UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE

ECONOMIE
Note de curs

Petroşani
1
 2022

Capitolul 1
ECONOMIA ŞI SISTEMUL ŞTIINŢELOR ECONOMICE

1.1. Obiectul şi locul economiei politice în ştiinţa economică

Geneza şi evoluţia economiei ca ştiinţă reprezintă un proces îndelungat şi complex, care a avut la
bază, pe de o parte, ridicarea nivelului de dezvoltare economico-socială, însoţită de amplificarea
necesităţilor şi problemelor, iar pe de altă parte, aprofundarea cunoaşterii realităţii, perfecţionarea
metodelor şi mijloacelor de investigare şi înţelegere a acestora.
Răspunsul la întrebarea care este obiectul economiei politice? este dificil deoarece, în decursul
gândirii economice s-au conturat concepţii diferite, s-au formulat mai multe definiţii, care de multe ori se
refereau, fie la economia politică, fie la ştiinţa economică. Cu toate acestea, putem spune că economia ca
ştiinţă are ca obiect de studiu cunoaşterea, descrierea, explicarea şi prezentarea realităţilor economice,
răspunzând la întrebări precum: ce să se producă, cât, cum şi pentru cine, în condiţiile raporturilor
antagoniste (opuse, în contradicţie) dintre resurse şi nevoi.

Sistemul ştiinţelor economice, fiind un sistem dinamic şi deschis, în care apar modificări
permanente, cuprinde următoarele grupe:
a) ştiinţe economice fundamentale (economia politică, istoria economiei naţionale, istoria gândirii
economice);
b) ştiinţe economice teoretico-aplicative care cuprind:
 ştiinţe economice speciale (finanţe, monedă şi credit, economia muncii);
 ştiinţe economice de ramură (economie industrială, economie agricolă etc.);
 ştiinţa întreprinderii (managementul firmei);
 ştiinţe ale economiei mondiale (relaţii economice internaţionale);
c) ştiinţe economice de măsurare şi funcţionale (statistica economică, managementul, marketingul);
d) ştiinţe economice de graniţă (econometria, sociologia economică, cibernetica economică, drept
economic).

Economia politică este, în primul rând, o ştiinţă teoretică, dar ea utilizează şi se sprijină pe fapte
şi evenimente concrete din practica economică. Principala preocupare a economiei politice o constituie

2
explicarea fenomenelor şi proceselor economice, concretizarea concluziilor în concepte şi legi, dar are şi
o însemnată contribuţie la formarea gândirii economice.

Economia este cercetată din unghiuri diferite ca: microeconomie, mezoeconomie, macroeconomie
şi mondoeconomie.
Microeconomia este acea ramură a ştiinţei economice care studiază unităţile economice
individuale, structurile şi comportamentele lor (firme, gospodării familiale, administraţii, bănci etc.),
precum şi interrelaţiile dintre aceste unităţi elementare.
Mezoeconomia abordează viaţa economică la nivelul ramurilor, subramurilor şi zonelor
economice (siderurgie, chimie, transport, educaţie, sănătate, etc.).
Macroeconomia este acea ramură a ştiinţei economice care cercetează mărimile globale dintr-o
economie, numite agregate, interdependenţele dintre diferitele variabile globale ale economiei şi sistemul
economic al unei ţări în totalitatea sa.
Mondoeconomia cuprinde procesele, faptele actele şi comportamentele subiecţilor economici şi
ale comunităţilor internaţionale privite atât prin prisma legăturilor economice dintre economiile naţionale,
cât şi ca întreg considerat la scară planetară sau zonal-internaţională.

Adesea, macroeconomia este identificată cu economia naţională. Economia naţională a unei ţări
poate fi împărţită în patru sectoare de activitate:
a) sectorul primar, care cuprinde agricultura, silvicultura, pescuitul şi industria extractivă;
b) sectorul secundar, care cuprinde ramurile prelucrătoare ale industriei şi construcţiile;
c) sectorul terţiar, care cuprinde transportul şi telecomunicaţiile, comerţul, turismul, finanţele şi alte
servicii;
d) sectorul cuaternar, care s-a născut odată cu dezvoltarea noilor servicii: informatică, învăţământ
superior, cercetare ştiinţifică şi tehnologică.

Fiind ştiinţa care studiază modul în care societatea rezolvă sau ar trebui să rezolve tensiunea
nevoi-resurse, economia abordează şi, mai ales, apreciază în maniere diferite problemele pe care le
gestionează. Din acest punct de vedere, există economie pozitivă şi economie normativă.
Economia pozitivă evidenţiază ceea ce este în economie, cum se prezintă aceasta şi ce se poate
întâmpla dacă va avea loc un anume eveniment (endogen sau exogen), dacă se vor produce anumite acte
şi fapte economice, naturale, tehnico-ştiinţifice, politice, culturale etc.
Economia normativă apreciază activităţile din perspectiva realizării unei unităţi benefice între
mediul economic şi cel natural, între eficienţa economică şi echitatea socială, între interesele colectivităţii
umane pe termen scurt şi cele pe termen lung etc.

3
 1.2. Nevoile – rol, clasificare şi trăsături

Omul este un produs al naturii şi al societăţii, deci este o fiinţă biologică şi socială în acelaşi timp.
Pentru a putea trăi şi a se manifesta ca fiinţă socială şi raţională omul trebuie să consume o mare
varietate de bunuri şi servicii, acoperindu-şi astfel o varietate de nevoi (de la alimente şi îmbrăcăminte
până la servicii, cum ar fi cele de transport, învăţământ, educaţie, cultură, sănătate etc.).
Nevoile omului constituie motorul, mobilul întregii sale activităţi prin care el transformă natura
pentru a-şi produce cele necesare existenţei.
Tendinţa permanentă şi normală pe care omul o are de a-şi acoperi cât mai bine şi deplin nevoile,
orientează şi stimulează întreaga sa creativitate, îi determină comportamentul în societate şi faţă de
natură.

Prin necesităţi, nevoi, trebuinţe, în sensul economic, înţelegem exigenţe umane, individuale sau
colective care trebuie satisfăcute în timp şi spaţiu, cu bunuri, pentru a asigura desfăşurarea vieţii şi
activităţii oamenilor.

În funcţie de cele trei dimensiuni ale fiinţei umane (biologică, socială şi raţională), nevoile pot fi
clasificate ca:
 fiziologice sau somatice (care ţin de existenţa fiecărui om în raporturile lui cu mediul natural);
 sociale sau de grup (cele resimţite de oameni ca membri ai diferitelor socio-grupuri);
 raţionale sau spiritual-psihologice (care decurg din trăsăturile interioare ale oamenilor şi care
devin tot mai importante pe măsura progresului lor instructiv şi moral).

În funcţie de gradul dezvoltării economice şi de nivelul e cultură şi de civilizaţie, nevoile mai pot
fi:
- de bază sau inferioare;
- complexe sau superioare.

În decursul timpului nevoile nu rămân aceleaşi (constante), ci ele se diversifică şi sporesc odată cu
dezvoltarea societăţii. De aceea, sistemul nevoilor este dinamic şi nelimitat. Astfel, de la nevoile primare
s-a ajuns la nevoi superioare (sociale, spirituale, culturale). Nevoile sunt legate de dorinţele, aspiraţiile şi
idealurile oamenilor.
4
 Ansamblul nevoilor omului are o serie de trăsături, printre care se pot evidenţia următoarele:
- sunt nelimitate ca număr;
- sunt limitate în capacitate, ceea ce înseamnă că satisfacerea unei nevoi presupune consumarea
unei cantităţi date dintr-un bun;
- sunt concurente, în sensul că o nevoie nu poate să se dezvolte decât în detrimentul celorlalte
nevoi;
- sunt complementare, în sensul că satisfacerea unei nevoi atrage necesitatea satisfacerii altor
nevoi;
- sunt multiple şi diverse;
- sunt condiţionate de:
- nivelul de dezvoltate al societăţii (condiţionare obiectivă);
- nivelul de dezvoltate al individului (condiţionare subiectivă).

1.3. Resursele şi limitele lor

În scopul satisfacerii nevoilor, omul acţionează asupra naturii, realizează un proces de producţie
prin care transformă şi adaptează elementele naturii potrivit scopurilor sale.
Ansamblul elementelor pe care le foloseşte omul în activitatea sa pentru a-şi satisface trebuinţele
constituie resursele. Acestea sunt suportul consumului, de cantitatea şi calitatea lor depinzând gradul în
care omul îşi acoperă nevoile, la nivel individual şi social.

Resursele se clasifică în:

A. Resurse primare (originare):
- naturale (pământul, pădurile, livezile, plantaţiile, resursele subsolului, combustibilii, etc);
- demografice (umane) – populaţia ca număr şi nivel de pregătire.
B. Resurse derivate – cuprind resursele materiale concretizate în capitalul tehnic (sunt rezultate
ale activităţii anterioare).
C. Resurse calitative - reprezintă rezultatele activităţii de creaţie ştiinţifică (inovaţii, brevete).

5
 Odată cu progresul omenirii, cu atragerea în circuitul economic de noi resurse, deşi gama
resurselor economice s-a diversificat, resursele naturale au rămas relativ limitate. În acest sens, în ştiinţa
economică s-a pus problema analizei rarităţii resurselor economice, precum şi a posibilităţilor de
limitare şi reducere a acestui fenomen.

Raritatea reprezintă starea de tensiune între resursele economice limitate şi nevoile nelimitate care
trebuie satisfăcute cu ajutorul lor.
Legea rarităţii constă în aceea că volumul, structura şi calitatea resurselor şi bunurilor economice
evoluează mai încet decât volumul, structura şi intensitatea nevoilor umane. Altfel spus, există un ecart şi
o stare de tensiune între nevoile nelimitate resimţite de către oameni şi bunurile economice, care rămân
limitate.

Cu cât este mai puternică intensitatea acţiunii legii rarităţii, cu atât este mai durabil principiul
raţionalizării utilizării resurselor în activitatea umană în general, în cea economică, în special.

De aici rezultă că raritatea şi raţionalitatea în economie reprezintă două reguli (principii, legi)
generale, în virtutea cărora alegerea, dintre multiplele variante de folosire a resurselor, trebuie să asigure
fie producerea de bunuri necesare nevoilor sociale cu un consum minim de resurse, fie obţinerea celei mai
mari producţii posibile cu resursele atrase în circuitul economic. Pe această bază, ştiinţa economică
consideră că problema fundamentală a economiei se poate rezuma la: ce, cât, cum şi pentru cine să se
producă, în condiţiile unor resurse limitate.

Astfel, ecartul dintre resurse şi nevoi, conjugat cu multitudinea alternativelor în care poate fi
folosită orice resursă, fac ca alegerea uneia dintre ele să fie însoţită de sacrificarea celorlalte.
Costul de oportunitate (costul şansei sacrificate) constă în preţuirea, aprecierea (în expresie fizică
şi/sau monetară) acordată celei mai bune dintre şansele sacrificate atunci când se face o alegere, când se
adoptă o decizie de a produce, a cumpăra, a întreprinde o anumită acţiune din mai multe posibile. El
măsoară „câştigul” obţinut prin „pierderea” celei mai bune dintre variantele sacrificate.

Costul de oportunitate (CO) se determină prin raportarea cantităţii din bunul la care se renunţă (-

Δx) la cantitatea din bunul care se doreşte (Δy):

În cercetarea posibilităţilor alternative de a produce se foloseşte un instrument care poartă numele

de curba (frontiera) posibilităţilor de producţie. Prin acest instrument sunt puse în evidenţă

6
combinaţiile posibile de producere a două bunuri în condiţiile folosirii integrale şi eficiente a resurselor
disponibile la un moment dat.

Curba (frontiera) posibilităţilor de producţie

Bunul y

A *D
*

B
*
*C

Bunul x

Punctele A şi B reprezintă combinaţii de bunuri x şi y care pot fi obţinute prin folosirea integrală
şi eficientă a resurselor disponibile la un moment dat în economie. Punctul C reprezintă o combinaţie de
bunuri x şi y care poate fi obţinută cu pierderi şi/sau resurse economice neutilizate. La polul opus se află
punctul D, acesta reprezentând o combinaţie de bunuri x şi y care nu poate fi obţinută datorită
insuficienţei resurselor şi/sau tehnologiilor existente.

7
 Capitolul 2
ECONOMIA NATURALĂ ŞI ECONOMIA DE SCHIMB

2.1. Economia naturală şi economia de schimb

Satisfacerea trebuinţelor presupune consumul de bunuri. Acestea pot fi: bunuri libere şi bunuri
economice.
Bunurile libere reprezintă acele bunuri care provin din natură, se obţin fără nici un efort şi la care
oamenii au acces în mod liber (aerul, soarele, lumina naturală etc.).
Bunurile economice sunt acele bunuri care se obţin prin consumul de factori de producţie şi care
sunt limitate şi rare în raport cu nevoile. Bunurile economice, la rândul lor, pot fi bunuri produse pentru
autoconsum şi bunuri produse pentru schimb (pentru piaţă).
Autoconsumul reprezintă procesul de utilizare a propriilor rezultate pentru satisfacerea nevoilor.
Schimbul înseamnă înstrăinarea rezultatelor propriei activităţi, primind în contraprestaţie alte
bunuri necesare, inclusiv monedă.
Satisfacerea trebuinţelor prin autoconsum şi satisfacerea lor prin intermediul schimbului au
coexistat şi coexistă, dar, în timp, raportul dintre ele s-a modificat în favoarea schimbului.
Celor două forme de satisfacere a nevoilor (prin autoconsum şi prin schimb) le corespund două
forme diferite de organizare şi de desfăşurare a activităţii economice: economia naturală şi economia de
schimb.

Economia naturală desemnează acel mod de organizare şi funcţionare a economiei în care

trebuinţele fiecăruia şi ale comunităţii sunt satisfăcute prin consumul de bunuri asigurate direct prin
activităţi economice proprii, fără a apela la schimb.
Trăsăturile economiei naturale sunt:
- proprietarul bunurilor este şi producător şi consumator;
- pământul este principalul factor de producţie;
- se manifestă o diviziune simplă a muncii sociale (culesul, vânătoarea, cultivarea pământului etc.);
- se produce aproximativ toată gama de bunuri necesare pentru nevoile proprii (autoconsum);
8
 - schimbul este întâmplător şi se realizează direct în cazul produselor în exces din producţia proprie
(trocul).
De-a lungul timpului, economia naturală a cunoscut o tendinţă evidentă de restrângere relativă. În
prezent, elemente ale economiei naturale mai au semnificaţie doar în gospodăriile agrare tradiţionale şi în
ţările cel mai puţin dezvoltate din punct de vedere economic.
Există şi specialişti care susţin că unele elemente sau laturi specifice ale economiei naturale pot
cunoaşte în viitor o anumită revigorare şi în ţările cu nivel ridicat de dezvoltare. Motivul ar fi legat de
tendinţa de creştere a timpului liber şi de aspiraţia normală a fiecărui individ de a alterna diferite tipuri de
activităţi şi genuri de muncă.
Restrângerea economiei naturale a fost însoţită de afirmarea şi extinderea economiei de schimb pe
măsura amplificării nevoilor şi mijloacelor de satisfacere a lor, ca urmare a extinderii meşteşugurilor şi
apoi a industriei, inaugurată de prima revoluţie industrială.

Economia de schimb desemnează acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice

în care bunurile se produc în vederea vânzării, obţinându-se în schimb altele, necesare satisfacerii
trebuinţelor. Toate economiile contemporane funcţionează ca economii de schimb.
Economia de schimb a apărut pe o anumită treaptă a dezvoltării societăţii, pe baza a două condiţii
cumulative:
- diviziunea muncii;
- autonomia, independenţa producătorilor.
Diviziunea muncii reprezintă specializarea agenţilor economici pe activităţi, domenii, ramuri şi
subramuri economice.
Specializarea unui agent economic într-un domeniu sau altul de activitate are la bază interesul
economic, avantajul obţinut dintr-o activitate în raport cu alta. Aceasta înseamnă că deciziile de
specializare se întemeiază, conştient sau intuitiv, pe teoria avantajului relativ (comparativ).
Un agent economic dispune de un avantaj relativ (comparativ) în raport cu alţii dacă obţine un
anumit bun cu un cost de oportunitate mai mic în raport cu al celorlalţi.
Un agent economic dispune de un avantaj absolut atunci când produce o cantitate dată de bunuri
cu mai puţine resurse în raport cu oricare alt agent economic (sau reciproca: din resurse identice, acesta
obţine o cantitate mai mare de bunuri în raport cu oricare alt agent economic).
Autonomia, independenţa producătorilor se fundamentează de fiecare dată pe o anumită formă
de proprietate şi este expresia atât a libertăţii agentului economic, cât şi a necesităţii ca înstrăinarea
bunurilor să se facă pe criterii economice, adică în schimbul unei contraprestaţii economice. Autonomia
se realizează în modalităţi diferite în raport cu o formă sau alta de proprietate.
Proprietatea este o relaţie între oameni, un contract social cu privire la bunurile existente în
societate sau obţinute prin activitatea economică. Atributele proprietăţii sunt:

9
 - dreptul de posesiune;
- dreptul de utilizare;
- dreptul de dispoziţie;
- dreptul de uzufruct (drept acordat unei persoane de a se folosi pe deplin de un bun care aparţine
altei persoane şi pe care trebuie să îl restituie la încetarea acestui drept).
Proprietatea se prezintă sub forma unităţii a două elemente: obiectul şi subiectul proprietăţii.

Obiectul proprietăţii îl constituie bunurile, care pot fi clasificate după 4 criterii:

a) după forma lor materială, bunurile pot fi: obiecte stabile, servicii şi informaţii;
b) după gradul de prelucrare: bunuri primare, bunuri intermediare şi bunuri finale;
c) după modul de utilizare: bunuri pentru producţie (prodfactori) şi bunuri pentru consum
(satisfactori);
d) după modul în care circulă în economie: bunuri marfare şi bunuri non-marfare.

Subiectul proprietăţii îl formează agenţii economici (persoane fizice şi persoane juridice).

Principalele forme de proprietate sunt:
a) proprietatea privată individuală;
b) proprietatea privată asociativă;
c) proprietatea publică;
d) proprietatea mixtă.
Coexistenţa în aceeaşi ţară a mai multor forme de proprietate constituie pluralismul formelor de
proprietate.

Trăsăturile economiei de schimb sunt:

1. Specializarea agenţilor economici; spre deosebire de producătorul „universal”, caracteristic
economie naturale, economia de schimb are la bază diviziunea socială a muncii care generează agenţi
economici specializaţi: pe profesii (ocupaţii), pe ramuri (activităţi) şi în profil teritorial (zonal).
2. Autonomia, independenţa producătorilor; aceasta presupune că agenţii economici sunt abilitaţi
cu dreptul de decizie, iar înstrăinarea bunurilor are la bază criterii economice.
3. Activitatea economică gravitează în jurul pieţei; datorită diviziunii muncii şi specializării
agenţilor economici, fiecare este dependent de bunurile furnizate de alţii, majoritatea covârşitoare a
acestora fiind destinate schimbului.
Acest proces separă, în timp şi spaţiu, producţia de consum, pe producător de consumator, creează
o dependenţă puternică a fiecăruia de ceilalţi. Între producţie şi consum, între producător şi consumator se
interpune schimbul – piaţa.

10
 Piaţa devine instituţia centrală în jurul căreia gravitează întreaga viaţă economică. Ea oferă
informaţiile necesare pentru a decide ce să se producă, cum, cât şi pentru cine să se producă, dar şi ce, cât
şi cum să se consume.
4. Tranzacţiile între agenţii economici sunt tranzacţii bilaterale de piaţă; în cadrul economiei de
schimb, între subiecţii economici se derulează permanente fluxuri (tranzacţii) de bunuri (inclusiv
monedă). Se disting tranzacţii unilaterale şi tranzacţii bilaterale.
Tranzacţiile unilaterale (de transfer) reprezintă mişcări univoce de bunuri (donaţii, subvenţii,
impozite, taxe, exproprieri fără despăgubiri etc.).
Tranzacţiile bilaterale constau în mişcări reciproce, biunivoce de bunuri între doi agenţi
economici. În rândul acestora se disting:
- tranzacţii bilaterale coercitive (de exemplu, o naţionalizare cu despăgubiri) impuse administrativ
unuia dintre participanţii la tranzacţie;
- tranzacţii bilaterale de piaţă, generate de întâlnirea cererii şi ofertei, a interesului cumpărătorului
de a-şi maximiza utilitatea şi cel al vânzătorului de a-şi maximiza profitul.
5. Monetizarea economiei; aceasta se concretizează în folosirea monedei în toate actele economice.
6. Bunurile tranzacţionate îmbracă forma de marfă; în condiţiile economiei de schimb, majoritatea
bunurilor economice îmbracă forma de marfă, devin bunuri comerciale.

2.2. Economia de piaţă concurenţială

Formele de manifestare ale economiei de schimb:

- sistemul economiei de piaţă (capitalistă);
- sistemul economiei de comandă (centralizată, planificată).

Sistemul economiei de piaţă reprezintă acel tip de organizare al economiei în care raportul dintre
cerere şi ofertă determină principiile de prioritate în producerea bunurilor, metodele de organizare şi de
combinare a factorilor de producţie, iar persoanele şi categoriile de persoane care au acces la aceste
bunuri sunt stabilite de nivelul şi dinamica preţurilor.
Caracteristicile economiei de piaţă sunt:
- domină proprietatea privată;
- activitatea este reglată prin intermediul pieţei;
- preţul se stabileşte liber prin cerere-ofertă;
- libertatea de acţiune a agenţilor economici se manifestă în limitele normelor aprobate democratic
de către societate;

11
 - intervenţia statului este indirectă şi limitată (statul supraveghează respectarea normelor stabilite
democratic dar poate fi în acelaşi timp şi agent economic).

Sistemul economiei de comandă reprezintă acel sistem economic în care mijloacele de producţie
sunt în proprietatea statului, activitatea economică fiind controlată de o autoritate centrală care stabileşte
obiectivele de producţie, cantitatea care va fi produsă şi, în acelaşi timp, distribuie materiile prime şi
materialele de producţie către întreprinderi. Economia de comandă este caracterizată prin birocraţie
excesivă şi ineficienţă a întreprinderilor de stat.
Caracteristicile economiei de comandă sunt:
- proprietatea publică (de stat) este dominantă;
- statul intervine direct şi cu forţă în economie prin intermediul planului (planul este instrumentul
de reglare);
- statul stabileşte direct mărimea preţurilor;
- libertatea de acţiune a agenţilor economici este redusă şi limitată.

În viaţa reală nici unul din modele teoretice de organizare a economiei de schimb nu funcţionează
în formă pură.
În orice economie contemporană se întrepătrund, în proporţii diferite, elemente, caracteristici şi
mecanisme ale sistemului de piaţă liberă cu cele de comandă.
Dintr-un anumit punct de vedere, s-ar putea aprecia că economia de schimb contemporană, aşa
cum funcţionează în fiecare ţară, se prezintă ca un sistem economic mixt, în care se îmbină, în proporţii
diferite, elemente ale sistemului de piaţă liberă cu implicarea statului în economie.
Majoritatea economiştilor sunt însă de părere că realitatea economică dintr-o ţară sau alta poate fi
încadrată în sistemul economiei de piaţă sau de comandă, în raport cu preponderenţa pe care o au în
funcţionarea acestuia structurile şi mecanismele definitorii dintr-un model teoretic sau altul.

O economie naţională contemporană poate fi considerată ca economie de piaţă concurenţială

dacă conţine următoarele elemente structurale şi mecanisme de reglare:
- pluralismul formelor de proprietate, egale în faţa legii, în cadrul cărora ponderea principală o
deţine cea particulară;
- economia este descentralizată, funcţionarea ei fiind consecinţa acţiunilor şi alegerilor
individuale, a căror conexiune se realizează pe baza pieţei, a cadrului legislativ şi a unor pârghii
economico-financiare;
- interesul personal şi raporturile de piaţă bilaterale reprezintă baza activităţii economice, sintetizat
în maximizarea profitului pentru vânzător şi a utilităţii pentru consumator;
- piaţa concurenţială este regulatorul principal al activităţii economice;

12
 - pentru majoritatea bunurilor economice preţul se formează liber prin negocieri între vânzători şi
cumpărători, fără intervenţia statului şi fără practici monopoliste;
- concurenţa loială, conformă reglementărilor legale, pe toate categoriile de pieţe, îi favorizează pe
cei puternici şi îi înlătură pe cei slabi;
- existenţa unui sistem financiar-bancar ramificat, care-şi asumă reglarea operativă a masei
monetare şi orientarea acţiunii celorlalţi agenţi economici, furnizându-le servicii şi informaţii necesare
adoptării deciziilor;
- statul democratic veghează la respectarea regulilor pieţei, completează şi corectează mecanismul
său, folosind cadrul legislativ şi pârghiile economico-financiare.

2.3. Agenţii economici în cadrul economiei de piaţă

Agenţii economici sunt persoane sau grupuri de persoane fizice sau juridice care, în calitate de
participanţi la viaţa economică, îndeplinesc diferite funcţii în societate.
Dacă se are în vedere criteriul instituţional, agenţii economici se pot grupa astfel:
1. Întreprinderile (firmele) grupează unităţile economice care au ca funcţie producerea de bunuri
şi servicii marfare destinate pieţei. Veniturile lor provin din vânzarea produselor, iar scopul lor este
obţinerea de profit.
Legislaţia actuală a României prevede următoarele forme de societăţi care se pot înfiinţa şi
funcţiona în ţara noastră:
a) Societatea în nume colectiv, al cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu
răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor. Este o societate comercială de persoane constituită
prin asociere pe bază de încredere reciprocă, a unor parteneri cunoscuţi între ei, care aduc aporturi
patrimoniale, participând personal la activităţi şi îndeplinind un rol în cadrul acesteia.
b) Societatea în comandită simplă ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social
şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi, care asigură gestiunea societăţii.
Asociaţii comanditari răspund în limita aportului lor. Este o societate comercială de persoane.
Administrarea societăţii în comandită simplă se încredinţează unuia sau mai multor asociaţi comanditaţi.
c) Societatea în comandită pe acţiuni ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul
social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi. Capitalul social al societăţii este
împărţit în acţiuni, asociaţii comanditari fiind obligaţi numai la plata acţiunilor lor.
Acest tip de societate întruneşte regulile privind societatea în comandită simplă (referitor la
situaţia comanditaţilor) şi regulile privind societatea pe acţiuni (referitor la regimul comanditarilor).
Există o apropiere mai mare faţă de societatea pe acţiuni, fiind considerată, sub acest aspect, societate de
capitaluri (nu de persoane).

13
 d) Societatea pe acţiuni (SA), ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar
acţionarii sunt obligaţi numai la plata acţiunilor lor. Societatea pe acţiuni este societate de capitaluri,
cotele de participare ale asociaţilor sunt reprezentate prin titluri (acţiuni).
e) Societatea cu răspundere limitată (SRL), ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu
patrimoniul social, iar asociaţii sunt obligaţi numai la plata părţilor sociale. Este o societate de capitaluri,
având un număr limitat de membri (nu mai mare de 50)
Societăţile comerciale în funcţie de forma de proprietate pot fi:
- societăţi cu capital privat;
- societăţi cu capital integral de stat;
- societăţi cu capital mixt.
După modul de provenienţă al capitalului, societăţile comerciale pot fi:
- societăţi comerciale cu capital integral autohton (intern);
- societăţi comerciale cu capital intern şi străin.
f) Regia autonomă (RA)
Întreprinderile care rămân în proprietatea statului se organizează sub forma regiilor autonome.
Acestea funcţionează în ramurile strategice ale economiei naţionale, industriei de armament, energetică,
exploatarea minelor şi gazelor naturale, poştă, transporturi feroviare, păduri şi ape, precum şi alte ramuri
stabilite de guvern
Regia autonomă este proprietară a bunurilor din patrimoniul ei, funcţionează pe baza gestiunii
economice, are autonomie financiară.
Regiile se pot înfiinţa prin hotărâri ale guvernului (cele de interes naţional) sau prin hotărâri ale
organelor judeţene şi municipale ale administraţiei de stat (cele de interes local).
g) Cooperativa este o formă de unitate economică prin care mai multe persoane fizice, având
anumite interese comune, constituie o întreprindere (devenind cooperatori), unde drepturile fiecăruia la
gestiune sunt egale şi unde profitul obţinut este împărţit între membrii asociaţi, proporţional cu activitatea
lor şi cu contribuţia la formarea capitalului.
După obiectul activităţii cooperativele pot fi:
- de consum (aprovizionarea cooperatorilor cu bunuri de consum);
- de producţie (activităţi de producţie industrială, de reparaţii; activităţi de producţie agricolă pe
terenurile proprietate privată);
- de desfacere.
2. Gospodăriile (menajele) grupează agenţii economici în calitate de consumatori de bunuri
personale. Veniturile acestora provin din salarii, titluri de proprietate, transferuri din alte sectoare şi care
sunt utilizate pentru a procura bunuri de consum sau pentru a fi economisite. Menajele sunt reprezentate
de familii, indivizi din diferite categorii socio-profesionale.

14
 3. Instituţiile de credit şi societăţile de asigurări grupează unităţi publice, private şi mixte cu
funcţia de intermediar financiar între agenţii economici. Instituţiile de credit colectează, transferă şi
distribuie disponibilităţile financiare, iar societăţile de asigurări transformă riscurile individuale în riscuri
colective. Veniturile lor provin din dobânzi primite, prime de asigurare, depuneri, obligaţiuni etc.
4. Administraţiile publice grupează agenţii economici care au un rol de distribuire a venitului şi
avuţiei prin servicii non-marfare prestate, ale căror venituri provin din vărsămintele obligatorii ale altor
agenţi (impozite). Ele sunt reprezentate de administraţiile centrale şi locale de stat, instituţii publice de
învăţământ, justiţie, sănătate, instituţii de protecţie socială etc.
5. Administraţiile private grupează agenţii privaţi fără scop lucrativ, care prestează servicii non-
marfare pentru grupuri şi colectivităţi. Veniturile lor provin din contribuţii voluntare şi cotizaţii.
6. Agenţii economici din străinătate cu care cei autohtoni intră în relaţii economice. Operaţiile
efectuate cu străinătatea sunt reprezentate de operaţii de import-export, creanţe asupra străinătăţii,
angajamente ale ţării etc.

15
 Capitolul 3
TEORIA COMPORTAMENTULUI CONSUMATORULUI
UTILITATEA ECONOMICĂ

3.1. Conceptul de utilitate

Utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o nevoie, capacitate care decurge şi se
exprimă prin trăsăturile, caracteristicile şi însuşirile intrinseci ale fiecărui bun sau clase omogene de
bunuri.
Utilitatea economică reprezintă importanţa, preţuirea pe care o persoană o acordă, la un moment
dat şi în condiţii determinate, fiecărei unităţi dintr-o mulţime de bunuri identice pe care nu le posedă, dar
pe care este dispus să le achiziţioneze.
Măsurarea utilităţii economice a fost analizată şi s-a realizat în două modalităţi: măsurarea
cardinală şi cea ordinală.
Măsurarea cardinală presupune ca un consumator dat să acorde fiecărei unităţi (doze) dintr-un
bun sau altul o preţuire mai mare sau mai mică, exprimată printr-un număr de unităţi de utilitate, numite
utili.
Măsurarea ordinală presupune aşezarea diferitelor bunuri într-o anumită ordine, în raport de
preferinţele consumatorului.

În teoria şi practica economică se operează cu conceptele de utilitate totală şi, respectiv, de

utilitate marginală. Ambele noţiuni arată, în esenţă, dependenţa specifică a gradului de satisfacere a
nevoilor de cantitatea (doza) consumată dintr-un anumit bun.
Utilitatea totală arată care este satisfacţia totală sau plăcerea pe care o persoană anticipează să o
obţină prin consumul unei anumite cantităţi (doze) dintr-un bun sau serviciu.
Utilitatea marginală reprezintă satisfacţia suplimentară pe care un consumator speră să o obţină
prin consumul unei unităţi (doze) suplimentare dintr-un bun sau serviciu, ceilalţi factori fiind presupuşi
constanţi. Relaţia de calcul a utilităţii marginale este:

16
Unde: UM – utilitatea marginală;
UT – utilitatea totală scontată (estimată) a se obţine;
X – cantitatea (doza) consumată dintr-un bun.

Legea utilităţii marginale (formulată pentru prima dată de către H. H. Gossen în 1854) arată că
atunci când cantitatea consumată dintr-un bun economic creşte, utilitatea marginală, adică utilitatea
suplimentară adăugată de ultima unitate consumată, tinde să se diminueze.
Relaţia dintre utilitatea totală şi utilitatea marginală relevă faptul că utilitatea totală rezultată
din consumul unei anumite cantităţi dintr-un anumit bun apare ca sumă a utilităţilor marginale (sau
individuale) ale dozelor consumate.

Pe măsură ce consumul creşte, va spori utilitatea totală, cu rate pozitive, dar descrescătoare, ca
expresie a faptului că fiecare doză adiţională aduce o satisfacţie suplimentară sau marginală din ce în ce
mai mică. Când nevoile de consum pentru un anumit bun sunt integral satisfăcute, utilitatea marginală
devine nulă, iar utilitatea totală devine constantă, chiar dacă consumul continuă. Cantitatea dintr-un bun
care satisface integral nevoia reprezintă pragul de saţietate şi îi corespunde:
UM = 0
Dacă se continuă consumul peste pragul de saţietate este posibil ca fiecare doză consumată în plus
să aducă o insatisfacţie, utilitatea marginală devine negativă, caz în care, utilitatea totală scade deşi
cantitatea consumată din bunul respectiv creşte.

UT

Qs - punctul de saturaţie

Qs
x

UM

Qs
x

Relaţia dintre utilitatea totală şi utilitatea marginală

Observaţii:
1) Utilitatea totală este crescătoare pe măsura consumării mai multor unităţi din bunul X,
atâta timp cât utilitatea marginală este pozitivă.
17
 2) Utilitatea totală este maximă când utilitatea marginală este nulă.
3) Utilitatea totală este descrescătoare atâta timp cât utilitatea marginală este negativă.
4) Utilitatea marginală este descrescătoare cu fiecare unitate de bun consumată în plus.

3.2. Comportamentul consumatorului

Diferite combinaţii de bunuri îi pot aduce prin consum, unei persoane, diferite nivele de satisfacţie.
Dacă se reprezintă grafic toate combinaţiile de bunuri care prin consum îi aduc unei persoane aceeaşi
satisfacţie, se obţin o mulţime de puncte care unite formează ceea ce poartă numele de curbă de
indiferenţă. Continuând raţionamentul se poate aprecia că oamenii pot avea o infinitate de nivele de
satisfacţie ceea ce permite reprezentarea unei mulţimi de curbe de indiferenţă pentru care se foloseşte în
mod uzual termenul de „hartă a curbelor de indiferenţă".

Harta curbelor de indiferenţă

y U1 U2 U3

y1 A
C
y3

y2 B

x1 x2 x3 x

Curbele de indiferenţă au câteva caracteristici:

- se pot descrie o infinitate de curbe de indiferenţă;
- sunt descrescătoare;
- nu se pot intersecta niciodată;
- panta curbei de indiferenţă se numeşte rată marginală de substituţie.

Rata marginală de substituţie (RMS) reprezintă cantitatea dintr-un bun economic (Δy) la care un
consumator este dispus să renunţe în schimbul procurării unei unităţi suplimentare dintr-un alt bun (Δx),
astfel încât să fie posibilă menţinerea aceluiaşi grad de satisfacţie.

Unde: UMx – utilitatea marginală a bunului x;

UMy – utilitatea marginală a bunului y.

18
 3.3. Constrângerea bugetară. Echilibrul consumatorului

Constrângerea bugetară arată care este ansamblul combinaţiilor bunurilor pe care un

consumator poate să îşi permită să le consume, în limita venitului de care dispune şi în raport cu preţurile
practicate, la un moment dat, pe piaţă.
Pentru reprezentarea grafică a tuturor combinaţiile de bunuri care pot fi achiziţionate cu venitul
disponibil se utilizează linia (dreapta) bugetului.
Dependenţa dintre cantitatea consumată dintr-un bun y şi cantitatea consumată din celălalt bun x,
ţinând seama de preţurile produselor şi mărimea bugetului consumatorului, se exprimă cu ajutorul
ecuaţiei dreptei bugetului. Aceasta este de tipul:

V = x · Px + y · Py

Unde: V – venitul (bugetul) consumatorului;

x, y – cantitatea consumată din bunul x, respectiv din
bunul y;
px, py – preţul unitar al bunului x, respectiv al bunului y.
Linia (dreapta) bugetului
y

V/Py

V/Px x

Echilibrul consumatorului

19
 Se consideră că un consumator îşi asigură echilibrul atunci când, pornind de la nevoile şi
preferinţele sale, şi ţinând cont de venitul său disponibil şi de preţurile unitare ale bunurilor economice,
obţine de pe urma achiziţiilor efectuate, cea mai mare satisfacţie (utilitate) posibilă.
Cu alte cuvinte, echilibrul consumatorului desemnează acea variantă de repartizare a venitului
pentru achiziţionarea diferitelor bunuri economice care îi asigură maximum de utilitate, comparativ cu
oricare altă variantă, în condiţiile venitului disponibil şi ale preţurilor date.
Grafic, echilibrul consumatorului este atins în punctul în care una dintre curbele de indiferenţă
este tangentă la dreapta bugetului.

Reprezentarea grafică a echilibrului consumatorului

Condiţia de echilibru a consumatorului în A:

[panta dreptei bugetului] = [panta curbei de indiferenţă]

Din punct de vedere analitic, starea de echilibru se asigură în varianta de achiziţii care satisface
cumulativ următoarele condiţii:

1.

2.

20
 Capitolul 4
FACTORII DE PRODUCŢIE

În general prin factori de producţie se înţelege totalitatea elementelor necesare şi suficiente pentru
ca activitatea economică să se poată desfăşura potrivit unui scop predeterminat.
În sens restrâns, factorii de producţie reprezintă o parte a resurselor, respectiv partea resurselor
atrasă şi utilizată în scopul desfăşurării activităţii economice.

În literatura economică factorii de producţie sunt grupaţi de obicei în două mari categorii:
1) factori de producţie clasici sau tradiţionali (munca, natura şi capitalul);
2) factori de producţie netradiţionali numiţi şi neo-factori de producţie (tehnologiile, abilitatea
întreprinzătorului, informaţia etc.)

4.1. Munca

Munca reprezintă factorul primar, activ şi determinant al producţiei, aceasta deoarece nici un alt
factor de producţie nu ar putea fi utilizat şi pus în mişcare fără intervenţia muncii.
În general munca este definită ca reprezentând activitatea conştientă, specific umană de utilizare a
aptitudinilor fizice şi intelectuale ale oamenilor, în cursul căreia sunt create bunurile necesare satisfacerii
trebuinţelor.

4.2. Natura

Natura reprezintă cel de al doilea factor de producţie primar sau originar. Factorul natural
constituie atât substanţa şi condiţiile materiale primare ale producţiei, cât şi forţa motrice, virtuală,
necesară pentru dezvoltarea producţiei de bunuri materiale şi servicii.
Natura (pământul) reprezintă denumirea generică a resurselor naturale existente în solul şi
subsolul pământului.

4.3. Capitalul

În calitate de factor de producţie, capitalul reprezintă categoria bunurilor produse şi utilizate în

scopul producerii altor bunuri economice.
21
 În raport cu factorii primari de producţie (munca şi natura), capitalul este un factor derivat, dată
fiind provenienţa acestuia din procese de producţie anterioare.
Ca factor de producţie, capitalul îmbracă forma capitalului tehnic sau real.

În cadrul activităţii desfăşurate de un agent economic, capitalul tehnic parcurge mai multe stadii,
în cadrul cărora îmbracă mai multe forme funcţionale:
- stadiul I – aprovizionarea; capitalul bănesc se transformă, prin procesul de vânzare-cumpărare pe
piaţă în capital productiv necesar achiziţionării factorilor de producţie ce vor fi utilizaţi ca intrări
în procesul de producţie (în acest caz firma are calitatea de cumpărător);
- stadiul II – producţia propriu-zisă; are loc utilizarea efectivă a capitalului productiv, care, prin
combinarea factorilor de producţie achiziţionaţi se transformă în capital marfă;
- stadiul III – desfacerea; constă în transformarea capitalului marfă destinat pieţei în bani (capital
lichid); în acest caz firma are calitatea de vânzător.

II

Kf
B Kt P M B'
Kc

I III

Trecerea capitalului prin cele trei stadii se numeşte circuitul capitalului. Reluarea permanentă a
circuitului capitalului reprezintă rotaţia capitalului. Timpul necesar pentru parcurgerea unui circuit
complet reprezintă durata de rotaţie a capitalului, iar numărul de circuite ale capitalului efectuate într-o
anumită perioadă de timp (de obicei un an) exprimă viteza de rotaţie a capitalului.

În funcţie de modul cum se consumă şi se înlocuiesc, se disting 2 componente ale capitalului:

capital fix şi capital circulant.
Kt = Kf + Kc

Unde: Kt – capitalul tehnic sau real;

Kf – capitalul fix;
Kc – capitalul circulant.

Capitalul fix este acea parte a capitalului care participă la mai multe cicluri de producţie, se
consumă treptat şi se înlocuieşte după mai mulţi ani de utilizare. În componenţa sa intră: maşini, utilaje,
echipamente, instalaţii, clădiri şi construcţii, mijloace de transport etc.

22
 Capitalul circulant este acea parte a capitalului care se consumă integral într-un singur ciclu de
producţie, îşi transmite integral valoarea asupra produsului final şi se înlocuieşte după fiecare ciclu de
producţie. În componenţa sa intră: materii prime, materiale, combustibil, semifabricate, apă tehnologică
etc.
În evoluţia sa, capitalul este supus acţiunii a trei procese:
- procesul de formare;
- procesul de depreciere;
- procesul de înlocuire.

A. Formarea capitalului vizează atât capitalul fix cât şi capitalul circulant. Acest proces are loc
în principal pe baza investiţiilor. Investiţiile reprezintă cheltuielile băneşti efectuate pentru:
- formarea brută a capitalului fix;
- variaţia stocurilor ( se referă la capitalul circulant).

B. Procesul de depreciere vizează îndeosebi capitalul fix. Deprecierea capitalului fix este
rezultatul uzurii.
În general, prin uzură se înţelege pierderea proprietăţilor fizice şi tehnice de funcţionare a
capitalului fix. Uzura are două forme:
1) uzura fizică – aceasta apare ca urmare a utilizării productive a elementelor de capital fix sau ca
urmare a acţiunii distructive a factorilor naturali;
2) uzura morală - este rezultatul progresului tehnic. La rândul ei, uzura morală se manifestă sub 2
forme:
a) sub forma apariţiei unor elemente de capital fix cu parametrii funcţionali superiori şi care conduc
la obţinerea unor rezultate superioare;
b) sub forma apariţiei unor elemente de capital fix mai ieftine decât cele existente.
Procesul de depreciere a capitalului fix poate fi reprezentat schematic astfel:

Kr

Ksa

Kf Usa

Kai Ut

Unde: Kf – valoarea totală a capitalului fix;

Ksa – valoarea capitalului fix supus amortizării;
Kai – valoarea capitalului fix amortizat integral;
Kr – valoarea rămasă a capitalului fix;
23
 Usa – uzura capitalului fix supus amortizării;
Ut – uzura totală a capitalului fix.
1. Valoarea totală a capitalului fix de care dispune un agent economic la sfârşitul unei perioade
se determină utilizând următoarea relaţie:

Kf = Kf-1 + PKf - SKf

Unde: Kf – valoarea capitalului fix la sfârşitul perioadei;

Kf-1 – valoarea capitalului fix la începutul perioadei;
PKf – valoarea capitalului fix pus în funcţiune pe parcursul perioadei respective;
SKf – valoarea capitalului fix scos din funcţiune pe parcursul perioadei respective.

2. Starea capitalului fix într-un moment determinat se poate calcula cu ajutorul următorilor
indicatori:
a) coeficientul stării fizice a capitalului fix:

(%)

b) coeficientul uzurii capitalului fix:

(%)

c) coeficientul punerii în funcţiune a capitalului fix:

(%)

d) coeficientul scoaterii din funcţiune a capitalului fix:

(%)

C. Procesul de înlocuire. Capitalul fix odată depreciat trebuie înlocuit. Înainte de a fi înlocuit este
necesară însă recuperarea valorii sale. Expresia bănească a recuperării valorii capitalului fix poartă
numele de amortizare.
Mărimea amortizării poate fi determinată cu ajutorul a doi indicatori:
a) mărimea sau masa absolută a amortizării:

sau

Unde: A – amortizarea anuală;

Kf – valoarea capitalului fix pentru care se determină amortizarea;
r – veniturile obţinute din casarea capitalului fix;

24
 d – cheltuielile ocazionate de întreţinerea capitalului fix;
T – timpul sau durata de funcţionare a capitalului fix (ani).
b) mărimea relativă a amortizării, calculată cu ajutorul cotei sau ratei de amortizare:

(%)

4.4. Neofactorii de producţie

O dată cu dezvoltarea industriei şi identificarea unor resurse intangibile, au apărut neofactorii de

producţie, care dau procesului de producţie o anumită orientare, precum şi o anumită performanţă, fapt
care îi imprimă un caracter dinamic, inteligent şi inovator.
În rândul neofactorilor de producţie se includ:
1. Tehnologiile sunt definite ca acele procese de combinare şi transformare a factorilor de
producţie tradiţionali, în rezultate ale producţiei, prin aplicarea unor reguli riguros definite. Într-o accepţie
extinsă, conceptul de tehnologie include în sfera sa de cuprindere şi infrastructura aferentă aplicării
procedeelor respective (tehnologia informatică).
Tehnologiile disponibile la un moment dat formează stocul de tehnologii, concretizat în brevete de
invenţii şi licenţe ce atestă dreptul de aplicare a respectivei tehnologii, proiecte de execuţie pentru
anumite produse şi instalaţii, sisteme de asigurare a calităţii, programe informatice pentru asistenţa
producţiei de către calculator etc.
Orice tehnologie, pentru a putea fi aplicată, trebuie să fie explicată în detaliu astfel încât
cumpărătorul să poată cunoaşte avantajele şi dezavantajele introducerii acesteia în producţie. Tehnologia
devine neofactor de producţie arunci când duce la un progres tehnologic care să permită ameliorarea
performanţelor tehnico-economice ale procesului de producţie.
2. Informaţia, semnal rezultat din reprezentarea realităţii prin cunoaştere şi căruia atât emitentul,
cât şi destinatarul îi asociază aceeaşi semnificaţie.
Calitatea de factor de producţie revine informaţiei faptice sau documentare, stocate pe suporţi
materiali (hârtie, film, discuri şi benzi magnetice, circuite integrate etc.) şi introduse ca atare în procesul
de producţie. Considerată ca intrare distinctă în orice proces de producţie, informaţia este considerată bun
informaţional, sub diferite forme (fişe tehnice, desene de execuţie, documentaţii de invenţii, inovaţii şi
raţionalizări, proiecte de sisteme de organizare şi management, know-how etc.) care poate fi utilizat de
către indivizii implicaţi în proces, direct sau indirect prin asistarea automată a proceselor de producţie de
calculator.
Informaţiile disponibile şi refolosibile, depozitate pe diferiţi suporţi materiali, constituie resursele
informaţionale.

25
 3. Managementul este un proces prin care se coordonează, conduce, planifică şi controlează
activităţile desfăşurate într-o organizaţie în scopul asigurării maximului de eficienţă economică.
Managementul, ca factor de producţie este analizat sub două forme:
a. Abilitatea întreprinzătorului este considerată ca neofactor de producţie care a apărut odată cu
sistemele economice bazate pe concurenţă şi libera iniţiativă. Întreprinzătorul este acel tip de subiect al
activităţii economice care fie că iniţiază o nouă afacere, fie că, în cadrul unei afaceri în desfăşurare,
iniţiază un proces de schimbare radicală.
b. Capacitatea managerială, neofactor de producţie deosebit de important în economiile moderne,
unul din cele patru elemente fundamentale ale managementului oricărei firme (capacitatea managerială,
calitatea personalului, capacitatea productivă a firmei şi mediul ambiant) şi care constituie elementul
hotărâtor de care depinde calitatea procesului economic şi, implicit, rezultatele firmei.

4.5. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie

Desfăşurarea oricărei activităţi economice presupune utilizarea combinată a factorilor de

producţie.
Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a acestora, ce poate fi
privit atât sub aspect cantitativ, cât şi sub aspect calitativ şi structural. Ea depinde de natura activităţilor ce
se desfăşoară, de nevoile de bunuri şi servicii în domeniul respectiv, de condiţiile tehnice de producţie, de
abilitatea întreprinzătorului, de managementul şi marketingul activităţii etc.
Caracterul relativ limitat al factorilor de producţie şi scumpirea lor în condiţiile unor nevoi în
continuă creştere şi diversificare, impun din partea agenţilor economici găsirea celor mai eficiente
modalităţi de utilizare şi combinare a factorilor de producţie. În procesul concurenţei, pe piaţă, sunt
eliminaţi unii agenţi economici şi au succes numai aceia care reuşesc să obţină bunuri şi servicii cu un
efort mai mic sau cu acelaşi efort, dar cu o calitate mai bună.
De aceea, din punct de vedere economic, prima şi cea mai importantă funcţie a întreprinzătorului o
constituie asigurarea unei combinaţii optime a factorilor de producţie. Îndeplinirea acestei funcţii
presupune, mai întâi, luarea unei decizii privind:
- stabilirea volumului cheltuielilor pe care urmează să le efectueze prin achiziţionarea unor
cantităţi determinate de factori de producţie, în funcţie de nivelul preţului de piaţă al acestor factori, în
scopul obţinerii unui volum maxim de bunuri;
- determinarea nivelului producţiei care să-i asigure cel mai redus cost.
În al doilea rând, întreprinzătorul trebuie să aibă în vedere perioada de timp în care urmează a se
realiza decizia aleasă. Din acest punct de vedere există o perioadă scurtă de timp şi o perioadă lungă de
timp.

26
 Combinarea factorilor de producţie este un proces care are două laturi: una tehnică şi una
economică.
Din punct de vedere tehnic, combinarea factorilor de producţie este specifică fiecărui proces de
producţie; obţinerea unui bun economic presupune unirea resurselor de muncă numai cu elemente de
capital tehnic specifice domeniului respectiv.
Din punct de vedere economic, combinarea factorilor de producţie înseamnă concretizarea ei în
minimizarea costurilor de producţie şi maximizarea profitului.
Combinarea factorilor de producţie este posibilă ca urmare a divizibilităţii şi adaptabilităţii lor.
Divizibilitatea unui factor de producţie înseamnă posibilitatea acestuia de a se împărţi în unităţi
simple, fără a fi afectată calitatea factorului respectiv.
Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-un factor de producţie cu
mai multe unităţi din alt factor de producţie.
Când factorii de producţie se caracterizează în acelaşi timp prin divizibilitate şi adaptabilitate au
loc două procese concomitente, organic legate între ele, caracteristice combinării factorilor de producţie:
complementaritatea şi substituirea.
Complementaritatea reprezintă procesul prin care se stabilesc raporturile cantitative, structurale
şi calitative ale factorilor de producţie care participă la producerea unui bun economic.
Astfel, la o producţie dată, o anumită cantitate dintr-un factor de producţie se asociază numai cu o
cantitate determinată din ceilalţi factori de producţie, luându-se în considerare structura şi calitatea lor,
latura tehnică şi cea economică a combinărilor.
Substituirea este definită ca fiind posibilitatea de a înlocui o cantitate dată dintr-un factor de
producţie printr-o cantitate dată dintr-un alt factor de producţie, în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al
producţiei.
Substituirea este fenomenul propriu de înlocuire şi poate avea loc între factorul muncă şi factorul
capital sau factorul natural, între diferitele elemente componente ale factorilor de producţie, ca de
exemplu înlocuirea materiilor prime naturale cu cele sintetice, a muncii manuale cu munca mecanizată
etc.
Combinarea factorilor de producţie se face pe baza unor calcule de eficienţă referitoare la:
1. Productivitatea marginală a unui factor de producţie (a muncii şi a capitalului) exprimă
sporul de producţie obţinut (ΔQ), prin creşterea cu o unitate a factorului respectiv (ΔX), ceilalţi rămânând
nemodificaţi.

2. Rata marginală de substituţie (a muncii cu capitalul sau a capitalului cu munca) reprezintă

cantitatea dintr-un factor de producţie necesară (Δx) pentru a compensa reducerea cu o unitate a unui alt
factor (-Δy), astfel încât producţia să rămână aceeaşi.

27
 Rata marginală de substituţie se poate determina şi ca raport între productivitatea marginală a
factorului de substituţie şi productivitatea marginală a factorului substituit.

3. Elasticitatea substituirii exprimă măsura în care poate fi menţinută producţia când un factor
este înlocuit cu altul sau creşterea (descreşterea) utilizării unui factor în comparaţie cu altul.

28
 Capitolul 5
CEREREA

5.1. Conceptul de cerere. Legea cererii

Cererea reprezintă cantitatea dintr-o anumită marfă dorită, care poate fi cumpărată de un individ,
într-o perioadă determinată de timp, la un preţ unitar dat. Însumându-se cererea tuturor cumpărătorilor de
pe piaţa unui anumit bun, rezultă cererea totală de piaţă a acelui bun.
În funcţie de natura bunurilor care fac obiectul cererii, se disting:
a) cererea pentru bunuri substituibile (ex.: untul şi margarina);
b) cererea pentru bunuri complementare (ex.: autoturismul şi benzina);
c) cererea derivată (ex.: cererea de făină este determinată de cerere pentru pâine).

Modificarea preţului unitar în sensul reducerii sale, determină procesul de extindere a cererii,
respectiv de creştere a cantităţii cerute, în timp ce creşterea preţului unitar determină contracţia, respectiv
scăderea cantităţii cerute pe piaţa unui produs.
Extinderea şi contracţia cererii

P contracţia
cererii

extinderea
cererii

Raporturile de cauzalitate dintre modificarea preţului unitar al unui bun şi schimbarea cantităţii
cerute constituie conţinutul legii generale a cererii. Corespunzător acestei legi:
a) creşterea preţului unitar al unui bun determină reducerea cantităţii cerute din bunul
respectiv;
b) reducerea preţului unitar al unui bun determină creşterea cantităţii cerute din bunul
respectiv.

29
 Legea generală a cererii se verifică în cazul bunurilor normale, precum şi în cazul majorităţii
bunurilor inferioare.
 se consideră „bunuri normale” acele bunuri a căror cerere creşte atunci când cresc veniturile
consumatorilor, respectiv a căror cerere scade atunci când scad veniturile consumatorilor;
 se consideră „bunuri inferioare” acele bunuri a căror cerere se reduce atunci când cresc veniturile
consumatorilor, şi invers, a căror cerere creşte atunci când se reduc veniturile consumatorilor.
Pentru alte bunuri inferioare însă, o creştere a preţului determină şi o creştere a cererii.
Fenomenul este cunoscut ca „paradoxul Giffen" după numele celui care l-a sesizat pentru prima
dată.

5.2. Factorii care influenţează cererea în economia de piaţă

În afara preţului unitar, există şi alţi factori care pot determina creşterea sau reducerea cantităţii
cerute dintr-un anumit bun pe piaţă. Aceşti factori poartă numele de „condiţiile cererii”:
1. Veniturile băneşti ale consumatorilor, influenţează diferit evoluţia bunurilor normale şi a celor
inferioare.
În cazul bunurilor normale, între evoluţia veniturilor şi cererea pentru aceste bunuri există o
relaţie directă (pozitivă). Creşterea veniturilor va determina o creştere a cererii pentru bunuri normale, iar
scăderea veniturilor o reducere a cererii acestor bunuri.
În cazul bunurilor inferioare între venituri şi cerere există o relaţie negativă (astfel creşterea
veniturilor este însoţită de o scădere a cererii iar scăderea veniturilor va fi însoţită de o creştere a cererii
pentru aceste bunuri).
2. Preţul altor bunuri (modificarea preţului altor bunuri)
a) În cazul bunurilor substituibile A şi B (bunuri care satisfac aceleaşi nevoi), între modificarea
preţului bunului A şi evoluţia cererii pentru bunul B există o relaţie pozitivă (creşterea preţului bunului A
va determina o creştere a cererii pentru bunul B).
b) În cazul bunurilor complementare A şi B (bunuri care în consum se folosesc împreună), între
schimbarea preţului bunului A şi evoluţia cererii pentru bunul B există o relaţie negativă (inversă), adică
creşterea preţului bunului A va determina scăderea cererii pentru bunul B.
c) În cazul bunurilor neînrudite modificarea preţului la un bun neînrudit cu bunul iniţial (bunul
A), nu influenţează în nici un fel curba cererii la bunul iniţial.
3. Numărul de cumpărători. Între numărul cumpărătorilor şi cererea pentru un anumit bun există
o relaţie pozitivă (creşte numărul cumpărătorilor, creşte şi cererea pentru un anumit bun).
4. Preferinţele (gusturile) cumpărătorilor. Dacă preferinţele consumatorilor pentru un anumit
bun se accentuează, cererea pentru bunul respectiv va creşte şi invers (în cazul în care se înregistrează o

30
diminuare a preferinţelor pentru un bun, cererea pentru respectivul bun se reduce). Preferinţele
consumatorilor sunt influenţate într-o măsură considerabilă de reclamă.

5. Perspectivele privind evoluţia preţurilor şi a veniturilor.

Când se prevede o creştere a preţului unui anumit bun, cererea prezentă pentru acel bun creşte şi
invers, cererea se reduce dacă se prevede o reducere a preţului.
Când se prevede o creştere a veniturilor băneşti, cererea prezentă pentru un anumit bun creşte şi
invers, dacă se prevede o scădere a veniturilor cererea prezentă pentru un anumit bun scade.
În afara acestor factori principali, cererea poate fi influenţată şi de factori demografici, climaterici,
sezonieri, naturali, conjuncturali etc.

5.3. Elasticitatea cererii

Elasticitatea cererii exprimă sensibilitatea cererii la modificarea preţului sau a altei condiţii a
cererii.
Coeficientul elasticităţii cererii arată gradul, fracţiunea sau procentul modificării cererii în funcţie
de schimbarea preţului sau a altei condiţii a cererii.
A. Coeficientul elasticităţii cererii pentru bunul x în funcţie de modificarea preţului acestui
bun (Ecpx) se poate calcula astfel:

1)

2)

3)

Unde:
ΔC – modificarea cantităţii cerute;
Co – cantitatea cerută iniţial;
C1 – cantitatea cerută după modificarea preţului unitar;
ΔP – modificarea preţului;
P0 – preţul unitar iniţial;
P1 – preţul unitar modificat;
%ΔC – modificarea procentuală a cantităţii cerute;
%ΔP – modificarea procentuală a preţului unitar.
31
 În funcţie de mărimea acestui coeficient, cererea pentru diferite bunuri poate înregistra
următoarele forme:
1) cerere elastică, dacă Ecpx > 1
1) cerere inelastică, dacă Ecpx < 1
1) cerere cu elasticitate unitară, dacă Ecpx = 1
1) cerere perfect elastică, dacă Ecpx → ∞
1) cerere perfect inelastică, dacă Ecpx = 0

Elasticitatea cererii în raport de preţ

Cerere elastică Cerere perf ect elastică

P P

P1 C
P0 C P0

Q1 Q0 Q1 Q0
Q Q

Cerere inelastică Cerere perf ect inelastică

P P C
P1
P1

P0
P0
C

Q1 Q0 Q Q0 Q

Cerere cu elasticitate unitară

P

P1

P0
C

Q1 Q0
Q

B. Coeficientul elasticităţii cererii pentru marfa x în funcţie de venitul consumatorului

(Ecvx) se calculează astfel:

1)

32
2)

Unde:
V0 – venitul iniţial;
V1 – venitul modificat;
ΔV – modificarea venitului;
%ΔV – modificarea procentuală a venitului.

În funcţie de valoarea acestui coeficient, se întâlnesc următoarele situaţii:

1) Dacă Ecvx > 0, atunci bunul x este un „bun normal”
a) cerere elastică, atunci când Ecvx > 1
b) cerere inelastică, atunci cînd 0 < Ecvx < 1
c) cerere cu elasticitate unitară, atunci când Ecvx = 1
2) Dacă Ecvx < 0, atunci bunul x este un „bun inferior”

C. Coeficientul elasticităţii cererii pentru bunul x în funcţie de modificarea preţului altui

bun (y), în condiţiile în care ceilalţi factori care determină cererea pentru bunul x nu se modifică, se
calculează astfel:

Unde:
Cx0 – cantitatea cerută iniţial din bunul x;
Cx1 – cantitatea cerută din bunul x după modificarea preţului unitar la bunul y;
ΔCx – modificarea cantităţii cerute din bunul x;
Py0 – preţul unitar iniţial al bunului y;
Py1 - preţul unitar modificat al bunului y;
ΔPy – modificarea preţului unitar al bunului y.

În funcţie de valoarea acestui coeficient, există următoarele situaţii:

1) Dacă Ecxpy > 0, atunci bunurile sunt substituibile;
2) Dacă Ecxpy < 0, atunci bunurile sunt complementare;
3) Dacă Ecxpy = 0, atunci cele două bunuri sunt indiferente unul în raport cu celălalt.

33
 Capitolul 6
OFERTA

6.1. Conceptul de ofertă. Legea ofertei

Oferta reprezintă cantitatea maximă dintr-un anumit bun pe care un vânzător intenţionează să o
vândă într-o perioadă determinată de timp, la un anumit preţ. Dacă pe piaţa unui bun se însumează
cantităţile oferite, la acelaşi preţ, de către toţi vânzătorii, rezultă oferta totală de piaţă pentru acel bun.
În funcţie de natura bunurilor se pot distinge următoarele forme de ofertă:
a) oferta de bunuri independente (ex.: oferta de calculatoare, autoturisme, confecţii etc.);
b) oferta complementară, când din producţia unor bunuri principale rezultă unele bunuri secundare;
c) oferta mixtă, când mai multe bunuri oferite satisfac aceeaşi cerere.

Modificarea preţului de pe piaţa unui bun determină extinderea şi contracţia ofertei, în aşa fel
încât fiecărui nivel de preţ îi va corespunde o anumită cantitate oferită.

Extinderea şi contracţia ofertei

P extinderea
ofertei

contracţia
ofertei

Raporturile de cauzalitate dintre schimbarea preţului şi cantitatea oferită constituie conţinutul legii
generale a ofertei. Corespunzător acestei legi:
a) creşterea preţului determină creşterea cantităţii oferite;

34
 b) reducerea preţului determină reducerea cantităţii oferite.

Pe piaţă se poate întâlni situaţia în care, chiar dacă preţul rămâne neschimbat, nivelul ofertei se
modifică. Acest fapt poate fi explicat prin acţiunea unor factori care alături de preţ influenţează nivelul
ofertei şi pentru care în literatura de specialitate se utilizează termenul de „condiţiile ofertei":

- costul de producţie,
- preţul altor bunuri,
- numărul firmelor care produc acelaşi bun,
- taxele şi subvenţiile,
- previziunile privind evoluţia preţului,
- evenimentele social-politice şi naturale.

6.2. Elasticitatea ofertei

Elasticitatea ofertei exprimă dimensiunile sau gradul modificării ofertei în funcţie de schimbarea
preţului sau a oricăreia din condiţiile ofertei. Elasticitatea poate fi evidenţiată prin coeficientul
elasticităţii ofertei.
Coeficientul elasticităţii ofertei pentru un anumit bun, în funcţie de preţul acestuia (Eopx) se
poate calcula astfel:

1)

2)

3)

Unde:
ΔO – modificarea cantităţii oferite;
Oo – cantitatea oferită iniţial;
O1 – cantitatea oferită după modificarea preţului unitar;
ΔP – modificarea preţului;
P0 – preţul unitar iniţial;
P1 – preţul unitar modificat;
35
%ΔO – modificarea procentuală a cantităţii oferite;
%ΔP – modificarea procentuală a preţului unitar.

În funcţie de mărimea acestui coeficient, oferta pentru diferite bunuri poate înregistra următoarele
forme:
1) ofertă elastică, dacă Ecpx > 1
2) ofertă inelastică, dacă Ecpx < 1
3) ofertă cu elasticitate unitară, dacă Ecpx = 1
4) ofertă perfect elastică, dacă Ecpx → ∞
5) ofertă perfect inelastică, dacă Ecpx = 0

Elasticitatea ofertei în raport de preţ

Ofertă elastică Ofertă perfect elastică

P P
O
P1 O
P0 P0

Q0 Q1 Q0 Q1
Q Q

Ofertă inelastică Ofertă perfect inelastică

P O P O
P1
P1

P0 P0

Q0 Q1 Q0
Q Q

Ofertă cu elasticitate unitară

P
O
P1

P0

Q0 Q1
Q

6.3. Echilibrul pieţei

Dacă se reprezintă grafic, folosind acelaşi sistem de coordonate, curba cererii şi curba ofertei
pentru un anumit bun, punctul de întâlnire al acestora corespunde situaţiei de echilibru al pieţei.

36
Cantitatea şi preţul la care piaţa acelui bun se echilibrează se numesc „cantitate de echilibru” (Qe) şi
„preţ de echilibru” (Pe).

Echilibrul pe piaţa unui bun

P
C O
surplus de ofertă

Pe E punct de echilibru

surplus de cerere

Qe Q

Datorită factorilor care influenţează atât cererea, cât şi oferta, cele două mărimi cunosc
modificări, fapt ce se repercutează şi asupra punctului de echilibru al pieţei, respectiv preţului şi cantităţii
de echilibru.

37
 Capitolul 7
COSTURILE DE PRODUCŢIE

7.1. Costul – expresie a consumului de factori de producţie

Costul de producţie reprezintă totalitatea cheltuielilor, corespunzătoare consumului de factori de

producţie, pe care agenţii economici le efectuează pentru producerea şi vânzarea de bunuri materiale sau
prestarea de servicii.
Din această succintă definiţie rezultă următoarele:
a) costul de producţie este forma bănească de exprimare a consumului de factori material şi uman, atât în
producerea de bunuri materiale, cât şi în domeniul serviciilor;
b) costul de producţie include în sine tot ceea ce înseamnă cheltuială (consum de factori) suportată de
către producători, atât pentru producerea propriu-zisă de bunuri, cât şi pentru desfacerea lor;
c) exprimarea bănească a cheltuielilor, independent de mărimea şi importanţa lor, permite aducerea la un
numitor comun a consumurilor de factori de producţie diferiţi şi, pe această bază, devin posibile
măsurarea şi compararea lor.

Fiecare factor de producţie are o formă specifică de a se consuma în cadrul procesului de

producţie, participând diferit la obţinerea costurilor pentru producţia respectivă.
Consumul factorului muncă se determină şi se exprimă fie prin intermediul timpului de muncă,
fie prin valoarea salariilor plătite forţei de muncă.
Consumul factorului capital se urmăreşte şi se exprimă în mod diferit pe cele două componente
ale sale, respectiv capitalul fix şi capitalul circulant. Consumul capitalului fix se urmăreşte şi se exprimă
numai valoric, prin determinarea mărimii amortizării acestuia. Din acest punct de vedere amortizarea
reprezintă expresia bănească a consumului de capital fix. Consumul capitalului circulant se urmăreşte şi
se exprimă atât în expresie fizică, dar şi în expresie valorică. Consumul de capital circulant pe unitatea de
produs poartă numele de consum specific sau tehnologic.
Consumul factorului natural este de obicei greu de determinat şi din această cauză de cele mai
multe ori consumul său se exprimă prin preţul plătit pentru a intra în posesia factorului natural.

38
 Privită prin prisma consumului factorilor de producţie, structura costului de producţie va fi
următoarea:

CT = Cm + Cs = A + Kc + Cs

Unde: CT – costul total;

Cm – costurile material;
Cs – costurile salariale;
A – amortizarea capitalului fix;
Kc – valoarea capitalului circulant;

În economia de piaţă rolul şi importanţa costului pot fi evidenţiate şi prin funcţiile pe care acesta
le îndeplineşte:
1. Prin determinarea mărimii costului se poate stabilii în mod real mărimea cheltuielilor efectuate
de către orice agent economic pentru obţinerea producţiei sale, iar această mărime poate fi apoi comparată
cu necesarul de factori de producţie stabilit anterior desfăşurării procesului de producţie. Prin compararea
celor două mărimi, agentul economic poate stabili dacă activitatea sa este sau nu rentabilă. Prin urmare
costul de producţie are rol determinant în aprecierea şi realizarea eficienţei economice.
2. Costul de producţie este elementul care stă la baza efectuării oricărui calcul de eficienţă
economică, atât la nivel microeconomic cât şi la nivel macroeconomic.
3. Costul de producţie este elementul pe baza căruia se ia orice decizie economică.
4. Costul de producţie este elementul fundamental al preţului, de mărimea lui depinzând mărimea
preţului în orice etapă a activităţii unui agent economic.

În literatura de specialitate sunt făcute câteva delimitări conceptuale privind denumirea şi aria de
cuprindere a costului de producţie, astfel:
Costul explicit reprezintă plăţile făcute de către un agent economic pentru procurarea materiilor
prime, materialelor, energiei, forţei de muncă, necesare producţiei şi procurate de la proprietarii acestora.
Costul implicit reprezintă acele cheltuieli de producţie efectuate din resursele proprietarilor şi care
nu presupun plăţi către terţi.
Costul contabil reprezintă acel cost care include cheltuielile efectuate de agentul economic pentru
realizarea unor produse sau efectuarea unor servicii, aşa cum rezultă din evidenţa contabilă (cheltuieli cu
plata materiilor prime, materialelor, energiei, salariilor, dobânzilor etc.).
Costul economic reprezintă un concept mai larg decât costul contabil deoarece, pe lângă costul
contabil, include şi acele cheltuieli care nu presupun plăţi efective către terţi (de exemplu, consumul de
muncă al proprietarului firmei care îndeplineşte activităţi de management, dobânzile cuvenite pentru

39
folosirea capitalului propriu etc.). Costul economic are o arie de cuprindere mult mai mare, incluzând atât
costul explicit, cât şi costul implicit.

7.2. Tipologia costurilor de producţie pe termen scurt

În teoria şi practica economică se utilizează următoarele categorii de costuri pe termen scurt:

A. Costul global reprezintă ansamblul costurilor corespunzătoare unui volum de producţie dat. În
cadrul său se disting:
1. Costuri fixe (CF) reprezintă acele cheltuieli care pe termen scurt sunt independente de volumul
producţiei (chirii, asigurări, dobânzi, amortizarea capitalului fix, întreţinerea curentă a materialelor etc.).
O parte din cheltuielile generale sunt suportate de firmă, indiferent de nivelul producţiei.
2. Costuri variabile (CV) sunt acele cheltuieli care variază cu volumul producţiei (materii prime,
materiale, energie, combustibil pentru producţie etc.). Dintre acestea, unele se schimbă direct proporţional
cu modificarea producţiei (materii prime), iar altele nu se schimbă direct proporţional cu modificarea
producţiei (consumul de carburant).
3. Costul total (CT) reprezintă suma costurilor fixe şi a celor variabile.
CT = CF + CV
Pe termen scurt, modificarea costului total este determinată numai de schimbările costului variabil.
Întreprinzătorul îşi poate spori producţia numai pe seama creşterii consumului de capital circulant şi a
volumului de muncă depus. Capacităţile de producţie rămân neschimbate, şi cheltuielile fixe rămân
constante, aspect reprezentat grafic cu ajutorul unei drepte paralele cu axa cantităţilor. Curba costurilor
variabile este crescătoare pornind de la 0 pentru un nivel de producţie nul. Amplitudinea acestei curbe
diferă în raport de relaţia de proporţionalitatea stabilită între evoluţia cheltuielilor variabile şi evoluţia
producţiei. Creşterea costurilor variabile atrage după sine creşterea costurilor totale. La un nivel al
producţiei egal cu zero, costurile totale coincid cu cele fixe.

Reprezentarea grafică a costurilor globale

Costuri CT
globale
CV

CF

0
Cantitate

40
 B. Costul mediu (CTM) sau unitar reprezintă costul global pe unitatea de produs. Acesta măsoară
raportul dintre costul total (CT) şi volumul producţiei (Q).

1. Costul fix mediu (CFM) reprezintă costul fix pe fiecare unitate de producţie:

2. Costul variabil mediu (CVM) exprimă costul variabil pe fiecare unitate de producţie:

3. Costul total mediu (CTM) reprezintă costul total al fiecărei unităţi de producţie:

C. Costul marginal (Cmg) reprezintă sporul de cost necesar pentru obţinerea unei unităţi
suplimentare de produs; el măsoară, deci, variaţia costului total pentru o variaţie infinit de mică a
cantităţii de produse. Costul marginal se determină raportând creşterea costului total (ΔCT) la creşterea
producţiei (ΔQ).

Între ultimele două categorii de costuri există o relaţie de dependenţă, costul mediu fiind
dependent de costul marginal, iar dinamica acestuia din urmă se reflectă în evoluţia costului mediu.

Reprezentarea grafică a costului mediu

şi a costului marginal
CTM
Cmg Cmg
CTM

Din reprezentarea grafică a celor două categorii de costuri se desprind câteva observaţii:
- costul mediu este descrescător atunci când costul marginal este în scădere;
- costul mediu este crescător atunci când costul marginal este în creştere;
- costul marginal este egal cu costul mediu când acesta din urmă este la nivelul său minim.

41
 7.3. Evoluţia costurilor pe termen lung

În timp ce pe termen scurt se impune distincţia între factorii variabili şi cei ficşi, pe termen lung,
practic toate costurile au caracter variabil.
Evoluţia costurilor pe termen lung este determinată de fenomene economice de scară care, pe
măsura dezvoltării scării sau a capacităţilor de producţie, conduc la reducerea costului mediu total al
producţiei.
Economiile de scară se caracterizează prin creşterea dimensiunii, a volumului producţiei şi
scăderea costului mediu pe termen lung. Economiile de scară pot fi cu caracter tehnic sau cu caracter
financiar. De asemenea există două tipuri de economii de scară: interne şi externe.
Avantajele tehnice ale fabricaţiei pe scară mare pot fi de natură diferită, dar se referă în principal
la: îmbunătăţirile în tehnologie, o mai bună specializare a sarcinilor, utilizarea mai bună a personalului
managerial, utilizarea unor tehnologii mai eficiente etc. Din cauză că multe tehnologii de masă sunt foarte
scumpe, ele pot fi aplicate numai când dimensiunea producţiei devine suficient de mare.
Alături de economiile de scară cu caracter tehnic trebuie ţinut seama şi de cele cu caracter
financiar, firmelor de dimensiuni mari asigurându-lise condiţii de credit şi financiare avantajoase.
Pe măsură ce firma continuă să-şi extindă scara producţiei, pot apărea unele inconveniente
denumite dezeconomii de scară.
Dezeconomiile de scară reprezintă un fenomen care se caracterizează prin creşterea pe termen
lung a costului mediu dincolo de nivelul optim al producţiei. Dezeconomiile de scară pot fi interne şi
externe.
Pe măsura extinderii dimensiunii firmei, pot apărea greutăţi administrative excesive: fragmentarea
aspectelor decizionale, apariţia unor probleme de comunicare şi coordonare, crearea unor noi sarcini de
management, creşterea costului birocraţiei etc.
Pe termen lung firma îşi poate modifica scara producţiei prin selectarea unor dimensiuni ale
acesteia. În legătură cu aceasta se determină dimensiunile firmei la care se înregistrează economii de
scară (şi apar dezeconomiile), precum şi rata producţiei la care devine necesară modificarea dimensiunilor
firmei.
Dacă minimul costului mediu scade când creşte dimensiunea producţiei, se spune că firma
înregistrează economii de scară; dacă acest minim creşte odată cu dimensiunea firmei, apar
dezeconomiile. Acestea se manifestă atunci când minimul costului mediu aferent unei dimensiuni se
situează deasupra minimului de cost specific dimensiunii anterioare a firmei.

42
 Asemenea analize conduc la stabilirea dimensiunilor optime ale întreprinderilor, începând de la
care costul mediu pe termen lung creşte, în timp ce se micşorează pentru capacităţi de producţie inferioare
nivelului optim. La o creştere a dimensiunilor firmei costul mediu scade constant, dar din ce în ce mai
puţin repede.
În afara economiilor (dezeconomiilor) interne există şi economii (dezeconomii) externe. Dintre
economiile externe se pot aminti: o mai bună organizare a pieţei factorilor de producţie (materii prime,
forţă de muncă etc.), constituirea unor structuri inter întreprinderi de către stat etc. Toate aceste economii
externe tind să diminueze costul de producţie, dar întreprinderile suportă şi dezeconomii externe: poluare,
legislaţia promovată în domeniu etc.
Pentru ca întreprinderea să poată beneficia de scăderea costului mediu consecutiv cu mărirea
capacităţilor de producţie este necesară realizarea mai multor condiţii:
1) întreprinderea trebuie să fie capabilă să-şi mărească vânzările pentru a utiliza eficient noul
echipament. În caz contrar, situaţia sa va fi mai puţin bună decât dacă nu şi-ar fi mărit capacitatea de
producţie. O asemenea situaţie s-ar întâlni atunci când nu se realizează o producţie suplimentară. Întreaga
producţie inferioară se caracterizează prin costuri de producţie superioare situaţiei iniţiale;
2) perioada de timp ce se scurge între decizia de investiţii şi punerea efectivă în exploatare a
echipamentului;
3) supradimensionarea face să apară costuri de producţie mult mai ridicate atunci când cererea
este mai mică decât cea prevăzută.

7.4. Mărimea şi dinamica costului

Mărimea şi dinamica costului pe unitatea de produs depinde de:

1) consumul de factori de producţie pe unitatea de produs (consumul de resurse naturale, de forţă
de muncă, de echipamente etc.);
2) preţul factorilor de producţie utilizaţi.
La un nivel dat al consumului de factori de producţie pe unitatea de produs, scăderea preţului de
achiziţie al factorilor duce la micşorarea costului şi invers.
Mărimea costului pe unitatea de produs mai este influenţată şi de: volumul producţiei, schimbarea
caracteristicilor produsului, a calităţii acestuia etc.
Criteriul de maximizare a profitului impune realizarea unor costuri care să se situeze sub costul
estimativ sau real ala concurenţei.
Minimizarea costurilor reprezintă reducerea costurilor pe unitatea de produs (sau de rezultat) şi
are o mare importanţă economică deoarece:
1. limitele resurselor naturale îndeamnă la raţionalizarea utilizării lor;

43
 2. minimizarea costului de producţie are un rol determinant în maximizarea profitului;
3. costul de producţie influenţează oferta de bunuri;
4. minimizarea costurilor se reflectă şi în cadrul schimburilor economice externe.
Astfel, micşorarea costului pe unitatea de produs, în interiorul fiecărei ţări, reprezintă calea de
asigurare a competitivităţii produselor şi de realizare a unor schimburi economice eficiente pe piaţa
internaţională.
În activitatea de reducere a costului, producătorii trebuie să se axeze pe următoarele obiective:
a) alegerea acelui proces de producţie care este eficient nu numai din punct de vedere tehnic, ci şi
economic, adică cel mai puţin costisitor pentru o producţie dată, deoarece aleg procesul de producţie
dintr-o multitudine de procese de producţie eficiente;
b) achiziţionarea factorilor de producţie la preţurile cele mai mici, fără a neglija calitatea acestora
şi reducerea costurilor de funcţionare ale acestora;
c) reducerea consumului de factori pe unitatea de rezultat, prin creşterea randamentului lor,
presupune creşterea eficienţei utilizării mijloacelor materiale şi creşterea productivităţii (care trebuie să
devanseze mărirea salariilor);
d) reducerea costurilor în toate fazele muncii (nu numai în faza de execuţie a bunurilor, ci şi în
fazele de cercetare, proiectare, concepţie a produsului etc.);
e) realizarea obiectivelor stabilite să ţină seama de resursele disponibile, de condiţiile de
producţie existente şi de restricţiile de ordin economic;
f) aplicarea metodei analizei valorii (prin care sunt identificate produsele mari consumatoare de
energie).
În concluzie, putem spune că micşorarea costului necesită ridicarea nivelului de calificare a
lucrătorilor, perfecţionarea echipamentului tehnic, a tehnologiilor de fabricaţie, a activităţii de
administrare, de gestiune şi conducere, stimularea materială a salariaţilor, astfel încât aceştia să fie
interesaţi de creşterea randamentului şi a calităţii produselor.
Reducerea costurilor nu este un scop în sine şi nu trebuie să aibă efecte negative asupra calităţii
produselor ci, dimpotrivă, să asigure un spor de utilitate.
Stabilirea nivelului normal al costurilor se face în raport cu:
a) nivelul cel mai scăzut realizat de întreprindere până atunci;
b) costul întreprinderii cu cea mai bună poziţie competitivă în domeniu;
c) preţurile de vânzare ale bunului respectiv.
Costul de producţie (CTM) este limita inferioară până la care poate coborî preţul de vânzare (Pv),
fără să ducă la faliment (Pv = CTM).

44
 Capitolul 8
PIAŢA, CONCURENŢA ŞI PREŢUL

8.1. Piaţa – concept, funcţii şi tipuri

Piaţa reprezintă locul de întâlnire dintre oferta vânzătorilor şi cererea cumpărătorilor, prima
reprezentând forma de manifestare a producţiei în condiţiile economiei de piaţă contemporane, iar cererea
cumpărătorilor reprezentând nevoia umană solvabilă.
Piaţa, ca totalitate a actelor de vânzare-cumpărare şi a fenomenelor legate de obiectul cererii şi al
ofertei, trebuie abordată şi analizată în contextul de spaţiu şi de timp în care se derulează fenomenele
caracteristice ei.
În cadrul economiei de piaţă contemporane, piaţa îndeplineşte o serie de funcţii între care mai
importante pot fi considerate următoarele:
1) Funcţia de confruntare şi de verificare a concordanţei sau neconcordanţei dintre volumul,
structura şi calitatea ofertei pe de o parte, şi volumul, structura şi calitatea cererii pe de altă parte.
2) Piaţa oferă informaţii tuturor agenţilor economici participanţi la ea cu privire la utilitatea
activităţii desfăşurate şi la tendinţele care se manifestă în nevoia socială, precum şi o serie de informaţii
cu privire la perspectivele activităţii economice.
3) Funcţia de confruntare între producători şi consumatori, între ofertanţi şi cumpărători, precum
şi între diferitele categorii specifice ale acestora.

De-a lungul evoluţiei societăţii omeneşti piaţa s-a diversificat şi s-a extins continuu, astfel încât în
lumea contemporană există un sistem complex al pieţei, sistem ce poate fi structurat şi clasificat în funcţie
de mai multe criterii, existând astfel următoarele tipuri de pieţe:
1) piaţa satisfactorilor şi piaţa prodfactorilor.
2) piaţa bunurilor omogene şi piaţa bunurilor eterogene.
3) piaţa locală, piaţa zonală, piaţa naţională şi piaţa mondială.
4) piaţa reală şi piaţa fictivă.
5) piaţa la vedere şi piaţa la termen.
6) piaţa cu concurenţă perfectă şi piaţa cu concurenţă imperfectă.

45
 7) piaţa producătorilor şi piaţa consumatorilor.

8.2. Concurenţa – concept, forme, funcţii şi tipuri

Concurenţa reprezintă confruntarea specifică dintre agenţii economici (vânzătorii-ofertanţi)

pentru a atrage de partea lor clientela (cumpărători), şi exprimă comportamentul specific, interesat al
tuturor subiecţilor de proprietate în condiţiile economiei de piaţă.
Concurenţa este de fapt o luptă, o competiţie între agenţii economici din care ies învingători cei
mai buni.
Instrumentele luptei de concurenţă sunt de natură economică şi de natură extraeconomică.

Instrumentele de natură economică:

 reducerea preţului de vânzare;
 reducerea costurilor de producţie;
 ridicarea calităţii bunurilor şi a serviciilor;
 lansarea de noi produse;
 acordarea unor facilităţi clienţilor;
 organizarea de servicii post-vânzare.
Instrumentele extraeconomice sunt:
 răspândirea de informaţii false despre concurenţă;
 sponsorizarea unor acţiuni sociale de interes local sau naţional;
 cumpărarea unor salariaţi ai concurenţilor;
 şantajul etc.

În funcţie de instrumentele luptei de concurenţă se disting două forme de concurenţă:

1. Concurenţa loială. Se caracterizează prin folosirea nediscriminatorie de către vânzători a unora
dintre instrumentele economice amintite, în condiţiile accesului liber pe piaţă şi ale deplinei posibilităţi de
cunoaştere a mijloacelor de reglementare a relaţiilor de vânzare-cumpărare.
2. Concurenţa neloială (incorectă, nelegală) constă în mărirea artificială a propriilor produse, în
stimulente deosebite acordate clienţilor, în utilizarea unor mijloace extraeconomice de pătrundere şi
menţinere pe piaţă.
Concurenţa are următoarele funcţii:

46
 a) promovarea şi introducerea progresului tehnic, prin stimularea agenţilor economici în vederea
perfecţionării proceselor de producţie, a tehnicii şi tehnologiilor folosite;
b) reducerea costului de producţie şi implicit a preţului de vânzare. Reducerea preţurilor
antrenează cererea pentru bunurile respective şi deci, posibilităţi de sporire a producţiei şi de obţinere a
unor profituri mai mari;
c) îmbunătăţirea calităţii bunurilor produse şi serviciilor prestate. Calitatea constituie un
element important de competiţie între agenţii economici;
d) asimilarea în producţie de noi produse rezultate din cercetările ştiinţifice desfăşurate atât de
către agenţii economici, cât şi de institute specializate. Concurenţa determină inovarea producţiei,
accelerarea cercetării ştiinţifice;
e) diferenţierea agenţilor economici în funcţie de poziţia lor pe piaţă.

Există două tipuri de concurenţă:

I. Concurenţa perfectă sau pură;
II. Concurenţa imperfectă.
I. Concurenţa perfectă presupune un asemenea raport de piaţă, încât, pe de o parte, toţi
vânzătorii pot să-şi vândă toată producţia la preţul pieţei, fără ca vreunul dintre ei să poată influenţa în
mod hotărâtor acest preţ, şi pe de altă parte, toţi cumpărătorii să-şi poată procura întreaga cantitate de
bunuri dorite la preţul pieţei, fără a influenţa în mod hotărâtor acest preţ.
Concurenţa perfectă se caracterizează prin următoarele trăsături:
1) Atomicitatea perfectă – prin atomicitate se înţelege acea situaţie în care producătorii şi
consumatorii sunt de puteri aproximativ egale şi în număr mare.
2) Transparenţa perfectă a pieţei – aceasta înseamnă că toţi producătorii şi toţi consumatorii
dispun de o cunoaştere perfectă a cererii şi ofertei, astfel încât ei pot să obţină cel mai bun produs sau cel
mai bun preţ.
3) Intrarea şi ieşirea liberă în şi de pe piaţă – aceasta înseamnă că producătorii pot intra pe piaţă
şi pot ieşi de pe piaţă în situaţia în care raportul cost-preţ le este sau nu favorabil.
4) Omogenitatea produsului – înseamnă că pe piaţă există produse echivalente, indiferent de
firma care le produce. Prin produse identice se înţelege faptul că ele au aceleaşi caracteristici şi
proprietăţi, indiferent de firma producătoare.
5) Perfecta mobilitate a factorilor de producţie – aceasta înseamnă că toţi întreprinzătorii pot găsi
în mod liber şi în cantitatea dorită capitalul şi forţa de muncă de care au nevoie la un moment dat.
Acest tip de concurenţă nu a existat şi nu există în realitate. Concurenţa perfectă serveşte ca
model de analiză a mecanismului pieţei concurenţiale.

47
 II. Concurenţa imperfectă desemnează acea situaţie de piaţă în care agenţii economici în
confruntarea dintre ei sunt capabili, prin acţiunile lor unilaterale sau concentrate să influenţeze raportul
dintre cerere şi ofertă, nivelul preţului bunurilor şi serviciilor, în scopul obţinerii unui profit cât mai
ridicat şi stabil.

În cazul concurenţei imperfecte una, mai multe, sau toate condiţiile concurenţei perfecte sunt
încălcate.

Privită în ansamblu, atât ca piaţă a vânzătorilor, cât şi ca piaţă a cumpărătorilor, piaţa cu

concurenţă imperfectă are următoarele forme:
1. Piaţa cu concurenţă monopolistică, aceasta păstrează toate trăsăturile pieţei cu concurenţă
perfectă, cu excepţia omogenităţii produselor, care este înlocuită cu diferenţierea produselor. În această
situaţie cumpărătorii au posibilitatea să aleagă produsul pe care îl doresc dintr-o anumită categorie de
produse, iar vânzătorii au posibilitatea să impună preţul şi chiar cantitatea de produse oferită.
În concluzie, acest tip de piaţă se caracterizată prin:
- atomicitatea cererii şi a ofertei;
- diferenţierea produselor;
- cumpărătorul îşi satisface pe deplin trebuinţele, având posibilitatea alegerii;
- agenţii economici iau decizii independent unii faţă de alţii, fără a se afecta reciproc.

2. Piaţa cu concurenţă oligopolistică, este un tip de piaţă dominată de câţiva producători de talie
mare. Datorită acestui fapt, aceşti producători reuşesc să influenţeze formarea preţului în scopul
maximizării profitului. Oligopolul este obligat întotdeauna să prevadă reacţiile celorlalţi concurenţi şi să
ţină seama de ele. Se consideră că oligopolul este întotdeauna un căutător de preţ, în sensul că el poate să
influenţeze preţul, însă nu îl poate stabili aşa cum se întâmplă în cazul monopolului. În acest proces de
căutare a preţului care să îl avantajeze, pot să apară două situaţii:
- firmele oligopoliste se înţeleg între ele cu privire la nivelul şi dinamica preţurilor practicate,
acţionând ca şi în cazul în care ele ar deţine împreună monopolul absolut;
- firmele oligopoliste abandonează această înţelegere în favoarea interesului individual, luând
decizii proprii cu privire la nivelul producţiei realizate, sau la nivelul preţurilor.
Aceste două situaţii reprezintă în esenţă manifestarea a două tipuri de comportament oligopolist:
oligopolul cooperant şi oligopolul necooperant.
În concluzie, acest tip de piaţă se caracterizează prin:
- număr redus de producători cu forţă economică mare;
- atomicitatea cererii;
- fiecare ofertant poate influenţa piaţa, dar în acelaşi timp ţine seama de deciziile celorlalţi.

48
 3. Piaţa cu concurenţă de monopol, în cadrul acesteia oferta este concentrată (în cazul unui
produs) în mâna unui singur producător, acest fapt asigurându-i posibilitatea controlării pieţei. Monopolul
determină nivelul preţurilor, dar nu poate determina şi cantitatea de produse vândute, cantitate care
depinde de posibilităţile de cumpărare la un moment dat ale consumatorilor. Piaţa de monopol elimină
libera concurenţă şi instaurează dominaţia absolută a producătorului asupra consumatorului, fapt care
deteriorează mecanismul pieţei, precum şi condiţiile de satisfacere a nevoilor de consum.
În concluzie, acest tip de piaţă se caracterizează prin:
- oferta pentru un produs este dată de un singur producător;
- producătorul poate controla piaţa şi stabili nivelul preţului;
- preţul de monopol este mai mare decât cel practicat pe pieţele monopolistică şi oligopolistică;
- libera concurenţă este eliminată, piaţa fiind dominată de ofertant;
- grad scăzut de satisfacere a cererii.

4. Piaţa cu concurenţă de monopson, se caracterizează prin faptul că însuşi cumpărătorul poate

influenţa preţul produsului deoarece:
- există puţini cumpărători (oligopson);
- există un singur cumpărător (monopson).

Agenţii economici producători urmăresc să obţină o poziţie cât mai bună pe piaţă prin atragerea
cumpărătorilor, dar şi faţă de concurenţii lor.
În acest scop ei utilizează trei tipuri principale de strategii concurenţiale:
1) Strategia efortului concentrat – exprimă efortul făcut de producător pentru a obţine supremaţia
asupra:
- vânzării unui produs;
- unei categorii de clientelă;
- unei regiuni de desfacere.
2) Strategia elitei (Mercedes) - exprimă efortul făcut de un producător de a oferi pe piaţă, în
exclusivitate, un produs de excepţie, unic, care să înlăture, prin calitatea sa, orice alt concurent.
3) Strategia costurilor (japoneză) – exprimă efortul făcut de un producător pentru a se impune pe
piaţă prin practicarea unor preţuri mici, ce au la bază costuri mici.

8.3. Preţul – concept, funcţii şi tipuri

Preţul reprezintă expresia bănească a valorii mărfurilor, sau suma de bani pentru care se
vinde/cumpără o marfă.

49
 Funcţiile preţului sunt:
a) funcţia de evaluare a eforturilor şi a efectelor diferitelor activităţi economice, de fapt de calcul
şi măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor;
b) funcţia de informare asupra situaţiei complexe a pieţei;
c) funcţia de corelare, datorită strânsei legături dintre preţ, cerere şi ofertă;
d) funcţia de stimulare a producătorilor datorită influenţei nemijlocite a preţurilor asupra
veniturilor şi cheltuielilor agenţilor economici;
e) funcţia de recuperare a costurilor şi de distribuire a veniturilor.

Principalele tipuri de preţuri:

1) Preţurile libere se formează în condiţiile concurenţei deschise, libere, fără ca agenţii economici
să le influenţeze, mişcarea lor fiind în funcţie de evoluţia cererii şi a ofertei.
2) Preţuri administrate care sunt stabilite de către firmele care au un anumit control asupra pieţei,
precum şi preţurile aflate în sfera intervenţiei statului.
3) Preţurile mixte sunt întâlnite cel mai frecvent în economiile de piaţă reale şi sunt determinate
de mecanismele pieţei dar şi de intervenţia statului (prin politicile sale: politica de preţuri, politica fiscală
etc.) şi a firmelor puternice care au un anumit control asupra pieţei.

8.4. Echilibrul firmei pe diferitele tipuri de pieţe

Echilibrul firmei exprimă acea situaţie care îi permite acesteia să obţină cele mai bune rezultate
posibile, sintetizate în maximizarea profitului. Echilibrul este privit pe termen scurt şi pe termen lung.
1) Echilibrul firmei pe piaţa cu concurenţă pură şi perfectă
Firma obţine cele mai bune rezultate când realizează şi vinde un volum de produse pentru care
costul marginal este egal cu preţul pieţei. Aceasta îi conferă firmei concurenţiale starea de echilibru
concretizată în maximizarea profitului, pe termen scurt:
Cmg = P = Îmg = Vmg

Unde: Cmg – costul marginal;

P – preţul pieţei;
Îmg – încasarea marginală;
Vmg – venitul marginal.

Pe termen lung toate costurile sunt variabile. În aceste condiţii, echilibrul firmei, respectiv
maximizarea profitului total se realizează la acea producţie pentru care:

50
 P = Cmg = CTM

Unde: CTM – costul total mediu sau unitar.

2) Echilibrul firmei pe piaţa cu concurenţă imperfectă

a) Monopolul îşi asigură starea de echilibru la acel volum de producţie (Qe) şi la acel nivel al
preţului (Pe) care îi asigură maximizarea profitului total, pentru care:

Cmg = Îmg

b) Pe piaţa monopolistică firma se comportă pe termen scurt ca un monopol. Ea îşi realizează

echilibrul la acele Qe şi Pe pentru care:
Cmg = Îmg

Pe termen lung firma monopolistică îşi realizează echilibrul la acel Qe pentru care:

P = Îmg = CTM

c) Pe piaţa oligopolistică firma îşi asigură echilibrul, iar profitul total este maxim la acel volum
de producţie şi preţ de vânzare pentru care:
Cmg = Îmg

51
 Capitolul 9
PRODUCTIVITATEA FACTORILOR DE PRODUCŢIE

9.1. Productivitatea, expresia eficienţei utilizării factorilor de producţie

Eficienţa este o noţiune complexă care exprimă în sensul cel mai general posibil relaţia dintre
efortul depus (cheltuielile efectuate) şi efectul obţinut (rezultatele obţinute de agentul economic).
Prin urmare eficienţa economică poate exprima fie mărimea rezultatelor obţinute în urma
utilizării unui anumit volum de resurse, fie cheltuiala efectuată sau efortul depus pentru obţinerea unei
unităţi de produs.
În sens general, eficienţa economică se poate determina:
a) ca raport între rezultate şi cheltuieli:

b) ca raport între cheltuielile efectuate şi rezultatele obţinute:

În prima situaţie, desfăşurarea unei activităţi eficiente presupune maximizarea raportului, adică
sporirea rezultatelor obţinute sau obţinerea rezultatelor maxime în urma utilizării unui anumit volum de
resurse.
În cea de a doua situaţie, desfăşurarea unei activităţi economice eficiente presupune minimizarea
raportului în sensul reducerii cheltuielilor pe unitatea de produs.
Expresia sintetică a eficienţei utilizării factorilor de producţie este productivitatea, adică rodnicia,
randamentul factorilor de producţie utilizaţi în activităţi din care rezultă bunuri economice.
Nivelul productivităţii se exprimă ca raport între cantitatea de bunuri economice obţinute (Q) şi
factorii de producţie implicaţi în realizarea lor (Fp):

Unde: W – nivelul productivităţii;

52
 Q – rezultatele obţinute, exprimate fie în unităţi fizice (kg, l, t, m), fie în unităţi valorice (lei,
dolari, euro), ca valoare a producţiei;
Fp – factorii de producţie implicaţi şi utilizaţi, evaluaţi fie fizic (ca volum), fie în expresie
monetară (valoric).
Importanţa creşterii productivităţii se poate evidenţia prin avantajele pe care acesta le
generează atât la nivelul agenţilor economici cât şi la nivel macroeconomic.
1. Pentru întreprinzători:
 creşterea eficienţei, adică obţinerea unor efecte (rezultate) mai mari cu acelaşi volum de
factori de producţie sau cu un volum mai mic;
 reducerea costului total mediu;
 creşterea competitivităţii firmei şi a capacităţii de a face faţă concurenţei;
 agenţii economici obţin venituri mai mari chiar dacă reduc preţurile.
2. Pentru economia naţională:
 se produce mai multă bogăţie;
 are loc satisfacerea mai bună a nevoilor;
 se produce detensionarea dintre nevoi şi resurse;
 creşte competitivitatea bunurilor unei ţări pe piaţa internă şi externă;
 determină reducerea duratei muncii, crescând timpul populaţiei pentru instruire şi
recalificare, dar şi pentru recreiere şi odihnă.

Productivitatea îmbracă mai multe forme şi se exprimă printr-o varietate mare de indicatori în
funcţie de mai multe criterii:
1. După nivelul acţiunii pe care o măsoară:
- productivitate la nivel de economie;
- productivitate la nivel de ramură;
- productivitate la nivel de întreprindere;
- productivitate pe subunitate;
- productivitate pe loc de muncă.
2. După forma de exprimare:
- productivitate fizică sau reală când atât producţia cât şi factorii de producţie sunt exprimaţi în
unităţi fizice sau natural convenţionale;
- productivitatea valorică sau monetară când atât producţia cât şi factorii de producţie sunt
exprimaţi în unităţi monetare.
3. După modul de calcul al indicatorilor:
- productivitate medie;
- productivitate marginală.

53
 4. După modul în care se reflectă rezultatele activităţii economice:
- productivitatea brută (când se raportează producţia totală la factorii de producţie);
- productivitatea netă (când se raportează numai valoarea nou creată la factorii de producţie).
5. După aria de cuprindere a indicatorilor:
a) Productivitatea parţială este cea a unui factor de producţie considerat a fi la originea
rezultatelor obţinute, respectiv la baza modificării lor. În funcţie de factorul reţinut se calculează:
- productivitatea muncii (medie şi marginală);
- productivitatea capitalului (medie şi marginală);
- productivitatea pământului (medie şi marginală).
b) Productivitatea globală exprimă eficienţa agregată (însumată) a tuturor factorilor de producţie
implicaţi în obţinerea unui rezultat. Evaluarea acesteia este mai dificilă, datorită problemelor pe care le
ridică însumarea factorilor de producţie atât de diferiţi.

9.2. Productivitatea muncii

Cea mai uzitată formă de productivitate este productivitatea muncii care exprimă rodnicia muncii
omeneşti în procesul de producere a bunurilor şi se determină prin cantitatea de bunuri obţinută sau creată
de un lucrător pe unitatea de timp (forma directă de determinare a productivităţii muncii) sau se determină
prin consumul de muncă necesar sau realizat pentru obţinerea unei unităţi de produs (forma indirectă de
determinare a productivităţii muncii).
Productivitatea muncii exprimă eficienţa cu care este consumată munca.
Productivitatea muncii se calculează cu ajutorul următorilor indicatori:
1. Productivitatea medie a muncii (Wm) se determină ca raport între producţia obţinută (Q) şi
cantitatea totală de muncă (L) care poate fi exprimată prin număr de lucrători, număr de ore lucrate etc.:

2. Productivitatea marginală a muncii (Wmg) se determină ca raport între variaţia producţiei

(ΔQ) şi variaţia cantităţii de muncă utilizată (ΔL) şi se calculează cu relaţia:

Productivitatea marginală a muncii reprezintă producţia suplimentară care a rezultat din utilizarea
unei unităţi suplimentare de muncă în producţie (ceilalţi factori de producţie rămân neschimbaţi).
Productivitatea medie şi productivitate marginală a muncii pot fi reprezentate grafic astfel:

54
 Curbele productivităţii medii şi marginale

Wm

Wmg Q

Din grafic reiese că:

 cele două curbe arată creşterea, atingerea unui punct de maxim şi apoi descreşterea atât a
productivităţii medii cât şi a celei marginale;
 curba productivităţii marginale a muncii este deasupra productivităţii medii a muncii când
aceasta din urmă este descrescătoare;
 curba productivităţii marginale taie curba productivităţii medii în punctul maxim al
acesteia din urmă;
 curba productivităţii marginale este sub curba productivităţii medii când aceasta este
descrescătoare.

Productivitatea muncii se poate determina atât la nivel microeconomic, cât şi la nivel

macroeconomic.
a) La nivelul unităţii economice, productivitatea muncii se poate calcula pe oră, zi, lună,
trimestru, an şi pe un lucrător, astfel:
 productivitatea anuală a muncii (Wa):

Unde: Qa – producţia anuală;

Np – numărul mediu scriptic de personal.
 productivitatea zilnică a muncii (Wz):

Unde: Z – numărul de zile.

 productivitatea orară a muncii (Wh):

Unde: h – numărul de ore lucrate într-o zi.

55
 La nivelul firmei cea mai fidelă modalitate de exprimare a productivităţii muncii este cea orară
deoarece permite, cel mai bine, comparabilitatea între diferite perioade, ora fiind cea mai mică unitate de
măsură.

b) La nivel macroeconomic, în statistici, productivitatea muncii se determină astfel:

Unde: PIB – Produsul Intern Brut;

Po – populaţia ocupată.

Privită în dinamică, evoluţia productivităţii muncii se exprimă prin indicele de creştere al

acesteia:

Unde: WL1 – productivitatea muncii în perioada curentă;

WL0 – productivitatea muncii în perioada de bază.

Factorii care influenţează productivitatea muncii:

a) factori naturali (condiţii climaterice, fertilitatea solului, bogăţia unui zăcământ etc.);
b) factori tehnici (nivelul ştiinţei, tehnicii şi tehnologiei la un moment dat);
c) factori economici (modul de organizare al producţiei şi al muncii, calificarea angajaţilor şi
cointeresarea materială a acestora etc.);
d) factori sociali (condiţiile de muncă şi de viaţă etc.);
e) factori psihologici (climatul relaţiilor de muncă, motivaţia angajaţilor etc);
f) factori structurali (modificările care se produc în structura producţiei care poate fi la nivel de
întreprindere, ramură sau economie naţională);
g) factori care decurg din gradul de integrare al unei economii naţionale în economia mondială
(tipurile de specializare tehnică şi economică, capacitatea de performanţă a produselor obţinute pe piaţa
mondială etc.).

Căile de creştere a productivităţii muncii sunt:

1. Progresul tehnic prin formele sale (automatizare, robotizare, informatizare etc.) are un rol
hotărâtor în creşterea productivităţii muncii, determinând creşterea gradului de înzestrare tehnică a
muncii, care are drept urmare creşterea producţiei pe lucrător.

56
 2. Creşterea nivelului de calificare al angajaţilor prin îmbogăţirea continuă a cunoştinţelor
tehnice şi economice ale acestora, care va determina folosirea cu uşurinţă a tehnicilor şi tehnologiilor noi
şi va avea drept urmare înnoirea produselor, creşterea calităţii lor etc.
3. Perfecţionarea organizării, conducerii, producţiei şi a muncii contribuie la creşterea
productivităţii muncii prin:
- perfecţionarea structurilor organizatorice, a sistemului informaţional, a sistemului decizional, a
metodelor şi tehnicilor de conducere etc.;
- asigurarea unui raport optim între capacităţile de producţie şi numărul de personal utilizat, dar şi
în funcţie de calificările acestora;
- stabilirea şi asigurarea unor fluxuri tehnologice raţionale, asigurarea ritmicităţii producţiei etc.
4. Salarizarea (remunerarea) care să se facă proporţional cu nivelul şi variaţia productivităţii
muncii şi în raport cu răspunderea materială pe care o au salariaţii, în raport cu nerealizarea sarcinilor de
producţie şi pentru pagubele aduse agentului economic.

Efectele pe care le generează creşterea productivităţii muncii sunt următoarele:

- economisirea factorilor de producţie consumaţi;
- reducerea costului de producţie;
- creşterea producţiei;
- creşterea competitivităţii produselor obţinute;
- creşterea profitului;
- creşterea salariului nominal;
- economisirea timpului de muncă;
- creşterea timpului pentru recreare etc.

9.3. Productivitatea (randamentul) capitalului

Productivitatea capitalului exprimă eficienţa cu care sunt utilizate elementele de capital în

procesul de producere a bunurilor şi se determină prin cantitatea de bunuri obţinută pe un element de
capital în unitatea de timp.

Pentru determinarea productivităţii capitalului sunt calculaţi patru indicatori:

1) Coeficientul mediu al capitalului (k) este dat de raportul dintre volumul capitalului utilizat (K)
şi volumul rezultatelor obţinute (Q) într-o perioadă dată, se calculează cu ajutorul următoarei relaţii:

57
 2) Coeficientul marginal al capitalului (kmg) exprimă sporul de capital necesar pentru obţinerea
unei unităţi suplimentare de producţie în condiţiile în care ceilalţi factori rămân neschimbaţi şi se
calculează cu relaţia:

3) Productivitatea medie a capitalului (Wk) se determină ca raport între producţia obţinută (Q) şi
capitalul utilizat (K) şi reprezintă inversul coeficientului mediu al capitalului (k) şi se calculează cu
relaţia:

4) Productivitatea marginală a capitalului (Wk mg) reflectă sporul de producţie datorat creşterii cu
o unitate suplimentară a capitalului şi reprezintă inversul coeficientului marginal al capitalului (k mg),
adică:

Cei patru indicatori se calculează atât la nivel de agent economic, la nivel de ramură şi subramură,
cât şi la nivel de economie naţională.

Productivitatea capitalului la nivelul firmei este influenţată de următorii factori:

a) structura capitalului, respectiv împărţirea lui în capital fix şi capital circulant;
b) structura capitalului fix, respectiv împărţirea acestuia în capital fix activ şi capital fix pasiv;
c) durata de utilizarea a capitalului fix;
d) progresul tehnic şi intensitatea introducerii şi utilizării lui;
e) modul de utilizare al capitalului. Acest factor vizează două aspecte: utilizarea intensivă şi
utilizarea extensivă, şi se referă în special la capitalul fix.
Utilizarea intensivă a capitalului fix înseamnă încărcarea la capacitate maximă a capacităţilor de
producţie.
Utilizarea extensivă înseamnă creşterea duratei de utilizare a elementelor de capital fix, în special
prin creşterea numărului de schimburi.

Pornind de la aceşti factori, se poate afirma că sporirea productivităţii capitalului este

determinată de următorii factori:
a) sporirea ponderii capitalului circulant în totalul capitalului;
b) sporirea ponderii capitalului fix activ în totalul capitalului fix;
c) prelungirea duratei de utilizare în timp a elementelor de capital fix, în primul rând pe baza unei
corecte utilizări şi a întreţinerii permanente a acestora şi în al doilea rând, ca urmare a creşterii numărului
de schimburi;
58
 d) introducerea în mod prompt a progresului tehnic, precum şi utilizarea la nivel maxim a oricărui
element de progres tehnic introdus în procesul de producţie.

9.4. Productivitatea pământului

Productivitatea pământului exprimă eficienţa cu care este utilizat pământul şi se calculează cu

ajutorul a doi indicatori:
a) Productivitatea medie a pământului (Wp) se determină ca raport între producţia obţinută (Q) şi
suprafaţa totală de teren (P) pe care s-a obţinut producţia respectivă şi se calculează cu relaţia:

b) Productivitatea marginală a pământului (Wpmg) se determină ca raport între variaţia producţiei

şi variaţia suprafeţei de teren şi se calculează cu relaţia:

59
 Capitolul 10

VENITURILE FUNDAMENTALE

Între funcţiile esenţiale pe care un sistem economic trebuie să le îndeplinească, pe lângă cea a
producerii de bunuri şi servicii, este cea referitoare la modul cum este distribuit (repartizat) rezultatul
obţinut între cei care au contribuit la crearea lui. Pentru aportul pe care l-au adus la obţinerea rezultatelor
economice, fiecare din posesorii factorilor de producţie este îndreptăţit la o parte din valoarea creată,
parte care, în cazul factorului de producţie muncă îmbracă forma salariului, în cazul capitalului a
dobânzii, a întreprinzătorului a profitului, iar în cazul factorului natură (pământ), forma rentei.

10.1. SALARIUL

10.1.1. Conceptul de salariu

Salariul reprezintă suma de bani pe care o primeşte posesorul forţei de muncă pentru contribuţia
adusă la realizarea muncii ca factor de producţie. Deci, salariul reprezintă preţul muncii.
În decursul timpului salariul a fost conceput în mai multe feluri, desprinzându-se din acestea
câteva mai importante:
 plată pentru închirierea forţei de muncă sau pentru muncă;
 preţ pentru cumpărarea „mărfii” forţă de muncă;
 sumă plătită celui care „îşi închiriază serviciile”.

Salariul poate fi considerat din două puncte de vedere:

 din punctul de vedere al desfăşurării activităţii economice, care presupune combinarea
factorilor de producţie, salariul este un cost, o componentă a costului total al bunului
economic obţinut (pentru firmă);
 din punctul de vedere al finalităţii activităţii economice, care presupune vânzarea pe piaţă a
bunurilor, salariul este venitul celor care au contribuit, prin munca depusă, la obţinerea
rezultatelor (pentru salariaţi).
Salariul este deci cost (depinde de muncă) şi venit (depinde de rezultate).

În evoluţia sa, salariul a cunoscut următoarele tendinţe majore:

1. Tendinţa de diferenţiere. Salariul se diferenţiază în funcţie de:
- aptitudinile şi calităţile salariaţilor;

60
 - caracterul muncii (grea, uşoară, de noapte etc.);
- rezultatele obţinute;
- cantitatea de muncă;
- răspunderea.
2. Tendinţa de apropiere-egalizare. Este legată de dispariţia sau restrângerea elementelor de
diferenţiere, prin:
- ridicarea calificării;
- apropierea sau egalizarea unor condiţii de muncă în firme diferite.
Egalizarea salariilor nu este posibilă datorită următoarelor aspecte:
- diferenţa de eficienţă între firme;
- venitul obţinut este proprietatea unor agenţi economici autonomi, independenţi, deci egalizarea
ar presupune trecerea unor părţi din venitul celor cu eficienţă mai mare în proprietatea unor agenţi cu
rezultate mai slabe, ceea ce ar fi de natură antieconomică, contra principiilor economiei de piaţă. De
aceea, se consideră că atât mărimea salariului, cât şi diferenţele dintre salarii trebuie astfel stabilite încât
să păstreze permanent vie incitaţia la muncă şi aspiraţia la ridicarea pregătirii, ca determinante pentru
obţinerea unui salariu mai mare.

3. Tendinţa generală de creştere. Pe termen lung, salariul înregistrează o creştere determinată de:
a) creşterea cheltuielilor pentru: hrană, locuinţă, transport, calificare, odihnă etc.;
b) creşterea productivităţii muncii şi deci a rezultatelor.

10.1.2. Formele salariului

Salariul se stabileşte pe baza unei înţelegeri, în urma negocierii între cel care are nevoie de
factorul muncă şi posesorul acesteia, în contextul general al raportului dintre cererea şi oferta de muncă,
în condiţiile prevăzute în contractul colectiv de muncă.
Salariul se prezintă ca:
a) salariul teoretic sau ipotetic – este salariul stabilit la angajare (în funcţie de condiţiile proprii
unei ramuri, subramuri, pieţe locale etc.);
b) salariul efectiv sau nominal – este salariul definitivat şi plătit după depunerea muncii, în funcţie
de situaţia din întreprindere, de programul de lucru şi de rezultatele obţinute.

I. În funcţie de motivul şi modul de acordare, salariul îmbracă următoarele forme:

a) salariul personal (individual) reprezintă salariul încasat de fiecare salariat pentru munca
depusă;

61
 b) salariul colectiv reprezintă veniturile primite de către salariaţi din remuneraţia colectivă. El este
atribuit tuturor angajaţilor unei întreprinderi pentru participarea la activitate în calitate de salariat. Aceste
venituri revin salariaţilor sub forma participării la profit, prin crearea unor facilităţi pentru participarea la
activele autofinanţării etc.;
c) salariul social reprezintă acea parte din venitul naţional prin care societatea, în ansamblul său,
intervine pentru a mări veniturile unor categorii de salariaţi (sau numai ale unor grupuri din cadrul
acestora) ce se confruntă cu o situaţie familială mai grea sau cu riscuri, cum sunt: accidentele de muncă,
bolile profesionale, şomajul etc., cărora nu le poate face faţă fiecare separat, dacă nu sunt ajutaţi.

II. Salariul individual, la rândul său se regăseşte sub 2 forme:

1) Salariul nominal este suma de bani pe care salariatul o primeşte pentru munca depusă de la
unitatea economică unde lucrează. În România, conform reglementărilor în vigoare, salariul cuprinde:
a) salariul de bază (negociat) sau încadrarea;
b) adaosurile formate din plusul de acord, premiile acordate din fondul de salarii, cota parte din
profitul net, alte adaosuri;
c) sporurile la salariul de bază: pentru condiţii deosebite de muncă, grele, periculoase sau
penibile; pentru condiţii nocive de muncă; pentru orele lucrate suplimentar; pentru vechimea în muncă;
pentru lucrul în timpul nopţii etc.
În funcţie de mărimea salariului cuvenit şi încasat, salariul nominal este:
- salariul brut;
- salariul net.
Salariul brut exprimă suma totală de bani cuvenită factorului muncă salariată.
Salariul net reprezintă suma de bani efectiv încasată, după scăderea din salariul brut a contribuţiei
pentru fondul de şomaj, a contribuţiei la asigurările sociale de stat, a contribuţiei de asigurări de sănătate,
a impozitului pe salariu şi uneori a cotizaţiei sindicale.
2) Salariul real exprimă cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumpărată la un moment dat
cu salariul nominal. Salariul real este funcţie de mărimea salariului nominal brut cu care se află în relaţie
directă şi de preţurile mărfurilor şi tarifele serviciilor cu care se află în relaţie indirectă. Salariul real se
calculează astfel:

Dinamica salariului real se poate calcula cu ajutorul indicelui salariului real (ISR) astfel:

Unde: ISN – indicele salariului nominal;

IP – indicele preţurilor.

62
 Cei trei indicatori se calculează cu ajutorul următoarelor relaţii:

Unde: SR0 – salariul real în perioada de bază; SR1 – salariul real în perioada curentă;
SN0 – salariul nominal în perioada de bază; SN1 – salariul nominal în perioada curentă;
PO – nivelul preţului în perioada de bază; P1 – nivelul preţului în perioada curentă.

10.1.3. Mărimea şi dinamica salariului

Mărimea salariului în teoria economică are mai multe explicaţii, astfel:

1. Teoria subzistenţei potrivit căreia salariul trebuie stabilit la un nivel care să poată asigura
existenţa şi perpetuarea forţei de muncă.
2. Teoria cererii şi ofertei consideră că mărimea salariului este determinată exclusiv de raportul
dintre cererea şi oferta de pe piaţa muncii.
3. Teoria negocierilor apreciază că nivelul salariilor depinde de raportul de forţe dintre două
asociaţii: sindicat şi patronat.
În realitate, mărimea salariului oscilează între două limite, una minimă, care reprezintă costul
forţei de muncă şi alta maximă, care reprezintă întregul venit realizat în activitatea economică şi
transformat în salariu; pentru orice firmă limita maximă este atinsă când salariul este egal cu
productivitatea marginală a muncii. În concluzie, nivelul salariului social trebuie stabilit între aceste două
limite extreme în funcţie de preţuri, de cererea şi oferta de muncă, de raportul de interese ale diferitelor
grupuri sociale etc.

La stabilirea salariului unui angajat trebuie să se ţină seama de cele două tendinţe contradictorii în
comportamentul individului, care se regăsesc în două tipuri de efecte:
a) Efectul de substituire, determinat de interesul salariatului de a avea un venit cât mai mare,
pentru care trebuie să depună o muncă suplimentară remunerată, în detrimentul timpului liber şi a puterii
de refacere a forţei de muncă, care îi imprimă salariului o tendinţă de creştere.
b) Efectul de venit care apare atunci când salariul atinge acea mărime care îi permite salariatului
să aibă condiţii de viaţă aproape de aspiraţiile sale, fapt ce îl determină să-şi diminueze timpul de muncă,
ceea ce imprimă salariului o tendinţă de stagnare.

Salariul este o mărime dinamică influenţată de mai mulţi factori:

a. costul resurselor de muncă, reflectă volumul cheltuielilor necesare pentru asigurarea forţei de
muncă, de o anumită calitate şi specializare necesare procesului productiv;

63
 b. volumul şi dinamica productivităţii muncii, între acestea şi salariu fiind un raport direct
proporţional;
c. raportul dintre cererea şi oferta de forţă de muncă, ţinând seama de faptul că pe termen scurt
cererea de muncă este invariabilă, iar oferta de muncă se formează într-o perioadă lungă de timp, necesară
pentru creşterea şi instruirea fiecărei generaţii;
d. dinamica preţurilor care influenţează raportul dintre salariul nominal şi salariul real;
e. gradul de organizare sindicală, astfel încât între salariaţi şi patronat sau organele specializate
ale statului să existe un permanent dialog constructiv;
f. migraţia internaţională a forţei de muncă, factor care are o influenţă tot mai mare în actualul
proces de globalizare a economiei mondiale.

10.1.4. Formele de salarizare

Există trei forme de salarizare:

1) Salarizarea în regie asigură remunerarea salariatului după timpul lucrat (oră, zi, săptămână,
lună) fără să se specifice cantitatea de muncă pe care salariatul trebuie să o depună în unitatea de timp.
2) Salarizarea în acord constă în remunerarea pe baza cantităţii de bunuri produse sau a
numărului de operaţii executate în unitatea de timp şi a tarifului pe produs sau lucrare.
3) Salarizarea mixtă constă în stabilirea unui salariu fix pe unitatea de timp (de regulă pe o zi de
muncă), ce se acordă în funcţie de îndeplinirea unor condiţii tehnice, tehnologice, de organizare etc.
Astfel, această formă de salarizare îmbină elementele salarizării în regie şi în acord.

Aplicarea diferitelor forme de salarizare, oricât de perfecţionate ar fi ele, este de multe ori
contestată atât de salariaţi, cât şi de întreprinderi. În acest sens s-au conturat câteva direcţii de acţiune
pentru îmbunătăţirea formelor de salarizare, care îşi fac loc tot mai mult şi în reglementările ce se adoptă
în diferite ţări: corectarea, participarea, socializarea.
Corectarea presupune măsuri pentru întărirea unor reglementări salariale sau diminuarea altora,
astfel încât să sporească siguranţa lucrătorului în raporturile sale cu patronatul. Asemenea măsuri pot fi:
reducerea diferenţelor dintre salarii, indexarea salariilor, atribuirea unor premii sau sporuri etc.
Participarea presupune măsuri menite să accentueze şansele lucrătorilor de a lua parte la
distribuirea veniturilor realizate de firme într-o anumită perioadă. Astfel de măsuri privesc diminuarea
unor elemente rigide care stau la baza împărţirii profiturilor unor societăţi pe acţiuni, în funcţie de
schimbările în costul vieţii în diverse perioade.
Socializarea presupune adoptarea unor măsuri sociale pentru favorizarea creşterii drepturilor
salariale cu anumite suplimente, ţinându-se seama de interacţiunea tot mai evidentă dintre interesele şi

64
responsabilităţile oamenilor, pe de o parte, şi cele ale societăţii în ansamblul ei, pe de altă parte. În acest
scop se operează cu salariul colectiv şi cu salariul social.

10.2. DOBÂNDA

10.2.1. Dobânda – concept, forme de existenţă şi funcţii

În decursul timpului, dobânda a fost definită sub diverse forme şi sensuri, în relaţie cu gradul
cunoaşterii ştiinţifice. Ţinând seama de acumulările ştiinţifice pozitive, ca şi de limitele diferitelor
interpretări, putem să definim dobânda în condiţiile actuale, în sens larg şi în sens restrâns.
Dobânda în sens larg înseamnă venitul sau remunerarea unui capital antrenat într-o activitate
economică oarecare, cu risc normal în raport cu capitalul respectiv avansat. Ea se justifică prin serviciul
obişnuit adus de un capital folosit în condiţii normale, iar când utilizarea capitalului are loc în condiţii de
risc, acesta se acoperă prin plăţi suplimentare ce măresc suma încasată de proprietar, utilizându-se
termenul de falsă dobândă.
Astfel, dobânda se poate obţine în următoarele forme:
 remunerare pentru orice împrumut bănesc (credit) în condiţii de garanţie;
 venit adus de o obligaţiune sau orice altă valoare mobiliară cu aceleaşi garanţii;
 venit obţinut prin serviciul realizat cu orice element de capital real pe orice piaţă
concurenţială, când există un risc normal, sau când toţi factorii de risc suplimentar au
fost deja plătiţi cu prime speciale.
Dobânda ca un venit plătit proprietarului, peste dimensiunea capitalului utilizat, reflectă o formă
de venit ce se poate realiza numai într-o activitate economică eficientă, adică aduce un efect mai mare
decât efortul.
Dobânda în sens restrâns reprezintă venitul sau remuneraţia capitalului împrumutat, respectiv
răsplata primită sau plătită pentru utilizarea sumelor cedate pe un timp determinat. Dobânda este prețul
creditului.

Dobânda are următoarele forme de existenţă:

1. Dobânda de pe piaţa monetară, aceea care se utilizează în general în cazul creditelor pe termen
scurt, contractate între băncile comerciale, precum şi între ele şi banca centrală.
2. Dobânda bancară de bază, aceea care se practică pentru certificatele de depozit sau pentru
bonurile de trezorerie.
3. Dobânda aplicată întreprinderilor de către bănci şi alte instituţii financiare.
4. Dobânda ca taxă de scont comercială sau scontul comercial, percepută la operaţiunile de
scontare a efectelor de comerţ, precum şi dobânda ca taxă de rescont.

65
 5. Dobânda sub diverse forme pentru plasamente pe termen scurt sau mediu ce se practică de
casele de economii sau de bănci pentru depozitele la vedere şi la termen, pentru construcţia de locuinţe
etc.
6. Dobânda pe piaţa obligaţiunilor, care este apreciată ca tipică pentru plasamentele pe termen
lung.

În economia de piaţă contemporană, dobânda îndeplineşte următoarele funcţii:

a) funcţia de repartizare a resurselor pe domenii de activitate;
b) funcţia de stimulare a populaţiei şi a agenţilor economici de a economisi o parte din veniturile
de care dispun;
c) funcţia de redistribuire a veniturilor în cadrul unei societăţi.

10.2.2. Mărimea şi dinamica dobânzii

Nivelul dobânzii se calculează în mărime absolută (masa dobânzii) şi în mărime relativă (rata
dobânzii).
I. Mărimea dobânzii totale (D) este direct proporţională cu rata dobânzii (d’), mărimea creditului
acordat (C) şi durata lui în ani (n).
Mărimea dobânzii se stabileşte pe piaţă în funcţie de cererea şi oferta de capital şi depinde de o
serie de factori economici şi politici, dintre aceştia foarte important este procesul inflaţionist.
Dobânda poate fi:
a) dobânda simplă (Ds);
b) dobânda compusă (Dc).
a) Dobânda simplă se calculează cu ajutorul următoarei formule:
Ds = C · d’ · n

Suma totală datorată în aceste condiţii după n ani de utilizare a creditului (Sn) se calculează astfel:

Sn = C(1 + d’ · n)

b) Dobânda compusă (Dc) rezultă ca diferenţă între suma ce revine proprietarului după n ani de utilizare
a creditului (Sn) şi creditul acordat (C).
Dc = Sn – C

Suma totală datorată se calculează cu relaţia:

66
 Sn = C(1 + d’)n

Dobânda brută este un venit contractual şi forfetar. Dacă din acesta se scad o primă de risc de
insolvabilitate a debitorului şi cheltuielile de gestiune ale băncii, ceea ce rămâne se numeşte dobânda
netă.
II. Rata dobânzii (d’) reprezintă raportul procentual dintre mărimea dobânzii totale (D) şi
capitalul împrumutat (C).

Mărimea ratei dobânzii este în funcţie de:

- durata pentru care se acordă creditul;
- riscul pe care el îl comportă;
- bonitatea (încrederea) pe care le prezintă debitorul;
- tipurile de credit (pentru consum, ipotecar etc.);
- forma de piaţă pe care se obţine (monetară, financiară);
- raportul dintre cererea şi oferta de lichiditate;
- inflaţia;
- politica guvernului;
- conjunctura economică etc.

Astfel, se calculează:
a) rata nominală a dobânzii, adică procentul efectiv plătit pentru o sută de unităţi monetare
reprezentând creditul contractat;
b) rata reală a dobânzii, adică rata nominală a dobânzii corectată cu rata inflaţiei;
c) rata netă a dobânzii, adică rata nominală a dobânzii din care s-a dedus impozitul respectiv.
Rata dobânzii poate fi de asemenea pe termen scurt, mediu sau lung.

Cererea şi oferta de credit influenţează rata dobânzii, ceea ce poate stimula sau descuraja agenţii
economici.
Cererea de credit, adică de capital bănesc, se diminuează când rata dobânzii este mare, deoarece
rata dobânzii este un cost pentru solicitanţii de credit.
Oferta de credit, adică de capital, se măreşte atunci când rata dobânzii este mare, deoarece rata
dobânzii este o remuneraţie a creditorului pentru sacrificiul pe care îl face, schimbând o satisfacţie actuală
pe o satisfacţie viitoare.

67
 10.3. PROFITUL

10.3.1. Profitul – concept, forme şi funcţii

Profitul este denumirea generică dată, în mod curent, diferenţei pozitive dintre sumele obţinute de
o întreprindere din producerea şi/sau vânzarea unui bun economic şi cheltuielile ocazionate de fabricarea
şi/sau vânzarea sa. Acesta este de fapt un venit de natură reziduală, ce rămâne întreprinderii, ale cărui
nivel şi evoluţie depind, în mod esenţial, de venit şi de evoluţia celorlalte venituri primare.
În general, profitul este considerat ca expresie sintetică a eficienţei oricărei activităţi economice,
fapt pentru care îmbracă mai multe forme, dintre care:
a) Profitul brut sau contabil (Pb), care apare ca venit rezidual, calculat ca diferenţă între venitul
total şi costurile de producţie realizate, conform relaţiei:

Pb = VT – CT

b) Profitul net sau admis (Pn) reprezintă acea parte din profitul brut care rămâne după ce s-au
scăzut:
- dobânda (D) la capitalul propriu al întreprinzătorului;
- salariul (S) ca recompensă pentru munca prestată de acesta;
- renta (R) sub forma arendei şi/sau chiriei pentru terenul şi clădirea care îi aparţin;
- impozitele (I) şi taxele (T) suportate direct din profit.
Profitul net se calculează conform relaţiei:
Pn = Pb – (D + S + R + I + T)

Din punct de vedere al modului de obţinere, profitul îmbracă următoarele forme:

1) Profitul legitim sau legal, reprezintă acea formă a profitului obţinut în condiţiile respectării
prevederilor legale, conform metodologiilor existente la un moment dat în societate.
2) Profitul nelegitim sau nelegal, reprezintă acea formă a profitului realizat în condiţiile
nerespectării prevederilor legale, indiferent dacă s-a obţinut deliberat sau nu de către agentul economic.
Acesta reprezintă de fapt venitul obţinut de unii întreprinzători fără aport propriu, sau prin încălcarea
normelor legale (creşterea artificială a costurilor de producţie, duble înregistrări, neplata unor taxe şi
impozite etc.). De aceea, profitul nelegitim nu poate fi însuşit de producător, deoarece el trebuie prelevat
la bugetul de stat sub formă de taxe.

68
 În economia concurenţială, profitul îndeplineşte mai multe funcţii:
a) funcţia de motivare a existenţei firmei, profitul stimulând iniţiativa economică, creativitatea şi
acceptarea riscului;
b) funcţia de creştere, profitul stând la baza sporirii producţiei şi dezvoltării firmei;
c) funcţia de control, profitul fiind un adevărat barometru ce indică nivelul de eficienţă al firmelor,
ramurii şi a întregii economii;
d) funcţia de cultivare a spiritului de economisire;
e) funcţia de sursă de venit pentru bugetul statului.
Scopul principal al activităţii tuturor firmelor în economia de piaţă este realizarea unui profit cât
mai mare.

10.3.2. Mărimea şi dinamica profitului

Mărimea şi dinamica profitului se pot determina cu ajutorul mai multor indicatori, dintre care cei
mai importanţi sunt:
A. Masa profitului reprezintă suma totală dobândită sub formă de profit de către un agent
economic. Masa profitului se calculează fie ca diferenţă între venituri şi cheltuieli, fie ca diferenţă între
preţul de vânzare şi costul de producţie. Masa profitului se poate calcula pe produs, firmă, ramură şi la
nivelul economiei naţionale. Atunci când diferenţa dintre venituri şi cheltuieli este negativă se
înregistrează pierderi.

Pr = VT – CT
sau
Pr = CA – CT = Pu · Q – (Cm + Cs) = Pu · Q – (Kc + A + Cs)

Pru = Pu – CTM

Unde: Pr – profitul;
VT – venitul total;
CT – costul total;
CA – cifra de afaceri;
Pru – profitul unitar
Pu – preţul unitar de vânzare;
Q – volumul producţiei;
Cm – costurile materiale;
Cs – costurile salariale;

69
 Kc – valoarea elementelor de capital circulant;
A – amortizarea anuală a capitalului fix;
CTM – costul mediu sau unitar.

B. Rata profitului este raportul procentual dintre masa profitului, pe de o parte şi cheltuielile de
producţie aferente, capitalul folosit sau cifra de afaceri realizată, pe de altă parte. În funcţie de acest
raport, rata profitului îmbracă următoarele forme:
a) Rata rentabilităţii, se calculează ca raport procentual între masa profitului (Pr) şi costul total
de producţie (CT):

b) Rata economică a profitului, se calculează ca raport procentual între masa profitului (Pr) şi
capitalul total (propriu şi împrumutat ) al unităţii economice (Kt):

c) Rata financiară a profitului, se calculează ca raport procentual între masa profitului (Pr) şi
capitalul propriu al unităţii economice (Kp):

d) Rata comercială a profitului, se calculează ca raport procentual între masa profitului (Pr) şi
cifra de afaceri (CA):

Întreprinzătorii vor putea folosi aceste formule pentru calcularea efectelor economice, ţinând
seama de natura activităţii economice şi de condiţiile concrete în care acesta se execută. Astfel, o firmă
este considerată rentabilă dacă rata rentabilităţii are un nivel mai mare decât cel al ratei dobânzii,
practicat pe piaţa monetar-financiară. În caz contrar, întreprinzătorul nu va mai fi interesat să desfăşoare
activitatea economică, el având posibilitatea să fructifice capitalul pe care îl deţine, prin depunerea lui la
bancă, obţinând acelaşi profit sau chiar unul mai mare, decât în situaţia în care ar investi.

10.3.3. Pragul de rentabilitate al firmei

În condiţiile economiei cu piaţă concurenţială, maximizarea ratei profitului este criteriul esenţial
al deciziilor firmei de a face cheltuieli pentru dezvoltarea, menţinerea sau restrângerea unei activităţi
economice. În acest scop, întreprinzătorul are posibilitatea să acţioneze, în primul rând, asupra volumului
producţiei, pentru a găsi acele dimensiuni ale cantităţii de bunuri economice care să maximizeze

70
încasările totale, minimizând, în acelaşi timp, costurile totale. Producţia care maximizează profitul este
producţia ce se situează la nivelul la care asigură egalitatea venitului marginal cu costul marginal.
Din acest motiv, întreprinzătorii sunt preocupaţi să cunoască pragul minim de rentabilitate sau
punctul mort. Un asemenea prag minim sau punct de echilibru al rentabilităţii unei firme reprezintă
punctul dincolo de care nu se mai obţine profit, iar rentabilitatea se transformă în pierdere. Cunoaşterea
acestui prag permite întreprinzătorilor să stabilească volumul de producţie de la care firma devine
rentabilă.
Volumul producţiei corespunzător pragului de rentabilitate reprezintă acea cantitate de bunuri
pentru care veniturile sau încasările firmei din activitatea depusă sunt egale cu costurile efectuate pentru
obţinerea veniturilor respective, iar profitul este zero. Acest volum de producţie (Qr) se poate determina
astfel:

Pr = 0 VT = CT
Qr · Pu = CF + CV
Qr · Pu = CF + CVM · Qr
Qr · Pu + CVM · Qr = CF
Qr · (Pu + CVM) = CF

Unde: Pr – profitul;
VT – venitul total;
CT – costul total;
CF – costul fix;
CV – costul variabil;
Qr – volumul producţiei corespunzător pragului de rentabilitate;
Pu – preţul unitar de vânzare;
CVM – costul variabil mediu sau unitar.

Pragul de rentabilitate în situaţia unui cost total de producţie liniar

Venituri VT
totale CT
Costuri pierdere
totale
CV
profit

CF

0 Q
Qr

71
 10.4. RENTA

11.4.1. Conceptul de rentă

A patra formă fundamentală de venit este renta, aceasta fiind considerată o categorie economică
complexă.
Noţiunea de rentă a dobândit de-a lungul timpului o largă utilizare, având mai multe semnificaţii.
Astfel, în literatura de specialitate există mai multe concepţii privitoare la rentă:
- renta reprezintă un venit fără muncă – concepţia cea mai des întâlnită;
- pământul, ca factor de producţie limitat cantitativ, produce un venit cu caracter de rentă –
conform gândirii clasice (David Ricardo);
- renta este un tip calitativ de plată, specific unui factor de producţie special – concepţia
modernă.
Renta reprezintă suma de bani plătită pentru folosirea unui factor de producţie sau a unui bun
economic cu calităţi deosebite, care aparţine altei persoane.
Pentru proprietarul bunului respectiv renta constituie un venit, o recompensă în schimbul
transferării temporare a dreptului de folosinţă a acestuia.
Realizarea rentei presupune existenţa simultană a următoarelor condiţii:
- bunul să fie limitat cantitativ;
- să nu poată fi substituit cu un alt bun, cel puţin o anumită perioadă;
- oferta lui să fie inelastică (limitată) în raport cu cererea.
Mărimea rentei se calculează ca diferenţă între încasările (veniturile totale) proprietarului sau
utilizatorului unui factor de producţie, a cărui ofertă este rigidă, şi costurile de producţie plus profitul
normal sau minim acceptat de întreprinzător.

R = VT – (CT + Pr)

13.2. Formele rentei

În literatura de specialitate, se întâlnesc următoarele forme ale rentei:

A. Renta funciară sau renta pământului, se formează în agricultură şi în silvicultură şi
reprezintă o sumă de bani plătită de arendaşi sub formă de arendă, proprietarului funciar, pentru dreptul
de a exploata pe termen limitat terenul acestuia.
Renta funciară îmbracă următoarele forme:

72
 a. renta absolută;
b. renta diferenţială;
c. renta de monopol;
d. renta de poziţie.
a. Renta absolută. Încasată de toţi proprietarii funciari indiferent de calitatea terenului pe care îl
deţin şi rezultă ca diferenţă între preţul de vânzare al produselor agricole şi preţul de producţie al acestora.
b. Renta diferenţială. Provine din diferenţa de fertilitate dintre terenuri şi este rezultatul obţinerii
de produse agricole cu costuri de producţie reduse numai de pe acele terenuri cu fertilitate bună, în
condiţiile în care preţul de vânzare al acestora este stabilit în funcţie de cheltuielile de producţie realizate
pe terenul slab (cu fertilitate redusă).
c. Renta de monopol. Este supraprofitul realizat de posesorul unor suprafeţe de teren cu însuşiri
speciale care produc în cantităţi reduse produse cu calităţi speciale (deosebite).
d. Renta de poziţie. Rezultă din diferenţele ce apar între terenuri în funcţie de distanţa la care se
găsesc faţă de centrele de aprovizionare, desfacere sau căile de comunicaţie.
B. Renta minieră exprimă plata făcută de arendaş proprietarului de teren care are în subsol
zăcăminte (substanţe minerale) pentru dreptul de exploatare al acestora. Este vorba de terenurile pe care
sunt amplasate sonde, mine, cariere de exploatare etc.
Renta minieră poate îmbrăca, la rândul ei, următoarele forme:
a. renta diferenţială;
b. renta absolută;
c. renta de monopol;
d. renta de poziţie.
Modul de formare al rentei în industria extractivă este similară cu cel din agricultură, diferenţe
mari înregistrându-se în ceea ce priveşte modul de însuşire al acesteia.
Modul de însuşire al rentei diferenţiale în industria extractivă depinde de:
- strategia agenţilor economici;
- raporturile existente între ei;
- nivelul concurenţei;
- nivelul cererii şi ofertei de materii prime şi energie.
Modul de însuşire al rentei absolute depinde de raportul între oferta mai redusă şi cererea mai
mare de resurse minerale.
C. Renta în construcţii se formează în sectorul construcţiilor pe baza deosebirilor de poziţie şi de
rezistenţă dintre terenurile afectate diverselor construcţii, mărimea ei este influenţată de cererea şi oferta
de astfel de terenuri.
D. Renta de raritate este suma de bani ce revine posesorului factorilor de producţie sau de alte
bunuri economice rare, pentru a căror utilizare se plăteşte un preţ mai ridicat.

73
 E. Renta de transfer reprezintă suma de bani care se obţine în urma modificării destinaţiei unor
factori de producţie, prin care se asigură o folosire mai rentabilă a acestora.

13.3. Preţul pământului

În condiţiile economice de piaţă contemporane, pământul este obiect al vânzării-cumpărării, pe o

piaţă specială, numită piaţă funciară. Pe această piaţă se întâlnesc cererea şi oferta de pământ, tranzacţiile
încheindu-se la un anumit preţ, care este preţul pământului.

Unde: Pp – preţul pământului;

R – renta anuală în unităţi monetare;
d’ – rata dobânzii.

Preţul pământului este rezultatul confruntării dintre cererea şi oferta de pământ, iar mărimea sa
este influenţată de o serie de factori (care pot avea acţiune directă sau indirectă):
a. cererea şi oferta de terenuri agricole;
b. cererea şi oferta de produse agricole deoarece creşterea cererii pentru produsele agricole poate
determina creşterea cererii pentru pământ, ridicând preţul acestuia;
c. mărimea şi evoluţia rentei care influenţează direct preţul (de fapt renta şi preţul pământului se
condiţionează reciproc);
d. posibilitatea folosirii pământului în multe domenii (agricultură, silvicultură, construcţii etc.)
duce la stabilirea unor preţuri diferite în funcţie de întrebuinţarea acestui factor de producţie;
e. evoluţia ratei dobânzii, preţul pământului se găseşte în raport invers proporţional cu rata
dobânzii (d’).

74
 Capitolul 11
APLICAŢII PRACTICE

1. Valoarea capitalului fix al unei întreprinderi existent în anul t-1 era de 75 mil. u.m. În anul t se
pune în funcţiune instrumentar în valoare de 15 mil. u.m. pentru care se pune în funcţiune şi o
clădire de 10 mil. u.m. În acelaşi an s-a scos din funcţiune instrumentar în valoare de 5 mil.
u.m. Să se calculeze valoarea totală a capitalului fix de care dispune întreprinderea.

Rezolvare: Kf-1 = 75 mil. u.m., PKf = 15 mil. u.m., PKf = 10 mil. u.m., SKf = 5 mil. u.m.
Valoarea capitalului fix de care dispune întreprinderea se determină cu ajutorul următoarei
relaţii: Kf = Kf-1 + PKf - SKf
Kf = 75 + 15 + 10 – 5 = 95 mil. u.m.

2. O societate comercială dispune de un capital tehnic de 400 mld. u.m. din care 60% constă din
capital fix. Dacă acest capital are o durată de funcţionare de 8 ani, care va fi mărimea
capitalului fix consumat anual?

Rezolvare: Kt = 400 mld. u.m., Kf = 60%·Kt = 60%·400 = 240 mld. u.m., T = 8 ani, A = ?

Utilizăm relaţia de calcul a amortizării liniare: mld. u.m./an

3. Un întreprinzător achiziţionează, la începutul activităţii sale, echipamente de producţie în

valoare de 500 mil. u.m. Estimează durata de folosire a acestor echipamente la 5 ani. După 5
ani recuperează 150 mil. u.m. din valoarea iniţială a echipamentelor de producţie şi cheltuieşte
pentru dezafectarea lor suma de 50 mil. u.m. Determinaţi rata (cota) anuală de amortizare.

Rezolvare: Kf = 500 mil. u.m., T = 5 ani, r = 150 mil. u.m., d = 50 mil. u.m., Ca = ?
Pentru a putea determina cota de amortizare trebuie prima dată să calculăm amortizarea
anuală. În cazul acestei probleme, amortizarea se calculează cu ajutorul următoarei relaţii:

mil. u.m./an

Determinăm cota anuală de amortizare cu ajutorul următoarei relaţii:

75
 4. Într-o perioadă anterioară, când venitul a fost de 10.000 u.m., cererea pentru bunul X a fost de
500 buc. Creşterea venitului la 12.000 u.m. face ca cererea pentru respectivul bun să devină
600 buc. Ce fel de cerere are bunul X în raport de venit?

Rezolvare: V0 = 10.000 u.m., C0 = 500 buc., V1 = 12.000 u.m., C1 = 600 buc., ECVX = ?
Calculăm coeficientul de elasticitate al cererii în funcţie de venit, după care, în raport de
valoarea acestuia, putem preciza tipul cererii de piaţă pentru bunul x.

cerere cu elasticitate unitară.

5. O creştere a venitului de la 10.000 u.m. la 15.000 u.m. antrenează o creştere a cererii pentru un
bun economic de la 10 bucăţi la 12 bucăţi Care este valoarea coeficientului de elasticitate a
cererii în funcţie de venit? Cum poate fi apreciat bunul economic respectiv din acest punct de
vedere?

Rezolvare: V0 = 10.000 u.m., C0 = 10 buc., V1 = 15.000 u.m., C1 = 12 buc., ECVX = ?

Calculăm coeficientul de elasticitate al cererii în funcţie de venit, după care, în raport de
valoarea acestuia, putem preciza tipul cererii de piaţă pentru bunul x, dar şi natura acestui bun.

0< <1 cerere inelastică, iar bunul x este un bun normal.

6. În condiţiile în care preţul unitar al unui bun X este de 10 u.m./buc., cererea lunară pentru
acesta este de 400 buc. Prin modificarea preţului la 8 u.m./buc, cererea lunară devine 550 buc.
Ce fel de cerere are bunul X în raport de preţ?

Rezolvare: P0 = 10 u.m./buc., C0 = 400 buc., P1 = 8 u.m./buc., C1 = 550 buc., ECPX = ?

Calculăm coeficientul de elasticitate al cererii în funcţie de preţ, după care, în raport de
valoarea acestuia, putem preciza tipul cererii de piaţă pentru bunul x.

76
 >1 cerere elastică

7. Pentru un bun economic, o creştere a preţului de la 1000 u.m., în momentul t 0 la 2000 u.m. în
momentul t1, antrenează o creştere a ofertei de la 1000 buc. la 3000 buc. Să se calculeze
coeficientul de elasticitate al ofertei în funcţie de preţ.

Rezolvare: P0 = 1000 u.m./buc., O0 = 1000 buc., P1 = 2000 u.m./buc., O1 = 3000 buc., EOPX = ?
Pentru a putea preciza natura ofertei trebuie pornit de la valoarea coeficientului de elasticitate
a ofertei în funcţie de preţ. Acesta se calculează astfel:

>1 ofertă elastică

8. Precizaţi natura ofertei unui bun X, cunoscând următoarele date: în t 0, în condiţiile unui preţ
unitar de 200 u.m./buc, cantitatea vândută a fost de 2400 buc., în t 1, preţul a scăzut la 160
u.m./buc., ceea ce a redus cantitatea vândută la 1800 buc.

Rezolvare: P0 = 200 u.m./buc., O0 = 2400 buc., P1 = 160 u.m./buc., O1 = 1800 buc., EOPX = ?
Pentru a putea preciza natura ofertei trebuie pornit de la valoarea coeficientului de elasticitate
a ofertei în funcţie de preţ. Acesta se calculează astfel:

ofertă elastică

9. Presupunem că preţul unui bun creşte de la 10 u.m. la 20 u.m., cererea scade de la 1000 la 700
bucăţi, iar oferta creşte cu 10%. Dacă iniţial piaţa se află în echilibru, să se determine excesul
de cerere sau ofertă pe piaţă.

Rezolvare: P0 = 10 u.m., P1 = 20 u.m., C0 = 1000 buc., C1 = 700 buc., O1 = 110%· O0

În momentul t0 piaţa se află în echilibru. Aceasta înseamnă că C0 = O0 = 1000 buc.
Deci, în momentul t1 oferta va fi: O1 = 110%· O0 =110%·1000 = 1100 u.m.
În acest caz, în momentul t1, pe piaţă: C1 = 700 buc. < O1 = 1100 u.m.
exces de ofertă de 400 buc.

77
 10. Funcţiile cererii şi ofertei, exprimate în raport cu variabila preţ, se prezintă astfel:
C = 30 – 5*P O = 20 + 5*P. Determinaţi preţul şi cantitatea de echilibru.

Rezolvare: Echilibrul pe piaţă înseamnă egalitatea cererii şi a ofertei (C = O)

Astfel, dacă C = O, atunci: 30 – 5*P = 20 + 5*P 10*P = 10 P = 1 u.m.
În acest caz (preţul de echilibru este 1 u.m.), cantitatea de echilibru va fi:
C = 30 – 5*1 = 30 – 5 = 25 buc., sau: O = 20 + 5*1 = 20 + 5 = 25 buc.

11. Cunoscând conţinutul şi relaţiile dintre principalele categorii de costuri de producţie,

completaţi rubricile libere din tabelul de mai jos cu datele corespunzătoare:

Producţia Costurile Costurile Costurile Costul Costul

obţinută fixe variabile totale unitar marginal
(buc.) (u.m.) (u.m.) (u.m.) (u.m.) (u.m.)
5 100.000 200.000
10 100.000
15 100.000
20 100.000
25 100.000

Costurile variabile cresc direct proporţional cu creşterea producţiei.

Rezolvare: În cazul în care costurile variabile cresc direct proporţional cu creşterea producţiei, aceasta
înseamnă că dacă Q1 = 5 buc. şi CV1 = 200.000 u.m., atunci pentru Q2 = 10 buc. CV2 = 400.000 u.m.,
pentru Q3 = 15 buc. CV3 = 600.000 u.m. şi aşa mai departe.
Costurile totale reprezintă suma costurilor fixe şi a celor variabile, deci: CT = CF + CV

Costul mediu sau unitar se calculează cu ajutorul relaţiei:

Costul marginal se calculează cu ajutorul relaţiei:

Producţia Costurile Costurile Costurile Costul Costul

obţinută fixe variabile totale unitar marginal
(buc.) (u.m.) (u.m.) (u.m.) (u.m.) (u.m.)
5 100.000 200.000 300.000 60.000 -
10 100.000 400.000 500.000 50.000 40.000
15 100.000 600.000 700.000 46.666,6 40.000
20 100.000 800.000 900.000 45.000 40.000
25 100.000 1.000.000 1.100.000 44.000 40.000

12. Pentru a obţine zilnic 1000 buc. din bunul X, un agent economic cheltuieşte:
- materii prime: 50.000 u.m.
78
 - materiale auxiliare: 11.000 u.m.
- amortizarea capitalului fix: 4.000 u.m.
- salarii 20.000 u.m. din care 10 % sunt salariile personalului administrativ
- alte cheltuieli materiale: 5.000 u.m.
Dacă preţul de vânzare al mărfii este de 150 u.m./buc., se cere:
a) valoarea producţiei zilnice (Q*P)
b) costul producţiei (CT)
c) costul unitar (mediu) (CTM)
d) profitul (Pr)

Rezolvare: a) Valoarea producţiei zilnice se determină ca produs între cantitatea de bunuri produse zilnic
şi preţul de vânzare al fiecărui bun, astfel: V = Q*P = 1000*150 = 150.000 u.m.
b) Costul total al producţiei reprezintă suma tuturor cheltuielilor pe care agentul economic le
suportă în vederea realizării producţiei sale. Astfel:
CT = 50.000 + 11.000 + 4.000 + 20.000 + 5.000 = 90.000 u.m.

c) Costul mediu sau unitar se determină astfel: u.m./buc.

d) Profitul se determină ca diferenţă între venituri şi cheltuieli, adică între valoarea producţiei
zilnice şi costul total de producţie, astfel: Pr = V – CT = 150.000 – 90.000 = 60.000 u.m.

13. Când preţurile de consum scad cu 10%, iar salariul nominal scade cu 30%, care va fi evoluţia
salariului real?

Rezolvare: IP = 90%, ISN = 70%, ISR = ?

Pornim de la relaţia de calcul a indicelui salariului real:

Salariul real scade cu 22,23%

14. La o creştere a salariului real cu 5% şi la o sporire a preţurilor de consum cu 10%, care va fi

evoluţia salariului nominal?

Rezolvare: ISR = 105%, IP = 110%, ISN = ?

Pornim de la relaţia de calcul a indicelui salariului real:

Salariul nominal creşte cu 15,5%

15. La sfârşitul anului 1997 salariul mediu real a crescut cu 20%, iar nivelul preţurilor a crescut cu
15% faţă de aceeaşi perioadă a anului 1996. Să se determine mărimea salariului mediu nominal de la
sfârşitul anului 1996, ştiind că la finele anului 1997 era de 276.000 u.m.
79
Rezolvare: ISR = 120%, IP = 115%, SN1 = 276.000 u.m., SN0 = ?
Pentru a putea determina valoarea salariului mediu nominal de la sfârşitul anului 1996 trebuie
mai întâi să calculăm indicele de creştere a salariului nominal, astfel:

u.m.

80