:
SR1
ISR =  100
SR0

SN 1
ISN =  100
SN 0

P1
IP =  100
P0

Forme de salarizare
Formele de salarizare sunt modalităţi prin care se determină mărimea şi
dinamica salariilor individuale indiferent sub ce formă ar fi plătite. Formele de
salarizare realizează legătura între mărimea rezultatului muncii, partea ce revine
salariaţilor, activitatea depusă de ei, şi alte elemente economice, sociale, psihologice
sau de altă natură.
Se cunosc 3 forme de salarizare:
- salarizarea în regie, după timpul lucrat;
- salarizarea în acord;
- salarizarea mixtă.
Fiecare formă de salarizare realizează într-un mod specific legătura între
participarea la muncă, rezultatul muncii, salariu, însemnătatea activităţii depuse şi
alte condiţii.
Salarizarea in regie – asigură remunerarea salariatului după timpul
lucrat, fără să se precizeze expres cantitatea de muncă pe care el trebuie să o
depună în unitatea de timp, dar cu stabilirea răspunderilor ce îi revin. Se
subînţelege că un minim de muncă trebuie depusă. Fiecărui salariat i se stabileşte ce
are de făcut, ca şi răspunderile ce-i revin ţinând seama de calificarea pe care o are şi
de locul pe care-l ocupă în diviziunea muncii.

55
 Mărimea totală a salariului este determinată de timpul lucrat şi de salariul pe
unitatea de timp. Se practică în acele sectoare în care lipsa de omogenitate a
lucrărilor (operaţiilor) face dificilă aprecierea muncii necesare pentru fiecare lucrare.
Salarizarea în acord – constă în remunerarea salariatului după cantitatea
de bunuri produse sau a numărului de operaţii executate. Durata timpului de
muncă pentru efectuarea muncii respective nu este fixată în mod expres.
Această formă de salarizare relevă mai bine legătura dintre mărimea salariului
şi efortul depus de salariat, deoarece:
- sporeşte productivitatea salariatului;
- diminuează cheltuielile întreprinderii prin renunţarea la supraveghetori, absolut
necesari în cazul salarizării în regie.
Salarizarea mixtă – constă într-o remunerare stabilă (fixă) pe unitatea de
timp (de regulă, o zi de muncă), ce se acordă în funcţie de îndeplinirea unor
condiţii tehnice, tehnologice, de organizare etc. sau, într-o remunerare
variabilă în funcţie de rezultate.

Dinamica salariilor pe termen lung este influenţată de următorii factori:

- costul resurselor de muncă;
- productivitatea muncii;
- raportul dintre cererea şi oferta de muncă;
- gradul de organizare în sindicate;
- migraţia internaţională a forţei de muncă etc.

9. 2. Profitul
Termen de origine latină, profitul vine de la verbul „proficere” care înseamnă a
progresa, a da rezultate, apoi a dobândit semnificaţia de a da, sau aduce profit.
Profitul, este în cel mai restrâns sens, venitul pe care îl obţin agenţii
economici, ca rezultat al utilizării capitalului. În sensul cel mai larg, profitul este
câştigul pe care-l obţin agenţii economici, ca surplus peste costul de
producţie. De aici rezultă că, profitul este avantajul realizat în formă bănească
dintr-o acţiune, operaţie sau activitate economică. Prin urmare nici un agent
economic nu poate progresa dacă nu obţine profit.

Forme ale profitului

56
 Profitul normal reprezintă acea parte a profitului pe care o realizează şi
însuşeşte întreprinzătorul în calitatea sa de proprietar al factorilor de producţie.
Profitul normal reprezintă de fapt, minimum de profit pe care o firmă trebuie să-l
obţină pentru a funcţiona în continuare
Profitul supranormal sau economic reprezintă partea de profit ce se obţine
ca venit peste costul de producţie indiferent dacă acest venit este rezultat al unor
factori de producţie închiriaţi sau ca urmare a jocului concurenţei pe piaţă. Profitul
economic pe care-l realizează şi însuşeşte întreprinzătorul, reprezintă o răsplată a
muncii sale.
Profitul de monopol, este realizat de firme, respectiv corporaţii ce şi-au
asigurat o poziţie de monopol pe piaţă, poziţie care rezultă din diferite situaţii în care
îşi desfăşoară activitatea, cum ar fi monopol în privinţa cantităţilor de mărfuri
vândute, al calităţii lor, în condiţiile folosirii noilor realizări tehnico-ştiinţifice.
Profitul neaşteptat, se realizează de către agenţii economici în condiţiile unor
conjuncturi economico-politice sau de altă natură, favorabile.
Profitul legitim sau legal, este cel realizat în contextul respectării
prevederilor legale de-a lungul întregii activităţi din care este obţinut. El se poate
calcula ca profit brut (incluzând impozitul) şi profit net (deducându-se impozitul).
Profitul nelegitim sau nelegal, cel realizat în contextul încălcării deliberate
sau nu a legalităţii, prin atribuirea unor cote procentuale de profit peste cele admise
de lege, sustragerea de la plata impozitelor şi a taxelor, efectuarea unor duble
înregistrări, „umflarea costurilor” etc.

Indiferent de forma pe care o îmbracă, profitul îndeplineşte anumite funcţii

pentru agenţii economici, proprietari, întreprinzători, populaţie, societăţi în general:
a) funcţia de motivare a firmelor. Profitul stimulează iniţiativa economică a
acestora, el determină asumarea riscurilor de către întreprinzători şi prin
aceasta, contribuie la stimularea producţiei de bunuri;
b) funcţia de creştere - pune în evidenţă faptul că profitul stă la baza creşterii
producţiei, a dezvoltării firmelor, a apariţiei de noi întreprinderi etc.;
c) funcţia de control asupra activităţii firmelor. Nivelul şi dinamica profitului
însuşi, constituie un adevărat barometru al calităţii activităţii agenţilor
economici.

57
 d) Profitul îndeplineşte o importantă funcţie socială, constituind baza
procurării resurselor necesare pentru finanţarea acţiunilor social-culturale.

Indicatorii profitului
Mărimea profitului poate fi măsurată absolut - ca masă a profitului şi relativ –
ca rată a profitului.
A. Masa profitului este suma totală obţinută sub formă de profit de un agent
economic. Ea se stabileşte ca diferenţă pozitivă între venitul obţinut din vânzarea
bunurilor realizate şi costul ocazionat de producerea lor.
Pr = VT – CT
sau
Pr = CA – CT = Q × Pv – (Cmat + Csal)

unde:
Pr – profit total
VT- venituri totale
CT – costuri totale
CA – cifră de afaceri
Q × Pv - valoarea producţiei (Q - cantitate vândută, Pv – preţ de vânzare)
Cmat – cheltuieli materiale
Csal – cheltuieli salariale

Atunci când diferenţa dintre venituri şi cheltuieli este pozitivă, se obţine profit.
Dacă, dimpotrivă, diferenţa dintre cele două mărimi este negativă, avem de-a face cu
pierderi. Trecerea de la pierderi la profit se face prin aşa-numitul „punct mort” sau
„prag de rentabilitate”. Prin prag de rentabilitate se înţelege acel volum al
producţiei în care veniturile sunt egale cu cheltuielile, profitul fiind egal cu
zero.

Masa profitului poate fi influenţată de o serie de factori, cum sunt:

- nivelul productivităţii sau randamentul factorilor care influenţează volum
rezultatelor;
- preţul de vânzare şi costul, întrucât masa profitului este rezultatul diferenţei
dintre ele;

58
 - volumul, structura şi calitatea producţiei, care acţionează separat dar mai
ales în unitatea şi interdependenţa lor;
- viteza de rotaţie a capitalului, cu care volumul profitului este direct
proporţional;
- calitatea conducerii activităţii de producţie, aprovizionare şi desfacere.

B. Rata profitului se determină ca un raport procentual între masa profitului şi

un parametru (indicator) de referinţă. În teorie şi practică se calculează următoarele
tipuri de rate de profit (RPr):
- rata comercială a profitului se determină ca raport procentual între masa
profitului (Pr) şi încasările totale sau cifra de afaceri (CA):
Pr
RPr =  100
CA
- rata economică a profitului se determină ca raport procentual între masa
profitului şi capitalul total, KT (propriu şi împrumutat) al întreprinderii:
Pr
RPr =  100
KT

- rata financiară a profitului se determină ca raport procentual între masa

profitului şi capitalul propriu (KP):
Pr
RPr =  100
KP

- rata rentabilităţii se determină ca raport între masa profitului şi costurile

totale de producţie (CT):
Pr
RPr =  100
CT

9. 3. Dobânda
Dobânda este considerată a fi forma de venit ce revine proprietarului de
capital, sau conform lui Paul Samuelson „dobânda este preţul specific plătit pentru a
treia mare categorie de factori de producţie – capitalul”.
Indiferent de definiţia dată, se poate desprinde concluzia că dobânda este
preţul folosirii capitalului şi, totodată, a remunerării riscului implicat de
împrumutatul de capital.

59
 În cadrul unei economii de piaţă, dobânda îndeplineşte mai multe funcţii şi
îmbracă mai multe forme:
Funcţii:
- pârghie de influenţare a activităţii economice desfăşurate de firmele
creditate;
- modalitate de a asigura băncilor recuperarea cheltuielilor efectuate şi
realizarea unui profit normal;
- pârghie de redistribuire a profitului suplimentar creat în unităţile
economice.

Forme:
a) Dobânda de pe piaţa monetară, aceea care se utilizează în general în
cazul creditelor pe termen scurt contractate între băncile comerciale,
precum şi între ele şi banca centrală.
b) Dobânda bancară de bază, aceea care se practică pentru certificatele de
depozit sau pentru bonurile de trezorerie.
c) Dobânda aplicata întreprinderilor de către bănci şi alte instituţii
financiare.
d) Dobânda sub diverse forme pentru plasamente pe termen scurt şi
mediu ce se practică de casele de economii sau de bănci pentru
depozitele la vedere şi la termen, pentru construcţia de locuinţe etc.
e) Dobânda pe piaţa obligaţiunilor, care este apreciată ca tipică pentru
plasamentele pe termen lung.

Mărimea dobânzii se poate exprima în mărime absolută ca masă a dobânzii

şi în mărime relativă ca rată a dobânzii.
În mărime absolută, pot fi distinse două posibilităţi de calcul a dobânzii şi
anume dobânda simplă şi dobânda compusă.
Dobânda simplă constă în suma încasată pentru serviciul adus de un capital,
în condiţiile în care dobânda nu este capitalizată. Ea se calculează ca produs între
mărimea creditului (C), rata dobânzii (d’) şi numărul de ani (n).
Ds = C × d’ × n

60
 Dobânda compusă spre deosebire de dobânda simplă presupune
capitalizarea, ajungându-se să se calculeze „dobândă la dobândă”, iar capitalul este
acordat pe o perioadă mai mare de un an.
Dc = Sn – C, unde
Sn = C (1 – d’)n
Sn – suma ce revine proprietarului după n ani de folosire a capitalului, ea fiind
formată din capitalul avansat (C) plus dobânda cuvenită (D).
Dobânda compusă este larg aplicată în activitatea băncilor, caselor de
economii şi altor instituiţii financiare.
Rata dobânzii (d’) se calculează ca raport procentual între masa dobânzii (D)
şi capitalul avansat (împrumutat):
D
d’ =  100
C
Rata dobânzii este o mărime variabilă ca urmare a acţiunii a numeroşi factori,
cum ar fi:
- raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut;
- riscul pe care şi-l asumă cel care acordă capital cu împrumut;
- inflaţia;
- conjunctura economică;
- durata creditului;
- politica guvernului etc.

9.4. Renta
Renta este considerată a fi venitul pe care îl aduce în mod regulat un bun
imobiliar (teren agricol, construcţie, clădire) sau mobiliar (hârtii de valoare) şi
care nu este legată de o activitate productivă a proprietarului acestuia.
În domeniul agriculturii ea se manifestă ca rentă funciară. Plătită de
arendaş proprietarului funciar pentru dreptul de a exploata, pe termen determinat, o
anumită suprafaţă de teren, renta funciară îşi are originea în raritatea pământurilor
fertile, în insuficienţa producţiei obţinută pe aceste terenuri de a satisface cererea de
produse agricole.

Renta funciară se determină ca diferenţă dintre preţul de vânzare al

produsului agricol şi preţul de producţie la care se adaugă profitul normal al
arendaşului:

61
 R = V – (C + Pr)
unde:
R – renta
V – venitul total
C – costul de producţie
Pr – profitul.

La nivelul unei economii se pot întâlni mai multe forme de rentă. Dintre
acestea, cele mai importante sunt:
1. Renta absolută este încasată de toţi proprietarii funciari indiferent de
calitatea terenului (fertilitate, poziţia faţă de centrele de aprovizionare şi consum etc.)
pe care îl deţin, ca răsplată pentru transferarea temporară, către arendaş, a dreptului
de folosinţă a pământului. Plata rentei se face sub forma arendei.
2. Renta diferenţială este generată tocmai de diferenţele de fertilitate care
apar între parcelele de pământ, precum şi poziţionarea diferită a acestora faţă de
piaţă (de desfacere sau aprovizionare). Atunci când este rezultatul diferenţelor de
fertilitate naturală şi a poziţiei diferite a terenurilor faţă de piaţă, poartă denumirea de
rentă diferenţială I, iar în cazul în care aceste diferenţe se datorează investiţiilor
suplimentare în mijloace de mecanizare, chimizare etc. pe una şi aceeaşi suprafaţă
de teren, poartă denumirea de rentă diferenţială II.
3. Renta de monopol reflectă valorificarea poziţiei monopoliste pe care o au
unii agricultori. Proprietarii funciari care deţin suprafeţe de teren cu însuşiri speciale
pe care pot să producă în cantităţi reduse produse cu calităţi de excepţie, foarte
căutate de consumatori, pot să vândă produsele respective la preţuri ridicate de
monopol. De exemplu vinul de calitate excepţională care se obţine în potgorii
renumite, în cantităţi reduse, se poate vinde la preţ de monopol care este determinat
de capacitatea de plată şi preferinţele consumatorilor. În acest preţ este cuprins
profitul normal al fermierului arendaş, renta absolută şi un supraprofit ce revine
proprietarului funciar ca rentă de monopol.
4. Renta minieră şi în construcţii are o bază naturală generată de raritatea
unor mine, dar posibilitatea realizării ei efective rezidă din insuficienţa ofertei pentru
astfel de bunuri.

62
 Proprietarii care deţin mine sau sonde cu conţinut bogat care pot fi exploatate
cu cheltuieli mai reduse, realizează un supraprofit ce le revine sub forma rentei
miniere.
Terenurile bine echipate cu elemente de infrastructură, surse de apă, energie,
mijloace de transport sau sunt situate în centrul oraşelor etc., sunt arendate sau
vândute la preţuri mult mai ridicate care cuprind în ele, pe lângă costuri şi profitul
normal, renta de construcţii.
5. Renta consumatorului numită şi surplus al consumatorului, reprezintă
diferenţa de care beneficiază acesta plătind bunurile cumpărate de el la un preţ mai
mic decât ar fi fost dispus să plătească.
6. Renta vânzătorului se realizează de către acesta atunci când reuşeşte să
vândă la un preţ mai ridicat decât estimase anterior.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Menţionaţi care sunt formele de salarizare şi ce presupun acestea.

2. Enumeraţi formele profitului şi explicaţi-le.
3. Specificaţi şi arătaţi modul de calcul a indicatorilor profitului.
4. Definiţi dobânda şi arătaţi ce forme poate îmbrăca.
5. Definiţi renta şi menţionaţi principalele forme de rentă.
6. Una dintre explicaţiile de mai jos cu privire la semnificaţiile salariului nu este
corectă:
a) salariul reprezintă venitul încasat de o persoană în schimbul muncii depuse;
b) salariul reprezintă câştigul realizat de un întreprinzător în urma vânzării
mărfurilor pe piaţă;
c) salariul este o componentă a preţului bunului economic;
d) salariul reprezintă un cost pentru întreprinzător.
7. Salariul poate fi privit sub două aspecte:
a) salariul mediu şi marginal;
b) salariul fix şi circulant;
c) salariul global şi parţial;
d) salariul nominal şi real.
8. Salariul nominal reprezintă:

63
 a) suma de bani pe care angajatul o primeşte pentru munca depusă, de la
unitatea economică unde lucrează;
b) valoarea bunurilor şi serviciilor ce pot fi cumpărate într-o perioadă
determinată de timp;
c) suma de bani cuvenită doar personalului administrativ;
d) cantitatea de bunuri şi servicii ce poate fi achiziţionată cu salariul real.
9. Salariul real se determină:
a) ca diferenţă între salariul nominal şi cheltuielile curente;
b) ca raport între salariul nominal şi nivelul preţurilor bunurilor şi serviciilor
achiziţionate;
c) ca diferenţă între venituri şi cheltuieli;
d) ca produs între salariul nominal şi nivelul preţurilor bunurilor şi serviciilor
achiziţionate;
10. Tendinţa de creştere a salariilor, pe termen lung, poate fi determinată de:
a) renunţarea de către salariat la munca suplimentară;
b) creşterea productivităţii muncii;
c) migraţia internaţională a forţei de muncă;
d) reducerea cererii şi creşterea ofertei de muncă.
11. Salarizarea în regie presupune:
a) remunerarea salariatului după cantitatea de bunuri produse în unitatea de
timp şi a tarifului pe produs;
b) remunerarea salariatului după timpul lucrat, cu stabilirea răspunderilor ce îi
revin;
c) remunerarea salariatului în funcţie de aptitudinile de care dă dovadă la locul
de muncă;
d) remunerarea fixă pe unitatea de timp, ce se acordă în funcţie de îndeplinirea
unor condiţii, fiecare condiţie având un tarif.
12. Salarizarea în acord presupune:
a) remunerarea salariatului după cantitatea de bunuri produse în unitatea de
timp;
b) remunerarea salariatului după timpul lucrat, cu stabilirea răspunderilor ce îi
revin;
c) remunerarea salariatului în funcţie de aptitudinile de care dă dovadă la locul
de muncă;

64
 d) remunerarea fixă pe unitatea de timp, ce se acordă în funcţie de îndeplinirea
unor condiţii, fiecare condiţie având un tarif.
13. Profitul se determină:
a) ca raport între cheltuieli şi venituri;
b) ca diferenţă între încasările obţinute din vânzarea producţiei şi cheltuielile
ocazionate de producerea acesteia;
c) ca diferenţă între cheltuielile ocazionate de producerea bunurilor şi încasările
obţinute din vânzarea producţiei;
d) ca raport între încasările obţinute din vânzarea producţiei şi cheltuielile
ocazionate de producerea acesteia;
14. Masa profitul se calculează ca:
a) suma încasărilor unui întreprinzător;
b) diferenţa dintre venituri şi cheltuieli;
c) diferenţă între plăţi şi încasări;
d) diferenţă între venituri şi pierderi.
15. Salariul se deosebeşte de profit prin aceea că:
a) salariul este mai mic decât profitul;
b) profitul este un venit;
c) sunt două forme de venit care revin unor posesori de factori de producţie
diferiţi;
d) salariul este folosit pentru consum iar profitul pentru investiţii.
16. Rata profitului relevă:
a) diferenţa dintre venituri şi cheltuieli (costuri);
b) gradul de rentabilitate cu care au fost consumaţi factorii de producţie (consum
exprimat în formă monetară);
c) proporţia în care venitul se împarte între posesorul capitalului şi posesorii altor
factori de producţie;
d) capacitatea de concurenţă a unei societăţi comerciale.
17. Precizaţi care din elementele de mai jos influenţează invers proporţional
mărimea profitului:
a) volumul producţiei obţinute;
b) nivelul preţurilor de vânzare;
c) nivelul costurilor de producţie;
d) viteza de rotaţie a capitalului.

65
 18. Rata profitului nu se poate determina ca:
a) raport procentual între masa profitului şi volumul capitalului avansat;
b) raport procentual între masa profitului şi cifra de afaceri;
c) raport procentual între masa profitului şi preţul de vânzare;
d) raport procentual între masa profitului şi costurile ocazionate de obţinerea
acestuia.
19. Rata comercială a profitului se determină ca raport procentual între masa
profitului şi:
a) capitalul propriu;
b) cifra de afaceri;
c) capitalul total;
d) costul de producţie.
20. Pentru a determina rata financiară a profitului se foloseşte relaţia:
Pr
a) RPr= × 100;
CA
Pr
b) RPr= × 100;
KT
Pr
c) RPr= × 100;
KP
Pr
d) RPr= × 100.
CT
21. După însuşire, profitul poate fi folosit pentru:
a) plata dobânzilor către creditori;
b) lărgirea şi modernizarea activităţii;
c) plata ajutorului de şomaj;
d) plata salariilor personalului de conducere.
22. Prin prag de rentabilitate se înţelege:
a) profitul total înregistrat de o firmă într-o perioadă determinată de timp;
b) acel volum al producţiei în care veniturile sunt egale cu cheltuielile, profitul
fiind egal cu zero;
c) diferenţa dintre încasările totale şi costurile totale;
d) raportul procentual dintre masa profitului şi costurile totale.
23. Dobânda reprezintă:
a) preţul folosirii capitalului;

66
b) cheltuielile de funcţionare ale băncii;
c) mărimea creditului contractat;
d) riscul pe care şi-l asumă creditorul.
24. Masa dobânzii este:
a) diferenţa dintre creditul acordat şi cel solicitat;
b) diferenţa dintre suma plătită de debitor creditorului şi suma luată cu împrumut;
c) comisionul perceput la intermedierea unui credit;
d) raportul procentual între creditul solicitat şi cel acordat.
25. Rata dobânzii se calculează:
a) ca raport între masa dobânzii şi capitalul împrumutat;
b) ca raport procentual între masa dobânzii şi capitalul împrumutat;
c) ca diferenţă între masa dobânzii şi capitalul împrumutat;
d) ca diferenţă între creditul acordat şi cel solicitat.
26. Rata dobânzii nu este influenţată de:
a) raportul dintre cerere şi ofertă pe piaţa creditului;
b) starea economiei;
c) durata creditului;
d) populaţia unei ţări.
27. Rata dobânzii este influenţată mai ales de:
a) mărimea creditului;
b) capacitatea de plată a debitorului şi durata acordării creditului;
c) raportul dintre cererea şi oferta de credit şi starea economiei;
d) prestigiul şi puterea economică a băncii care a acordat creditul.
28. Profitul băncii reprezintă diferenţa dintre:
a) dobânda încasată şi dobânda plătită de bancă;
b) disponibilităţile de creditare şi rezervele obligatorii;
c) câştigul băncii şi cheltuielile sale de funcţionare;
d) dobânda încasată şi cheltuielile de funcţionare ale băncii.
29. Dobânda compusă intervine atunci când:
a) se acordă un credit mai mare de 50 milioane lei;
b) durata creditului este de maximum un an;
c) durata creditului este mai mare de un an;
d) durata creditului este mai mare de un an, iar dobânda se capitalizează.
30. Pentru creditor, dobânda reprezintă:

67
a) o datorie de plătit;
b) un cost;
c) un venit;
d) un avantaj nejustificat.
31. În mod tradiţional renta este un venit adus de:
a) capitalul circulant folosit;
b) pământ;
c) factorul muncă;
d) calităţile de întreprinzător.
32. Renta funciară este un venit ce revine:
a) întreprinzătorului;
b) administraţiei publice;
c) posesorului pământului folosit în activitatea economică;
d) salariatului.
33. Salariul se deosebeşte de rentă prin:
a) mărime;
b) posesorul care îl deţine;
c) frecvenţa cu care apare în economie;
d) puterea sa de cumpărare.
34. Renta poate fi o consecinţă a:
a) excesului de ofertă în raport cu cererea anumitor bunuri;
b) deficitului de ofertă în raport cu cererea anumitor bunuri;
c) preţurilor ridicate de monopol;
d) preţurilor scăzute.

68
 BIBLIOGRAFIE

1. A.S.E., Economie Politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997

2. A.S.E., Economie. Aplicaţii, ediţia a III- a, Editura Economică, Bucureşti,
2000
3. Adumitrăcesei I.D., Niculescu E., Niculescu N,G., Economie Politică.
Teorie şi politică economică pentru România, Editura Polirom, Iaşi, 1998
4. Bălan Elena, Teşileanu Angela, Economie. Sinteze şi aplicaţii, Editura
Badea P.C., Bucureşti, 2003
5. Ciucur Dumitru, Gavrilă Ilie, Popescu Constantin, Economie. Manual
Universitar, Editura Economică, Bucureşti, 1999
6. Dobrotă Niţă (coord.), Dicţionar de Economie, Editura Economică,
Bucureşti, 1999
7. Dobrotă Niţă (coord.), Economie Politică. Economics, A.S.E., Bucureşti,
1992
8. Dura Codruţa, Magda Dorina, Economie Politică I, Editura Focus,
Petroşani, 2003
9. Fleşer Alina, Economie Politică I. Caiet de seminar, Editura Universitas,
Petroşani, 2005

69
 10. Nițescu Alina, Economie generală, Editura Universitas, Petroșani, 2016
11. Nițescu Alina, Economie- teste grilă și probleme, Editura Universitas,
Petroșani, 2016
12. Niță Dorina, Nițescu Alina, Concepte fundamentale în microeconomie,
Editura Universitas, Petroșani, 2015
13. Paşa Florin, Paşa Luminiţa Mihaela, Productivitatea, indicator de
eficienţă a muncii, Editura Polirom, Iaşi, 2003
14. Pîrvu Gheorghe (coord.), Economie. Manual Universitar, Editura
Universitaria, Craiova, 2001
15. Popescu Constantin (coord.), Caietul studentului şi conducătorului de
seminar. Economie Politică, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002
16. Popescu Constantin, Ciucur Dumitru, Morega Dan Ilie, Microeconomie
concurenţială, Editura Economică, Bucureşti, 1997
17. Prahoveanu Eugen, Economie Politică. Fundamente de teorie
economică, Editura Eficient, Bucureşti, 1996
18. Prahoveanu Eugen, Economie şi politici economice, Editura
Economică, Bucureşti, 2000
19. Stancu Stelian, Andrei Tudorel, Microeconomie. Teorie şi aplicaţii,
Editura All, Bucureşti, 1997
20. Stoica Victor, Modul economic de gândire – elemente de iniţiere,
Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 1998
21. Uifălean Ioan, Fleşer Alina, Economie Generală, Editura Focus,
Petroşani, 200
22. Vrânceanu Radu, Guyot Marc, Bazele microeconomiei întreprinderii,
Editura Polirom, Iaşi, 2004

70