Sunteți pe pagina 1din 331

MICROECONOMIE

Suport de curs
CURS 1

BAZELE TEORETICE ALE ECONOMIEI


1.1.ACTIVITATEA ECONOMICĂ

Societatea omenească s-a constituit, a existat şi


există datorită activităţii oamenilor. Activitatea economică
este înainte de toate o activitate umană. Privită ca
activitate umană, activitatea economică este o activitate
socială.
Acţiunea umană este individuală prin scopul urmărit
şi prin specificul efortului depus de fiecare individ şi
socială prin unitatea ţelurilor oamenilor de a trăi şi de a
construi proiecte comune de viaţă.
Din dublul caracter al activităţii umane,
individuală şi socială, rezultă două categorii de
responsabilităţi ale activităţii umane:
• responsabilitatea individuală care constă în libertatea
fiecărui individ de a alege ce trebuie făcut pentru
asigurarea propriului mod de viaţă şi o
• responsabilitate socială ce reflectă modul în care
libertăţile individuale ale membrilor societăţii se
intercondiţionează şi sunt compatibile în timp şi spaţiu,
făcând ca viaţa pe care o trăim să fie normală din punctul
de vedere natural-social, atât pentru fiecare individ, cât şi
pentru sociogrupul din care facem parte.
Activitatea practică reprezintă un raport între om
şi natură în care oamenii adaptează, transformă, obţin şi
schimbă bunurile necesare satisfacerii trebuinţelor.
Activitatea teoretică urmăreşte descoperirea şi
formularea unor teorii cu privire la legile universului şi
lumii în care trăim, pe care să le folosim pentru a obţine
cele necesare existenţei.
Activitatea economică este o formă specifică a
activităţii practice, urmărind realizarea unor scopuri
precise, şi anume satisfacerea nevoilor de consum ale
oamenilor. Ea reflectă efortul conştient al oamenilor de a
atrage şi utiliza resursele economice, acele elemente şi
premise ale acţiunii practice, în vederea producerii,
repartiţiei, schimbului şi consumului de bunuri şi servicii
corespunzător nevoilor şi intereselor oamenilor.
Activitatea economică se caracterizează prin
faptul că are sens, respectiv ea are o finalitate, ceea ce
înseamnă că este îndreptată spre satisfacerea nevoilor şi
intereselor economice ale oamenilor.
Sensul activităţii economice pune în evidenţă atât
latura obiectivă, cât şi latura subiectivă a acesteia.
1.2. NEVOILE, INTERESELE ŞI RESURSELE
ECONOMICE

Activitatea economică, privită ca activitate


practică are ca principal scop atisfacerea nevoilor
oamenilor
În sensul cel mai general, nevoile sunt cerinţe obiective
ale existenţei purtătorilor lor, care pot fi indivizi, grupuri
sociale, naţiuni, colectivităţi internaţionale sau colecti-
vitatea mondială în ansamblul ei. Prin nevoi umane se
înţeleg ceea ce oamenii resimt direct sau indirect ca
fiindu-le necesar pentru existenţă, pentru formarea şi
manifestarea personalităţii lor.
Există multiple definiţii date nevoii de către
fiecare disciplină ştiinţifică care operează cu acest
termen.
În variantă psihologică nevoile sunt structuri
motivaţionale ale personalităţii care exprimă tendinţele de
reechilibrare ale organismului în forma unor impulsuri
specifice.
În sens economic nevoile umane reprezintă trebuinţele
sau cerinţele oamenilor de a avea şi de a folosi bunuri
materiale şi servicii, dorinţe care devin nevoi efective în
funcţie de condiţiile de producţie existente la un moment
dat.
Nevoile sunt dublu condiţionate:
- condiţionate obiectiv, de nivelul de dezvoltare al
societăţii;
- condiţionate subiectiv, de nivelul aspiraţiilor
individului.
Practica economică îndelungată atestă că
trebuinţele umane şi străduinţa pentru satisfacerea lor
au fost şi con­tinuă să rămână motorul întregii
activităţi economice şi punctul de plecare al ori­cărei
ştiinţe economice.
Caracteristicile nevoilor
1) Au caracter nelimitat, oamenii lărgindu-şi în
permanenţă aria trebuinţelor pe măsura dezvoltării
societăţii. Nevoile sunt în continuă creştere şi
diversificare, de unde rezultă noi nevoi, sau o creştere a
numărului lor, sau a calităţii lor, sau o modificare a
structurii acestora.
2) Interacţiunea, interdependenţa lor, care le
conferă un caracter sistemic. (Direct sau indirect, toate
nevoile se întrepătrund, se condiţionează sau se
cauzează.)
3) Elasticitatea îşi găseşte expresia în două aspecte:
a) în intensitatea diferită a nevoilor în timp, spaţiu
şi de la un individ la altul;
b) în existenţa unor stări graduale ale satisfacerii
nevoilor pornind de la limita minimă şi până la saturaţie.
4) Nevoile pot fi totodată concurente. Aceasta vizează
rivalitatea lor în procesul is­toric (nevoia de a vedea filme
versus nevoia de a citi).
Clasificarea nevoilor:

nevoi de autoafirmare;

Nevoi
nevoi de stimă şi respect; Superioare

nevoi sociale;
Nevoi
Fundamentale
nevoi de securitate;

nevoi biologice sau fiziologice.


Mişcarea sistemului de nevoi se realiează pe
baza unor reguli, principii sau legităţi, dintre care mai
importante sunt:
a. interacţiunea nevoilor este expresia pluralismului
acestora şi a dorinţelor mereu mai numeroase ale
indivizilor sub impulsul dezvoltării economice;
b. elasticitatea nevoilor este expresia modificării
acestora ca rezultat al satisfacerii într-o măsură mai mare
sau mai mică, modificându-se intensitatea manifestării
nevoilor;
c. substituirea nevoilor este expresia
complementarităţii şi concurenţei lor, fapt ce înseamnă că
o trebuinţă poate suprima manifestarea alteia sau o poate
înlocui. Substituirea nevoilor nu trebuie confundată cu
substituirea bunurilor folosite pentru satisfacerea lor;
d. creşterea şi diversificarea nevoilor, expresii ale
evoluţiei omuiui şi ale dezvoltării economico-sociale.
Măsurarea nevoilor
Există trei modalităţi prin care s-a abordat evaluarea
nevoilor:
a) Evaluarea prin determinarea minimului de
existenţă pe baza unor norme de con­sum având ca punct
de plecare date biologice şi sociologice. Limita acestei
metode există privind nevoile spirituale, pentru care nu
există norme de consum.
b) Studiul nevoilor solvabile prin metode statistico-
matematice. Fiecare individ îşi satisface nevoi pe care le
consideră importante. Limitele metodei apar datorită
multitudinii variabilelor care îngreunează stabilirea acestor
relaţii.
c) Sondajele de opinie - consumatorul trebuie să-şi
evalueze nevoile pe baza propriilor apre­cieri asupra
costului vieţii. Este cea mai frecventă metodă utilizată în
prezent.
În concluzie, putem aprecia că nevoile umane
îndeplinesc un rol esenţial în viaţa economică, şi anume:
• Punct de pornire, cauză iniţială, fundamentală, sau
forţă motrice a activităţii economice;
• Punct final al acţiunii oamenilor asupra naturii;
• Factor de legătură a fazelor procesului reproducţiei
sociale;
• Element de bază pe care se fundamentează
mecanismele pieţei.
Interese economice, manifestări conştien­tizate ale
nevoilor umane devenite mobiluri, care îi determină
individului anumite comportamente în vederea realizării
performanţelor economice necesare dobândirii bunurilor
trebuincioase sa­tisfacerii nevoilor. Ele reprezintă un
element de compoziţie al mecanismului economic, consti­
tuind cauza nemijlocită şi stimulul viguros al acţiunilor
umane îndreptate spre realizarea unor scopuri.
1.3. RESURSELE ECONOMICE
Sistemul nevoilor economice trebuie corelat
cantitativ, calitativ şi structural cu cel al resurselor
economice. Dintotdeauna, echilibrul dinamic nevoi-
resurse a constituit o preocupare centrală a societăţii şi a
Ştiinţei economice.
Orice activitate economică presupune utilizarea
unor resurse. Majoritatea acestora sunt furnizate de
natură, iar o parte a lor sunt adaptate de factorul uman
pentru multiplele sale nevoi.
Resursele economice sunt totalitatea elementelor sau
premiselor utilizabile în activitatea economică pentru
producerea de bunuri şi servicii în vederea satisfacerii
nevoilor.
Resursele reprezintă intrările în sistemul - firmă în
vederea realizării de bunuri materiale şi lucrări sau
prestări de servicii potrivit obiectului de activitate al firmei,
conform figurii ,
Într-o organizaţie intră resurse care sunt
transformate în produse sau servicii destinate valorificării
acestora. Resursele unei firme, după natura lor, se împart
în:
• resurse materiale;
• resurse umane;
• resurse financiare;
• resurse informaţionale.
Fiecare din aceste resurse au propriile surse de realizare.
1.3.1.Resursele umane
Resursele umane au un rol determinant în
activitatea unei organizaţii, ele având o implicare majoră
la realizarea celorlalte resurse. Ele au două componente:
managerii şi ceilalţi angajaţi.
Managerii îşi îndeplinesc atributele şi responsa-
bilităţile prin decizii, iar ceilalti angajaţi pun în practică
deciziile managerilor. Funcţionalitatea unei organizaţii
este dată de armonizarea deciziilor şi acţiunilor
persoanelor ce o compun.
Problematica resurselor umane la nivelul unei
organizaţii constă în:
• administrarea personalului;
• previzionarea numărului de personal;
• definirea posturilor;
• recrutarea, selecţia, angajarea şi formarea
personalului;
• motivarea, salarizarea şi evaluarea performanţelor;
• gestiunea carierei şi integrarea profesională;
• comunicarea şi informarea;
• condiţiile de muncă şi de securitate.
Ca principale surse de realizare, menţionăm:
• unităţile şcolare preuniversitare şi universitare;
• oficiile de plasare a forţei de muncă;
• persoanele în căutarea unui loc de muncă;
• personalul altor firme.
Datorită rolului determinant într-o organizaţie,
resursa umană este considerată o resursă strategică.
1.3.2.Resursele financiare
Resursele financiare reprezintă mijloacele băneşti
de care au nevoie firmele pentru acoperirea nevoilor de
finanţare pe o anumită perioadă.
Fenomenul financiar la nivelul fiecărei firme este
organizat într-un ansamblu de măsuri şi activităţi ce
formează finanţele firmei. Ele au ca principal obiectiv
asigurarea condiţiilor pentru realizarea obiectului de
activitate al firmei în condiţii de maximă rentabilitate.
Firmele au nevoi variate de fonduri:
• nevoie de lungă durată şi valoare mare;
• nevoi de scurtă durată.
Ca surse de asigurare a fondurilor menţionăm:
• surse interne (autofinanţare) care se formează din
excedentul monetar obţinut din operaţiuni economice şi
financiare, adică diferenţa dintre încasări şi plăţi;
• surse externe concretizate prin: creştere de capital prin
noi aporturi în numerar şi în natură, împrumuturi, credite
bancare şi credite comerciale.
1.3.3.Resursele materiale
Resursele materiale sunt constituite din materii
prime, materiale, semi-fabricate, energie, combustibil,
apă, aer comprimat aflate la dispoziţia firmei în vederea
realizării unor produse sau servicii potrivit obiectului de
activitate al acesteia.
Tot în această categorie se incadrează activele
imobilizate amortizabile, adică maşinile, utilajele,
instalaţiile, cladirile care servesc la transformarea primelor
categorii de resurse, activele circulante sub formă de
materiale, în produse finite, lucrări sau servicii.
La nivelul fiecărei firme se întocmeşte o listă de
resurse materiale şi se determină normele de consum
pentru acestea. În funcţie de calitatea şi cantitatea
produselor şi/sau serviciilor ce fac obiectul activitătii
firmei, se determină necesarul de resurse materiale.
Asigurarea cu resurse materiale, conform
necesarului, se face prin serviciul de marketing,
compartimentul de achiziţii.
Anumite categorii de resurse materiale se
realizează prin surse interne (necesarul de apă, aer
comprimat, energie electrică, subansamble), iar celelalte
categorii se realizează din surse externe aflate în pieţe
specializate.
1.3.4.Resursele informaţionale

Resursele informaţionale reprezintă pricipalele


elemente necesare realzării funcţiilor managementului.
Prin aceste resurse se determină situaţia realizării la
un moment dat a celorlalte resurse, starea mediului extern
şi manifestarea mediului intern al firmei.
Resursele informaţionale sunt realizate şi gestionate
prin sistemul informaţional care reprezintă cadrul
organizatoric prin intermediul căruia se materializează
culegerea, prelucrarea, transmiterea şi stocarea
informaţiilor necesare managementului.
1.3.5. Insuficienţa resurselor

De-a lungul timpului s-au produs mutaţii semnificative în


volumul, structura şi calitatea resurselor e­conomice. În ce
priveşte nevoile, ele pot fi satisfăcute în diferite grade, dar
întotdeauna apar altele noi. De aceea, în ciuda faptului că
progresul tehnic creează noi resurse şi că suntem în
pragul cuceririi cosmosului, oferindu-ne un potenţial
suplimentar, resursele trebuie interpretate ca fiind limitate.
Evoluţia societăţii omeneşti pune în evidenţă
tendinţa de creştere mai rapidă, ca volum şi varietate, a
nevoilor faţă de resurse. Cu alte cuvinte, caracteristica
esenţială a resurselor este raritatea, în sensul că ele nu
sunt disponibile decât în anumite limite cantitative, în timp
ce nevoile umane tind a fi nelimitate. De aceea limitarea
relativă a resurselor constituie o caracteristică generală a
economiei şi se exprimă sub forma legii rarităţii Ea
exprimă starea de tensiune dintre resursele limitate şi
nevoile nelimitate care se manifestă în mod permanent şi
preocupant de-a lungul întregii existenţe umane.
Raritatea relativă a resurselor este o caracteristică
generală a economiei determinată de o serie de cauze:
• imposibilitatea atragerii în întregime, din motive tehnice
şi economice, în activitatea umană, a tuturor resurselor
necesare la un moment dat;
• existenţa unor limite privind cunoaşterea resurselor
existente;
• caracterul epuizabil, nereproductibil al unor resurse.
Raritatea (insuficienţa) este o stare universală în
care nevoile depăşesc ca volum şi structură resursele.
Caracterul limitat al resurselor presupune necesitatea
deciziei în următoarele probleme:
- ce bunuri şi servicii să se producă şi în ce cantităţi;
- cum să se producă şi cum să se schimbe bunurile şi
serviciile, cum să se combine factorii de pro­ducţie (muncă
fizică sau capital), ce tehnologii vom utiliza;
- pentru cine se produc bunurile şi serviciile, cui se
repartizează ele între membrii so­cietăţii (în ce raport)
- cât de multe bunuri să se producă.
1.4. PRODUCŢIA, REPARTIŢIA, SCHIMBUL ŞI CONSUMUL
Activitatea economică se defineşte, aşadar, prin
lupta împotriva rarităţii, proces ce reflectă actele,
comportamentele şi deciziile indivizilor privitoare la
atragerea şi utilizarea resurselor economice în vederea
producerii, scimbului, distribuţiei şi consumului de bunuri,
în funcţie de nevoile şi interesele economice. Privită într-o
viziune omogenă, activitatea economică la scara unei
colectivităţi, poate fi segmentată în:
- producţia propriu-zisă de bunuri,
-repartiţia (distribuţia) veniturilor pentru a asigura
concordanţa dintre nevoile oamenilor şi bunurile ce apar
pe piaţă,
- schimbul acestora prin intermediul vânzării-cumpărării
consumaţia, în calitate de scop final al activităţii
economice.
Producţia cuprinde acele activităţi economice ce
constau în combinarea factorilor de producţie în vederea
obţinerii bunurilor economice şi serviciilor necesare
existenţei umane. în cadrul producţiei, oamenii transformă
şi adaptează la nevoile lor obiectele din natură, respectiv
natura însăşi.
Producţia este nemijlocit şi consum în sensul
folosirii bunurilor şi serviciilor de producţie în calitate de
utilităţi de consum productiv. Această identitate dintre
producţie şi consum este analizată pentru a distinge
consumul productiv de consumul propriu-zis al oamenilor.
Fără producţie nu există consum, dar nici fără
consum nu există producţie, deoarece producţia ar fi
lipsită de scop,
Consumul creează producţia sub dublu aspect:
• numai în cadrul consumului bunul produs capătă
utilitate socială;
• folosind bunurile produse, consumul finalizează
producţia, creând necesitatea unei noi producţii,
determinând obiectul acestuia.
În acelaşi timp, producţia creează consumul:
• furnizează obiectul consumului;
• determină modul de consumare:
• trezeşte la consumator nevoia pentru produsul ce
urmează să fie creat.
Repartiţia (distribuţia) include în sfera ei acele
activităţi economice prin care bunurile create în producţie
sunt orientate spre destinaţiile lor. Mai mult, ea cuprinde şi
activităţile de distribuire şi redistribuire a veniturilor
fundamentale create în societate. Prin intermediul
activităţilor specifice repartiţiei, venitul se distribuie şi
redustribuie participanţilor la viaţa economică şi între
membrii societăţii, astfel încât bunurile create şi serviciile
sunt îndreptate spre destinaţiile pentru care au fost
create.
Schimbul se referă la acele activităţi economice ce
asigură trecerea bunurilor şi serviciilor din sfera producţiei
în sfera consumului, respectiv trecerea bunurilor şi
serviciilor de la o .persoană la alta. Activităţile economice
cuprinse în sfera schimbului sunt numeroase, de la actele
de vânzare-cumpărare, la deplasarea în spaţiu a
bunurilor, depozitare, distribuţie etc.
Producţia, repartiţia, schimbul, consumul,
cercetarea ştiinţifică, protecţia mediului şi a vieţii în
general reprezintă elemente distincte şi interdependente
care, privite în reluarea lor continuă reflectă procesul
reproducţiei sociale
1.5. Rezultatele activităţii economice
În analiza rezultatelor activităţii întreprinderilor se
utilizează indicatori economici, ca expresii numerice
definite calitativ, care reflectă dimensiunile cantitative ale
fenomenelor şi proceselor economice în condiţii de timp şi
spaţiu specificate. Un indicator presupune o denumire
(semnificaţie) şi o mărime cu precizarea unităţii de
măsură. Valoarea unui indicator este importantă pentru
informare şi ea este dată de câteva caracteristici: să fie
simplu, pertinent şi verificabil. Pe baza indicatorilor simpli,
prin agregare se obţin indicatori derivaţi. De obicei, pentru
a caracteriza o activitate se apelează la un sistem de
indicatori care se corelează între ei.
Indicatorii întreprinderilor în expresie monetară sunt:
cifra de afaceri (CA.) care măsoară totalitatea încasărilor
unei firme din activitatea sa comercială pe o anumită
perioadă.
Profitul brut (total) ce se obţine prin scăderea din cifra de
afaceri a costurilor aferente acesteia.
Valoarea adăugată, care reflectă ceea ce se adaugă la
suma cheltuielilor de producţie-materii prime,
materiale, energie, fiind calculată ca sumă a încasărilor
ce se adaugă peste mărimea cheltuielilor materiale.
Acest indicator cuprinde consumul factorilor muncă şi
capital fix - nu cuprinde consumul intermediar.
d) Profitul net, ca parte a profitului brut pe care
rămâne după scăderea din acesta a impozitelor şi altor
prelevări prevăzute de lege. În ţara noastră, legislaţia
în vigoare prevede a se scădea următoarele: salariul
întreprinzătorului, dobânda la capitalul investit, chirii,
arende, crearea de rezerve, prelevări şi donaţii făcute
în scop umanitar, dezvoltarea activităţilor social-
culturale, alocaţii pentru copii neevidenţiate în conturi,
cheltuieli de pregătire profesională şi practică în
producţie.
1.6. Definirea economiei politice

Obiectul economiei ca ştiinţă îl constituie studierea


vieţii economice reale, a fenomenelor şi proceselor
economice care au loc în domeniul producţiei,
schimbului, repartiţiei şi consumului de bunuri
materiale şi servicii, a relaţiilor cauzale, a legilor şi
categoriilor economice, pe diferite trepte ale
evoluţiei societăţii, oferind un mod economic
ştiinţific de gândire şi acţiune, putere de anticipare
şi raţionalitate, ţinând seama de confruntarea
nevoilor nelimitate cu resursele limitate.
Ştiinţa economică oferă, totodată, un sistem de
cunoştinţe ştiinţifice, de teorii, de categorii
economice sau noţiuni fundamentale, de concepte, legi
economice, de analiză şi interpretare, care servesc ca
instrumentar ştiinţific de lucru în practica economică.
Abordarea obiectului economiei politice ca ştiinţă poate fi
realizată la nivel microeconomic, macroeconomic şi
mondoeconomic.
Microeconomia abordează fenomenele şi deciziile
agenţilor economici individuali şi interacţiunea
acţiunilor lor în cadrul pieţei.
Macroeconomia studiază consecinţele la nivelul
economiei naţionale ale agregării deciziilor individuale,
propunând soluţii pentru dezechilibrele şi eşecurile
pieţei la nivel de economie naţională
Mondoeconomia se preocupă de interacţiunile dintre
economiile naţionale şi efectele acestor interacţiuni la
nivelul economiei globale.
Microeconomia
Demersului microeconomic îi sunt proprii două
ipoteze fundamentale:
Prima corespunde aşa-numitului principiu al
raţionalităţii, conform căruia se presupune că agenţii
economici se caracterizează prin existenţa unor preferinţe
sau obiective pe care urmăresc să le atingă, respectând
constrângerile care le limitează alegerile posibile.
Principiul raţionalităţii presupune deci că fiecare agent
economic are obiective bine determinate, pe care
demersul microeconomic le ia ca puncte de pornire.
Microeconomia nu se interesează de cauzele care au
determinat aceste obiective, ci analizează modul în care
indivizii şi organizaţiile acţionează pentru a le atinge cât
mai bine posibil.
A doua ipoteză fundamentală priveşte modalităţile
prin care agentul economic reuşeşte să-şi atingă
obiectivele. În procesul de funcţionare a societăţilor,
indivizii, întreprinderile şi statul pot atinge aceste obiective
în mai multe moduri, de exemplu, prin constrângere,
persuasiune sau chiar practici ilegale. Dimpotrivă, analiza
microeconomică se interesează de maniera în care
indivizii îşi realizează obiectivele prin intermediul
schimbului de mărfuri.
Prin urmare, conceptul de mărfi se află în centrul
analizei microeconomice. Piaţa este definită ca
mecanismul care organizează confruntarea ofertelor şi
cererilor pentru un anumit tip de bunuri şi care conduce la
determinarea unui preţ, preţ la care schimbul este
voluntar şi reciproc avantajos.
Microeconomia este o ştiinţă explicativă şi normativă.
Ca ştiinţă explicativă, ea ţine seama de comportamentul
agenţilor şi de interac­ţiunea acestor comportamente.
Punctul de plecare în analiza microeconomică este de
fapt explicarea comportamentului agenţilor economici:
cum îşi deter­mină aceştia acţiunile în funcţie de
semnalele receptate din mediul înconjurător şi în
special dinspre piaţă.
În calitate de ştiinţă normativă, microeconomia studiază
modalităţile cele mai favorabile pentru organizarea
producţiei, distribuţiei şi consumului bunu­rilor şi
serviciilor. Acest aspect normativ al analizei
microeconomice se aplică în primul rând funcţionării şi
organizării pieţelor, atât din punctul de vedere al
utilizării resurselor, cât şi al echităţii distribuţiei avuţiei.
Problema principală a microeconomiei fiind
atribuirea bunurilor, este necesară în primul rând
precizarea acestui concept.
Noţiunea de bun este foarte largă, acoperind tot
ceea ce poate fi utilizat sau consumat: poate fi vorba de
un bun material sau de un serviciu realizat de un alt bun
sau de către o persoană.
Dintre diferitele clasificări ale bunurilor, merită
menţionată cea care distinge:
• resurse primare;
• bunuri intermediare (destinate a fi încorporate în
fabricarea altor produse);
• bunuri destinate consumului final.
Trăsăturile care caracterizează diferitele clase de
bunuri sunt:
• caracteristicile fizice ale bunului;
• perioada sau momentul în care bunul este disponibil;
• locul în care se găseşte bunul.
CURS nr. 2

SISTEMUL ECONOMIC ŞI LEGILE ECONOMICE


Sistemul economic este definit ca o modalitate de
organizare şi funcţionare a activităţii economice astfel
încât cu aceleaşi resurse să se sa­tisfacă cât mai bine
cerinţele de consum ale populaţiei.
Sistemul economic optim - arată J.K. Galbraith -
este acela care furnizează maximum din ceea ce au
nevoie oamenii.
2.1. Circuitul economic

Elementele care definesc circuitul economic sunt:


1. activităţile economice;
2. subiecţii economici;
3. tranzacţiile;
4. obiectul acestora.
1. Activităţile economice constituie cauza tranzac-
ţiilor, deci se referă la totalitatea operaţiilor care urmăresc
sa­tisfacerea trebuinţelor cu bunuri economice. Există trei
mari categorii de operaţii:
a) operaţii cu bunuri şi servicii, care privesc
producţia, schimbul şi consumul;
b) operaţii de repartiţie, prin care se efectuează
formarea şi distribuirea veniturilor legate de producţie;
c) operaţii financiare, care privesc modificarea
volumului activelor sau pasivelor.
(a) În cadrul operaţiilor cu bunuri şi servicii se
disting:
I. Producţia - este acea activitate economică a cărei
funcţie esenţială constă în combinarea şi utilizarea
factorilor de producţie materiali şi umani în vederea
obţinerii de noi bunuri economice sau pentru spo­ri­rea
utilităţii acestora.
În funcţie de caracterul rezultatelor finale vorbim despre:
- producţie materială;
- prestări de servicii, care satisfac nevoi umane, dar
care nu sunt în formă obiectuală.
- producere de informaţii.
Producţia transformă intrările (inputurile) în ieşiri
(outputuri) în scopul obţinerii de profit sau al realizării
oricărui alt avantaj de către firme.
II. Circulaţia sau schimbul este un domeniu distinct
al activităţii economice. El cuprinde acele activităţi care
asigură deplasarea bunurilor economice între vânzători şi
cumpărători . Aici sunt incluse: sfera circulaţiei mărfurilor
şi a serviciilor.
III. Consumul reprezintă scopul ultim al producţiei.
Este actul care constă din folosirea efectivă a bunurilor şi
serviciilor şi prin acest act se verifică utilitatea şi
concordanţa acestora cu dorinţele oamenilor.
Consumul poate fi de două feluri: consum
intermediar şi consum final.
Consumul intermediar se referă la folosirea unor
bunuri economice pentru producerea altor bunuri
pierzându‑şi caracteristicile iniţiale şi dobândind altele
noi.
Consumul final se referă la utilizarea bunurilor de
consum în mod personal sau colectiv pentru satisfacerea
nevoilor directe.
(b) Repartiţia cuprinde operaţiuni care concură la
formarea veniturilor. Se disting operaţiuni de repartiţie
primară, legate de activitatea productivă (salarii, cotizaţii
sociale, impozite indirecte) şi operaţiuni de repartiţie
secundară, legate de redistribuirea veniturilor primare
(impozite directe, subvenţii, prestaţii sociale).
2. Subiecţii tranzacţiei, adică agenţii economici
grupaţi după criteriul instituţional.
3. Tranzacţiile, care pot fi diferenţiate după
modalităţile de realizare:
a) unilaterale - în care nu se primeşte nimic în schimb,
putând fi transferuri curente (impozite, contribuţii pentru
asigurări sociale, subvenţii).
b) bilaterale - când oricărei transmitere a unui bun,
serviciu, îi corespunde o contrapartidă.
4. Obiectul tranzacţiilor economice îl reprezintă
bunurile produse, serviciile factorilor de producţie
(respectiv munca, natura, capitalul) şi moneda
2.1.1.Agenţii economici
Termenul de „agent economic” este folosit în literatura
economică sinonim cu termenul de „subiect economic”
având sensul de participant la viaţa economică. Pentru
caracterizarea fluxului economic agenţii economici pot fi
grupaţi după mai multe criterii:
1. Criteriul de ramură (pe tipuri de activităţi) - pune
în evidenţă relaţiile de ordin tehnico‑economic în
producţie şi de echilibrare a resurselor. Acest criteriu stă
la baza elaborării balanţelor folosite în evidenţierea şi
analiza fluxurilor între ramuri sau în cadrul ramurilor.
2. Criteriul instituţional care vizează cunoaşterea
comportamentului agenţilor economici. Potrivit acestui
criteriu avem următorii agenţi:
- întreprinderile sau firmele nefinanciare;
- gospodăriile sau menajele;
- instituţiile financiare şi de credit;
- societăţile de asigurări;
- administraţiile: a) publice; b) private;
- străinătatea.
Întreprinderile sau firmele cuprind toate unităţile
instituţionale a căror funcţie constă din producerea şi
vânzarea de bunuri comerciale şi servicii nefinanciare
destinate pieţei. Ele alcătuiesc sectorul productiv al e­
conomiei.
Veniturile lor provin din vânzarea producţiei iar scopul
activităţii îl constituie obţinerea de profit. Din acest motiv
formează aşa numitul sector al afacerilor sau “business”.
Caracteristici:
- sunt principalele producătoare de bunuri şi servicii;
- deciziile lor urmăresc maximizarea profitului;
- sunt principalele cumpărătoare şi consumatoare de
factori de producţie.
Gospodăriile sau menajele reprezintă agentul
economic care exprimă calitatea de consumatori de
bunuri personale. Ele realizând venituri, le folosesc pentru
a cumpăra bunurile de ca­re au nevoie. Sursa veniturilor
este din salarii, titluri de proprietate sau rente.
Caracteristici:
- gospodăria este principala consumatoare de bunuri şi
servicii, fiind cea mai importantă unitate de decizie în
domeniul cererii;
- deciziile ei urmăresc maximul de satisfacere a nevoilor
prin folosirea de bunuri şi servicii;
- este principala proprietară de factori de producţie,
decizând cui să vândă serviciile lor.
Instituţiile de credit sunt acele unităţi publice, private
sau mixte a căror funcţie principală constă din a fi
intermediari financiari între ceilalţi agenţi economici.
Aceste unităţi colectează şi redistribuie disponibilităţile
financiare. Din această grupă fac parte toate băncile.
Resursele lor provin din angajamente contractate
(depozite la vedere sau la termen, obligaţiuni) din
dobânzi.
Societăţile de asigurări realizează despăgubiri în
cazuri de risc, în schimbul unor prime de asigurare.
Administraţiile publice exprimă denumirea generică
pentru oficialităţile publice la nivel naţional şi local. Ele au
în principal funcţia de redistribuire a venitului efectuând
servicii nonmarfare: asigurarea securităţii, învăţământului
public, justiţiei, infrastructurii rutiere, portuare. Sursa
veniturilor este din vărsăminte obligatorii efectuate de
unităţile care aparţin altor sectoare.
Administraţiile private reprezintă acel agent
economic care grupează organizaţiile private fără scop
lucrativ - asociaţii, fundaţii, organizaţii, având ca funcţie
prestarea de servicii nonmarfare pentru anumite
colectivităţi specifice. Resursele lor financiare provin din
contribuţii voluntare, cotizaţii, venituri pe proprietăţi,
sponsorizări.
2.1.2 Fluxurile economice reale şi monetare
Ideea fluxului economic se bazează pe imaginea
unui circuit închis în care mărimile intrate sunt egale cu
mărimile ieşite.
Totalitatea fluxurilor economice generează circuitul
economic .
Fiecărei tranzacţii bilaterale îi corespund în prezent două
categorii de fluxuri:
- fluxuri reale - de bunuri şi servicii;
- fluxuri monetare - vin în direcţia opusă.
Fluxurile reale constituie esenţa circuitului
economic. Ele se desfăşoară în principal între doi agenţi
(întreprinderi şi gospodării). Menajele pun la dispoziţia fir­
me­lor serviciile factorilor de producţie. Firmele furnizează
menajelor bunuri de consum.
Cheltuieli pentru bunuri de consum
(Venituri pentru întreprinderi) cerere
Bunuri de consum
ofertă

ÎNTREPRINDERI GOSPODĂRII
(FIRME) (MENAJE)

Serviciile factorilor: muncă, pământ, capital Legendã


ofertă flux real
cerere Venituri: salarii, rente, dobânzi flux monetar
(Cheltuieli pentru întreprinderi)

Schema generala a unui circuit economic


Mecanismele coordonării activităţii economice
Opţiunile agenţilor economici trebuiesc corelate prin
intermediul me­ca­nis­melor e­co­no­mice. În funcţie de gradul
de libertate al subiecţilor vieţii economice există două
tipuri de mecanisme:
- mecanismul de comandă;
reprezentând “motorul”
vieţii economice.
- mecanismul de piaţă,
Mecanismele de comandă îngrădesc libera iniţiativă,
iar autoritatea centrală decide ce, cum şi pentru cine să
se producă. Aceste decizii au caracter imperativ fiind
formulate şi cuprinse într-un plan naţional unic.
Mecanismele de piaţă realizează coordonarea
deciziilor agenţilor economici prin intermediul pieţei. Acest
fapt este posibil prin extinderea proprietăţii private şi a
liberei iniţiative. Stimulentele dominante sunt cele pozitive
monetare (profituri, salarii, dividende) şi cele negative tot
mo­ne­tare (impozite, taxe, amenzi).
2.2. Legile economice
Economia porneşte de la premisa că fenomenele şi
procesele economice care alcătiesc viaţa economică nu sunt
izolate, ci se află în variate forme de legături unele cu altele.
La o analiză atentă se constată mai multe tipuri de legături
între fenomenele economice:
• legături cauzale, în care un fenomen A, numit cauză, stă la
bază şi determină apariţia şi evoluţia altui fenomen B, numit efect;
• legături de interdependenţă, de tipul conexiunii inverse, în
care un anumit fenomen, de exemplu preţul, influenţează evoluţia
altor fenomene, cum sunt cererea şi oferta, care, la rândul lor,
modificându-se, vor determina schimbarea preţului Interdependenţa
preţ, cerere, ofertă ;
• legături funcţionale de covariaţie (pozitivă şi negativă,
liniară şi neliniară, singulară şi multiplă), în baza cărora
modificarea unui anumit fenomen A exercită influenţe diverse
asupra altui sau altor fenomene.
Pentru orice disciplină ştiinţifică, deci şi pentru Economie,
se pune problema de a formula o serie de enunţuri teoretice,
cunoscute sub denumirea de regularităţi, principii sau legi ale
domeniului respectiv.
Definirea conceptului de lege economică se corelează cu
înţelegerea modului în care există şi se manifestă activitatea
economică.
Elementele activităţii economice (acte, fapte, fenomene,
procese etc.) se află în permanenţă într-un sistem de legături,
interdependenţe şi conexiuni. Unele dintre aceste legături au
caracter cauzal, în sensul că o cauză poate genera mai multe
efecte sau mai multe cauze pot determina un singur efect.
În primul caz, avem o cauzabilitate complexă. De
exemplu, modificarea preţului în direcţia creşterii sau scăderii lui
poate genera schimbarea cererii, ofertei, salariului real etc. În
această situaţie, cererea, oferta, salariul real sunt considerate
variabile dependente sau endogene, iar preţul, variabilă
independentă sau exogenă. În al doilea caz, avem o cauzalitate
multiplă. De exemplu, modificarea populaţiei, a numărului de
cumpărători, a preţului, veniturilor etc., determină schimbarea
cererii pe piaţa unui bun. În acest caz, populaţia, numărul de
cumpărători, preţul, veniturile sunt considerate variabile
independente, iar cererea, variabilă dependentă.
În concluzie, legătura dintre o variabilă independentă
(exogenă) şi o variabilă dependentă (endogenă) este cunoscută
sub denumirea de relaţie cauză-efect.
Legea, în sens ştiinţific, deci şi legea în sensul ştiinţei
economice, exprimă o legătură esenţială, existentă în mod obiectiv
în substanţa fenomenelor, sub forma unor relaţii cauzal-funcţionale
cu caracter de necesitate şi repetabilitate, în timpul şi spaţiul vieţii
noastre comune.
2.3. Economia, ştiinţă pozitivă - ştiinţă normativă
Economia ca ştiinţă s-a constituit prin contribuţia decisivă a
fiziocraţilor şi a şcolii clasice engleze, sub influenţa ştiinţelor
naturale. Acest proces de formare a ştiinţei economice şi-a pus
amprenta asupra rolului ei.
Atunci când scopul cercetării economice este explicativ,
teoretic, răspunzând la întrebările Ce este? De ce este? Cum este?
teoria economică este considerată ştiinţă economică pozitivă.
Economia ca ştiinţă explicativă descoperă ceea ce este
realitate şi nu cum ar trebui să fie realitatea, constată şi nu dă
reţete, nu fixează ţeluri ideale şi norme de conduită. Când teoria
economică urmăreşte să dea răspuns la întrebările Ce-i de făcut?
Cu ce mijloace? Cum? ea este considerată ştiinţă economică
normativă.
Obiectivele studiului economiei :

• Ţeluri şi valori social-umane urmărite Ce a fost ? Ce este ?


• Descrierea faptelor economice. De ce a fost ? De ce este ?
• Explicarea faptelor economice Ce va fi dacă ...?
• Prognoza alternativelor economice Cum, cu ce mijloace şi în cât
timp se pot atinge anumite obiective ?
• Acţiunea economică practică, costurile şi avantajele ei.
CURSUL NR.3

ECONOMIA NATURALĂ, ECONOMIA DE SCHIMB ŞI


ECONOMIA DE PIAŢĂ
3.1.Bunurile economice şi tipologia lor

Nevoile umane directe – de consum – şi cele indirecte –


ale producţiei – sunt satisfăcute prin intermediul bunurilor.
Orice element al realităţii, independent de om,
individualizabil şi măsurabil, apt să satisfacă o nevoie se numeşte
bun. Principala grupare a bunurilor: bunuri libere şi bunuri
economice.
Bunurile libere sunt cele virtual nelimitate în raport cu
nevoile; ele sunt abundente faţă de nevoi în condiţii determinate de
loc şi timp. Pentru că sunt abundente, folosirea lor pentru
satisfacerea nevoilor se face în mod gratuit.
Bunurile economice sunt acelea care au drept
caracteristică definitorie raritatea, limitarea lor în raport cu nevoile,
în condiţii determinate de loc şi timp; obţinerea şi consumarea lor
ocazionează un consum de resurse, un cost şi, implicit, un preţ.
3.2. Economia naturală, economia de schimb şi
economia de piaţă

3.2.1. Economia naturală


Diversitatea economiilor este apreciată după modul în care
oamenii au acces la bunurile economice, clasificarea făcându-se în:
economie naturală şi economie de schimb.
Economia naturală reprezintă acel mod de organizare a
economiei în care fiecare comunitate îşi satisface necesităţile de
consum din producţie proprie.
Aceasta a fost prima formă de organizare a economiei
cunoscută de societatea omenească şi a fost predominantă în:
comuna primitivă, sclavagism şi feudalism.
3.2.2.Economia de schimb
Pentru apariţia schimbului erau necesare două condiţii
fundamentale:
a) diviziunea socială a muncii şi specializarea
producătorilor, care conducea la diferenţierea bunurilor şi la
dependenţa producătorilor unii faţă de alţii;
b) apariţia proprietăţii private, care genera autonomia şi
independenţa producătorilor, adică de dreptul de decizie. Numai
produsele unor producători de sine stătătoare se pot întâlni în
calitate de mărfuri.
Doar pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, când
producţia pentru autoconsum se trans­formă în producţie de mărfuri,
ea se organizează ca economie de schimb. În procesul de
transformare a economiei naturale în economie de schimb prima nu
dispare, dar îşi restrânge fundamental dimensiunile.
Economia de schimb este forma de organizare a
economiei care are ca scop crearea de bunuri destinate schimbului
prin vânzare-cumpărare.
Între economia naturală şi de schimb nu există demarcaţie
foarte netă în timp. Pe măsura creşterii productivităţii, a dezvoltării
tehnicii, a constituirii pieţelor naţionale economia naturală cunoaşte
o restrângere, iar cea de schimb se afirmă.
Trăsăturile ei generale sunt:

• autonomia şi independenţa producătorilor fundamen-tate pe


proprietatea privată;
• specializarea agenţilor economici pe baza adâncirii diviziunii
sociale a muncii;
• extinderea pieţei cu fenomenele specifice - cererea şi oferta;
• dezvoltarea şi amplificarea tranzacţiilor între agenţii economici;
• majoritatea bunurilor produse în cadrul economiei de schimb au
forma de mărfuri.
Condiţiile necesare pentru ca un bun să devină marfă
sunt:
- să fie rezultat al muncii omeneşti, să fie bun economic;
- să fie destinat vânzării-cumpărării;
- să satisfacă o trebuinţă, să fie cerut pe piaţă.
Producţia de mărfuri poate îmbrăca două forme:
1. producţia de mărfuri simplă, caracterizată prin:
a) dubla calitate a individului de proprietar şi producător
direct;
b) scopul producţiei este consumul propriu şi doar plusul
este schimbat;
c) producţia se desfăşoară în mici unităţi economice.

2. marea producţie de mărfuri, în cadrul căreia:


a) proprietarul nu mai este producător direct;
b) scopul producţiei este maximum de profit;
c) producţia se desfăşoară în unităţi mari, specializate,
bine înzestrate, concentrate.
Marfa reprezintă un bun economic, produs al muncii
omeneşti, capabil să satisfacă o nevoie a cumpărătorului şi care
trece de la producător la consumator în urma schimbului pe piaţă.
Aceasta presupune folosirea monedei în toate actele economice,
fluxurile materiale fiind însoţite, în sens invers de fluxuri monetare.
Economia de schimb presupune în mod firesc existenţa şi
folosirea banilor. Ea devine o economie monetarizată. Fluxul de
bani reprezintă sângele care irigă sistemul economic şi etalonul de
măsură a valorilor.
Ca urmare, în evoluţia istorică a banilor se disting trei
etape:
1. Prima etapă este aceea a banilor marfă, în care schimbul de
mărfuri se efectua în mod direct, marfă contra marfă (troc), banii
puteau fi orice marfa. Spre sfârşitul acestei perioade, apare o
marfa, specială cu caracteristici deosebite, şi anume aurul, care
intermediază toate schimburile de mărfuri, fără însă a fi bătut ca
moneda. Aurul s-a detaşat faţă de celelalte mărfuri care mijloceau
schimbul prin următoarele proprietăţi: valoare mare în volum mic,
divizibilitate fără pierderea valorii, omogenitatea părţilor, inalterabil,
valoarea stabilă datorită rarităţii sale.
2. A doua etapă o reprezintă aceea a banilor-monedă, unde
auml şi alte metale preţioase, sunt instituţionalizate ca monedă prin
baterea sa (emisiunea de monedă) de către autoritatea publică,
care, putea fi statul sau altă instituţie monetară. Cu timpul, în
procesul circulaţiei banilor a avut loc separarea valorii nominale a
monedei de conţinutul în aur înscris pe ea.
3. A treia perioadă este aceea a banilor hârtie. Această
perioadă mai este cunoscută sub denumirea etapei banilor fiduciari
(bazate exclusiv pe încredere). Aceşti bani nu mai au valoare
intrinsecă, valoarea rezultă doar din semnul valoric imprimat pe ei.
În condiţiile contemporane, odată cu dezvoltarea banilor şi
a relaţiilor bancare, banii au căpătat următoarele forme:
1. biletul de bancă, adică semnul bănesc direct utilizabil, emis
de către banca de emisiune;
2. moneda divizionară, care este reprezentată de semnele
băneşti emise de către banca de emisiune sub forma unor piese
metalice reprezentând subdiviziuni ale biletului de bancă şi care
sunt direct utilizabili;
3. moneda scripturală, care reprezintă disponibilităţi băneşti în
conturile bancare, circulând între aceste conturi prin virament
(transfer scriptic între conturi). Se mai numesc bani de cont şi
reprezintă cea 90% din volumul masei monetare.
4. bani de tezaur, emişi de către stat pentru acoperirea unor
deficite bugetare.
5. bani de credit, cum ar fi banconte, cambii, cecuri şi alte titluri
de creanţă (efecte comerciale). Unii autori consideră că aceştia nu
sunt bani convertibili, ci doar instrumente de transfer monetar.
6. monedă de rezervă, reprezentată de valute sau alte devize,
păstrată de banca centrală pentru diferite operaţiuni de schimb
internaţional sau pentru acoperirea unor emisiuni interne de
monedă centrală.
7. moneda electronică. Progresul informaticii tinde să
dematerializeze modalităţile de circulaţie monetară şi să dezvolte
noi mijloace de plată. Astfel, moneda scripturală face tot mai mult
loc monedei electronice, graţie căreia transferul unor fonduri între
conturi se realizează prin impulsuri electromagnetice, ca de
exemplu teletransmisia directă între ordinatorul clientului şi cel al
băncii.
În prezent, specialiştii apreciază că într-o economie de
piaţă banii îndeplinesc următoarele funcţii:
1. Măsură a valorii care constă în calitatea monedei de a
cuantifica mărimea absolută a valorii mărfii.
2. Mijloc de circulaţie constă în aceea că moneda este
mijlocitorul schimbului
3. Mijloc de plată, care apare ca urmare a
necoincidenţelor între momentul apariţiei obligaţiei de plată şi
momentul în care se face plata efectivă (cumpărarea de mărfuri pe
credit, plata salariilor, stingerea unei datorii, plata impozitelor,
taxelor etc).
4. Mijloc de rezervă de valoare (economisire). Această
funcţie constă în aceea că veniturile monetare necheltuite pot fi
reţinute de posesor ca rezervă pentru economii şi consumuri
viitoare.
5. Bani universali, care reprezintă capacitatea banilor de a
servi pentru circulaţie sau stingere a obligaţiilor pe plan
internaţional.
3.2.3. Economia contemporană de piaţă
Economia de piaţă este forma economiei de schimb care
are la bază mecanismul generalizat al pieţei. În contextul acestuia,
raportul dintre cerere şi ofertă determină principiile de prioritate în
alocarea şi utilizarea resurselor, iar accesul diferitelor categorii de
persoane la bunurile economice este reglat prin preţ.
De mecanismul pieţei se leagă ideile Liberalismului
economic, care a dezvoltat două principii:
- libera concurenţă;
- libera iniţiativă.
Economia de schimb, din momentul apariţiei şi până în
prezent, a evoluat continuu iar mecanismul ei de funcţionare a
devenit din ce în ce mai complex şi mai divers.
Se fundamenteze modele de organizare şi funcţionare a
economiei. Pe baza acestor modele au fost imaginate sistemele
econmice, tipuri specifice de organizare şi reglare a activităţii
economice.
Sistemul economic reprezintă ansamblul relaţiilor şi
instituţiilor ce caracterizează viaţa economică a unei societăţi
determinate, localizată în timp şi spaţiu.
Contururile primului model teoretic de sistem economic au
fost jalonate de către Adam Smith şi este cunoscut sub numele de
sistem economic liberal sau de piaţă. In cadrul acestui model,
forţele naturale ale pieţei "mâna invizibilă" sunt cele care stabilesc
modalităţile de acţiune pentru a găsi soluţii ia problemele dezvoltării,
fărtă nici un fel de intervenţie din partea statului, monopolui sau
altor centre de forţă instituţional izate. El a pus bazele modelului
teoretic al economiei de ,, piaţă’’.
K.Marx şi alţi teoreticieni de aceleaşi convingeri filosofice au
jalonat, în replică, contururile altui tip de sistem economic. Sistemul
economiei de comandă sau sistemul economic cu planificare
cetralizată.
Tipul de economie de piaţă caracteristic pentru economiile
contemporane este economia mixtă. Ea este o combinaţie, o
mixtură între întreprinderile private şi cele de stat, acestea din urmă
fiind implicate atât în producţia, cât şi în distribuţia bunurilor.
Deşi economia de piaţă, ca formă universală de organizare
şi funcţionare a activităţii economice în lumea contemporană,
îmbracă particularităţi diferite de la o ţară la alta şi, în cadrul
aceleiaşi ţări, de la o etapă la alta.
Trăsături generale ale economiei de piaţă:
1.Dominaţia proprietăţii private în economie. Aceasta
stă la baza libertăţii oamenilor în general şi a libertăţii economice în
special, a liberei iniţiative.
2.Manifestarea autonomiei şi răspunderii decizionale a
agenţilor economici. Fiecare agent economic promovează interesul
său personal, care constituie, în acelaşi timp, impulsul care îl
determină să acţioneze.
3.Piaţa este centrul vital al economiei. Piaţa realizează
legătura dintre producţie şi consum, dintre agenţii economici,
asigură reglarea activităţii economice. Ea oferă acele informaţii
necesare agenţilor economici pentru a decide ce să producă, cum
să producă, cât şi pentru cine să producă.
4. Concurenţa este o caracteristică a economiei de
piaţă, o condiţie de neînlocuit. Economia de piaţă este o
economie concurenţială. Concurenţa face posibilă acţiunea
agenţilor economici în direcţia introducerii progresului tehnic,
perfecţionarea activităţii şi maximizarea eficienţei economice. Ea
stă la baza progresului economic şi social.
5. Preţul, expresia monetară a valorii unui bun se
stabileşte pe piaţă. Prin confruntarea dintre cerere şi ofertă. în
aceste condiţii, prin preţuri se asigură atragerea resurselor
economice în funcţie de nevoile reale ale societăţii.
6. Economia de piaţă contemporană este o economie
monetară. Cea mai mare parte a schimburilor se realizează prin
mijlocirea monedei, a banilor.
7. Existenta unui cadru instituţional structurat în asa fel
încât să asigure maximum de libertate de decizie şi acţiune
agenţilor economici, în limitele impuse de cadrul legislativ. Cadrul
instituţional (sistemul de organizare a proprietăţii, tipuri de
întreprinderi, sistemul bancar, monetar, sistemul financiar) bine
conceput, bine ancorat în realităţile economiei asigură respectarea
cadrului legislativ şi funcţionarea corectă a agenţilor economici.
8. Mobilul întregii activităţi îl reprezintă profitul. Agenţii
economici în activitatea pe care o desfăşoară îsi asumă riscuri, în
scopul realizării de câştiguri maxime.
9. Rolul statului se manifestă indirect şi global,
intervenţia este indirectă întrucât statul respectă libertatea de
decizie a agenţilor econmici şi cea de formare a preţurilor, dar
influenţează economia prin politica financiară, monetară sau
socială.
10. Bunurile îmbracă forma economică de marfă, ele
devin bunuri comerciale
În cadrul sistemului capitalist s-au diferenţiat două modele:
modelul neoamerican şi cel renan.
Deşi ambele modele sunt emanaţie a sistemului capitalist şi
a liberalismului economic, au la bază sisteme de valori opuse în
ceea ce priveşte: poziţia persoanei în întreprindere, locul pieţei în
societate şi rolul pe care trebuie să-l joace cadrul legal în
desfăşurarea vieţii economice.
Avantajele economiei de piaţă sunt:
• în acest tip de economie, legile economice acţionează efectiv,
promovând ca­li­tatea şi com­petenţa;
• prin jocul cererii şi ofertei resursele societăţii sunt orientate spre
activităţile ne­ce­sa­re şi rentabile;
• formarea preţurilor are loc pe piaţă;
• promovând mecanismul concurenţial, economia de piaţă
conduce la eficienţă, maximizarea re­zul­tatelor, sti­mularea iniţiativei
şi totodată promovează autonomia întrepinzătorilor.
Menţionăm şi câteva limite ale economiei de piaţă:
• mecanismul economiei de piaţă nu conduce automat la alocarea
optimă a resurselor sub aspect economic, social şi uman;
• apare risipa de materii prime, poluarea;
• apar dezechilibre economice periodice, şomajul şi inflaţia;
• are loc sărăcirea unor pături sociale destul de largi.
CURSUL NR.4

FACTORII DE PRODUCŢIE
4.1. Caracterizare generală
Factorii de producţie sunt organic legaţi de resurse în două
sensuri: odată pentru că le consumă şi le atrag şi în al doilea rând
pentru că le îmbunătăţesc calitativ şi structural. Sfera de
cuprinderea resurselor este mai mare decât a factorilor de
producţie.
În sinteză:
• În măsura în care resursele productive disponibile sunt
utilizate şi atrase în activitatea economică ele reprezintă în fapt
factorii de producţie; raportul dintre factori şi resurse este subunitar.
Clasificarea factorilor de producţie în grupe omogene se
face astfel:
- factori originari - natura şi munca;
- factori instrumentali sau derivaţi - capitalul, abilitatea
întreprinzătorului,
În economia de piaţă majoritatea factorilor de producţie se
află în proprietatea agenţilor economici particulari, liberi (şi mai
puţin a statului), agenţi care îşi asumă responsabilitatea utilizării lor,
în mod direct sau indirect, manifestându-şi libera iniţiativă.
Factorii de producţie mai pot fi clasificaţi în:

• Factori clasici: natura, munca, capitalul;


• Factori neoclasici: tehnologiile, abilitatea întreprinzătorului,
informaţia.
4.2. Factorii de producţie clasici

4.2.1. Factorii naturali


4.2.1.1.Prin natură ca factor de producţie înţelegem
totalitatea elementelor brute preexistente omului, la care acesta
face apel pentru a produce şi, pe care le influenţează prin muncă.
Natura oferă producţiei în pri­mul rând mediul de desfăşurare,
apoi substanţa materială şi condiţiile primare, în sfârşit energia
primară.
Ce constituie resursele naturale:
Pământul sau solul - este spaţiul desfăşurării proceselor de
producţie şi punctul de por­nire al activităţii economice. Pământul
poate fi privit ca fiind constituit din următoare elemente:
- suprafeţele arabile;
- suprafeţele de păşuni naturale, păduri;
- suprafeţele deşerturilor şi a zonelor îngheţate;
- suprafeţele construite sau ocupate de construcţii
Resursele minerale - asigură baza de materii prime şi
energetică.
Clasificarea resurselor minerale se face după mai multe criterii:
• după posibilitatea de exploatare datorită costurilor:
- resurse exploatabile sau economice;
- resurse neexploatabile sau neeconomice.
• după gradul de cunoaştere a existenţei lor:
- resurse certe sau existente;
- resurse presupuse.
•după conţinutul lor:
- resurse bogate;
- resurse sărace.
Relieful şi apele condiţionează amplasarea activităţii
economice
Climatul - influenţează dezvoltarea economică. Ca o
curiozitate, toate economiile foarte dezvoltate sunt situate în zone
temperate.
4.2.2. Factorul muncă

Prin dinamica sa, munca este factorul activ şi determinant al


producţiei. În sistemul factorilor de producţie munca ocupă cel mai
important loc. Ea îmbracă mai multe variante:
- simplă (necalificată) - complexă (calificată);
- de execuţie - de conducere;
- de aplicare - de inovare;
- colectivă - individuală.
Cea mai importantă distincţie poate fi făcută între munca
fizică, manuală şi cea intelectuală, dar ca urmare a progresului
tehnic această deosebire se estompează treptat.
Munca este definită ca o activitate conştientă, specific umană,
îndreptată spre un scop (având caracter de finalitate).
Ea poate fi abordată demografic, economic şi structural.
Populaţia şi dezvoltarea economică
Orice strategie de dezvoltare economică trebuie să pornească
de la populaţie ca purtătoarea forţei de muncă şi să se raporteze la
aceasta, deoarece între variabila economică şi cea demografică
legătura este indisolubilă.
În condiţiile contemporane, creşterea economică este
indisolubil legată de calificare, de instruirea forţei de muncă, de
stadiul învăţământului şi cercetării. În cest sens se vorbeşte de
capital uman.
Populaţia şi structura sa
Populaţia este o variabilă neomogenă, care cuprinde mai
multe categorii.
Populaţia totală cuprinde persoanele prezente pe teritoriul
unei ţări şi cetăţenii ei aflaţi peste graniţă.
Populaţia în vârstă de muncă include totalitatea persoanelor
în limitele legale de vârstă, indiferent dacă participă sau nu la vreo
activitate în cadrul diviziunii sociale a muncii.
Populaţia aptă de muncă subsumează toate persoanele având
vârsta legală de muncă şi care pot să participe la muncă, fiind în
deplinătatea facultăţilor mentale şi fizice (nu include persoanele
invalide, cu grave handicapuri)
Populaţia activă exprimă oferta potenţială de muncă.
Populaţia economic activă cuprinde persoanele care prestează
diferite activităţi, inclusiv persoanele care satisfac stagiul militar,
elevii, studenţii, precum şi cele aflate în schimbarea locului de
muncă.
Populaţia ocupată cuprinde toate acele persoane care au un
loc de muncă şi prestează efectiv o anumită muncă remunerată. În
general populaţia ocupată nu cuprinde elevii, studenţii, militarii în
termen, persoanele în curs de schimbare a locului de muncă,
persoanele ocupate exclusiv în gospodărie, şomerii.
4.2.3. Capitalul (K)

Este unul din factorii principali de producţie şi se apreciază că


nivelul de dezvoltare al unei ţări este reflectat de dimensiunea
capitalului său.
A.Conceptul de capital
Fiind considerat un factor de producţie, care reprezintă totalitatea
bunurilor economice acumulate prin muncă a căror utilizare
face posibilă, prin reîntoarcerea lor în producţie, sporirea
randamentului sau măcar uşurarea muncii.
Este un factor derivat, rezultat din combinare celorlalţi factori de
producţie.
B.Clasificarea capitalului
Capitalul se divide în:
- capital nominal - este un titlu de proprietate care dă dreptul
de însuşire a unui venit;
- capital real sau tehnic - cel cu valoare de sine stătătoare
concretizat în mijloace de producţie şi care funcţionează în
activitatea economică. El este factor de producţie derivat din
procesele de producţie anterioare.
Capitalul real sau tehnic nu se confundă cu forma bani, cu
capitalul lichid, ci serveşte obţinerii unor bunuri şi ser­vicii în
activitatea economică (ca exemple ar fi: maşini, unelte,
calculatoare, clădiri, seminţe, energie, apă etc.). După modul în
care participă la activitatea economică, se consumă şi se
înlocuieşte, capitalul tehnic este: fix şi circulant.
Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului tehnic format
din bunuri cu folosinţă îndelungată care servesc muncii în mai multe
cicluri de producţie, se consumă treptat şi se înlocuiesc după mai
multe cicluri de utilizare.
Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului tehnic
care participă la un singur ciclu de producţie, este consumat sau
profund transformat trebuind să fie înlocuit cu fiecare nou ciclu de
producţie (materii prime, energie, combustibili).
Capitalul productiv, fix sau circulant, este un capital în
funcţiune care trece prin următoarele stadii:
- stadiul I - în care banii sau capitalul lichid se transformă în
capital productiv prin cumpărare de bunuri capital; banii se
transformă în bunuri capital;
- stadiul II - are loc utilizarea şi transformarea capitalului
productiv în bunuri destinate vânzării ca mărfuri:
- stadiul III - înseamnă trecerea din formă de marfă în formă
bănească dar cu un spor cantitativ reprezentând valoarea
adăugată:.
Corespunzător celor trei stadii capitalul îmbracă trei forme:
banii, bunurile capital şi marfa. Fluxul circular al capitalului prin cele
trei faze nu se întrerupe odată cu efectuarea unui circuit.
 Reluarea pemanentă a acestei mişcări reprezintă rotaţia
capitalului, iar timpul necesar pentru parcurgerea unui circuit
complet reprezintă durata de rotaţie a capitalului.
C.Formarea, consumul şi uzura capitalului
Privitor la capital putem urmări trei procese distincte:
a) formarea brută a capitalului;
b) utilizarea şi consumul capitalului;
c) scoaterea din funcţiune a capitalului fix.
a) Formarea brută sau înnoirea capitalului fix este un proces
prin care întreprinderile dobândesc bunuri durabile în scopul de a le
utiliza pe o perioadă mai mare de un an în procesul de producţie.
Ea cuprinde:
- bunuri durabile noi, proaspăt achiziţionate;
- bunuri şi servicii care se încorporează în capitalul fix existent
spre a-l ameliora, spre a-i creşte randamentul sau durata de viaţă.
Formarea capitalului fix şi circulant are loc prin intermediul
investiţiilor.
Investiţiile reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate de o
întreprindere pentru formarea capitalului, respectiv pentru creşterea
volumului capitalului fix şi creşterea volumului stocurilor de capital
circulant.
b) Utilizarea şi consumul capitalului fix reprezintă atragerea şi
deprecierea bunurilor de capital fix ca urmare a uzurii normale şi
învechirii previzibile.
c) Scoaterea din funcţiune este rezultat al deprecierii
capitalului fix datorat atât uzurii fizice cât şi/sau uzurii morale.
4.2.4. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie
În economia de piaţă, obiectivul oricărei firme este de a-şi
maximiza profitul. Ţinând cont de acest obiectiv, firma îşi va stabili
un plan de acţiuni raţionale privind modalitatea de producţie,
volumul şi structura acestei
Combinarea factorilor de producţie reprezintă modul
specific de unire a acestora care poate fi privit sub aspect
cantitativ, structural şi calitativ.
Această operaţie tehnico-economică trebuie să ţină seama de
patru elemente:
- de natura activităţii, fiecare activitate specifică necesitând
factori diferiţi, în proporţii diferite;
- de nevoile de bunuri şi servicii, respectiv de elasticitatea
cererii;
- de condiţiile tehnice de producţie, adică de posibilitatea
producerii bunurilor;
- de abilitatea întreprinzătorului, de aplicarea metodelor
moderne de management şi marketing.
Combinarea factorilor de producţie este datorată caracterului
limitat al acestora şi existenţei mai multor posibilităţi de ajungere la
aceleaşi rezultate economice. Ca urmare, se adoptă acea
combinare ce asigură eficienţă economică maximă pentru obţinerea
de profit maxim.
În sinteză, această combinare a factorilor de producţie are
două laturi:
- o latură tehnică - vizează modul de unire a muncii,
mijloacelor de producţie şi resurselor într-o anumită cantitate şi
structură;
- o latură economică - vizează costul minim şi profitul maxim
(presupune luarea în considerare a preţului factorilor).
Doar acei factori de producţie se pot combina care întrunesc
două caracteristici:
1) divizibilitatea - însuşirea factorului de producţie de a se
împărţi în unităţi mai mici fără a-i afecta calitatea (exemplu: materie
primă, apă, combustibil, materiale, munca spre deosebire de
şosele, porturi, centrale termice);
2) adaptabilitatea - posibilitatea de asociere a unei unităţi
dintr-un factor de producţie cu una sau mai multe unităţi din alt
factor (exemplu: muncile agricole pe o anumită suprafaţă de teren
se pot desfăşura prin - combinarea a mai multor oameni sau
tractoare).
Prin complementaritatea factorilor de producţie se înţelege că
o cantitate fixă dintr-un factor de producţie este asociată cu o
cantitate diferită din alt factor, şi este acel proces prin care se
stabilesc raporturile între factorii de producţie. Complementaritatea
este permanent influenţată de progresul tehnic care poate modifica
acest raport.
Substituirea este posibilitatea de a înlocui o cantitate dată
dintr-un anumit factor de producţie cu o cantitate determinată din
altul în condiţiile în care nu se modifică volumul producţiei. (Se
poate înlocui astfel factorul muncă prin factorul capital sau invers).
Sub aspect economic, combinarea factorilor de producţie
reprezintă raţionamentul întreprinzătorului privind compararea
ieşirilor şi intrărilor în expresie monetară.Combinarea factorilor de
producţie care minimizează costul unitar pentru a obţine o anumită
producţie se numeşte combinare optimă.
Decizia de combinare şi substituire a factorilor de producţie se
întemeiază pe anumite criterii economice concretizate în
parametrii de eficienţă cum sunt:
1) productivitatea marginală a unui factor de producţie
(Wmg) reprezintă sporul de producţie (ΔQ) obţinut ca urmare a
creşterii cu o unitate a factorului dat (ΔX), ceilalţi factori de
producţie rămânând constanţi;
Wmg = ΔQ / ΔX
Deci peste un anumit punct, orice unitate suplimentară din factorul
muncă – de exemplu - va adăuga tot mai puţin la producţia totală
faţă de unitatea precedentă. De aceea pro­ducătorul trebuie să ţină
cont de randamentul marginal care exprimă producţia maximă ce
poate fi obţinută prin sporirea unui factor, ceilalţi fiind constanţi.
Deoarece factorii de producţie X şi Y sunt substituibili,
producătorul încearcă să realizeze o astfel de proporţie între ei
încât să obţină acelaşi nivel al producţiei cu costuri mai mici.
2) rata marginală de substituire – raportul dintre cantitatea
factorului ce urmează a fi introdus în activitatea economică (ΔX)
necesară pentru a compensa reducerea cu o unitate a altui factor,
care va fi înlocuit (-ΔY), astfel încât producţia să rămână
neschimbată sau să crească;
Rms = - (ΔX) / (ΔY)
Cu ajutorul ratei marginale de substituire, el calculează cu cât poate
înlocui un factor cu celălalt având în vedere că ei au preţuri diferite,
ceea ce va avea ca efect costuri diferite, bineînţeles fără ca nivelul
producţiei să se modifice.
Rata marginală de substituire arată ce cantitate din factorul de
producţie X este necesară pentru a înlocui reducerea cu o unitate a
altui factor de producţie (-Y), astfel încât producţia să rămână
aceeaşi.
3) coeficientul de elasticitate a producţiei în raport cu
factorii arată cu cât influenţează creşterea unui factor asupra
sporului de producţie sau apare ca raport între productivitatea
marginală şi productivitatea medie a factorului care se modifică.
4.2.5. Eficienţa utilizării factorilor de producţie
4.2.5.1. Eficienţa economică – formele eficienţei
economice
Eficienţa economică:
• este forma concretă cu cea mai largă sferă de acţiune pe care o
îmbracă raţionalitatea economică;
• este cerinţa fundamentală care se impune în toate activităţile
economice;
• pune în balanţă eforturile (cheltuielile) cu veniturile (rezultatele)
agentului economic.
Eficienţa economică reprezintă maximum de bunuri
economice şi valoare nouă ce se poate obţine la un moment dat cu
minimum de factori de producţie utilizaţi şi consumaţi.
Activitatea unui agent economic este eficientă atunci când
încasările obţinute din vânzarea bunurilor pe piaţă sunt mai mari
decât cheltuielile care s-au făcut (încasări > cheltuieli).
Modalităţile de exprimare a eficienţei economice (Ec) sunt:
a) prin randamentul factorilor de producţie utilizaţi:
Ec = Vr / CFp,
unde
Vr = venituri realizate;
CFp = consumul de factori de producţie.
- exprimă veniturile obţinute la unitatea de factor de producţie
consumat, deci eficienţa economică este cu atât mai mare cu cât
rezultatele obţinute sunt mai mari;
b) prin consumul factorilor de producţie, pentru obţinerea
rezultatelor:
Ec = CFp / Vr
- exprimă consumul de factori de producţie pentru obţinerea unei
unităţi de venit, deci Ec este cu atât mai mare cu cât consumul de
factori pe unitatea de produs este mai mic permiţând sporirea
ofertei de bunuri prin economisirea de factori.
Eficienţa economică se prezintă sub două forme principale:
1. Rentabilitatea – capacitatea unei activităţi economice de a
aduce profit.
• are un prag minim (punct de echilibru), reprezentat de
egalitatea dintre volumul încasărilor firmei din activitatea sa şi
volumul costurilor efectuate pentru obţinerea veniturilor
respective;
• se exprimă absolut – prin mărimea profitului obţinut; relativ –
prin rata rentabilităţii, calculată ca rată a profitului (Rpr)
Rpr = (profit / costuri totale) x 100
2. Productivitatea reprezintă rodnicia sau randamentul cu
care sunt utilizaţi factorii de producţie.
- nivelul productivităţii (W) se calculează ca raport între producţia
obţinută (Q) şi factorii implicaţi (F).
W=Q/F
Productivitatea muncii
Productivitatea muncii reprezintă rodnicia cu care se
cheltuieşte munca umană
Nivelul productivităţii muncii exprimă cantitatea de produse
(Q) obţinută într-o unitate de timp (t) sau consumul de muncă
necesar obţinerii unei unităţi de produs.
Wm = Q / t, sau Wm = t / Q
Cantitatea de muncă utilizată se poate exprima nu numai prin
unităţi de timp, ci şi prin număr de lucrători.
Dinamica productivităţii muncii exprimă creşterea ei în timp şi
se calculează sub forma indicelui de creştere a productivităţii
muncii, exprimându-se procentual.
IWm = (Wm1 / Wm0) x 100,
unde:
Wm1 = nivelul productivităţii muncii din perioada curentă;
Wm0 = nivelul productivităţii muncii din perioada anterioară, de
bază.
4.2.5.2. Căi de creştere a eficienţei economice
Creşterea eficienţei economice presupune:
- competiţia liberă şi loială dintre agenţii economici;
- cunoaşterea cererii pe piaţă şi anticiparea ei;
- promovarea tehnologiilor moderne;
- alegerea şi utilizarea celor mai bune metode de mana-gement şi
gestiune.
Evoluţia eficienţei economice reflectă raportul dintre echilibru şi
dezechilibru în economie.
4.3. Neofactorii de producţie

În cadrul larg al multiplicării şi diversificării factorilor de producţie


îşi găsesc loc şi neofactorii de producţie care modifică
substanţial rolul şi locul factorilor de producţie: tehnologiile,
informaţia şi abilitatea întreprinzătorului.
4.3.1. Tehnologiile pot fi definite drept procedee de combinare
şi transformare a factorilor de producţie în rezultate ale
producţiei, prin aplicarea unor reguli bine definite.
Rolul specific al tehnologiilor ca factor de producţie este acela
de a defini, în mod riguros şi explicit, natura şi succesiunea
fazelor a căror parcurgere asigură transformarea elementelor
participante la procesul de producţie în bunuri de producţie şi de
consum
4.3.2. Informaţia se defineşte ca un semnal rezultat din
reprezentarea realităţii prin cunoaştere si căruia atât emitentul,
cât si destinatarul îi dau aceeaşi semnficaţie. Informaţiile sunt
considerate în utlimă instanţă, factorul care determină modul de
utilizare a tuturor celorlalte resurse.
Informaţia face parte din categoria activelor intangibile ale
firmelor, îndeplinind diferite roluri în funcţionarea acestora.
4.3.3. Abilitatea întreprinzătorului reprezintă cu adevărat
un neofactor de producţie doar în sistemele economice bazate
pe concurenţa şi libera iniţiativă.
Libertatea de acţiune asumată legitim de întreprinzător
trebuie să se repercuteze favorabil asupra peformanţelor
economice ale firmei şi să aibă consecinţe benefice pentru
societate.
CURSUL NR. 6

PROPRIETATEA
6.1. Conţinutul proprietăţii
În esenţă proprietatea exprimă unitatea dintre obiectul
şi subiecţii ei. Doar în aparenţă pro­prietatea reprezintă o
relaţie între om şi bunuri, în realitate ea este un ra­port
social.
 Proprietatea este o relaţie între oameni, un contact
social cu privire la bunurile materiale şi spiri­uale existente în
societate sau obţinute prin activitate umană şi drepturile
asupra lor.
 Obiectul proprietăţii îl formează bunurile. Ele se
prezintă în forma unor entităţi identificabile şi măsurabile
economic.
În unele orânduiri sociale obiectul proprietăţii s-a
concretizat şi în fiinţa umană, de exemplu sclavii şi
ţăranii iobagi.
În economia contemporană de piaţă, interes
deosebit prezintă bunurile economice, care intră în
circuitul marfar, sau măcar sunt măsurabile în expresie
bănească. Prin caracateristicile lor aceste bunuri pot face
obiectul distinctiv al proprietăţii.
 Subiecţii proprietăţii sunt oamenii în calitate de
agenţi economici. Ei pot să apară în calitate de persoane
fizice (indivizi, familii), sau persoane juridice (socio-
grupuri, organizaţii).
Reluând spre detaliere subiecţii proprietăţii,
aceştia sunt:
1. Indivizii, care pot fi:
- producători direcţi exercitând de toate atributele
proprietăţii;
- neproducători sau producători indirecţi care,
dintre atributele proprietăţii nu le exercită pe toate, adică
utilizează bunurile prin intermediul salariaţilor şi împart
uzufructul.
2. Sociogrupurile - mulţimi de indivizi reuniţi pe
baza existenţei a cel puţin unei trăsături comune, de
unde rezultă interese economice similare.
3. Organizaţiile
- naţionale - uniuni de întreprinderi sau cooperative
grupate pe criteriul administrativ, sau de ramură;
- internaţionale - din mai multe ţări.
4. Printre subiecţii de proprietate se înscrie statul
care, prin administraţia publică, deţine, utilizează şi
gestionează o anumită masă de bunuri existente în
societate.
6.2. Structura proprietăţii şi a relaţiilor de
proprietate

Din analizele anterioare am dedus că relaţiile de


proprietate sunt legături economice care se statornicesc
între membrii societăţii în legătură cu însuşirea, aproprierea
bunurilor. Această apropriere este un pro­ces care cuprinde
următoarele aspecte:
a) Apartenenţa obiectului proprietăţii şi relaţiile de
apartenenţă. Apare la prima vedere ca o relaţie între
proprietar şi obiect, dar în realitate este o relaţie între
proprietar şi nonproprietari, care îl recunosc ca atare.
Obiectul este numai purtător al acestor relaţii.
b) Posesiunea şi relaţiile de posesiune - înseamnă
o însuşire parţială, o administrare şi gestionare care nu e
totuna cu a avea în proprietate, cu a fi proprietar (de
exemplu: un proprietar funciar care dă în arendă o
suprafaţă de teren iar întreprinzătorul agricol intră în
posesiunea lui. Terenul aparţine ca proprietate unei
persoane iar ca funcţiune aparţine alteia, de unde rezultă
distincţia între apartenenţă şi posesiune.)
Acest atribut s-a extins odată cu revoluţia
managerială
c) Utilizarea obiectului şi relaţiile implicate de acest
fapt, înseamnă folosirea acestuia:
- de către proprietar care este şi producătorul direct,
sau
- de către posesor (cel care temporar este în
posesiunea respectivă).
Folosirea obiectului proprietăţii este simultan un
proces tehnic, economic, organizatoric şi realizează unirea
factorului uman cu cel material.
d) Dispoziţia şi relaţiile de dispoziţie - vizează a
decide transformarea, înstrăinarea, consumul sau chiar
distrugerea obiectului proprietăţii. A dispune de bunuri
înseamnă a comanda şi a controla ce se întâmplă cu ele.
e) Uzufructul se referă la rezultatele folosirii
bunurilor. Dacă proprietarul nu este şi producător direct,
uzufructul se împarte.
6.3. Pluralismul formelor de proprietate

După manifestarea atributelor proprietăţii, aceasta


îmbracă următoarele tipuri:
1. Proprietatea privată deţine locul central în
sistemul proprietăţii din ţările cu economie de piaţă.
Această formă prezintă mai multe modalităţi de însuşire,
posesiune şi de utilizare a bunurilor, după cum urmează:
Proprietatea individuală
a) mica proprietate individuală, în cadrul căreia cel
ce stăpâneşte factorii de producţie este şi producător
direct (ca exemple oferim: proprietatea individuală a
meşteşugarului, a ţăranului, a prestatorului de servicii);
b) proprietatea privată individuală mare şi mijlocie,
când proprietarul nu este şi producător direct, folosind
salariaţi nonproprietari;
Proprietatea privat-asociativă, forma principală
actuală de proprietate privată, îmbracă la rândul ei
următoarele forme:
a)societăţi pe acţiuni, în care proprietarii fie sunt ei
înşişi participanţi direcţi la procesul de producţie, fie că
utilizează salariaţi nonproprietari.
b)proprietate cooperatistă – cooperative de
producţie, de consum, de credit;
2. Proprietatea publică (de stat) este prezentă în
toate ţările lumii în proporţii diferite; ea se caracterizează
prin aceea că bunurile în general şi cu deosebire cele
investiţionale, se află în proprietatea organizaţiilor statale,
ca subiect de proprietate.
Proprietatea publică se formează şi funcţionează la
mai multe niveluri:
- al statului central (federativ, unional sau unitar);
- al statelor ce fac parte din federaţie sau uniune;
- al administraţiilor publice locale.
3. Proprietatea mixtă ivită prin asocierea proprietăţii
private cu cea publică. Combinarea formelor fundamentale
de proprietate se poate face atât în cadru naţional cât şi
internaţional.
Forme concrete de proprietate:
•proprietatea asupra mijloacelor de producţie (bunuri-
capital);
•proprietatea asupra bunurilor de consum;
•proprietatea asupra banilor;
•proprietatea asupra hârtiilor de valoare;
•proprietatea asupra brevetelor de invenţie, inovaţie,
drepturilor de autor;
•proprietatea asupra forţei de muncă.
Proprietatea privată reprezintă fundamentul libertăţii de
acţiune a agenţilor economici.
6.4. Proprietatea şi puterea economică
Proprietatea în general, dar cu deosebire asupra
mijloacelor de producţie are legături directe cu puterea
economică. Precizăm câteva sensuri mai frecvente ale
termenului „putere” în domeniul economic: a decide, a
controla, a produce, a finanţa, a schimba.
Alături de acestea, literatura economică utilizează
următoarele expresii în mod curent:
1. putere de cumpărare a consumatorului sau putere
de cumpărare a unităţii monetare;
2. putere concurenţială;
3. putere asupra capitalului;
4. putere economică a unei firme, a unei naţiuni sau
a unui stat;
5. putere informaţională.
Toate aceste sensuri ale termenului „putere
economică” sunt influenţate de proprietate. În special
marea proprietate dă forţă de rezistenţă faţă de
concurenţă şi faţă de expansiunea economică.
Aceasta presupune posibilităţi de influenţare a
preţurilor; sau în raport cu firmele mici, de constrângere,
de impunere; proprietatea constituie şi o premisă a
acţiunii de supunere, de dominare a forţei de muncă pe
care o comandă şi o controlează, posibilitatea de a
manipula informaţia şi chiar de a influenţă asupra puterii
politice.
Relaţiile de posesiune şi utilizare se personifică atât
în proprietari, cât şi în manageri.
Managerul reprezintă cheia valorificării eficiente a
proprietăţii. Dar prin această deplasare a puterii de
decizie şi control, puterea nu se diminuează, dimpotrivă
ea se exercită mai uşor şi se intensifică deoarece conjugă
mai armonios proprietatea cu ceilalţi factori ai puterii
economice.
CURSUL NR.7

VENITURILE FACTORILOR DE PRODUCŢIE


7.1. Salariul
Natura salariului Salariul apare ca venit ce revine
factorului muncă drept urmare a participării acestuia la
activitatea economică. Salariul, ca formă de venit nu a
existat în toate timpurile, cu toate că factorul muncă a
participat în toate timpurile la procesul de producţie. Ca
formă de venit a apărut în anumite condiţii social-
economice, odată cu apariţia în societate a unor oameni
lipsiţi de toate mijloacele necesare pentru organizarea şi
desfăşurarea producţiei, sau altor activităţi economice, cu
excepţia muncii lor, care, pentru ei, apărea ca singurul
mijloc de existenţă.
Alternativa pe care o are este să-şi închirieze forţa
de muncă, singurul bun pe care îl posedă. Acest lucru îl
poate face însă dacă este cetăţean liber, egal în drepturi
cu ceilalţi. Dacă nu ar fi liber, ci dependent de alţii (sclav,
iobag), nu ar putea închiria forţa de muncă, deoarece ea
ar aparţine de drept stăpânului de sclav sau feudalului, iar
rezultatele muncii ar aparţine acestora în virtutea dreptului
de proprietate asupra factorului muncă .
Dacă posesorul factorului muncă este liber din punct
de vedere juridic şi lipsit de mijloace de subzistenţă, deci
liber din punct de vedere economic, el va închiria, pe baza
unui contract capacitatea sa de a munci celor care posedă
ceilalţi factori de producţie.
Salariul a cunoscut numeroase schimbări în ceea ce
priveşte mărimea, însemnătatea si formele de realizare. în
condiţiile contemporane, salariul reprezintă cea mai
frecventă formă de venit a.unui număr însemnat de
persoane. El reprezintă atât retribuirea muncii de execuţie
a lucrătorilor propriu-zişi, cât şi remunerarea muncii celor
ce execută activitate de conducere şi concepţie.
Ca urmare, salariul nu apare pur şi simplu ca preţ
al muncii, ci ca preţ al închirierii factorului muncă, a
capacităţii de a munci a unor oameni liberi juridic şi
economic şi desigur, ca preţ al serviciilor aduse prin
munca depusă de către aceşti oaameni.

Definiţia cea mai generală dată salariului este


aceea de preţ al forţei de muncă.
Salariul reprezintă un cost, o parte a costului total
al bunului economic produs. Ţinând seama de faptul că
bunurile economice produse se transformă pe piaţă în
bani, în venit al întreprinzătorilor, aceasta se distribuie
tuturor celor care au participat la producerea lui, rezultă
că salariul este un venit care se încasează de cei care
şi-au adus aportul ia crearea bunurilor economice
respective.
Formele de salarizare

Salarizarea în regie (după timpul lucrat) însemană


retribuirea angajaţilor pe baza timpului de lucru stipulat în
contractul de muncă. Negocierile care au loc cu prilejul
angajării forţei de muncă se concretizează în stabilirea
salariului orar pe care-i încasează lucrătorul pentru fiecare
oră de muncă executată, în anumite condiţii, şi care va sta
la baza determinării salariului total. Această formă de
salarizare se utilizează în domeniile social-economice în
care este dificilă normarea exactă a muncii fiecărui
angajat, datorita varietăţii muncii depuse, a intensităţii
acesteia şi a imposibilităţii măsurării rezultatelor acesteia.
Salarizarea în acord înseamnă retribuirea
angajaţilor pe baza rezultatelor ce se obţin în muncă,
concretizate în bunuri materiale, servicii, informaţii,
operaţii, stipulate în contractul de muncă.
Această formă este acceptată atât de lucrători,
cât şi de patronate, deoarece determină interesul
angajaţilor de a lucra mai bine şi mai mult într-o unitate
de timp pentru a obţine un salariu mai mare.
Salarizarea mixtă înseamnă retribuirea salariaţilor
pe baza unităţii de timp (de obicei o zi de lucru) şi a
îndeplinirii anumitor condiţii tehnico-ştiinţifice,
tehnologice, ecologice şi manageriale, concretizate în
diverse bunuri economice, apreciate cantitativ şi calitativ.
Astfel, această formă de salarizare îmbină elementele
salarizării în regie si în acord.
Există numeroase sisteme de salarizare, care,
pornind de la cele două forme de bază şi de la progresele
în organizarea producţiei şi a muncii, asigură calculul
salariului în conformitate cu contribuţia exactă a fiecărui
salariat la rezultatele întreprinderii. Însă, dinamismul
acestora se accentuează, ajungându-se la situaţii în care
pot fi contestate de salariaţi sau de patronate impunându-
se perfecţionarea, modernizarea uneia sau alteia din
formele de salarizare, în corelaţie cu dezvoltarea
economică, tehnică, ştiinţifică, organizatorică şi culturală.
În acest sens pot fi urmate mai multe direcţii de
imbunătăţire a formei de salarizare:
•corectarea sau rectificarea,
•participarea sau implicarea,
•socializarea sau interdependenţa.
Corectarea sau rectificarea priveşte toate formele de
salarizare şi îmbracă aspecte bine delimitate:
•creşterea siguranţei posesorului foiţei de muncă prin
menţinerea salariului peste un minim vital sau decent;
•adaptarea rapidă a salariului la dinamica preţurilor şi a
inflaţiei;
•atenuarea disparităţilor dintre salariile din sectorul
public şi privat la muncă egală;
•acordarea de sporuri sau prime pentru condiţii de
muncă mai dificile;
•responsabilitate în domeniul conducerii;
•aport deosebit la calitatea activităţii realizate etc.
Astfel se transferă asupra salariilor consecinţele
evoluţiei conjuncturale favorabile a activităţii firmelor, ca
rezultat al înţelegerii necesităţii flexibilităţii salariilor.
Participarea sau implicarea presupune măsuri menite
să admită salariaţii la distribuirea veniturilor realizate de
firme într-o perioadă şi se poate realiza sub formele:
•împărţirea unor cote părţi din profit ca supliment mai
mult sau mai puţin substanţial la salariu;
•facilităţile acordate salariaţilor la cumpărarea de acţiuni
la întreprinderea în care lucrează, prin stabilirea unui
procent constant din cifra de afaceri care să se distribuie
salariaţilor din profit, operându-se cu salariul colectiv, care
reprezintă salariul ce se plăteşte tututor angajaţilor unei
firme, reflectând participarea lor la obţinerea rezultatelor, în
expresie bănească ale firmei, sau înlesnirile acordate
lucrătorilor pentru acces la creşe şi cămine pentru copii, la
cantine, etc.
Socializarea sau interdependenţă constă în
asigurarea unui surplus peste salariu, peste remunerarea
pentru munca depusă de fiecare şi se aplică numai unor
grupuri de salariaţi aflaţi în situaţii mai grele, care nu pot
face faţă numai cu salariul încasat pentru munca depusă.
În acest scop se operează cu salariul social care
reprezintă sumele de bani ce se acordă de societate, în
ansamblul ei, persoanelor, lucrătorilor ajunşi în situaţii
speciale, concretizându-se în alocaţii pentru copii,
ajutoare pentru cei care au suferit accidente profesionale
sau au devenit şomeri etc.
Mărimea salariului
Unul din cele mai importante aspecte teoretice şi
practice cu privire la salariu îl reprezintă modul de stabilire a
mărimii sale.
După unii autori, mărimea salariului este determinată
de nivelul şi dinamica productivităţii muncii.
Pentru alţii, mărimea salariului este un element ce
trebuie determinat înainte de desfăşurarea muncii la un
nivel ce va trebui să asigure cele mai bune condiţii de viaţă.
Mulţi autori consideră însă că mărimea salariului este
determinată exclusiv de raportul dintre cererea şi oferta de
pe piaţa forţei de muncă.
Mărimea salariilor oscilează în timp şi spaţiu între
două limite: minimă şi maximă.
Limita minimă a salariului este dată de costul forţei
de muncă corespunzător unui nivel anumit al dezvoltării
economico-sociale a unei ţări. Această limită interesează
cu prioritate pe cumpărătorul muncii.
Limita maximă a salariului este dată de totalitatea
venitului net permis de dezvoltarea economico-socială a
unei ţări şi echivalează cu totalul valorii nete transiorrnate
în salariu într-o anuniită perioadă într-o întreprindere.
Pentru mărimea efectivă a salariului unui angajat
prezintă importanţă două tendinţe contradictorii
manifestate în comportarea salariaţilor, pornind de la
interesele personale concretizate în efectul de substituire
şi efectul de venii.
Efectul de substituire are în vedere interesul fiecărui
salariat de a obţine un câştig mai mare prin prelungirea
timpului de muncă şi prin ridicarea intensităţii muncii, în
defavoarea timpului liber şi a timpului necesar pentru
refacerea corespunzătoare a capacităţii de muncă.
Efectul de venit presupune acel comportament al
salariaţilor din momentul în care mărimea salariului atinge
un nivel care îi peraiite să ducă o viaţă decentă la
parametrii aspiraţiilor sale şi ca urmare salariaţii renunţă la
munca suplimentară în favoarea timpului liber. Prin
urmare, efectul de substituire imprimă salariului o tendinţă
de creştere. în timp ce efectul de venit o tendinţă de
stagnare sau limitare.
Sistemul de salarizare şi componentele acestuia
Salariul în sine este doar o componentă, cea mai
importantă, a sistemului de salarizare. Acesta este
format din ansamblul normelor juridice şi economice, al
principiilor, obiectivelor, formelor de salarizare şi
elementelor acestora, al metodelor şi instrumentelor de
detrminare şi acordare a salariilor.
Elementele sistemului de salarizare sunt;
•salariul de bază,
•sporurile
•adaosurile la acestea.
În economia României, în prezent în legătură cu politica
salarială se impune a fi reliefate unele aspecte, precum:
•este necesar să se ţină seama de accentuarea în mod
nejustificatca diferenţierilor salariate pe sectoare de activitate
şi pe forme de proprietate;
•oferta de pe piaţa muncii depăşeşte cu mult cererea
manifestându-se un nivel înalt al şomajului;
•politica salarială nu stimulează formarea profesionala şi
educaţia permanentă a forţei de muncă;
•disfuncţionalităţile manifestate pe piaţa muncii se
concretizează într-un salariu redus, nealiniat la cel din
economia europeană;
•populaţia manifestă neîncredere şi neparticipare la
muncă în condiţiile în care a fost abandonat principiul
garantării locului de muncă.
Profitul
Activitatea desfăşurată de agenţii economici se
caracterizează prin raţionalitate şi eficienţă, puse în
evindeţă prin noţiunea de profit. Natura şi conţinutul
profitului s-au cristalizat în cadrul unor controverse
îndelungate între diferite curente de gândire economică,
ajungându-se astăzi să avem mai multe înţelesuri,
accepţiuni ale acestei noţiuni.
Natura şi conţinutul profitului- într-un sens foarte larg
profitul poate fi privit ca fiind câştigul realizat, în formă
bănească, de către cei ce iniţiază şi organizează o
activitate economică.
Un prim sens de abordare a profitului ca fiind un
avantaj dobândit, un câştig însuşit de o persoană, fizică
sau juridică. însă, în legătură cu acest câştig, cu natura
sa, sunt vehiculate două concepţii:
1. Profitul reprezintă un câştig al unei persoane fără
ca aceasta să fi contribuit într-un fel la obţinerea lui.
Profitul este considerat ca un câştig imoral al capitaliştilor,
ar avea o natură exploatatoare. Cu toate acestea, în
prezent, în toate economiile de piaţă, fiecare întreprinzător
trăieşte pe seama acestor câştiguri imorale.
În acelaşi sens, al unor câştiguri necuvenite, teoria
economică, pornind de la faptul că uneori, întreprinzătorii
nu respectă reglementările legale s-a formulat noţiunea
de profit nelegitim, ilegal, necuvenit obţinut prin:
•mărirea nejustificată a preţurilor de vânzare, în
condiţiile unui anumit tip de concurenţă imperfectă;
•însuşirea unor venituri fără efort propriu, generate de
anumite dezechilibre economico-financiare cum ar fi
inflaţia;
•diminuarea cheltuielilor pentru protecţia,
conservarea sau ameliorarea mediului ambiant,;
•evaziunea fiscală etc.
2. Profitul reprezintă un venit ce se obţine dintr-o
activitate economică perfecţionată şi modernizată prin
efortul propriu al firmelor. Prin acţiuni şi măsuri
economice, tehnico-ştiinţifice sau manageriale, firmele
realizează venituri pe care şi le însuşesc sub formă de
profit legitim.
Profitul legitim este efectul dezvoltării şi
modernizării economice şi constituie o resursă
importantă pentru progresul ulterior.
Dacă avem în vedere acest mod de abordare, care
conduce la înţelegerea profitului ca un venit legitim care
stă la baza progresului economic, trebuie făcută
precizarea că el se obţine de către întreprinzători prin
asumarea de riscuri. Pe o piaţă concurenţionaîă
activităţile economice sunt însoţite de incertitudine si
risc.
Unele riscuri sunt asigurabile, care pot fi prevăzute
cu o anumită probabilitate şi pot fi acoperite prin
asigurări. Altele sunt riscuri neasigurabile, care nu pot fi
prevăzute şi nici nu pot fi acoperite prin asigurări.
Asumarea unor asemenea riscuri în afaceri atrage după
sine o recompensă, un profit.
Categoriile de riscuri ce pot apare într-o activitate
economică iniţiată şi dezvoltată de întreprinzător sunt:
riscul de marketing sau în cercetarea pieţei constă
în faptul că, de foarte multe ori, întreprinzătorul este
ameninţat de pericolul că bunul creat de întreprinderea sa
nu se va vinde. Asumându-şi un asemenea risc al
producerii şi desfacerii unui bun economic,
întreprinzătorul este îndreptăţit să încaseze un venit
corespunzător, sub formă de profit;
riscul de restructurare tehnologică este generat,
în principal de uzura morală a capitalului fix, care face ca
orice echipament de producţie să devină neeconomic,
înainte de a fi complet uzat fizic şi amortizat, fapt ce
poate conduce la pierderi incluse în costul de producţie.
Asemenea aspecte care pot să apară pe parcursul vieţii
economice a echipamentelor de producţie sunt tot mai
riscante şi impun o răsplată corespunzătoare sub formă
de profit;
profitul trebuie înţeles şi ca o recompensă ce se
cuvine întreprinzătorului pentru riscul pierderii capitalului
propriu. Există mulţi întreprinzători participanţi la capitalul
firmelor prin deţinerea de acţiuni.
Profitul se diferenţiază de celelalte forme de venit
obţinute în economia de piaţă prin anumite
caracteristici:
1. Se deosebeşte de salariu, dobândă şi rentă
prin faptul că obţinerea şi însuşirea sa este nesigură, nu
are o bază contractuală certă, fiind un rest rămas în
urma unei afaceri economice.
Profitul este un venit nesigur, adică nu se poate
cunoaşte cu anticipaţie dacă întreprinzătorul va obţine
sau nu profit şi cât de mare va fi acesta.
2. Mărimea profitului are o evoluţie fluctuantă, aceasta
însemnând că în perioadele de boom economic
întreprinzătorul să obţină profituri ridicate, iar în perioadele
de recesiune economică să realizeze profituri reduse.
Salariile, dobânda şi renta cresc şi ele în perioadele de
boom economic sau se reduc în perioadele de recesiune
însă nu în aceleaşi proporţii ca profitul deoarece ele sunt
stabilite pe baze contractuale cu salariaţii, bancherii şi
proprietarii de pământ;
3. Este posibil ca în anumite perioade întreprinzătorul
să înregistreze pierderi dintr-o afacere, pierdere care
afectează capitalul social al întreprinderii;
4. Profitul nu are o bază contractuală, are un caracter
aleatoriu, spre deosebire de salariu, dobândă sau rentă, a
căror mărime se stabileşte anticipat, pe bază de negocieri
finalizate prin încheiere de contracte.
Formele profitului
Profitul provine din diferenţa dintre venitul obţinut de
firmă şi costul de producţie al acesteia, adică el reprezintă
excedentul preţului de vânzare peste costul de producţie.
Definit astfel, profitul total (profitul contabil) are două
componente: profitul normal şi profitul supernormal sau
profitul economic.
Profitul total este alcătuit din profit normal şi profitul
economic. Dacă întreprinzătorul nu posedă nici unul din
factorii de producţie, el nu va obţine profitul normal, iar
dacă va vinde produsele la un preţ egal cu costul de
producţie nu va încasa nici profitul economic.
Profitul normal este costul de oportunitate al
factorilor de producţie aflaţi în proprietatea firmei Profitul
normal apare ca o componentă a costului de producţie.
Ceea ce întreprinzătorii obţin peste costul total este
profit economic sau superprofitul, care nu este altceva
decât venitul ce răsplăteşte pe întreprinzător pentru
organizarea activităţii şi buna organizare a firmei.
Pentru că întreprinzătorii activează în condiţii de
incertitudine şi risc, profitul economic este privit ca
răsplată pentru asumarea riscului.
Privit ca profit total, nediferenţiat acesta se cuvine
întreprinzătorului din mai multe motive:
este un inovator prin ideile pe care le asimilează şi le
pune în practică;
• este un bun manager prin eforturile de conducere,
talentul şi priceperea de care dă dovadă;
• este un speculant comercial pe piaţă prin care
înţelegem abilitatea de a organiza o vânzare de succes;
• este o recompensă pentru riscul asumat.
În afara profitului normal şi a profitului economic,
firmele în activitatea practică pot obţine şi alte categorii de
profit:: profit de monopol, cunoscut şi ca supraprofit de
monopol care este obţinut de întreprinderile ce deţin
monopolul pe piaţa unui produs şi pot să realizeze
manipulări ale preţului; profitul neaşteptat care apare ca un
câştig nesperat datorită conjuncturii favorabile ale vieţii
economice şi politice şi reprezintă, după opinia unora un
transfer incorect de bogăţie de la cei care plătesc preţui
ridicat artificial către producători.
După formare, profitul este distribuit corespunzător
reglementărilor legale din fiecare ţară. Firma care obţine
profit poate dispune de el numai după plata impozitului,
adică doar de profitul net
Funcţiile profitului.
Analiza funcţiilor profitului demonstrează modul în
care acesta reprezintă o componenă a mecanismului de
funcţionare a pieţei concurenţiale:
1. profitul motivează întreprinderea în desfăşurarea
activităţii sale. Profitul stimulează iniţiativa economică a
proprietarilor şi întreprinderilor, determină acceptarea
riscurilor şi prin aceasta constituie recompensa minimă ce
îl determină să sporească producţia de bunuri.
2. profitul îndeplineşte o funcţie de creştere
economică, stă la baza dezvoltării întreprinderilor, la
apariţia altora, reprezintă sursa principală a acumulărilor;
3. profitul îndeplineşte şi o funcţie de control asupra
activităţii firmelor. Prin nivelul şi dinamica sa, profitul se
constituie într-un barometru al calităţii activităţii
desfăşurate de agenţii economici. Cu cât profitul este mai
mare, cu atât se verifică în practică calităţile manageriale,
abilitatea agentului economic. Pe de altă parte, modul de
obţinere a profitului, mărimea sa şi modul de repartizare
fac obiectul controlului organelor specializate pentm
determinarea cadrului legal în care a fost obţinut şi
repartizat;
4. profitul îndeplineşte şi o importantă funcţie
socială, deoarece pe seama sa se finanţează o serie de
acţiuni social-culturale. De aici şi necesitatea extinderii
conceptului de profitabilitate economică spre profitabilitate
socială care presupune că orice activitate economico-
socială este viabilă dacă. aduce profit nu numai în sense
conomic ci şi social-uman adică să participe la finanţarea
activităţilor cultural-educaţionale ale omului şi de ocrotire a
sănătăţii,
Masa şi rata profitului. Rentabilitatea firmei.
Fiecare agent economic, pentru a putea să-şi
orienteze activitatea trebuie sa dispună de informaţii
corespunzătoare privind rezultatele financiare In acest
sens un rol însemnat revine mărimii şi dinamicii profitului,
exprimate prin masa şi rata profitului.
Masa profitului reprezintă profitul total obţinut de un
agent economic într-o anumită perioadă de timp. Acest
indicator se poate calcula şi la nivel de ramură şi economie
naţională. Masa profitului se poate determina scăzând din
preţul de vânzare ai bunurilor costul de producţie aferent
producţiei respective. Se poate determina pe total
producţie sau pe unitate de produs.
Rata profitului este o mărime relativă reflectând
raportul procentual dintre profitul obţinut de către un agent
economic într-o anumită perioadă de timp (masa profitului)
şi costurile aferente acesteia, capitalul utilizat sau cifra de
afaceri

Prr =Pr x100/c sau


Prr=Prx100/C sau
Prr=Prx100/CA
unde:
prr= rata profitului;
Pr - masa profitului;
c = costul producţiei;
C = capitalul utilizat;
CA = cifra de afaceri.
Rata profitului determinată ca raport procentual
între masa profitului şi cifra de afaceri se numeşte rata
comercială, iar ca raport procentual între masa profitului şi
activele totale ale întreprinderii, rată economică, iar ca
raport procentual între masa profitului şi activele proprii,
rata financiară şi ca raport între masa profitului şi costul de
producţie, rata rentabiiitătii.
Modalitatea cea mai des utilizată în practica
firmelor este detenninarea ratei profitului sub forma ratei
rentabilităţii, ca raport procentual între masa profitului şi
costul producţiei, acesta reflectând mai corect legătura
dintre activitatea firmei şi rezultatele reflectate prin
masa profitului.
Întreprinzători sunt preocupaţi să cunoască pragul
minim de rentabilitate, sau punctul de echilibru al
rentabilităţii, dincolo de care nu se mai obţine profit, iar
rentabilitatea se metamorfozează în pierderi.
3. Dobânda
O altă formă a venitului creat în societate o reprezintă
dobânda, care revine factorului capital. Ea apare atunci
când posesorul capitalului îl transferă, prin împrumut, unui
întreprinzător. Este vorba doar de capitalul aflat sub formă
bănească, numit şi "capital lichid".
Simpla existenţă a capitalului lichid nu este suficientă
pentru a explica natura şi conţinutul dobânzii. Este necesar
să existe şi dorinţa posesorului capitalului lichid de a da cu
împrumut acest capital, sau, altfel spus, este necesar ca el
să-şi amâne satisfacerea unor cheltuieli prezente, în
favoarea unora de perspectivă. Procedând astfel, el poate
împrumuta capitalul bănesc celor ce au nevoie de el în
prezent, în scopul utilizării în afaceri.
Aceia care iau bani cu împrumut, întreprinzătorii, îl
folosesc pentru a cumpăra factori de producţie, cu ajutorul
cărora organizează şi desfăşoară activităţi economice. Prin
aceasta capitalul bănesc, preluat prin împrumut de către
întreprinzător, se transformă în capital real, cu ajutorai
căruia se va desfăşura procesul de producţie.
Cei care împrumută plătesc pentru dreptul de folosinţă a
capitalului luat cu împrumut dobândă.
În decursul timpului, dobânda a fost definită sub diverse
forme şi sensuri, ajungându-se ca astăzi să vorbim despre
•dobânda în sens larg
•dobânda în sens restrâns.
Dobânda în sens larg, este surplusul ce revine
proprietarului oricărui capital utilizat în condiţii
normale. "Dobânda - arăta Paul Samuelson - este preţul
specific pentru a tria marea categorie de factori de
producţie, capitalul".
Astfel, dobânda se poate obţine în următoarele forme:
•remunerarea pentru orice împrumut bănesc în condiţii
de garanţie;
•venitul adus de o obligaţiune sau orice valoare
mobiliară cu aceleaşi garanţii;
•venit obţinut prin serviciul realizat cu orice element de
capital real, pe orice piaţă concurenţială, când există un
risc normal.
Dobânda ca venit plătit proprietarului, peste
dimensiunea capitalului utilizat, reflectă o formă de venit
ce se poate realiza numai într-o activitate economică
eficientă, adică aduce un efect mai mare decât efortul.
Dobânda în sens restrâns reprezintă suma de
bani plătită de debitor creditorului, pentru utilizarea
împrumutului până la scadenţă. Cu alte cuvinte,
dobânda poate fi considerată şi ca fiind preţul renunţării
la capitalul lichid, cerut de cel ce acordă împrumutul şi
acceptat de cel ce împrumută.
Astăzi dobânda are următoarele forme de
manifestare:
•dobânda de pe piaţa monetară, aceea care se
utilizează în general în cazul creditelor pe termen scurt,
contractate între băncile comerciale, precum şi între ele şi
banca centrală;
•dobânda bancară de bază, aceea care se practică
pentra certificatele de depozit sau pentru bonurile de
trezorerie;
•dobânda aplicată de bănci întreprinderilor pentru
creditele acordate;
•dobânda ca taxă de scont comercială sau scontul
comercial, percepută la operaţiunile de scontare a
efectelor de comerţ, precum şi dobânda ca taxă de
rescont;
•dobânda percepută de bănci sau de casele de
economii pentru plasamentele pe termen mediu sau scurt
ce se practică pentru depozitele la vedere sau la termen,
pentra construcţiile de locuinţe;
•dobânda pe piaţa obligaţiunilor, care se apreciază ca
tipică pentru plasamentele pe termen lung;
•în raport de factorul timp dobânda poate fi pentru
credite pe termen scurt, mediu şi lung.
Pentru ca relaţiile de credit să existe este necesar
să existe ofertă şi cerere de capital de împrumut.
Sursele capitalului de împrumut (oferta) sunt
următoarele:
1. Economiile populaţiei, care se concentrează în
cadrai instituţiilor bancare si care sunt utilizate de bănci în
acordarea de împrumuturi. Aceste economii sunt utilizate
de bănci pentru acordarea de împrumuturi pe termen
scurt. Acestea sunt negociate pe aşa numita "piaţă a
banilor". Economiile băneşti ale populaţiei depuse la
bancă pe perioade mai mari de timp, iau calea altor forme
de împrumut de regulă pe termen mediu şi lung,
împrumuturi utilizate pentra extinderea activităţii sau
pentru organizarea de noi firme şi se vor regăsi în capital
real (clădiri, utilaje, echipamente) şi se negociază pe aşa-
numita "piaţă a capitalului"'.
2. Economiile firmelor, reprezentate de acea parte
a profitului care rămâne disponibilă după ce s-au plătit
dividendele, precum şi alte disponibilităţi băneşti ale
acestora, care sunt păstrate la bănci şi care la rândul lor,
le utilizează pentru acordarea de împrumuturi.
3. Economii ale guvernului, care apar atunci când
veniturile bugetare sunt mai mari decât cheltuielile
bugetare şi care pot fi utilizate în cadrul procesului de
creditare.
Cererea de capital de împrumut, la rândul ei, se
structurează astfel:
1. cererea din partea populaţiei, care vizează
împrumuturi destinate cumpărării de bunuri de folosinţă
îndelungată (locuinţe, automobile, terenuri etc).
2. cerere din partea firmelor care urmăresc obţinerea
de împrumuturi în vederea dezvoltării activităţii acestora.
Aceste împmmuturi în final, au menirea de a contribui la
asigurarea satisfacerii de bunuri şi servicii, a nevoilor de
consum existente în societate.
3. cererea din partea guvernului central şi a
administraţiilor locale, care vizează împrumuturi pentru o
serie de activităţi sociale solide, de sănătate, de educaţie,
de transport etc.
Oferta şi cererea de capital de împrumut se
întâlnesc pe aşa numita piaţă a împrumuturilor, sau piaţă a
capitalului de împrumut, se concurează şi se echilibrează
la un anumit volum (nivel) formându-se um preţ al
împrumutului numit rată a dobânzii. Rata dobânzii
reprezintă preţul plătit de debitor creditorului pentru
utilizarea a o sută unităţi monetare pe o perioadă de timp
(de regulă un an). Se determină ca raport procentual între
mărimea dobânzii totale şi capitalul împrumutat.
CURSUL NR. 8

CEREREA ŞI OFERTA
8.1. CEREREA

Cererea de mărfuri reprezintă nevoile (trebuinţele)


de bunuri şi servicii care se satisfac prin intermediul
pieţei, adică prin vânzare-cumpărare. Cererea are drept
suport puterea de cumpărare a oamenilor; de aceea, ea
exprimă, în acelaşi timp, cantitatea de bunuri şi servicii
cerute, la un moment dat, la preţurile existente, considerând
date veniturile şi preferinţele cumpărătorilor. Practic, este
vorba de cererea solvabilă, adică cererea la care există
mijloacele băneşti pentru cumpărarea bunurilor economice.
Nu se poate pune semnul egalităţii între cererea de mărfuri
totalul nevoilor existente, într-o perioadă sau alta; o parte a
nevoilor este satisfăcută, la unii consumatori, fără vânzare-
cumpărare, adică prin autoconsum, producţie proprie (spre
exemplu, legume, fructe, vin, cereale etc).
Cererea poate fi:
a) individuală, adică din partea unui singur
cumpărător la bun economic sau la altul;
b) totală, adică din partea tuturor cumpărătorilor la
bunul sau serviciul respectiv;
c) agregată sau globală, care exprimă ansamblul
cererii din partea tuturor cumpărătorilor şi la toate
bunurile şi serviciile existente;
Ea se exprimă în formă bănească, fiind astfel
posibile măsurarea şi compararea.
Ca volum, structură şi nivel al cerinţelor, cererea se
schimbă de la o perioadă la alta, având, deci, un caracter
dinamic.
Principalii factori de care depinde dinamica cererii
sunt:
 Nevoile;
 Venitul;
 Preţul.

Nevoile oamenilor, inclusiv gusturile, preferinţele şi


obiceiurile se schimbă, de la o perioadă la alta, prin
apariţia unora noi, prin restrângerea sau prin extinderea
altora, sub influenţa progresului ştiinţei şi tehnicii, a
dezvoltării producţiei şi a societăţii, în general,
determinând schimbări corespunzătoare şi în sistemul
cererii.
8.1.1. Relaţia dintre venit şi cheltuielile de
consum

În cazul bunurilor normale, există o relaţie


directă între evoluţia veniturilor şi dinamica cererii:
când venitul creşte, se măreşte şi cererea, după
cum, invers, scăderea venitului duce la micşorarea
cererii.
La bunurile denumite inferioare (pâine, cartofi,
orez etc), între venituri şi cerere există o relaţie
negativă: majorarea venitului este însoţită de o
reducere a cererii, atenţia cumpărătorilor
îndreptându-se spre bunuri mai elevate.
S-a observat că, atunci când venitul creşte,
ponderea cheltuielilor pentru alimente scade,
ponderea cheltuielilo pentru îmbrăcăminte,
încălţăminte şi locuinţă este relativ constantă, iar
pondere cheltuielilor pentru servicii (educaţie,
cultură, petrecerea timpului liber, transpo etc.)
creşte.
Pornind de la aceasta, se poate evalua
elasticitatea consumului în raport cu venitul, după cum
urmează:
•cheltuielile pentru îmbrăcăminte, încălţăminte,
locuinţă cresc, în general proporţional cu creşterea
venitului;
• cheltuielile pentru achiziţionarea de produse
agroalimentare cresc mai puţin decât proporţional faţă
de creşterea venitului;
• cheltuielile pentru servicii cresc mai mult decâ
proporţional faţă de creşterea venitului.
8.1.2. Relaţia dintre cerere şi preţ. Curba
cererii

Preţul constituie un factor care exercită o mare


influenţă asupra cererii de bunuri şi servicii.
Cererea se află în raport invers proporţional faţă
de preţ:
•când preţul creşte, cererea scade, deoarece la
un venit dat posibilitatea de cumpărare se
micşorează;
•când preţul scade, cererea creşte. Astfel,
cererea este o funcţie descrescătoare faţă de preţ.
Legea cererii exprimă relaţia dintre cerere şi
preţ, în cadrul căreia cererea evoluează în sens
invers faţă de preţ.
Curba cererii arată cum evoluează cererea unui
bun când preţul acestuia se modifică.
8.1.4. Tipuri de cerere

În funcţie de elasticitatea cererii faţă de preţ, se


disting mai multe tipuri de cerere, după cum urmează:

a) cerere inelastică, atunci când variaţia cererii


este mai mică decât variaţia preţului:

ΔC ΔP
 iar Ecp<1
C0 P0
b) cerere perfect inelastică, total insensibilă la
variantele de preţ, atunci când:

C
0 şi deci, Ecp = 0
C0
c) cerere elastică , atunci când variaţia cererii este
mai accentuată decât variaţia preţului:

C P
 ,când Ecp>1
C0 P0
d) cerere perfect elastică, atunci când, la un
nivel al preţului dat, cererea creşte continuu (fig.7.
3.); Ecp —>∞; în acest caz :
8.1.5. Cererea atipică

Cererea atipică exprimă excepţiile de la legea


cererii, adică situaţiile în care cererea de mărfuri
evoluează în acelaşi sens cu preţul: dacă preţul creşte,
creşte şi cererea; dacă preţul scade, scade şi cererea.
Comportamentul atipic al cererii se produce în mai multe
situaţii:
a) efectul Giffen (după numele primului economist -
Sir Robert Giffen - care a descris această comportare),
conform căruia scăderea preţurilor bunurilor inferioare şi,
deci, creşterea venitului real sunt însoţite de diminuarea
cererii la aceste bunuri şi deplasarea ei spre bunuri de
consum mai elevate;
b) efectul de anticipare din partea consumatorilor,
în sensul că mărirea preţurilor bunurilor şi serviciilor
atrage după sine sporirea cererii atunci când se
anticipează noi majorări de preţuri, în viitor; scăderea
preţurilor este însoţită de micşorarea cererii în cazul
anticipării unor noi reduceri de preţuri, consumatorii
preferând să cumpere la preţuri şi mai mici, în perioada
ce urmează;
c) efectul de venit nul, la bunurile de lux foarte
scumpe; o diminuare a preţului acestora nu suscită o
mărire a cererii, ele rămânând, în continuare, accesibile
numai unor anumite categorii sociale;
d) efectul de ostentaţie şi snobism, din partea unor
consumatori care, dorind să demonstreze că sunt bogaţi,
că aparţin unor categorii sociale superioare, cumpără
mărfuri din ce în ce mai scumpe;
e) efectul de informare imperfectă: în mod normal,
un preţ mai ridicat trebuie să indice o calitate mai bună a
produsului respectiv; există, însă, situaţii în care aceleaşi
bunuri, de aceeaşi calitate, au preţuri diferite, iar cele mai
scumpe dintre acestea sunt mai mult cerute, pe piaţă,
decât cele cu preţ mai mic;
f) când este vorba de bunuri importante care n-au
substituţi (înlocuitori), mărirea preţului lor, în general, nu
atrage după sine o diminuare a cererii.
8.2.OFERTA

Oferta reprezintă cantitatea de bunuri şi servirii


destinate vânzării, pe piaţă, la un moment dat. Ea poate
fi:
a) individuală, adică oferta dintr-un produs sau
serviciu din partea unui producător sau unei unităţi
economice;
b) totală, adică întreaga cantitate a unui produs
sau serviciu pe care producătorii o oferă spre vânzare;
c) agregată (globală), adică toate bunurile şi
serviciile, din ţara respectivă,destinate pieţei, în toată
diversitatea şi cantitatea lor, exprimate în bani.
Oferta are caracter dinamic, deoarece, o dată cu
dezvoltarea producţiei, a economiei de piaţă, în
ansamblu, se realizează creşteri cantitative, diversificare
şi înnoiri structurale, ca şi performanţe calitative ale
bunurilor care o compun.

Este deosebit de importantă, aici. următoarea


relaţie:

inovaţie - structura producţiei - structura cererii


- structura pieţei.
Oferta de mărfuri, în dinamica ei, depinde de mai mulţi
factori, şi anume:
a) evoluţia cererii de bunuri şi servicii, care impune
adaptări corespunzătoare ofertei, determinând impulsuri
producţiei; deosebit de importantă este, aici, înnoirea în
structura cererii şi în structura pieţei prin apariţia unor noi
pieţe;
b) disponibilitatea factorilor de producţie sau raritatea
acestora, randamentul economic;
c) costul de producţie (de fapt, costul marginal);
scăderea lui stimulează extinderea ofertei de bunuri şi
servicii, după cum creşterea costului descurajează mărirea
ofertei;
d) preţul de vânzare al mărfii;
e) posibilitatea de stocare a bunurilor şi costul stocării
8.2.1.Relaţia dintre ofertă şi preţ

Oferta este o funcţie crescătoare faţă de preţ; ea


se află, deci, în raport direct proporţional faţă de preţ, în
sensul că se măreşte când preţurile cresc şi se
micşorează când preţurile scad. Agenţii economici sunt
interesaţi să ofere, pe piaţă, mai multe mărfuri când
preţurile cresc, şi invers.

Legea ofertei exprimă relaţia dintre ofertă şi


preţ, în cadrul căreia oferta evoluează în acelaşi sens
cu preţul.
Curba ofertei exprimă relaţia ce există între
preţurile pieţei şi cantităţile de bunuri pe care
producătorii le oferă pe piaţă, spre vânzare. Aceasta,
spre deosebire de curba cererii, care oglindeşte relaţia
dintre preţuri şi cantităţile pe care consumatorii doresc
să le cumpere. Curba ofertei este crescătoare, în
concordanţă cu legea descrisă mai sus.
În practica economică există cazuri anormale,
denumite paradoxul ofertei, ca excepţie de la legea
ofertei, în care creşterea cantităţilor oferite spre
vânzare are loc şi atunci când preţurile scad (de
exemplu, la produse perisabile - legume, fructe, sau
situaţia în care unii producători agricoli sunt nevoiţi
să-şi vândă produsele chiar şi la preţuri în scădere,
spre a-şi plăti impozite sau pentru a rambursa credite
etc).
În funcţie de modul în care oferta reacţionează la
modificările de preţuri, se disting mai multe feluri de
ofertă:

a) Oferta elastică ce se manifestă atunci când


variaţia ofertei este mai mare decât variaţia preţului:

Q P

Q0 P0
b) Oferta ca elasticitatea unitară care are loc atunci
când variaţia ofertei este egală cu variaţia preţului:

Q P

Q0 P0

în acest caz Eop = 1


c) Oferta perfect elastică (numai teoretic)
presupune ca, la un nivel dat al preţului, cantitatea oferită
să crească continuu, tinzând spre infinit (fig. 9.). în acest
caz, variaţia preţului este zero:

P
 0( zero)
P0

iar Eop  ∞
d) Oferta inelastică se caracterizează prin aceea că
modificarea ofertei este mai mică decât modificarea
preţului:

Q P

Q0 P0
e) Oferta perfect inelastică sau perfect rigidă
reflectă situaţia în care, la orice variaţie a preţului, oferta
nu se modifică:

Q
0
Q0
8.3. Echilibrul pieţei. Efectul variaţiilor ofertei şi
cererii

În sens general, echilibrul pieţei reflectă situaţia în


care cantităţile oferite şi cele cerute sunt egale, la preţul
pieţei, când vânzătorii şi cumpărătorii sunt satisfăcuţi;
când cumpărătorii obţin bunurile dorite, iar ofertanţii îşi
vând mărfurile. Se poate spune că piata este în echilibru la
preţul care permite egalitatea cantităţii cerute de
consumatori cu cea oferită de producători.
CURSUL NR.9

PREŢUL
9.1. Preţul - concept şi instrument fundamental
în economie

Preţul reprezintă o noţiune fundamentală în


economie. Preţul este o formă de măsurare economică,
de evaluare concretă a schimbului, cunoscută odată cu
apariţia schimbului de mărfuri.
Importanţa preţului pentru teoria economică
decurge din numeroase considerente:
a) preţurile guvernează producţia şi circulaţia bunurilor
economice, agenţii întreprinzători desfăşoară activităţi
pentru care pot obţine preţuri satisfăcătoare, iar
ansamblul fluxurilor ce se formează în procesul alocării
resurselor între ramuri are la bază variaţia preţurilor;
b) repartiţia produsului social şi formarea
veniturilor - salarii, profit, rentă. dobânzi - au la bază
preţurile factorilor de producţie - muncă, capital,
proprietate, bani - ce se formează pe pieţele specifice;
c) consumul este, de asemenea, dirijat în funcţie
de mărimea preţurilor şi a capacităţii de solvabilitate
atât în producţie, cât şi la populaţie. Astfel, preţul
funcţionează ca un canal de legătură a agenţilor
economici (firme şi familii) cu toţi factori din mediul
economico-social.
Privit sub aspect istoric, preţul apare, mai întâi, ca o
rezultantă a confruntării (negocierii) dintre cerere şi
ofertă, ca un efect al raportului ofertă/cerere, format în
mod liber şi exprimat pe piaţă. Dar, la rândul lor, oferta şi
cererea se formează, cel puţin sub raport cantitativ, în
funcţie de dimensiunile preţului. Pe piaţă, cererea se
manifestă ca o relaţie negativă între preţ şi cantitatea
solicitată, iar oferta apare ca o relaţie pozitivă faţă de un
anumit preţ. Orice schimbare a preţului va determina
modificări atât în ofertă, cât şi în cerere, astfel încât să le
aducă la un anumit echilibru.
Preţul se defineşte ca fiind expresia monetară a
valorii de schimb a mărfurilor, sau cantitatea de bani ce
trebuie plătită în schimbul unei mărfi în cadrul
tranzacţiilor comerciale. Odată achitată suma de bani
care reprezintă preţul unei mărfi, are loc şi transferarea
definitivă a tuturor atributelor dreptului de proprietate
de la vânzător la cumpărător.
9.2. Mărimea preţului şi factorii care o
influenţează

Pentru agenţii care operează pe diverse pieţe,


preţul reprezintă o variabilă la care se raportează
permanent. El este reflectarea condiţiilor interne de
producţie şi desfacere, dar mărimea lui se ajustează în
raport de condiţiile pieţei, generând venituri atunci când
depăşeşte nivelul costurilor private. Ca urmare, preţul
este un factor nici pur endogen, nici pur exogen firmelor,
dar care este analizat în previzionarea profitului.
Mărimea preţului este influenţată, aşa cum s-a
putut constata până aici, de mai mulţi factori, pe care îi
putem grupa în interni şi externi.
Factorii interni firmelor de afaceri intervin în
stabilirea mărimii preţului fiind cei legaţi direct de
obţinerea şi vinderea produsului: nivelul costurilor
unitare, utilitatea şi calitatea produsului, capacitatea
de adaptare a producătorului la cerinţele
consumatorilor, capacitatea managerială a
producătorului şi abilitatea sa în a obţine profit,
obiectivele de marketing ale firmei etc.
Dintre factorii externi prezintă o mare importanţă
factorii proprii pieţelor, care intervin în stabilirea mărimii
preţului - raportul dintre oferta individuală şi oferta pieţei,
concurenţa, educaţia şi capacitatea consumatorilor de a
aprecia valoarea de utilitate; capacitatea de plată a
cumpărătorilor potenţiali; ofertele de bunuri substituibile;
preţurile bunurilor substituente; preţul aceloraşi mărfuri
practicate de alte pieţe; cererea şi oferta de bani pe piaţa
monetară etc.
Alţi factori externi, din afara mediului de producţie şi
a celui propriu pieţelor, pot exercita influenţe, chiar
presiuni, asupra mărimii preţurilor, ca:
• reglementările juridice,
• intervenţia directă a statului,
• politicile monopoliste,
• aşteptările membrilor canalelor de distribuţie etc.
Toţi aceşti factori îşi exercită influenţa asupra
mărimii preţului în proporţii diferite, fiincţie de tipul de
piaţă şi de concurenţă.
Ca urmare, mărimea preţului este una complexă
rezultată din aprecierea cheltuielilor implicate în
obţinerea mărfii, dar şi a utilităţii acesteia, a cererii;
concurenţei; rarităţii; ca şi a unor elemente
neeconomice, de politică a statului sau de capacitate
de influenţare a principalilor participanţi la activităţile de
piaţă.
Pe piaţă, baza formării preţului îl constituie
raportul dintre cerere şi ofertă. Atunci când suma
oferită de cumpărător (reprezentantul cererii) este
admisă de vânzător (reprezentantul ofertei), preţul
devine unul acceptat de piaţă ca preţul pieţei.
Preţul pieţei se caracterizează prin:
• are o limită maximă peste care dispare cererea;
• are o limită minimă dat de costul de producţie al mărfii;
• între aceste limite cunoaşte niveluri diferite practicate
de numeroşi vânzători şi cumpărători;
• este dinamic, modificându-se ca efect al modificării
condiţiilor pieţelor;
• este supus reglementărilor de pe piaţa dată.
Preţul pieţei este un preţ posibil care satisface
criteriile de raţionalitate economică ale participanţilor,
satisfăcând interesele acestora.
9.3. Funcţiile preţurilor
Funcţiile preţurilor pot fi sintetizate în cele clasice (1-5)
şi unele derivate (6 - 9):
1) Funcţia de corelare a ofertei cu cererea. Singure,
oferta şi cererea nu sunt în măsură să asigure funcţionarea
mecanismului pieţei. Acesta îşi găseşte esenţa în corelarea
dintre ofertă şi cerere, prin preţ. Oferta este legată de costuri
şi tehnologii, iar cererea este legată de consumatorii mai
mult sau mai puţin informaţi şi de puterea lor de cumpărare.
Corelarea se face prin tendinţa de egalizare a preţurilor cu
costurile marginale. Confruntarea are loc între opţiuni (ale
consumatorilor, funcţie de puterea lor de cumpărare) şi
obstacole (costuri ale producătorilor ofertelor), între utilitatea
marginală şi costul marginal.
Atunci când oferta depăşeşte mărimea cererii
pentru un anumit nivel de preţ, apare un surplus de
mărfuri, care exercită presiune asupra preţului şi
acesta coboară, situaţie în care întreaga ofertă poate fi
vândută şi chiar mai mult.
Poate apare şi situaţia când cererea creşte peste
nivelul ofertei existente la un moment dat, datorită
preţului atractiv, formând un exces de cerere.
Dorinţa consumatorilor de a cumpăra la preţul nou
(mai mic) o cantitate mai mare decât oferta prezentă,
creează situaţia de penurie care presează asupra ofertei,
în sensul ca acesta să crească. Producătorul va accepta
creşterea cantităţii oferite, dar pentru un preţ mai mare,
care să-i acopere creşterile de costuri şi să-i asigure un
profit. La acest preţ (mai mare), oferta va creşte şi iar va
depăşi cererea ş.a.m.d. Corelarea dintre ofertă şi cerere
se realizează prin informarea agenţilor de ofertă şi de
cerere despre nivelele de preţuri pentru anumite cantităţi
oferite şi, respectiv, cerute.
2) Funcţia de orientare a agenţilor economici spre
ramurile şi produsele ce le asigură venituri mari - produsele
cele mai căutate. Aceste produse sunt semnalate prin
preţurile achitate de cumpărători.
3) Funcţia de măsurare a cheltuielilor şi a rezultatelor.
Evaluarea consumurilor de factori de producţie, a
rezultatelor aşteptate, a sarcinilor fiscale etc. se asigură
prin folosirea preţurilor ca elemente de calcul. Compararea
rezultatelor cu eforturile permite aprecierea eficienţei unei
activităţi, atât anterior desfăşurării ei, cât şi posterior
acesteia. Compararea rezultatelor măsurării anticipate cu
obiectivele afacerii permite elaborarea deciziei privind
declanşarea unei afaceri. Modificarea, menţinerea sau
lichidarea unei afaceri se pot hotărî tot după o analiză pe
baza preţurilor, a costurilor şi profiturilor efective.
4) Funcţia de recuperare a costurilor şi de
eficientizare a activităţilor economice. Prin componentele
sale, respectiv, costul total şi profitul afacerii, preţul
motivează acţiunile întreprinzătorilor. Condiţiile pieţei duc
la stabilirea unui nivel de preţ capabil să acopere
cheltuielile aferente unor activităţi necesare şi să asigure
un profit întreprinzătorului. Nici o afacere care nu obţine
profit nu se menţine, nu se justifică. Circuitul economic,
ca ansamblu al tuturor fluxurilor reale şi monetare, face
ca toţi participanţii la acesta să-şi recupereze cheltuielile
şi să obţină un profit prin distribuirea şi redistribuirea
permanentă a veniturilor între ei (producători,
transportatori, comercianţi, bancheri, familii etc); chiar şi
statului i se cuvin anumite părţi din valoarea adăugată
5) Funcţia de stimulare a afacerilor se
realizează prin acceptarea de către piaţă a unui nivel
de preţ care să asigure o anumită rentabilitate. Pragul
de rentabilitate este alegerea proprie a fiecărui
întreprinzător.
6) Funcţia de pârghie economică complexă se
atribuie preţurilor datorită elementelor multiple incluse în
mărimea lor; fiecare cu anumite scopuri: costuri
materiale, salarii, impozite, contribuţii, dobânzi, taxe,
profit, accize, comisioane, adaos comercial.
Preţurile au implicaţii importante în gestiunea agenţilor
economici, condiţionând situaţia lor economico-financiară
atât prin preţurile inputurilor, cât şi prin valoarea
încasărilor (outputurilor). Dar, ele sunt puternic legate de
inflaţie, indicele general al preţurilor acţionând ca efect, şi
cauză a acesteia. Un real control al creşterii preţurilor
poate contribui la încetinirea spiralei inflaţioniste.
7) Reglarea concurenţei, prin presiunea exercitată
asupra subiecţilor de ofertă de a se orienta nu atât spre
preţurile mari, cât mai ales spre costurile mici ca suport al
poziţionării favorabile pe diverse pieţe, ceea ce duce şi la
un comportament loial faţă de concurenţi, bazat pe
creşterea productivităţii ca factor de economisire a
resurselor.
8) Funcţia de informare, preţurile fiind considerate
semnale ce vin dinspre pieţe, privind condiţiile pieţei,
raportul cerere/ofertă, nivelul de concurenţă.
9) Funcţia de distribuire şi redistribuire a veniturilor,
mai ales atunci când mecanismul formării libere a
preţurilor este stânjenit, prin decalajele ce se realizează
între creşterea preţurilor unor mărfuri (de lux) şi
reducerea preţurilor pentru alte mărfuri (bunuri de strictă
necesitate).
10) Pârghie de intervenţie a statului, vizând
obiective ca prevenirea/atenuarea unor dificultăţi
economice, asigurarea echilibrului şi stabilităţii
economice, folosirea eficientă a resurselor, inhibarea
tendinţelor monopoliste. Statul poate acţiona prin acţiuni
directe şi indirecte asupra preţurilor.
9.4. Formarea preţurilor. Tipuri de preţuri.
Politici de preţuri

Preţul este condiţionat, aşa cum s-a mai prezentat,


de raportul dintre cerere şi ofertă, dar şi de acţiunea altor
factori, precum şi de unele limitări juridice proprii fiecărei
ţări, ori stabilite pe plan internaţional prin acorduri între
state sau prin prevederi şi rezoluţii ale unor asociaţii
internaţionale. De asemeni, formarea preţului implică şi o
serie de aspecte formal-juridice privind negocierea,
încheierea unui contract, rezolvarea unor litigii.
Formarea preţurilor este un proces ce corelează
mărimea lui cu acţiunea factorilor de influenţă, incluzând
şi modificarea (mobilitatea şi diferenţierea) preţului.
Procesul formării preţului necesită analiza unor
informaţii ample şi elaborarea unor decizii:
• stabilirea obiectivului vizat prin practicarea unui
anumit preţ;
• determinarea mărimii cererii;
• evaluarea costurilor;
• analiza preţurilor şi ofertelor concurenţei;
• alegerea metodei de calcul a preţului;
• alegerea preţului de ofertă;
• negocierea şi stabilirea preţului final.
Formarea preţului are la bază trei categorii de
metode care, de obicei, sunt combinate:
• pornind de la costuri;
• pornind de la cerere;
• pornind de la concurenţă.
A. Orientarea după costuri este cea mai
elementară metodă de calculare a preţului şi presupune
ca preţul să acopere integral costurile şi să permită
obţinerea unui profit. Costul fiecărui produs poate fi mai
mic, egal sau mai mare decât preţul pieţei.
- C < P, caz în care preţul acoperă integral costul şi firma
realizează profit;
- C = P, caz în care firma recuperează cheltuielile de
producţie, dar nu realizează profit;
- C > P, caz în care preţul nu acoperă integral cheltuielile
şi firma înregistrează pierderi.
Metoda costului total (Ml-cost) pare cea mai
raţională, ţinând seama de ponderea mare a costurilor în
preţuri. Aceste preţuri nu pot coborî sub un nivel de
costuri denumit „prag de rentabilitate" (profit nul).
Orice întreprindere doreşte să fixeze un preţ care să
acopere costurile de producţie şi desfacere şi să obţină o
justă remunerare a efortului depus şi a riscului afacerii
(profit).
Metoda se bazează pe determinarea costului total
mediu al unui produs (fix+variabil), cost căruia fie i se
adaugă o marjă de profit calculată ca procent din costul
total, fie i se aplică un coeficient multiplicator [7,152]. în
prima variantă, relaţiile de calcul sunt: Pv=Ctm+M
în care:
Pv - preţul de vânzare;
C tm- costul total mediu;
M - marja de profit.
Marja de profit se calculează înmulţind costul total cu
rata marjei sau adaosul comercial pentru produsul analizat.
Deci: M = Ctxm%
unde:
m% - rata marjei sau adaosul comercial
Aşadar, preţul de vânzare este: Pt = Ct(l+m%)
In a doua situaţie, se utilizează relaţiile: Pv = Ct K
unde:
K - coeficient multiplicator. Metoda prezentată se
utilizează preponderent de organizaţiile din comerţ care
stabilesc preţul de vânzare pornind de la preţul de
achiziţie al mărfurilor. In acest caz, relaţia de calcul va
deveni: Pv=PaK
unde:
Pa-preţul de achiziţie.
B. Pornind de la cerere, determinarea preţului
se poate face adoptând mai multe metode, dintre care
se pot menţiona următoarele:
• metoda elasticităţii cererii:
• metoda valorii percepute;
• metoda preţurilor de referinţă.
Prin intermediul coeficientului de elasticitate a
cererii se poate stabili sensibilitatea cumpărătorilor la preţ
şi se pot determina cantităţile cerute la diferite niveluri ale
preţului. Dacă se cunoaşte coeficientul de elasticitate a
cererii la preţ se poate determina preţul de vânzare optim
ce poate maximiza profitul.
In cazul unei cereri elastice a unui produs,
cumpărătorii preferă cel mai mic preţ posibil pentru
produsul respectiv. Dacă la un alt segment al pieţei
cererea de consum este inelastică, cumpărătorii vor fi
puţin sensibili la preţ, caz în care preţul produsului poate
fi ridicat.
Utilizarea coeficientului de elasticitate a cererii în
determinarea preţului unui produs este limitată de
următoarele argumente:
• se poate determina doar după ce s-a realizat
cumpărarea;
• valoarea sa predictivă depinde de stabilirea condiţiilor ce
au precedat observaţia;
• în numeroase cazuri problema pentru întreprindere este
de a şti cum poate influenţa această sensibilitate în sensul
dorit.
Prezumţia de la care porneşte metoda valorii
percepute este aceea că sensibilitatea la preţ a
consumatorului în condiţiile în care se regăseşte faţă în faţă
cu un produs se manifestă în funcţie de valoarea pe care o
atribuie mărcii.
Stabilirea preţului de vânzare prin intermediul
acestei metode parcurge următoarele etape:
• identificarea ansamblului evocat, a mărcilor de produse
care sunt avute în vedere în procesul de cumpărare;
• stabilirea atributelor utilizate drept criterii de evaluare şi
comparare a mărcilor respective;
• determinarea importanţei acordate fiecărui atribut de
către consumatori;
• stabilirea valorii pe care o acordă fiecărui atribut;
• calcularea scorului mediu al fiecărei mărci şi
ierarhizarea mărcilor în funcţie de acesta;
• determinarea preţului mediu de vânzare practicat pe
piaţa produsului respectiv; -fixarea preţului de vânzare al
mărcii considerate în funcţie de valoarea percepută şi de
preţul mediu al pieţei.
Metoda intervalului preţului de referinţă presupune
parcurgerea următoarelor etape:
 constituirea unui eşantion reprezentativ format din
clienţii potenţiali ai produsului;
 administrarea unui chestionar în care se solicită
răspunsul la două întrebări:
- peste ce preţ consideraţi că produsul este
exagerat de scump?
- sub ce preţ consideraţi că produsul este de o
calitate nesatisfăcătoare?
 analiza datelor în vederea identificării intervalului
preţului de referinţă.
C. Stabilirea preţului de vânzare pornind de la
concurenţă, presupune cunoaşterea nivelului şi structurii
concurenţei.
Alinierea sau nu la preţul liderului depinde de gradul
de autonomie al întreprinderii. Principalii factori care
influenţează gradul de autonomie al acesteia în stabilirea
preţului sunt:
• numărul de concurenţi;
• intensitatea concurenţială;
• nivelul de diferenţiere al produsului.
Prin utilizarea preţului ca instrument cu funcţii
multiple, firmele vor apela la o pluralitate, un mix de
preţuri, uneori pentru unul şi acelaşi produs.
Multitudinea preţurilor generează din natura
polipolistică a pieţelor şi din existenţa a numeroase
centre de decizie (agenţi economici) participante la
circulaţia mărfurilor. Dinamica preţului a devenit
instrumentul prin care se ating diferite obiective
strategice:
• cucerirea pieţei,
• dominarea pieţei,
• menţinerea ei,
• înlăturarea concurenţilor,
• fidelizarea clienţilor.
Preţul de echilibru este ideal, dar el se menţine
pentru anumite cantităţi ale ofertei şi ale cererii (egale),
este parţial şi temporar. Echilibrul este subminat de lupta
de interese - de lupta pentru profit.
Strategia de preţ a unei firme include modalităţile
de acţiune privind stabilirea nivelului preţurilor,
mobilitatea lor şi diversificarea acestora. în scopul
stabilirii nivelului se analizează costurile, cererea şi
concurenţa. Strategia face legătura dintre politică şi
tactică.
Politica de preţ exprimă filosofia firmei privind
utilizarea preţurilor în scopul atingerii anumitor obiective
prin aplicarea unor strategii şi tactici elaborate într-un
ansamblu coerent, în funcţie de condiţiile pieţei.
Obiectivele politicii de preţ ale unei firme se pot
grupa după conţinutul lor în:
1. Obiective financiare:
a. Maximizarea profitului presupune o bună cunoaştere a
costurilor generale şi a reacţiilor cererii în funcţie de preţ,
dar şi a reacţiilor distribuitorilor şi concurenţilor direcţi.
b. Rentabilitatea. întreprinderea îşi poate fixa obiectivul
de a realiza o anumită rată a rentabilităţii pe baza
investiţiilor totale în produs.
c. Realizarea unei cifre de afaceri sau a unui volum de
vânzări maxim. Uneori, întreprinderea doreşte să
realizeze o cifră de afaceri maximă într-un timp minim,
sacrificând pentru aceasta o parte din profiturile pe care
le-ar putea realiza.
2. Obiective comerciale:
a. Cota de piaţă. O cotă mare de piaţă constituie o sursă
de economii de scară şi poate conferi avantaje
concurenţiale prin intermediul costurilor. Căutarea unei
poziţii suficient de puternice, generatoare de profit pe
termen lung, poate fi preferată în detrimentul uneia care să
ofere profit pe termen scurt.
b. Lupta împotriva concurenţei. Strategia de preţ poate fi
utilizată fie pentru a se opune sosirii unui nou concurent pe
piaţă, fie pentru a permite pătrunderea întreprinderii pe o
nouă piaţă.
c. Promovarea unei game de produse. Obiectivul strategiei
de preţ este acela de a facilita vânzarea întregului
ansamblu de produse oferite de întreprindere şi nu atât
obţinerea de profituri de pe urma unui articol anume.
3. Obiectivele de susţinere a calităţii şi
imaginii unei firme
Preţul este variabila strategică de marketing
care contribuie la poziţionarea unei firme pe piaţă.
CURSUL NR.10

COSTUL DE PRODUCŢIE
Obţinerea unui bun sau a unui serviciu presupune
un consum de factori de producţie. Plecând de la această
constatare ne putem întreba cât de mare este acest
consum pentru obţinerea unui lot de produse sau a unei
unităţi dintr-un produs? Nu putem da un răspuns imediat
pentru că se foloseşte o mare varietate de factori de
producţie, fiecare măsurat în unităţi fizice
corespunzătoare. Dar, fiecare factor de producţie este
cumpărat la un anumit preţ şi cunoscând cantităţile
folosite se poate afla, în expresie monetară, cât s-a
cheltuit cu fiecare factor de producţie în parte şi, prin
însumare, cât s-a cheltuit pentru toată producţia realizată.
Această sumă de cheltuieli va reprezenta costul de
productie.
9.1 Structura costului de producţie

Costul de producţie este ansamblul de cheltuieli


necesar pentru obţinerea unui volum de producţie dat
sau volum de servicii efectuat. Se mai poate spune că
el reprezintă costul factorilor de producţie utilizaţi de
un producător. Cum procesele de producţie sunt foarte
variate atât datorită produsului fabricat, cât şi a
tehnologiilor folosite, elementele de cost, care constituie
în fond, consumul de factori de producţie, vor fi şi ele,
diferite.
Analiza elementelor de cheltuieli permite o
primă grupare a lor după natura cheltuielilor.

După acest criteriu putem distinge grupele de :


•cheltuieli materiale
•cheltuieli cu munca
•cheltuieli generale.
Cheltuielile materiale cuprind elementele de cost
determinate de consumul de materii prime, materiale, de
combustibil, energie şi apă şi cheltuielile care reprezintă
amortizarea capitalului fix (a maşinilor, utilajelor, clădirilor
etc).

Cheltuielile cu munca înglobează sumele plătite


sub formă de salarii şi cheltuielile suportate de
întreprindere privind asigurările sociale.
Cheltuielile generale ale unităţii economice
cuprind plăţile efectuate pentru chirii, dobânzi, impozite şi
taxe, precum şi cheltuielile necesare întreţinerii unităţii
(încălzit, iluminat, pază, administraţie etc).

Un alt element de clasificare a elementelor de


cheltuieli îl constituie domeniul de activitate al
întreprinderii în care ele sunt efectuate. Astfel avem
cheltuieli cu producţia, cu aprovizionarea, cu
desfacerea şi cheltuieli cu cercetarea.
Suma elementelor de cheltuieli constituie costul
total Este evident că în cadrul acestui cost ponderea pe
care o deţine fiecare element de cost va fi diferită în
funcţie de natura producţiei şi tehnologiile folosite.
Ponderea pe care fiecare element de cost (sau grup de
elemente) o deţine în totalul costului constituie structura
costului de producţie.
În teoria şi practica economică se operează cu trei
tipuri de cost:
•cost global
•cost marginal
•cost mediu.
Costul global este alcătuit din ansamblul costurilor
corespunzătoare unui volum de producţie dat. La rândul
sau, costul global este alcătuit din costuri fixe şi costuri
variabile, iar suma lor reprezintă costul total.

Costurile fixe (Cf) sunt constituite din costurile pe


care unitatea economică le face indiferent de volumul de
producţie realizat sau condiţiile de lucru. în acest tip de
cost sunt cuprinse cheltuielile cu chiria, amortizarea,
dobânda, asigurările sociale, cheltuielile generale cu
întreţinerea unităţii, salariile personalului administrativ.
Costurile variabile (Cv) cuprind cheltuielile care
variază proporţional cu activitatea întreprinderii sau mai
exact în raport cu volumul producţiei. în această
categorie sunt cuprinse cheltuielile cu materii prime,cu
alte materiale, cu combustibilul utilizat în procesul de
producţie, cu energia si apa cerute de procesul de
fabricaţie, cu salariile personalului productiv.
Costul total (CT) este constituit din suma
costurilor fixe şi a celor variabile. El se calculează pe
total producţie, pe o perioadă de timp (lună, trimestru,
an).
Cu aceste costuri se poate opera în faza de
pregătire (proiectare) a producţiei (costuri antecalculate)
şi în timpul derulării sau după terminarea procesului de
producţie, ceea ce va reprezenta costul real la care se
realizează sau s-a realizat producţia.
Costul marginal (Cm) este definit ca un spor de
cost determinat de producerea unei unităţi
suplimentare de producţie. Costul marginal poate fi
reprezentat prin următoarea formulă:
CT
Cm =
Q
în care: CT = costul total; Q = volumul producţiei,  =
creşterile corespunzătoare, iar dacă Q = 1 atunci Cm =
CT.
Presupunând că putem lua în consideraţie creşteri de
producţie infinit de mici, costul marginal apare ca derivată a
funcţiei costului total şi bineinţeles ca derivată a funcţiei
costului variabil.
Costul mediu sau mijlociu C M, este costul pe
unitatea de produs, adică costul global raportat la
volumul producţiei reprezentat în unităţi fizice.
9.2. Costul de producţie şi orienterea
producătorului

Costul de producţie este totodată şi un indiciu al


efortului pe care producătorul îl face pentru producţia sau
serviciul pe care le oferă, în funcţie de acest efort el va şti
cum să se orienteze pentru ca activitatea lui să fie cât mai
eficientă.
Pentru producător se pune problema de a şti care
este limita maximă a producţiei la care va obţine cel mai
mic cost mediu de producţie. Problema este de foarte mare
importanţă şi ea se pune din momentul proiectării unui
proces de fabricaţie,respectiv din momentul precizării
lotului optim de fabricaţie. Este lesne de observat că ea are
o strânsă legătură şi cu optimizarea efortului de investiţie.
Producţia optimă (cu maximum de avantaje pentru
producător) va fi în Q0, indicată de perpendiculara care
porneşte din punctul de intersecţie a evoluţiei celor două
curbe ale costului mediu şi a celui marginal. Dacă Q > Qo
producţia respectivă nu mai poate fi eficientă deoarece
sporul de cost determinat de producerea unei unităţi
suplimentare de producţie este urmat de creşterea
costului pentru fiecare unitate produsă în plus.
În concluzie, din cele analizate se desprind
următoarele:
• pentru nivelurile de producţie unde Cm este mai mic
decât CM, creşterea producţiei cu fiecare unitate
suplimentară contribuie la scăderea costului unitar,
respectiv CM;
• dacă Cm este mai mare decât CM orice creştere a
producţiei face să crească şi CM;
• dacă cele două constatări anterioare sunt valabile
atunci, în mod obligatoriu, curba Cm intersectează
curba CM la nivelul cel mai scăzut al costului pe
unitatea de produs.
Punctul de intersecţie a celor două curbe are o
importanţă deosebită pentru determinarea lotului optim
de producţie. Cunoaşterea evoluţiei celor două costuri
prezintă şi alte interese pentru producător plecând de la
comparaţia costurilor (în special a celui marginal) cu
preţul pe care îl poate obţine din vânzarea produselor.
9.3. Rentabilitatea întreprinderii

Rentabilitatea este strâns legată de raporturile ce


se stabilesc între cifra de afaceri , cost de producţie şi
profit. O întreprindere poate fi considerată rentabilă atunci
când produce profit, respecţiv atunci când din încasările
ei (care reprezintă produsul dintre preţ şi cantitatea de
produse vândută) respectiv (pQ) se acoperă costul total
de producţie (Cr) şi se obţine un profit P.
Astfel:
P= pQ - CT
Prin generalizare se poate spune că rentabilitatea
este realizarea de profit în urma unei activităţi economice.
Rentabilitatea poate fi mai mare sau mai mică, ceea ce
impune măsurarea ei.
Dacă în calculul rentabilităţii se ia în consideraţie
efortul făcut de întreprindere încă de la efectuarea
investiţiei, adică întregul capital folosit, masa profitului,
sau cifra de afaceri se vor raporta nu la cost, ci la această
mărime. Este evident că o astfel de rată a rentabilităţii va
fi mai mică în comparaţie cu cea precedentă deoarece la
numărător masa profitului sau cifra de afaceri rămân
neschimbate, în timp ce la numitor întregul capital folosit
(K) este o mărime mult mai mare în comparaţie cu costul
total. Diferenţa constă în aceea că în costul total este
cuprinsă numai amortizarea capitalului fix, pe când în
mărimea „capital folosit", capitalul fix este cuprins în
totalitatea lui.
Formulele de calcul ale ratei rentabilităţii se
prezintă astfel:

R=P/CT x100 sau/si R=P/Kx100

Mărimea rentabillităţii mai poate fi exprimată


şi prin ponderea în procente pe care profitul o
deţine în totalul încasării întreprinderii, respectiv a
cifrei de afaceri:

R=P/pQx100
În condiţiile economiei de piaţă agenţii economici
producători sunt interesaţi să cunoască şi ceea ce se
numeşte pragul de rentabilitate sau punctul mort al
întreprinderii. Pe lângă mărimea totală sau masa
profitului,pe lângă rata profitului sau a rentabilităţii
întreprinzătorii sunt preocupaţi de acest „prag", sau
„punct" prin care se urmăreşte să se stabilească de la
ce volum de producţie (şi deci şi de încasări)
întreprinderea realizează beneficii şi devine
rentabilă.
Din practica economică se constată că primele
încasări obţinute din vânzarea producţiei nu sunt
suficiente penttru acoperirea cheltuieliUor de
producţie. Cu alte cuvinte întreprinderea lucrează în
pierdere, până când prin sporirea cantităţilor de
produse fabricate şi vândute, suma încasărilor
depăşeşte pe cea a cheltuielilor, moment din care
întreprinderea începe să producă profit şi, deci, să
devină rentabilă.
Pe baza cunoştinţelor pe care le avem, să urmărim,
prin intennediul unei reprezentări grafice, cum se
determină pragul de rentabilitate al unei întreprinderi:

Simbolurile folosite: Q = producţia; C = cost; CF =


costuri fixe; Q = costuri variabile; QT = costul total; pQ =
încasările întreprinderii.
Cheltuielile fixe (CF) evoluează independent de
volumul producţiei, cele variabile (Cv) cresc proporţional
cu producţia, iar cele totale (CT) sub influenţa celor
variabile, sporesc şi ele odată cu creşterea producţiei,
pornind de la nivelul celor fixe. Simultan cu obţinerea şi
desfacerea produselor, întreprinderea începe să
încaseze sume de bani,ca rezultat al produsului dintre
preţ şi cantitatea vândută (pQ). Se poate observa că
aceste încasări, pana la un anumit nivel de producţie sunt
inferioare lui CT ceea ce înseamnă că întreprinderea nu-şi
poate acoperi cheltuielile şi nici realiza profit.
Această situaţie se perpetuează până la punctul 0,
când încasările încep să depăşească cheltuielile totale,
ceea ce corespunde nivelului de producţie Q 0. Punctul 0
şi corespunzător Q0 reprezintă pragul de rentabilitate al
întreprinderii, prag determinat de atingerea unui anumit
nivel de producţie (capacitate de producţie) de la care
întreprinderea îşi justifică existenţa, considerent pentru
care acest prag poartă şi denumirea de punct mort al
întreprinderii. De asemenea trebuie observat că pe
măsură ce sporeşte diferenţa dintre Q şi Q0 masa
profitului este în creştere, ceea ce este reprezentat de
partea haşurată in figură.
Rentabilitatea nu este o mărime fixă, ea variază în
funcţie de o serie de factori de care orice manager
trebuie să ţină seama, iar interesul oricărei întreprinderi
este să sporească rentabilitatea activităţii în care şi-a
angajat capitalul.
Cele mai importante variabile (sau grupe de
variabile) care influenţează mărimea rentabilităţii sunt:
 Sporirea volumului producţiei. Influenţa acestei
variabile se explică prin aceea că orice creştere a
producţiei sporeşte încasările (evident dacă este
asigurată piaţa de desfacere), în timp ce cheltuielile fixe
rămân invariabile.
 Desfacerea produselor pe pieţele care asigură un preţ
cât mai convenabil,ceea ce poate duce la spor de
încasări la acelaşi volum de producţie şi desfacere.
 Reducerea costului total de producţie, ceea ce
influenţează sporirea. masei profitului şi totodată
creşterea ratei rentabilităţii.
Problematica reducerii costurilor de producţie este
foarte vastă, cu trăsături specifice fiecărui domeniu de
activitate, necesitând o analiză complexă a fiecărui
element de cheltuieli din costul total. în funcţie de
specificul cheltuielior reducerea lor poate fi influenţată de
folosirea unor tehnologii perfecţionate (contribuie la
reducerea consumurilor specifice), perfecţionarea
procesului de producţie şi de muncă, creşterea
productivităţii muncii (contribuie la reducerea cheltuielilor
cu munca şi a celor aferente), evitarea unor cheltuieli
generale,cum ar fi cele legate de amenzi, penalizări etc.
CURSUL NR 11

PIAŢA ŞI CONCURENŢA
11.1. Piaţa şi economia de piaţă

Piaţa, ca schimb de produse, precede cu mult


sistemul economic denumit capitalist şi, în prezent,
economie de piaţă.

Economia de piaţă, după cum am văzut, este un


sistem economic în care protagoniştii principali sunt:
•întreprinzătorul investitor şi
•lucrătorul salariat.
În condiţiile liberalismului economic şi politic
propriu acestui sistem, ei apar ca parteneri liberi cu şanse
de reuşită în activitatea economică. Ce îi determină pe
întreprinzători să se implice într-o activitate, să
investească, să rişte? Răspunsul este unul singur: dorinţa
de câştig, de îmbogăţire, şi în acest caz se impune o
precizare. Dorinţa de înavuţire este şi ea foarte veche,
proprie firii umane şi precede economia de piaţă. Nou,
apare situaţia ca această dorinţă, dintr-o trăsătură
individualizată devine una socială, generalizată, căci, într-
o, economie de piaţă, în principiu, toţi membrii societăţii
pot spera să devină întreprinzători.
Economia de piaţă a evoluat. De la formarea
spontană a preţurilor, de la o concurenţă mai mult sau
mai puţin liberă, de la o piaţă liberă, la o piaţă dominată
de un număr relativ restrâns, dar puternici agenţi
economici, la o concurenţă dirijată, la o piaţă cu preţuri
controlate. Această evoluţie are implicaţii importante în
mecanismul de funcţionare a economiei de piaţă şi în
consecinţă în comportamentul agenţilor economici.
Totodată, în economia de piaţă a ţărilor industrializate, se
integrează un agent economic nou: statul.
Statul întotdeauna a fost implicat în economia de
piaţă. Se schimbă natura acestei implicări. Din una
indirectă, de reglementare legislativă a cadrului de
desfăşurare a activităţii economice, ea devine directă, cu
un rol foarte important în efectuarea de investiţii şi
consum şi, în general, în asigurarea echilibailui
macroeconomic. Implicarea nemijlocită a statului în
activitatea economică reprezintă un aspect actual,
modern, al economiei de piaţă, sistemul conservându-şi
principiile sale caracteristice, ea urmărind prezervarea şi
dezvoltarea valenţelor sale.
Sistemul economic denumit capitalist sau economie
de piaţă nu este un sistem perfect. În primul rând este de
menţionat faptul că el nu asigură o repartiţie echitabilă a
bogăţiei pe care o creează, ceea ce generează o sursă
de nemulţumiri sociale, de conflicte de muncă etc. îi este
proprie imposibilitatea ocupării tuturor celor ce îşi oferă
capacitatea de a munci şi, deci, apariţia fenomenului de
şomaj, ceea ce impietează, evident, veniturile acestei
categorii. De asemenea, este de menţionat incertitudinea
în ceea ce priveşte conjunctura dezvoltării economice,
ameninţarea falimentului etc.
Chiar şi în economiile de piaţă cele mai prospere,
fenomene ca: stagnarea activităţii economice, inflaţie,
recesiune, şomaj, faliment, sunt de neevitat. Dar, cu
toate acestea, sau poate chiar şi datorită acestor
aspecte, sistemul se dovedeşte a fi deosebit de eficient
sub aspect economic, respectiv sub aspectul folosirii
resurselor economice. El a adus prosperitatea în ţările
care astăzi sunt dezvoltate din punct de vedere
economic.
11.2 Piaţa şi funcţiile ei

Pe o anumită treaptă a dezvoltării societăţii


omeneşti, ca rezultat al dezvoltării diviziunii muncii s-a
produs sciziunea între producător şi consumator, a apărut
schimbul şi odată cu acesta piaţa.

Într-o exprimare sintetică piaţa reprezintă


ansamblul de relaţii de vănzare-cumpărare ce se
statornicesc între agenţii economici ofertanţi şi
solicitanţii de mărfuri, pe baza legii cererii şi ofertei
Conceptul de piaţă este utilizat cu sensuri diferite astfel
încât încercarea de a ne opri asupra unui singur aspect
nu este în măsură să-i redea în întregime conţinutul. De
aceea, noţiunea de piaţă are sensuri diferite:
• loc, real sau imaginar, de întâlnire a cererii cu oferta;
• spaţiul real (geografic) în care se desfăşoară tranzacţiile
comerciale;
• sistemul de relaţii si tranzacţii de vânzare-cumpârare
care se desfăşoară într-un spaţiu şi într-un timp
determinat.
Piaţa este deci locul de întâlnire a ofertei vânzătorilor şi
cererii cumpărătorilor, a confruntării dintre ele. Ca
urmare, pe piaţă se reflectă raporturile reale dintre
producţie şi consum, prin intermediul cererii, ofertei şi
preţului.
Dacă la început piaţa a cuprins cu deosebire
raporturile dintre oraş şi ţinuturile agrare, pe baza
diviziunii muncii dintre oraş şi sat, odată cu dezvoltarea
meşteşugurilor şi apoi cu apariţia şi dezvoltarea
industriei, piaţa s-a extins continuu cuprinzând întregul
teritoriu al unei ţări, constituindu-se pieţele naţionale şi,
odată cu aceasta, piaţa a dobândit un spaţiu economic
bine precizat. Se apreciază că spaţiul economic naţional,
domeniu de manifestare al relaţiilor de piaţă a reprezentat
elementul pe care s-a fundamentat procesul de formare a
statelor naţionale şi odată cu aceasta, a economiilor
naţionale.
Pe măsură ce s-au dezvoltat schimburile
economice dintre economiile naţionale piaţa a căpătat
un caracter internaţional, formându-se astfel piaţa
mondială.

Piaţa poate fi privită în mai multe ipostaze:


a. piaţa fiecărui bun şi serviciu;
b. piaţa tuturor bunurilor şi serviciilor (piaţa în
general);
c. piaţa ca mecanism ce reglează viaţa economică.
Piaţa fiecărui bun sau serviciu desemnează
locul şi momentul de întâlnire al vânzătorilor şi
cumpărătorilor şi relaţiile dintre aceştia, ale căror
dorinţe sunt exprimate prin oferta şi cererea pentru
acel bun. Prin urmare, piaţa produsului sau
serviciului se formează numai în legătură cu un bun
dat care poate fi: un factor de producţie (pământ,
capital, forţă muncă), un produs rezultat al muncii
sau un serviciu (de transport, turism cultural).
Piaţa tuturor bunurilor şi serviciilor, sau piaţa în
general, desemnează spaţiul şi cadrul economico-social
în care se stabilesc relaţiile între agenţii economici în
procesul producerii şi schimbului bunurilor economice
care îmbracă forma economică de marfă.
Piaţa se constitue şi ca un mecanism prin care se
reglează schimbul de mărfuri. Din moment ce reglează
schimbul de mărfuri, piaţa reglează întregul sistem
economic şi orientează evoluţia tuturor activităţilor şi
agenţilor economici.
Participanţii la piaţă într-o înţelegere mai largă sunt
producătorii şi consumatorii, în calitatea lor de ofertanţi şi
solicitanţi de mărfuri, care se opun unii altora, prin
urmărirea interesului propriu.
Piaţa joacă un rol esenţial şi îndeplineşte funcţii
importante în economia unei ţări:
1. Are rolul de a adapta şi aduce în stare de
compatibilitate a intereselor şi pretenţiilor cumpărătorilor
şi vânzătorilor, a cererii şi ofertei individuale şi agregate.
Aceasta îşi găseşte expresia în formarea preţului de
echilibru pe o anumită piaţă. In funcţie de evoluţia
preţurilor pe celelalte pieţe şi raportul lor faţă de preţul de
echilibra, piaţa selectează cererile şi ofertele care sunt
compatibile între ele, stimulând producţia mărfurilor
solicitate de cumpărători;
2. În acelaşi timp, piaţa mijloceşte vânzarea
mărfurilor şi deci recuperarea cheltuielilor şi obţinerea
profitului de către vânzător, permiţând finanţarea
dezvoltării şi realizarea altor obiective;
3. Piaţa elimină sau previne amplificarea elementelor
administrative şi subiectivismul, creează posibilitatea,
pentru fiecare individ, de a alege căile de satisfacere a
trebuinţelor, constituindu-se într-un factor al democraţiei.
4. Piaţa îndeplineşte rolul de sistem de comunicaţie
a informaţiilor necesare agenţilor economici, în calitatea lor
de producători şi consumatori. Aceste informaţii se referă
la cantităţile vândute şi cumpărate, la nivelul preţurilor şi
tarifelor, la evoluţia cursurilor bursiere, a salariilor şi
puterea lor de cumpărare, a profiturilor, dobânzii şi inflaţiei
etc.
11.3.Tipologia pieţelor

Economia, privită ca un tot, se prezintă ca un


sistem de pieţe. Elementele lui pot fi grupate în cele mai
diverse moduri în funcţie de criteriile utilizate:
1. În raport de bunurile care fac obiectul
tranzaţiilor pe piaţă se disting:
- piaţa bunurilor de consum;
- piaţa bunurilor de capital;
- piaţa bunurilor cultural-artistice,
- piaţa muncii, piaţa monetară;
- piaţa capitalului;
- piaţa valutară,
- piaţa imobiliară,
- piaţa resurselor naturale etc.
Fiecare din aceste pieţe se poate diversifica
continuu, pe măsură ce se adânceşte diviziunea muncii,
putându-se vorbi de atâtea pieţe câte categorii de bunuri
omogene există în societate şi sunt supuse tranzacţiilor
pe piaţă.
2. În raport de spaţiul economic în care se
derulează relaţiilede schimb şi de influenţa
pe care agenţii economici o exercită asupra
activităţii economice de ansamblu, distingem:
- pieţe regionale;
- pieţe locale;
- piaţa naţională;
- pieţe zonale
- piaţa mondială;
3. În funcţie de volumul tranzacţiilor ce se
derulează pe piaţă se poate vorbi de:
- pieţe diversificate,
- descentralizate, numite en detail, în care
bunurile de un anumit fel se vând în partizi mici unor
cumpărători atomizaţi şi
- pieţe concentrate, centralizate, în cadrul cărora
se efectuează tranzacţii şi partizi mari, en gros, pe care
au acces agenţii molecularizaţi, cu o anumită formţă
economică, care prin deciziile lor pot să afecteze în
mod sensibil volumul cererii sau al ofertei.
4. În funcţie de gradul de informare a agenţilor
economici se poate vorbi despre: pieţe transparente, în
cadrul căruia agenţii economici sunt permanent şi bine
informaţi asupra conţinutului pieţei şi pieţe opace. în
cadrai cărora participanţii deţin informaţii reduse,
superficiale şi izolate;
5. După modul de acces pe piaţă se disting: pieţe
libere, în care . au acces orice vânzători sau
cumpărători, pieţe reglementate, în care agenţii cererii
şi ofertei au acces numai dacă îndeplinesc anumite
condiţii şi pieţe intermediare, pe care au acces doar
persoanele abilitate şi expres autorizate (brokerii,
dealerii, pe pieţele bursiere);
6. În raport cu respectarea legislaţiei şi a normelor
de derulare a tranzacţiilor şi concurenţei, pieţele pot fi:
- cu concurenţă loială, în cadrul căreia cerinţele
concurenţei sunt respectate de majoritatea
participanţilor şi
- piaţa cu concurenţă neloială (în cadrul căruia sunt
încălcate normele de conduită şi reglementările
juridice privind concurenţa;
7. După modul cum funcţionează şi sunt studiate
pot exista:
- piaţa cu concurenţă perfectă şi pură;
- piaţa cu concurenţă imperfectă;
- piaţa cu concurenţă de monopol.
11.4. Piaţa şi concurenţa

Piaţa este un loc de întâlnire, dar această „întâlnire"


nu trebuie redusă numai la dimensiunea spaţială fizică.
Piaţa este mai întâi de toate „un spaţiu economic", prin
care înţelegem raporturile ce se stabilesc între cerere şi
ofertă, între consumatori şi producători, ea fiind în esenţă
un ansamblu de raporturi de schimb.
Raporturile economice pe care le prezintă piaţa se
află într-un sistem de concurenţă. Sistemul de
concurenţă este propriu economiei de piaţă deoarece el
este determinat de liberalismul economic, care după cum
se ştie este generat de proprietatea privată şi de
pluralismul formelor prii care ea se manifestă.
În principiu, sistemul de concurenţă acordă fiecărui
agent economic libertatea să producă şi să vândă ceea
ce îl avantajează şi să cumpere ceea ce consideră că îi
satisface în cea mai mare măsură trebuinţele
.Concurenţa permite, deci, agenţilor economici să
efectueze operaţiunile economice în condiţiile cele mai
favorizante din punctul lor de vedere, ceea ce se
răsfrânge benefic asupra întregii activităţi economice şi a
beneficiarilor ei.
Iată de ce se poate spune că acest sistem
concurenţial duce, pe de o parte la stimularea producţiei,
a ofertei, iar pe de altă parte, urmăreşte să satisfacă în
măsură tot mai mare cerinţele consumatorului.
Concurenţa este o confruntare dintre agenţii
economici în vederea obţinerii unor condiţii mai bune de
producţie, desfacere, de efectuare a operaţiunilor
băneşti sau a altor activităţi economice, în scopul
obţinerii de cât mai multe avantaje.
Concurenţa fiind o confruntare între agenţii
economici, se va desfăşura prin intermediul unor
modalităţi specifice, cu ajutorul unor instrumente de
natură economică si extraeconomică.
Instrumentele economice folosite sunt: puterea
economică a fiecărui participant; posibilităţile fiecărui
participant de a menţine costurile în limitele eficienţei şi
de a îmbunătăţi calitatea produselor; posibilităţile
competitorilor de a suporta mobilitatea preţului de piaţă al
produsului, în funcţie de conjunctura pieţei; capacitatea
agenţilor economici aflaţi în competţie de a acorda
agenţilor economici avantaje suplimentare (credite de
consum, termene de garanţie la bunurile cumpărate,
servicii post vânzare); reclama, publicitatea etc.
Dintre instrumentele extraeconomie mai des folosite
în lupta de concurenţă enumerăm: furtul de informaţii;
răspândirea de informaţii false despre concurenţi, crearea
de situaţii artificiale pe piaţa diferitelor bunuri, care sunt
folosite în scopuri specculative; realizarea de înţelegeri
neloiăle sau nelegaie între anumite firme; atragerea pe
căi nelegale a unor surse de sponsorizare; diversiunea şi
sabotajul; presiuni morale (uneori şi politice) asupra
firmelor concurente etc.
În raport de anumite criterii concurenţa se
structurează astfel:
a. În funcţie de instrumentele luptei de
concurenţă, aceasta a fost departajată în concurenţă loială
şi concurenţă neloială.
Concurenţa loială se caracterizează prin folosirea
nediscriminatorie de către vânzător a unora din
instrumentele amintite, în condiţiile accesului liber pe piaţă
şi ale deplinei posibilităţi de cunoaştere a mijloacelor de
reglementare a relaţiilor vânzător-cumpărător.
Concurenţa neloială constă în acordarea unor
stimulente clienţilor, în utilizarea anumitor instrumente
extraeconomice de pătrundere şi menţinere pe piaţă. Ea
este cunoscută ca fiind concurenţă incorectă şi nelegală;
b. După gradul de diferenţiere a produselor
tranzacţionate se disting: concurenţă omogenă sau cu
produse nesubstituibile şi concurenţă eterogenă sau cu
produse diversificate substituibile;
c. În raport de instrumentele economice utilizate
pentru a influenţa piaţa bunului se cunosc: concurenţa
prin variaţia preţului; concurenţa prin variaţia cantităţii
oferite; concurenţa prin variaţia calităţii şi nivelului tehnic
al produselor.
d. În funcţie de posibilităţile pe care un agent
economic le are de a intra pe piaţă deosebim: concurenţă
deschisă şi concurenţă restricţionată (închisă).
În economia de piaţă, concurenţa, prin funcţiile pe
care le îndeplineşte, joaca un rol deosebit de important.
De aceea, concurenţa este apreciată şi ca o lege
economică importantă, având un mare rol în realizarea
progresului economico-social. în condiţiile în care se
desfăşoară în mod deschis, loial şi este supravegheată
de puterea publică, concurenţa îndeplineşte anumite
funcţii;
1. În primul rând, concurenţa stimulează progresul
general Prin emulaţia şi competiţia pe.care o întreţine
între agenţii economici, ea deschide perspective de
profituri convenabile pentru toţi participanţii, favorizându-i
pe cei abili şi eliminându-i pe cei care nu au abilitatea
necesară de a se adapta Ia noii cerinţe.
2. Prin aceasta, concurenţa îndeplineşte rolul de
mecanism motor al economiei de piaţă. Prin intennediul
instrumentelor pieţei, ea pune în mişcare întregul sistem
de legături dintre agenţii economici, care, acţionând
potrivit cerinţelor pieţei vor fi în măsură să răspundă
imperativelor legilor sociale obiective ale producţiei,
distribuţiei, circulaţiei si consumaţiei bunurilor economice.
3. Concurenţa determină agenţii economici din
toate sectoarele economiei, pentru a rezista competiţiei,
să sporească dimensiunile capitalului, prin acumulare, să
introducă progresul tehnic, contribuind la realizarea
progresului tehnico-economic,
4. Exercitarea concurenţei în cadrul unei pieţe
libere împiedică unele întreprinderi să deţină poziţia de
monopol şi să câştige profituri de monopol. Aceasta nu
înseamnă că în sistemul economiei de piaţă nu există
întreprinderi monopoliste. Monopolurile sunt o realitate a
economiilor moderne, în forme diverse, în domenii diferite
şi cu o putere mai mică sau mai mare. Cu cât intervenţia
guvernelor este mai eficientă şi permanentă cu atât se
îngustează posibilităţile monopolurilor de a diminua piaţa.
5. Concurenta duce la reducerea preturilor de
vânzare si la menţinerea acestora la un nivel real.
Cunoscutul raport între cantitatea vândută şi preţurile de
vânzare practicate face ca profitul mai mare să rezulte mai
ales din sporirea desfacerilor. Or, o cale importantă de
creştere a vânzărilor este reducerea preţului, nu ridicarea
lui. Un preţ mai redus, accesibil pentru cei mulţi, sporeşte
cererea, creează condiţiile producţiei de serie mare.
6. Prin influenţele directe asupra psihologiei
agenţilor economici, mediul concurenţial imparţial
alimentează optimismul acestora, îndeplineşte o funcţie
psihologică, stimulând iniţiativa şi creativitatea, îi
determină să se preocupe permanent de eficienţa şi
raţionalizarea activităţii desfăşurate.