Ministerul Educației, Culturii și Cercetării 

al Republicii Moldova 
Centrul de Excelență în Economie și Finanțe
Catedra Finanțe

              

Teoria economică

A elaborat: Popa Gabriela

Grupa: IPF 2004 G
A verificat: Mistreanu Adelina

Chișinău, 2021
 Subiectul 1. Obiectul de studiu şi metoda teoriei economice
1. Obiectul de studiu și metoda teoriei economice.
2. Nevoile umane, resursele și bunurile economice-caracteristica și tipologia lor.
3. Activitatea economică și fazele ei.
4. Problemele fundamentale ale economiei. Costul de oportunitate.

1. Obiectul de studiu și metoda teoriei economice.

Pe parcursul dezvoltării gîndirii economice au fost formulate diverse definiri ale obiectului de
studiu al economiei. Prima definiţie a teoriei economice a făcut-o Xenofon, conform părerii lui,
obiectul acestei ştiinţe este “bogăţia”. Aristotel consideră drept obiect de studiu al ştiinţei
“comportamentul omului ca membru al unei comunităţi social-statale”. Economiştii clasici A.
Smith şi D. Ricardo defineau economia ca “ştiinţă despre bogăţia naţiunilor”. O definiţie într-un fel
diferită a dat-o Marx K., confor căreea “economia studiază relaţiile de producţie şi legile economice
care guvernează întregul ciclu al activităţii umane„. Mulţi economişti desemnau în obiectivul de
bază al ştiinţei organizarea forţielor de producţie în scopurile asigurării profiturilor înalte şi
prevenirii crizelor economice, alţii că ştiinţa studiază resursele limitate, pentru a produce bunuri şi a
le repartiza pe grupe.
Sunt cunoscute diverse definiţii utilizate pentru a accentua o latură sau alta a activităţii
economice. În acest context economia ţine de producţia şi schimbul de bunuri dintre oameni, ştiinţa
ce valorifică tendinţele în dezvoltare a preţuirlor, producţieii, şomajului-dinamica vieţii economice
ş.a.
Totalizând aceste definiţii putem face concluzie că economia este o ştiinţă socială care
studiază procesele, fenomenele economice în strânsă legătură cu factorii ce le determină;
cercetează acţiunile indivizilor şi legăturile care apar între ei în procesul de predicţie schimb şi
consum a bunurilor materiale; ne indică metodele de utilizare a resurselor nelimitate cât şi
motivele care îi antrenează pe agenţi în activitatea economică.
Cunoaşterea economică ştiințifică se realizează prin metodologie. Noţiunea de metodologie are
originea în cuvintele greceşti „methodos” drum, cale de urmat în cunoaştere) şi „logos” (studiu,
ştiinţa cuvantului).
În ansamblul metodelor şi procedeelor folosite în ştiinţa economică se includ: abstracția,
inducția şi deducția, analiza şi sinteza, comparația, analogia, ipoteza, logicul şi istoricul, modelarea
economico-matematică ş.a.
Abstracţia este o metoda de cercetare a vieţii economice prin care se urmăreşte să se elimine
ceea ce este neesenţial, irelevant şi întămplator şi să se desprindă ceea ce este esențial, general şi
relevant pentru caracterizarea fenomenului sau procesului respectiv, sub forma de concepte,
principii, teorii şi legi economice.
Metoda inductivă constă în desprinderea concluziilor, principiilor, regulilor etc., din analiza
cazurilor concrete, particulare, evoluţia cercetării deplasându-se de la cunoaşterea particularului
concret spre evidenţierea conceptelor, tezelor şi teoriilor cu caracter de generalitate.
Metoda deductivă este un tip de raţionament, potrivit căruia se realizează demersul de la
general la particular, în sensul că se aplică teoriile descoperite deja la analiza faptelor, exprimate
concret în timp şi spaţiu, sub forma fenomenelor şi proceselor reale. În cazul raţionamentului
deductiv, pornindu-se de la analiza şi interpretarea anumitor principii, teorii, legi etc. se ajunge
chiar la formularea altora. Întrucât un om normal, când merge, se foloseşte de ambele picioare, tot
aşa cercetarea economică ştiintifica presupune folosirea concomitent a inducției şi deducției, ele
completându-se reciproc.
Metoda analizei economice presupune divizarea, descompunerea mentală/sau fizică a
obiectului cercetat în parţile sale constitutive, examinarea separată a fiecăreia şi dezvăluirea
trăsăturilor esenţiale ce îl caracterizează. Prin analiză se „distruge” integritatea fenomenului cercetat
în plan mental şi se obţin concluzii parţiale cu privire la fiecare componentă a întregului analizat.
2
 Metoda sintezei economice presupune elaborarea unor concluzii cu caracter general printr-un
proces de asamblare, reconstituire sau reconstrucţie logică a părţilor constitutive ale întregului.
În timp ce analiza începe procesul cunoaşterii şi îl duce până la un punct, sinteza continuă acest
proces, desăvârşindu-l din punctul de vedere al funcţionalităţii întregului. În acest fel, analiza
pregăteşte declanşarea sintezei, iar sinteza mută analiza în faza sa finală.
Metoda comparației este cel mai general procedeu logic prin care se cercetează esenţa unor
fenomene şi procese economice, apelâd la elemente cunoscute, care pot pune în evidenţă evoluţia
lor.
În fond toate aceste metode se pot grupa în:
● Metode generale, specifice tuturor ştiinţelor aşa ca cele explicate mai sus;
● Metode specifice ca metoda de balanţă, analiza funcţional valorică, metodele economico-
matematice.

2. Nevoile umane, resursele și bunurile economice-caracteristica și tipologia lor.

Existenţa şi dezvoltarea omului au presupus şi presupun satisfacerea unor multiple nevoi. Ele
apar sub formă de dorinţe, aşteptări, aspiraţii ale oamenilor – latura subiectivă a necesităţilor, iar
fixate în conştinţa oamenilor şi intrate în obiceiurile lor, nevole capătă un caracter obiectiv.
Nevoia apare ca element esenţial al motivaţiei şi reprezintă un motor al oricărui mecanism
economic. Multitudinea lor nu poate fi satisfăcută cu bunurile luate de natură, decât într-o măsură
foarte mică. Majoritatea lor trebuie creată prin muncă, activitate prin care şi în care oamenii,
pornind de la necesităţile lor, îşi determină interesele, caută şi creează mijloace corespunzătoare
pentru atingerea scopurilor propuse.
Prin nevoi umane înţelegem un ansamblu de cerinţe materiale, economice, sociale, spirituale
de mediu ecologic ale vieţii şi activităţii oamenilor. Nevoile umane devin efective în funcţie de
condiţiile de producţie existente la momentul dat, precum şi de nivelul de cultură şi civilizaţie al
popoarelor şi indivizilor. Ele apar ca nevoi sociale, deoarece cerinţele izvorăsc în condiţiile de viaţă
ale oamenilor, respectiv din necesităţile de consum ale acestora. Economia politică are ca scop de a
cerceta, în primul rând, nevoile economice, iar pentru ca ele să devină economice, e necesar să se
respecte trei condiţii:
● să existe bunuri disponibile şi accesibile;
● bunurile să fie relav rare;
● existenţa unei pieţe (de confruntare a cererii şi ofertei).

Caracteristicile nevoilor economice:
● Multiplicitatea şi diversitatea. Cantitatea lor este nelimitată. Expansiunea lor are drept
condiţie şi cauză dezvoltarea economiei. De regulă, ele sunt reproductibile, adică
satisfacerea uneia dă naştere altora.
● Intensitatea şi ierarhia. Nevoile nu au aceiaşi intensitate, ierarhia oscilează de la un individ
la altul şi de la o perioadă la alta la acelaşi individ.
● Stabilitatea sau limitarea în capacitate. Intensitatea unor cerinţe descreşte pe măsură ce
sunt satisfăcute (de exemplu – cele fiziologice), altele nu descresc (cele estetice – literatura,
muzica, etc.).
● Interdependenţa nevoilor. Unele nevoi sunt complementare, adică evoluază în sensuri
identice, altele sunt substituibile, adică pot fi înlocuite cu satisfacerea altora.
● Stingerea prin satisfacere. Nevoile satisfăcute pot să renască din nou deoarece se fixează
în obiceiuri şi tradiţii de consum.

3
 Nevoile umane pot fi clasificate în următoarele grupe:
● naturale sau fiziologice – care sunt necesare oricărui individ (aer, apă, hrană,
îmbrăcăminte);
● sociale, de grup – cele resimţite de oameni, ca membri ai diferiter socio-grupuri şi care pot
fi satisfăcute prin acţiunea lor comună;
● raţionale, spiritual-psihologice – acestea ţin de trăsăturile oamenilor şi devin deosebit de
importante pe măsura progresului, preocupând raţionalitate, profesionalism, gândire elavată,
educaţie.
Nevoile umane se află într-o legătură reciprocă cu interesele economice, care reprezintă o
formă de realizare a nevoilor umane. În funcţie de nivelul la care ele se manifestă şi de modul lor de
exprimare, interesele economice pot fi clasificate în: personale, de grup, private, publice,
curente, de perspectivă, performante, etc.
În asigurarea activităţii economice ce are ca scop îndestularea necesităţilor umane un rol
important revine resurselor.
Resursele economice constituie totalitatea elementelor şi premiselor folosite de către om în
activitatea sa economică pentru a obţine bunurile de care are nevoie. Odată cu creşterea nevoilor
omul este silit să atragă în activitatea economică o cantitate tot mai mare şi mai diversă de resurse.
Întrucât resursele economice folosite de către om sunt extrem de numeroase şi variate se impune
clasificarea:
1. Resurse primare, care la rândul lor cuprind: resurse naturale, resurse umane
2. Resurse derivate formate pe baza celor primare şi care cuprind rezultatele activităţii
productive (măsuri, utilaje, abilitate, experienţă ştiinţifică etc.) ΔQ. Resursele derivate se
mai numesc şi de capital.
Resursele naturale reprezintă suportul sau baza desfăşurării oricărei activităţii umane. Din
punct de vedere al duratei folosirii lor resursele naturale se grupează în două categorii:
✔ Resurse naturale neregenerabile sau epuizabile (minereuri, hidrocarburi etc.)
✔ Resurse naturale regenerabile (pământ, aer, apă etc.)
Având în vedere posibilitatea de recuperare sau reutilizare în procesele de producţie sau de
consum, resursele naturale se pot grupa în:
✔ Resurse naturale recuperabile (materii prime)
✔ Resurse naturale parţial recuperabile (resurse biologice)
✔ Resurse naturale nerecuperabile (resurse energetice).
Resurse umane includ la rândul lor două componente de bază respectiv:
✔ Munca umană, respectiv totalitatea aptitudinilor fizice şi intelectuale ale omului folosite
pentru crearea bunurilor şi serviciilor, în vederea satisfacerii nevoilor
✔ Abilitatea întreprinzătorului (iniţiativă risc, pricepere etc.)
Spre deosebire de nevoi, care teoretic sunt nelimitate, resursele pentru producerea
bunurilor şi serviciilor sunt limitate sau rare.
Nevoile au o dublă determinare:
✔ Pe de o parte, există o determinare obiectivă a nevoilor, în sensul că nu se poate consuma
decât ceea ce produce sistemul de producţie la momentul dat
✔ Pe de altă parte, există o determinare subiectivă a nevoilor, în sensul că nevoile de bunuri
sunt ale persoanelor individuale sau colective şi deci au un caracter subietiv.
O anumită categorii de nevoi ca hrana, îmbrăcăminte, locuinţă au originea în cauze obiective de
ordin biologic, altele în schimb sunt influenţate de convenienţe, modă, nivel de cultură şi de statutul
social al indivizilor.
Nevoile umane, odată înţelese de oameni devin mobilul demarării unor acţiuni, activităţi şi
cooperări între aceştea, în vederea dobândirii resurselor şi bunurilor necesare satisfacerii lor.
De regulă, acoperirea unui spectru mai larg de nevoi presupune un consum sporit de resurse,
care sunt limitate sau rare fapt ce implică utilizarea raţională şi eficientă a acestora.
Bunul economic este un rezultat al utilizării resurselor economice, un element care
satisface o anumită nevoie individuală sau socială.
4
 Bunurile economice pot fi divizate în:
● bunuri libere ale căror cantitate, raportată la cerinţele oamenilor, apare ca nelimitată: aerul,
apa, lumina solară;
● bunuri economice, care au un caracter limitat;
● bunuri materiale directe, de consum personal şi bunuri indirecte de producţie;
● bunuri necorporale (prestările de servicii).
După gradul lor de prelucrare bunurile economice pot fi grupate în:
● bunuri iniţiale (materia primă);
● bunuri intermediare aflate în diferite faze de prelucrare;
● bunuri finale destinate pentru consumul final personal, colectiv sau productiv.
În economia de piaţă contemporană majoritatea bunurilor economice se manifestă sub formă de
marfă. Marfa reprezintă un produs al muncii, destinat pentru schimb prin intermediul
mecanismului de cumpărare-vânzare. Mărfurile pot fi divizate în mai multe grupe:
● mărfuri corporale de consum personal;
● mărfuri în formă de capital fix;
● mărfuri în formă de resurse naturale;
● mărfuri în formă de resurse de muncă;
● mărfuri în formă de rezultate ale cercetărilor ştiinţifice;
● mărfuri în formă de servicii manageriale, audit şi de marketing;
● mărfuri în formă de hârtii de voaloare.
Orice bun economic în formă de marfă are două laturi: utilitate (valoare de întrebuinţare)
şi valoare (valoare de schimb). 
Utilitatea reflectă capacitatea mărfii de a satisface o anumită nevoie a omului sau a societăţii.
Utilităţile mărfurilor formează conţinutul material al avuţiei. Utilitatea mărfii se manifestă sub mai
multe forme: utilitate unitară, totală, marginală (utilitatea ultimii cantităţi dintr-un bun economic
care satisface nevoia consumatorului).
Valoarea de schimb reflectă egalitatea mărfurilor ca produse ale realizării factorilor de
producţie.

3. Activitatea economică și fazele ei

Activitatea economică-este un proces complet care reflectă comportametul oamenilor în ce
priveşte atragerea şi utilizarea resurselor economice în scopul producţiei, repartiţiei,
schimbului şi consumului în dependenţă de nevoile şi interesele economice.
Activitatea economică cunoaşte patru faze: producţia, repartiţia, schimbul şi consumul.
Producţia este activitatea de transformare a resurselor în bunuri economice. Ea cuprinde toate
activităţile din agricultură, în industrie şi alte domenii care constau în modificările resurselor pentru
a le face utile sau a le spori utilitatea iniţială. Producţia poate fi:
▪ Producţie materială – totalitatea proceselor de transformare, structurală a resurselor
primare în vederea obţinerii de noi bunuri utile (lemn, mobilă).
▪ Prestări de servicii- totalitatea de transformare din care rezultă forme nemateriale
specifice cum ar fi: activitatea de reparaţii, transporturi, turism adică bogăţia imaterială.
Schimbul (circulaţia) este activitatea de deplasare în spaţiu a bunurilor, prin vânzare-
cumpărare sau păstrare şi depozitare acestora pentru ca bunurile create să fie puse la dispoziţia
cumpărătorilor. Activitatea economică de schimb se referă nu numai la bunuri materiale dar şi la
schimbul de servicii (servicii de prestare, de comunicaţii şi telecomunicaţii, servicii distributiv-
comerciale etc.)
Repartiţia constă în repartizarea venitului global (total) obţinut în economie între indivizi,
agenţi economici, grupuri şi categorii sociale, pe baza unor reguli (principii) stabilite în societate. În
acest fel se formează veniturile agenţilor economici, populaţiei şi statului, ca bază a continuităţii
activităţilor economice.

5
 Consumul constă în valoarea efectivă a bunurilor pentru satisfacerea nevoilor unane. Se
cunoaşte:
▪ Consumul intermediar – care constă în consumul unor bunuri materiale şi servicii pentru
crearea altor bunuri şi servicii
▪ Consumul final – care constă în consumul bunurilor economice pentru satisfacerea
trebuinţelor personale sau colective.

4. Problemele fundamentale ale economiei. Costul de oportunitate.

Obţinerea de către societate a producţiei în condiţiile limitării resurselor şi cunoştinţelor
tehnologice existente conduce în ultimă instanţă la formularea esenţei problemei economice.
Aceasta înseamnă că orice societate, oricât ar fi de bogată sau de săracă, trebuie să aleagă în
privinţa alocării resurselor, adică să dea răspunsuri la trei întrebări fundamentale ale organizării
activităţii economice:
a) ce bunuri se produc şi în ce cantităţi;
b) cum se produc bunurile;
c) pentru cine sunt produse bunurile.
a) ce bunuri se produc şi în ce cantităţi – înseamnă a preciza ce resurse vor fi utilizate,
funcţie de bunurile care vor fi produse;
b) cum se produc bunurile – reprezintă o alegere a modalităţii concrete cum vor fi realizate,
având drept efect determinarea cantităţilor din fiecare resursă (mai mult din unele şi mai puţin din
altele sau invers, funcţie de procedeul tehnologic ales);
c) pentru cine sunt produse bunurile – înseamnă că societatea trebuie să cunoască cine vor fi
beneficiarii bunurilor create, sau, cum va fi împărţit produsul naţional între gospodării, în general
între participanţii la producţia socială, între diferitele categorii sociale.
În abordarea acestor aspecte în viaţa de zi cu zi, oamenii pot face frecvent greşeala de a
confunda realitatea cu idealurile. De aceea, trebuie arătat că din perspectiva discuţiilor purtate între
oameni despre economia politică, aşa-numita economie pozitivă se ocupă cu prezentarea realităţii
economice (ce, cum şi pentru cine, precum şi a comportamentului economiei), iar ceea ce este
denumit economie normativă se întemeiază pe un sistem de principii etice şi judecăţi de valoare cu
privire le ce, cum şi pentru cine produce o economie, aceste din urmă probleme putând fi rezolvate
atât pe calea dezbaterilor şi deciziilor politice, cât şi prin utilizarea instrumentelor specifice analizei
economice.
Resursele au sporit şi s-au diversificat continuu. În raport cu creşterea şi diversificarea nevoilor,
resursele au fost şi au rămas limitate. Raritatea lor constituie o trăsătură a economieii şi constituie o
legitate:
Legea rarităţii resurselor constă în aceea că volumul, structura şi calitatea resurselor
economice cât şi a bunurilor se modifică mai încet decât volumul, structura şi intensitatea nevoilor.
Aceasta a obligat oamenii să se adapteze creator în funcţie de timp şi de loc. Utilizarea raţională şi
eficientă a resurselor economice disponibile reprezintă un principiu general al economiei.
Raţionalitatea în utilizarea resurselor constă în capacitatea oamenilor de a înţelege şi de a
cunoaşte modul de manifestare a fenomenelor şi proceselor economice în procesul activităţii
economice şi de a acţiona în concordanţă cu cunoştinţele dobândite, anticipând, consecinţele
faptelor sale.
Utilizarea raţională a resurselor presupune stabilirea unui raport eficient (optim) între resurse
şi nevoi, respectiv între producţie şi consum.
Din acest punct de vedere ştiinţa economică este ştiinţa utilizării resurselor rare şi limitate.
Pentru ca societatea să utilizeze resursele de care dispune în mod eficient ea trebuie să asigure atât
utilizarea completă a acestor resurse, cât şi maximizarea producţiei obţinute. Maximizarea
producţiei la nivelul economiei nu se poate realiza decât în condiţii de eficienţă.
Formularea unui răspuns la cele trei întrebări fundamentale presupune că societatea trebuie să
adopte o serie de decizii privind intrările şi ieşirile din economie. Intrările sunt reprezentate de
6
factorii de producţie, iar ieşirile sunt reprezentate prin bunurile şi serviciile rezultate din
procesele de producţie şi care se consumă în mod direct sau sunt utilizate în continuare în alte
procese de producţie.
Unul dintre conceptele cele mai importante din teoria economică este cel de cost de
oportunitate măsurat prin intermediul alternativei celei mai favorabile la care se renunţă. Luarea
unei decizii inevitabil implică sacrificarea altor alternative valabile.
Să luăm, de exemplu, cazul unui student care se înscrie la un program de masterat de doi ani,
pentru care plăteşte echivalentul în lei a 500 de Euro anual. În aparenţă, costul pe care îl are de
suportat este de 1000 Euro. Totuşi, în evaluarea costului real trebuie luat în considerare şi costul de
oportunitate. Atunci când a luat decizia de a se înscrie la acest program, studentul respectiv a
renunţat la alternativa de a-şi găsi un servici pentru care ar fi primit un salariu – la nivelul actual al
salariului minim pe economie – de cel puţin 1000 de Euro anual. În concluzie, costul real pe care îl
suportă studentul respectiv este de 1000 Euro plus venitul la care a renunţat (2000 Euro), adică
3000 Euro. Ar mai trebui oare să adăugăm la acest şi costul cazării şi al hranei pe perioada
respectivă? Răspunsul este nu, acestea nu sunt costuri neapărat legate de frecventarea programului
de masterat, pentru că ele ar fi trebuit suportate oricum. De cele mai multe ori, costul de
oportunitate este exprimat în preţuri relative, adică preţul unei alternative în termenii preţului unei
alte alternative. De exemplu, preţul unei cutii de lapte este 1 Euro, iar al unui pachet de biscuiţi este
de 50 de Eurocenţi. Cu alte cuvinte, preţul relativ al laptelui este de 2 pachete de biscuiţi. Dacă
cineva mai are un singur Euro în buzunar şi cumpără o cutie de lapte, atunci costul de oportunitate
al laptelui este de 2 cutii de biscuiţi (presupunând că biscuiţii reprezintă cea mai bună alternativă).
De multe ori, preţul relativ oferă informaţii mai valoroase pentru analiza economică decât preţul
monetar al unui bun. Din punct de vedere grafic, corespondenta costului de oportunitate este curba
(frontiera) posibilităţilor de producţie. Aceasta este reprezentarea grafică a tuturor combinaţiilor
posibile de producţie, în condiţiile în care cantitatea de resurse este dată.
Considerând, de exemplu, că într-o economie se realizează doar două produse - X şi Y -
ansamblul combinaţiilor posibile de producţie (nivelul resurselor disponibile – muncă, pământ,
capital - fiind dat) formează curba posibilităţilor de producţie, trasată în figura nr.1.

X
M
P
N

Figura 1.1. Curba sau frontiera posibilităţilor de producţie.

Punctele M şi N situate pe curba posibilităţilor de producţie semnifică o utilizare completă a

resurselor disponibile; în M se produce mai mult X şi nai puţin Y decât în N. Punctul S reprezintă
alegerea unui combinaţii de producţie mai mică decât cea tehnic posibilă şi care determină o
folosire incompletă a resurselor, iar punctul P corespunde unui nivel al producţiei imposibil de
obţinut. Doar progresul tehnic este cel care poate determina o creştere a cantităţilor realizate din
toate produsele şi, deci, o deplasare spre dreapta a întregii curbe a posibilităţilor de producţie. O
deplasare pe curbă, de exemplu de la M la N, ilustrează costul de oportunitate, în sensul că, pentru a
realiza mai mult din Y, economia respectivă trebuie să renunţe la a mai produce o anumită cantitate
din X.
7
 După cum se vede, un producător (o ţară) poate alege între diferite combinaţii posibile de
producţie. La baza alegerii făcute de producător stă principiul avantajului comparativ. Înainte
însă, este necesar de cunoscut principiul avantajului absolut.
Astfel, o ţară (o regiune, o firmă, un individ) deţine avantajul absolut al producerii unui bun
atunci când îl poate realiza utilizând mai puţine resurse decât alte ţări (regiuni, firme, indivizi). Fie
de exemplu doi indivizi (A şi B) care produc două bunuri (X şi Y). Producţia pe care o poate realiza
fiecare într-o zi este prezentată în tabelul următor:

X Y
A 6 3
B 4 8

A este mai priceput în a produce X, iar B este mai bun în producţia lui Y. Se spune că fiecare
deţine avantajul absolut în produsul pentru care cheltuieşte mai puţine resurse (în cazul nostru timp)
pentru a-l realiza. Cu alte cuvinte, fiecare deţine avantajul absolut în produsul pentru a cărui
obţinere are un cost mai mic şi, drept rezultat, se va specializa în producerea acelui bun. Deci, A va
produce X şi B va produce Y, după care vor schimba între ei, prin comerţ, anumite cantităţi din
bunurile respective.
Lucrurile se complică însă întrucâtva atunci când unul dintre ei este mai bun în producerea
ambelor bunuri:

X Y
A 6 3
B 4 1

După cum se vede, A deţine avantajul absolut în producerea ambelor bunuri. Dacă acesta ar fi
criteriul în funcţie de care s-ar realiza specializarea, atunci A ar trebui să producă şi X şi Y,
deoarece produce cu costuri mai mici. În realitate, lucrurile nu stau însă aşa. Ei se vor specializa în
funcţie de mărimea costurilor de oportunitate.
Să analizăm separat fiecare dintre produse. Astfel, pentru a realiza o bucată din Y, individul A
renunţă la a mai produce 2 bucăţi din X, în vreme ce individul B renunţă la a produce 4 bucăţi din
X. Deci, în producţia lui Y, persoana A deţine avantajul comparativ (renunţă la mai puţin).
Lucrurile se schimbă dacă analizăm produsul X. Pentru a produce o bucată din X, individul A
renunţă la a produce o jumătate din Y, în vreme ce B renunţă la a produce doar un sfert din Y. Deci,
în produsul X, persoana B deţine avantajul comparativ. În consecinţă, A se va specializa în
producerea lui Y, iar B în cea a lui X.
În concluzie, atunci când un producător (o ţară, un individ) deţine avantajul absolut în
ambele produse, specializarea se va realiza în funcţie de avantajul comparativ, adică în acel
produs în care are de suportat un cost de oportunitate mai mic.
În cartea sa publicată în 1817, On the Principles of Political Economy and Taxation,
economistul David Ricardo a utilizat exemplul Angliei şi Portugaliei care produceau vin şi
îmbrăcăminte, pentru a ilustra beneficiile specializării şi comerţului. Acest exemplu a constituit
baza principiului avantajului comparativ.

8
 Subiectul 2. Piața și mecanismul pieței

1. Piața – trăsăturile și funcțiile ei.

2. Esența cererii. Modalitatea de determinare, funcția, formele, excepțiile.
3. Esența ofertei. Modalitatea de determinare, funcția, formele, excepțiile.
4. Echilibrul pieței. Modificarea. Factorii determinanți.

1. Piața – trăsăturile și funcțiile ei.

Piaţa este una din componentele strict necesare ale gospodăriei de mărfuri şi reprezintă
baza producţiei de mărfuri.
Necesitatea obiectivă în apariţia pieţelor este condiţionată de:
1) diviziunea socială a muncii;
2) izolarea economică a subiecţilor pieţei care este determinată de diversitatea formelor de
proprietate;
3) legătura strînsă a economiei naţionale cu economia mondială prin comerţul exterior;
4) pentru a efectua creşterea economică într-o economie naţională e necesar de a ieşi pe piaţa
mondială.
Odată cu apariţia forţei de muncă a omului în calitate de marfă, piaţa capătă un caracter
general şi relaţiile de piaţă apar în toate patru faze ale reproducţiei sociale. Noţiunea de piaţă
include în sine următoarea lămurire: piaţa este un element de reproducţie a produsului social şi o
formă de realizare şi de mişcare a părţilor componente ale lui. În timpul actual piaţa este cercetată în
calitate de un tip anumit de relaţii gospodăreşti care au loc între subiecţii de gospodărire. Aceasta
este condiţia de bază a funcţionării eficiente şi stabile a oricărui sistem economic. În dependenţă de
importanţa şi realizarea în practică a legăturilor directe şi indirecte în funcţionarea economiei piaţa
poate fi determinată ca o formă de armonizare socială a economiei, din care rezultă determinarea
tipului de sistem economic existent în societatea dată.
Deci, piaţa include în sine: a) relaţiile de vînzare-cumpărare;
b) relaţiile social-economice;
c) relaţiile organizatorico-economice.
Ajungem la concluzia că în sistemul economic piaţa se manifestă ca un subsistem independent.
Piaţa reprezintă o categorie economică, care este strîns legată de schimb, circulaţie, comerţ şi
serviciile comerciale. Putem spune că piaţa exprimă relaţiile economice ce apar între oameni în
procesul mişcării mărfurilor.
Esenţa relaţiilor de piaţă poate fi manifestată prin trăsăturile de bază ale ei:
1) recuperarea cheltuielilor materiale ale producătorilor şi vînzătorilor şi obţinerea profitului;
2) satisfacerea cerinţelor consumatorilor prin crearea unui anumit volum al ofertei mărfare.
Funcţiile pe care piaţa le îndeplineşte în economie sînt următoarele:
 Menţinerea echilibrului dintre cerere şi ofertă după volum şi după structură (corespunderea
dintre producţie şi consum). Această funcţie de determinare şi reglementare a proporţiilor
piaţa o realizează prin mecanismul oscilării preţurilor în baza legii cererii şi ofertei.
 Piaţa determină mărimea echivalentă a mărfii necesare pentru realizarea schimbului mărfii.
Prin urmare, piaţa compară cheltuielile individuale ale muncii necesare pentru producerea
mărfurilor cu cheltuieli sociale.
 Piaţa realizează o stimulare economică a procesului eficienţei de producţie, impunînd
producătorii de a produce cantitatea necesară de mărfuri, cu cheltuieli minimale şi
obţinerea profitului necesar. Piaţa stimulează dezvoltarea progresului tehnico-ştiinţific.
 Prin intermediul pieţei se asigură o dezvoltare proporţională a diferitor regiuni, gospodării,
teritorii economice naţionale în condiţiile aprofundării diviziunii sociale a muncii şi
realizarea procesului integraţional în economie.

9
  În baza comparării venitului consumatorilor cu cererea pe care ei o prezintă pe piaţă are loc
asigurarea eficienţei consumului.
Istoria dezvoltării economiei pe piaţă cunoaşte următoarele tipuri ale pieţei:
1) piaţa nedezvoltată;
2) piaţa liberă;
3) piaţa reglementată;
4) piaţa deformată.
Piaţa nedezvoltată se caracterizează prin caracterul stihiinic al relaţiilor de piaţă care se
realizează mai mult sub formă de schimb prin troc.
Piaţa liberă se caracterizează prin trăsăturile:
1) număr nelimitat de subiecţi ai relaţiilor de piaţă şi dezvoltarea concurenţei libere între ei;
2) accesul absolut liber a tuturor membrilor societăţii la orice tip de activitate economică;
3) toţi membrii societăţii au acces la informaţiile economice ale pieţei.
Piaţa reglementată este rezultatul dezvoltării civilizaţiei umane cînd statul, prin activitatea sa,
încearcă să limiteze acţiunile consecinţelor negative ale pieţei libere. Problema de bază în acest tip
de piaţă este de a găsi combinarea optimă între reglementarea de către stat şi autoregularea de piaţă.
Piaţa deformată poate apărea în cazul în care amestecul statului e prea mare. Din definiţia
pieţei putem face concluzia că piaţa e un sistem integral, caracteristica căruia poate fi prezentată
prin structura pieţei şi infrastructurii ei.
Pentru a determina structura pieţei se utilizează diferite criterii:
I. După obiectul relaţiilor de piaţă există următoarea structură a pieţei:
1) piaţa mărfurilor şi serviciilor;
2) piaţa forţei de muncă;
3) piaţa fondului locativ;
4) piaţa investiţiilor;
5) piaţa monetară şi valutară;
6) piaţa hîrtiilor de valoare;
7) piaţa inovaţiilor;
8) piaţa serviciilor informaţionale.
II. După subiect:
1) piaţa consumatorilor (oferta este mai mică decît cererea);
2) piaţa producătorilor (cererea este mai mică decît oferta);
3) piaţa intermediarilor în comerţ.
III. După aşezarea geografică:
1) piaţa locală;
2) piaţa regională;
3) piaţa naţională;
4) piaţa mondială.
Fiecare tip al pieţei, necătînd la criteriul de determinare a lui, cere prezenţa unei infrastructuri
de piaţă bine dezvoltate, care constituie fundamentul sau construcţia internă a sistemului economic.
Infrastructura pieţei reprezintă totalitatea instituţiilor, întreprinderilor care deservesc piaţa şi
îndeplinesc anumite funcţii cu scopul asigurării activităţii economice ale mecanismului pieţei.
Elementele de bază ale infrastructurii sînt:
 bursele (mărfare, valutare, de valori);
 licitaţiile, expoziţiile;
 sistemul creditar şi bancar-comercial;
 tehnologiile informaţionale şi mijloacele de comunicare;
 sistemul fiscal şi inspecţia fiscală;
 sistemul de asigurare;
 agenţiile de reclamă, de informaţie mass-media;
 sistemul vamal;

10
  companii de audit şi consulting.

2. Esența cererii. Modalitatea de determinare, funcția, formele, excepțiile.

Cererea desemnează cantitatea dintr-un bun pe care un consumator (cererea
individuala) sau toţi consumatorii dintr-un spaţiu economic (cererea pieţei) sunt dispuşi să o
achiziţioneze, într-o perioadă de timp, în condiţiile preţului unitar şi a altor factori (venitul
menajelor, preţurile altor bunuri, perspectivele preţului şi venitului, intensitatea nevoilor,
preferinţe şi gusturi, numarul şi structura populaţiei ş.a.m.d.).
Volumul sau cantitatea cererii este o cantitate bine determinată de bunuri solicitată de
consumator la un preţ dat cunoscut (constant) într-o perioadă dată de timp cu condiţia că toţi
parametri cererii sunt constanţi.
Preţul cererii este preţul maxim oferit de consumator pentru volumul determinat de bunuri.
Parametrii cererii sau factorii ce determină modificarea cererii sunt:
1. Preţul cererii – între preţul cererii şi volumul solicitat de bunuri este o dependenţă inversă.
2. Venitul consumatorului – la modificarea venitului se va majora cererea la bunuri
superioare, cererea la bunuri inferioare se va micşora, iar la bunuri de primă necesitate va
rămâne aproximativ constantă.
3. Gusturile şi preferinţele consumatorului.
4. Preţul bunurilor substituibile – există o dependenţă directă pentru bunurile substituibile şi
cererea la bunul substituit.
5. Preţul bunurilor complimentare – există o dependenţă indirectă pentru bunurile
complimentare şi cererea bunului complimentat.
6. Aşteptările inflaţionste – o prognoză de creştere a preţului în perioada viitoare va
determina creșterea cererii la moment.
7. Numărul consumatorilor – există o dependenţă directă între numărul consumatorului.
Cererea în sens microeconomic este o variabilă dependentă, în funcţie de preţ (exprimată prin
legea cererii) şi alte imprejurări (numite factorii cererii), şi sintetizată în relaţia:
D(x) = f (Px, alte imprejurari: economice şi extraeconomice)
Exemplu: Funcția cererii pentru bunul x este Dx=10-2Px
Cererea tabelar poate fi reprezentată:
Dx Px 5 4 3 2 1
Menajul A 0 2 4 6 8
N.B.
1. Baremul cererii poate fi construit pentru fiecare menaj, iar prin aditionare, pentru întreaga piață.
2. Funcția cererii – liniară sau neliniară – exprimă o relație negativă între cerere și prețul unitar.
3. Diagrama cererii are în mod normal o pantă negativă.

Studierea relaţiei cerere/preţ se face cu instrumentele:

- baremul cererii(tabelar) – tabel care surprinde intenţiile de cumparare ale bunului x la diferite
niveluri ale preţului unitar;

11
 - funcţia cererii – relaţie matematică prin care este surprinsă dependenţa cantităţii cerute din
bunul x faţă de preţul său unitar.
Funcția cererii liniare are următoarea formă: D(x) = a – b*P(x), a şi b sunt parametrii (a-
terminul liber al funcţiei, punctul de intersecţie a dreptei cererii cu axa cantităţii sau exprimă
cantitatea maximă solicitată de consum la un preţ zero, b - coeficientul de înclinaţie a funcţiei
determinat de variaţiile de cantitate şi preţ –b=Q2-Q1/p2-p1, iar Px = pretul unitar. De exemplu: D(x)
= 10 – 2 Px înseamnă că cererea pentru bunul x depinde de preţul său (multiplicat cu 2) faţa de care
se află în relaţie negativă şi de o gamă largă de alte împrejurări care fiind date se constituie în
constanţa 10. Cifra 10 din acest exemplu concentrează influenţa tuturor factorilor, alţii decât preţul,
care afectează nivelul şi dinamica cererii. Fiecare menaj are propria funcţie a cererii pentru fiecare
categorie de bunuri în care atât a cât şi b se modifică în timp.
- diagrama cererii(graficul) – se construieşte pe baza instrumentelor anterioare şi exprimă locul
geometric al tuturor alternativelor de achiziţie din bunul x la diferite niveluri ale preţului unitar.
Cererea variază atât cantitativ cât şi calitativ. Variaţia cererii cauzată de schimbările în preţul
bunului se numesc schimbare cantitativă a cererii. Grafic acest aspect este reprezentat prin
deplasarea pe curba cererii de la un punct la altul dea lungul dreptei cererii. Deplasarea curbei
cererii într-o poziţie nouă în spațiu arată că cererea se schimbă calitativ. Aceasta se întâmplă când
variază alţi factori diferiţi de preţ. Deplasarea curbei în dreapta semnifică faptul că cererea creşte,
deplasarea curbei spre stânga cererea descreşte.
Legea cererii este principiu conform căruia, dacă celelalte condiţii nu se schimbă,
cantitatea dintr-un bun cerută de cumparatori tinde să crească atunci când preţul scade sau
tinde să scadă atunci când preţul creşte.
În general, legea cererii se confirmă, deoarece:
● este probabil că atunci când preţul unui bun sau serviciu scade, iar preţurile celorlalte
bunuri sau servicii nu se modifică, oamenii înlocuiasc în consum bunurile mai scumpe cu
bunuri mai ieftine;
● oamenii se simt puţin mai bogaţi atunci când preţul unui bun sau serviciu scade, iar
preţurile celorlalte bunuri şi servicii nu se modifică. În acest caz, oamenii folosesc
puterea de cumparare suplimentară pentru a cumpara cantităţi mai mari de bunuri şi
servicii – incluzând şi bunul sau serviciul al carui preţ a scazut.
Excepţii:
1. Consumatorul nu deţine deplina informaţie despre bunul solicitat, considerând că
bunurile calitative sunt la preţuri mai mari şi acesta solicită cantităţi mari la preţuri înalte.
2. Atunci când consumatorul doreşte să-şi demonstreze apartenenţa sa la o anumită pătură
socială şi solicită cantităţi mai mari de bunuri (de lux) la preţuri mai înalte
3. Efectul Giffen – în urma creșterii generale a prețurilor consumatorul refuză procurarea
bunurilor de lux în favoarea produselor de o categorie inferioară sau de primă necesitate,
la care preţul la fel creşte.
4. Paradoxul lui Veblen (efectul snobismului) – cererea creşte din dorinţa „de a fi nu ca
toţi”.

3. Esența ofertei. Modalitatea de determinare, funcția, formele, excepțiile.

Pe piaţa bunurilor marfare întreprinzatorul se manifestă în calitate de agent al ofertei. El este
personalizat prin firme (inclusiv instituţii financiar-bancare şi gospodării familiale) care combină şi
consumă factori de producţie pentru a produce bunuri marfare având ca utilizatori finali
consumatorii (menajele), restul lumii (pentru bunurile exportate), iar uneori guvernul care
achiziţionează satisfactori în scop social sau de caritate.
Oferta în sens microeconomic, reprezintă cantitatea dintr-un bun pe care un
întreprinzător sau toţi întreprinzătorii sunt dispuşi să o producă şi să o vândă într-un interval
de timp, în funcţie de preţul unitar şi alte împrejurări economice şi extraeconomice. Ea este

12
un flux economic care înregistrează evoluţii în timp, fiind apreciată într-un anumit interval
(oferta zilnică, săptămânală, lunară etc.).
În funcţie de subiecţi distingem oferta individuala şi a pieţei. Cantitatea totală dintr-un bun pe
care un agent economic (firma, gospodărie familială) este dispus să o producă şi s-o livreze pieţei
într-o anumită perioadă reprezintă oferta individuală a firmei. Se poate vorbi de oferta zilnică de
pâine din sortimentul „X” pe care firma „A”, respectiv „B”, ş.a.m.d. sunt dispuse să o producă şi să
o livreze săptămânal pe piaţa oraşului M.
Cantitatea dintr-un bun pe care toţi întreprinzătorii dintr-o ramură (industrie) sunt dispuşi să o
producă şi să o vândă de-a lungul unei perioade de timp formează oferta pieţei (industriei). Ea nu se
confundă cu oferta agregată sau macroeconomica.
Volumul ofertei este cantitatea determinată de bunuri, oferită de producător la un preţ dat
constituit într-o perioadă determinată de timp.
Preţul ofertei este preţul minim solicitat de producător pentru un volum oferit de bunuri. La
baza preţului ofertei stau costurile medii de producţie.
Factorii ce determină modificarea ofertei sunt:
1. preţul ofertei – dependenţă directă;
2. aşteptările inflaţioniste – dependenţă inversă;
3. preţul bunurilor substituibile – dependenţă inversă;
4. preţul bunurilor complimentare dependenţă directă
5. costuri totale – dependenţă inversă;
6. numărul producătorilor – dependenţă directă;
7. subvenţii – dependenţă directă;
Studiul ofertei se realizează cu ajutorul unor instrumente şi concepte diverse dintre care se
detaşează: baremul ofertei, funcţia ofertei, diagrama ofertei, legea generală a ofertei.
Baremul ofertei se prezintă sub forma unui tabel ce exprimă intenţiile de producţie şi de
vânzare ale unui producător sau ale tuturor producătorilor din industrie, la diferite niveluri
alternative ale preţului unitar.

Funcţia ofertei este relaţia matematică care surprinde dependenţele dintre cantităţile ce se
intenţionează a fi produse şi oferite şi preţul unitar, relaţii relevate prin intermediul unor parametri
şi coeficienţi.
S(x)= f (Px alte imprejurari: economice şi extraeconomice)

13
 De obicei funcţie liniară S=a+bPx unde a – termen liber al funcţiei, punctul de intersecţie a
dreptei ofertei cu axa cantităţii; +b – dependenţa directă preţ cantitate.
Diagrama ofertei rezultă din transpunerea baremului în sistemul axelor carteziene, în care pe
ordonată este surprins preţul unitar, iar pe abscisă, cantităţile. (figura.2)
Legea ofertei în raport cu preţul este sensibilitatea ofertei la modificarea preţului, o relaţie
de cauzalitate dintre preţul unitar al unui bun şi cantitatea oferită formulată astfel: când
preţul unitar al unui bun creşte, are loc extinderea ofertei, iar atunci când preţul unitar scade,
are loc contracţia ofertei.
Ca orice regularitate (din economie sau natură) şi legea generală a ofertei are unele excepţii
cunoscute sub numele de paradoxurile legii ofertei. Prin paradoxuri sunt desemnate acele situaţii în
care modificarea preţului unitar nu generează modificarea în acelaşi sens a cantităţii oferite. Un
asemenea paradox se manifestă în unele situaţii pe piaţa muncii.
1. Paradoxul King exprimă comportamentul atipic al producătorilor agricoli mici şi mijlocii
care apelează pe scară largă la credite pentru organizarea şi susţinerea producţiei.
Atipicitatea constă în aceea că, dacă preţurile produselor agricole scad, oferta se extinde: ei
vor vinde o cantitate mai mare din producţie pentru că doar astfel, ca debitori, pot să-şi
procure mijloacele baneşti și pentru achitarea creditelor scadente. În acest caz, diagrama
ofertei se manifesta ca o curba cu panta negativă.
2. Alt paradox al ofertei care se manifestă în economiile caracterizate prin grave dezechilibre şi
în care hiperinflația este o realitate de durată. În asemenea situații, apar curbele frânte sau
anormale ale ofertei, în sensul că, de la un anumit nivel de creştere a preţurilor, majorarea în
continuare a acestora este însoțită, pe termen scurt, de contracţia cantităţii oferite pentru că
întreprinzătorii aşteaptă condiții şi mai favorabile (prețuri şi mai mari), procedând la
stocarea unei parţi din producţie.

4. Echilibrul pieței. Modificarea. Factorii determinanți.

Întreaga istorie universală demonstrează că atât în natură cât şi în societate, inclusiv în
economie acţionează în permanenţă forţe contradictorii, care tind spre stări de echilibru.
În condiţiile economiei de piaţă echilibru economic se manifestă sub forma unei stări specifice
a pieţii, generată de acţiunea agenţilor economici. Agenţii economici producătorii urmăresc
maximizarea profitului, în timp ce agenţii economici consumatori urmăresc satisfacerea nevoilor
proprii cu cheltuieli minimale. Modul de acţiune şi de comportare al agenţilor economici pe piaţă
determină echilibru economic concurenţial. Ultimul apare sub forma raportului dintre cerere şi
ofertă pe pieţele de bunuri economice, monetare de capitaluri şi de muncă.
O piaţă se află în echilibru atunci când producătorul şi consumatorul, ajung la o
înţelegere cu privire la cantitatea oferită şi cea solicitată cât şi cu privire la preţul solicitat şi
cel oferit.
Există două teorii cu privire la echilibru pieţii:
1 Teoria lui Valras – conform aceste teorii echilibrul pieţii este atunci şi numai atunci când
cantitatea cereri este egală cu cantitatea ofertei, orice altă situaţie presupune un
dezechilibru. Demonstraţie:
✔ să presupunem că pe piaţă se stabileşte un oarecare preţ mai mic decât preţul iniţial, atunci
cantitatea cerută va fi mai mare ca cantitatea oferită, deci se crează un dificit de bunuri sau
exces de cerere. Primul reacţionează producătorul care majorând preţul oferă cantităţi mai
mari de bunuri. La rândul său consumatorul la preţuri înalte solicită cantităţi mai mici.
Piaţa se va echilibra când producătorul şi consumatorul vor ajunge la o înţelegere cu
privire la preţ.
✔ Să presupunem că pe piaţă se stabileşte un preţ mai mare ca preţul iniţial, atunci cantitatea
oferită va fi mai mare decât cea cerută. În situaţia respectivă se crează un dezechilibru o
supraproducţie sau exces de ofertă. Primul reacţionează producătorul care micşorează
preţul, micşorează şi cantitatea oferită de bunuri. Consumatorul la rândul său la preţuri
14
 mici va procura cantităţi mai mari. Piaţa se va echilibra atunci când consumatorul şi
producătorul vor ajunge la înţelegere de preţ.
1. Teoria lui Marchall – un echilibru e numai atunci când preţul cererii este egal cu preţul
ofertei. Dacă pe piaţă este o cantitate mai mică decât în perioadă iniţială este deficit, dacă
este invers surplus.
Zonele echilibrului: Un echilibru a pieţii are 4 zone:

Prima zonă preţurile din această zonă sunt mai înalte decât preţul ofertei, zonă favorabilă
pentru producător, şi nefavorabilă. Prima zonă nu este tranzacţională.
A doua zonă preţurile din această zonă sunt mai mici ca preţul ofertei şi mai mari ca preţul
cererii, deci, nefavorabilă pentru producător şi favorabilă pentru consumator. Zona nu este
tranzacţională.
A treia zonă preţurile sunt mai mici decât preţul ofertei şi mai mari decât preţul cererii,
nefavorabilă pentru producător şi pentru consumator. Zonă netranzacţională.
A patra zonă preţurile mai mici ca preţul cererii şi mai mari ca preţul ofertei. În această zonă va
avea loc tranzacţia. Zona patru se împarte în două subzone în raportul cu preţul de echilibru a şi b.
Subzona a este zona de influienţă a producătorului deaorece el stabileşte preţurile la un nivel mai
înalt decât preţul de echilibru. Aici în acelaşi timp consumatorul face economii, deoarece preţul
cererii pentru toate cantităţile solicitate până la cantitatea de echilibru depăşeşte preţul de echilibru.
Subzona b este o zonă de influienţă a consumatorului, deoarece preţul pieţii este stabilit mai jos
decât preţul de echilibru, subzona este şi zona de profit a producătorului deoarece pretul ofertei este
mai mic decât preţul echilibrului pieţii.
Cererea şi oferta sunt elementele de bază ale mecanismului pieţii, fiind aplicată în diverse
domenii. Spre exemplu:
Exemplul 1: Modificarea condiţiilor pieţei – piaţa serviciilor de stomatologie
Aceasta figură (fig 4) arată impactul a două schimbări ale condiţiilor pieţei asupra pieţei
serviciilor de stomatologie. Graficul (a) arata efectul efortului autorităţilor în convingerea unui
număr tot mai mare de absolvenţi de liceu să opteze pentru facultăţile de stomatologie. Această
acţiune deplasează curba ofertei spre dreapta, fapt ce determină deplasarea pieţei din punctul de
echilibru E1 în punctul de echilibru E2. In acelaşi timp cu politica autorităţilor, care are ca efect
creşterea numarului de stomatologi, îmbunătăţirea sănătăţii dentare reduce cererea pentru serviciile
stomatologilor. Efectul îmbunătăţirii sănătăţii dentare este reprezentat pe graficul (b) prin
deplasarea spre stânga a curbei cererii de servicii de stomatologie. Luând în considerare atât
modificările în politica educaţională, cât şi îmbunătăţirea sănătăţii dentare, piaţa se deplasează într-o
nouă situaţie de echilibru, în punctul E3, la intersecţia dintre S2 şi D2.
Dacă nu ar fi apărut schimbări în politica educatională promovată de autorităţi vizavi de
facultăţile de stomatologie, piaţa s-ar fi deplasat în punctul de echilibru E4, la intersecţia dintre S1
și S2.

15
 Fig 4 Modificarea condiţiilor pe piaţa serviciilor stomatologice

Figura 5 Modificările echilibrului

Iniţial, piaţa se afla în situaţie de echilibru în punctul E1. Schimbarea gusturilor consumatorilor
înspre alimente fără colesterol deplasează curba cererii de lapte din poziţia D1 în poziţia D2. Dacă
preţul laptelui ar fi liber să scadă, pe piaţă ar apărea un surplus temporar de lapte, care ar presa în
sensul scăderii preţului, iar piaţa ar ajunge într-o situaţie de echilibru, E2, în condiţiile unui preţ de
12.500 lei/litru. Daca, însă, autorităţile optează pentru un sistem de sprijinire a preţului laptelui la
20.000 lei/litru, preţul nu poate să scadă şi surplusul de lapte este permanent. In aceste condiţii,
autorităţile trebuie să achiziţioneze surplusul de lapte (fie şi sub forma de unt sau brânză) pentru a
impiedica scăderea preţului.
Exemplul 3: Plafonarea preţurilor – piaţa imobiliară
Pe termen scurt, oferta de locuinţe de închiriat este fixă – graficul (a). Nivelul de echilibru al
chiriei pentru o luna este 3 milioane lei. Autorităţile optează, însă, pentru impunerea unui nivel
maxim al chiriilor, la 1,5 milioane lei/lună. Un efect posibil al acestei decizii este ca proprietarii vor
stabili informal cu chiriaşii o chirie de 3 milioane lei/lună şi vor declara oficial că nivelul chiriei
incasate este de doar 1,5 milioane lei. Dacă nu se stabilesc asemenea înţelegeri între proprietari şi
chiriaşi, pe piaţa va apărea un deficit de locuinţe de închiriat – acum se cer 4000 de locuinţe pentru
închiriat, dar se oferă numai 3000 locuinţe. Graficul (b) arată efectul pe termen lung al controlului
chiriilor. Dacă autorităţile impun un nivel maxim al chiriei, proprietarii oferă mai puţine locuinţe
pentru închiriere (2000 locuinţe faţă de 3000 locuinţe în situaţia iniţială). Astfel, deficitul de
locuinţe creşte pe termen lung.

16
 Figura 6 Efectele controlului chiriilor

Concluzii: Teoriiile cererii şi ofertei se pot aplica la:

1. influienţa reducerii impozitelor
2. limitarea suprafeţelor prelucrate
3. dezvoltarea tehnologică
4. micşorarea cheltuielilor
5. limitarea preţurilor
6. analiza impunerii preţurilor prin lege

17
 Subiectul 3. Elasticitatea cererii și ofertei
1. Elasticitatea cererii după preț
2. Elasticitatea cereii după venit și după prețul altor bunuri
3. Elasticitatea ofertei. Tipurile elasticității.

1. Elasticitatea cererii după preț

Elasticitate – măsură în care răspunde cantitatea cerută sau oferită dintr-un bun, la modificarea
preţului acelui bun sau la modificarea altor condiţii economice.

Gradul de modificare a cererii este reflectat de către coeficientul de elasticitate (E).

E=ΔQ/ΔP
Unde ΔQ – modificarea cantităţii cererii;
ΔP – modificarea preţului.
Elasticitatea cererii poate fi determinată prin diverse metode în dependenţă de preţ şi de venit.
Elasticitatea cererii faţă de preţ este raportul modificării procentuale a cantităţii cerute dintr-
un bun, ca urmare a modificării procentuale a preţului său, alte condiţii rămânând neschimbate.
Modalitatea de a calcula elasticitatea după preţ cunoaşte trei metode:
1. pentru cazul modificării preţului cu ≤4%
E= (ΔQ/ΔP) * (P/Q), unde {E=ΔQ/ΔP*P1/Q1
E=ΔQ/ΔP*P2/Q2

2. la modificarea preţului >4%

E=ΔQ/ΔP*(P1+P2)/(Q1+Q2)

3.dacă avem o funcţie liniară a cererii Qd=a-bP

E=dQ/dP*P/Q=(a-bP)'* P/Q= -b*P/Q

Notă! Coeficientul elasticităţii cererii va fi întotdeauna negativ din motivul dependenţei inverse
dintre preţ şi cantitate, dar se va analiza după valori absolute (+).
În dependenţă de aceste calcule se determină tipurile de cerere după elasticitate.
Cerere elastică este o situație în care cantitatea cerută se modifică cu un procent mai mare
decăt preţul şi prin urmare, dacă preţul scade, venitul total creşte. (Figura 7 a) ED >1
Cerere inelastică este o situaţie în care cantitatea cerută se modifică cu un procent mai mic
decât preţul şi prin urmare, dacă preţul scade venitul total scade. (Figura 7 b) 0<ED<1

Fig. 7 Tipurile de cerere elastică şi inelastică

Cerere cu elasticitate unitara este o situaţie în care prețul şi cantitatea cerută se modifică cu
acelaşi procent şi prin urmare, dacă preţul scade venitul total nu se schimbă. (Figura 8) Venit este
produsul dintre preţ şi cantitatea vândută. ED=1

18
 Figura 8 Cererea cu elasticitatea unitară

Cerere perfect inelastică este o situaţie în care curba cererii este o linie verticală. ED=0
Cerere perfect elastică este o situaţie în care curba cererii este o linie orizontală. (Figura 9) Ed
̶>∞

Figura 9 Tipurile de cerere perfect inelastică şi perfect elastică

Valoarea coeficientului de elasticitate (-1,4 de exemplu) arată că la fiecare scădere cu 1% a

preţului, cantitatea cerută creşte cu 1,4%. Deoarece curba cererii are o pantă negativă, din formula
coeficientului de elasticitate a cererii rezultă o valoare negativa. Semnul minus arată că preţul şi
cantitatea cerută se modifică în sensuri diferite.
De ce elasticitatea cererii pentru anumite bunuri este mare, iar elasticitatea cererii pentru alte
bunuri este mică?
✔ Accesul la bunuri substituibile: cererea pentru un bun tinde să fie mai elastică faţă de preţ cu
cât bunul este definit mai exact;
✔ Accesul la bunuri complementare: dacă un bun este un complement minor al unui bun
important, cererea pentru el tinde să fie inelastică. De exemplu, uleiul de motor şi benzina;
✔ Ponderea cheltuielii pentru un bun în bugetul unei persoane. De exemplu, cum cheltuiala
pentru cumpărarea chibriturilor are o pondere neînsemnată în bugetul unui individ, cererea
pentru chibrituri este inelastică;
✔ Orizontul de timp: adesea, cererea pentru un bun sau pentru un serviciu este mai puţin
elastică pe termen scurt decât pe termen lung. De exemplu, cantitatea cerută pentru
combustibil de încălzit nu scade pe termen scurt, chiar dacă preţul acestuia creşte, dar, pe
termen lung, oamenii găsesc metode prin care sa diminueze cheltuielile cu încălzirea (o
izolare mai bună a ferestrelor, utilizarea robinetilor termostataţi etc.).

19
 2. Elasticitatea cereii după venit și după prețul altor bunuri
Elasticitatea cererii faţă de venit este raportul modificării procentuale a cantităţii cerute
dintr-un bun, ca urmare a modificării venitului consumatorilor, celelalte condiţii rămânând
neschimbate.

EI = ΔQ/ΔI, unde ΔI- modificarea venitului.

Există trei modalităţi de calcula elasticității cererii în raport cu venitul:

1. pentru cazul modificării venitului cu ≤4%
E= (ΔQ/ΔI) * (I/Q), unde {E=ΔQ/ΔI*I1/Q1
E=ΔQ/ΔI*I2/Q2

2.la modificarea venitului > 4%

E=ΔQ/ΔI*(I1+I2)/(Q1+Q2)

3.dacă avem o funcţie liniară a cererii Qd=a-b

E=dQ/dI*I/Q=(a-bI)'* I/Q= -b*I/Q

Elasticitatea cererii faţa de venit este legată de conceptele de bunuri normale şi bunuri
inferioare. În cazul unui bun normal, o creştere a venitului determină o creştere a cererii pentru
bunul respectiv. Deoarece venitul şi cererea se schimbă în acelaşi sens, elasticitatea cererii faţă de
venit, în cazul unui bun normal, are o valoare pozitivă. În cazul unui bun inferior, o creştere a
venitului determină o scădere a cererii pentru bunul respectiv. Deoarece venitul şi cererea se
schimbă în sensuri diferite, elasticitatea cererii faţă de venit, în cazul unui bun inferior, are o valoare
negativă.
Elasticitatea incrucişată a cererii sau tranzitivă este raportul modificării procentuale a
cantităţii cerute dintr-un bun, ca urmare a modificării procentuale a preţului pentru alte bunuri,
celelalte condiţii rămânând neschimbate.

EAB=(ΔQA/QA)/(ΔPB/PB)
20
 Elasticitatea încrucişată a cererii este legată de conceptele de bunuri substituibile şi
bunuri complementare. Cum salata verde şi varza sunt bunuri substituibile, o creştere a prețului
salatei verzi determină o creştere a cantităţii cerute de varză. Elasticitatea cererii în acest caz este
pozitivă. Cum uleiul de motor şi benzina sunt bunuri complementare, o creştere a preţului benzinei
determină o scădere a cantităţii cerute de ulei de motor. Elasticitatea cererii, în acest caz, este
negativă.
Modalitatea matimatică a unei astfel de relaţie este determinată prin:
1. pentru cazul modificării preţului bunului B cu ≤4%
ET= (ΔQA/ΔPB) * (PB/QA)
2.la modificarea preţului bunului B>4%
ET=ΔQA/ΔPB*(P B1+P B2) / (Q A1+Q A2)

3.dacă avem o funcţie liniară a cererii Qd=a±bP

Et=dQA/dPB*PB/QA=(a±bPB)'* PB/QA= ±b*PB/QA

Dacă Et>0 bunul A şi B sunt bunuri substituibile, dacă E t<0 bunurile sunt complimentare,
dacă Et≈0 bunurile A şi B sunt bunuri independente de consum.

3. Elasticitatea ofertei. Determinarea elasticităţii ofertei.

Elasticitatea ofertei este raportul modificării procentuale a cantităţii faţă de preţ oferite
dintr-un bun, ca urmare a modificării procentuale a preţului, celelalte condiţii rămânând
neschimbate.
Ea se apreciază cu ajutorul coeficientului de elasticitate a ofertei în funcţie de pret (Ep sau
Keox/Px), determinat ca un raport între variaţia relativă sau procentuală a cantităţii oferite şi
variaţia relativă sau procentuală a preţului, pe baza uneia dintre relaţiile:
Es=ΔQ/ΔP

Modalitatea de a calcula elasticitatea după preţ cunoaşte trei metode:

1. pentru cazul modificării preţului cu ≤4%
Es= (ΔQs/ΔPs) * (Ps/Qs), unde {E=ΔQ/ΔP*P1/Q1
E=ΔQ/ΔP*P2/Q2

2.la modificarea preţului >4%

Es=ΔQ/ΔP*(P1+P2)/(Q1+Q2)

3.dacă avem o funcţie liniară a cererii Qs=a+bP

Es=dQ/dP*P/Q=(a+bP)'* P/Q= +b*P/Q
Fig 10 Modalitate de calcul al elasticităţii ofertei
În funcţie de sensibilitatea ofertei la modificarea preţului se disting:

21
 Oferta elastică la preţ se modifică în acelaşi sens cu preţul, dar mai intens. Ea se identifică prin
faptul că Es > 1, iar grafic evoluează după o curbă OO' care, plecând din origine, se situează sub
bisectoare (figura 11) şi o formează cu abcisă un unghi 45º.
Oferta inelastică la preţ se modifică în acelaşi sens cu preţul, dar mai lent. Se identifică analitic
prin Es < 1 > 0 şi evoluează dupa o curba OO" situată deasupra bisectoarei, corespunzatoare
unghiului yox, formînd cu abscisa un unghi > 45º.
Oferta cu elasticitate unitară este aceea care se modifică în acelaşi sens cu preţul şi cu aceeaşi
intensitate. Analitic, se dentifică prin coeficientul de elasticitate a ofertei în raport de preţul unitary
Es= 1. Din punct de vedere grafic, diagrama ofertei de elasticitate unitara se suprapune bisectoarei
unghiului yox.
Fig.11 Oferta elastică şi inelastică.

Ştiinţa economică a imaginat şi două tipuri teoretice de ofertă: oferta perfect elastică şi oferta
perfect inelastică.
Oferta perfect elastică este aceea la care o modificare infinitezimală a preţului determină
modificarea spectaculoasă şi în acelaşi sens a ofertei (figura 12). Grafic, oferta elastică este
reprezentată printr-o dreaptă aproape paralelă la axa ox, iar analitic, prin coeficientul de elasticitate
a ofertei care are valoarea infinit (Es= ∞).
Oferta perfect inelastică este aceea la care modificarea preţului rămâne „indiferentă", practic
neschimbată, (figura 12) sau îi determină o modificare infinitezimală. Analitic, oferta perfect
inelastica are un coeficient de elasticitate în raport de preţ cu valoarea nulă (E s = 0), iar din punct de
vedere grafic este reprezentată printr-o diagramă paralelă la axa oy.
Capacitatea ofertei de a se modifica mai repede, mai lent sau identic în raport cu modificarea
preţului depinde de imprejurări ce ţin de condiţiile specifice ale fiecărui întreprinzător, de strategia
de piaţă promovată de către fiecare firmă, de tactica de marketing adoptată, de domeniul (ramura de
activitate) şi conjunctura generală a economiei.
Figura 12 Oferta perfect elastică, oferta perfect inelastică

Elasticitatea ofertei faţă de cost exprimă sensibilitatea sa la modificarea costului, sub incidenţa
unor factori exogeni sau endogeni firmei. Ea se apreciază prin coeficientul de elasticitate a ofertei în
functie de cost Ec şi se determină ca un raport între variaţia relativă sau procentuală a cantităţii
oferite (Qx) şi modificarea relativă sau procentuală a costului unitar (Dx) pe baza uneia dintre
relaţiile de mai jos:
Întrucât cantitatea oferită se afla în relaţie negativă (inversă) cu costul unitar (şi marginal),
pentru a preveni ca indicatorul Ec să aibă totdeauna valori negative în faţa fracţiei se aşaza semnul
minus sau rezultatul se înmulţeşte cu - 1.

22
 Când oferta se modifică mai intens şi în sens contrar costului unitar, oferta în funcţie de cost
este elastică, Ec având valoare supraunitară. Dacă costul unitar se reduce, iar oferta este elastică,
profitul total creşte. Daca oferta se modifică mai încet şi în sens contrar costului unitar, oferta în
funcţie de cost este inelastică, Ec, având valoare subunitară. Când oferta şi costul unitar se modifică
cu aceeaşi intensitate, dar în sens contrar, oferta în funcţie de cost este de elasticitate unitara, Ec,
având valoare unitară.

23
 Subiectul 4. Teoria Comportării Consumatorului
1. Elementele modelului de comportament al consumatorului. Noțiunea de utilitate.
2. Teoriille utilității. Tipuri de utilitate.
3. Curba de indiferență și caracteristicile lor. Rata marginală de subtituție.
4. Constrângere bugetară. Decizia optimă a consumatorului.

1. Elementele modelului de comportament al consumatorului. Noțiunea de

utilitate.
Teoria comportamentului consumatorului studiază procesul de alegere si de decizie prin
care consumatorul, dupa preferințele proprii, resursele de care dispune (bugetul disponibil pentru
achiziții), condițiile pieței (prețurile bunurilor, oferta, concurența) urmarește să-și maximizeze
satisfacția sub constrângere.
3 elemente de bază:
• Preferințele
• Utilitatea
• Bugetul

Teoria ce studiază comportamentul pleacă de la două ipoteze:

1. Consumatorul se comportă rațional, are o funcție-obiectiv de utilitate, urmărind să o
maximizeze.
2. Este capabil de alegere pe bază de calcul economic și de completă informare în ceea ce
privește propriile preferințe și condițiile pieței.

Utilitatea – plăcerea, satisfacția sau nevoia îndeplinită pe care oamenii o au în urma consumării
unui bun sau a unui serviciu.
Utilitate unui bun capătă sens economic atunci când sunt îndeplinite anumite condiții:
1. Proprietățile, însușirile bunului satisfac o nevoie a consumatorului, el fiind convins că acel
bun economic îi oferă o anumită plăcere.
2. Cumpărătorul dispune de cunoștințele cerute pentru a obține satisfacție de pe urma bunului.

Dupa spusele lui Alfred Marchall ,,mărimea intensității unei plăceri descrește progresiv până la
saturare, dacă este satisfăcută în mod continuu”.

2. Teoriile utilității. Tipuri de utilitate.

Utilitate totală (fig.1)-satisfacția care se obține prin consumarea unei cantități determinate
dintr-un bun. Aceasta crește pe măsură ce creșe cantitatea și se determină prin relația: UT=f(Q)

Utilitate marginală (fig.2)-reprezintă variația utilității totale care rezultă prin creşterea cu o
unitate a cantităţii consumată dintr-un bun. Aceasta este determinată prin relația: Umg=UT2-
UT1/Q2-Q1

24
 Legea utilităţii marginale descrescânde – susține că utilitatea marginală are tendința să scadă
în urma consumului unei unități suplimentare de bun.

3. Curba de indiferență și caracteristicele lor. Rata marginală de substituție

De-a lungul timpului au fost propuse doua scale (modalități) de măsurare a utilității economice:
măsurarea cardinala și cea ordinală.
Măsurarea cardinală presupune ca un consumator dat să acorde fiecărei unități (doze) dintr-
un bun sau altul o prețuire mai mare sau mai mică, exprimată printr-un număr de unități de utilitate,
numite utili. Măsurarea cardinal a cunoscut în timp interpretări diferite, iar în prezent este utilizată
doar în scopuri didactice și metodologice pentru că nu există un etalon universal acceptat pentru a
măsura placerea și fericirea
Exemplu: Se presupune ca un consumator evaluează ca 1 kg de struguri îi aduce o satisfacție de
8 utili, dublă fată de 1 kg de pâine (evaluată la 4 utili), respectiv 1/3 fată de 1 kg de carne (24 utili)
ș.a.m.d. Prin această evaluare, se consider un consumator care posedă cunoștințe exacte asupra
numarului de unități de satisfacție (utili) pe care i le procură fiecare cantitate (doza din orice bun și
compară într-o manieră sigură utilitatea diferitelor bunuri, apoi efectuează un calcul economic
riguros.

Măsurarea ordinară, inițiată în special de catre Vilfredo Pareto și John Hicks, presupune un
consumator capabil să claseze (ordoneze) bunurile și pachetele („co urile") de bunuri nu prin
măsurarea cardinală a utilității economice, ci în ordinea în care le preferă în condiții determinate de
loc și timp.
Revenind la exemplul de mai sus, măsurarea ordinală se limitează la a aprecia că respectivul
consumator, în condițiile date, preferă un kg de carne unui kg de struguri, respectiv de pâine. Ca
atare, ordinea preferințelor sale este: I. 1 kg de carne; II. 1 kg de struguri; III. 1 kg de pâine.
Instrumentele principale în alegerea consumatorului, bazată pe măsurarea ordinală, sunt: curba
de indiferenta (numită și isophelima sau curba de isoutilitate) și rata marginală de substituție
(RMS).

Curba de indiferență reprezintă o totalitate de puncte cu coordonatele cărora determină seturi

de bunuri preferate în aceeși măsură de consum și îi aduc acestuia, același nivel de utilitate.

25
 M
N
O

Proprietățile curbei de indiferență:

• Cu cât curba de indiferență este mai îndepărtată de origine cu atât ea indică un nivel mai
înalt de utilitate UPU setul A”'E”' aduce cea mai mare utilitate;
• Două curbe de indiferență nu se vor intersecta niciodată deoarece fiecare dintre ele indică
un anumit nivel de utilitate diferit unul de altul;
• Curbele de indiferență au o înclinație sau o pantă negativă care poate fi determinată prin
intermediul ratei marginale de substituire a bunului. (MRS xy)

Rata marginală de substituire (RMS sau MRS) – cantitatea dintr-un bun economic la care
consumatorul este dispus să renunțe în schimbul unei doze suplimentare din altul pastrandu-și
același nivel de satisfacție (de utilitate agregată).

MRSxy=ΔQx/ΔQy=MUx/MUy

Tipurile curbelor de indiferență:

1) Curbe clasice: care presupun o anumită substituibilitate, pentru acestea MRS se micșorează
pe măsura în care ne deplasăm de la stânga spre dreapta pe aceeși curbă.
2) Curbe de indiferență pentru o substituire perfectă a bunului: MRS=1, specifică bunurilor
perfect substituibile.
3) Curbe de indiferență pentru o substituibilitate a bunului 0: MRS=0 în toate punctele,
specific bunurilorcomplementare.
1) 2) 3)

4. Constrângere bugetară. Decizia optimă a consumatorului

Făcând alegerea, consumatorul se întâlnește cu anumite restricții:

1) Tipurile de bunuri;
2) Prețul lor;
3) Mărimea venitului;
4) Alți factori;

26
 La o analiză a relației consumului și mărimea venitului un anumit venit disponibil (I), la
prețurile unitare -ale bunurilor economice x și y (Px, Py) sunt date, reprezintă variabile exogene în
raport cu forța sa de decizie. Cu venitul disponibil I și în condițiile prețurilor Px, Py, consumatorul
poate realiza variate combinații de achiziții, respectiv cantități diferite x1 , x2 ... xn din bunul x și y
l, y2 ...yn din bunul y, astfel se prezintă linia bugetară ce rezultă din relația :
I=Px*Qx+Py*Qy
De aici:
QY= -Px/Py * Qx+I/Py
Qx=-Py/Px * Qy+i/Px

Linia bugetară este o totalitate de puncte coordonatele căreea determină combinația de bunuri
acesibile pentru consumator în cadrul restricții bugetare date.
Echilibrul consumatorilor este atins atunci când în limita venitului disponibil consumatorul
atinge nivelul de utilitate maxim.
Echilibrul consumatorului = max. UT
Cu alte cuvinte, echilibrul consumatorului desemnează acea variantă de repartizare a venitului
spre rețete de achiziție care îi asigură maximum de satisfactie (utilitate agregată) comparativ cu
oricare altă variantă, în condițiile venitului disponibil și ale preturilor date.
*Situația de echilibru a consumatorului este atunci când curba de indiferență se intersectează
într-un singur punct cu linia bugetară.
*În limita I(venit) pe care îl avem ne permitem să cumpărăm setul de bunuri pentru utilitatea
maximă.
*Dacă se intersectează în 2 puncte, rămân bani, dacă nu se intersectează, nu ajung.

n
Ox

Oy

Linia bugetară – egalitatea care ne arată alegerea optimă a consumatorului.

MUx/Px=MUy/Py
MUx/MUy=Px/Py

Qx max=I/Px
Qy max=I/Py

Panta sau inclinaţia liniei bugetare = -Px/Py

27
 Tema 5. Teoria comportamentului producătorului
 
1. Definirea producţiei. Funcţia de producţie şi particularităţile ei.
2. Izocoante şi harta izocoantelor. Substituirea factorilor de producţie. Procesul de
producţie pe termen scurt şi pe termen lung.
3. Extinderea la scară a producţiei. Randamentele la scară globale.

1. Definirea producţiei. Funcţia de producţie şi particularităţile ei.

Teoria comportamentului producatorilor presupune conceptul de raționalizarea activității
producătorului prin maximizarea profitului.

Ea se analizează ca:
- utilizarea resurselor în producție;
- producția optimală a bunurilor economice;
- organizarea și tehnologizarea procției;
- analiza indicatorilor organizatorico- economice;
- evidența și audit;
- promovarea producției pe piață;
- mărimea întreprinderii;
- relațiile de proprietate.

Microeconomia răspunde la întrebările:

 ce să producă?
 cum să producă?
 cât să producă?

Prima întrebare este posibil de a soluțional prin analiza comportomanetului consumatorului, a doua
cum? se soluționează prin analiza combinării factorilor de producție. Ca rezultatul producerii se
studiază obținerea profitului.

Ce este producția?
 Producția este procesul de utilizare a resurselor în crearea de bunuri și servicii cu scop de
maximizare a profitului.
 Producția este procesul ce reprezintă ansamblu de operații sau activități de utilizare
trensformare a factorilor de producție în bunuri și servicii.
 Producția este totalitatea de bunuri materiale și servicii destinate consumului productiv sau
neproductiv.

Factorii de producție – totalitatea mijloacelor materiale și imateriale care contribuie la producerea

de bunuri și servicii.

Factorii de producție tradiționali sunt:

1. Natura N
2. Munca L
3. Capitalul K

Combinarea factorilor de producție, operațiunea tehnico-economică de unire a factorilor de

producție se numește tehnologie.

28
Ea este posibilă datorită proprietăților factorilor de producție ca:
1. divizibilitatea- proprietatea de a se împărți în unități și subunități omogene;
2. adaptabilitatea – capacitatea de asociere a unei unități dintr-un factor cu untiați din alt factor;
3. complementaritatea – proprietatea de a stabili raporturi contitative ale factorilor de
producție;
4. substituibilitatea – capacitatea factorilor de producție de a se înlocui cantități dintr-un factor
cu alt factor.

Funcția de producție relevă cantitatea maximală de bunuri care paote fi produsă cu un volum dat de
factori de producție, într-o anumită perioadă de timp, în condiții tehnologice disponibile și a dotării
existente.
 Q=f(F1, F2... Fn), F1, F2, Fn - cantitatea de factori de producție
 În microeconomie la general se face presupunerea că se utilizează 2 factori de producție
capitalul și munca, ca urmare funcția de producție ia forma simplificată de :
Q=f (K,L), unde K- factorul de capital și L- munca.

2. Izocoante şi harta izocoantelor. Substituirea factorilor de producţie. Procesul

de producţie pe termen scurt şi pe termen lung.

Izocoanta – este curba care reflectă combinațiile a doi factori de producție (L și K) care permit
obținerea aceluiași volum de producție (Q).
Particularitățile izocoantelor:
1. fiecărei izocoante corespunde un nivel de producție,
2. cu cât e mai aproae de origine cu atât producția este mai mică, cu cât este mai sus producția
este mai mare, Q1Q2Q3Q4;
3. izocoantele sunt cu panta negativă, reducerea cantității unui factor crește cantitatea celuilalt;
4. izocoantele sunt convexe, motivată de acțiunea legii productivității marginale
descrescătoare;
5. izocoantele nu se intersectează;
6. izocoantele sunt măsurabile, se supun unei anlaize economice concrete

Harta izocoantelor reflectă combinațiile posibile de factori care au diferite nivele de producție.

Există mai multe tipuri de Izocuante:

a) izocoante liniare (a) specific producției monofactoriale, perfect substituibile, producția se
poate produce utilizând numai un factor de producție;
b) izocantă cu substituție în anumite cantități de substituție (b);
c) izocoantele de tip Leontief (c) strict complimentare, substituibilitatea nu este posibilă;

29
 d) izocoanta în unghi sau cotită substituibilitate limitată, păstrând anumite proporții între
factorii utilizați.

Limita substituției factorilor de producție se calculează cu indicatorul ratei marginale de

substituție MRSTLK.

Rata marginală de substituție tehnologică a doi factori de producție exprimă cantitatea dintr-un
factor de producție la care un producător trebuie să renunțe în favoarea unei unități din celălalt
factor, astfel încât producția să fie neschimbată.
∆K
MRTS= -
∆L

Indicatorii de măsurare a productivității factorilor de producție:

1. Produsul total al muncii TP L= Q

1. Produsul mediu al muncii TPl Q

AP L= =¿
L L
1. Produsul marginal al muncii TPl 2−TPL1 Q2−Q1
MP L= =¿
L 2−L 1 L2−L1
1. Produsul total al capitalului TP k = Q

1. Produsul mediu al capitalului TPk Q

APk = =¿
K K
1. Produsul mediu al capitalului TPk 2−TPk 1 Q2−Q1
MP k= =¿
K 2−K 1 K 2−K 1

30
 Produsul marginal se supune legii rentabilității marginale descrescătoare care menționează că
la un anumit nivel de producție la creșterea unui factor de producție în condițiile constantientității
celorlați factori de producție, duce la diminuarea volumului de producție acestui factor de producție.
Corelația dintre TP, AP, MP înregistrează schimbările de corelație în 3 stadii de producție:
 I stadie – creșterea factorului munca duce la creșterea TP și MP, ca urmare insuficiența
factorului L, MPAP;
 II stadie MP începe să diminueze până la echilibrarea lui cu AP, în această situație AP are
valori maximale, pe un muncito revine maximum produsului fabricat AP=MP;
 III stadie MP=0 după obținerea valorilor optimale se poate crește producția până la valoare
maximă a TP TP max la MP=0
 IV stadie creșterea continuă a L duce la scăderea TP, unde creșterea factorului de producție
duce la valori negative ale MP, factorul de producție este în ambundență.

3. Extinderea la scară a producţiei. Randamentele la scară globale.

În perioada lungă de timp este timp destul pentru schimbarea tuturor factorilor de producție și
pentru mărirea volumului de producție. Mărirea volumului contribuie la deplasarea izocoantelor mai
departe de originea coordonatelor. În dependență de corelarea tempoolui creșterii factorilor de
producție pot fi obținute efecte de creștere, de constațietate și de descreștere asupra extiderii la scară
a producției.
linia creșterii

a) efectul de creștere; b)de constațietate; c) de descreștere.

Randamentele la scară sau globale indică variația producției ca urmare a variației

echiproporționale a tuturor factorilor de producție utilizați.

Factorii care contribuie la efectului sau randamentului de scară a extinderii producției la nivel
pozitiv sunt:
- diviziunea muncii intensivă:
- utilizarea tehnologiilor moderne;
- utilizarea capacității maxime a producției;
- utilizarea muncitorilor calificați și a specializării în administrare.
Factorii care distorsionează efectele pozitive:
- accidentarea;
- dificiențele în coordonare și managementul defictuos;
- cheltuielile înalte pentru transport la desfacerea produselor;
- chetuielile administrative.

31
32
 Tema 6. Teoria costurilor
1. Costuri de producție și clasificarea lor.
2. Costuri de producție în perioadă scurtă și lungă de timp
3. Izocostul și activitatea productivă. Mărimea economică a producției firmei
4. Profitul, tipologia, maximizarea și factorii care îl influențează. Pragul de rentabilitate.

1. Costuri de producție și clasificarea lor.

Costul de producție – este o expresie monetară a consumului de factori de producție pentru
obținerea unui bun economic dat.

Costul de producție – este o categorie economică ce reliefează ansamblul cheltuielilor

necesare pentru obținerea unui anumit volum de producție dat.

Clasificarea costurilor de producție

A. În funcție de modificarea volumul de producție: cost variabil și cost fix
a) În categoria cost variabil (CV/VC) sunt incluse acele cheltuieli de producţie care, pe
termen scurt, evoluează în acelaşi sens cu modificarea producţiei ca, de exemplu: cheltuielile cu
materii prime, materiale, energie, salarii etc. Dacă volumul producţiei este egal cu zero, costul
variabil este zero.
b) În categoria cost fix (CF/FC) sunt incluse acele cheltuieli de producţie care pe termen
scurt, nu depind de volumul producţiei, rămân relativ neschimbate, independent de modificarea
producţiei ca, de exemplu, chiria, iluminatul şi încălzirea, dobânda etc. Daca volumul producţiei
este egal cu zero, costul fix are o valoare pozitivă
Costul fix al producţiei plus costul variabil al producţiei formează costul total de
producţie (CTP)/TC

CTP=CF+CV

Aşa cum rezultă din figura 1, costul fix este o linie paralelă cu axa producţiei, ce pleacă de la
un anumit nivel al costurilor (nu din origine). Aceasta înseamnă că mărimea lui rămâne constantă,
indiferent de evoluţia producţiei. CF reprezintă diferenţa dintre costul total de producţie şi costul
variabil de producţie, iar CV/VC se obţine scăzând din costurile totale pe cele fixe. Astfel:

CF =CTP – CV şi CV =CTP – CF

când: Q = 0, CTP = CF deoarece CV = 0.

Digrama costurilor

Figure 1 Diagrama costurilor 33

 B. După natura cheltuielilor, deosebim două categorii de cost: explicit şi implicit.
a) Costul explicit include toate cheltuielile (plăţile), efectuate de către întreprinzător pentru
cumpărarea factorilor de producţie folosiţi la producerea unui anumit bun economic. In această
categorie se includ cheltuielile cu materii prime, materiale, energie şi combustibil, cu forţa de
muncă etc. Cheltuielile care fac parte din costul explicit reprezintă plaţi către posesorii de factori de
productie, ce se înregistrează în contabilitatea firmei în conturi speciale.
b) Costul implicit sau costul oportunităţii, reprezintă suma tuturor veniturilor care ar fi putut fi
obţinute de către întreprinzător de pe urma factorilor de producţie în proprietate, în cea mai bună
variantă de utilizare, la care însă a renunţat.
C. După modul de raportare a costurilor de producţie totale, fixe sau variabile la
producţia obţinută, obţtinem categoriile de costuri medii sau unitare (pe unitatea de produs
sau de serviciu).
a) Costul fix mediu (unitar) – CFM/AFC – pe o unitate de produs sau de serviciu se obţine
prin raportarea costului fix de producţie la producţia obţinută
CFM =CF/Q
b) Costul variabil mediu (unitar) – CVM/AVC – pe unitatea de produs sau de serviciu se
obţine prin raportarea costului variabil de producţie la producţia obţinută pe seama lui
CVM =CV /Q
c) Costul total mediu (unitar) – CTM /ATC – se calculează ca raport între costul total de
producţie şi volumul producţiei, sau ca sumă a costului fix mediu şi costului variabil mediu.

34
 Relațiile dintre costuri

Legăturile ce există între producţie şi cheltuielile minimale posibile pentru asigurarea

producţiei este descrisă de funcţia costurilor.

Funcţia de costuri este dependenţa dintre consumul de factori necesare pentru obţinerea unui
volum de producţie şi cheltuieli efectuate pentru întreţinerea factorilor.

TC =f (Q)=F(KL )

Dacă sunt utilizaţi numai doi factori de producţie: munca şi capitalul, atunci cu cunoaşterea
preţurilor acestor factori PL şi repectiv PK funcţia va avea forma liniară:

TC =PK∗K + PL∗L – ecuaţia izocostului

2. Izocostul și activitatea productivă. Mărimea economică a producției firmei

Izocostul și activitatea productivă
Izocostul reprezintă combinaţii de resurse care conduc la acelaşi nivel de consumuri de factori
de producţie. De acest cost se ţine seama în alegerea variantei optime de combinare a factorilor de
producţie munca şi capital.

Unghiul de înclinaţie a izocostului reprezintă raportul dintre preţul pentru o unitatea

factorului munca şi preţul pentru factorul capital. Sensul economic al isocostului exprimă
capacitatea producătorului de a solicita factorii de producţie. Cu cât unghiul este mai mare cu atât
capacitatea este mai mare.

Ce producţie ca volum trebuie să producă întreprinderea ca costul să fie optim?

Din punct de vedere analitic atunci când unghiul de înclinaţie a isocostului este egal cu unghiul
de înclinaţie a izocoantei volum de producţie va fi obtinut cu un cost optim, dacă factorii de
producţie vor avea aceeşi mărime a produsului marginal la o unitate bănească cheltuită.

PL/PK =ΔK / ΔL=MPL/ MPK =MRST sau MPK /PK =MPL/Pl

Mărimea economică a producției firmei

Între categoriile de costuri şi între volumul producţiei există o legătură strânsă. CM =ΔCT / ΔQ
e unghiul de înclinaţie a curbei costului total. Curba costului marginal intersectează curbele CTM şi
CVM în puncte care corespund minimului de cheltuieli pe unitate de producţie.

35
 Curbele CTM şi CVM au forma literei U ce demonstrează că în procesul de producţie produsul
mediu al factorului variabil (munca L) la început se măreşte, iar apoi se micşorează.
Volumul producţiei care corespunde minimului CVM e mai mic decât volumul care corespunde
minimului pentru CTM. Distanţa între curbele CT şi CV este egală (pentru un Q dat) cu mărimea
CF. Punctul de maxim al produsului mediu al factorului variabil coincide cu punctul de minimum al
costului variabil mediu.

3. Costuri de producție în perioadă scurtă și lungă de timp

Pentru a determina cum se modifică costurile de producţie concomitent cu creşterea volumului
de producţie, trebuie să ținem cont de faptul că:
 prin perioadă scurtă de timp pentru firmă se înţelege acea perioadă în care anumiţi factori de
producţie nu pot fi schimbaţi, generînd, astfel, costuri fixe;
 pe termen scurt deseori munca (L) este factorul variabil ce va condiţiona costuri variabile, iar K
este factor constant ce condiţionează costuri fixe;
 legătura dintre cost total, cost fix şi cost variabil poate fi reprezentată cu ajutorul metodei grafice.

Costurile de producţie în perioada scurtă de timp

36
 Costurile de producție în perioadă lungă de timp

Comportarea cheltuielilor în perioada lungă depinde de tipurile de economii condiţionate de

sporirea dimensiunilor întreprinderii.

Se deosebesc următoarele tipuri de economii:

1. dacă cu sporirea volumului de producţie cheltuielile medii totale se micşorează, atunci există
economiile de scară

37
 2. dacă o dată cu sporirea dimensiunilor firmei cheltuielile medii totale sporesc, atunci avem
lipsa economiei de scară

3. economiile constanta atunci când indicii menţionaţi mai sus rămân neschimbaţi

4. Profitul, tipologia, maximizarea și factorii care îl influențează. Pragul de

rentabilitate.
Maximizarea profitul. Pragul de rentabilitate

38
 Tema 7: Întreprinderea în cadrul piețelor concurențiale
1. Concurența- esența, funcțiile, clasificarea
2. Întreprinderea în condițiile pieței cu concurență perfectă
3. Întreprinderea în condițiile pieței de monopol și monopolistice
4. Activitatea firmei pe piața oligopolistă

1. Concurența- esența, funcțiile, clasificarea

Concurența – reprezintă confruntarea deschisă, rivalitatea sau cooperarea dintre agenții
economici vânzători-ofertanți ca rezultat al comportamentului lor specific interesat de atragerea
consumatorilor, în vederea asigurării unor profituri ridicate și sigure.

Funcțiile concurenței:

 Satisfacerea cererii consumatorilor

 Reglarea reciprocă a cererii și ofertei
 Reducerea prețurilor de vânzare
 Influențează psihologia subiecților economici
 Alocarea optimă a resurselor
 Promovarea inovațiilor

Metodele luptei concurențiale :

Clasificarea concurenței:

1. După lupta cu concurenții

a. concurență loială
b. concurență neloială
2. După nivelul de manifestare
a. concurență din interiorul ramurii
b. concurență dintre ramuri
3. După caracterul și structura pieței
a. concurență perfectă
b. concurență imperfectă
39
2. Întreprinderea în condițiile pieței cu concurență perfect

40
3. Întreprinderea în condiţiile pieţei de monopol şi monopolistice.

Formele de bază ale monopolului

41
 Particularitățile cererii și ofertei pieței de monopol:

 funcția cererii și respectiv a curbei reflectă panta descrescătoare, coincide cu curba cererii
globale din producția oferită pe piață;
 firma ține cont de reacția consumatorilor, dacă se va majora prețul se va reduce cantitatea
solicitată;
 monopolistul stabilește și prețul și cantitatea și se conduce de curba ofertei.
 monopolistul poate să modifice prețul fără a modifica cantitatea de bunuri, deci curba ofertei
poate fi perfect inelastică
 pentru monopolist nu există o corelație strictă unică între cantitatea oferită și preț.

Maximizarea profitului:
se realizează prin două metode:
 metoda totală - se compară venitul total cu costul total;
 metoda marginală- MC=MR, ATC P
Dacă MRMC- monopolistul își majorează profitul prin creșterea volumului de producție;
Dacă MRMC- producerea unei unități suplimentare nu este rentabilă, profitul poate fi majorat
prin reducerea volumului de producție.

42
43
4. Activitatea firmei pe piața oligopolistă

44
 Forme ale oligopolului:

 de confruntare (deschise sau închise) : model Cournot, model Bertrand, model Stackelberg,
model preț - lider;
 de cooperare (ficială sau secretă): cartel, trust.

Strategiile oligopolului:

 adaptarea la schimbarea de preț,

 ignorarea schimbării prețului;
 strategia mixtă;
 înțelegerea la preț;
 războiul prețului.

45