Suport de Curs Macroeconomie

Unitatea de învăţare 1
FUNDAMENTELE TEORETICE ALE MACROECONOMIEI
Cuprins:
1.1. Macroeconomia - parte a teoriei economice
1.2. Test de autoevaluare 1
1.3. Statul şi macroeconomia. Probleme şi politici macroeconomice
1.5. Cererea agregată şi oferta agregată
1.7. Rezultatele macroeconomice
1.9. Rezumat
1.10. Termeni cheie
1.11. Bibliografie
Obiectivele cursului:
 înţelegerea conceptelor şi formarea perspectivei asupra
activităţii economice la nivel macroeconomic;
 cunoaşterea conceptelor de cerere, ofertă şi rezultate
macroeconomice
 dezbaterea particularităţilor indicatorilor macroeconomici
rezultativi
 analizarea Sistemului Conturilor Naţionale şi a componentelor
acestuia
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare: 2 ore
1.1. Macroeconomia - parte a teoriei economice

Înţelesurile macroeconomiei:
 o realitate a economiei naţionale a fiecărei ţări şi, în acelaşi timp, ca o parte a
ştiinţei economice care studiază această realitate
 surprinde ansamblul forţelor principale care acţionează şi interacţionează în
interiorul unei economii naţionale
 ca parte a ştiinţei economice, macroeconomia studiază întreaga economie, din
punct de vedere naţional, fiind chemată să explice cum poate fi mărit venitul
naţional şi cum poate fi el repartizat cât mai bine, astfel încât prin creşterea
producţiei naţionale să poată fi sporită bunăstarea individuală şi generală
 macroeconomia se ocupă de agregatele globale ale economiei luate ca un tot unitar
în interdependenţa lor
 termenul de macroeconomie a fost propus de Ragnar Frisch în 1933, însă
întemeietorul noului domeniu de studiu al ştiinţei economice este marele economist
englez John Maynard Keynes.
Macroeconomia studiază modul în care se comportă economia în ansamblu,

fără a se opri asupra nenumăratelor sale detalii interesante şi se ocupă de
comportamentul agregatelor economice, agregate care rezultă din activităţile
desfăşurate pe diferitele pieţe şi din comportamentul anumitor grupuri de decidenţi,
cum ar fi: consumatorii, guvernele şi firmele.
7
Probleme studiate de macroeconomie
 asigurarea echilibrului, în progres, între cererea globală (agregată) şi oferta globală
(agregată);
 ocuparea deplină a resurselor de muncă;
 asigurarea economiei naţionale cu monedă, în cantitatea şi structurile cerute de
mersul normal al fluxurilor economice reale, ca şi de alte motivaţii;
 realizarea funcţiilor multiple bugetare şi fiscale de către stat;
 asigurarea pe termen mediu a unei balanţe comerciale şi a unei balanţe de plăţi
externe echilibrate;
 integrarea problemelor macroeconomice în strategii globale de creştere şi
dezvoltare, asigurându-se astfel coerenţa deciziilor macroeconomice.
Studiul macroeconomiei va trebui să ofere răspunsuri la o serie de probleme:
a. care sunt căile de sporire a venitului naţional dintr-o

ţară şi cum se poate realiza o distribuire justă a
acestuia;
b. de ce economia are o evoluţie ciclică şi care sunt
cauzele evoluţiei ciclice;
c. cum se poate realiza ocuparea deplină a forţei de
Probleme
muncă şi diminua şomajul;
urmărite
d. care sunt modalităţile de controlare şi stăpânire a
inflaţiei;
e. care sunt modalităţile de diminuare a efectelor
intervenţiei statului în viaţa economică în direcţia
administrării cererii;
f. ce politici trebuie să adopte guvernele pentru a
îndeplini scopurile urmărite la nivelul
macroeconomiei.

1. Ce este macroeconomia?
2. Care sunt principalele probleme care se pretează unei analize macroeconomice?
3. Întemeietorul macroeconomiei, acest nou domeniu al ştiinei economice este:

a. Adam Smith;
b. David Ricardo;
c. Karl Marx;
d. John Maynard Keynes;
e. Paul Samuelson.
4. Ca parte a ştiinţei economice, macroeconomia:

a. studiază întreaga economie naţională, modul în care poate fi mărit venitul
naţional şi repartizat cât mai bine;
b. studiază modul cum se comportă economia în ansamblul său, fără a se opri
asupra nenumăratelor sale detalii;
c. studiază comportamentul firmelor individuale;
d. studiază comportamentul consumatorilor (gospodăriilor);
e. studiază influenţa activităţilor productive asupra celor neproductive.
5. Macroeconomia, privită ca realitate:

a. surprinde ansamblul proceselor economice care se desfăşoară în cadrul
producţiei:
b. surprinde relaţiile de dependenţă şi subordonare a producţiei de către
consum;
c. surprinde relaţiile de dependenţă şi subordonare a consumului de către
producţie;
8
d. surprinde ansamblul forţelor principale care acţionează şi interacţionează în
interiorul unei economii naţionale şi care asigură evoluţia acesteia;
e. surprinde corelaţia din repartiţie şi schimb.
6. Studiul macroeconomiei va trebui să dea răspunsuri la o serie de probleme de

maximă importanţă. Arătaţi care sunt acestea:
a. care sunt căile de sporire a venitului naţional şi de repartizare cât mai justă a
acestuia;
b. de ce economia nu are o evoluţie ciclică ci doar descendentă;
c. de ce în anumite faze ale ciclului economic dispare în totalitate şomajul;
d. de ce statul nu doreşte să se implice în viaţa economică;
e. care sunt modalităţile de diminuare, controlare şi stăpânire a inflaţiei.
1.3. Statul şi macroeconomia. Probleme şi politici

macroeconomice
Teoria economică în general a fost dominată de controversa privitoare la rolul
economic al statului, problemă în jurul căreia au avut loc numeroase dispute între
economişti. În decursul timpului s-au conturat două concepţii opuse: liberalismul
economic şi totalitarismul economic.
Liberalismul se caracterizează prin ideea neamestecului

statului în viaţa economică.
Liberalismul Economia poate fi optimă numai pe baza acţiunii

şi nestingherite a agenţilor producţiei sociale, schimbul între
totalitarismul producători urmând a se desfăşura prin intermediul
mecanismului cerere-ofertă.
economic
În concepţia lui Adam Smith găsim exprimată ideea
eliminării controlului efectuat de stat pe pieţele private,
existând o mână invizibilă care îi determină pe producători
să promoveze interesele societăţii
Concepţia opusă, cea a totalitarismului economic socoteşte

individul subordonat statului, drepturile sale derivând din
voinţa acestuia.
În contextul definiţiei date putem contura următoarele caracteristici ale

rolului jucat de stat în economie:
 În concepţia neoclasică, statul este considerat deasupra intereselor
economice, cu un rol neînsemnat în economie. În prima treime a secolului
XX sistemul economic era considerat de neoclasici ca autoreglator,
considerându-se că producătorul, prin oferta sa creează propria cerere.
 Dirijismul arată incapacitatea pieţei de a se autoregla prin mecanismele
pieţei cu liberă concurenţă; susţine posibilitatea preântâmpinării unor efecte
negative (inflaţie, şomaj, crize economice) prin intervenţia activă a statului
în viaţa economică; stă la baza constituirii orientării economice denumită
intervenţionism statal
De reţinut: În prezent, curentele de inspiraţie liberală atribuie dezechilibrele

manifestate în economiile ţărilor dezvoltate tocmai intervenţiei statelor în domeniul
veniturilor, preţurilor, creditului, economisirii etc. Edificatoare în acest sens este
concepţia lui Milton Friedman, care susţine că orice formă de intervenţie în
economie dereglează circulaţia monetară, iar stabilitatea monetară ar reprezenta
9
premisa esenţială a stabilităţii economice. Ca urmare intervenţia statului în viaţa
economică ar trebui să se diminueze.
Opusă acestei concepţii este teoria intervenţiei statului în viaţa economică
formulată de James Tobin. Acesta se pronunţă pentru un rol activ al statului în viaţa
economică
În concepţia lui Paul Samuelson intervenţia statului în viaţa economică a
trebuit să fie tot mai limitată şi indirectă având ca obiectiv principal echilibrarea
ofertei cu cererea totală în scopul asigurării unei creşteri economice echilibrate.
În sfârşit, în prezent, în optica neokeynesiştilor, existenţa unor dezechilibre
economice reclamă, în continuare, un rol activ al statului în reglarea vieţii economice
devenită tot mai complexă.
Motivele implicării statului în economie
insuficienţa complexitatea modificările pentru administraţia statul

iniţiativei problemelor ce în corijarea publică îşi concepe şi
private într-o apar în conjunctura neajunsurilor asumă rolul pune în
serie de perioadele economică economiei de unor activităţi aplicare
domenii de dificile ale internaţională piaţă care, politici
interes istoriei unei tradiţional, economice
general ţări erau specifice sectoriale,
celorlalţi regionale şi
agenţi generale
economici
Politica economică reflectă acţiunea conştientă a statului

Definiţie : democratic în direcţia stabilirii obiectivelor macroeconomice de
atins pentru o anumită perioadă, într-o ţară, precum şi a
mijloacelor directe şi indirecte necesare transpunerii în practică a
acestora.
 de creştere şi dezvoltare;
 de ocupare a forţei de muncă
În funcţie de (antişomaj);
obiectivele finale  de stabilizare a preţurilor;
antiinflaţioniste;
 de subvenţionare a exporturilor;
 de limitare a importurilor;
 politici sociale;
 politici agricole, etc
În raport de  politici care folosesc mijloace

mijloacele reglatoare indirecte (politici
utilizate monetare şi bugetare);
 politici în care se folosesc acţiuni
directe asupra mecanismelor
Tipuri de economice (politici de preţuri, de
politici venituri);
economice  politici care se bazează pe legislaţia
economică;
10
După durata de  politici conjuncturale
extindere în timp a  politici structurale
obiectivelor politicii
economice
 politici de limitare
În funcţie de maniera de  politici de incintare a subiecţilor
influenţare a agenţilor economici,
economici de către  politici de concertare (încheierea de
administraţiile publice acorduri şi convenţii între partenerii
la viaţa economică şi socială).
După amploarea
 globală,
domeniului afectat
 sectorială sau selectivă
În raport de orientarea  politici liberale

doctrinară  politici dirijiste
1.4. Test de autevaluare 2

1. Ce reprezintă politica economică?
2. Care este conţinutul dirijismului keynesist?
3. În funcţie de obiectivele finale sau domeniile de aplicare, politicile economice ale

statului pot fi:
a. conjuncturale;
b. care se bazează pe legislaţia economică;
c. de creştere şi dezvoltare;
d. de ocupare a forţei de muncă;
e. de incitare a subiecţilor economici.
4. Precizaţi care din următoarele afirmaţii constituie cauze ale implicării statului în
economie:
a. insuficienţa iniţiativei private într-o serie de domenii de interes general;
b. modificările în conjunctura economică internaţională care favorizează sau
implică situaţia economică a unor ţări;
c. necesitatea desfăşurării unor activităţi de promovare a exportului produselor
realizate de agenţii economici privaţi;
d. necesitatea de a economisi veniturile obţinute din diverse activităţi;
e. necesitatea contingentării exporturilor şi importurilor.
5. În raport de mijloacele (instrumentele) utilizate pentru promovarea diferitelor

politici există:
a. politici de stabilizare a preţurilor;
b. politici sociale;
c. politici care se bazează pe legislaţia economică;
d. politici de concentrare;
e. politici liberale.
6. În funcţie de durata de extindere în timp a obiectivelor politicii economice, acestea

pot fi:
a. politici antiinflaţioniste;
b. politici de limitare a importurilor;
c. politici conjuncturale;
d. politici globale;
e. politici dirijiste.
11
7. Având în vedere amploarea domeniului afectat, politica economică a unui stat poate
fi:
a. politica în care se folosesc acţiuni directe;
b. politica de orientare liberală;
c. politica globală;
d. politica de concentrare;
e. politica dirijistă.
8. În raport de orientarea doctrinară politicile economice pot fi:

a. politici de stimulare a cererii agregate;
b. politici de stimulare a ofertei agregate;
c. politici sectoriale;
d. politici dirijiste;
e. politici de concentrare.
1.5. Cererea agregată (globală) şi oferta agregată (globală)
Cererea globală se exprimă prin totalitatea cheltuielilor care se fac

Definiţie într-o economie pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii
economice, într-o perioadă determinată de timp, la un anumit nivel
mediu general al preţurilor.
Cererea agregată globală (CA), se poate calcula astfel:
CA = Cp + Cf + Cg + Ci, unde:
- Cp - cheltuielile făcute de populaţie

- Cf - cheltuielile făcute de firme pentru investiţiile brute,
- Cg - cheltuielile făcute de guvern
- Ci - cheltuielile efectuate de agenţii economici străini pentru a plăti bunurile
importate dintr-o ţară
Evoluţia în timp a cererii agregate se află, în primul rând, sub influenţa

nivelului general al preţurilor, determinate ca o medie ponderată a preţurilor tuturor
bunurilor materiale şi serviciilor produse în economie.
În situaţia în care, nivelul general al preţurilor creşte, valoarea reală a banilor
scade, se reduce puterea lor de cumpărare, cu venitul nominal dat vom putea cumpăra
mai puţine bunuri şi servicii şi, drept urmare:
 sporirea nivelului general al preţurilor conduce la reducerea cererii agregate;

 o sporire a nivelului general al preţurilor pe piaţa internă va avea ca efect
negativ scăderea cererii agregate pentru produsele interne, deci vor creşte
importurile;
 creşterea nivelului general al preţurilor are ca rezultat şi reducerea
cheltuielilor guvernamentale pentru achiziţionarea de bunuri materiale şi
servicii necesare la nivelul societăţii.
 creşterea nivelului general al preţurilor afectează şi volumul investiţiilor
În situaţia în care presupunem că nivelul general al preţurilor nu se modifică,
este dat, atunci evoluţia cererii globale în sensul creşterii sau reducerii se află sub
influenţa altor factori care se numesc condiţiile cererii agregate
a. anticipările consumatorilor şi investitorilor cu privire la evoluţia viitoare a

vieţii economice dintr-o ţară:
12
- anticipări optimiste au ca efect creşterea cheltuielilor populaţiei pentru
cumpărări de bunuri şi servicii şi a cheltuielilor făcute de întreprinzători
pentru investiţii, ceea ce înseamnă o cerere agregată mereu mai mare ;
- anticipări pesimiste au ca efect creşterea incertitudinilor consumatorilor finali
şi investitorilor cu privire la viitor, se reduc cheltuielile aferente cumpărărilor
de bunuri şi servicii şi a cheltuielilor pentru cumpărarea de bunuri de capital
pentru investiţii, ceea ce va conduce la reducerea cererii agregate;
b. conţinutul politicilor guvernamentale:
- dacă susţin creşterea cheltuielilor pentru investiţii, reducerea fiscalităţii sau
sporirea masei monetare, au ca efect extinderea cererii agregate;
- dacă sunt stimulate creşterea ratei dobânzii şi a fiscalităţii va avea loc o
contracţie a cererii agregate;
c. conjunctura generală a economiei mondiale:
- dacă se află în stare de boom economic exporturile ţării noastre vor creşte
către ţările cu care avem relaţii economice, crescând cererea agregată;
- dacă se află într-o perioadă de criză economică atunci partenerii noştri externi
vor cumpăra mai puţin, exporturile se vor reduce, scăzând cererea agregată
Oferta agregată (globală) reprezintă oferta de piaţă a tuturor

Definiţie bunurilor materiale şi serviciilor, într-o perioadă de timp, realizată
de către o economie naţională. Oferta agregată poate fi
determinată prin însumarea (agregarea) producţiilor marfare
oferite de toţi agenţii economici dintr-o ţară. Exprimând producţia
totală de bunuri marfare dintr-o perioadă determinată de timp,
oferta agregată este egală cu produsul naţional brut.
În mărime fizică, cantitatea totală de bunuri şi servicii pe care firmele doresc
să le producă şi să le ofere pe piaţă depinde de nivelul general al preţurilor şi salariilor
din economie.
Considerând nivelul general al preţurilor ca fiind dat, modificarea ofertei agregate

se află sub influenţa unor factori care se numesc condiţiile ofertei agregate
a. productivitatea factorilor de producţie - utilizaţi şi consumaţi:

- în situaţia în care creşte, va antrena o reducere a costului de producţie, va
creşte producţia şi va avea loc o extindere a ofertei;
- în situaţia în care se reduce, va spori costul mediu de producţie, va scădea
producţia şi va avea loc o contracţie a ofertei;
b. volumul factorilor de producţie atraşi şi utilizaţi:
- sporeşte oferta agregată atunci când volumul lor creşte;
- reduce oferta agregată atunci când oferta lor pe piaţă se reduce;
c. preţul factorilor de producţie atraşi şi utilizaţi:
- sporeşte oferta agregată atunci când preţul factorilor de producţie este mai
mic în comparaţie cu perioada anterioară;
- micşorează oferta agregată atunci când preţurile de aprovizionare cu factorii
de producţie cresc.
 De reţinut: Cererea globală şi oferta globală se pot afla în stare de echilibru

cu totul întâmplătoare, corelaţiile dintre ele cunoscând următoarele forme:
1. la o ofertă agregată dată, creşterea cererii agregate faţă de nivelul de
echilibru are ca efect sporirea nivelului general al preţurilor şi mărirea
producţiei;
2. la o ofertă agregată dată, reducerea cererii agregate are ca efect reducerea
preţurilor şi a producţiei;
3. în situaţia în care cererea agregată nu se modifică, iar oferta agregată
creşte, are loc o reducere a nivelului general al preţurilor şi sporirea
producţiei totale (ca rezultat al preţurilor guvernamentale);
4. la o cerere agregată dată, o reducere a ofertei totale determină creşterea
nivelului general al preţurilor şi scăderea producţiei.
13
1. Ce se înţelege prin cerere globală?
2. Care sunt condiţiile cererii globale?
3. Care din enumerările de mai jos se constituie în condiţii ale ofertei agregate?
a. productivitatea factorilor de producţie utilizaţi şi consumaţi;
b. tipul politicii economice aplicate de stat;
c. durata politicilor economice aplicate de stat;
d. dimensiunile activităţilor desfăşurate de agenţii economici străini într-o ţară;
e. preţul factorilor de producţie atraşi şi consumaţi.
4. Oferta globală constă din:

a. totalitatea bunurilor economice obţinute într-o economie;
b. producţia anumitor agenţi economici supusă schimbului pe piaţă;
c. producţia agenţilor economici naţionali din industrie şi agricultură;
d. producţia agenţilor economici străini adusă pe piaţă;
e. producţia marfară oferită de toţi agenţii economici dintr-o ţară.
5. Din structura cererii agregate fac parte:

a. depozitele băneşti ale populaţiei la diferite bănci;
b. produsele existente pe piaţă la un moment dat;
c. produsele fabricate de agenţii economici naţionali în străinătate;
d. cheltuielile făcute de firme pentru investiţiile brute, pentru formarea brută a
capitalului;
e. cheltuielile făcute de populaţie pentru achiziţionarea de bunuri.
6. Care din următorii indicatori economici rezultativi sunt cuprinşi în Sistemul

Conturilor Naţionale?
a. produsul social;
b. produsul social final;
c. produsul naţional brut;
d. produsul intern brut;
e. venitul total.
1.7. Rezultatele macroeconomice

Pentru a evidenţia ansamblul fluxurilor dintre diferiţii agenţi economici la
nivelul economiei naţionale, se foloseşte Contabilitatea Naţională sau Sistemul
Conturilor Naţionale. Acesta constituie un instrument complex de evidenţă, analiză şi
decizie economică şi se fundamentează pe teoria factorilor de producţie, potrivit căreia
factorii participanţi la multiplele activităţi economice sunt recompensaţi în raport cu
serviciile aduse (munca prin salarii, natura prin rentă, capitalul prin profit şi/sau
dobânda).
Sistemul Conturilor Naţionale - SCN reprezintă ansamblul tehnicilor care
permit măsurarea activităţii economice a unei ţări pe parcursul unui interval de timp,
de regulă un an. Sistemul Conturilor Naţionale este compus din trei elemente de bază:
agenţii economici, operaţiunile şi conturile.
 Agenţii economici
 unităţi producătoare de mărfuri (bunuri şi servicii);

 producători de servicii guvernamentale
 producători de servicii casnice
 instituţii cu carecter nelucrativ care prestează servicii gospodăriilor (culte,
servicii juridice etc.).
14
 Operaţiunile
Cuprind toate actele economice şi financiare efectuate de agenţii economici şi se

împart în:
 operaţiuni asupra bunurilor şi serviciilor
 operaţiuni de repartiţie, care se referă la formarea şi circulaţia veniturilor;
 operaţiuni financiare
Operaţiunile generează două mari categorii de fluxuri:

 materiale (producţie, consum şi formarea capitalului), concretizate în
producţia de bunuri materiale şi servicii, import, consumul intermediar,
consumul final, individual şi social, modificarea stocurilor, investiţii, export;
 financiare (venituri, cheltuieli, finanţarea capitalului), concretizate în
utilizarea elementelor valorii adăugate (salarii, profituri, amortizare),
operaţiuni de asigurare, modificarea creanţelor şi angajamentelor, transferuri
curente.
 Conturile
 Contul Producţie cuprinde două grupe de subconturi:

- mărfuri, în care se evidenţiază bunurile şi serviciile cu carcater de marfă;
- activităţi, care cuprinde valoarea bunurilor şi serviciilor
 Contul consum cuprinde la rândul său:
- conturi de cheltuieli făcute pentru consumul privat şi public;
- conturi de venituri în care se înscriu categoriile de venituri ale diferitelor
sectoare.
 Contul acumulare pune în evidenţă finanţarea investiţiilor brute şi cheltuielile
pentru creşterea stocurilor, cât şi capitalul financiar folosit pentru achiziţii de
pământ şi fonduri nemateriale, transferurile de capital şi consumul de capital
fix.
 Contul resutl lumii reflectă importurile şi exporturile de bunuri şi servicii,
transferurile curente şi tranzacţiile de capital cu restul lumii.
Observaţie: În statistica internaţională au o largă circulaţie şi apreciere

următorii indicatori macroeconomici: produsul global brut, produsul intern brut,
produsul naţional brut, produsul intern net, produsul naţional net, venitul naţional,
venitul personal, venitul disponibil.
 Produsul global brut (PGB) exprimă producţia de bunuri şi servicii dintr-o

perioadă de timp. El reprezintă valoarea totală a bunurilor şi serviciilor cu
caracter marfar sau nemarfar, create în subsistemul economiei naţionale, într-o
perioadă determinată , de regulă, un an.
 Produsul intern brut (PIB) exprimă mărimea valorii adăugate brute a

bunurilor economice ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic, care au
fost produse în interiorul ţării de către agenţii economici autohtoni şi străini,
într-o anumită perioadă de timp, de regulă, un an
PIB = CF + FBCF + VS + (E-I);
PIB = PG - Ci
unde: CF - consum final; FBCF - formarea brută de capital fix; VS - variaţia
stocurilor; Ci - consum intermediar; E - exporturi; I - importuri
 Produsul intern net (PIN) reflectă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor
economice destinate consumului final, care au fost produse în interiorul unei
anumite ţări, de către agenţii economici autohtoni şi străini, într-o anumită
perioadă, astfel:
PIN = PIB - A
15
 Produsul naţional brut (PNB) constă în expresia bănească a producţiei finale
brute, obţinută de agenţii economici autohtoni, care acţionează în interiorul
ţării ori în afara acesteia, în decursul unei anumite perioade de timp, de regulă
un an.
PNBpp = PIBpp ± SVABpp; unde:
PNBpp = PNB la preţurile pieţei
PIBpp = PIB la preţurile pieţei
SVABpp = soldul valorii adăugate brute
 Produsul naţional net (PNN) reprezintă expresia bănească a valorii adăugate

nete a bunurilor şi serviciilor finale obţinute de agenţii economici autohtoni,
care activează în interiorul ţării şi în afara acesteia, într-o anumită perioadă de
timp de regulă un an.
PNN = PNB – A; PNNpf = VN
 Venitul naţional se calculează prin însumarea veniturilor obţinute de

proprietarii factorilor de producţie: salarii, renta, dobândă, profiturile firmelor,
veniturile proprietarilor
1. Care sunt elementele de bază ale Sistemului Conturilor Naţionale?

2. Ce reflectă produsul intern net?
3. Sistemul Conturilor Naţionale se fundamentează pe:

a. teoria muncii productive;
b. teoria avantajului comparativ;
c. teoria producătorului;
d. teoria consumatorului;
e. teoria factorilor de producţie.
4. Care din următoarele relaţii sunt adevărate?

a. PIB = PGB + A;
b. PIN = PIB - A;
c. PNN = PNB - A;
d. PGB = PIB - CI;
e. PIB = PNB + A.
5. Precizaţi care dintre următoarele relaţii sunt corecte d. p. v. economic:

a) VN = PNBpf – Amortizarea (A);
b) PIB = PGB + Consumul intermediar (Ci);
c) PIN = PIB – Amortizarea (A);
d) PNN = PIN + VN – Amortizarea (A);
e) PNB = PIN + PIB.
6. Precizaţi care dintre următoarele relaţii sunt incorecte d. p. v. economic:

a) PIB = PGB – Consumul intermediar (Ci);
b) PIN = VANi sau PIN = PIB – Amortizarea (A);
c) PNN = PNB  Amortizarea (A);
d) PIB = PIN  Amortizarea (A);
e) VN = PIB – PIN sau VN = PNB – PNN.
16
1.9. Rezumat
Creşterea rolului statului în viaţa economică la sfârşitul secolului XX şi
începutul secolului XXI este un proces normal, având cauze multiple care se află în
relaţie directă cu progresul factorilor de producţie, cu evoluţiile înregistrate în
domeniul ştiinţei şi tehnologiei, cu complexitatea crescândă a economiei, precum şi cu
sporirea rolului factorului conştient în desfăşurarea vieţii economico-sociale. Statul s-a
implicat în economie, din considerente multiple: tehnice, ştiinţifice, sociale, naţionale
Comportamentul agenţilor economici din cadrul unei economii de piaţă
moderne, deschisă spre exterior, se concretizează la nivelul economiei naţionale în
cererea agregată (globală) şi oferta agregată (globală).
Evidenţierea raţionalităţii activităţii economice şi determinarea eficienţei
utilizării resurselor de care dispune o ţară, impune cuantificarea şi măsurarea
rezultatelor obţinute, atât la nivel microeconomic, cât şi mezo şi macroeconmic.
Reflectarea acestor rezultate, în formă fizică şi valorică permite analiza circuitului
economic naţional şi a principalelor lui componente.
Fluxurile materiale, de venituri sau financiare, precum şi stocurile de bunuri şi
valori financiare grupate pe subiecţii economici, pe categorii de bunuri, servicii,
venituri, cheltuieli sunt surprinse într-un tablou economic de ansamblu. Acesta este
format din conturi elaborate pe principiul contabil al dublei înregistrări şi grupează
resursele de care a dispus fiecare sector în anul respectiv, cât şi folosirea acestora.
Fiecărui sector îi sunt caracteristice mai multe conturi aflate în stare de echilibru ca şi
întregul tablou economic. Informaţiile din conturile analitice stau la baza constiutirii
conturilor sintetice.
1.10. Termeni cheie
 Politici macroeconomice
 Echilibrul macroeconomic
 Cererea globală
 Oferta globală
 Indicatori macroeconomici
1.11. Bibliografie
 Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C., Economie, Editura Economică, Bucureşti,
2001
 Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ASE Bucureşti,
Economie, Ediţia a şaptea, Editura Economică, Bucureşti, 2005
 Dornbusch R., Fischer S., Startz R., Macroeconomie, Editura Economică,
Bucureşti, 2007
 Pîrvu Gh., Gruescu R., Macroeconomie, Ed. Sitech, Craiova, 2007
 Tobă D., Macroeconomie, Ed. Universitaria, Craiova 2010
 Stiglitz J., Walsh C., Economie, Editura Economică, Bucureşti, 2005
17
PIAŢA MONETARĂ
Cuprins:
2.1. Băncile, instituţiile financiare şi societăţile de asigurări - agenţi
ai pieţei monetare
2.3. Masa monetară şi structurile ei
2.5. Piaţa monetară: conţinut şi trăsături
2.7. Cererea şi oferta de monedă
2.9. Rezumat
2.10. Termeni cheie
2.11. Bibliografie
 identificarea importanţei băncilor, instituţiilor financiare şi a
societăţilor de asigurări în economie;
 cunoaşterea conceptelor de masă monetară,agregate monetare,
operaţiuni active, operaţiuni pasive,
 dezbaterea particularităţilor relaţiilor intrabancare şi
interbancare
 analizarea factorilor de influenţă ai cererii şi ofertei de monedă
2.1. Băncile, instituţiile financiare şi societăţile de

asigurări, agenţi ai pieţei monetare
Unităţile care îşi desfăşoară activitatea în sectorul prestator de servicii
bancar-financiar pe baze comerciale sunt agenţi economici specializaţi care
concentrează cererea şi oferta de monedă provenită de la agenţii economici
primari. Aceşti agenţi economici intermediari sunt băncile, instituţiile
financiare şi societăţile de asigurări.
În epoca actuală, băncile, instituţiile financiare şi societăţile de asigurări
exercită funcţii multiple, de regulă cu caracter macroeconomic, cum sunt:
 coordonează încasările şi plăţile din întreaga economie naţională, emit
monedă suplimentară şi retrag moneda excedentară din circulaţie
 centralizează economiile băneşti ale agenţilor economici şi ale populaţiei
 restricţionează creditul, impun debitorilor condiţii de bonitate financiară, le
cer garanţii pentru sumele împrumutate
 creează putere de cumpărare adiţională, pe care o împrumută agenţilor
economici şi populaţiei
 selectează, pe baza criteriilor de eficienţă, proiectele de dezvoltare
economică
 efectuează operaţiuni cu titluri de valoare
19
Băncile efectuează două categorii de operaţiuni: active şi pasive.
Operaţiunile active cuprind acea activitate a băncilor ce constă în:
- acordarea de credite persoanelor fizice şi juridice, care dovedesc bonitate
financiară ;
- gestionarea conturilor deponenţilor;
- iniţierea şi organizarea de societăţi comerciale pe acţiuni;
- efectuarea de operaţiuni cu titlurile de valoare aparţinând altor societăţi
comerciale (pe piaţa financiară primară);
- crearea de active (titluri financiare proprii).
Operaţiunile pasive constau în principal în activitatea de mobilizare şi
păstrare a disponibilităţilor monetare temporare:
- primirea spre păstrare a economiilor băneşti ale populaţiei şi agenţilor
economici non-financiari denumite depozitele clienţilor;
- efectuarea de plăţi la ordinul clienţilor;
- conducerea operaţiunilor de casă ale agenţilor economici care solicită acest
lucru.
Observaţie:
Clienţii băncii sunt următoarele categorii:
- deponenţii, cei care încredinţează banii unităţilor bancare spre
păstrare şi fructificare, pentru care primesc dobândă
- solicitanţii sau cei care au nevoie temporar de anumite sume de bani
suplimentare pentru care plătesc dobândă sau comision.
Diferenţa dintre dobânda încasată de bănci şi cea plătită de ele
constituie profitul bancar brut. Dacă din această mărime, se scad cheltuielile
de administraţie şi întreţinere a băncii, ca şi impozitele legale, ceea ce rămâne
este profitul net sau câştigul net bancar.
Cea mai generală grupare a băncilor se concretizează în bănci de
emisiune (câte una în fiecare ţară) şi bănci comerciale.
Funcţiile principale ale băncii centrale sunt:
tea economică
- asigurarea este o activitate
şi reglarea cantităţii socială.
de bani în circulaţie şi a ratelor
dobânzii;
- prevenirea falimentelor bancare;
- autorizarea şi supravegherea exercitării funcţiei de operator
bancar;
- oferă servicii specifice băncilor comerciale, ea acţionează ca o
bancă a bancherilor;
- oferă servicii specifice guvernului, care deţine un cont la
Banca de
banca centrală;
Emisiune - conlucrează cu Trezoreria şi, în unele situaţii, acordă acesteia
(Centrală) împrumuturile solicitate.
Operaţiunile active facilitează utilizarea de către Banca
Naţională a resurselor de creditare din economia naţională:
operaţiuni cambiale, reescontul, achiziţionarea efectelor de
stat, operaţiuni de achiziţionare a aurului, valute etc.
Operaţiunile pasive constau în formarea resurselor
necesare desfăşurării activităţii Băncii Naţionale: constituirea
capitalului propriu, crearea depozitelor celorlalte bănci şi ale
statului, emisiunea de bancnote şi de monedă metalică etc.
Băncile comerciale sunt instituţii cu caracter lucrativ, specializate, care

pun la dispoziţia agenţilor economici bani-capital, pe baza resurselor monetare
atrase, precum şi a capitalului propriu. Ele deţin majoritatea conturilor din
economie şi toate conturile agenţilor economici.
Băncile comerciale pot fi grupate în: bănci comerciale de depozit şi
bănci ipotecare.
20
Băncile comerciale de depozit îşi procură mijloacele financiare de care
au nevoie de pe piaţa monetară, prin depunerile la termen ale clienţilor lor. La
rândul lor acestea pot fi: de depozit propriu-zise care primesc depuneri la
vedere şi pe termen şi acorda credite pe termen scurt; bănci de afaceri, care
dispun de capitaluri proprii importante şi îşi procură mijloacele necesare şi prin
emisiunea de obligaţiuni sau de acţiuni, ele putând acorda credite pe termen
lung.
Băncile ipotecare sunt acelea care îşi procură mijloacele băneşi
necesare prin emisiunea de înscrisuri şi obligaţiuni ipotecare.

1. Cine sunt clienţii băncilor?
2. Arătaţi care sunt operaţiunile active şi pasive ale băncilor.
3. Care din următorii agenţi economici specializaţi îşi desfăşoară activitatea în sectorul
prestator de servicii bancar-financiar pe baze comerciale?
a. băncile;
b. societăţile de asigurări;
c. societăţile comerciale;
d. asociaţiile de locatari cu caracter privat;
e. asociaţiile sportive.
4. De ce o bancă reprezintă, în acelaşi timp, şi o unitate economico-financiară
complexă?
a. reprezintă un agent principal al vieţii economice;
b. gestionează situaţiile de risc din economie;
c. finanţează activitatea economică la scară macroeconomică prin creaţia
monetară;
d. îşi desfăşoară activitatea doar pe piaţa financiară secundară;
e. gestionează activitatea de producere a bunurilor şi serviciilor din economie.
5. Care din enumerările de mai jos reprezintă operaţiuni active ale băncilor?
a. efectuarea de plăţi la ordinul clienţilor din depozitele acestora;
b. primirea spre păstrare a economiilor băneşti ale populaţiei şi agenţilor
economici nonfinanciari;
c. conduc operaţiunile de casă ale agenţilor economici care solicită acest lucru;
d. cumpără şi vând titluri de valoare pe piaţa financiară secundară;
e. acordă credite persoanelor fizice şi juridice care dovedesc bonitate financiară.
6. Selectaţi din operaţiunile enumerate mai jos pe cele cu caracter pasiv desfăşurate de
bănci:
a. gestionează conturile clienţilor;
b. acordă credite persoanelor fizice şi juridice;
c. iniţiază şi organizează societăţi comerciale pe acţiuni;
d. efectuează operaţiuni cu titluri de valoare aparţinând societăţilor comerciale
(pe piaţa financiară primară);
e. efectuează plăţi la ordinul clienţilor din depozitele acestora constituite la
bănci.
7. Banca Naţională (Banca Centrală sau Banca băncilor) îndeplineşte anumite funcţii
în economie:
a. acordă credite de consum populaţiei;
b. finanţează proiecte de investiţii de mare anvergură;
c. gestionează încasările şi plăţile din economie;
d. deţine toate conturile agenţilor economici;
e. asigură şi reglează cantitatea de bani aflate în circulaţie şi gestionează rata
dobânzii.
21
2.3. Masa monetară şi structurile ei
Masa monetară reprezintă ansamblul mijloacelor de plată existente

Definiţie : în economie la un moment dat. Ea este formată din disponibilităţi
monetare şi disponibilităţi cvasimonetare.
Masa monetară poate fi privită ca stoc şi ca flux de monedă.
 Ca stoc de bani, masa monetară constă în totalitatea instrumentelor băneşti
de care dispune sectorul nonfinanciar, la un moment dat, destinate
achiziţionării de bunuri şi servicii, achitării datoriilor şi constiutirii
economiilor, în vederea investiţiilor şi efectuării altor plasamente.
 Ca flux, masa monetară constă în cantitatea medie de bani ce circulă într-o
economie naţională sau zonă a acesteia într-o perioadă determinată
(trimestru, an).
Reţinem. Analiza masei monetare pe cele două componente,
disponibilităţi monetare propriu-zise şi disponibilităţi semimonetare
(cvasimonetare) are la bază intensitatea lichidităţii monetare. Prin lichiditate
monetară se înţelege capacitatea agenţilor nonfinanciari de a transforma
imediat, sau într-un anumit interval de timp, fără piederi sau cu pierderi
minime, mijloacele sau creanţele de care dispun în mijloacele de plată.
Agregatul monetar desemnează o parte constitutivă a masei monetare şi
semimonetare, parte autonomizată prin funcţiile ei specifice, prin agenţii
specializaţi care emit instrumente de schimb şi de plată, prin instituţiile
financiar-bancare care le gestionează, prin fluxurile economice reale pe care le
mijloceşte.
 M1 reprezintă masa monetară în sensul cel mai restrâns
cuprinzând numerarul (moneda divizionară şi biletele de
bancă), precum şi depozitele bancare la vedere operabile
prin cecuri. Se apreciază că acest agregat reprezintă partea
cea mai activă a masei monetare, adică masa cu lichiditate
primară.
 M2 reprezintă masa monetară în sens larg, cuprinzând
Agregatele masa monetară din M1 plus toate depozitele la termen din
monetare băncile comerciale, depuneri la casele de economii şi
depozitele în valută.
 M3 reprezintă masa monetară formată din M2 plus alte
active cu grade diferite de lichiditate emise de agenţii
economici pe piaţa monetar financiară cum ar fi: bonuri de
tezaur şi certificate de subscriere la împrumutul de stat,
bonuri de economii, depozite de valoare mare şi pe termen
lung.
 L reprezintă masa monetară M3 plus economiile
contractactuale depuse la termen şi diverse alte plasamente
negociabile şi titlurile de valoare emise de agenţii economici
nonbancari.
În ţara noastră s-au conturat două componente ale masei monetare:
 Agregatul monetar desemnat prin M1 care reprezintă masa monetară în sens
restrâns, fiind format din numearul (banii de hârtie şi moneda divizionară)
aflat în afara sistemului bancar, conturile bancare operabile prin cecuri
aparţinând rezidenţilor nonfinanciari, cecurile la purtător
 Agregatul monetar desemnat prin M2 constituie masa monetară în sens larg,
el cuprinzând, în plus faţă de M1: depozitele la vedere aflate în conturile
bancare neoperabile prin cecuri, depunerile la casele de economii, depozitele
pe termen aflate în gestiunea băncilor şi depozitele în valută ale rezidenţilor
22
1. Ce se înţelege prin lichiditate monetară?
2. Ce sunt agregatele monetare şi câte se utilizează în România?
3. Diferenţa esenţială dintre disponibilităţile monetare propriu-zise şi disponibilităţile
semimonetare constă în:
a. moneda (disponibilităţile propriu-zise) se referă la acele mijloace de plată care
au caracter de lichiditate perfectă, iar semimoneda la acele instrumente
monetare care nu au caracter de lichiditate perfectă;
b. semimoneda cuprinde numai depozite în valută ale rezidenţilor, în timp ce
moneda include numai moneda divizionară;
c. viteza de rotaţie a disponibilităţilor monetare este egală cu viteza de rotaţie a
semimonedei;
d. semimoneda cuprinde numai depozitele la vedere, pe când moneda cuprinde
conturile pe librete la bănci;
e. pe când moneda poate fi folosită uşor ca mijloc se plată, semimoneda nu poate
fi folosită ca mijloc de plată.
4. Includerea disponibilităţilor băneşti în agregatele monetare se face în raport de
anumite criterii:
a. uşurinţa sau dificultatea transformării lor în bani lichizi;
b. riscul mai mare sau mai mic de a pierde o parte a activelor;
c. numărul agregatelor monetare existente;
d. implicarea mai mare sau mai mică a Băncii de emisiune în formarea pieţei
monetare;
e. supravegherea exercitată de parlament asupra activităţii Băncii de emisiune.
5. Disponibilităţile monetare, componentă de bază a masei monetare cuprind:
a. conturi pe librete în bănci;
b. bonuri pe termen la Tezaur;
c. depozite în valută ale rezidenţilor;
d. depozite la vedere;
e. moneda divizionară în circulaţie.
6. Disponibilităţile semimonetare (cvasimonetare), componentă a masei monetare
cuprind:
a. bilete de bancă în circulaţie;
b. depozite la vedere;
c. moneda divizionară în circulaţie;
d. depozite la vedere;
e. depozite în valută ale rezidenţilor.
7. Piaţa monetară reprezintă:
a. piaţa capitalurilor pe termen lung;
b. piaţa capitalurilor pe termen mediu;
c. piaţa capitalurilor pe termen scurt;
d. piaţa pe care se întâlneşte oferta de capital bănesc din partea statului cu
cererea din partea persoanelor individuale, întreprinderi şi instituţii financiare;
e. piaţa pe care se întâlneşte cererea de împrumuturi din partea statului şi a
agenţilor economici, cu oferta de resurse financiare reprezentată de persoanele
individuale, întreprinderi şi instituţii financiare.
2.5. Piaţa monetară: conţinut şi trăsături
Piaţa monetară:
- este alcătuită din totalitatea relaţiilor, instituţiilor şi pârghiilor cu ajutorul
cărora sunt transferate disponibilităţile băneşti în domeniile deficitare de
asemenea resurse.
- piaţa capitalurilor pe termen scurt, unde se întâlneşte cererea de împrumuturi,
din partea agenţilor economici şi a statului, cu oferta de resurse financiare
23
- între componentele sistemului bancar se derulează relaţii băneşti care se pot
grupa astfel:
- relaţii intrabancare (pe verticală) între filialele, sucursalele şi centrala
fiecărei bănci comerciale, precum şi cele dintre componentele sistemului
Băncii Naţionale, relaţii care se concretizează în operaţiuni intrabancare
- relaţii interbancare (pe orizontală) între unităţi aparţinând unor societăţi
bancare diferite, care au personalitate juridică şi funcţionează pe
principiul gesitunii financiare, relaţii care se concretizează în operaţiuni
interbancare.
În urma operaţiunilor zilnice, de încasări şi plăţi fiecare bancă îşi

determină poziţiile în raport cu celelalte bănci, rezultând un sold debitor sau
creditor, în funcţie de care se derulează operaţiunile intra şi interbancare. Prin
operaţiunile intrabancare se sting obligaţiile de plată între unităţile aparţinând
aceleiaşi societăţi bancare. Operaţiunile de decontări interbancare (care implică
prezenţa caselor de compensaţii interbancare) completează operaţiunile
intrabancare.
Fiecare bancă comercială sau instituţie de credit îşi evidenţiază
operaţiunile interbancare în contul curent deschis la Banca Naţională şi,
desigur, soldul zilnic, debitor sau creditor. Băncile cu sold creditor se manifestă
pe piaţă ca ofertanţi de monedă, pe când băncile cu sold debitor apar ca
solicitante de monedă.
Operaţiunile care au loc pe piaţa monetară, după scopul derulării lor sunt de
două feluri:
de finanţare, care constau în de refinanţare, care apar atunci când

acordarea de disponibilităţi băncile se adresează Băncii Centrale
băneşti solicitate de bănci sau de pentru a obţine un credit. Operaţiunea
agenţii economici de finanţare reprezintă scontarea, iar
cea de refinanţare, rescontarea.
Trăsături ale pieţei monetare:

 participanţii la această piaţă sunt băncile;
 obiectul tranzacţiilor negociate în cadrul acestor pieţe sunt
disponibilităţile monetare ale băncilor
 operaţiunile de negociere se desfăşoară zilnic, rareori la interval de
câteva zile
 termenele de acordare a creditelor sunt scurte şi foarte scurte;
 creditele utilizate sunt credite personale, bazate pe încrederea reciprocă
între bănci,
 dobânda practicată se stabileşte zilnic pe baza raportului dintre
cererea şi oferta agregată de monedă
 flexibilitatea pieţei monetare se face greoi, deoarece este o piaţă de
oligopol, cu puţini ofertanţi de monedă
1. Cum se defineşte piaţa monetară?

2. În ce constau relaţiile intrabancare şi interbancare?
24
3. Care din enunţurile de mai jos sunt corecte?
a. operaţiunea de finanţare reprezintă scontarea;
b. operaţiunea de finanţare reprezită rescontarea;
c. operaţiunea de refinanţare reprezintă scontarea;
d. operaţiunea de refinanţare reprezintă rescontarea;
e. operaţiunile de finanţare cât şi cele de refinanţare presupun concomitent atât
rescontarea cât şi scontarea.
4. Care din următoarele enunţuri reprezintă trăsături ale pieţei monetare?

a. de regulă, operaţiunile de negociere se desfăşoară zilnic, rareori a intervale de
câteva zile;
b. termenele de acordare a creditelor interbancare sunt lungi;
c. dobânda practicată este fixă pentru o perioadă mai lungă de timp;
d. creditele se acordă pe baza garanţiilor materiale;
e. la această piaţă participă atât agenţii economici cât şi persoanele fizice.
5. Puterea de cumpărare a banilor sau valoarea banilor se poate determina:

a. ca raport între cantitatea bunurilor economice adusă pe piaţă şi cantitatea de
monedă aflată în circulaţie;
b. ca raport între cantitatea de monedă aflată în circulaţie şi cantitatea de bunuri
economice adusă pe piaţă;
c. ca raport între disponibilităţile monetare şi disponibilităţile semimonetare;
d. ca raport între cererea şi oferta de monedă pe piaţă;
e. ca raport între cererea de bunuri economice şi cererea de monedă.
6. În raport de motivaţiile politicii monetare promovate de autoritatea monetară

deosebim:
a. politică monetară care urmăreşte organizarea profesiunii bancare;
b. politica monetară care urmăreşte devalorizarea monedei naţionale pentru
creşterea exporturilor;
c. politica monetară care urmăreşte realizarea obiectivelor economice
fundamentale;
d. politica monetară care urmăreşte atragerea capitalului străin în economie;
e. politica monetară care urmăreşte mărirea consumului.
7. Marcaţi care din enunţurile de mai jos reprezintă pârghii importante ale politicii
monetare:
a. manevrarea taxei scontului şi rescontului;
b. reducerea inflaţiei;
c. stoparea şomajului;
d. limitarea investiţiilor străine în economie;
e. privatizarea societăţilor bancare.
2.7. Cererea şi oferta de monedă
Cererea de monedă exprimă cererea de active monetare, adică de

Definiţie : active care îndeplinesc funcţiile banilor la un moment dat (ca stoc)
şi în medie într-un orizont de timp (ca flux). Cererea de bani
exprimă cantitatea de monedă necesară pentru realizarea
tranzacţiilor curente, acoperirea nevoilor neprevăzute şi realizarea
unor activităţi speculative.
Corespunzător concepţiei clasice, cererea de monedă, în primul rând
este proporţională cu volumul total al schimburilor intermediate de monedă şi
invers proporţională cu viteza de rotaţie a monedei.
25
Viteza de rotaţie a monedei Cererea de monedă este
relevă numărul mediu de determinată de amploarea
operaţiuni de vânzare- creditului de consum, respectiv
cumpărare şi de plăţi pe care o de raportul dintre vânzările pe
unitate monetară (ex. euro) le credit (pe datorie) şi plăţile
intermediază într-o perioadă efectuate în contul creditelor
dată: M= P*Y/V ajunse la termenul de lichidare
Acest raport reflectă puterea de (la scadenţă) în perioada
cumpărare a banilor sau corespunzătoare.
valoarea banilor, respectiv
cantitatea de bunuri economice
care se poate cumpăra cu o
unitate monetară, într-o
perioadă dată.
Potrivit concepţiei neokeynesiene cererea de monedă se află într-o
relaţie de cauzalitate şi cu intensitatea înclinaţiei spre lichiditate, care se
bazează pe mai multe mobiluri concrete: mobilul (motivul) tranzacţional,
mobilul prudenţei sau al precauţiei şi mobilul speculaţiei
 mobilul tranzacţional al deţinerii banilor se manifestă ca urmare a
nesincronizării plăţilor şi încasărilor în economie
 mobilul prudenţei, ca o precauţie împotriva apariţiei unei crize de bani
gheaţă
 mobilul speculaţiei îl determină pe deţinătorul averii să o structureze în
funcţie de venitul pe care i-l aduce fiecare componentă: activele
monetare şi activele nemonetare
Oferta de monedă este cantitatea de monedă pusă la dispoziţia

Definiţie : utilizatorilor (populaţie şi agenţi economici) de către banca
centrală, băncile comerciale şi instituţiile de credit specializate.
Banii existenţi în societate sau stocul de bani (M) se manifestă ca
numerar aflat la populaţie (N) şi banii depuşi de populaţie şi
agenţii economici la instituţiile bancar-financiare (D).
M = D + N
Există câteva mecanisme prin care moneda este pusă în circulaţie de
către băncile comerciale şi instituţiile specializate de credit, banca de emisiune
şi trezoreria statului.
Băncile comerciale şi instituţiile de credit oferă monedă scripturală (de
cont) prin creditele acordate agenţilor economici nonbancari, unde creditul
apare la pasiv sub formă de datorie şi la activ ca un spor monetar. Totodată,
băncile comerciale au capacitatea de a spori oferta de monedă prin mecanismul
bancar al expansiunii depozitelor la vedere,cunoscut şi sub denumirea de
multiplicator al banilor sau multiplicator al creditelor. Multiplicatorul monedei
de cont se defineşte ca raport între volumul noilor depozite şi volumul noilor
rezerve din sistemul bancar. El se determină astfel:
D 1
Mm  
R r
în care: Mm - multiplicatorul monetar; D - volumul noilor depozite la vedere; R
- suma rezervelor noi (rezervele obligatorii); r - rata rezervelor
26
Oferta de monedă a băncii de emisiune se realizează prin mai multe
căi:
prin mecanismul alimentării prin cumpărarea devizelor străine

nevoilor de resurse financiare ale obţinute de agenţii economici în urma
statului, respectiv acoperirea unei exporturilor de mărfuri şi servicii,
părţi a deficitului bugetar, prin banca centrală măreşte masa monetară,
emiterea şi negocierea bonurilor în monedă naţională, aflată în
de tezaur. circulaţie.
prin creditarea băncilor comerciale şi a

instituţiilor de credit specializate
Oferta de monedă este conditionata de trei factori:

 Comportamentul populatiei, dat de raportul dintre numerarul detinut si
depunerile populatiei la banci
 Comportamentul bancilor, reflectat prin raportul dintre rezervele
bancilor si depunerile de bani. Marimea rezervei depinde
de:nesiguranta fluxurilor de depuneri, rata scontului si rata dobanzii
 Comportamentul Bancii Nationale, dat de raportul intre rezerva de bani
cu putere mare de cumparare numita baza monetara si masa depunerilor
1. Ce este oferta de monedă?

2. Prin ce modalităţi sau căi se realizează oferta de monedă a băncii de
emisiune?
3. Potrivit concepţiei clasice, cererea de monedă se află sub influenţa
concomitentă a mai multor factori:
a. puterea de cumpărare a banilor sau valoarea banilor;
b. raportul de schimb valutar;
c. lichiditatea mai mare sau mai mică a banilor;
d. amploarea creditului de consum;
e. amploarea creditului pe termen lung.
4. Potrivit concepţiei neokeynesiene cererea de monedă este influenţată, pe
lângă o serie de factori şi de anumite mobiluri:
a. mobilul prudenţei sau al precauţiei;
b. mobilul speculaţiei;
c. mobilul acţiunii;
d. mobilul previziunii;
e. mobilul restructurării.
2.9. Rezumat
Unităţile care îşi desfăşoară activitatea în sectorul prestator de servicii
bancar-financiar pe baze comerciale sunt agenţi economici specializaţi care
concentrează cererea şi oferta de monedă provenită de la agenţii economici
primari. Aceşti agenţi economici intermediari sunt băncile, instituţiile
financiare şi societăţile de asigurări.
27
Băncile efectuează două categorii de operaţiuni: active şi pasive.
Banca de emisiune, Banca centrală, nu este o bancă în sensul strict al
termenului. Banca Naţională nu este preocupată, mai ales, de maximizarea
profitului ei, ci de realizarea unor obiective pentru întreaga economie naţională,
obiective care îi revin din mandatul naţional, atribuit acestuia de forul
legislativ.
Băncile comerciale sunt instituţii cu caracter lucrativ, specializate, care
pun la dispoziţia agenţilor economici bani-capital, pe baza resurselor monetare
atrase, precum şi a capitalului propriu. Ele deţin majoritatea conturilor din
economie şi toate conturile agenţilor economici. Rolul băncilor comerciale este
hotărâtor în cadrul sistemului de plăţi din economie. Totodată, aceste bănci au
o participare semnificativă la dezvoltarea depozitelor şi a certificatelor de
depozit.
Masa monetară cuprinde monedele propriu-zise, biletele de bancă
(bancnotele) şi depozitele bancare. Ea include un ansamblu de mijloace de
plată la care se pot aplica funcţiile tradiţionale ale monedei.
Piaţa monetară este o piaţă specială care are rolul de a compensa
excedentul cu deficitul de monedă existent la diferiţi agenţi economici şi de a
regla cantitatea de monedă din economie în condiţiile unui preţ specific, rata
dobânzii.
În general, în toate ţările, politica monetară este promovată de Banca
Centrală, care acţionează aproape în majoritatea cazurilor în conclucrare şi
coordonare cu autorităţile guvernamentale. Echilibrul pe piaţa monetară are
caracter dinamic, se realizează spontan şi se poate modifica fie ca rezultat al
variaţiei cererii sau a ofertei de bani, fie ca rezultat al modificării simultane a
cererii, ofertei şi ratei dobânzii.
2.10. Termeni cheie
 Piaţă interbancară
 Echilibrul monetar
 Cererea de monedă
 Oferta de monedă
 Agregate monetare
2.11. Bibliografie
2001
Bucureşti, 2007
28
PIAŢA CAPITALULUI
Cuprins:
3.1. Acţiunile şi obligaţiunile - produse ale pieţei de capital
3.3. Cererea şi oferta de capital financiar
3.5. Instituţiile pieţei capitalului. Bursa de valori şi mecanismele ei
3.7. Rezumat
3.8. Termeni cheie
3.9. Bibliografie
 identificarea căilor de obţinere a capitalului;
 cunoaşterea conceptelor de acţiuni, obligaţiuni, piaţă de capital
 dezbaterea particularităţilor relaţiilor de pe piaţa de capital
 analizarea factorilor de influenţă ai cererii şi ofertei de capital
financiar
 identificarea particularităţilor pieţei de capital din România
3.1. Acţiunile şi obligaţiunile - produse ale pieţei de

capital
(valorile mobiliare)
Valorile mobiliare sunt instrumente negociabile emise în formă

materializată sau evidenţiate prin înscrierile în cont, care conferă
deţinătorilor lor drepturi patrimoniale asupra emitentului.
Trei coordonate majore conturează noţiunea de valoare mobiliară:
Valorile  valorile mobiliare sunt instrumente (titluri de valoare)
mobiliare negociabile;
 valorile mobiliare pot fi emise în formă materială sau
evidenţiate prin înscrierile în cont;
 valorile mobiliare conferă deţinătorilor lor drepturi
patrimoniale şi nepatrimoniale asupra emitentului, conform
legii şi în condiţiile specifice de emisiune a acestora.
În anumite cazuri, capitalul unei societăţi comerciale poate deveni

insuficient pentru a face faţă unor nevoi neprevăzute sau pentru dezvoltarea
societăţii. Având nevoie de capital suplimentar, societatea comercială are la
dispoziţie mai multe căi pentru a-l obţine:
a) majorarea capitalului social printr-o emisiune de acţiuni;
b) contractarea unui împrumut printr-o emisiune de obligaţiuni;
c) contractarea unui credit acordat de o bancă.
29
Acţiunea este un titlu de proprietate, prin care se dovedeşte
Definiţie participarea deţinătorului la capitalul social al societăţilor
acţiune comerciale pe acţiuni emitente. Valoarea înscrisă pe acţiune,
valoarea nominală este parte a capitalului social.
Acţiunile:
 reprezintă fracţiuni ale capitalului social care au o anumită valoare
nominală;
 acţiunile sunt fracţiuni egale ale capitalului social;
 acţiunile sunt indivizibile, evitându-se astfel divizarea excesivă a
capitalului social;
 acţiunile sunt instrumente negociabile ele putând fi transmise altor
persoane în virtutea legii cererii şi a ofertei.
 deţinerea acţiunii, este sursa următoarelor drepturi: dreptul de decizie;
dreptul de informare; dreptul asupra rezervelor încorporate în capitalul
social; dreptul la dividende.
 venitul acţionarului se numeşte dividend şi reprezintă o parte din
profitul distribuit al societăţii comerciale.
Tipuri de acţiuni
După modul de identificare a După forma materială de prezentare

proprietarului acţiunile pot fi: acţiunile pot fi: acţiuni materializate -
- nominative - deoarece au acţiuni nominative sau la purtător emise
numele proprietarului înscris pe în formă materială, pe suport de hârtie sau
certificat şi în formă dematerializată, prin înscriere în
- la purtător - caz în care, cont.
acţiunea aparţine celui care o
deţine.
După mărimea şi modul de stabilire a

dividendului acţiunile pot fi: ordinare
dividendul fiind dependent de dimensiunile
profituri ale societăţii şi privilegiate - cărora
li se atribuie un dividend fix.
Obligaţiunea este un instrument (titlu) de credit pe termen lung

Definiţie emis de societăţile comerciale sau organe ale administraţiei
obligaţiune publice centrale şi locale în scopul finanţării unor obiective de
investiţii. Emitenţii de obligaţiuni pot fi societăţile comerciale pe
acţiuni, statul, judeţul, oraşul, comuna, organele administraţiei
publice centrale şi locale
Tipuri de obligaţiuni:
- După modul de identificare a proprietarului, obligaţiunile pot fi: la
purtător şi nominative
- După forma de emisiune: materializate şi dematerializate
- După tipul de venit pe care îl generează, obligaţiunile emise de organele
administraţiei publice centrale şi locale pot fi: a) obligaţiuni cu dobândă:
sunt emise la o valoare nominală, valoare care se returnează, de regulă la
scadenţă, plus o dobândă; b) obligaţiuni cu cupon zero sau obligaţiuni cu
reducere (discount), sunt emise la un preţ de emisiune mai mic decât
valoarea nominală care este plătită la scadenţă;
30
Observaţie
Deţinătorii de obligaţiuni (obligatarii) creditează (împrumută) societatea
pe o perioadă de timp determinată, motiv pentru care au dreptul de a cere
dobânda promisă şi restituirea sumei împrumutate. La momentul cumpărării
obligaţiunilor investitorii sunt obligaţi să verse integral preţul obligaţiunilor.
1. Ce sunt valorile mobiliare?

2. Ce este acţiunea şi ce drepturi conferă deţinătorului?
3. Drepturile posesorilor de acţiuni depind de mai mulţi factori. Din enumerarea de

mai jos selectaţi aceşti factori:
a) locul pe care, deţinătorul de acţiuni îl ocupă în conducerea societăţii;
b) vechimea pe care deţinătorul de acţiuni o are în societatea respectivă;
c) prevederile legislaţiei muncii;
d) ponderea valorii totale a acţiunilor în capitalul societăţii comerciale;
e) piaţa de pe care au fost cumpărate: piaţa primară sau piaţa secundară.
4. Precizaţi care din afirmaţiile de mai jos nu sunt corecte:

a. acţiunile şi obligaţiunile sunt titluri de valoare;
b. acţiunile şi obligaţiunile aduc un venit anual fix;
c. acţiunile şi obligaţiunile aduc un venit anual variabil;
d. acţiunea atestă dreptul de proprietate asupra unei părţi din capitalul firmei;
e. obligaţiunea este un titlu de valoare ce atestă angajarea unui împrumut pe
termen lung.
5. Obligaţiunile se deosebesc de acţiuni prin:

a. obligaţiunile aduc un venit anual fix;
b. obligaţiunile se tranzacţionează atât pe piaţa financiară primară cât şi pe piaţa
financiară secundară;
c. pe piaţa financiară primară preţul de vânzare al obligaţiunilor şi acţiunilor
(numit curs) îl constituie valoarea nominală;
d. cumpărătorii de obligaţiuni devin creditori iar cumpărătorii de acţiuni devin
proprietari;
e. obligaţiunea este expresia unui împrumut pe termen lung.
3.3. Cererea şi oferta de capital financiar
Cererea de capital este reprezentată de cei care au nevoie de

Definiţie : aceste capitaluri cum sunt: societăţile comerciale publice şi
particulare; guvernele; instituţiile publice cu caracter financiar;
instituţiile bancare şi de asigurări; organismele financiar-bancare
internaţionale
Cererea de capital se poate grupa în două categorii:
1) cerere structurală, determinată de nevoile permanente de finanţare
a principalelor ramuri economice sau a unor acţiuni de dezvoltare
în cadrul fiecărei economii ca: industrie, agricultură, petrol şi gaze,
transporturi şi servicii publice, etc. Caracteristic este faptul că, deşi
în continuă creştere această cerere nu prezintă variaţii
spectaculoase de la o perioadă la alta.
31
2) cerere determinată de factori conjuncturali este elementul ce
contribuie în cea mai mare parte la sporirea accentuată a cererii.
Astfel, deficitul total de plăţi externe, tendinţa de creştere a
preţurilor, majorarea preţurilor la materiile prime şi energie,
modificările substanţiale în nivelul ratei dobânzii bancare sunt
factori perturbatori care influenţează această componentă a cererii
de capital.
Oferta de capital este determinată în principal de:

1) capitalurile disponibile temporar ale societăţilor comerciale
(particulare, de stat, mixte);
2) resursele de finanţare disponibile (în exces) la un moment dat la
nivelul instituţiilor de finanţare;
3) disponibilităţile băneşti ale populaţiei.
 Reţinem:
Cererea şi oferta de capital sunt două mărimi determinate şi aflate într-
o strânsă corelaţie cu noţiunea de risc investiţional care este de mai multe
feluri:
risc inflaţional este riscul ca moneda să-şi piardă din valoarea de
cumpărare în timp ce preţurile cresc;
riscul afacerii măsoară incertitudinea privind cererea pentru produsele
oferite de o societate pe piaţă şi capacitatea societăţii de a obţine profit;
riscul opţional - apare în momentul în care ofertantul de capital trebuie
să decidă, să aleagă o valoare mobiliară din mai multe existenţe;
riscul momentului este riscul determinat de alegerea necorespunzătoare
a momentului derulării afacerii;
riscul pieţei - concretizat în scăderea sau creşterea preţului valorilor
mobiliare ca urmare a pesimismului sau optimismului investitorilor;
riscul creditului - se referă la posibilitatea ca o societatea comercială, la
scadenţă să nu poată plăti dobânda sau restitui capitalul investit;
riscul lichidităţii - se referă la viteza şi la uşurinţa cu care o valoare
mobiliară poate fi cumpărată sau vândută fără o schimbare majoră a
preţurilor;
riscul schimbării cadrului legislativ provine din posibilitatea apariţiei
unor noi reglementări la nivelul pieţei de valori mobiliare, care pot
afecta preţul titlurilor de valoare.
1. Ce este cererea de capital?

2. Care sunt formele riscului investiţional?
3. Cererea structurală de capital financiar este determinată de:

a. nevoile permanente de finanţare a principalelor ramuri economice;
b. acoperirea deficitului balanţei de plăţi externe;
c. modificările substanţiale în nivelul ratei dobânzii bancare;
d. tendinţa de creştere a preţurilor;
e. achiziţionarea unor utilaje pentru investiţii de valori mari.
4. Oferta de capital financiar este determinată de:

a. capitalurile disponibile temporar ale societăţilor comerciale;
32
b. disponibilităţile băneşti ale populaţiei;
c. resursele disponibile ale instituţiilor financiare;
d. capitalurile disponibile ale Băncii Mondiale;
e. unele resurse existente la F.M.I.
3.5. Instituţiile pieţei capitalului. Bursa de valori

şi mecanismele ei
Piaţa de capital (piaţa valorilor mobiliare) reprezintă ansamblul
relaţiilor şi mecanismelor prin care se realizează transferul capitalului de la cei
care au surplus (investitori) către cei care au nevoie (emitenţi), cu ajutorul unor
instrumente specifice (valori mobiliare) şi prin intermediul societăţilor de
valori mobiliare.
 Reţinem:
În cadrul pieţei capitalului se disting: piaţa primară - formată din piaţa
noilor emisiuni de valori mobiliare şi piaţa secundară - pe care sunt
tranzacţionate valorile mobiliare oferite deja în circulaţie.
 este aceea în care se vând şi se cumpără hârtiile de valoare

pe termen lung nou emise
Piaţa  preţul de vânzare al titlurilor, numit curs, îl constiutie
financiară valoarea nominală, suma înscrisă pe titlu, şi este un preţ
primară ferm
 operaţiunile pe piaţa financiară primară se efectuează, în
principal, prin intermediul băncilor, care în schimbul unui
comision plasează aceste titluri
 există un singur vânzător, respectiv, emitentul valorilor
mobiliare, sau un acţionar majoritar şi, de regulă, un preţ
unic de vânzare a valorilor mobiliare
 pe această piaţă se efectuează tranzacţii cu titluri anterior
emise, la preţuri determinate de situaţia de moment a
Piaţa raportului dintre cerere şi ofertă
financiară  părţile contractante - vânzătorii şi cumpărătorii de titluri - se
întâlnesc pe piaţa bursieră prin mijlocirea unor persoane
secundară
autorizate (jobberi, brokeri sau curtieri) care execută
ordinele clienţilor lor
 nivelul şi evoluţia cursului depind de numeroşi factori care
ţin de situaţia economico-financiară şi perspectivele
economice ale emitentului de titluri de valoare, de starea
generală a conjuncturii economice interne şi internaţionale,
de optimismul (pesimismul) şi alte atitudini
comportamentale ale agenţilor economici, mărimea
anterioară a dividendului, dinamica preţurilor şi rata
dobânzii
Cursul obligaţiunii se determină conform formulei:

D
C0 
d'
în care :- C 0 reprezintă cursul de schimb;
D = venitul anual garantat de emisiune;
d´ = rata dobânzii
33
La bursa de valori, schimbul titlurilor emise pe bani se poate realiza prin
două genuri de operaţiuni: la vedere şi la termen.
Operaţiunile la vedere constau în Operaţiunile la termen sunt cele în care la

schimbul titlurilor pe bani în momentul încheierii tranzacţiei se
momentul tranzacţiei, la cursul convine asupra numărului titlurilor şi
existent (afişat) acceptat de agenţii cursului, iar efectuarea tranzacţiei are loc
în schimbul sumei ulterior, la o dată fixată , numită şi
corespunzătoare. lichidare .
Observaţie:
Operaţiunile la termen sunt în esenţă speculative, unul din agenţi
câştigă, celălalt pierde. Vânzătorul mizează pe faptul că până la termen, cursul
titlurilor va scădea, urmând să se achiziţioneze titluri de pe piaţă la cursul
existent, mai mic şi să le cedeze cumpărătorului, al cursul convenit, mai mare.
El este un speculator, "á la baisse". Spre deosebire de aceasta, cumpărătorul
mizează, ca până la scadenţă cursul titlurilor să crească, dar le va primi de la
vânzător la cursul convenit în momentul tranzacţiei (mai mic) realizând un
câştig din această diferenţă. El este un speculator "á la hausse".
o asigură transformarea operativă, într-un termen
scurt a capitalului real în capital bănesc (şi invers),
mobilizarea rapidă a unor importante resurse
pentru activitatea de investiţii
Funcţiile o uşurează procesul de transferare a unor capitaluri
bursei de individuale, de la un posesor la altul, dintr-o
valori întreprindere în alta sau dintr-o ţară în alta
o favorizează procesul de concentrare a puterii eco-
nomice, de preluare a controlului asupra unor
societăţi pe acţiuni prin deţinerea pachetului
acţiunilor de control
o este un barometru extrem de sensibil al stării
economice, volumul tranzacţiilor şi evoluţia
cursurilor anticipând modificări ulterioare ale
conjuncturii economice.
o constituie locul unde se concentrează principalele
informaţii cu caracter eco-nomic.
1. În ce constau operaţiunile la vedere?

2. Care este mecanismul operaţiunilor la termen?
3. În momentul T0 cursul acţiunilor firmei X este de 1.000 u.m. Între agenţii

economici A (vânzător) şi B (cumpărător) se încheie un contract de vânzare cumpărare
a 500 de acţiuni a cărui scadenţă este în T1 . La scadenţă cursul acţiunilor este de 900
u.m. Precizaţi care din afirmaţiile de mai jos sunt adevărate:
a) câştigă agentul A;
b) câştigă agentul B;
34
c) câştigă agentul A, 50.000 u.m.;
d) câştigă agentul B, 50.000 u.m.;
e) câştigă agentul A, 100.000 u.m.
4. Cursul unei obligaţiuni este de 10.000 u.m. în condiţiile unei rate a dobânzii de
50%. Reducerea ratei dobânzii cu 20% va determina un nou cus al obligaţiunii de:
a. 8.000 u.m.;
b. 10.000 u.m.;
c. 12.500 u.m;
d. 11.000 u.m.;
e. 15.000 u.n.
5. Să se determine cursul unei obligaţiuni care aduce un venit anual de 10.000 u.m. în
condiţiile în care rata dobânzii, (d’) este de 50%:
a. 15.000 u.m.;
b. 25.000 u.m.;
c. 18.000 u.m.;
d. 10.000 u.m.;
e. 20.000 u.m.
3.7. Rezumat
Piaţa capitalului reprezintă o componentă importantă a pieţei financiare,
este piaţa titlurilor financiare cu o durată mai mare de un an. Raportul cerere -
ofertă pe piaţa de capital prezintă o trăsătură specifică constând în creşterea
cantitativă a cererii comparativ cu caracterul limitat al ofertei.
Atât în teorie cât şi în practica internaţională nu se face o delimitare
netă între aria de cuprindere a pieţei de capital şi cea a pieţei financiare, cele
două noţiuni confundându-se, incluzându-se uneori sau completându-se alteori,
în funcţie de specificul şi caracteristicile fiecărei ţări.
În contextul sistemelor de piaţă existente în diferite ţări şi având la bază
reglementările în domeniul financiar precum şi operatorii existenţi în România,
structura pieţei româneşti poate fi abordată astfel:
Piaţa de capital (piaţa valorilor mobiliare) reprezintă ansamblul
relaţiilor şi mecanismelor prin care se realizează transferul capitalului de la cei
care au surplus (investitori) către cei care au nevoie (emitenţi), cu ajutorul unor
instrumente specifice (valori mobiliare) şi prin intermediul societăţilor de
valori mobiliare.
În cadrul pieţei captalului se disting: piaţa financiară primară - formată
din piaţa noilor emisiuni de valori mobiliare şi piaţa secundară - pe care sunt
tranzacţionate valorile mobiliare oferite deja în circulaţie. Pe piaţa financiară
primară preţul de vânzare al titlurilor, numit curs, îl constiutie valoarea
nominală, suma înscrisă pe titlu, şi este un preţ ferm. Pe cea secundară cursul
este influenţat de situaţia economico-financiară şi perspectivele economice ale
emitentului de titluri de valoare, de starea generală a conjuncturii economice
interne şi internaţionale, de optimismul (pesimismul) şi alte atitudini
comportamentale ale agenţilor economici, decisivi fiind în ultimă instanţă
raportul dintre cererea şi oferta de titluri, mărimea anterioară a dividendului,
dinamica preţurilor şi rata dobânzii.
35
3.8. Termeni cheie
 Piaţa primară
 Piaţa secundară
 Acţiuni, obligaţiuni
 Cererea de capital
 Oferta de capital
 Operaţiuni la vedere
 Operaţiuni la termen
3.9. Bibliografie
2001
Bucureşti, 2007
36
PIAŢA MUNCII
Cuprins:
4.1. Conţinutul şi trăsăturile pieţei forţei de muncă
4.3. Cererea şi oferta de forţă de muncă. Echilibrul pe piaţa muncii
4.5. Rezumat
4.6. Termeni cheie
4.7. Bibliografie
 identificarea trăsăturilor pieţei muncii si a componentelor
acesteia
 analiza aspectelor ce stau la baza teoriei segmentării pieţei
mucnii
 şnţelegerea funcţiilor şi mecanismelor de funcţionare a peţei
muncii
 analizarea echilibrului pe piaţa muncii şi a dinamicii acestuia
4.1. Conţinutul şi trăsăturile pieţei forţei de muncă

Definiţie : Piaţa forţei de muncă, sau piaţa muncii, poate fi definită ca spaţiul
economic în care se întlânesc, se confruntă şi se negociază în mod
liber cererea de forţă de muncă (deţinătorii de capital în calitate
de cumpărători) şi oferta, reprezentată prin posesorii de forţă de
muncă.
Piaţa muncii desemnează totalitatea relaţiilor dintre

cererea şi oferta de resurse de muncă, în corelaţie cu
factorii care le determină, cu nivelul şi oscilaţiile
salariilor, pe baza cărora are loc procesul de ocupare a
populaţiei active.
Observaţie
Sfera de cuprindere a pieţei muncii este mai restrânsă
decât procesul de ocupare a resurselor de muncă. Piaţa
muncii se referă la interacţiunea dintre cererea şi oferta de
forţă de muncă, sub forma actelor de vânzare-cumpărare a
acesteia.
Componentele pieţei muncii se referă la:
a. ofertanţii sau vânzătorii, adică cei care oferă marfa specială - forţa de
muncă, respectiv competenţa profesională, contra unui preţ
b. cumpărătorii, adică întreprinderile şi unităţile social-culturale şi
administrative, care au nevoie de competenţa profesională a ofertanţilor şi
sunt dispuse să plătească pentru aceasta un preţ (salariu)
37
c. intermediarii, persoane fizice şi/sau juridice care s-au specializat în
servicii de intermediere între ofertanţii şi cumpărătorii de competenţe
profesionale, pentru care servicii solicită un preţ (de regulă, funcţionează
sub forma birourilor sau oficiilor de stat şi particulare pentru plasarea
forţei de muncă).
 După gradul de cuprindere a  piaţa reală (efectivă),

proceselor specifice, se disting  piaţa potenţială
următoarele tipuri de piaţă a  piaţa ideală (teoretică).
muncii:
 În funcţie de locul unde se  piaţa internă (naţională)
desfăşoară relaţiile de vânzare-  piaţa externă
cumpărare a forţei de muncă, se (internaţională).
pot deosebi două tipuri de piaţă a
muncii:
o Piaţa internă a muncii este o Piaţa internaţională a forţei

condiţionată, în principal, de de muncă, evoluează, în
următorii factori: principal, sub incidenţa
a) creşterea produsului intern anumitor factori:
brut, respectiv a producţiei a) gradul de dezvoltare
industriale, agricole şi a economică a statelor,
serviciilorş b) condiţiile de salarizare şi de
b) amplificarea tranzacţiilor trai diferite,
comerciale, a circulaţiei monetare c) internaţională a capitalului,
şi a credituluiş e) politica economică adoptată în
c) restructurarea fiecărei ramuri şi diferitele ţări primitoare de forţă
a economiei naţionale în de muncă amploarea investiţiilor
ansamblu, apariţia unor noi din fiecare ţară,
domenii de activitate sub d) migraţia superior calificată
impulsul progresului ştiinţifico- ("exodul de creiere")
tehnic
d) creşterea productivităţii muncii
O modalitate modernă de abordare şi analiză a structurii pieţei forţei de

muncă o constituie segmentarea1 acesteia, care se întemeiază pe adâncirea
diviziunii muncii sociale, pe variaţiile cererii şi ofertei economice, nivelul de
organizare sindicală a lucrărilor ş.a. În acest sens, teoria segmentării susţine că
economiile dezvoltate se caracterizează prin prezenţa a două (sau mai multe)
segmente ale pieţei muncii.
Punctul de pornire comun pentru toate teoriile despre segmentarea
pieţei muncii este constatarea că această piaţă este profund divizată în două
subansamble sau sectoare - unul primar caracterizat prin salarii mari şi
siguranţa locului de muncă, - iar celălalt - secundar afectat de salarii mici şi
risc de şomaj foarte mare.
În esenţă, ipoteza segmentării se întemeiază pe patru aspecte
fundamentale.
a) Un sistem economic dualist structurat, cele două sectoare putând fi
descrise în diferite feluri (de o parte, unul central sau primar al marilor
întreprinderi monopoliste, iar de cealaltă parte, sectorul secundar, periferic,
1
Economia politică, Editura Economică, București, 1995, p.213.
38
al micilor întreprinderi supuse concurenţei), şi presupunându-se o relaţie
esenţială de dependenţă a unuia faţă de celălalt
b) O piaţă, a muncii, de asemenea, dualistă, astfel încât fiecărui sector de
producţie sau activitate economică îi corespunde o piaţă a muncii specifică
prin diferite aspecte, dar întotdeauna izolată prin "bariere de mobilitate"
c) Consecinţele diferite pentru salariaţii pieţelor respective cu privire la
posibilităţile de avansare, condiţiile de muncă şi de salarizare, de organizare
sindicală şi profesională, pentru apărarea intereselor comune etc.
d) Efecte ce decurg din constituirea categoriilor respective, din diviziunea
socială a muncii şi din diferenţieri de rasă, sex, vârstă sau naţionalitate.
Funcţiile pieţei muncii
asigură realizarea unire şi combinare a

echilibrului dintre factorului uman cu cei
necesităţile de resurse de materiale ai producţiei
muncă ale economiei
naţionale şi posibilităţile
pentru acoperirea lor
membre comunitară
determină orientarea utilizării resurselor de
muncă ale fiecărei ţări atât pentru repartizarea
lor pe profesii, ramuri şi localităţi, cât şi pentru
folosirea acestora în cadrul fiecărei unităţi
economice şi sociale
- influenţeaza procesul de funcţie educativ-

formare şi repartizare a formativă, pe fondul
veniturilor în societate formării, perfecţionării,
- îndeplineşte şi o funcţie reconversiei şi
politică recalificării forţei de
muncă
or
membre comunitară
Mecanismele de Au rolul de a determina pe participanţii la această piaţă

funcţionare a să realizeze o reglare şi perfecţionare în concordanţă cu
pieţei muncii principiul raţionalităţii şi eficienţei economice maxime,
în alocarea şi utilizarea resurselor de forţă de muncă
Negocierea pe piaţa muncii

 purtarea unor discuţii competente, prin întâlniri succesive şi
înţelegeri între participanţi, în vederea luării unor decizii
 tranzacţie ale cărei condiţii nu au fost fixate şi urmează să fie
stabilite şi care presupune purtarea unor tratative privind fixarea
salariului nominal pe o anumită perioadă determinatăş acceptare a
unui program de lucruş de cunoaştere a condiţiilor ergonomice de
desfăşurare a munciiş aspectele pensionării personalului şi a
obligaţiilor firmelorş problemele protecţiei sociale a angajaţilor
 Statul intervine autoritar, numai în precizarea, fie a limitei salariului
minim, fie a creşterii minime a salariului nominal de la care se
deschid posibilităţile negocierii colective între patronat şi sindicate
39
Mecanismul de soluţionare a conflictelor de muncă constituie un
ansamblu complex care reuneşte cadrul legislativ, modalităţi de
comportament ale părţilor implicate, metode, tehnici şi etape de parcurs
împreună cu instituţiile specializate care facilitează respectarea,
concilierea, arbitrarea şi aplicarea de către agenţii economici a
principiilor dreptului muncii
Controlul asupra condiţiilor de desfăşurare a muncii şi a
programului de lucru vizează normele de drept, cu valoare de
principiu, referitoare la cele două aspecte
1. Prin ce se caracterizează sectorul primar al pieţei muncii?

2. De ce actuala piaţă a muncii este o piaţă imperfectă?
3. Precizaţi care sunt mecanismele de funcţionare a pieţei muncii:

a) negocierea pe piaţa muncii
b) segmentarea pieţei muncii
c) adâncirea diviziunii muncii sociale
d) mecanismul de soluţionare a conflictelor de muncă
e) mecanismul de pensionare a forţei de muncă.
4. Care sunt factorii ce stau la baza segmentării şi structurării forţei de muncă?

a) sfera de cuprindere a pieţei internaţionale a forţei de muncă.
b) adâncirea diviziunii muncii sociale
c) nivelul de organizare sindicală a lucrătorilor
d) migraţia internaţională a forţei de muncă
e) gradul de dezvoltare economică a statelor lumii
5. Piaţa forţei de muncă reprezintă:

a. spaţiul economic în care se confruntă şi se negociază cererea şi oferta
de forţă de muncă;
b. totalitatea relaţiilor dintre cererea şi oferta de forţă de muncă;
c. piaţa forţei de muncă se suprapune cu procesul de ocupare a resurselor
de muncă;
d. piaţa forţei de muncă are o sferă de cuprindere mai mare decât procesul
de ocupare a forţei de muncă;
e. nici una din afirmaţiile de mai sus nu este adevărată.
6. Precizaţi care din factorii enumeraţi mai jos nu exercită influenţe asupra
evoluţiei şi dezvoltării pieţei interne a muncii:
a. creşterea produsului intern brut;
b. amplificarea tranzacţiilor comerciale;
c. gradul de dezvoltare economică a celorlalte state ale lumii;
d. restructurarea fiecărei ramuri a economiei naţionale;
e. creşterea productivităţii muncii.
7. Piaţa muncii îndeplineşte mai multe funcţii. Precizaţi din enumerarea de mai
jos care sunt acestea:
a. asigură realizarea echilibrului dintre necesităţile de resurse de muncă
ale economiei naţionale şi posibilităţile pentru acoperirea lor;
b. reglementează relaţiile sociale de producţie între salariaţi;
40
c. generează competiţia între agenţii economici pentru asigurarea ocupării
resurselor de muncă;
d. determină migraţia internaţională a forţei de muncă;
e. influenţează considerabil procesul de formare şi repartizare a
veniturilor.
4.3. Cererea şi oferta de forţă de muncă. Echilibrul pe piaţa

muncii
Pe piaţa muncii - componentă a sistemului de pieţe existente într-o
economie de piaţă modernă - se confruntă cererea şi oferta de forţă de muncă.
Cantitatea de forţă de muncă, cu o anumită structură pe profesiuni şi

nivele
teadeeconomică
pregătire şieste
calificare, care este
o activitate necesară unei întreprinderi,
socială.
subramuri, ramuri sau economii naţionale în ansamblu, pentru a
produce o cantitate determinată de bunuri materiale şi de servicii
Cererea de forţă cerute de piaţă, la un moment dat sau într-o perioadă determinată.
de muncă
Cererea de forţă de muncă se caracterizează, în primul rând, prin

volumul de forţă de muncă solicitată. În esenţă, acesta este determinat
de numărul de locuri de muncă existente, de volumul investiţiilor
aflate în perioada de execuţie şi de gradul de ocupare a locurilor de
muncă existente.
În al doilea rând, cererea de forţă de muncă se poate caracteriza
(diferenţia) şi sub raport structural fiind generată de diviziunea muncii
în întreaga societate şi la nivelul fiecărui agent economic. Se poate
vorbi de o diversificare a cererii de forţă de muncă pe profesii şi
specialităţi, niveluri de pregătire şi calificare.
Luând în considerare aspectele cantitative, calitative şi structurale ale

cererii de forţă de muncă, acesta se manifestă ca:
a. cererea individuală de forţă de muncă sau cererea pentru fiecare
loc de muncă şi
b. cererea agregată de muncă, care cuprinde necesarul de forţă de
muncă din toate profesiunile, specializările şi calificările la nivel
de întreprindere, companie, subramură sau economie naţională.
a) evoluţia producţiei la anumite bunuri de producţie şi de

consum sau la toate bunurile economice;
Cererea de forţă de muncă
b) evoluţia nivelului salariilor;
se află sub impactul a
c) nivelul şi dinamica productivităţii muncii;
următorilor factori d) evoluţia interdependentă a cererii de bunuri şi a
productivităţii muncii;
e) volumul şi rata investiţiilor (economiilor).
41
Oferta de forţă Cuprinde acea parte a resurselor de muncă ce solicită un loc de
de muncă muncă salarizat. În cadrul ofertei de forţă de muncă, nu se includ
femeile casnice, studenţii, militari în termen şi alte persoane care nu
depun activităţi salarizate.
Ea se exprimă prin numărul celor apţi de muncă sau populaţia aptă
disponibilă, din care se scade numărul populţiei casnice, studenţilor,
militarilor în termen şi al celor ce nu doresc să se angajeze în nici o
activitate salariată, întrucât au resurse pentru existentă sau din alte
considerate.
Oferta de forţă de muncă se caracterizează printr-o serie de particularităţi:

 are o mai limitată mobilitate spaţială, în raport cu oferta mărfurilor obişnuite;
 depinde de vârstă, sex, nivel de pregătire profesională, specialitate;
 posesorul de muncă nu poate aştepta condiţii mai bune de vânzare a mărfii sale
specifice;
 reproducerea ofertei este dependentă atât de legile economice ale pieţei, cât şi
de legile demografice, social-morale, psihologice, etc.
a)mărimea populaţiei active disponibile şi structura acesteia

Oferta de forţă de muncă
pe categorii de vârstă;
se află sub impactul
b) nivelul salariilor (până la un nivel al salariului care să
următorilor asigure aspiraţiile de nivel de trai, lucrătorul salariat extinde
factori
cantitatea de muncă oferită, iar peste acest prag el substituie
timpul ocupat cu timpul liber reducând astfel cantitatea de
muncă oferită);
c) structura de proprietate şi în raport cu ea, mărimea
veniturilor pe care le aduce proprietarilor individuali (cu cât
sunt mai mici şi deci, insuficiente, veniturile din proprietatea
individuală, cu atât este mai mare populaţia activă
disponibilă);
d) tradiţiile, obiceiurile, etc., afectează hotărâtor modul de
folosire a forţei de muncă;
e) factori psihologici vizând comportamentul ofertantului de
forţă de muncă.
 Retinem:
Populaţia totală cuprinde persoanele prezente în mod obişnuit pe teritoriul
ţării şi cetăţenii acestora aflaţi peste graniţă. Populatia totală este rezultatul
proceselor naturale (demografice), migraţiei internaţionale şi dezvoltării
economico-socialeş sub aspect economic, ea are o contribuţie majoră în
determinarea mărimii şi structurii pieţei naţionale şi la formarea ofertei de
forţă de muncă. În ultimă instanţă, tot populaţia determină şi cererea de
muncă. Asigurarea bunurilor economice necesare existenţei umane se face
prin dezvoltarea unui complex de activităţi care generează cererea
respectivă şi în afara cărora nici vorbă nu poate fi de cererea de muncă.
Populaţia disponibilă pentru muncă sau populaţia activă disponibilă,
compusă din persoanele care exercită o activitate ca profesie sau sunt în
căutare de loc de muncă. Această categorie a populaţiei formează resursele
de forţă de muncă ale unei ţări şi acţionează direct pe piaţa muncii ca
ofertă de muncă.
Populaţia efectiv activă sau ocupată este formată din cei care îşi exercită
activitatea ca salariaţi, cei care lucrează pe cont propriu, în exploatări de
tip familial sau ca auxiliari familiali. Această categorie este expresia
cererii de muncă şi reprezintă în fapt cererea de muncă satisfăcută.
42
Cererea şi oferta de forţă de muncă reprezintă două mărimi, care reflectă legăturile
existente între dezvoltarea economico-socială - ca sursă a cererii de forţă de muncă -
şi creşterea populaţiei, ca sursă a ofertei de forţă de muncă.În acest caz, se cer
evidenţiate o serie de trăsături:
Într-un interval Oferta de forţă de muncă Oferta de forţă de muncă ne

scurt de timp, solicită un timp relativ apare ca fiind eminamente
cererea forţei de îndelungat pentru a perisabilă şi având un
muncă ne apare, permite creşterea şi caracter destul de rigid.
practic, invariabilă, instruirea fiecărui Astfel, cel ce face oferta
ţinând seama că segment al populaţiei, trebuie să trăiască, el
amplificarea unor până la vârsta necesară neputând aştepta oricât
activităţi existente angajării angajarea sa pe un alt loc de
şi apariţia altora muncă
noi generatoare de
noi locuri de
muncă, necesită o
anumită perioadă
de timp.
Generaţiile de tineri sunt crescute şi educate ca oameni, nu pentru a deveni

mărfuri. În aceste condiţii, ofertanţii de forţă de muncă nu se mai formează în
totalitate pe principiile economiei de piaţă
Cererea şi oferta de forţă de muncă sunt categorii relativ neomogene, ele
compunându-se din grupuri concurenţiale sau mai puţin concurenţiale, prin
aceasta substituindu-se reciproc decât în anumite limite sau chiar deloc.
Printre contribuţiile notabile la realizarea complexităţii problematicii

pieţei muncii merită subliniat aportul adus de Thomas Mathus (1766 - 1834)
care a redat salariului, ca pârghie a pieţei forţei de muncă, două accepţiuni:
a) salariul generator de dezechilibru
b) salarial generator de echilibru.
În sprijinul acestor idei, el a pornit de la compararea indicelui de
~
creştere a populaţiei P cu indicele de creştere a producţiei Q într-o
~
 
perioadă dată, subliniind existenţa celor două cazuri:
~ ~
a) când P > Q , oferta de forţă de muncă este mai mare decât cererea
de forţă de muncă. În aceste condiţii, produsul pe locuitor în
P~ 
perioada curentă  ~1  este inferior celui din perioada de bază
 Q1 
~
 P0 
 ~  , antrenând prin aceasta reducerea salariului (real), care
Q 
 0
conduce la reducerea natalităţii şi scăderea numărului populaţiei. În
această situaţie putem vorbi de salariu generator de dezechilibru.
~ ~
~ ~ Q0 Q1
b) Când P < Q , respectiv ~  ~ , oferta de forţă de muncă este mai
P0 P1
mică decât cererea, în aceste condiţii asistăm la creşterea salariului
(real), antrenând după sine creşterea natalităţii, creşterea numărului
populaţiei şi sporirea ofertei de forţă de muncă. În acest caz, salariul
ne apare ca generator de echilibru.
43
 Reţinem:
Caracteristica generală a pieţei actuale a forţei de muncă o constituie
persistenţa, în continuare, a dezechilibrului dintre cerere şi ofertă, sub forma
rămânerii în urmă a cererii de forţă de muncă în raport cu oferta, ceea ce
conduce ca o parte destul de însemnată a populaţiei apte de muncă să nu poată
fi utilizată, prin aceasta cronicizând fenomenul şomajului.
Schimbările structurale din economia mondială contemporană
("evoluţia prin stagflaţie") determină o creştere generală a şomajului, cu toate
consecinţele negative ale acestui fenomen dramatic care aduce mereu în
actualitate, cu o constanţă permanentă şi obsesivă, valabilitatea actualizată a
ideii lui Keynes, potrivit căreia orice politică economică ce se doreşte
încununată cu sorţi de izbândă, trebuie să-şi fundamenteze din folosirea forţei
de muncă obiectivul primordial, numărul unu, al întregii strategii pentru
dezvoltarea prezentă şi viitoare.
Ca pe orice altă piaţă, echilibrul pieţei forţei de muncă se va afla într-un
punct E, dat de intersecţia curbei ofertei de forţa de muncă OM, care creşte,
odată cu salariul real, cu curba cererii de forţa de muncă CM, care scade odată
cu scăderea salariului real.
Salariul real
OM
Exces de ofertă de
forţă de muncă
Sr2
Sr CM
Sr1
Exces de cerere
de forţă de muncă Nr.de
N1 N N2 salariaţi
Fig.1. Echilibrul şi dezechilibrul pe piaţa muncii
Din figură se observă că echilibrul pieţei forţei de muncă se obţine la

acel salariu real (Sr) la care cererea de muncă este egală cu oferta de muncă, iar
numărul de angajaţi este N. La un salariu real mai mare decât Sr există un
exces de ofertă de forţă de muncă, adică un şomaj ridicat, pe când la un salariu
real mai mic decât Sr există un exces de cerere de forţă de muncă.
Cum se poate ajunge la un echilibru pe piaţa muncii?

La un nivel al salariului real Sr2 , Sr2  S r , numărul angajaţilor va fi
N1 , N1  N , apărând un exces de ofertă de muncă. În această situaţie,
echilibrul pieţei muncii se va realiza prin creşterea numărului de angajaţi de la
N1 la N . La un nivel al salariului real ( Sr1 ), Sr1  S r , numărul angajaţilor va fi
la nivelul N 2 , N 2  N 0 , apărând un exces de cerere de forţă de muncă. În
44
această situaţie echilibrul forţei de muncă se va realiza prin scăderea numărului
de angajaţi de la N 2 la N .
Se trage concluzia că piaţa muncii, poate fi adusă într-o stare de
echilibru corespunzătoare angajărilor maxime, prin ajustarea nivelului
salariului real la un nivel S r , corespunzător unui număr de angajaţi N.
1. Prin ce se caracterizează cererea de forţă de muncă?

2. Care sunt factorii ce influenţează oferta de forţă de muncă?
3. Oferta de muncă se caracterizează printr-o serie de particularităţiş precizaţi
care sunt acestea:
a) are o sferă de cuprindere mai mică în raport cu cererea
b) depinde de vârstă, sex, nivel de pregătire profesională, specializate,
starea de sănătate
c) depinde de condiţiile şi mediul în care se desfăşoară activitatea
d) depinde de timpul în care se realizează
e) nici una din afirmaţiile de mai sus nu este adevărată
4. Cererea de forţă de muncă se caracterizează prin:
a) volumul de forţă de muncă solicitatăş
b) prin forţa de muncă ce migrează pe plan internaţionalş
c) gradul de cuprindere a tinerilor în sistemul de învăţământş
d) prin posibilităţile de reconversie a forţei de muncăş
e) gradul de ocupare a forţei de muncă.
5. Ipoteza segmentării pieţei muncii se bazează pe o serie de aspecte
fundamentale. Precizaţi, din enumerarea de mai jos care sunt acestea:
a. existenţa şi funcţionarea pieţei internaţionale a forţei de muncă;
b. existenţa unui sistem economic dualist structural;
c. existenţa unei pieţe a muncii, de asemenea, dualiste;
d. evoluţia raportului dintre cererea şi oferta de forţă de muncă pe piaţa
muncii;
e. starea economiei naţionale.
6. Teoria segmentării pieţei muncii susţine existenţa mai multor componente
ale acesteia. Precizaţi, din enumerarea de mai jos care sunt acestea:
a. sectorul internaţional al pieţei forţei de muncă;
b. sectorul primar, caracterizat prin salarii mari şi siguranţa locului de
muncă;
c. sectorul zonal;
d. sectorul local;
e. sectorul secundar, afectat de salarii mici şi risc de şomaj mare.
4.5. Rezumat
Desfăşurarea activităţilor din economie implică în mod obiectiv factorul

muncă, al cărui rol constă în valorizarea celorlalţi factori de producţie. Ca şi
ceilalţi factori de producţie, factorul muncă se obţine prin intermediul pieţei,
însă pe o piaţă cu conţinut şi trăsături specifice, piaţa muncii.
Piaţa reală a muncii cuprinde numai acele resurse de muncă ce îmbracă
forma de marfă specifică, destinată tranzacţiilor de piaţă.
Caracterizată printr-un conţinut extrem de dinamic şi complex, piaţa
muncii poate fi pusă în evidenţă, în mod distinct, atât prin componentele şi
45
titlurile sale, cât şi prin factorii de influenţă şi segmentele din care se
constituie.
Asupra forţelor principale ale acestei pieţe - cererea şi oferta de forţă de
muncă - acţionează simultan factori economici (cererea finală de bunuri şi
servicii, starea sistemului tehnologic, nivelul costurilor salariale, anticipaţiile
privind rata inflaţiei ş.a.) şi, factori social-instituţionali (percepţia privind
mărimea venitului din muncă, sistemul negocierilor salariale, sistemul
pregătirii forţei de muncă, cel al recrutării şi angajării salariaţilor, gradul de
organizare sindicală etc.).
Funcţiile care revin pieţei muncii se află într-o strânsă interdependenţă,
formând un tot unitar. Acestea au un pronunţat caracter de sinteză, o
importanţă practică şi o corespondenţă efectivă în viaţa economică reală,
regăsindu-se convertite în mecanisme, instrumente şi pârghii specifice, care, la
rândul lor, imprimă funcţiilor respective operaţionalitate, realism şi randamente
competitive impuse de cerinţele economiei moderne de piaţă.
Caracteristica generală a pieţei actuale a forţei de muncă o constituie
persistenţa, în continuare, a dezechilibrului dintre cerere şi ofertă, sub forma
rămânerii în urmă a cererii de forţă de muncă în raport cu oferta, ceea ce
conduce ca o parte destul de însemnată a populaţiei apte de muncă să nu poată
fi utilizată, prin aceasta cronicizând fenomenul şomajului.
Mecanismul dialogului tripartit guvern-patronat-sindicate, concept ca o
participare cu puteri egale şi independente joacă un rol deosebit de important în
stabilirea reprezentativităţii şi limielor în care cei trei factori participă la
negocieea contractelor şi a conflictelor de muncă.
4.6. Termeni cheie

 Piaţa internă a muncii
 Piaţa internaţională a muncii
 Echilibrul pieţei muncii
 Cererea şi oferta de forţă de muncă
4.7. Bibliografie
2001
Bucureşti, 2007
46
PIAŢA VALUTARĂ
Cuprins
5.1. Conţinutul şi caracteristicile pieţei schimburilor valutare;
cererea şi oferta pe piaţa schimburilor valutare
5.3. Operaţiunile pe piaţa schimburilor valutare; convertibilitatea
monedei şi cursul valutar
5.5. Rezumat
5.6. Termeni cheie
5.7. Bibliografie
 înţelegerea unor concepte precum: piaţa valutară, cererea şi
oferta de valută, cursul valutar, balanţa de plăţi etc.;
 rolul şi importanţa pieţei valutare într-un sistem economic de
piaţă;
 analiza principalelor operaţiuni pe piaţa valutară;
5.1. Conţinutul şi caracteristicile pieţei schimburilor valutare;

cererea şi oferta pe piaţa schimburilor valutare
Piaţa valutară cuprinde totalitatea tranzacţiilor de vânzare-cumpărare
de diferiţi bani naţionali, precum şi instituţiile şi reglementările specifice
acesteia. Această piaţă se constituie acolo unde se întâlnesc cererea şi oferta de
bani naţionali şi are rolul de a atrage mijloacele de plată internaţionale utilizate
în relaţiile de schimb, astfel:
- în situaţia în care exportatorii dintr-o ţară sunt plătiţi în moneda altei
ţări, ei o vor schimba în monedă naţională pentru procurarea mărfurilor
necesare continuării exportului;
- importatorii, pentru achitarea contravalorii bunurilor importate, vor
schimba în prealabil moneda naţională în moneda ţării exportatoare.
Piaţa valutară se detaşează de celelalte pieţe prin câteva elemente

specifice:
o agenţi economici specializaţi, autorizaţi să realizeze operaţiuni cu valută;
o normele în vigoare (legale) privind operaţiunile cu valută;
o metodologia de determinare a cursului valutar;
o modalităţile şi momentul intervenţiei Băncii Naţionale
o riscul şi profitul pe piaţa valutară etc.
47
piaţa schimburilor valutare nu poate fi localizată
undeva anume, confruntarea cererii cu oferta de
devize nu presupune întâlnirea fizică a clienţilor,
comunicarea se realizează prin instrumente
moderne de transmisie;
piaţa valutară apare ca o reţea care transcede

spaţiile economice naţionale şi are o activitate
continuă, funcţionând practic fără întrerupere,
cursurile fiind cotate 24 de ore din 24;
este necesară realizarea distincţiei între piaţa

valutară internaţională şi piaţa valutară naţională.
Pe piaţa valutară internaţională circulă creanţe
exprimate în diferite monede, pe când pe piaţa
Caracteristici valutară naţională se vând şi se cumpără contra
ale pieţei monedei naţionale, valute liber convertibile;
valutare
operaţiunile pe piaţa valutară sunt efectuate de
bănci şi alţi intermediari financiari. În principal,
piaţa valutară este o piaţă interbancară, numită şi
piaţă de gros, faţă de piaţa de detail pe care se
realizează tranzacţii între bănci şi clienţii
individuali;
participanţii pe piaţa valutară se confruntă cu

situaţii de risc, ceea ce impune ca instituţiile şi
mecanismele acestei pieţe să administreze, în
principal, riscul de schimb cauzat de fluctuaţia
cursurilor valutare;
piaţa valutară are un caracter dual, generat de

faptul că schimburile comerciale nu explică decât o
parte din activitatea acestei pieţe, cealaltă parte
fiind generată de operaţiunile de schimb care au ca
obiect operaţiunile financiare şi mişcările
internaţionale de capital;
pieţele valutare naţionale sunt supuse legislaţiei

monetare şi financiare din fiecare ţară şi sunt
controlate de băncile centrale.
subiecţi care generează cererea şi oferta de valută:

agenţii economici ce realizează activităţi de comerţ
internaţional; investitori de capital, subiecţi ai pieţei
Subiecţii muncii; operatori speculatori (persoane fizice sau
participanţi la juridice).
piaţa valutară
subiecţi care concentrează cererea şi oferta de
valută, stabilind cursul de schimb valutar şi
efectuează tranzacţii cu valute (Banca de emisiune,
băncile comerciale, brokerii, casele de schimb
valutar etc.).
48
Pe piaţa valutară se confruntă cererea cu oferta de valută şi se formează
cursul de schimb valutar.
Cererea de Exprimă nevoia de valută ce poate fi satisfăcută prin actele de

valută cumpărare şi este exprimată de către agenţii economici în
următoarele împrejurări: susţinerea operaţiunilor de import, plata
serviciilor prestate în ţară de către agenţii economici străini,
ieşirile de capital naţional. Aşadar, cererea de valută provine de
la importatorii naţionali (pentru a plăti achiziţiile externe),
precum şi din schimbul de active monetare şi financiare pe plan
internaţional.
Oferta de Exprimă disponibilităţile valutare ce pot fi vândute, la un anumit

valută curs de schimb. Se formează pe baza dispoziţiilor bancare şi
numerarului persoanelor fizice şi juridice ca agenţi economici
care acţionează în ramurile economiei naţionale. În cadrul unei
pieţe valutare naţionale oferta de monedă rezultă de la
exportatorii de bunuri, de la agenţii economici care prestează
servicii în străinătate şi aduc valuta în ţară şi din intrările de
capital străin.
Cererea şi oferta pe piaţa schimburilor valutare se desfăşoară prioritar

între instituţii specializate (cu deosebire bănci), însă poate viza şi populaţia. De
regulă, numai băncile şi intermediarii specializaţi (curtieri, brokeri) intervin
direct pe piaţa schimburilor valutare. Băncile operează pe piaţa schimburilor
valutare pentru a executa ordinele clienţilor lor, dar şi în cont propriu. Băncile
primesc ordine de la clienţi pentru a cumpăra sau vinde valută. La acestea se
pot adăuga ordinele de vânzare-cumpărare ale băncii care efectuează asemenea
operaţiuni în cont propriu. În cadrul băncilor, operaţiunile valutare sunt
executate de un personal specializat, care compensează zilnic ofertele şi
cererile clienţilor pentru fiecare valută în parte. Adesea, pe piaţa schimburilor
valutare intervine şi autoritatea monetară pentru a regla eventualele fluctuaţii şi
a restabili echilibrul prin operaţiuni denumite „controlul schimburilor”.
1. Ce este piaţa valutară?

2. Ce este cererea de valută?
3. Elementele specifice pieţei valutare în comparaţie cu celelalte tipuri de pieţe
sunt:
a. tranzacţiile cu bunuri (fluxuri materiale);
b. agenţi economici specializaţi;
c. metodologia de determinare a cursului valutar;
d. metodologia de calculare a incertitudinii şi riscului pe piaţa mărfurilor;
e. modul de localizare în teritoriu (spaţiul geografic).
4. Oferta de valută este exprimată de agenţii economici în următoarele
împrejurări:
a. susţinerea operaţiunilor de export;
b. susţinerea operaţiunilor de import;
c. ieşirile de capital naţional;
d. când prestează servicii în străinătate şi aduc valuta în ţară;
e. ieşirile de capital străin.
49
5. Piaţa valutară cuprinde:
a. vânzarea-cumpărarea de bunuri economice;
b. vânzarea-cumpărarea de bunuri libere;
c. tranzacţiile de vânzare-cumpărare de diferiţi bani naţionali;
d. instituţiile şi reglementările specifice pieţei schimburilor valutare;
e. tranzacţiile internaţionale cu bunuri şi servicii.
6. Care din caracteristicile enumerate mai jos sunt specifice pieţei valutare?
a. operaţiunile pe aceste pieţe sunt efectuate de bănci şi alţi intermediari
financiari;
b. piaţa valutară are o activitate sezonieră;
c. pe piaţa valutară nu apar situaţii de risc;
d. piaţa valutară este legată doar de piaţa schimburilor comerciale;
e. pieţele valutare naţionale sunt reglementate şi coordonate la nivel
internaţional.
7. Care din subiecţii enumeraţi mai jos generează cererea de valută?
a. producătorii de bunuri şi servicii;
b. agenţii economici participanţi la relaţiile comerciale în cadrul pieţei
naţionale;
c. cooperativele de credit;
d. agenţii economici ce realizează activitate de comerţ internaţional;
e. investitorii de capital.
8. Cererea de valută este exprimată de agenţii economici în următoarele
împrejurări:
a. susţinerea operaţiunilor de export;
b. plata serviciilor prestate în străinătate de agenţii economici naţionali;
c. intrările de capital străin;
d. susţinerea operaţiunilor de import;
e. ieşirile de capital naţional.
5.3. Operaţiunile pe piaţa schimburilor valutare;

convertibilitatea monedei şi cursul valutar
Convertibilitatea monedei a cunoscut în decursul timpului mai multe
etape (forme) în funcţie de evoluţia şi maturizarea economiei de schimb:
 convertibilitatea metalică - constă în schimbarea liberă a monedei
pe o cantitate determinată de metal preţios şi avea caracter intern;
 convertibilitate valutară - constă în schimbarea monedei naţionale
cu o altă monedă străină, în mod liber, prin vânzare-cumpărare
fără nici o restricţie, căpătând prioritar caracter extern.
a. dreptul rezidenţilor şi nerezidenţilor de a schimba

moneda naţională cu o altă monedă prin vânzare-
cumpărare;
Convertibilitatea b. vânzarea-cumpărarea pe piaţă se va realiza fără
înseamnă: nici o restricţie privind cantitatea schimbată şi
scopul schimbului (plăţi, transferuri în scopuri
comerciale sau necomerciale);
c. eliminarea oricăror restricţii privind subiectul care
realizează schimbul.
În prezent convertibilitatea valutară nu mai presupune nici o legătură cu

aurul, însă implică un şir de cerinţe şi reglementări de natură economică,
monetară, juridică şi organizatorică ce trebuie realizate de fiecare ţară pentru
50
moneda proprie astfel încât aceasta să aibă acces pe piaţa valutară
internaţională.
Pentru ca moneda unei ţări să dobândească proprietatea de a fi convertită
pe piaţa valutară internaţională este necesar să fie îndeplinite anumite criterii
economico-financiare: o putere de cumpărare stabilă şi în creştere a monedei
naţionale; realizarea unei producţii interne de bunuri economice destinate
exportului, competitivă sub aspectul calităţii, structurii şi preţului; echilibrarea
balanţei de plăţi externe pe termen lung, lichidarea restricţiilor privind folosirea
monedei naţionale de către rezidenţii şi nerezidenţii din ţara respectivă.
Într-o ţară cu economie de piaţă convertibilitatea monedei se bazează pe
următoarele elemente:
a. stabilirea şi menţinerea unui curs de schimb valutar real şi unic în măsură să
menţină echilibrul balanţei de plăţi;
b. prin politica monetară şi financiară aplicată să se realizeze stabilitatea
financiară şi o inflaţie stabilă;
c. fundamentarea economică a preţurilor şi liberalizarea acestora;
d. eliminarea restricţiilor în utilizarea monedei naţionale pe teritoriul ţării
respective şi în realizarea schimbului valutar;
e. asigurarea rezervelor valutare ale ţării pentru a face faţă unor importuri
neprevăzute şi pentru susţinerea monedei naţionale în raporturile
internaţionale.
Deoarece în prezent nu toate economiile naţionale ale statelor lumii
îndeplinesc în totalitate condiţiile stabilite de Fondul Monetar Internaţional
întâlnim diferite grade ale convertibilităţii:
1. convertibilitate limitată doar pentru anumite categorii de operaţiuni;
2. convertibilitate limitată internă, respectiv capacitatea monedelor

naţionale de a se schimba numai în interiorul unei ţări pe valute intrate în
ţara respectivă;
3. convertibilitate deplină sau oficială, care presupune schimbarea

monedei naţionale pe alte monede prin eliminarea tuturor restricţiilor;
4. monede liber utilizabile, care au convertibilitate totală dar care sunt

utilizate în cantităţi însemnate la decontări internaţionale şi tranzacţiile
valutare internaţionale (dolarul SUA, yenul japonez, lira sterlină, EURO).
Ţările a căror monedă nu este convertibilă deoarece nu îndeplineşte

cerinţele impuse de FMI, îşi procură valuta necesară plăţilor internaţionale, nu
prin schimburi valutare ci prin vânzările de bunuri economice pe calea
exporturilor.
Pentru ţările cu monedă convertibilă, piaţa valutară permite conversia
monedelor într-un mod eficient prin determinarea cursurilor de schimb.
Cursul de schimb valutar este rata la care o valută poate fi schimbată pe
o alta şi poate fi interpretat ca preţ al unei valute în raport cu alta. Aceasta
reflectă cantitatea de monedă străină ce se primeşte în schimbul unei unităţi de
monedă naţională, sau cantitatea de monedă naţională ce revine la o unitate
monetară străină.
Ca orice preţ, cursul de schimb reflectă cererea şi oferta pentru moneda
respectivă pe piaţa valutară. Cursul de schimb valutar îmbracă două forme:
cursul oficial şi cursul de piaţă.
51
Cursul oficial se stabileşte sub influenţa autorităţii monetare şi este
predominant, pe când în formarea cursului de piaţă rolul hotărâtor îl are
raportul dintre cererea şi oferta de monedă.
Cursul de schimb nu există pentru o monedă anume, ci se determină
cursul nominal al unei monede exprimat în alte monede. Astfel, preţul unei
unităţi monetare exprimat într-o altă unitate monetară, exprimă cursul de
schimb nominal. Cursul valutar nominal se exprimă ca raport între preţul
exprimat în monedă naţională şi un preţ oarecare exprimat într-o monedă
străină. Drept urmare, situaţia monedei naţionale va influenţa cursul nominal.
Dacă dorim să luăm în calcul influenţa evoluţiei preţurilor, se determină
cursul valutar real, adică raportul în care se pot schimba bunurile produse de
o ţară pe bunurile economice create de altă ţară.
Cursurile valutare au proprietatea de a oscila zilnic, în funcţie de
acţiunea mai multor factori generaţi de tehnica valutară, de politica valutară
promovată de statele lumii, de psihologia partenerilor pe piaţa valutară. În
procesul oscilaţiei cursurilor valutare se poate ajunge la situaţia deprecierii
unor valute, atunci când se înregistrează o pierdere a puterii de cumpărare, sau
de apreciere a unor valute, respectiv de creştere a puterii de cumpărare a unor
valute în relaţiile internaţionale.
Factorii interni:
a. factorii care ţin de activitatea economică şi se
concretizează în bunurile materiale şi serviciile de o
Factorii care anumită calitate şi la un anumit preţ;
influenţează b. factori monetari care privesc masa bănească,
cursul valutar creditul, dobânda;
c. factori de esenţă social-politică;
d. factori care privesc stările psihologice ale
oamenilor (mentalitatea, comportamentul, starea de
spirit).
Factorii internaţionali:
a. raportul dintre cererea şi oferta de bani pe piaţa
externă;
b. starea balanţei de plăţi externe a fiecărei ţări;
c. caracteristicile economiei mondiale;
d. factorii de natură economică, financiară, socială,
politică, psihologică etc.
Ţinând seama de acţiunea acestor factori se trece la stabilirea raportului

(echivalenţei) între moneda naţională şi monedele altor ţări (adică stabilirea
curslui valutar) printr-o metodă specifică denumită metoda de cotare. Aceasta
înseamnă exprimarea cursului valutar pentru anumite monede, în funcţie de
variaţia cererii şi ofertei pe piaţă.
Modalităţi a. cotare directă permite exprimarea preţului monedei străine în

de cotare monedă naţională. Această metodă stabileşte cantitatea de monedă
naţională care poate fi vândută sau cumpărată pentru o unitate
monetară străină (de exemplu: 1$ = 34.500 lei sau 1euro = 40.500 lei).
În acest caz, unitatea monetară străină rămâne constantă, iar unitatea
monetară naţională variază.
b. cotare indirectă permite exprimarea preţului monedei naţionale în
monedă străină. Această metodă stabileşte cantitatea de monedă străină
care poate fi cumpărată sau vândută pentru o unitate monetară
naţională (de exemplu: 1 leu = 0,0000289 $ sau 1 leu = 0,0000246
euro).
52
Pe piaţa schimburilor valutare se derulează numeroase operaţiuni de
schimb valutar şi într-o gamă diversificată. Ele se realizează în cea mai mare
parte de către bănci.
Operaţiunile - Operaţiunile valutare la vedere (spot) constau în cumpărarea

pe piaţa sau vânzarea de valute ce trebuie schimbate, efectiv, în limitele
schimburilor unui interval de timp de 48 de ore lucrătoare din momentul
valutare încheierii tranzacţiei. Se mai numesc operaţiuni curente, sunt
foarte numeroase şi facilitează schimburile de valută în cont.
Valutele circulă şi sunt schimbate în două modalităţi: schimbul
manual, corespunzător ordinelor particularilor, caz în care
valuta circulă sub forma de bilete de bancă (bancnote) şi cecuri
de călătorie şi schimbul scriptural, prin care băncile schimbă
devizele între ele prin intermediul transferurilor.
- Operaţiunile valutare la termen (forward) cuprind
operaţiunile de vânzare-cumpărare care se încheie la cursul
existent la momentul respectiv, plata efectivă având loc la
termene care pot varia (până la 12 luni). În cazul acestui tip de
operaţiuni nu este necesară prezenţa disponibilului în momentul
încheierii tranzacţiei, acesta fiind necesar la termenele stabilite.
Cursul pentru operaţiunile la termen este în general mai mare
decât pentru operaţiunile la vedere. Acesta se explică prin
faptul că există şansa modificării cursului până la scadenţă, în
sens favorabil sau nefavorabil pentru diferite monede naţionale
şi, de asemenea, se are în vedere dobânda practicată pe piaţa
monetară, care este încasată pentru cantitatea de monedă
acordată drept credit, până la scadenţa operaţiunii valutare.
Existenţa pieţei de schimb valutar la termen face posibil ca toţi

comercianţii să se acopere împotriva riscului (hedging) de pe piaţa valutară şi
duce la dezvoltarea anumitor tipuri de activităţi specifice: activităţi speculative,
arbitraj valutar şi arbitraj al dobânzii.
Operaţiuni - Acoperirea riscului (hedging). Un importator poate contracta o

specifice datorie care trebuie achita la o anumită dată ulterioară. Riscul valutar
pe piaţa constă în riscul variaţiei cursului de schimb ceea ce implică o posibilă
valutară pierdere pentru importator. Comerciantul se poate asigura împotriva
riscului cumpărând valută la termen. Aceasta înseamnă că va încheia
un contract cu o bancă pentru achiziţionarea unei sume în moneda
străină, ce va fi achitată la o dată ulterioară, la cursul de schimb
prestabilit.
- Activitate speculativă. Unii speculanţi încearcă să obţină un avantaj
din diferenţa dintre cursul la termen pe o anumită perioadă şi cursul
la vedere înregistrat la finele acelei perioade. Spre exemplu,
considerăm un speculant american şi presupunem cursul la termen
peste 90 de zile ca fiind 1£ = 2$, şi că respectivul speculant apreciază
că la finele celor 90 de zile cursul la vedere va fi de 1£ = 2,20$.
Speculantul va cumpăra 1000£ la termen, la cursul de 1£ = 2$ şi va
plăti 2000 $. După 90 de zile va primi 1000£ pe care le va vinde la
cursul prognozat de 1£ = 1,20 $, va încasa 2200 $, rezultând un profit
de 200 $.
- Arbitrajul valutar constă în exploatarea diferenţei dintre cursurile de
schimb pentru a obţine un profit fără risc. Spre exemplu, să
presupunem: cursul lirei sterline la Londra este 1£ = 2$, în vreme ce la
New York este 1£ = 1,95 $. Este profitabil pentru speculator să
53
cumpere lire sterline de la New York (mai ieftine) şi să le vândă la
Londra (mai scump), obţinând un câştig: vânzând la Londra 1000 £
obţine 2000 $ şi cumpărând lire sterline de la New York 2000 $/1,95 £
= 1025,64 £ la New York, realizându-se un profit fără risc din
diferenţa de curs valutar de 25,64 £.
- Arbitrajul dobânzii are ca scop să efectueze operaţiuni în diferite
centre financiare în funcţie de diferenţele dintre ratele dobânzii pentru
a realiza cea mai ridicată rată posibilă de profit. De exemplu, dacă rata
dobânzii la 90 de zile este mai mare la New York decât la Londra,
poate fi profitabil pentru investitori să-şi transfere la termen scurt
fondurile de la Londra la New York. Pentru aceasta ei trebuie să
convertească lirele în dolari la un curs la vedere, pentru ca mai apoi
beneficiile realizate să le convertească în lire la un curs la termen.
Tranzacţia va fi sau nu profitabilă în funcţie de diferenţa dintre ratele
dobânzii în cele două centre financiare, şi diferenţa dintre cursul la
vedere şi cursul la termen peste 90 de zile.
1. Ce reprezintă convertibilitatea?
2. Ce reprezintă cursul de schimb valutar?
3. Cursul de schimb real (cursul valutar real) se poate exprima astfel:
a. raportul în care se pot schimba bunurile produse de o ţară pe bunurile
economice create de altă ţară;
b. raportul între preţul exprimat în monedă naţională şi un preţ oarecare
exprimat în monedă străină;
c. raportul dintre PIB naţional şi PIB internaţional;
d. raportul dintre valoarea monedei naţionale în prezent şi valoarea
monedei naţionale din trecut (o dată de referinţă);
e. raportul dintre plăţi şi încasări pe plan internaţional.
4. Care din enumerările de mai jos exprimă cursul de schimb nominal?
a. raportul dintre valoarea importurilor şi valoarea exporturilor realizate
de o ţară;
b. raportul dintre valoarea exporturilor şi valoarea importurilor realizate
de o ţară;
c. raportul dintre valorile contului curent şi contului de capital;
d. raportul dintre preţul exprimat în monedă naţională şi un preţ oarecare
exprimat într-o monedă străină;
e. raportul între încasări şi plăţi pe plan internaţional.
5. Convertibilitatea, în evoluţia sa istorică a cunoscut mai multe etape (forme):
a. convertibilitate marfară;
b. convertibilitate monetară;
c. convertibilitate metalică;
d. convertibilitate nemetalică;
e. convertibilitate valutară.
6. Dintre factorii enumeraţi mai jos, care exercită influenţă asupra cursului
valutar, precizaţi pe cei de natură externă:
a. factori ce ţin de activitatea economică;
b. factori care privesc masa bănească;
c. factori de esenţă social-politică;
d. starea balanţei de plăţi externe a fiecărei ţări;
e. caracteristicile economiei naţionale.
54
7. Unii din factorii enumeraţi mai jos ce exercită influenţe asupra cursului
valutar au caracter intern. Care sunt aceştia?
a. raportul dintre cerere şi oferta de bani pe piaţa externă;
b. caracteristicile economiei mondiale;
c. factori care privesc masa bănească, creditul şi dobânda;
d. starea balanţei de plăţi externe a fiecărei ţări;
e. situaţia politică internaţională.
5.5. Rezumat
Piaţa valutară cuprinde totalitatea tranzacţiilor de vânzare-cumpărare de
diferiţi bani naţionali, precum şi instituţiile şi reglementările specifice acesteia.
Pe piaţa valutară se concentrează cererea şi oferta de valute la nivel
internaţional şi cuprinde totalitatea pieţelor valutare naţionale, în
interdependenţa lor.
Cererea de valută exprimă nevoia de valută ce poate fi satisfăcută prin
actele de cumpărare şi este exprimată de către agenţii economici în următoarele
împrejurări: susţinerea operaţiunilor de import, plata serviciilor prestate în ţară
de către agenţii economici străini, ieşirile de capital naţional.
Oferta de valută exprimă disponibilităţile valutare ce pot fi vândute, la un
anumit curs de schimb. Se formează pe baza dispoziţiilor bancare şi
numerarului persoanelor fizice şi juridice ca agenţi economici care acţionează
în ramurile economiei naţionale. În cadrul unei pieţe valutare naţionale oferta
de monedă rezultă de la exportatorii de bunuri, de la agenţii economici care
prestează servicii în străinătate şi aduc valuta în ţară şi din intrările de capital
străin.
Cursul de schimb valutar este rata la care o valută poate fi schimbată pe
o alta şi poate fi interpretat ca preţ al unei valute în raport cu alta.
Cursul de schimb nu există pentru o monedă anume, ci se determină
cursul nominal al unei monede exprimat în alte monede. Astfel, preţul unei
unităţi monetare exprimat într-o altă unitate monetară, exprimă cursul de
schimb nominal. Cursul valutar nominal se exprimă ca raport între preţul
exprimat în monedă naţională şi un preţ oarecare exprimat într-o monedă
străină. În cazul aprecierii monedei naţionae (valoarea devizelor străine se
depreciază), cursul nominal se reduce. Dacă dorim să luăm în calcul influenţa
evoluţiei preţurilor, se determină cursul valutar real, adică raportul în care se
pot schimba bunurile produse de o ţară pe bunurile economice create de altă
ţară.
5.6. Termeni cheie
 Cererea şi oferta de valută

 Convertibilitatea monedei
 Curs valutar nominal
 Curs valutar real
 Operaţiuni valutare
55
5.7. Bibliografie
 Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C., Economie, Editura Economică,
Bucureşti, 2001
 Dornbusch R., Fischer S., Startz R., Macroeconomie, Editura
Economică, Bucureşti, 2007
56
CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ
Cuprins:
6.1. Natura şi conţinutul conceptelor de creştere economică,
dezvoltare economică şi dezvoltare durabilă
6.3. Sursele, factorii şi costurile creşterii economice
6.5. Teorii, tipuri şi modele de creştere economică
6.7. Rezumat
6.8. Termeni cheie
6.9. Bibliografie
 înţelegerea unor concepte precum: creştere economică,
dezvoltare economică, dezvoltare durabilă;
 rolul şi importanţa creşterii economice pentru societate;
 analiza principalelor tipuri şi modele de creştere
economică;

6.1. Natura şi conţinutul conceptelor de creştere economică,

dezvoltare economică şi dezvoltare durabilă
Evoluţiile ascendente ale economiilor multor ţări au generat noi viziuni
asupra dinamicii economice, concretizate în intensificarea preocupărilor pentru
analiza condiţiilor şi factorilor ce pot conduce la sporirea producţiei de bunuri
şi servicii. A luat naştere o bogată literatură economică menită să explice
cauzele, izvorul şi mijloacele de acţiune pentru multiplicarea producţiei de
bunuri, referitoare deci, la ceea ce mai târziu a căpătat denumirea de creştere
economică.
Abordări ale conceptului de creştere economică:
 Conceptul de creştere economică s-a impus în literatura economică în a
doua jumătate a secolului XX fiind lansat în teoria economică în anul 1939
de către economistul englez Roy Harrod. El era definit ca o majorare a
capacităţii de producţie a unei ţări, identificată prin creşterea susţinută a
venitului naţional real în decursul mai multor ani, analiza întreprinsă de el
implicând abordarea pe termen lung a acestui fenomen.
 Abordările ulterioare ale termenului de creştere economică fac referiri la
evoluţia ascendentă pe termen lung a unei economii naţionale, măsurabilă
prin acumularea de bunuri şi cantitatea de forţă de muncă necesare sporirii
producţiei.
 În ultimul timp, cu privire la conţinutul creşterii economice s-au conturat
două sensuri: în sens larg, creşterea economică semnifică evoluţia
ascendentă a unor indicatori agregaţi într-un cadru spaţial şi temporal şi în
57
sens restrâns, creşterea economică este interpretată ca o evoluţie pozitivă,
ascendentă a rezultatelor macroeconomice.
Trebuie precizat faptul că în realitate creşterea economică nu se
manifestă ca un proces liniar, deoarece în timp, rezultatele la nivel micro şi
macroeconomic pot înregistra, sub aspect cantitativ, creşteri, stagnări şi
chiar scăderi.
 De aceea, într-o accepţiune generală, creşterea economică semnifică o
evoluţie pozitivă, ascendentă a economiilor naţionale, pe termen mediu şi
lung, care nu exclude manifestarea unor oscilaţii conjuncturale, stagnări şi
chiar regrese economice temporare. Drept urmare, se apreciază că o
economie naţională înregistrează o creştere economică dacă se manifestă
tendinţa creşterii pozitive reale pe un orizont de timp bine determinat.
 Astfel, la nivel de economie naţională creşterea economică poate fi
reprezentată prin dinamica indicatorilor macroeconomici rezultativi,
respectiv produsul intern brut (PIB), produsul naţional (PNB) şi venitul
naţional (VN). Deoarece în viaţa economică reală dinamica indicatorilor
macroeconomici se află în strânsă legătură cu dinamica populaţiei, creşterea
economică se măsoară sintetic prin ritmul de creştere a PIB, PNB şi VN, pe
total şi pe locuitor.
Deoarece procesul de creştere economică nu exclude evoluţii

conjuncturale cu stagnări şi chiar scăderi, se utilizează şi conceptele de creştere
economică zero şi creştere economică negativă.
Creşterea economică zero are loc atunci când

Creştere rezultatele economice absolute şi populaţia totală
economică sporesc în acelaşi ritm, nivelul rezultatelor pe
zero şi locuitor rămânând constant.
negativă
Creşterea economică negativă semnifică acea
situaţie în evoluţia unei economii naţionale în care
rezultatele macroeconomice pe locuitor au o tendinţă
de scădere.
Evoluţia în timp a conceptului de creştere economică corelată cu

dezbaterile teoretice referitoare la corelaţia dintre creştere şi dezvoltare
economică permite desprinderea următoarelor particularităţi ale conceptului:
1. creşterea economică este o mişcare ascendentă a economiei
măsurabilă cu ajutorul unor indicatori sintetici (PIB, PNB, VN) în mărimi
absolute şi pe locuitor, mişcare ascendentă durabilă şi pe un interval suficient
de mare;
2. creşterea economică va trebui să se reflecte într-o mărire reală a
producţiei sau a PIB (PNB), înţelegând că unei creşteri valorice va trebui să-I
corespundă o sporire a masei de bunuri materiale şi servicii;
3. creşterea economică trebuie înţeleasă ca un proces permanent,
ireversibil şi care se autoântreţine într-un interval de timp rezonabil, ceea ce
înseamnă că se finalizează în modificări cumulative permanente ale condiţiilor
de producţie (investiţii nete mereu mai mari, tehnologii noi, calificarea
superioară a forţei de muncă etc.);
4. în ultimul timp, creşterea economică este însoţită şi de modificări
structurale reflectate în schimbarea raporturilor dintre ramurile şi sectoarele
economiei naţionale;
5. creşterea economică modernă se bazează pe creşterea permanentă a
productivităţii factorilor de producţie;
58
6. schimbările cantitative şi calitative ce se produc în economie ca
rezultat al creşterii economice au ca rezultat amplificarea schimburilor
economice cu ţările lumii, participarea activă la circuitul economic mondial;
7. deşi procesul creşterii economice vizează cu prioritate latura
cantitativă a proceselor economice, el nu poate fi rupt de finalitatea socială a
activităţii economice, adică satisfacerea nevoilor umane.
În ultimele decenii ale secolului XX apare tot mai pregnantă preocuparea

economiştilor de a delimita conceptul de creştere de cel de dezvoltare
economică, respectiv între teoria creşterii economice şi teoria dezvoltării
economice trebuie să fie anumite diferenţe. Deşi cele două teorii au ca element
comun creşterea cantitativă a producţiei de bunuri materiale şi servicii, ele se
deosebesc sub aspect calitativ, în funcţie de modul cum au loc evoluţiile
concrete, implicând schimbări în structura economică şi socială, în nivelul de
trai, în modul de viaţă, de gândire şi de comportament al oamenilor, în eficienţa
utilizării resurselor, în raportul dintre activităţile umane şi mediul înconjurător.
Totuşi, conceptul de dezvoltare economică se detaşează prin câteva

elemente distinctive:
a. dezvoltarea economică implică în sine creşterea
economică, neexistând dezvoltare economică fără
o creştere a rezultatelor economice. Pentru a se
transforma în dezvoltare economică, creşterea
economică trebuie să fie însoţită de transformări
calitativ structurale în economie;
Particularităţi
ale dezvoltării b. dezvoltarea economică are o evoluţie istorică
economice mai amplă, însoţind procesul trecerii economiei
prin mai multe societăţi, de la formele inferioare
ale vieţii economice către cele superioare, pe când
creşterea economică desemnează procesele ce au
loc într-o economie dezvoltată;
c. dezvoltarea economică reliefează şi progresele

realizate în raporturile ce se stabilesc între agenţii
economici şi mediul economic al acestora, între
activităţile economice şi mediul înconjurător.
În cadrul unei economii, pe fondul dezvoltării economice se desfăşoară,

în timp şi spaţiu, procesul creşterii economice. Ca urmare, în viaţa reală
raportul dintre creşterea economică şi dezvoltarea economică trebuie înţeles ca
un raport dintre parte şi întreg. De aceea, orice dezvoltare economică
presupune şi o creştere economică, dar nu orice creştere economică înseamnă
şi o dezvoltare economică.
Pe de altă parte, în timp ce creşterea economică este un concept pur
economic, dezvoltarea economică se află în strânsă legătură şi se interferează
cu socialul, politicul, culturalul şi ecologicul.
Pe lângă conceptele privind creşterea şi dezvoltarea economică, tot mai
mult se discută în prezent despre o nouă abordare a problematicii dezvoltării în
prezent şi viitor sub forma dezvoltării durabile, punând în prim plan grija faţă
de păstrarea planetei şi conservarea sa, ca moştenire ce trebuie lăsată
generaţiilor viitoare.
Dezvoltarea durabilă îmbină, într-o nouă viziune, creşterea economică
susţinută, păstrarea şi ameliorarea sănătăţii natural-umane, justiţia socială şi
59
asigurarea ambianţei democratice în viaţa socială. Dezvoltarea durabilă îmbină
armonios aspectele cantitative ale dezvoltării cu valorificarea superioară a
capitalului natural, uman şi social.

1. Ce înseamnă creşterea economică negativă?
2. Ce semnifică procesul creşterii economice?
3. Creşterea economică zero are loc atunci când:

a. rezultatele economice absolute şi populaţia totală sporesc în acelaşi
ritm, nivelul rezultatelor pe locuitor fiind mai ridicat;
b. rezultatele economice absolute şi populaţia totală sporesc în acelaşi
ritm, nivelul rezultatelor pe locuitor fiind mai scăzut;
c. rezultatele economice absolute şi populaţia totală sporesc în acelaşi
ritm, nivelul rezultatelor pe locuitor rămânând constant;
d. rezultatele economice absolute şi populaţia totală sporesc în ritmuri
diferite;
e. rezultatele economice absolute şi populaţia totală se reduc faţă de
perioadele anterioare.
4. Care este elementul comun al teoriilor creşterii şi dezvoltării economice?

a. creşterea cantitativă a producţiei de bunuri materiale şi servicii;
b. schimbări calitative în structura economică şi socială;
c. schimbări calitative în nivelul de trai;
d. schimbări calitative în modul de viaţă, de gândire şi de
comportament;
e. schimbări calitative în raportul dintre activităţile umane şi mediul
înconjurător.
5. Creşterea economică negativă semnifică acea situaţie în evoluţia unei

economii în care:
a. rezultatele macroeconomice pe locuitor au o tendinţă de creştere;
b. rezultatele macroeconomice pe locuitor au o tendinţă de stagnare;
c. rezultatele macroeconomice pe locuitor are o tendinţă de scădere;
d. rezultatele macroeconomice pe locuitor nu au relevanţă în definirea
creşterii economice;
e. creşterea economică şi dezvoltarea economică au sensuri diferite.
6. Care din caracteristicile enumerate mai jos se constituie în coordonate ale

creşterii economice?
a. creşterea economică nu este însoţită de modificări structurale ci
dezvoltare economică;
b. creşterea economică nu poate determina amplificarea schimburilor
economice cu ţările lumii;
c. creşterea economică, spre deosebire de dezvoltarea economică
semnifică o mişcare descendentă a economiei;
d. creşterea economică este un proces permanent, ireversibil, care se
autoîntreţine;
e. creşterea economică nu se bazează pe creşterea permanentă a
productivităţii factorilor de producţie, ci pe sporirea continuă a
importurilor.
60
7. Conceptul de dezvoltare economică se detaşează de cel de creştere
economică prin anumite elemente:
a. dezvoltarea economică implică în sine creşterea economică;
b. dezvoltarea economică nu implică şi creşterea economică;
c. dezvoltarea economică are o istorie recentă în raport cu creşterea
economică;
d. dezvoltarea economică, faţă de creşterea economică nu reliefează
raporturile ce se stabilesc între agenţi economici;
e. dezvoltarea economică nu reliefează progresele realizate în raporturile
economice dintre activităţile economice şi mediul înconjurător.
6.3. Sursele, factorii şi costurile creşterii economice

În cadrul teoriei creşterii economice un loc aparte îl deţine analiza
surselor creşterii economice, factorilor şi modul de combinare a acestora,
precum şi a costurilor suportate de societate şi de către fiecare individ (afectat
în mod negativ de acest proces). În fiecare ţară creşterea economică este
condiţionată de potenţialul de resurse existent, dar şi de eficienţa cu care este
utilizat acest potenţial.
- resursele umane (oferta de muncă, nivelul educaţiei,

motivaţia muncii disciplina în muncă);
Resursele - resursele naturale (pământul, bogăţiile subsolului, condiţiile
care stau la de climă, configuraţia terenului);
baza creşterii - resursele materiale rezultate dintr-un proces de producţie
economice anterior (stocul de capital: maşini, echipamente, clădiri, căi de
transport);
- tehnologia (ştiinţă, organizare, management).
Factorii creşterii economice reprezintă o parte a resurselor atrase şi

utilizate, de fapt forma concretă pe care o îmbracă resursele în procesul
creşterii economice în fiecare ţară. Transformarea resurselor economice în
factori ai creşterii economice reprezintă un proces complex bazat pe
experienţa, acţiunea şi gândirea umană, pe acumulările încorporate de
generaţiile care s-au succedat şi coexistă într-un anumit mediu natural şi social.
Multitudinea de factori de producţie ce pot fi implicaţi în procesul creşterii
economice impune ordonarea şi clasificarea acestora după anumite criterii.
Factorii creşterii economice:
a. în raport de caracterul influenţei asupra procesului creşterii economice
deosebim:
- factori direcţi, cu influenţă nemijlocită asupra creşterii economice
(factorul uman, factorul material şi factorul informaţional-tehnologic);
- factori indirecţi, cu acţiune mediată de factoriidirecţi (rata şi volumul
investiţiilor, rata economică, cheltuielile cu cercetarea şi dezvoltarea,
politica monetară, financiară şi de credit, politica bancară şi fiscală,
competitivitatea produselor, mediul economic internaţional etc.).
b. în raport de câmpul de acţiune şi specificul acţiunii lor există:
- factori generalizaţi, cu acţiune în întreaga economie (sistemul de
învăţământ, transporturile şi telecomunicaţiile, sistemul bancar);
- factori specializaţi, care acţionează într-un domeniu strict (infrastructura
specializată, dotarea tehnică, nivelul de calificare al personalului);
61
c. în raport de accesibilitatea diferiţilor agenţi economici, la factorii creşterii
economice deosebim:
- factori de bază care se găsesc în proporţii diferite în toate economiile
naţionale (forţa de muncă, condiţiile de climă, poziţia geografică);
- factori de vârf pe care îi găsim cu deosebire în ţările dezvoltate şi se
caracterizează prin raritate;
d. în raport de fundamentarea teoretică a conţinutului şi naturii factorilor
creşterii economice există:
- factori clasici - munca, natura, capitalul;
- neofactori - capitalul uman, informaţia, tehnologiile, cunoaşterea;
e. în raport de gradul de participare a economiilor naţionale la circuitul
economic mondial deosebim:
- factori interni, ce ţin de capacitatea agenţilor economici de atragere şi
combinare a acestora în diferite procese economice;
- factori şi tendinţe ce se manifestă în economia mondială (integrarea
economică, corporaţiile internaţionale edificarea unei noi ordini economice
internaţionale).
Independent de aceşti factori, de caracterul şi importanţa lor, de natura lor

internă sau internaţională, în ultimul timp îşi face simţită prezenţa şi acţiunea
un factor nou, deosebit de important pentru om, pentru activitatea economică
dar mai ales pentru fiecare dintre noi, factorul timp. De aceea, orice program
de creştere, orice model trebuie să cuprindă obligatoriu variabila timp.
Fiecare din factorii de producţie prezentaţi cunoaşte, în procesul creşterii

şi dezvoltării economice două dimensiuni:
dimensiunea cantitativă reliefată prin creşterea

proporţiilor capitalului, resurselor umane, resurselor
Dimensiunile de materii prime şi energie, a suprafeţelor de teren
factorilor atrase în circuitul economic;
de producţie
dimensiunea calitativă a factorilor reliefată de
creşterea eficienţei utilizării lor concretizată în
creşterea productivităţii muncii naţionale, a eficienţei
investiţiilor, reducerea consumurilor specifice etc.
Modul în care, în procesul creşterii economice, se îmbină aspectele

cantitative cu cele calitative ale factorilor participanţi depinde de dimensiunea
structurală a economiei naţionale.
Prin urmare, fiecare factor al creşterii economice trebuie abordat sub
aspect cantitativ, calitativ şi structural. La nivelul economiei naţionale aspectul
cantitativ al contribuţiei acestui factor la creşterea economică se concretizează
în creşterea populaţiei ocupate şi a cantităţii de muncă prestată, iar aspectul
calitativ se concretizează în sproirea productivităţii muncii, dar şi a
randamentului cu care sunt utilizaţi şi ceilalţi factori de producţie; aspectul
structural al utilizării factorului uman se referă la structurile specifice ocupării
care generează anumite structuri ale pieţei muncii.
Sintetizând, se poate considera că asupra creşterii economice acţionează

următorii factori, cantitativi şi calitativi, grupaţi după natura lor astfel:
62
1. Creşterea cantităţii forţei de muncă şi a eficienţei
utilizării acesteia în ramurile şi activităţile creatoare
de bunuri materiale şi servicii;
2. Ridicarea nivelului de educaţie şi de instruire a

forţei de muncă prin investiţiile efectuate în capitalul
uman;
Factori
cantitativi 3. Ridicarea gradului de înzestrare tehnică a muncii
şi calitativi cu maşini, utilaje, instalaţii prin investiţii în capitalul
tehnic;
4. Dezvoltarea cercetării ştiinţifice şi inovării

tehnologice care generează noi produse, tehnologii
performante şi noi firme de organizare a activităţii;
5. Sporirea cantitativă a resurselor materiale

precum şi a gradului de valorificare a acestora în
procesele de producţie;
Pentru susţinerea procesului de creştere economică sunt necesare

importante resurse ce trebuie alocate pentru sporirea bunurilor de capital,
educaţie, cercetare ştiinţifică, protecţia mediului etc. Creşterea economică
implică mari eforturi, precum şi costuri economice şi sociale.
alocarea unor resurse mai mari pentru susţinerea

creşterii economice, prin investiţii în capital fix,
pentru înnoirea aparatului de producţie şi
Costurile retehnologizare, în concordanţă cu progresul
creşterii tehnologic. Este posibil ca aceste investiţii să
economice necesite ajustări şi restructurări care vor implica şi
presupun: costuri personale ale celor care sunt afectaţi negativ
de susţinerea creşterii economice prin investiţii
(şomaj, dislocări sociale, poluarea mediului);
amplificarea modificărilor structurale ceea ce

necesită ridicarea nivelului de calificare şi de
actualizare a pregătirii profesionale, precum şi
recalificarea sau reprofilarea celor care sunt nevoiţi
să-şi schimbe activitatea prin restructurări. Aceasta
presupune creşterea cheltuielilor cu educaţia şi
investiţiile în factorul uman.
63
1. Care sunt dimensiunile factorilor de producţie în procesul creşterii

economice?
2. Care sunt resursele care stau la baza creşterii economice ?
3. În raport de caracterul influenţei asupra procesului creşterii economice

deosebim:
a. factori specializaţi ai creşterii economice;
b. factori de vârf ai creşterii economice;
c. factori clasici ai creşterii economice;
d. factori direcţi ai creşterii economice;
e. factori interni ai creşterii economice.
4. Care din factorii creşterii economice enumeraţi mai jos se încadrează în

grupa celor generaţi de câmpul de acţiune şi specificul acţiunii?
a. factori generalizaţi;
b. factori de bază;
c. factori de vârf;
d. neofactori;
e. factori interni.
5. În raport de fundamentarea teoretică a conţinutului şi naturii lor, factorii

creşterii economice sunt:
a. factori clasici;
b. factori interni;
c. neofactori;
d. factori de vârf;
e. factori direcţi.
6. Precizaţi care sunt dimensiunile caracteristice factorilor creşterii economice:

a. dimensiunea spaţială;
b. dimensiunea teritorială;
c. dimensiunea cantitativă;
d. dimensiunea calitativă;
e. dimensiunea temporală.
6.5. Teorii, tipuri şi modele de creştere economică

Evoluţia fenomenelor şi proceselor economice în cadrul fiecărei economii
naţionale, a economiei mondiale în general la începutul mileniului trei relevă
anumite tendinţe în planul creşterii şi dezvoltării economice:
Tendinţe în planul creşterii şi dezvoltării economice:

1. au fost elaborate noi strategii asupra evoluţiei vieţii economice cum ar fi
creşterea durabilă, care situează în prim plan laturile calitative în
defavoarea celor cantitative;
2. în procesul dezvoltării economiei mondiale se intensifică competiţia,
concurenţa dintre state, motivaţiile fiind atât de natură economică, dar şi
politica;
64
3. se produc mutaţii rapide şi profunde în planul progresului tehnic care aduc
pe prim plan în procesul creşterii economice neofactorii de producţie, în
principal informaţia şi cunoaşterea;
4. creşterea şi adâncirea interdependenţelor economice internaţionale a generat
o creştere a dependenţei în dezvoltare faţă de exterior, atât a statelor mai
puţin dezvoltate, dar şi a celor dezvoltate;
5. intensificarea procesului de integrare economică pe plan mondial
amplifică şi mai mult resursele dezvoltării şi creşterii economice necesare
fiecărei ţări;
6. globalizarea şi mondializarea vieţii economice atrage după sine o serie de
consecinţe pozitive generate de adoptarea unor noi strategii de creştere
economică;
7. astăzi, mai mult ca oricând, elaborarea strategiilor privind dezvoltarea şi
creşterea economică se face în funcţie de cerinţele de mediu,
ecodezvoltarea reprezentând o nouă prioritate;
8. dezvoltarea şi creşterea economică în fiecare ţară, dar şi la nivel mondial,
întâmpină noi obstacole cunoscute generic sub numele de economie
subterană;
9. în procesul creşterii economice se observă interferenţa tot mai puternică
dintre economie şi politică, deciziile economice au din ce în ce mai mult o
încărcătură politică, de multe ori cu consecinţe neprevăzute;
10. în noile condiţii se impune regândirea şi reevaluarea rolului statului în
viaţa economică
În cadrul fiecărei ţări, în funcţie de posibilităţile de combinare a

diferitelor laturi ale factorilor atraşi şi utilizaţi în procesele economice vom
întâlni mai multe variante ale creşterii economice definite drept tipuri de
creştere economică, a căror clasificare şi structurare se poate realiza în funcţie
de anumite criterii.
a. În raport de ponderea laturilor cantitative sau calitative la

rezultatele obţinute, creşterea economică poate fi de tip extensiv,
intermediar, intensiv.
- Tipul extensiv al creşterii economice corespunde unei contribuţii
majoritare ale laturilor cantitative ale factorilor participanţi la
producţie, aceasta însemnând utilizarea unui volum însemnat de
investiţii, resurse naturale şi umane, fără a fi însoţit acest consum de
o eficienţă ridicată.
- Tipul intermediar presupune participarea la rezultatele economice
în ponderi egale a factorilor cantitativi şi calitativi. Este întâlnit în
multe ţări aflate în tranziţie către o economie modernă, avansată.
- Tipul intensiv de creştere economică este propriu economiilor
avansate, care produc şi consumă noul, care sunt capabile să
genereze şi, în acelaşi timp, să absoarbă progres tehnologic,
utilizând factorii în care laturile calitative sunt preponderente,
eficienţa economică ridicată fiind elementul definitoriu al oricărei
activităţi.
Tipuri de
b. În funcţie de prioritatea factorilor interni sau externi ai dezvoltării,
creştere dar şi de finalitatea acţiunilor întreprinse deosebim:
economică - tipul de creştere economică orientat spre interior; urmăreşte să
limiteze influenţa pieţei mondiale asupra dezvoltării interne, să
creeze o economie internă funcţională, cu mecanisme şi structuri
proprii, care în final, preponderent, urmăreşte satisfacerea nevoilor
interne. Acest tip de creştere economică, prin structurile industriale
create, este un mare consumator de materii prime şi, în acelaşi timp,
65
exportator de materii prime pentru acoperirea necesarului de valută
pentru dezvoltarea internă.
- tipul de creştere economică orientat spre exterior; concepe o
structură economică internă ce vizează pe lângă satisfacerea
propriilor cerinţe, încadrarea eficientă în circuitul economic
mondial, realizarea unei mari părţi a producţiei naţionale pe piaţa
mondială. Un asemenea tip de creştere economică impune
liberalizarea preţurilor interne, apariţia de noi ramuri, întreprinderi
şi activităţi, restrângerea rolului statului în viaţa economică,
extinderea sectorului privat în economie şi crearea sistemului
financiar capabil să mobilizeze resursele necesare finanţării
dezvoltării economice.
c. În raport de măsurile de politică economică utilizate deosebim

- tipul de creştere economică inflaţionistă;
- tipul de creştere economică neinflaţionistă.
d. Adândirea diviziunii mondiale a muncii, progresul fără precedent al

ştiinţei şi tehnologiei şi extinderea schimburilor internaţionale au
condus la apariţia următoarelor tipuri:
- tipul naţional al dezvoltării economice;
- tipul global al dezvoltării economice.
În strânsă legătură cu definirea tipurilor şi modelelor de creştere

economică se află şi problemele modelării proceselor de creştere şi dezvoltare
economică. Din îmbinarea teoriei economice cu statistica şi matematica
economică a apărut o nouă disciplină, econometria şi, odată cu aceasta s-a
trecut la elaborarea de modele matematice ale creşterii economice. Modelarea
creşterii economice presupune elaborarea şi utilizarea de modele economico-
matematice în dublu scop: teoretic, de descriere şi explicare, şi pragmatic, de
previzionare şi dirijare a procesului creşterii economice. Modelarea economică
presupune utilizarea unor instrumente, a unor variabile care corelate
direcţionează o anumită evoluţie dorită, în timp, a vieţii economice.
Modelul economic reprezintă formalizarea, în expresie matematică, prin
funcţii variabile şi parametri specifici, a relaţiilor dintre factorii creşterii
economice şi rezultatele procesului de creştere economică, punând în evidenţă
mecanismele, intensitatea şi tendinţele acestuia.
Categorii de modele economice:

1. În raport de sfera de cuprindere a fenomenelor şi proceselor economice
există:
- modele microeconomice, acoperind spaţiul economic restrâns al unui agent
economic, grupe de agenţi economici sau activitatea unei ramuri;
- modele macroeconomice, acoperind spaţiul economic naţional, operând cu
indicatori macroeconomici de efort şi de rezultate;
- modele de creştere mondoeconomică impuse de aparaţia unor probleme
globale, planetare ce influenţează procesul creşterii şi dezvoltării la scară
naţională, zonală şi globală.
2. În funcţie de caracterul informaţiilor pe care le poate cuprinde, modelele
creşterii economice pot fi:
- modele statice, sunt o oglindă a stării economice a unei ţări la un moment
dat al evoluţiei sale şi,
- modele dinamice care reflectă modificarea în timp a valorilor parametrilor
specifici creşterii economice, formulând traiectoria creşterii economice
optime, din mai multe posibile.
66
3. Din punctul de vedere al gradului de agregare a componentelor economiei
naţionale există:
- modele monosectoriale care nu diferenţiază pe ramuri economice intrările
de factori şi ieşirile de rezultate având un înalt grad de abstractizare;
- modele multisectoriale, diferenţiază pe ramuri factorii şi rezultatele,
contribuţia fiecărei ramuri la obţinerea indicatorilor sintetici.
4. În raport de scopul urmărit prin elaborarea modelelor întâlnim:
- modele descriptive, fiind utilizate pentru simularea unui fenomen sau
procese conomic şi,
- modele normative utilizate în scop de optimizare a proceselor de creştere
economică.

1. Ce înseamnă tipul extensiv al creşterii economice?
2. Ce înseamnă tipul intensiv al creşterii economice ?
3. Noua teorie a creşterii economice se bazează pe anumite premise:

a. acumularea de capital asociată cu acumularea de cunoştinţe;
b. pe importul de progres tehnic şi exportul de capital;
c. economia bazată doar pe resurse;
d. economia bazată doar pe capitalul străin;
e. economia bazată pe sectorul terţiar.
4. În raport de sfera de cuprindere a fenomenelor şi proceselor economice

există:
a. modele macroeconomice;
b. modele statice;
c. modele dinamice;
d. mode descriptive;
e. modele multisectoriale.
5. Tipul extensiv al creşterii economice se bazează pe:

a. un volum însemnat de investiţii, resurse naturale şi umane;
b. pe o eficienţă economică ridicată;
c. pe randamente superioare ale factorilor de producţie;
d. pe un consum ridicat al populaţiei;
e. pe o rată a acumulării scăzută.
6. În raport de ponderea laturilor cantitative sau calitative în sporul rezultatelor

obţinute creşterea economică poate fi:
a. inflaţionistă;
b. orientată spre exterior;
c. intensivă;
d. neinflaţionistă;
e. orientată spre interior.
7. În raport de prioritatea factorilor interni sau externi, creşterea economică

poate fi:
a. de tip naţional;
b. de tip global;
c. orientată spre exterior;
d. de tip intermediar;
e. de tip intensiv.
67
6.7. Rezumat
Evoluţiile ascendente ale economiilor multor ţări au generat noi viziuni
asupra dinamicii economice, concretizate în intensificarea preocupărilor pentru
analiza condiţiilor şi factorilor ce pot conduce la sporirea producţiei de bunuri
şi servicii. A luat naştere o bogată literatură economică menită să explice
cauzele, izvorul şi mijloacele de acţiune pentru multiplicarea producţiei de
bunuri, referitoare deci, la ceea ce mai târziu a căpătat denumirea de creştere
economică.
Conceptul de creştere economică s-a impus în literatura economică în a
doua jumătate a secolului XX fiind lansat în teoria economică în anul 1939 de
către economistul englez Roy Harrod. El era definit ca o majorare a capacităţii
de producţie a unei ţări, identificată prin creşterea susţinută a venitului
naţional real în decursul mai multor ani, analiza întreprinsă de el implicând
abordarea pe termen lung a acestui fenomen.
În ultimul timp, cu privire la conţinutul creşterii economice s-au
conturat două sensuri: în sens larg, creşterea economică semnifică evoluţia
ascendentă a unor indicatori agregaţi într-un cadru spaţial şi temporal şi în sens
restrâns, creşterea economică este interpretată ca o evoluţie pozitivă,
ascendentă a rezultatelor macroeconomice.
În ultimele decenii ale secolului XX apare tot mai pregnantă
preocuparea economiştilor de a delimita conceptul de creştere de cel de
dezvoltare economică, respectiv între teoria creşterii economice şi teoria
dezvoltării economice trebuie să fie anumite diferenţe. Deşi cele două teorii au
ca element comun creşterea cantitativă a producţiei de bunuri materiale şi
servicii, ele se deosebesc sub aspect calitativ, în funcţie de modul cum au loc
evoluţiile concrete, implicând schimbări în structura economică şi socială, în
nivelul de trai, în modul de viaţă, de gândire şi de comportament al oamenilor.
Ca urmare, în viaţa reală raportul dintre creşterea economică şi
dezvoltarea economică trebuie înţeles ca un raport dintre parte şi întreg. De
aceea, orice dezvoltare economică presupune şi o creştere economică, dar nu
orice creştere economică înseamnă şi o dezvoltare economică.
6.8. Termeni cheie
 Creştere economică
 Dezvoltare economică
 Creştere economică intensivă
 Creştere economică extensivă
 Model de creştere economică
6.9. Bibliografie
 Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C., Economie, Editura Economică,
Bucureşti, 2001
 Dornbusch R., Fischer S., Startz R., Macroeconomie, Editura
68
TEMA DE CONTROL 1
1. Determinaţi produsul intern brut (PIB), ştiind că valoarea bunurilor şi

serviciilor produse de către firmele dintr-o ţară, într-o perioadă de un an, este
de 20.000 mil. u.m., iar consumul intermediar (Ci) reprezintă 25% din valoarea
acestora.
2. Dacă produsul naţional brut (PNB) este de 30.000 mil. u.m., amortizarea
mijloacelor fixe reprezintă 8.000 mil. u.m., iar soldul valorii adăugate nete a
firmelor naţionale şi străine este de (+) 4.000 mil. u.m., să se calculeze
produsul intern net (PIN) şi produsul intern brut (PIB), într-o anumită perioadă
de timp.
3. La un produs naţional brut în preţurile pieţei de 10.000 mil. u.m., impozite

indirecte nete de 500 mil. u.m., şi un consum de capital fix de 1.000 mil. u.m.,
să se determine venitul naţional disponibil (VND).
4. Într-o economie, în momentul t1 faţă de t0, masa monetară din circulaţie

creşte cu 200%. Dacă în acelaşi interval, valoarea tranzacţiilor pe piaţă sporeşte
cu 50%, să se determine viteza de rotaţie a monedei naţionale.
5. Dacă masa monetară în circulaţie, la momentul actual, este de 15.000 mld.

u.m., iar în viitor se previzionează o creştere cu 20% a acesteia şi în condiţiile
menţinerii vitezei de rotaţie a monedei la 3, să se calculeze valoarea ulterioară
a tranzacţiilor pe piaţă.
6. Venitul anual fix al unei obligaţiuni este de 10.000 u.m. la o rată a dobânzii
de 20%. Dacă în perioada următoare rata dobânzii creşte la 40%, sa se
determine cursul (valoarea) obligaţiunii.
69
VENITUL, CONSUMUL ŞI INVESTIŢIILE

Cuprins:
7.1. Venitul şi formele lui
7.3. Venitul şi consumul
7.5. Economiile şi investiţiile
7.7. Multiplicatorul şi acceleratorul
7.9. Rezumat
7.10. Termeni cheie
7.11. Bibliografie
- prezentarea venitului naţional - indicator de măsurare a
rezultatelor macroeconomice
- definirea consumului şi a economiilor
- identificarea corelaţilor dintre venit, consum şi economii
7.1. Venitul şi formele lui

Rezultatele activităţii economice desfăşurate de agenţii economici
dintr-o ţară se măsoară, la nivelul economiei naţionale cu ajutorul indicatorilor
macroeconomici: produsul global brut (P.G.B.), produsul intern brut (PIB),
produsul naţional brut (PNB), produsul naţional net (PNN) şi venitul naţional
(VN).
Venitul naţional reprezintă expresia veniturilor încasate de agenţii
Venitul naţional -
economici, posesori ai factorilor de producţie, potrivit contribuţiei acestora la expresia veniturilor
crearea bunurilor şi serviciilor. încasate de agenţii
Pentru ca agenţii economici să intre în posesia veniturilor ce li se economici
cuvin se impune, în prealabil, înlocuirea elementelor de capital ce s-au
depreciat şi consumat în procesele de producţie şi a căror valoare este
încorporată în valoarea produsului total.
Prin urmare, venitul naţional reprezintă doar o parte din valoarea
produsului total creat de agenţii economici, este expresia valorii nou create
(valoarea adăugată netă) în producţia bunurilor şi serviciilor prin aportul
factorilor de producţie participanţi, adică ceea ce rămâne după ce înlocuim
capitalul depreciat şi consumat.
Pentru ca venitul naţional să ajungă la cei care au desfăşurat
activităţile economice trebuie să parcurgă:
- procesele de repartiţie primară (distribuirea)
- procese de repartiţie secundară (redistribuirea).
Dacă în procesul de creare valoarea adăugată netă se exprimă în
preţurile factorilor de producţie, în mişcarea sa de la producători la
71
consumatori se evidenţiază în preţurile pieţei care includ şi impozitele indirecte
nete.
Venitul Naţional se poate determina prin următoarele metode:
1. Metoda de producţie presupune determinarea venitului naţional prin
Metode de prisma procesului de creare a acestuia, pornind de la produsul naţional brut
determinare a
evidenţiat în preţurile factorilor de producţie:
Venitului Naţional
► Scăzând din produsul naţional brut consumul de capital fix
(amortizarea) vom obţine valoarea adăugată netă, adică produsul naţional net
exprimat în preţurile factorilor. Acesta reprezintă de fapt veniturile agenţilor
economici naţionali posesori ai factorilor de producţie, adică veniturile
provenite din munca angajaţilor salariaţi, cele provenite din activitatea de
întreprinzător şi cele din patrimoniu, ceea ce reprezintă suma valorii adăugate
nete create de factorii de producţie naţionali în interiorul ţării sau în străinătate.
VNpf = VANpf = PNNpf
PNBpf - A = PNNpf
Unde: VNpf = venitul naţional în preţurile factorilor;
VANpf = valoarea adăugată netă în preţurile factorilor;
PNNpf = produsul naţional net în preţurile factorilor;
PNBpf = produsul naţional brut în preţurile factorilor.
► Dacă avem în vedere faptul că fiecare ţară are legături de producţie
cu străinătatea şi că agenţii economici naţionali desfăşoară activităţi economice
în străinătate, după cum şi agenţii economici străini desfăşoară activităţi
economice în interiorul ţării atunci, în determinarea venitului naţional
(produsul naţional net) se porneşte de la produsul intern (PIN) exprimat în
preţurile factorilor, după următorul raţionament:
VN (PNNpf) = PINpf + Vfpns - Vfpst
Unde: Vfpns = veniturile factorilor de producţie naţionali încasaţi ca
urmare a activităţii desfăşurate în străinătate;
Vfpst = veniturile factorilor de producţie străini, ca urmare a
activităţii depuse de agenţii economici ce aparţin altor
ţări.
► Dacă dorim să determinăm soldul veniturilor factorilor de
producţie în raport cu străinătatea (Svfps) atunci,
Svfps = Vfpns - Vfpst
Acest sold poate fi pozitiv, negativ sau egal cu zero, după cum
soldul veniturilor factorilor de producţie naţionali în străinătate este mai mare,
mai mic sau egal cu soldul veniturilor factorilor de producţie străini ce îşi
desfăşoară activitatea în interiorul ţării.
Ca urmare: VN(PNNpf) = PINpf  Svfps
2. Metoda repartiţiei sau a însumării veniturilor porneşte de la faptul
că bunurile şi serviciile în procesul mişcării de la producţie la consum sunt
exprimate în preţurile pieţei care cuprind şi impozitele indirecte, ceea ce
impune ca acestea să fie deduse din produsul naţional brut.
Potrivit acestei metode, venitul naţional se obţine prin însumarea
veniturilor realizate de posesorii factorilor de producţie: salarii, profituri, rente
şi dobânzi nete (diferenţa dintre dobânzile încasate şi dobânzile plătite). Toate
aceste venituri obţinute de posesorii factorilor de producţie (agenţii economici)
participanţi la crearea bunurilor şi serviciilor sunt supuse impozitării directe.
Posesorii factorilor de producţie intră în posesia veniturilor
corespunzătoare prin repartiţia venitului naţional în două etape, distribuirea sau
repartiţia primară şi redistribuirea sau repartiţia secundară.
72
▪ Distribuirea venitului naţional reprezintă procesul de
împărţire a acestuia între participanţii direcţi la
producerea lui: lucrători productivi, agenţi economici
(unităţile productive) şi statul (în calitatea sa de
întreprinzător şi organizator al vieţii economice).
▪ În acest proces se formează veniturile primare. În ţările
cu economie de piaţă, distribuirea venitului se înfăptuieşte
în raport cu contribuţia factorilor de producţie la crearea
sa, muncii revenindu-i salariul, pământului - renta,
repartiţia primară
întreprinzătorului - profitul, capitalului - dobânda. Aceste

Distribuirea
Etapa I
forme primare de venit nu sunt întotdeauna autonome,

sau
separarea sau combinarea lor depinzând de situaţia

subiectului proprietar faţă de factorii productivi. Astfel,
dacă o persoană este simultan posesor de capital şi
Repartiţia venitului naţional
întreprinzător, venitul său va însuma dobânda la capitalul

investit şi profitul. Tot astfel, venitul meseriaşilor
cuprinde salariul, profitul şi dobânda, iar venitul
ţăranului, care îşi desfăşoară activitatea împreună cu
familia sa, include toate formele de venit.
▪ Distribuirea venitului naţional nu asigură venituri pentru
toţi membrii societăţii, ceea ce face necesară
redistribuirea sa şi constituirea de venituri derivate
▪ Redistribuirea venitului naţional constă în procesul de
trecere fără echivalent a unei părţi din veniturile primare
dintr-o formă de proprietate în alta (de regulă între
proprietatea privată şi publică) şi are ca obiectiv crearea
de venituri pentru lucrătorii din sfera neproductivă, pentru
repartiţia secundară
instituţiile social-culturale, administraţia de stat etc.,

Redistribuirea
precum şi protecţia socială a întregii populaţii.

Etapa II
▪ Redistribuirea unei părţi a venitului naţional are loc prin

sau
mecanisme specifice, îndeosebi prin sistemul de

impozitare a veniturilor şi prin politica preţurilor
(sistemul de impozitare indirectă). Această parte a
venitului naţional este preluată de puterea publică şi
constituie sursă a veniturilor bugetare destinate acoperirii
cheltuielilor legate de învăţământ, cultură, sănătate,
administraţie, apărare, protecţie socială etc.
Venitul naţional creat este afectat în sensul creşterii sau diminuării de

către o serie de încasări şi plăţi ce nu sunt legate de activitatea de producţie.
Prin corectarea venitului naţional creat cu soldul încasărilor şi plăţilor
cu străinătatea (Sîps) se obţine Venitul Naţional disponibil (VNd). În raport de Venitul naţional
situaţia soldului încasărilor şi plăţilor cu străinătatea, venitul naţional disponibil disponibil
poate fi mai mare, egal sau mai mic decât venitul naţional
VNd = VN  Sîps
Scăzând din venitul naţional disponibil elemente de venit care nu revin

populaţiei (impozitul pe venit, contribuţia pentru asigurări sociale, contribuţia Venitul personal
pentru ajutorul de şomaj) şi adăugând veniturile încasate de populaţie prin
transferuri (pensii, burse, ajutoare, alocaţii) obţinem venitul personal al
populaţiei
Dacă din venitul personal al populaţiei se scad impozitele şi taxele
plătite administraţiei centrale şi locale, rezultă venitul personal disponibil, care Venitul personal
disponibil
exprimă de fapt veniturile care pot fi folosite pentru acoperirea cheltuielilor
73
personale pentru cumpărarea de bunuri şi servicii sau pot fi destinate
economisirii.
După înfăptuirea proceselor de distribuire (repartiţie primară) şi
redistribuire a veniturilor urmează utilizarea veniturilor nete disponibile în
interiorul ţării de către membrii societăţii pentru consumul privat şi de către
instituţii pentru consumul public. Partea care rămâne din venituri după
efectuarea cheltuielilor de consum privat şi public este destinată economisirii.
Deci, ca expresie a utilizării finale a venitului naţional, diferitele categorii de
venituri ce se constituie în procesul repartiţiei, sunt destinate consumului şi
investiţiilor.
1. Prin ce metode se determină mărimea venitului naţional?
2.Ce se înţelege prin redistribuirea venitului naţional şi prin ce mecanisme se

înfăptuieşte?
3. Care din metodele enumerate mai jos se folosesc pentru determinarea

(calcularea) mărimii venitului naţional?
a. metoda directă;
b. metoda indirectă;
c. metoda producţiei;
d. metoda repartiţiei;
e. metoda consumului.
4. Cunoscând următorii indicatori macroeconomici:

PNB în preţurile factorilor 60.000 u.m.
Impozite indirecte 5.000 u.m.
Consumul de capital fix 10.000 u.m.
Atunci PNN în preţurile pieţei şi venitul naţional sunt:
a. 50.000 u.m.; 45.000 u.m.;
b. 55.000 u.m.; 50.000 u.m.;
c. 60.000 u.m.; 55.000 u.m.;
d. 65.000 u.m.; 60.000 u.m.;
e. 70.000 u.m.; 65.000 u.m.
7.3. Venitul şi consumul

Venitul naţional disponibil în procesul utilizării finale este destinat
consumului şi economiilor.
Consumul - Reprezintă procesul de folosire a bunurilor şi serviciilor

în scopul satisfacerii trebuinţelor personale şi colective.
Consumul
- Prin consum se asigură existenţa oamenilor şi
satisfacerea unor nevoi generale ale societăţii.
74
- consum privat în situaţia în care ne
referim la o singură persoană, o familie
a. în funcţie de sau o asociaţie (grup)
subiectul consumului - consum public sau guvernamental
care se referă la stat şi instituţiile sale;
- consum material, adică se consumă

bunuri materiale (bunuri alimentare şi
Criterii de
b. în funcţie de nealimentare, mărfuri)
analiză a Clasificarea
consumului obiectul consumului - consum de bunuri nemateriale consumului
(consum de servicii)
- consumul curent sau propriu-zis, care

se referă la bunurile care îşi pierd
utilitatea într-un singur proces de
c. în funcţie de durata folosinţă
consumului - consumul de bunuri de folosinţă
îndelungată şi se referă la bunurile
care se utilizează într-o perioadă mai
mare şi care se uzează în mod treptat.
➠ La nivelul economiei naţionale mărimea consumului este

dependentă de dimensiunile venitului naţional şi de proporţia în care acesta se
împarte pentru consum (C) şi pentru economii (E).
VNd = C + E
➠ La nivelul unui individ mărimea consumului depinde de mărimea
venitului personal disponibil, preţurile bunurilor şi tarifelor la servicii şi
trebuinţele fiecăruia.
Exprimă corelaţia dintre venitul disponibil la nivel de societate şi Înclinaţia spre
mărimea cheltuielilor pentru consum. consum
Exprimată ca mărime medie (înclinaţia medie spre consum) se
C
calculează cu formula: c'  , este exprimată în procente (sau
VN d
Înclinaţia ca număr zecimal) şi este, de regulă, o mărime pozitivă, dar
spre subunitară.
consum Exprimată ca mărime marginală (înclinaţia marginală spre
(c) C
consum) c'  , ne arată cu cât sporeşte consumul C, la o
VN d
creştere cu o unitate a venitului disponibil VNd, sau partea din
sporul venitului disponibil care se adaugă la consum, într-o
anumită perioadă şi este, de regulă, o mărime pozitivă şi
subunitară.
Din relaţia înclinaţiei spre consum rezultă funcţia consumului:
Funcția consumului
C = c·VNd;
ceea ce înseamnă că într-o societate consumul depinde atât de mărimea
venitului disponibil, cât şi de înclinaţia spre consum.
Funcţia consumului este crescătoare faţă de venit.
Mărimea cheltuielilor pentru consum precum şi ponderea acestora în
totalul veniturilor depinde de factori obiectivi şi subiectivi. Factorii care
influenţează consumul sunt acele elemente ale vieţii economice şi social umane
care determină creşterea sau scăderea cheltuielilor pentru consum, la un
moment dat sau pe o anumită perioadă de timp.
75
- nivelul şi dinamica salariilor, ale veniturilor în general;
- modificarea aşteptărilor, în ceea ce priveşte raportul
dintre cheltuielile de consum prezent şi viitor ca rezultat
al schimbării puterii de cumpărare a banilor. Aceasta
înseamnă că în condiţiile scăderii puterii de cumpărare a
banilor, chiar dacă se înregistrează o creştere a
cheltuielilor pentru consum, consumul real se reduce;
- modificarea politicii fiscale care poate conduce la o
creştere a consumului atunci când este utilizată ca o
pârghie pentru o repartiţie mai echitabilă şi echilibrată a
veniturilor, iar când este utilizată pentru sporirea
impozitelor pentru achitarea datoriei publice, diminuează
Factori de influență Factorii
cheltuielile pentru consum;
ai consumului obiectivi
- modificările neprevăzute ale preţurilor anumitor
sunt
elemente de capital fix sau circulant reduc cheltuielile de
generaţi de
consum ca rezultat al preţurilor mai mari;
însăşi viaţa
- creditul de consum exercită influenţe asupra
economică
cheltuielilor de consum prin intermediul ratei dobânzii. O
şi se referă
rată scăzută a dobânzii la creditele de consum va
Factorii care influenţează consumul
la:
determina un nivel ridicat al creditelor de consum în
prezent, cu consecinţe asupra reducerii consumului viitor.
Dimpotrivă, o rată ridicată a dobânzii în prezent pentru
creditele de consum va diminua consumul în prezent,
stimulează economiile şi va conduce la un consum ridicat
în viitor;
- anticipările consumatorilor cu privire la evoluţia
raporturilor dintre veniturile prezente şi viitoare; dacă se
anticipează că în viitor veniturile vor creşte, consumul
prezent va creşte, iar dacă se anticipează că veniturile se
vor reduce, consumul prezent se va micşora, crescând
volumul economiilor.
Factorii - dorinţa oamenilor de a constitui o rezervă bănească
subiectivi pentru situaţii neprevăzute, conducând la reducerea
decurg din consumului în prezent, în favoarea unui consum viitor;
obiceiurile, - dorinţa oamenilor de a crea rezerve băneşti pentru
tradiţiile asigurarea bătrâneţii;
oamenilor, - dorinţa oamenilor de a obţine dobânzi la economiile
din constituite la bănci sau de a obţine câştiguri mai mari din
înclinaţiile participarea la anumite proiecte de afaceri;
psihologice - dorinţa oamenilor de ridicare a standardului de viaţă
şi anume: prin majorarea cheltuielilor de consum, pe seama unor
rezerve băneşti formate în decursul timpului;
- senzaţia de independenţă şi de libertate de mişcare a
unor indivizi pe seama unor sume băneşti acumulate
anterior;
- dorinţa anumitor persoane de a lăsa avere
moştenitorilor;
- manifestarea, la unele persoane, a zgârceniei,
concretizată în diminuarea cheltuielilor pentru consum.
Toate aceste mobiluri subiective pot fi sintetizate ca fiind rezultatul

prudenţei, prevederii, setei de propăşire, independenţei, calculului, spiritului
de afaceri, mândriei, avariţiei etc.
76
Anumite mobiluri subiective, acelea care incită indivizii şi puterea
publică centrală şi locală să nu consume o parte din venit generează economiile
pozitive. În acelaşi timp apar şi economii negative, adică acele economii făcute
în prezent pentru asigurarea bătrâneţii, pentru constituirea ajutoarelor pentru
şomaj etc.
Dintre toţi factorii care influenţează mărimea consumului cel mai
important este modificarea venitului. Astfel, un venit în creştere este însoţit
de o creştere a consumului însă într-o proporţie mai mică, sporind mai
accentuat economiile. Un venit în descreştere este însoţit de o reducere a
economiilor şi a consumului, însă într-o proporţie mai însemnată a
economiilor. La un venit mereu mai mare se accentuează decalajul dintre venit
şi consum deoarece indivizii au atins un anumit nivel de bunăstare şi
efectuează economii.
Analizând influenţa factorilor obiectivi şi subiectivi asupra consumului,
J.M. Keynes a formulat Legea psihologică fundamentală, care susține că pe Legea psihologică
fundamentală
măsură ce venitul creşte oamenii tind să-şi mărească nivelul de consum, dar
nu cu o cantitate egală cu creşterea venitului.
Analizând modul în care la diferite niveluri ale venitului, oamenii îşi
distribuie cheltuielile pentru consum, E. Engel a formulat Legea distribuirii Legea distribuirii
cheltuielilor pentru consum, potrivit căreia: cheltuielilor pentru
consum
- partea cheltuielilor destinate alimentaţiei este cu atât mai mare cu cât
venitul este mai mic şi invers;
- cheltuielile cu îmbrăcămintea rămân relativ constante indiferent de
mărimea veniturilor;
- cheltuielile cu locuinţa rămân relativ constante, oricare ar fi nivelul
veniturilor;
- ponderea cheltuielilor pentru confort şi recreere creşte mai rapid decât
sporirea veniturilor, fiind ridicată la persoanele cu venituri mari şi tinde către
zero la persoanele cu venituri foarte mici.
Pentru cunoaşterea nivelului şi conţinutului consumului populaţiei se
utilizează bugetele de familie elaborate pe un eşantion reprezentativ al
populaţiei ţării. Studierea bugetelor de familie evidenţiază următoarele tendinţe
în ce priveşte evoluţia raportului dintre evoluţia veniturilor şi evoluţia
cheltuielilor pentru consum:
- ponderea cheltuielilor pentru alimente în bugetele de familie se
reduce, pe fondul diversificării consumului şi îmbunătăţirii calităţii bunurilor;
- deşi cheltuielile cu îmbrăcămintea şi încălţămintea rămân aproximativ
constante, ponderea lor în totalul cheltuielilor se reduce treptat;
- ponderea cheltuielilor cu serviciile, inclusiv locuinţa şi confortul a
sporit în totalul cheltuielilor, mai repede la persoanele cu venituri mari şi mai
încet la familiile cu venituri mici.
1. Ce reprezintă consumul?
2. Ce reprezintă înclinaţia spre consum şi ce forme cunoaşte?
3. Care din enunţurile următoarele definesc înclinaţia marginală spre consum?

a. raportul dintre venit şi consum;
b. raportul dintre consum şi venitul disponibil;
77
c. raportul dintre creşterea consumului şi creşterea cu o unitate a
venitului;
d. raportul dintre creşterea venitului ca urmare a creşterii investiţiilor cu o
unitate;
e. raportul dintre consum şi creşterea absolută a venitului.
4. Care din factorii enumeraţi mai jos se încadrează în grupa celor de natură
subiectivă ce exercită influenţe asupra consumului?
a. nivelul şi dinamica salariului;
b. modificarea politicii fiscale;
c. creditul de consum;
d. dorinţa oamenilor de a constitui rezerve băneşti pentru asigurarea
bătrâneţii;
e. dorinţa anumitor indivizi de a lăsa avere moştenitorilor.
5. În funcţie de obiectul consumului acesta poate fi:

a. consum privat;
b. consum material;
c. consum curent;
d. consum public;
e. consum guvernamental.
6. Care din enunţurile următoare defineşte înclinaţia medie spre consum?

a. raportul dintre venit şi consum;
b. raportul dintre variaţia venitului şi variaţia consumului;
c. raportul dintre consum şi venitul naţional disponibil;
d. raportul dintre creşterea venitului ca urmare a creşterii cu o unitate a
investiţiilor;
e. raportul dintre consum şi variaţia absolută a venitului.
7. Care din factorii enumeraţi mai jos ce exercită influenţe asupra consumului
sunt de natură obiectivă?
a. nivelul şi dinamica salariilor;
b. dorinţa oamenilor de a constitui o rezervă bănească?
c. dorinţa oamenilor de a obţine dobânzi la economiile constituite;
d. modificarea politicii fiscale;
e. dorinţa anumitor persoane de a lăsa avere moştenitorilor.
8. Dacă veniturile sporesc, de regulă, cheltuielile de consum:

a. vor rămâne constante;
b. vor creşte în acelaşi ritm cu veniturile;
c. se vor reduce;
d. vor spori, dar într-un ritm mai lent;
e. vor creşte într-un ritm mai înalt decât veniturile.
9. Care din expresiile de mai jos constituie conţinutul legii psihologice

fundamentale formulate de Keynes?
a. pe măsură ce venitul creşte oamenii tind să-şi mărească nivelul de
consum, dar cu o cantitate mai mare decât creşterea venitului;
b. pe măsură ce venitul creşte oamenii tind să-şi mărească nivelul de
consum, dar cu o cantitate egală cu creşterea venitului;
c. pe măsură ce venitul creşte oamenii tind să-şi mărească nivelul de
consum, dar nu cu o cantitate egală cu creşterea venitului;
78
d. pe măsură ce venitul scade, se reduc mai repede cheltuielile pentru
consum;
e. pe măsură ce venitul scade, rămân constante cheltuielile pentru
consum.
10. Care din tendinţele enumerate mai jos sunt evidenţiate de bugetele de
familie:
a. ponderea cheltuielilor pentru alimente în totalul venitului sporeşte
permanent;
b. ponderea cheltuielilor pentru alimente în totalul venitului se reduce;
c. ponderea cheltuielilor pentru îmbrăcăminte şi încălţăminte în totalul
venitului sporeşte;
d. ponderea cheltuielilor cu serviciile, locuinţa şi confortul, în totalul
venitului sporeşte;
e. ponderea cheltuielilor cu serviciile, locuinţa şi confortul, în totalul
venitului scade.
7.5. Economiile şi investiţiile

În procesul distribuirii primare şi redistribuirii venitului naţional se
urmăreşte satisfacerea optimă atât a necesităţilor prezente cât şi a celor viitoare,
realizându-se în fiecare etapă a dezvoltării o anumită proporţie între partea
destinată consumului şi partea destinată economiilor.
Economiile reprezintă surplusul de venit peste cheltuielile de consum.
Deci venitul naţional este alcătuit din cheltuielile de consum (C) şi din Economiile
economii (E).
VNd = C + E
Atât la nivelul economiei, dar mai ales a întreprinzătorului economiile
se prezintă sub două forme:
- economii globale - se obţin scăzând din valoarea totală a mărfurilor Forme ale
şi serviciilor vândute cheltuielile pentru producerea respectivelor mărfuri şi economiilor
servicii, precum şi cheltuielile de consum
- economii nete - rezultă scăzând din economiile globale, anumite
costuri suplimentare, concretizate în pierderi involuntare care scapă controlului
şi puterii de intervenţie a agenţilor economici (distrugeri şi pierderi în urma
unor catastrofe, scăderi imprevizibile ale cursurilor acţiunilor etc.
Condiţia esenţială pentru existenţa economiilor este obţinerea
venitului. Împrejurările care condiţionează obţinerea venitului într-o economie
condiţionează şi mărimea surplusului peste consum, adică economiile şi
anume:
- capacitatea muncii creatoare de venit de a fi eficientă, adică de a crea
un excedent peste nevoile de consum curent;
- capacitatea populaţiei, în general, a agenţilor economici în special de
a prevedea, de a pune pe acelaşi plan trebuinţele prezente şi viitoare;
- proprietatea bunului economisit de a putea fi conservat, capacitate pe
care o întâlnim la monedă;
- existenţa unor instituţii specializate şi a unor instrumente specifice
care să permită gestionarea economiilor.
Toţi care trăim şi muncim în societate putem să realizăm economii:
indivizi ca persoane fizice, familii, societăţi comerciale, autorităţi etc., mai
mari sau mai mici în raport de dinamica venitului naţional şi a nevoilor de
consum.
79
În economie există o legătură funcţională între dinamica venitului
Înclinaţia spre naţional disponibil şi dinamica economiilor, reflectată prin înclinaţia spre
economii economii. Aceasta poate fi determinată:
- fie ca o mărime medie (înclinaţia medie spre economii)
E
e
VN d
unde: e = înclinaţia medie spre economii;
E = economiile;
VNd = venitul naţional disponibil
şi se poate exprima în procente sau ca număr zecimal şi este, de regulă, o
mărime pozitivă, dar subunitară;
- fie ca mărime marginală (înclinaţia marginală spre economii) şi exprimă

cu cât cresc economiile la o creştere cu o unitate a venitului disponibil.
Înclinaţia marginală spre economii este o mărime pozitivă şi subunitară,
mai mică decât înclinaţia marginală spre consum.
E
e' 
VN d
unde: e = înclinaţia marginală spre economii
Deoarece: C + E = VNd, atunci:

C E
 1
VN d VN d
şi deci: c + e = 1 sau c = 1 - e; 0 < c < 1.

e = 1 - c; 0 < e < 1.
Înclinaţia spre economii depinde de nivelul venitului, ceea ce înseamnă

că nu se poate economisi decât de la un anumit nivel al venitului:
➙ pentru un venit nul (VNd = 0), în situaţia în care consumul este pozitiv,
înseamnă că economisirea este negativă, ceea ce înseamnă că pentru
finanţarea consumului de bază se folosesc economiile constituite anterior;
➙ pentru un venit egal cu consumul (VNd = C) economisirea nu poate avea
loc;
➙ pentru un venit mai mare decât consumul (VNd > C), are loc atât consumul
cât şi economisirea.
Economiile realizate în societate nu trebuie să fie tezaurizate, pentru că
nu aduc nimic, devin sterile.
80
Economiile, prin intermediul investiţiilor pot conduce la sporirea
dimensiunilor capitalului real al agenţilor economici.
Venitul aceleiaşi perioade

Venitul unei perioade este corespunde unei cereri de bunuri
destinat consumului (C) şi de consum (C) şi de bunuri de
economiilor (E). capital (K), bunuri de investiţii.
VNd = C + E VNd = C + K(I)
C+E=C+I
E=I
ceea ce înseamnă că economiile şi investiţiile, la

nivelul unei economii naţionale nu pot fi decât
egale, reprezentând un excedent de venit peste
cheltuielile de consum.
Investiţiile pot fi privite în sens larg şi în sens restrâns.

În sens larg investiţiile desemnează plasarea economiilor deţinute de Investiţiile
persoanele fizice sau juridice în vederea creării şi achiziţionării de noi
echipamente de producţie, perfecţionării celor existente, creşterii stocului de
capital, constituirii de noi locuinţe, cumpărării unor suprafeţe de teren,
achiziţionării de titluri de valoare.
În sens restrâns investiţiile reprezintă adaosul la capitalul sau la
patrimoniul personal existent, adaos rezultat din folosirea unei părţi a
economiilor obţinute într-o perioadă.
Clasificarea investiţiilor:
1. În raport de modul de folosire a bunurilor de capital achiziţionate Clasificarea
a. investiţii de înlocuire, destinate înlocuirii bunurilor de capital fix uzate şi investiţiilor
scoase din funcţiune şi au ca sursă amortizarea;
b. investiţii pentru dezvoltare sau nete, destinate sporirii volumului
capitalului tehnic, adică formării nete a capitalului şi au ca sursă venitul
economisit.
Investiţiile de înlocuire împreună cu investiţiile pentru dezvoltare
(nete), formează investiţiile brute de capital, contribuind la formarea
brută a capitalului tehnic.
2. Din punctul de vedere al proprietarului:
a. investiţii private - efectuate de sectorul privat;
b. investiţii publice - efectuate în cadrul graniţelor naţionale ale unui stat;
c. investiţii externe - care se efectuează în alte ţări.
3. După domeniul în care se realizează, investiţiile pot fi: industriale, agricole
etc.
4. Din punct de vedere structural, investiţiile cuprind:
a. lucrări de construcţii-montaj (construcţii de clădiri, construcţii speciale,
instalaţii electrice, de apă şi canalizare, lucrările de montare a utilajului
tehnologic, energetic, etc.);
b. procurarea de utilaje şi instrumente;
81
c. lucrări geologice (studii, cercetări, prospecţiuni, explorări, lucrări de foraj
etc.);
d. alte investiţii (cheltuieli pentru cercetare, studii, proiectare, pentru
procurarea obiectelor şi inventarului gospodăresc);
e. plasamente pe termen lung ale hârtiilor de valoare. Asigurând formarea
brută a capitalului, investiţiile antrenează sporirea veniturilor din care
decurge o nouă creştere, atât a consumului, cât şi a economiilor.
Decizia de a investi se bazează pe analiza unor indicatori care se
determină prin studiul de oportunitate financiară şi anume:
► rentabilitatea investiţiei,
► rata rentabilităţii minime a investiţiei
► perioada de rambursare a investiţiei,
elaborându-se mai multe variante de investiţii din care va fi aleasă aceea care
aduce cea mai mare rată a rentabilităţii şi care are perioada de rambursare cea
mai scurtă.
În cadrul unei economii, la un anumit nivel al venitului disponibil,
investiţiile cresc sau scad în funcţie de acţiunea conjugată a o serie de factori:
- cererea de investiţii;
- randamentul viitor al investiţiei;
- fluctuaţiile profitului la investiţiile existente;
- politica statului în domeniul investiţiilor;
- starea generală a economiei naţionale;
- conjunctura economiei mondiale;
- perioada de rambursare a investiţiei;
- gradul de fiscalitate în raport cu profitul;
- gradul de generare şi propagare a progresului tehnic etc.
1. Ce sunt economiile şi sub ce forme se prezintă?
2. Ce sunt economiile globale? Dar economiile nete?
3. Care din enunţurile următoare defineşte înclinaţia medie spre economii?

a. raportul dintre venit şi economii;
b. raportul dintre variaţia venitului şi variaţia economiilor;
c. raportul dintre economii şi venitul naţional disponibil;
d. raportul dintre creşterea veniturilor şi creşterea cu o unitate a
economiilor;
e. raportul dintre economii şi variaţia absolută a venitului.
4. În raport de modul de folosire a bunurilor de capital achiziţionat, investiţiile

sunt:
a. investiţii private;
b. investiţii publice;
c. investiţii brute;
d. investiţii de înlocuire;
e. investiţii de dezvoltare.
5. Care din enunţurile următoare definesc înclinaţia marginală spre economii?

a. raportul dintre venit şi economii;
b. raportul dintre variaţia venitului şi variaţia economiilor;
82
c. raportul dintre creşterea economiilor şi creşterea venitului naţional
disponibil cu o unitate;
d. raportul dintre creşterea venitului şi creşterea cu o unitate a
economiilor;
e. raportul dintre economii şi creşterea absolută a venitului.
7.7. Multiplicatorul şi acceleratorul

Viaţa economică trebuie înţeleasă ca un proces permanent de adaptare
a cererii şi ofertei agregate aflate sub influenţa continuă a numeroşi factori.
Dacă cererea globală efectivă determină agenţii economici să producă bunurile
materiale şi serviciile, oferta globală susţine cererea globală asigurându-i
bunurile şi serviciile, dar şi mijloacele băneşti necesare pentru efectuarea
tranzacţiilor economice.
Dar într-o economie naţională veniturile obţinute au ca destinaţie
finală consumul şi investiţiile. La rândul lor, investiţiile influenţează producţia,
venitul şi consumul. De aceea repartizarea veniturilor pentru consum şi
investiţii are la bază principiile multiplicatorului şi acceleratorului.
Multiplicatorul:
➨ exprimă interacţiunea dintre investiţii şi venit. Astfel, creşterea investiţiilor Multiplicatorul
determină creşterea producţiei şi a venitului, iar creşterii venitului în
perioada curentă îi corespunde un nivel de creştere a cheltuielilor de consum
şi a investiţiilor în perioada viitoare.
➨ sporul investiţiilor va genera un nou spor al venitului determinabil cu
ajutorul multiplicatorului, calculat după relaţia:
VN d
K , unde: K = multiplicatorul;
I
VNd = sporul venitului;
I = sporul investiţiilor
şi evidenţiază efectul de multiplicare a venitului pe seama investiţiilor.
➨ orice spor de venit (VNd) se scindează în creşterea consumului (C) şi
creşterea investiţiilor (I).
Deci: VNd = C + I
➨ formula multiplicatorului devine:
VN d VN d 1 1 1
K    
I VN d  C C 1  c ' e'
1
VN d
1 C
➨ expresia finală a multiplicatorului este K  , deoarece  c' ,
e' VN d
iar c + e = 1, iar 1 - c = e (adică înclinaţia marginală spre economii)
Din relaţia de calcul a multiplicatorului rezultă că acesta va fi cu atât

mai mare cu cât înclinaţia marginală spre consum va fi mai mare, sau cu cât
înclinaţia marginală spre economii va fi mai mică, punând în evidenţă impulsul
stimulativ al consumului asupra relaţiei dintre venit şi investiţii.
Principiul multiplicatorului a fost folosit pentru prima dată, în anul
1931, de către R. F. Fahn, pentru ca ulterior, în anul 1936, J. M. Keynes să
generalizeze folosirea multiplicatorului în cadrul interacţiunii dintre investiţii şi
venit în lucrarea Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a
banilor, demonstrând că investiţiile sunt cele care produc efecte de antrenare
83
asupra producţiei de bunuri economice şi, prin aceasta, asupra venitului şi
consumului.
Acceleratorul Acceleratorul:
➨ Exprimă efectul creşterii venitului asupra investiţiilor în sensul că sporirea
cererii de bunuri de consum antrenează o cerere mai mare de bunuri de
capital (de investiţii)
➨ Între cererea de bunuri de consum şi investiţii există o relaţie de accelerare,
de următoarea manieră: o creştere a venitului (VNd) va genera o creştere a
părţii destinate consumului (C) care va antrena o sporire a cererii de bunuri
de consum adresată producătorilor; producătorii doresc să adapteze
producţia la nivelul cererii sporite făcând investiţii în noi capacităţi de
producţie. Rezultă că principiul acceleratorului consideră investiţia ca o
variabilă dependentă de creşterea cererii.
➨ Calculat ca raport între volumul investiţiei într-un an (It) şi variaţia venitului
în perioada anterioară, (VNdt - VNdt-1), acceleratorul furnizează
explicaţii teoretice referitoare la variaţia acumulării de capital de la o
perioadă la alta.
It It
a  ,
VN dt  VN dt1 VN d
rezultând că mărimea investiţiilor este egală cu acceleratorul înmulţit cu
creşterea venitului.
It = a . VNd, unde 0 < a < 1.
➨ Acţiunea principiului acceleratorului este valabilă numai în situaţia în care
capitalul necesar investiţiilor în t este mai mare decât capitalul disponibil
în t-1. Dacă diferenţa este negativă atunci înseamnă că în economie se
petrece fenomenul de dezinvestiţie. Aceasta înseamnă că în faza de avânt a
ciclului economic investiţiile nete cresc, iar în perioadele de criză pot să
apară dezinvestiţii nete, fiind frânat sau stopat procesul investiţional.
1. Ce reflectă şi cum se calculează multiplicatorul investiţiilor?
2. Ce exprimă şi cum se calculează acceleratorul?
3. Multiplicatorul investiţiilor (K) arată că:

a. sporul de venit creşte cu o mărime de k ori mai mare decât investiţiile
brute;
b. atunci când are loc o sporire a investiţiilor, venitul creşte de k ori mai
mare decât sporul investiţiilor;
c. dacă se reduc investiţiile scade venitul naţional;
d. investiţiile cresc de k ori când venitul creşte;
e. dacă variaţia venitului este nulă, investiţiile cresc de k ori.
4. Dacă înclinaţia marginală spre economii este 1/6 atunci multiplicatorul

investiţiilor este:
a. 5;
b. 10;
c. 1/5;
d. 6;
e. 1/6.
84
7.9. Rezumat
Unul din indicatorii rezultatelor macroeconomice îl reprezintă venitul
naţional, adică expresia veniturilor încasate de agenţii economici, posesori ai
factorilor de producţie, potrivit contribuţiei acestora la crearea de bunuri şi
servicii.
Odată obţinut venitul naţional este supus distribuirii şi redistribuirii
pentru a ajunge la cei care desfăşoară activităţi economice.
Venitul naţional disponibil poate fi mai mare sau mai mic decât venitul
naţional în raport cu situaţia soldului încasărilor şi plăţilor cu străinătatea şi
poate fi destinat consumului şi economisirii.
Consumul reprezintă procesul de folosire a bunurilor şi serviciilor în
scopul satisfacerii trebuinţelor personale şi colective.
La nivelul economiei naţionale mărimea consumului este dependentă de
dimensiunile venitului naţional şi de proporţia în care acesta se împarte pentru
consum şi pentru economii.
Corelaţia venit disponibil - cheltuieli pentru consum, poate fi exprimată
C
cu ajutorul înclinaţiei spre consum fie ca înclinaţie medie: c'  , fie ca
VN d
C
înclinaţie marginală: c'  .
VN d
În procesul distribuirii şi redistribuirii venitului naţional disponibil se
urmăreşte repartizarea optimă a necesităţilor prezente şi viitoare realizându-se
o anumită proporţie între consum şi economii.
Economiile reprezintă surplusul de venit peste cheltuielile de consum.
În economie există o legătură funcţională între dinamica venitului
naţional disponibil şi dinamica economiilor reflectate prin înclinaţia spre
E
economii, fie ca înclinaţie medie: e  , fie ca înclinaţie marginală:
VN d
E
e'  .
VN d
Într-o economie naţională veniturile obţinute au ca destinaţie finală
consumul şi investiţiile. La rândul lor, investiţiile influenţează producţia,
venitul şi consumul.
Interacţiunea dintre investiţii şi venit se exprimă cu ajutorul
VN d
multiplicatorului K  , care evidenţiază efectul de multiplicare a
I
venitului pe seama investiţiilor.
Efectul creşterii venitului asupra investiţiilor se exprimă cu ajutorul
acceleratorului (a) calculat ca raport între volumul investiţiilor dintr-un an şi
It
variaţia venitului în perioada anterioară: a  .
VN d
7.10. Termeni cheie

Venit naţional, repartiţia venitului naţional, venit naţional disponibil,
venit personal, venit personal disponibil, consum, înclinaţia spre consum, legea
85
psihologică fundamentală, legea distribuirii cheltuielilor pentru consum,
economii, înclinaţia spre economii, investiţii, multiplicatorul, acceleratorul.
7.11. Bibliografie
1. Abraham Frois- Economia politică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994
2. Băbeanu M. - Macroeconomie, Ed. Universitaria, Craiova, 2006
3. Capanu I. - Indicatorii macroeconomici. Conţinutul şi funcţiile lor, Ed.
4. Pârvu Gh. - Macroeconomie, Ed. Universitaria, Craiova, 2004
5. Tobă El., Tobă D. - Macroeconomie, Ed. Sitech, Craiova, 2006
86
ECHILIBRUL ŞI DEZECHILIBRUL ECONOMIC

Cuprins:
8.1. Conceptul de echilibru economic; teorii ale echilibrului
economic
8.3. Modele ale echilibrului economic; echilibrul economic general
8.5. Dezechilibrele economice
8.7. Rezumat
8.8. Termeni cheie
8.9. Bibliografie
- definirea stării de echilibru conform diverselor teorii
- abordarea diverselor forme de manifestare a echilibrului
economic în funcţie de anumite criterii de analiză
- analiza diverselor modele de echilibru economic
- analiza dezechilibrului economic ca o stare normală a economiei,
generatoare de progres economic
8.1. Conceptul de echilibru economic; teorii ale

echilibrului economic
Economia reprezintă un sistem integrat de sectoare, ramuri şi activităţi
în cadrul căreia se desfăşoară relaţii de producţie, repartiţie, schimb şi consum,
precum şi activităţi juridice, organizatorice şi social-culturale. Sistemul astfel
constituit în cadrul unei ţări trebuie să fie optim, adică să "furnizeze maximum
din ceea ce au nevoie oamenii".
Desfăşurarea, zi de zi, a activităţilor economico-sociale este asigurată
de către agenţii economici ghidaţi de piaţă prin "mâna invizibilă şi prin toate Echilibrul
mecanismele sale. La scara întregii economii desfăşurarea activităţilor macroeconomic
economice are la bază sistemul de trebuinţe ale indivizilor şi societăţii,
necesitând o stare de concordanţă denumită echilibru macroeconomic, între
toate sectoarele şi ramurile, între componentele economiei care deşi se află în
interdependenţă au propria lor mişcare.
Teorii asupra conceptului de echilibru economic
1. Fără să fie utilizat conceptul de echilibru, prima încercare care reliefează

natura echilibrului economic şi fluxurile interdependente dintre sectoarele
economiei naţionale, aparţine lui Francois Quesnay, în lucrarea sa "Tabloul
economic", în anul 1758, considerat primul model în ştiinţa economică, în
care este surprins procesul unitar de producere şi de consum al bunurilor pe
ansamblul economiei naţionale.
87
2. Ştiinţa economică apreciază că termenul de echilibru a fost introdus şi
fundamentat în economie din ştiinţele naturii. În acest context, L. Walras a
demonstrat şi apreciat că atunci când pe piaţă oferta este egală cu cererea
piaţa se află într-o stare staţionară, adică în echilibru.
3. Insistând asupra echilibrului ce se formează pe piaţă, Alfred Marshall a
subliniat că acesta este un echilibru temporar pentru că, în timp, se schimbă
condiţiile egalităţii între cerere şi ofertă.
4. Cercetările ulterioare în domeniul teoriei echilibrului au avut în vedere
caracterul dinamic al proceselor economice, manifestarea unui echilibru
economic instabil precum şi luarea în considerare a riscului ce poate apare
în activitatea agenţilor economici. Pe această bază s-a dat o nouă viziune
echilibrului economic, fiind interpretat ca un dezechilibru dinamic.
În cadrul acestei noi abordări un loc central ocupă concepţia lui J. M.
Keynes care, abordând condiţiile echilibrului pe termen scurt, luând în
considerare incertitudinea şi riscul care pot apare în activităţile economice,
subliniază că echilibrul se manifestă atunci când oferta producătorilor (Y)
va fi egală cu cererea efectivă de bunuri de consum (C) şi bunuri
investiţionale (I), adică:
Y=C+I
Deoarece în cadrul venitului naţional disponibil VNd, VNd = C + E
economiile reprezintă surplusul de venit peste mărimea consumului, rezultă
că transformarea economiilor în investiţii (I) reprezintă baza realizării
echilibrului, ecuaţia fundamentală a echilibrului fiind: E = I.
Cererea efectivă, corespunzătoare stării de echilibru (C+I) se manifestă:
a. sub forma cererii de bunuri de consum (C), care este guvernată de
"legea psihologică fundamentală" şi,
b. sub forma cererii de bunuri investiţionale (I), care este condiţionată
de eficienţa marginală a capitalului şi stimulată de intervenţia statului în
economie, chemat să facă investiţii publice, să promoveze o anumită
politică fiscală dar şi monetară, prin variaţia ratei dobânzii şi prin emisiunea
suplimentară de monedă.
J. M. Keynes a formulat, pe baza realităţilor economice din perioada în
care a elaborat lucrarea "Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a
dobânzii şi a banilor", condiţiile ce stau la baza stabilităţii sistemului
economic:
a. multiplicatorul investiţiilor, deşi este mai mare decât 1, nu este
ridicat;
b. dacă se produc modificări în masa venitului acestea să nu fie însoţite
de modificări prea mari în mărimea investiţiilor;
c. eventualele modificări ale gradului de ocupare a forţei de muncă să
nu fie însoţite de modificări însemnate în mărimea salariilor nominale
pentru a se realiza o stabilitate a preţurilor;
d. modificarea volumului investiţiilor în sensul creşterii sau scăderii, în
comparaţie cu cel anterior, are efecte nefavorabile asupra eficienţei
marginale a capitalului, dacă acest proces continuă o perioadă mai
îndelungată de timp.
5. Joseph Schumpeter, susţinător al concepţiei structurilor dinamice, arată că
nu poate exista un echilibru static, deoarece economiile moderne se află în
dezechilibru dinamic şi, în consecinţă problema constă nu în realizarea
echilibrului ci schimbarea structurilor economice. Compară sistemul
economic aflat în permanentă mişcare cu un sistem biologic; sistemul
economic se restructurează permanent ca rezultat al procesului inovaţional
care generează "distrugerea creatoare" care generează înnoirea, apariţia de
noi bunuri economice, precum şi îmbunătăţirea calităţii celor existente.
88
6. Francois Perroux este şi el adeptul dezechilibrelor economice în evoluţia
economiilor naţionale. Consideră piaţa ca fiind imperfectă, cu agenţi
economici inegali ca putere, în care unii domină, iar ceilalţi sunt dominaţi,
neexistând relaţii de piaţă între parteneri egali. Ca urmare, echilibrul este
impus de firma dominantă care prin deciziile sale creează dezechilibre. De
aceea, consideră Francois Perroux, procesul creşterii şi dezvoltării
economice se desfăşoară pe baza dezechilibrelor de durată, care trebuie însă
resorbite în timp util. Recunoscând dezechilibrele ca o stare normală în
evoluţia vieţii economice, ceea ce trebuie precizat sunt limitele până la care
aceasta are efecte pozitive, limite ce trebuie asigurate prin mecanisme ce ţin
de piaţă dar şi de intervenţia puterii publice.
7. Tot pe linia existenţei dezechilibrelor se situează şi Henri Guiton, care
consideră că dezechilibrul în evoluţia vieţii economice reprezintă regula, iar
situaţiile de echilibru, excepţia şi, prin urmare, ştiinţa economică nu trebuie
să caute perfecţiunea, ci modalităţile prin care să fie diminuată
imperfecţiunea, pentru a apropia sistemul economic cât mai mult de starea
de echilibru.
Echilibrul macroeconomic exprimă acea stare spre care tind

structurile economiei, fluxurile şi pieţele bunurilor şi serviciilor, piaţa
monetară, piaţa capitalurilor şi piaţa muncii, adică piaţa în ansamblul ei,
caracterizată printr-o concordanţă relativă a cererii şi ofertei, în diferitele
lor segmente, abaterile dintre ele fiind nesemnificative pentru a produce
dificultăţi, dezechilibre în funcţionarea economiei naţionale.
Pentru că echilibrul economic se manifestă sub mai multe forme se

impune o clasificare şi grupare în raport de anumite criterii, astfel: Clasificarea
echilibrului
1. după modul de manifestare în timp:
macroeconomic
- echilibrul economic static trebuie considerat doar ca ipoteză de lucru,
fără corespondent în realitate, având drept condiţie generală:
Y = D;
adică, oferta globală să fie egală cu cererea globală, fără exces de cerere
sau ofertă globală;
- echilibrul economic dinamic apare ca rezultat al acţiunii contradictorii a
factorilor dezvoltării şi creşterii economice care modifică starea
economiei, raportul dintre resurse şi nevoi, dintre oferta globală şi
cererea globală, dintre subsistemele economiei naţionale.
Condiţia ce defineşte echilibrul economic dinamic este: Y  D, aceasta
însemnând că pot să apară excese de ofertă şi cerere sau deficit de ofertă
şi cerere, care pot fi soluţionate prin folosirea integrală şi eficientă a
factorilor de producţie existenţi, prin atragerea de noi factori în procesele
de producţie etc.
Realizarea echilibrului economic dinamic presupune mişcarea
structurilor economiei naţionale, realizarea de noi structuri economice
impuse de cercetarea ştiinţifică şi procesul inovator, ca şi de modernizare
în timp a dimensiunilor şi structurii cererii de bunuri şi servicii.
2. în raport cu nivelurile agregării economiei naţionale:
- echilibrul microeconomic priveşte verigile primare ale economiei adică
agenţii economici şi unităţile administrativ-teritoriale;
- echilibrul mezoeconomic se referă la structurile de ramură şi zone
teritoriale (judeţe);
- echilibrul macroeconomic integrează toate activităţile economice de pe
teritoriul naţional.
89
3. în funcţie de conţinutul proceselor economice şi de modul de exprimare a
rezultatelor economice
- echilibrul economic material exprimă starea de concordanţă relativă
dintre structura, volumul şi calitatea producţiei (ofertei globale), pe de o
parte, şi nevoile de consum final şi de producţie (cerere globală) sub
aspect cantitativ, structural şi calitativ, pe de altă parte;
- echilibrul economic valoric reflectă starea de concordanţă relativă dintre
diferitele structuri valorice ale rezultatelor economice, dintre acestea şi
eforturile consumate pentru producerea lor. În cadrul echilibrului valoric
se disting următoarele forme de echilibru economic:
a. echilibrul bănesc (monetar), care exprimă starea de concordanţă
relativă dintre masa bănească aflată în circulaţie şi valoarea bunurilor
economice destinate pieţei;
b. echilibrul financiar reliefează concordanţa dintre resursele
financiare şi necesităţile de plată ale agenţilor economici;
c. echilibrul bugetar reflectă concordanţa relativă între veniturile şi
cheltuielile bugetare;
d. echilibrul valutar evidenţiază concordanţa relativă între încasările şi
plăţile în valută;
- Echilibrul resurselor de muncă exprimă concordanţa relativă dintre
cantitatea, structura şi calitatea factorului uman disponibil şi necesităţile
de resursă de muncă ale utilizatorilor, cu deosebire ale ageţilor
economici.
4. Ca stare de concordanţă relativă între mediul creat de om, ecosistemul, şi
mediul natural: echilibrul ecologic, care condiţionează hotărâtor existenţa pe
mai departe a omului şi progresul societăţii omeneşti.
1. Ce fel de echilibru se înregistrează după nivelul agregării economiei?

2.Ce presupune echilibrul economic valoric?
3. Aprecierea conform căreia "echilibrul se manifestă atunci când oferta
producătorilor (Y) va fi egală cu cererea efectivă de bunuri de consum (C) şi
bunuri investiţionale (I) aparţine lui:
a. Francois Quesnay;
b. Leon Walras;
c. Alfred Marshall;
d. J. M. Keynes;
e. Joseph Schumpeter.
4. În funcţie de modul de exprimare a rezultatelor economice, echilibrul
economic cunoaşte formele:
a. echilibrul economic material;
b. echilibrul economic valoric;
c. echilibrul ecologic;
d. echilibrul dinamic;
e. echilibrul microeconomic.
5. Echilibrul economic desemnează:
a. starea de concordanţă relativă între cererea şi oferta de pe pieţele
bunurilor, monetară, a capitalului şi a muncii;
b. starea de concordanţă relativă între structurile şi fluxurile economice
naţionale;
90
c. concordanţa absolută între cerere şi ofertă pe piaţa bunurilor şi
serviciilor;
d. inexistenţa abaterilor (fluctuaţiilor) cererii şi ofertei pe orice piaţă;
e. abateri (fluctuaţii) semnificative ale cererii şi ofertei pe toate pieţele.
8.3. Modele ale echilibrului economic; echilibrul economic

general
Echilibrul economic presupune, mai întâi, egalitatea dintre ofertă şi
cerere pe piaţa bunurilor economice şi a serviciilor, iar în funcţie de evoluţia
acestui raport agenţii economici pot să adopte deciziile favorabile.
Condiţia de echilibru este ca nivelul producţiei (oferta globală) să fie
egală cu cererea globală;
Y = D, unde: Y= oferta globală
D = cererea globală.
1. Dacă ţinem seama de faptul că cererea globală cuprinde cererea

pentru bunurile de consum (C) şi cererea pentru bunurile de investiţii (I), iar Echilibrul pieţei
bunurilor şi
producţia (venitul) este destinată consumului (C) şi economiilor (S), condiţia
serviciilor
echilibrului devine:
C + S = C + I, rezultă S = I
ajungându-se la una din condiţiile echilibrului formulată de J. M. Keynes,
egalitatea economiilor şi investiţiilor fiind echivalentă cu egalitatea dintre
oferta globală şi cererea globală.
Prin urmare relaţia Y = D reprezintă condiţia de echilibru pe piaţa
bunurilor şi serviciilor.
Teoria echilibrului economic general porneşte de la ipoteza că fiecare
economie naţională se dezvoltă în cadrul economiei mondiale, având o largă
deschidere spre exterior prin importuri şi exporturi.
Dacă notăm cu H importurile şi cu E exporturile, atunci relaţia de
echilibru devine:
Y + H = C + E, sau C + S + H = C + I + E, adică:
S + H = I + E, sau S - I = E - H,
ceea ce înseamnă că diferenţa dintre economii şi investiţii (S-I) trebuie să fie
egală cu soldul comerţului exterior (diferenţa dintre export şi import (E-H).
Aceasta înseamnă că egalitatea S - I = E - H reprezintă condiţia de
echilibru pe piaţa bunurilor şi serviciilor, în situaţia luării în considerare
comerţul exterior al ţării.
2. Circulaţia bunurilor marfă şi derularea actelor de vânzare cumpărare
Echilibrul pieţei
presupune circulaţia banilor şi, prin urmare, echilibrul economic general
monetare
cuprinde şi echilibrul pieţei monetare, adică relaţia dintre oferta de monedă
(Ym) şi cererea de monedă (Cm). Pe piaţa monetară echilibrul se realizează
atunci când cantitatea de monedă oferită pe piaţă este egală cu cererea de
monedă, şi aceasta în deplină concordanţă cu cererea şi oferta de bunuri şi
servicii.
Ym = Cm
Cum cererea şi oferta de monedă sunt influenţate de masa monetară
(M), viteza de rotaţie a banilor (V), de volumul tranzacţiilor de pe piaţă (T) şi
de nivelul general al preţurilor (P), atunci condiţia de echilibru este dată de
relaţia: M·V = P·T, unde: M·V = oferta reală de monedă;
P·T = cererea reală de monedă.
91
3. Pe piaţa muncii, condiţia de echilibru apare sub forma egalităţi
Echilibrul pieţei
dintre oferta de locuri de muncă (YL) şi cererea de muncă (DL): YL = DL
muncii
1. Modelul TEG are un caracter static deoarece toate

variabilele analizate se referă la momentul analizat;
2. Numărul agenţilor economici din care este alcătuit

sistemul economic este constant ;
3. Sistemul economic este alcătuit din două categorii de

agenţi economici: producători şi consumatori, între care
nu există contradicţii;
4. Constanţa mulţimii bunurilor economice;
5. Producţia şi consumul funcţionează simultan, fără

discordanţe între ele în timp, ceea ce înseamnă că în
economie nu găsim stocuri şi rezerve;
6. În timp nu se înregistrează un randament crescător al

factorilor de producţie;
Premisele
Teoriei 7. Deşi criteriul ce determină activitatea producătorului
echilibrului este maximizarea profitului, acesta nu poate fi sporit
economic într-o măsură mai mare decât creşterea producţiei;
general
(T.E.G.)
8. Deşi consumatorul urmăreşte maximizarea utilităţii,
indicele de utilitate nu poate să crească mai repede decât
consumul;
9. Mulţimea agenţilor economici producători şi

consumatori trebuie să fie constantă;
10. Fiecare bun economic, într-o perioadă dată trebuie

să aibă acelaşi preţ unitar;
11. Nu există preferinţe între vânzători şi cumpărători;
12. În cadrul sistemului economic nu se manifestă

incertitudini şi nu apar situaţii de risc.;
Având la bază aceste premise, teoria echilibrului economic general va

trebui să răspundă la următoarele întrebări:
1. care sunt condiţiile ce asigură echilibrul economic?
2. care sunt procesele ce asigură starea de echilibru?
3. care sunt condiţiile necesare şi suficiente pentru realizarea echilibrului?
4. care este raportul dintre echilibrul şi optimul paretian?
5. în ce condiţii echilibrul asigură optimul paretian?
Răspunsurile la aceste întrebări sunt sintetizate în următoarele teze:
92
1. echilibrul se manifestă atunci când oferta este egală cu cererea sau când
cererea nu depăşeşte cu mult oferta;
2. economia se află în stare de echilibru şi optim paretian;
3. fiecare produs are preţul său, iar când pe piaţă apare un surplus la un
produs, preţul de echilibru pentru acest surplus eliberează piaţa de acest
surplus;
4. oferta şi cererea sunt funcţii ale preţului;
5. în economie nu există dezechilibre permanente pe piaţă;
6. în economie nu există randamente crescătoare;
7. asigurarea echilibrului este condiţionată de utilizarea resurselor.
Modele ale echilibrului economic: Modelele ale

- Modelul Walras-Wald: demonstrează printr-un sistem matematic dezvoltat că echilibrului
în cadrul unei economii cu concurenţă perfectă şi pură preţul fiecărui produs economic
este egal cu preţul său de revenire şi că la acest preţ se asigură alocarea
optimă a resurselor şi folosirea factorilor de producţie. Cea mai importantă
teză a modelului Walras este cea referitoare la interdependenţa preţurilor şi
cantităţilor în asigurarea echilibrului;
- Modelul Arrow-Debreu-Mckenzie: Fiecare din aceştia au elaborat în mod
independent modele de echilibru, având o trăsătură comună, şi anume
reprezentarea economiei concurenţiale şi demonstrarea existenţei echilibrului.
Elementele comune au fost integrate de G. Debreu într-un model unic,
fundamentat pe anumite specificaţii:
1.Posibilităţile de producţie: un bun se poate obţine cu orice număr de
combinaţii ale factorilor de producţie;
2.Posibilităţile de consum: Numărul consumatorilor este finit, fiecare
consumator poate consuma o mulţime de bunuri;
3. Preferinţele consumatorilor: fiecare consumator are o serie de preferinţe
care pot fi comparate prin intermediul funcţiilor de utilitate;
4. Distribuirea avuţiei şi a veniturilor: consumatorul poate obţine venituri
din mai multe surse: avuţia proprie, participarea la profituri şi prestarea
de servicii.
5. Echilibrul concurenţial: exprimă acea configuraţie a economiei în care
piaţa se află în stare de echilibru, adică atât producătorii cât şi
consumatorii acţionează potrivit regulilor pieţei, primii urmărind
maximizarea profiturilor, ceilalţi maximizarea utilităţii.
Teoria echilibrului general, aşa cum a fost formulată având la bază

anumite premise, nu mai răspunde realităţilor economice din prezent. Chiar
dacă s-a fundamentat pe necesitatea gospodăririi cu maximum de raţionalitate a
resurselor economice limitate, orientând activitatea spre satisfacerea cât mai
deplină a necesităţilor, plecând de la premisa că există doar pieţe cu concurenţă
perfectă, caracterizată prin atomicitatea cererii şi a ofertei, nu mai corespunde
realităţii economice, având o valabilitate restrânsă, vizând anumite perioade,
pieţe şi bunuri, teoria echilibrului general constituie o frână în calea dezvoltării
şi progresului gândirii economice.

1. Ce reprezintă echilibrul economic general?
2.Ce presupune echilibrul pieţei monetare?
93
3. Condiţia de echilibru pe piaţa bunurilor şi serviciilor, dacă se ia în
considerare şi comerţul exterior al ţării este:
a. Y < D
b. S = I
c. S - I = E - H
d. C + S = C + I
e. Ym = Cm
4. Care din relaţiile de mai jos definesc echilibrul pe piaţa monetară?
a. Ym = DL
b. Y = C
L m
c. Ym = Cm
d. M.V = P.T
e. YL = DL
8.5. Dezechilibrele economice

Dezechilibrul economic reprezintă acea stare a economiei naţionale
Dezechilibrul
economic sau a unei componente a acesteia de a nu fi în echilibru.
Dacă echilibrul se manifestă ca o stare de moment, vremelnică şi
întâmplătoare a sistemului economic, dezechilibrul economic se manifestă
permanent, cu intensităţi diferite în timp.
Interpretarea dezechilibrelor economice se face în funcţie de
intensitatea cu care se manifestă şi de efectele pe care le produce, fiind
apreciate fie ca o stare normală a economiei de piaţă, fie ca o stare nedorită a
economiei.
Dezechilibrele economice sunt apreciate ca o stare normală a evoluţiei
economice, atunci când acestea nu afectează în mod negativ economia, fiind un
suport al progresului economico-social. Dezechilibrele normale au caracter
parţial şi se desfăşoară pe termen scurt, influenţând într-o mică măsură cursul
economiei.
Aprecierea dezechilibrelor economice ca o stare nedorită a economiei
porneşte de la realitatea că acestea sunt aducătoare de dezordine în cadrul
sistemului economic. Când acestea devin predominante, dezvoltarea
economică este stânjenită, instalându-se starea de criză. Dacă dezechilibrele
nedorite cuprind principalele componente ale sistemului economic, se
generalizează şi se prelungesc în timp, criza din economie devine structurală,
trebuind modernizate structurile viabile, înlăturate structurile care nu au viitor
şi create noi structuri ale economiei, care să permită un alt echilibru dinamic.
Exemplu de dezechilibru economic normal:

Starea de presiune caracterizează acea situaţie de piaţă pe care se
Starea de presiune
înregistrează o ofertă excedentară ce se soldează cu nerealizarea unei părţi a
ofertei de bunuri şi servicii şi apariţia şomajului. Concurenţa se desfăşoară între
producători, ceea ce duce la perfecţionarea producţiei, ridicarea calităţii
produselor şi diversificarea acestora, creşterea eficienţei şi reducerea preţurilor
pentru a câştiga o poziţie favorizantă pe piaţă. Sub aspectul adaptării producţiei
la nevoile consumatorilor în starea de presiune se realizează rapid şi elastic.
Influenţa producţiei asupra consumului este deosebit de activă, iar modificarea
cerinţelor şi intenţiilor de cumpărare se realizează în mod permanent. Povara
incertitudini cade asupra vânzătorului. Cumpărătorul găseşte ceea ce caută, nu
se simte în nesiguranţă. Cumpărătorul este cel ce face selecţia, acesta având
drept rezultat îmbunătăţirea calităţii, reducerea costurilor, diferenţierea
94
producţiei şi concentrarea producţiei. În timpul presiunii, cea mai mare parte a
sarcinilor informative cade asupra vânzătorilor.
În cazul presiunii se creează o diferenţă între aspiraţia vânzătorului şi
vânzarea efectivă, cunoscută sub denumirea de tensiune a aspiraţiei. Cu cât
această tensiune este mai accentuată, cu atât presiunea asupra pieţei este mai
mare. Această tensiune, ca diferenţă între aspiraţie şi realizare, este factorul
care amplifică o serie de procese ca, de pildă, îmbunătăţirea calităţii, reducerea
costurilor etc. Presiunea asupra pieţei creşte cu cât sporeşte dorinţa
producătorului de a vinde, creştere care se manifestă prin amploarea şi
diversificarea activităţilor favorizante pentru atingerea aspiraţiilor de vânzare
prin perfecţionarea bunurilor economice şi asigurarea calităţii garantate,
reclamă, informarea şi convingerea cumpărătorului, scăderea relativă a
preţurilor etc.
Exemplu de dezechilibru economic anormal:

Starea de absorbţie caracterizează acea situaţie de piaţă pe care se
înregistrează o cerere excedentară ce se soldează cu o parte a nevoii sociale Starea de absorbţie
nesatisfăcute. Concurenţa se desfăşoară între cumpărători care nu mai au
posibilitatea de a alege, cumpără ceea ce găsesc pe piaţă. Producătorii nu mai
sunt interesaţi să facă investiţii, să modernizeze producţia şi să sporească
eficienţa deoarece tot ceea ce produc se vinde, ei decid ce să producă, cât să
producă şi cum să producă. Pe termen lung absorbţia constituie un stimulent
puternic şi durabil pentru creşterea volumului producţiei, dar generează locuri
înguste de producţie, ceea ce nu stimulează în măsură suficientă progresul
tehnic. Starea de absorbţie frânează dezvoltarea şi perfecţionarea bunurilor
economice, deoarece existenţa pieţei vânzătorilor exclude motivaţia pentru
apariţia produselor noi. Deoarece, aşa cum am arătat, concurenţa se desfăşoară
numai între cumpărători, creşterea vânzărilor depinde numai de producţie,
producătorul găsind cumpărător pentru fiecare produs. În situaţia absorbţiei
adaptarea producţiei la nevoile consumatorilor se face greoi, vânzătorul se
simte în siguranţă, în timp ce consumatorul cumpără bunul respectiv atunci
când îl găseşte şi nu în momentul în care s-a conturat intenţia de cumpărare şi,
în consecinţă, la consumator poate să apară acumularea de stocuri. În situaţia
de absorbţie cumpărătorul nu are posibilitatea să facă selecţia, iar sarcinile
informative cad asupra cumpărătorilor.
Puterea absorbţiei se măsoară în mărimea tensiunii ei, adică a gradului
de satisfacere a cerinţelor consumatorului şi depinde de perspectiva ce se
prefigurează în legătură cu bunul economic şi cu preţul acestuia, de rezervele
băneşti de care dispune cumpărătorul etc., ceea ce demonstrează că absorbţia
nemanifestată pe piaţă este o funcţie crescătoare a tensiunii şi aspiraţiei de
cumpărare.
Forme de manifestare a dezechilibrelor economice:

1. Excesul de ofertă de pe piaţa bunurilor şi pe piaţa muncii se concretizează Forme de
manifestare a
în nerealizarea unei părţi a ofertei de bunuri economice şi în apariţia
dezechilibrelor
şomajului. Piaţa bunurilor şi serviciilor se caracterizează prin starea de economice
presiune, generată de mai multe cauze:
- creşterea concomitentă a salariilor şi a preţurilor care alimentează
procesul inflaţionist, reducând puterea de cumpărare a populaţiei,
rămânând o parte a masei de bunuri aflate în circulaţie neabsorbită,
apărând excesul de ofertă;
- pe piaţă domneşte incertitudinea, fapt ce îi determină pe producători să
formeze rezerve de capacităţi de producţie, cu mult peste necesităţi;
95
- crearea surplusului de capacităţi de producţie conduce la amplificarea
cererii, care conduce la apariţia de noi bunuri economice şi la
îmbunătăţirea calităţii celor existente;
- intenţia de a face investiţii este mai mică decât potenţialul real de
investiţii fapt explicabil prin: reducerea economiilor populaţiei ce sunt
destinate investiţiilor; prudenţa investitorilor; politica restrictivă de credite
pentru investiţii, diminuarea investiţiilor publice etc.
2. Excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi excesul de ofertă pe piaţa muncii.
Excesul de ofertă pe piaţa muncii generează şomaj, iar excesul de cerere pe
piaţa bunurilor generează starea de absorbţie având drept cauze: satisfacerea
insuficientă a aspiraţiilor consumatorilor; disproporţii între ramurile de
producţie; neconcordanţa între intenţiile de investiţii, pe de o parte şi
condiţiile materiale şi tehnice reale de înfăptuire a acestora, pe de altă parte.
Trecerea sistemului economic de la starea de presiune la starea de absorbţie
are loc prin diminuarea ritmului de creştere economică, ceea ce impune
analiza implicaţiilor presiunii şi absorbţiei asupra desfăşurării activităţilor
economice.
3. Excesul de cerere pe piaţa bunurilor economice, a monedei şi pe piaţa
muncii. Un asemenea dezechilibru este rezultatul unei economii aflate deja în
criză structurală profundă. În termeni economici, aceste dezechilibre
înseamnă hiperinflaţie, şomaj cronic şi înrăutăţirea gravă a condiţiilor de
viaţă. Pentru că în economie nu mai acţionează în limite normale nici
absorbţia şi nici presiunea, este necesară o lungă perioadă de tranziţie pentru a
restructura întregul aparat tehnico-productiv, pe alte criterii de raţionalitate
economică. Această restructurare trebuie realizată din mers şi implică costuri
sociale mari, refacerea treptată a funcţiei productive a agenţilor economici, a
sistemului economic în ansamblul său.
1. Ce noţiuni se folosesc pentru a desemna dezechilibrele economice normale

şi anormale?
2. Prin ce se caracterizează starea de presiune?
3. Prin dezechilibru economic se înţelege?
a. acea stare a economiei naţionale în care există numai surplus de
cerere agregată;
b. acea stare a economiei naţionale în care există doar surplus de ofertă
agregată;
c. starea vremelnică şi întâmplătoare a economiei naţionale în cadrul
căreia forţele contrarii sunt egale;
d. starea economiei naţionale sau a unei componente a acesteia de a nu
fi în echilibru;
e. starea permanentă a economiei naţionale de dezorganizare a
structurilor sistemului economic.
4. Starea de absorbţie reflectă acea situaţie de pe piaţă în care:
a. cererea este excedentară pe piaţa bunurilor şi serviciilor;
b. oferta este excedentară pe piaţa bunurilor şi serviciilor;
c. concurenţa se desfăşoară între vânzătorii producători care nu pot să-şi
vândă mărfurile;
d. concurenţa se desfăşoară între cumpărători care nu mai au posibilitatea
de a alege, cumpără ceea ce li se oferă pe piaţă;
e. producătorii sunt interesaţi să perfecţioneze producţia, să facă investiţii
şi să sporească eficienţa economică.
96
5. Starea de presiune reflectă acea situaţie de pe piaţă în care:
a. se înregistrează o ofertă excedentară pe piaţa bunurilor, serviciilor şi pe
piaţa muncii ce se soldează cu nerealizarea unei părţi a ofertei de bunuri
şi servicii şi apariţia şomajului;
b. se înregistrează o cerere excedentară pe piaţa bunurilor, serviciilor şi a
forţei de muncă ce se concretizează în existenţa unor nevoi
nesatisfăcute;
c. concurenţa se desfăşoară între producători, cu consecinţe pozitive
asupra perfecţionării producţiei şi sporirii eficienţei economice;
d. concurenţa se desfăşoară între cumpărători care nu au posibilitatea de a
alege;
e. povara incertitudinii cade asupra cumpărătorilor care nu găsesc ceea ce
caută, nu se simt în siguranţă.
6. Precizaţi care din situaţiile prezentate mai jos constituie forme de
manifestare a dezechilibrului economic:
a. excesul de cerere pe piaţa bunurilor combinat cu excesul de cerere pe
piaţa muncii;
b. excesul de ofertă pe piaţa bunurilor combinat cu excesul de cerere pe
piaţa muncii;
c. excesul de ofertă pe piaţa bunurilor economice, a monedei şi pe piaţa
muncii;
d. excesul de ofertă pe piaţa bunurilor şi pe piaţa muncii;
e. excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi excesul de ofertă pe piaţa muncii.
7. Care din afirmaţiile de mai jos sunt adevărate?
a. starea de presiune se înregistrează atunci când oferta este excedentară;
b. starea de presiune se înregistrează atunci când cererea este excedentară;
c. starea de absorbţie se înregistrează atunci când cererea pe piaţă este
excedentară;
d. starea de absorbţie se înregistrează atunci când oferta pe piaţă este
excedentară;
e. când cererea pe piaţă este mai mare decât oferta avem de-a face cu
starea de presiune.
8.7. Rezumat
La scara întregii economii desfăşurarea activităţilor economice are la
bază sistemul de trebuinţe ale indivizilor şi societăţii necesitând o stare de
concordanţă denumită echilibru macroeconomic, între toate sectoarele şi
ramurile, între componentele economiei, care, deşi se află într-o
interdependenţă, au propria lor mişcare.
L. Walras a demonstrat şi apreciat că piaţa se află în echilibru atunci
când cererea este egală cu oferta.
J. M. Keynes abordează condiţiile echilibrului pe termen scurt, luând în
considerare incertitudinea şi riscul ce apare în activitatea economică şi
subliniază că echilibrul se manifestă atunci când oferta producătorilor (Y) este
egală cu cererea efectivă de bunuri de consum (C) plus bunurile investiţionale
(I): Y=C+I
În urma analizei diferitelor teorii cu privire la conţinutul echilibrului
macroeconomic se poate concluziona că aceasta exprimă acea stare spre care
tind structurile economiei, fluxurile şi pieţele bunurilor şi serviciilor, piaţa
monetară, piaţa capitalurilor şi piaţa muncii, adică piaţa în ansamblul ei
caracterizată printr-o concordanţă relativă a cererii şi ofertei.
97
Prin urmare, pentru toate pieţele, condiţia de echilibru este ca nivelul
producţiei (oferta globală) să fie egală cu cererea globală.
Există mai multe modele elaborate care demonstrează existenţa
echilibrului economic.
Întrucât în economie există factori care provoacă modificări rapide
există şi abateri de la condiţiile de echilibru, drept pentru care, în diverse
momente sistemul economic se află în echilibru.
Ştiinţa economică, pentru a desemna dezechilibrele economice
foloseşte noţiunea de presiune (pentru cele normale) şi noţiunea de absorbţie
(pentru cele anormale).
Dezechilibrele se manifestă sub următoarele forme :
- excesul de ofertă pe piaţa bunurilor şi pe piaţa muncii
- excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi de ofertă pe piaţa muncii
- excesul de cerere pe piaţa bunurilor economice, piaţa monetară şi a
muncii
-
8.8. Termeni cheie

Echilibrul economic, teoria echilibrului economic general, modele ale
echilibrului economic, dezechilibrul economic, presiune, absorbţie.
8.9. Bibliografie
1. Abraham Frois G.- Economia politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994
2. Băbeanu M. – Macroeconomie, Editura Universitaria, Craiova, 2007
3. Pârvu Gh. – Macroeconomie, Editura Universitaria, Craiova, 2006
4. Popescu C.- Macroeconomie, Editura Economică, Bucureşti, 2006
5. Tobă E., Tobă D. – Macroeconomie, Editura Sitech, Craiova, 2006
98
FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE.

CICLUL AFACERILOR
Cuprins:
9.1. Ciclicitatea, trăsătură a evoluţiei activităţii economice
9.3. Diversitatea ciclurilor economice. Ciclurile lungi, decenale şi
scurte
9.5. Cauzele evoluţiei ciclice a activităţii din economiile
contemporane
9.7. Politici anticiclice
9.9. Rezumat
9.10. Termeni cheie
9.11. Bibliografie
- definirea ciclicităţii şi a ciclului economic
- prezentarea tipurilor de cicluri economice
- identificarea cauzelor evoluţiei ciclice a activităţilor economice
- înţelegerea conţinutului politicilor anticiclice
9.1. Ciclicitatea, trăsătură a evoluţiei activităţii economice

Analiza evoluţiei principalilor indicatori ai activităţii economice
(venitul naţional, producţia, desfacerile, investiţiile, consumul, ocuparea forţei
de muncă) dintr-o întreprindere, ramură sau economie naţională, relevă faptul
că în unele perioade se înregistrează creşteri, în altele stagnări sau chiar
reduceri, ceea ce demonstrează că periodic activitatea economică de ansamblu
sau într-o ramură poate cunoaşte situaţii dificile, luând forma unor crize.
Aceasta înseamnă că, în timp, activitatea economică nu are o evoluţie uniformă,
liniară, ci este fluctuantă.
Tipuri de fluctuaţii:
♦ fluctuaţii sezoniere → se derulează, de regulă, pe parcursul unui an, ca
urmare a acţiunii unor factori naturali – climaterici sau sociali, care fac ca Tipuri de fluctuaţii
volumul producţiei, al ocupării, al desfacerilor, al activităţii economice în
general să cunoască fluctuaţii în agricultură, construcţii, turism, subramuri ale
industriei. Variaţii sezoniere ale activităţii economice apar sub influenţa unor
factori sociali (împrejurări) cum sunt: sărbători religioase, obiceiuri, tradiţii
care generează creşterea volumului de vânzări, al producţiei anumitor bunuri
industriale, al activităţii din transporturi, al gradului de ocupare a forţei de
muncă etc. Ulterior desfăşurării unor asemenea evenimente, pe perioade mai
mari sau mai mici de timp se înregistrează reduceri ale desfacerilor,
producţiei, transporturilor, gradului de ocupare a forţei de muncă etc.;
99
♦ fluctuaţii întâmplătoare (accidentale) → sunt determinate de factori aleatori
sau evenimente neaşteptate: cataclisme naturale, evenimente sociale şi
politice deosebite, decizii neaşteptate ale unor agenţi economici, o anumită
stare de spirit a populaţiei etc. Asemenea fluctuaţii, fiind întâmplătoare, nu au
caracter de repetabilitate, nu pot fi prevăzute decât rareori şi doar cu puţin
timp înainte de a se manifesta, iar caracterul lor accidental poate provoca
pierderi pentru anumite categorii de agenţi economici;
♦ fluctuaţii ciclice → ţin doar de factorii ce influenţează evoluţia activităţii
economice, de interdependenţele ce se stabilesc între componentele fiecărei
economii. Fluctuaţiile ciclice se reproduc cu o anumită regularitate; sunt
fluctuaţii agregate ale activităţii economice.
Asemenea fluctuaţii au început să se manifeste în economiile din
diferite ţări începând cu primele decenii ale secolului al XIX-lea, moment de la
care alternanţa perioadelor de expansiune şi contracţie a afacerilor, a activităţii
economice în general, se derulează după o anumită regularitate în timp,
apreciindu-se că activitatea la nivelul fiecărei economii are caracter ciclic.
Ciclicitatea reprezintă acea formă de mişcare a activităţii economice
Ciclicitatea
dintr-o ţară în care fazele de expansiune alternează cu cele de stagnare şi
descreştere.
Descifrarea conţinutului dezvoltării ciclice, a fazelor şi cauzelor
acesteia, a fost realizată de Joseph Schumpeter care a aprofundat şi sintetizat
tezele formulate anterior de K.Marx, C.Juglar, J.Kitchin şi N.Kondratiev, în
lucrarea Business Cycles, în care se demonstrează că activitatea economică
are caracter ciclic trecând prin mai multe faze şi stări care se aseamănă în linii
mari de la un ciclu la altul. Ciclicitatea, ca formă de mişcare a economiei,
presupune deci, succesiunea şi repetabilitatea în timp a unor stări (faze) ale
ciclului economic, care se aseamănă între ele de la un ciclu la altul. În fiecare
fază, indicatorii agregaţi ai economiei au caracteristici diferite, în funcţie de
mersul activităţii: expansiunea sau recesiunea economică.
Fazele mişcării ciclice se condiţionează reciproc şi privite în
interdependenţa şi unitatea lor, pregătesc premisele care asigură activităţii
economice continuitate, schimbări calitative şi progres.
Pe baza evidenţierii caracteristicilor dezvoltării economice în fiecare
fază, a fiecărui ciclu în totalitatea sa, ştiinţa economică a formulat concluzia
că ciclicitatea reprezintă forma normală de evoluţie a activităţii economice.
Evoluţia fluctuantă a activităţilor economice nu trebuie privită în mod
static, ci în dinamică, în sensul că repetabilitatea fazelor ciclului nu se produce
la aceleaşi dimensiuni, ci la dimensiuni mai mari, la fiecare nou ciclu asistând
la o creştere a indicatorilor fizici valorici şi cantitativi.
9.2. Test de autoevaluare evaluare 1
1. Care sunt tipurile de fluctuaţii sintetizate de teoria economică?

2. Ce reprezintă ciclicitatea?
3. Care din afirmaţiile de mai jos sunt adevărate?
a. fluctuaţiile sezoniere se derulează, de regulă pe parcursul a 8-10-12 ani;
b. fluctuaţiile întâmplătoare, accidentale au caracter de repetabilitate;
c. fluctuaţiile întâmplătoare pot fi prevăzute cu exactitate, cu mult timp
înainte de producerea lor;
d. fluctuaţiile ciclice se reproduc cu o anumită regularitate, sunt fluctuaţii
agregate ale activităţii economice;
100
e. fluctuaţiile sezoniere se derulează, de regulă, pe parcursul unui an ca
urmare a acţiunii unor factori naturali sau sociali.
4. Ciclicitatea reprezintă:
a. perioada de la începutul unei crize, până la începutul crizei următoare;
b. acea formă de mişcare a activităţii economice dintr-o ţară în care fazele
de expansiune alternează cu cele de stagnare şi descreştere;
c. acea formă de mişcare a activităţii economice caracterizată numai prin
expansiune;
d. acea formă de mişcare a activităţii economice caracterizată numai prin
tendinţa de reducere a rezultatelor activităţii economice;
e. perioada de la sfârşitul unei crize şi până la începutul crizei următoare.
9.3. Diversitatea ciclurilor economice. Ciclurile lungi,

decenale şi scurte
Mişcarea ciclică a activităţii economice într-o perioadă de timp, bine
delimitată poate fi redată, prin analiza ciclului economic.
Ciclul economic poate fi definit prin perioada de la începutul unei
Ciclul economic
crize până la începutul crizei următoare, sau perioada de timp care separă
două crize.
Ştiinţa economică a identificat mai multe tipuri de cicluri economice
care se întrepătrund şi, de cele mai multe ori, se suprapun:
- cicluri lungi, seculare sau Kondratiev
- ciclurile propriu-zise, numite decenale sau cicluri Juglar, cu o durată

de la 4-6 ani până la 10-12 ani
- ciclurile scurte, cu o durată cuprinsă între 6 luni şi 3 ani, mai

importante fiind ciclul inflaţionist şi ciclul variaţiei stocurilor
Ciclurile lungi Ciclurile lungi

Analiza evoluţiei pe termen lung a vieţii economice, a stării şi eficienţei
utilizării factorilor de producţie reliefează că aceasta se desfăşoară sub forma
unor perioade lungi (cicluri) cu o durată cuprinsă între 40-60 de ani. Existenţa
şi parcurgerea unor asemenea cicluri a fost evidenţiată de către economistul rus
Nikolai Kondratiev, prin analiza datelor referitoare la evoluţia preţurilor,
ratelor dobânzii, salariilor şi comerţului exterior, observând două faze ale
ciclului, recesiunea şi expansiunea, sau într-o altă formulare, faza descendentă
şi faza ascendentă.
În intervalul unui ciclu lung se apreciază că în economie este dominant
un anumit mod tehnic de producţie (acesta desemnează nivelul calitativ şi
caracteristicile de ansamblu ale factorilor de producţie, atât ale factorilor clasici,
tradiţionali, cât şi ale neofactorilor). Acest mod tehnic de producţie, o perioadă
de 20-30 de ani, funcţionează corespunzător, generând progres şi eficienţă
ridicată. După aceea, el intră în conflict cu posibilităţile oferite de natură, dar şi
cu condiţiile care i-au favorizat apariţia şi dezvoltarea, ceea ce conduce la
epuizarea posibilităţilor de sporire a eficienţei economice, randamente
descrescătoare şi, drept consecinţă, creşterea costurilor.
Trecerea de la vechiul mod tehnic de producţie spre un nou aparat de
producţie, apt să ridice eficienţa economică are loc într-o perioadă de tranziţie
în care limitele vechiului mod tehnic de producţie sunt evidenţiate însă, în
paralel, în economie se extind germenii noului mod tehnic de producţie.
101
Restructurarea profundă a economiei şi generalizarea noului mod tehnic de
producţie încheie un ciclu de evoluţie a economiei, marcând trecerea la un nou
stadiu calitativ superior al evoluţiei vieţii economice.
Evoluţia vieţii economice în cadrul unui ciclu lung are loc în două faze:
faza ascendentă şi faza descendentă, fiecare cu o durată de 20-30 de ani.
- faza ascendentă (A) → se caracterizează prin preponderenţa anilor

de prosperitate economică, ritmuri ridicate de creştere a producţiei,
Fazele investiţiilor, afacerilor, venitului naţional şi a nivelului de trai
ciclului
lung - faza descendentă (B) → se caracterizează prin încetinirea ritmurilor
de creştere economică în general, a producţiei, investiţiilor,
veniturilor, prin subocuparea forţei de muncă, inflaţie, scăderea
nivelului de trai.
Cercetările întreprinse de specialişti au evidenţiat că, în ultimele două

secole, economia mondială a trecut prin patru cicluri lungi (Kondratiev).
Perioada din care:

ciclului lung faza ascendentă faza descendentă
1790-1848(1850) 1790-1814(1816) 1814(1816)-1848(1850)
1848(1850)-1896 1848(1850)-1873 1873-1896
1896-1948 1896-1929 1929-1948
1949-2006 1949-1973 1974-2006
Reprezentarea grafică a evoluţiei economiei, în ultimele două secole din

perspectiva explicaţiilor date de Kondratiev ciclurilor lungi, evidenţiază faptul
că deşi economia mondială a trecut prin cele patru cicluri seculare, fiecare
cunoscând fazele ascendente şi descendente, el a înregistrat realizări
spectaculoase sub aspectul creşterii şi dezvoltării, al progresului tehnic şi
eficienţei economice, concretizate în valorile indicatorilor macroeconomici (pe
total şi pe locuitor).
PNB
1973-1974
A B
1929 2006
B
A
1873
B 1948
1814-1816
A
B 1896
A
1848-1850
1790
Timpul
Evoluţia economiei în ultimele două secole

din perspectiva ciclului Kondratiev
Literatura economică evidenţiază mai multe explicaţii date ciclurilor

lungi şi conţinutului fazelor sale:
- o serie de specialişti explică ciclul lung şi fazele sale prin ciclicitatea
noutăţilor şi perfecţionările tehnice profunde, sau prin atragerea în producţie a
noi resurse de materii prime şi energie;
102
- după alţii, ciclul lung şi fazele sale sunt legate de pregătirea şi ducerea
războaielor: perioadelor de pregătire a războaielor le-ar corespunde faza
ascendentă, iar refacerea economiilor şi restructurările dificile prin care sunt
nevoite să treacă le-ar corespunde faza descendentă;
- sunt şi specialişti care leagă ciclul lung şi fazele sale de evoluţia
producţiei şi stocului de aur, sau a producţiei agricole (caracteristică perioadei
când în circulaţie se aflau banii din aur, iar agricultura reprezenta principala
ramură a economiei).
În prezent, a da o explicaţie ciclului secular înseamnă a considera că
evoluţia economică se derulează sub influenţa a numeroşi factori: economici,
tehnico-economici, social-politici şi naturali, cel mai important fiind evoluţia
ciclică a cercetării ştiinţifice şi inovării tehnologice. Ca urmare, fiecărui ciclu
Kondratiev îi corespunde o familie de inovaţii:
primul ciclu inovaţiile din industria textilă şi metalurgică
Kondratiev
al doilea ciclu inovaţiile din domeniul căilor ferate şi siderurgiei
Kondratiev
al treilea ciclu inovaţiile aplicabile în industria automobilului,
Kondratiev electricitate şi chimie
al patrulea ciclu inovaţiile din electronică, robotică, telematică,

Kondratiev biotehnologie, tehnologiile informatice şi de comunicaţii
Caracteristic evoluţiei economiei în cel de-al patrulea ciclu Kondratiev

este faptul că perioada de tranziţie de la vechiul mod tehnic de producţie la cel
nou este marcată de o criză structurală, a cărei durată se prelungeşte pe
parcursul fazei descendente şi a cărei particularitate constă în modificări
fundamentale în tehnicile şi tehnologiile de fabricaţie, în locul şi rolul pe care
omul îl deţine în procesele economice.
Ciclurile decenale Ciclurile decenale

Mersul activităţii economice în cadrul economiilor cu piaţă
concurenţială poate fi urmărit şi analizat în cadrul unor intervale de timp de 8-
10-12 ani, în cadrul aşa numitelor cicluri decenale (Juglar), caracterizate prin
trecerea economiei prin mai multe faze şi stări.
În analiza ciclurilor decenale, deşi majoritatea autorilor recunosc
existenţa aceloraşi faze, conţinutul şi denumirea acestora sunt diferite.
Concepţia clasică, generalizatoare, este aceea în care ciclul decenal
cuprinde patru faze: criza, depresiunea, înviorarea şi avântul.
Pornind de la aceasta, diferiţii autori susţin existenţa următoarelor faze:
restrângere (contracţie), înviorare, expansiune şi

Paul Samuelson apogeu
criza propriu-zisă, depresiunea, palierul de
Enciclopedia Larousse refacere incompletă şi expansiunea
faza ascendentă, faza de maximum absolut sau
Francesco Forte relativ, o perioadă de scădere absolută sau relativă
şi un punct de minim de la care începe refacerea
expansiunea, criza (punctul de cotitură superior),
Franco Poma depresiunea şi punctul de cotitură inferior (de
reluare, de reîncepere a refacerii)
103
consideră că ciclul economic are o durată de 6-8
ani şi cuprinde doar două faze: expansiunea şi
o altă grupă de autori depresiunea, despărţite de două puncte de ruptură
având sens contrar: criza (ruptură cu sens negativ)
şi relansarea economică (ruptură cu sens pozitiv)
În general, indiferent de punctul de vedere, un ciclu economic decenal

cuprinde patru faze: criza, depresiunea, înviorarea şi avântul, două puncte de
cotitură (inferior şi superior) şi aceasta în cadrul a două stări: expansiunea
(care cuprinde înviorarea şi avântul) şi recesiunea (care cuprinde criza şi
depresiunea).
PIB
K
H
J
E G
B I
D
F
C
A
Timpul
B E H K
- Expansiunea (A-B, D-E, G-H, J-K): se caracterizează prin: conjunctura

Expansiunea
economică este favorabilă, cererea de bunuri de consum este dinamică,
afacerile sunt prospere, iar agenţii economici sunt dominaţi de optimism.
Deoarece se înregistrează un dinamism prelungit al cererii de bunuri de
consum, procesul investiţional continuă într-un ritm susţinut, pentru
modernizarea capacităţilor de producţie existente şi crearea altora noi, având
loc şi o creştere a gradului de ocupare a forţei de muncă. Oferta mereu mai
mare este însoţită de măsuri de stimulare artificială a cererii prin diverse căi.
Perspectiva unor câştiguri mai mari în viitor îi determină pe afacerişti să
creeze stocuri de produse care, deocamdată, au desfacerea asigurată. Într-o
asemenea efervescenţă a activităţii economice, băncile acordă credite cu
uşurinţă, atât pentru producţie cât şi pentru consum, crescând gradul de
îndatorare a afaceriştilor şi a consumatorilor individuali. Pe fondul creşterii
agregate se înregistrează o sporire nejustificată a tuturor categoriilor de preţuri,
atât la factorii de producţie limitaţi, cât şi la bunurile de consum, declanşându-
se procesul inflaţionist. În consecinţă, prin acţiunile întreprinse de anumiţi
agenţi economici, dar mai ales prin politica economică sunt adoptate măsuri
de frânare a cererii globale, ceea ce conduce la folosirea incompletă a unor
capacităţi de producţie, scăderea ratei profitului, cu deosebire la noile
investiţii, disponibilizări ale forţei de muncă, grijă mai mare din partea
băncilor la acordarea de credite, cresc dobânzile la creditele bancare etc.;
- Criza (B-C, E-F, H-I): - urmează după punctul de cotitură superior (B, E, H,
Criza
K) şi se manifestă pe fondul încetinirii ritmurilor de creştere economică.
Primele manifestări ale crizei, apărute chiar din faza anterioară, se amplifică:
reducerea ratei profiturilor, sporirea stocurilor fără desfacere, stagnarea
investiţiilor în favoarea economiilor, activitatea bursieră înregistrează scăderi
spectaculoase, băncile neputând să-şi recupereze creditele restante înăspresc
104
condiţiile de creditare, mărind rata dobânzii şi impunând condiţii mai grele de
obţinere a creditelor.
Asemenea fenomene nedorite ce apar pe piaţa bursieră şi monetară au
efecte negative asupra activităţilor de producţie şi comerciale, concretizate în
stagnarea producţiei, falimente ale unor întreprinderi, creşterea şomajului,
înrăutăţirea situaţiei economice şi sociale a populaţiei, acestea fiind de fapt
caracteristici ale evoluţiei economiei în starea de recesiune, cu fazele sale,
criza şi depresiunea.
- Depresiunea: reprezintă faza ciclului care succede crizei şi care se
caracterizează prin: întreprinderile mai slabe îşi încetează activitatea, altele Depresiunea
întâmpină dificultăţi din cauza diminuării cererii şi creşterii costurilor,
reducându-se posibilităţile de reluare a producţiei. Producţia stagnează sau
devine chiar negativă ca urmare a reducerii comenzilor. Acumularea unor
asemenea dificultăţi determină agenţii economici să adopte măsuri drastice de
reducere a costurilor, promovare a vânzărilor, reînnoirea capitalului fix prin
impulsionarea procesului investiţional privat şi de stat.
Se ajunge astfel la punctul de cotitură inferior (C,F,I) în evoluţia
economiei care marchează procesul de reluare a activităţii economice pe baze
noi.
- Înviorarea întregii activităţi (intervalele C-D, F-G, I-J): caracterizată prin
creşterea procesului investiţional, atât pentru noi capacităţi de producţie, cât şi Înviorarea
pentru reînnoirea capitalului fix activ, creşterea gradului de ocupare a forţei
de muncă etc., iniţiindu-se o nouă fază a ciclului economic, faza de
expansiune (intervalele D-E, G-H, J-K). În această fază se înregistrează din
nou o creştere a vânzărilor, şi a preţurilor, o cerere mare de credite şi o
creştere a veniturilor.
Evoluţia ciclică a economiei contemporane reprezintă o realitate, iar
fiecare fază a ciclului economic caracterizează o anumită stare a economiei şi
îndeplineşte o anumită funcţie în evoluţia de ansamblu a vieţii economice. Pe
de altă parte, nu trebuie înţeles că, peste tot şi întotdeauna, evoluţia ciclică a
economiilor se face în cadrul aceloraşi şabloane, existând particularităţi şi
trăsături specifice de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta. Aceasta
înseamnă că nu există două cicluri perfect asemănătoare, ca rezultat al acţiunii
unei multitudini de factori interni şi externi, economici şi social-politici.
Reprezentând principala formă de mişcare a vieţii economice în a doua
jumătate a secolului al XX-lea, ciclul decenal, se caracterizează prin trei
trăsături care îl diferenţiază de celelalte forme pe care le cunoaşte evoluţia
economiei mondiale:
a. are o anumită periodicitate, durata sa fiind de 6-10 ani;
b. are caracter general, cuprinzând în acelaşi timp principalele ramuri,

dar şi majoritatea ţărilor;
c. amploarea (măsurată prin distanţa între nivelul de activitate cel mai

ridicat şi cel mai scăzut) este mare.
Ciclurile decenale se desfăşoară pe fondul ciclurilor seculare, o fază a

ciclurilor lungi cuprinzând 2-3 cicluri decenale. Evoluţia şi caracteristicile
vieţii economice în ciclurile decenale depinde de faza ciclului secular pe care
se pliază:
105
▪ în situaţia în care un ciclu decenal se derulează în cadrul fazei
ascendente a ciclului lung, manifestările specifice recesiunii sunt mai
scurte şi de mai mică profunzime, preponderente fiind fazele de
expansiune economică;
▪ în situaţia în care un ciclu decenal se derulează în cadrul fazei

descendente a ciclului lung, manifestările specifice recesiunii sunt
mai lungi, şomajul şi inflaţia ating cote ridicate, numeroase ramuri şi
domenii de activitate se află în proces de restructurare şi
redimensionare.
Ciclurile scurte Ciclurile scurte (ciclurile Kitchin)

Reprezintă o mişcare ciclică pe parcursul a circa 40 de luni, care
afectează ansamblul ramurilor unei economii. Cuprind două faze: expansiunea
şi încetinirea (reducerea) creşterii economice. Trecerea de la expansiune la
încetinirea creşterii economice nu presupune declanşarea unei crize economice.
Pe parcursul unui ciclu decenal se derulează circa 2-3 cicluri scurte. Ciclul
scurt se încadrează între două crize ale ciclului decenal, contribuind la
modificarea amplitudinii expansiunii şi contracţiei.

1. Ce este ciclul economic?
2. Care sunt principalele categorii de cicluri economice?
3. Care din caracteristicile enumerate mai jos sunt specifice ciclurilor lungi,
seculare?
a. se desfăşoară sub forma unor perioade lungi, cu o durată de 80-100 de
ani;
b. se desfăşoară sub forma unor cicluri cu o durată cuprinsă între 40-60 de
ani;
c. evoluţia vieţii economice în cadrul unui ciclu lung are loc în patru faze;
d. evoluţia vieţii economice în cadrul unui ciclu are loc în două faze;
e. afectează doar anumite ramuri ale economiei.
4. Precizaţi care este succesiunea corectă a fazelor ciclului economic decenal:
a. depresiune, criză, înviorare şi avânt;
b. criză, înviorare, depresiune şi avânt;
c. avânt, criză, depresiune, înviorare;
d. criză, depresiune, înviorare şi avânt;
e. criză, înviorare, avânt şi depresiune.
5. Ciclul economic reprezintă:
a. perioada de la începutul unei crize, până la începutul crizei următoare;
b. perioada de timp, care separă două crize;
c. perioada care separă criza de depresiune;
d. perioada de la începutul unei crize şi până la sfârşitul acesteia;
e. perioada de la sfârşitul unei crize şi până la începutul crizei următoare.
6. Care din trăsăturile specificate mai jos sunt caracteristice ciclurilor
decenale?
a. se desfăşoară sub forma unor perioade lungi, cu o durată de 40-60 de
ani;
b. evoluţia vieţii economice în cadrul acestui ciclu are loc în două faze:
recesiunea şi ascensiunea;
106
c. afectează doar agricultura şi industriile extractive;
d. nu au legătură cu ciclurile lungi;
e. se derulează în cadrul unor perioade de timp de 8-10-12 ani.
7. Care din variantele de mai jos, referitoare la conţinutul crizei ca fază a
ciclului economic, sunt greşite?
a. criza urmează după un avânt al activităţii economice;
b. criza produce o scădere bruscă a profiturilor întreprinderilor;
c. criza succede fazei de înviorare a activităţii economice;
d. criza produce scăderi spectaculoase a activităţii bursiere;
e. criza este o ruptură a evoluţiei ascendente a activităţii economice.
8. În condiţiile crizei economice au tendinţă de creştere:
a. rata profiturilor;
b. activitatea bursieră;
c. stocurile fără desfacere;
d. investiţiile;
e. rata dobânzii.
9. Expansiunea economică, fază a ciclului economic decenal, este frânată de
acţiunea anumitor factori:
a. stagnarea şi chiar diminuarea productivităţii muncii;
b. restructurarea şi scumpirea creditelor;
c. creşterea ratei profiturilor;
d. creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă;
e. creşterea volumului investiţiilor.
10. Depresiunea, ca fază a ciclului decenal, se caracterizează prin:
a. întreprinderile mai slabe, îşi reiau activitatea;
b. creşterea costurilor impulsionează cererea;
c. are o durată mai mică decât criza;
d. cresc posibilităţile de reluare a producţiei;
e. oferta agregată depăşeşte cererea agregată.
11. Ciclurile scurte (Kitchin) reprezintă:
a. o mişcare ciclică în decursul a 6-8 ani;
b. o mişcare ciclică pe parcursul a patru faze;
c. o mişcare ciclică pe parcursul a două faze: expansiunea şi încetinirea
creşterii economice;
d. o mişcare ciclică ce se încadrează între două crize ale ciclului decenal;
e. o mişcare ciclică ce presupune trecerea de la faza de expansiune la cea
de încetinire a activităţii economice prin declanşarea unei crize
economice.
12. La baza celui de-al patrulea ciclu Kondratiev stau:
a. inovaţiile din industria textilă şi metalurgică;
b. inovaţiile din domeniul căilor ferate şi siderurgiei;
c. inovaţiile din electronică, robotică, telematică;
d. inovaţiile din biotehnologie, tehnologiile informatice şi de comunicaţii;
e. inovaţiile din industria automobilului, electricitate şi chimie.
13. Ciclul decenal, reprezentând principala formă de mişcare a vieţii
economice se caracterizează prin anumite trăsături care îl diferenţiază de
celelalte forme:
a. are o anumită periodicitate, durata sa fiind de 40-60 de ani;
b. se desfăşoară în afara ciclurilor seculare;
c. este generat doar de factori de natură externă;
d. are o anumită periodicitate, durata sa fiind de 6-10 ani;
e. are caracter general, cuprinzând, în acelaşi timp, principalele ramuri,
dar şi majoritatea ţărilor.
107
9.5. Cauzele evoluţiei ciclice a activităţii din economiile
contemporane
Problema definirii cauzelor dezvoltării ciclice a generat în gândirea
economică o amplă confruntare de idei, fiind puse în circulaţie mai multe
puncte de vedere.
Înainte de a trece la prezentarea acestora este necesară readucerea în
discuţie a concepţiei îmbrăţişată de numeroşi economişti, potrivit căreia în
sistemul economic nu pot apărea crize. Această apreciere se baza pe cunoscuta
„lege a debuşeelor” formulată de J. B. Say în felul următor: „fiecare marfă îşi
creează automat propria piaţă (cerere)”, iar eventualele disproporţii sau
fenomene negative care s-ar manifesta într-un sector sau ramură de activitate s-
ar corecta, potrivit acestei teorii, prin mecanismele automate ale pieţei.
Chiar dacă în secolul al XIX-lea au fost evidente numeroase fluctuaţii
ale activităţii economice, inclusiv unele crize, adepţii acestei teorii au căutat
cauzele crizelor în afara economiei, prin explicaţii ce nu aveau legătură cu
mecanismul derulării vieţii economice:
- W. S. Jevons a elaborat teoria petelor solare considerând că apariţia
acestora ar afecta într-o formă sau alta evoluţia vieţii economice;
- J. S. Mill a pus accentul pe cauze de ordin psihologic, pe alternanţa
obiectivă a unor stări de optimism şi pesimism ale actorilor vieţii economice.
Declanşarea crizei economice din anii 1929-1933, ca şi consecinţele
grave ale acesteia au înlăturat convingerile care susţineau capacitatea de
autoreglare a economiei, de asigurare a echilibrului dintre economii şi investiţii
şi deplina ocupare a forţei de muncă.
De aceea, în explicarea cauzelor ciclului decenal s-a pus accent pe o
serie de factori interni sistemului economic, influenţaţi mai mult sau mai puţin
de o serie de factori externi. Se consideră că sistemul economic conţine în sine
mecanisme destabilizatoare care generează fluctuaţii economice, iar factorii
exogeni (condiţiile naturale, sociale, politice etc.) pot frâna sau favoriza
acţiunea acestora.
Teorii privind
Teorii privind explicarea cauzelor ciclurilor economice:
cauzele ciclurilor 1. teoria ciclului reinvestiţional elaborată de G. Haberler → susţine că la
economice originea mişcării ciclice stă procesul reproducţiei capitalului fix, a cărui
înlocuire este amplă în unele perioade şi nesemnificativă în altele. Această
alternanţă a perioadelor de înlocuire masivă a capitalului fix cu altele, când
volumul reînnoirii sale este redus, ar explica evoluţia ciclică şi fazele sale.
2. teoria monetaristă explică evoluţiile ciclice prin evoluţia creditului:
creşterea excesivă a acestuia stimulează expansiunea, rupând echilibrul
economic, declanşând în continuare faza de recesiune. Prin aceasta se
încearcă să se demonstreze că ciclul economic ar fi un fenomen pur monetar,
determinat exclusiv de erori ale autorităţilor monetare. Concepţiile
monetariste recente accentuează şi mai mult rolul politicilor de credit
adoptate de băncile centrale în evoluţia ciclică a economiilor naţionale,
subliniind că, prin reducerea artificială a ratei dobânzii, se stimulează
artificial investiţiile, fără o suficientă fundamentare economică, ceea ce face
ca la un moment dat să se dovedească irealizabile pentru că factorii de
producţie devin tot mai scumpi faţă de evaluările iniţiale, declanşând astfel
faza de recesiune.
3. teoria subconsumului, potrivit căreia insuficienţa cererii (determinată de
inegalităţi în repartizarea veniturilor) frânează oferta şi creşterea producţie,
care atrage sporirea şomajului. Şomajul în creştere devine apoi un factor
108
suplimentar de reducere a cererii, accentuând dezechilibrele pe piaţă şi
declanşând criza economică.
4. teoria supraacumulării de capital explică evoluţia ciclică prin fluctuaţiile
investiţiilor. Creşterea investiţiilor stimulează oferta şi cererea globală,
generând expansiunea economică. Recesiunea apare atunci când structurile
productive create în faza de expansiune oferă pe piaţă cantităţi substanţiale
de bunuri care nu pot fi absorbite de cerere.
În legătură cu această cauză a evoluţiei ciclice au apărut o serie de
corectări (dezvoltări). Spre exemplu, J. Schumpeter în „Teoria dezvoltării
economice” explică rolul supraacumulării de capital în declanşarea crizelor
economice prin aceea că randamentul ridicat al investiţiilor într-o anumită
perioadă scurtă face ca piaţa să fie inundată de produse noi, pe care cererea
nu le poate absorbi şi de aici declanşarea recesiunii şi depresiunii ca rezultat
al scăderii producţiei.
5. teoria marxistă → cauza fundamentală a crizelor economice de
supraproducţie rezidă din contradicţia fundamentală a sistemului
economic, mai exact din formele de manifestare a acesteia: tendinţa de
creştere mai rapidă a producţiei decât a cererii solvabile, apariţia de
neconcordanţe între structura ofertei şi a cererii care conduce la apariţia
„supraproducţiei relative” şi reducerea ratei profitului.
6. concepţia keynesistă → succesiunea fazelor ciclului economic, a perioadelor
de prosperitate şi de recesiune este strâns legată de evoluţia eficienţei
marginale a capitalului şi a ratei dobânzii.
7. Paul Samuelson, dezvoltând concepţia keynesistă a elaborat un model nou
al evoluţiei ciclice pe baza interdependenţelor dintre multiplicator şi
accelerator, acţiunea combinată a acestor două mecanisme fiind cauza care
poate determina expansiunea şi recesiunea.
8. curentul monetarist friedmanian apreciază că oscilaţiile ciclice sunt
generate de intervenţia statului care determină dereglări în domeniul
circulaţiei monetare, fluctuaţiile producţiei şi ocupării forţei de muncă.
Dereglarea circulaţiei monetare se manifestă prin neconcordanţa dintre
ritmul de creştere economică şi ritmul de creştere a masei monetare. Un ritm
mai înalt de creştere a masei monetare decât al PIB generează inflaţie; în
situaţia inversă, apar şi se accentuează şomajul, capacităţi de producţie
nefolosite şi scăderea producţiei.
9. analizele făcute în prezent asupra evoluţiei ciclice a diferitelor economii
naţionale se bazează pe explicaţiile oferite de diverşi specialişti, prezentaţi
mai înainte, însă, cu deosebire, este evidenţiat efectul negativ al intervenţiei
statului în economie, precum şi extinderea exagerată a creditului,
necorelată cu procesul creşterii economice.
Principalele orientări în explicarea fluctuaţiilor ciclice contemporane
pun accentul pe factorii endogeni, generaţi de mecanismele inadecvate
utilizate în reglarea vieţii economice, influenţate într-o măsură mai mică sau
mai mare de factorii externi ai dezvoltării.

1. Potrivit teoriei ciclului reinvestiţional care este considerată a fi cauza
evoluţiei ciclice a activităţii economice?
2. Potrivit teoriei monetariste care este considerată a fi cauza evoluţiei ciclice a

activităţii economice?
109
3. Selectaţi din enumerarea de mai jos cauzele care generează evoluţia ciclică a
activităţii economice potrivit concepţiei keynesiste:
a. evoluţia eficienţei marginale a capitalului şi a ratei dobânzii;
b. evoluţia ciclică se explică prin evoluţia creditului;
c. evoluţia ciclică rezultă din contradicţia fundamentală a sistemului
economic;
d. evoluţia ciclică rezultă din interdependenţele ce se stabilesc între
multiplicator şi accelerator;
e. evoluţia ciclică este generată de intervenţia statului care determină
dereglări în circulaţia monetară.
4. Selectaţi din enumerarea de mai jos cauzele care generează evoluţia ciclică a
activităţii economice potrivit concepţiei lui Paul Samuelson:
a. evoluţia eficienţei marginale a capitalului şi a ratei dobânzii;
b. evoluţia ciclică se explică prin evoluţia creditului;
c. evoluţia ciclică rezultă din contradicţia fundamentală a sistemului
economic;
d. evoluţia ciclică rezultă din interdependenţele ce se stabilesc între
multiplicator şi accelerator;
e. evoluţia ciclică este generată de intervenţia statului care determină
dereglări în circulaţia monetară.
9.7. Politici anticiclice

Pentru asigurarea unei cât mai mari stabilităţi proceselor economice şi
reducerea efectelor negative ale evoluţiilor ciclice, la nivelul economiilor
diferitelor ţări trebuie adoptate o serie de măsuri, care, în ansamblul lor,
alcătuiesc politicile anticiclice. Acestea pot fi structurate pe două mari categorii:
a. Politici bazate pe cerere: au ca obiectiv influenţarea cererii agregate.
Politici bazate pe
Măsurile susţinute de această categorie de politici pornesc de la teoria lui J.M.
cerere
Keynes, care a demonstrat necesitatea acţiunii asupra cererii globale pentru a
stimula şi redresa producţia. Astfel, problema centrală constă în găsirea
modalităţii optime de control din partea guvernului asupra cererii agregate, pe
această cale obţinându-se niveluri ridicate de utilizare a forţei de muncă,
concomitent cu rate acceptabile ale inflaţiei.
Pentru atenuarea efectelor negative ale fluctuaţiilor ciclice, se folosesc
mai multe instrumente de politică economică: cheltuielile publice, sistemul de
impozite şi taxe, masa monetară şi rata dobânzii, sistemul asigurărilor sociale
etc. Fundamentate de către economistul englez Keynes, politicile anticiclice se
constituie într-o componentă a politicii economice pe termen scurt şi pot fi
grupate în trei mari categorii:
- politica cheltuielilor publice - se bazează pe majorarea cheltuielilor
bugetului administraţiei centrale în faza de recesiune, chiar cu preţul
unui deficit bugetar, cu scopul de a menţine sau impulsiona cererea
agregată (pentru a stimula producţia în vederea trecerii la faza de
expansiune). Cheltuielile publice implică transferuri de venituri şi
acţiuni asupra cererii globale prin achiziţii de stat, investiţii cu caracter
social-cultural şi investiţii în întreprinderi publice. Un mare rol revine
majorării prestaţiilor şi alocaţiilor de securitate socială (ajutoare de
şomaj, alocaţii familiale, de reconversie profesională etc.), care permit
în faza de recesiune să fie atenuate fluctuaţiile veniturilor disponibile
pentru numeroase categorii ale populaţiei;
- politica monetară şi de credit - are ca principale instrumente rata
dobânzii, creditul şi masa monetară. Ele se aplică diferenţiat în funcţie
110
de starea conjuncturii. Astfel, pentru stimularea creşterii economice, în
fazele de stagnare sau recesiune se aplică dobânzi mai reduse care
stimulează pe investitori şi creditul iar în fazele de avânt, când preţurile
au tendinţă de creştere, se acţionează în direcţia restrângerii masei
monetare prin creşterea dobânzii şi promulgarea unor restricţii
suplimentare la acordarea de credite;
- politica fiscală - constă în a utiliza sistemul de impozite şi taxe în
scopuri anticiclice, ridicând sau diminuând nivelul fiscalităţii, în
vederea frânării sau stimulării investiţiilor şi producţiei. Astfel, în
condiţii de recesiune se poate proceda la reducerea fiscalităţii (gradul de
impozitare directă a veniturilor şi de taxare a consumului), lăsând la
dispoziţia agenţilor economici particulari, o cotă mai mare din venit, şi
invers.
b. Politici bazate pe ofertă: consideră că pentru a influenţa evoluţia
ciclică, esenţială este ameliorarea stimulentelor pentru producători, pentru a-şi Politici bazate pe
spori oferta. În vederea atingerii acestui scop, pot fi adoptate două categorii de ofertă
măsuri:
- efectuarea unor reforme structurale, orientate spre extinderea
concurenţei şi a preţurilor libere prin eliminarea centrelor de forţă
economică (oligopoluri, centrale etc.);
- folosirea unor pârghii economice care să îmbunătăţească perspectivele
de profit ale producătorilor (ex. reducerea fiscalităţii).
Politicile anticiclice bazate pe influenţarea ofertei au fost aplicate în
mod coerent pentru prima dată în SUA, în vederea depăşirii marii depresiuni
din anii 30, program cunoscut sub numele de New Deal. După al doilea război
mondial, asemenea măsuri, cu accente specifice, au devenit o practică curentă
în ţări din Europa Occidentală, Canada şi Japonia.
9.8. Test de autoevaluare evaluare 4

1. Care sunt principalele categorii de politici anticiclice?
2. În ce constă politica cheltuielilor publice?
3. Politicile anticiclice întreprinse de agenţii economici şi de guverne urmăresc:
a. asigurarea unei mari stabilităţi proceselor economice şi reducerea
efectelor negative ale evoluţiilor ciclice;
b. accelerarea fazei de expansiune;
c. înlăturarea crizelor economice;
d. adâncirea depresiunii;
e. scurtarea duratei fiecărei faze a ciclului economic, accelerând viteza de
rotaţie a fazelor.
4. Principalele instrumente ale politicii monetare şi de credit sunt:
a. rata dobânzii;
b. cheltuielile bugetului administraţiei centrale;
c. cheltuielile publice;
d. sistemul de impozite şi taxe;
e. sistemul asigurărilor sociale.
5. Politicile anticiclice întreprinse de agenţii economici şi de guverne urmăresc:
a. asigurarea unei mari stabilităţi proceselor economice şi reducerea
efectelor negative ale evoluţiilor ciclice;
b. accelerarea fazei de expansiune;
c. înlăturarea crizelor economice;
d. adâncirea depresiunii;
e. scurtarea duratei fiecărei faze a ciclului economic, accelerând viteza de
rotaţie a fazelor.
111
9.9. Rezumat
În timp, activitatea economică nu are o evoluţie uniformă, liniară, ci
este fluctuantă, în sensul că în unele perioade se înregistrează creşteri, în altele
stagnări sau chiar reduceri, ceea ce demonstrează că periodic activitatea
economică de ansamblu sau într-o ramură poate cunoaşte situaţii dificile, luând
forma unor crize.
Ciclicitatea reprezintă acea formă de mişcare a activităţii economice
dintr-o ţară în care fazele de expansiune alternează cu cele de stagnare şi
descreştere. Evoluţia fluctuantă a activităţilor economice nu trebuie privită în
mod static, ci în dinamică, în sensul că repetabilitatea fazelor ciclului nu se
produce la aceleaşi dimensiuni, ci la dimensiuni mai mari, la fiecare nou ciclu
asistând la o creştere a indicatorilor fizici valorici şi cantitativi.
Ciclul economic poate fi definit prin perioada de la începutul unei crize
până la începutul crizei următoare, sau perioada de timp care separă două crize.
Ştiinţa economică a identificat mai multe tipuri de cicluri economice care se
întrepătrund şi, de cele mai multe ori, se suprapun: ciclurile lungi, ciclurile
decenale, ciclurile scurte.
Problema definirii cauzelor dezvoltării ciclice a generat în gândirea
economică o amplă confruntare de idei, fiind puse în circulaţie mai multe
puncte de vedere: teoria ciclului reinvestiţional, teoria monetaristă, teoria
subconsumului, teoria supraacumulării de capital, teoria marxistă, concepţia
keynesistă, concepţia lui Paul Samuelson, curentul monetarist friedmanian.
Pentru asigurarea unei cât mai mari stabilităţi proceselor economice şi
reducerea efectelor negative ale evoluţiilor ciclice, la nivelul economiilor
diferitelor ţări trebuie adoptate o serie de măsuri, care, în ansamblul lor,
alcătuiesc politicile anticiclice. Acestea pot fi structurate pe două mari categorii:
politici bazate pe cerere şi politici bazate pe ofertă.
9.10. Termeni cheie

Fluctuaţii, ciclicitate, ciclul economic, cicluri lungi, cicluri decenale,
cicluri scurte, politici anticiclice
9.11. Bibliografie
1. Creţoiu Gh., Cornescu V., Bucur I., Economie, ed. a II-a, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2008
2. Dragomir L.C., Macroeconomie - manual universitar, Editura Universitaria,
Craiova, 2009
3. Pîrvu Gh., Gruescu R., Macroeconomie, Ed. Sitech, Craiova, 2007
4. Popescu C., Gavrilă I., Ciucur D., Teorie economică generală - volumul II
Macroeconomie, Editura ASE, Bucureşti, 2005
5. Tobă D., Macroeconomie - manual universitar, Editura Universitaria,
Craiova, 2008
112
OCUPAREA ŞI ŞOMAJUL
Cuprins:
10.1. Ocuparea şi subocuparea resurselor de muncă
10.3. Ce este şomajul? Teorii cu privire la şomaj
10.5. Cauzele, formele şi costurile şomajului
10.7. Măsuri şi politici de diminuarea şomajului
10.9. Rezumat
10.10. Termeni cheie
10.11. Bibliografie
- înţelegea noţiunilor de ocupare a resurselor de muncă şi şomaj
- prezentarea principalelor teorii, cauze, forme şi costuri ale
şomajului
- identificarea măsurilor şi politicilor de diminuare a şomajului
10.1. Ocuparea şi subocuparea resurselor de muncă
Ocuparea resurselor de muncă reprezintă procesul de transformare a

acestora în factor activ, atât la nivelul fiecărei economii naţionale, cât şi la Ocuparea resurselor
de muncă
nivelul fiecărei unităţi economice şi se întemeiază pe asigurarea unor condiţii
tehnice, economice, sociale, cultural - informaţionale etc., prin care populaţia
aptă de muncă şi în vârstă de muncă, doritoare să muncească este antrenată în
activităţi utile.
Resursele de muncă reprezintă acea parte a populaţiei unei ţări care
Resursele de muncă
dispune de un ansamblu de cunoştinţe, de capacităţi fizice şi intelectuale, care
îi permit să desfăşoare o muncă utilă în unul din domeniile de activitate
existente
Din punct de vedere statistic, resursele de muncă cuprind populaţia în
vârstă de muncă şi aptă de muncă şi populaţia sub şi peste limita vârstei de
muncă ocupată efectiv în economie.
Criteriile care definesc conţinutul şi sfera de cuprindere a resurselor de
muncă sunt: vârsta de muncă stabilită prin legislaţia muncii; starea de sănătate
a populaţiei; gradul de disponibilitate al persoanelor pentru activităţi
economico-sociale
Punctul de pornire în determinarea resurselor de muncă îl constituie
populaţia totală a unei ţări, care, la rândul său, cuprinde populaţia inactivă şi
populaţia activă.
113
inactivă (în sensul actualei legislaţii a României şi a prevederilor
BIM) se referă la toate persoanele care în perioada de referinţă se
află în una din situaţiile următoare: elevi şi studenţi care nu
lucrează, pensionari care nu au fost reangajaţi sau nu muncesc
pentru venituri în bani sau în natură, persoanele casnice (care
desfăşoară numai activităţi casnice în gospodărie: prepararea
Populaţia
hranei, îngrijirea copiilor, curăţenie etc.), persoanele întreţinute
de alte persoane, de către stat sau se întreţin din alte venituri
(chirii, dobânzi, rente etc.) şi copii sub vârsta minimă legală de
muncă.
activă cuprinde toate persoanele care furnizează forţa de muncă

disponibilă pentru producţia de bunuri şi servicii, în cadrul
perioadei de referinţă. Indicator grosier al resurselor de muncă,
noţiunea de populaţie activă se utilizează mai ales pentru
comparaţii internaţionale.
Structurile principale ale populaţiei active sunt:
populaţia ocupată şomerii
Populaţia ocupată se referă la toate persoanele care desfăşoară

Populaţia ocupată activităţi în unul din domeniile vieţii economico-sociale, primesc o retribuţie
pentru activitatea realizată sau dispun de produsul propriei activităţi. Acest
indicator nu face deosebire între persoanele care lucrează cu orar redus, astfel
că pentru comparaţii internaţionale trebuie să se efectueze reajustări, în funcţie
de volumul de muncă prestat de anumite categorii ale populaţiei ocupate.
Realizarea echilibrului macroeconomic implică în mod necesar şi
Ocuparea deplină echilibrul pe piaţa muncii, prin ocuparea deplină a forţei de muncă. Ocuparea
deplină presupune şi ocuparea eficientă a resurselor de muncă, fiind
compatibile cu rata naturală a şomajului şi cu un nivel normal al şomajului.
Ocuparea deplină şi realizarea echilibrului pe piaţa muncii presupune:
1. echilibrul funcţional între ocuparea forţei de muncă şi nivelul
productivităţii muncii.
2. echilibrul structural, care exprimă modul de ocupare (distribuire) a
forţei de muncă pe sectoare, ramuri, activităţi, profesii, calificări, în teritoriu
etc.
3. echilibrul intern între nevoia de muncă şi resursele de muncă,
condiţionat de volumul producţiei prognozate şi de productivitatea muncii.
Realizarea pe piaţa muncii a nivelului ocupării de echilibru a forţei de
muncă este rezultatul confruntării cererii cu oferta de forţă de muncă sau a
nevoii de muncă şi resurselor disponibile de muncă, rezultând trei situaţii:
a. oferta şi cererea de muncă sunt egale, caz în care ocuparea de echilibru
este egală cu ocuparea deplină;
b. oferta de forţă de muncă (resursele de muncă) este mai mică decât cererea
(nevoia de forţă de muncă), rezultând un deficit de forţă de muncă, iar
pentru realizarea ocupării de echilibru este necesară o cantitate
suplimentară de forţă de muncă, fie sporirea productivităţii muncii care
să suplinească deficitul de forţă de muncă;
114
c. oferta de muncă depăşeşte cererea, caz în care ocuparea de echilibru este
inferioară ocupării depline, o parte a forţei de muncă rămânând
neutilizată, adică avem de a face cu o subocupare a resurselor de muncă.
Aria de cuprindere a ocupării este mai cuprinzătoare decât aria muncii
salariate, deoarece cuprinde şi alte genuri de activităţi şi structuri ocupaţionale
ce definesc un loc de muncă.
Ocuparea, ca proces de antrenare într-o activitate utilă a resurselor de
Funcţiile ocupării
muncă îndeplineşte anumite funcţii economico-sociale:
- funcţia economică, respectiv producerea de bunuri şi servicii în
cantitatea, structura şi calitatea corespunzătoare;
- funcţia de prevenire a apariţiei şi formării de grupuri sociale de
angajaţi săraci;
- funcţia formativ-educativă, de pregătire a forţei de muncă potrivit
noilor exigenţe economico-sociale;
- funcţia social-politică, de combatere a sărăciei, a inegalităţilor sociale,
a şomajului, de realizare a dreptului de muncă şi de obţinere a unui venit
decent.
În prezent, procesul ocupării resurselor de muncă trebuie să facă faţă
unor noi exigenţe: calificarea şi restructurarea forţei de muncă potrivit tipului
avansat de progres tehnic şi tehnologic; atenuarea îmbătrânirii demografice a
forţei de muncă; stimularea folosirii de noi forme de ocupare; prevenirea şi
limitarea şomajului juvenil; sporirea ratei de ocupare a forţei de muncă
feminine etc.
Totodată, procesul ocupării resurselor de muncă a impus în teorie, dar
mai ales în practică, noţiunea de flexibilizare a duratei muncii care presupune: Flexibilizarea
- stabilirea proporţiei muncii cu timp parţial în totalul activităţii; duratei muncii
- proporţia contractelor de muncă cu durata standard, în raport cu cele
de durată nedeterminată;
- distribuţia timpului de muncă pe categorii de vârstă, sexe şi sectoare
economice;
- proporţia ocupării cu timp parţial voluntar;
- durata medie (a muncii) etc.
Aceste componente ce definesc flexibilizarea muncii caracterizează de
fapt noul mod de ocupare caracteristic ţărilor din Uniunea Europeană, cu
tendinţe de generalizare pe plan mondial.
Ocuparea deplină (Od) a forţei de muncă poate fi redată de raportul:
Populatie activa efectiv

Od  1
Populatie activ potentiala
În realitate un asemenea nivel al ocupării nu este posibil ca urmare a

acţiunii unor factori cu acţiuni divergente şi contradictorii, care ţin, pe de o
parte, de condiţiile în care se desfăşoară activităţile economice, iar pe de altă
parte, de psihologia fiecărui ofertant de forţă de muncă.
Economistul englez Beveridge, în raportul său „Munca pentru toţi într-o
societate liberă” a formulat teza că: „ocuparea deplină nu înseamnă automat că
şomajul este exclus, nu înseamnă că fiecare bărbat şi femeie în viaţă aptă de
muncă şi capabil să muncească este ocupat productiv, în fiecare zi a vieţii sale
de muncă”. În acest context admitea că se poate vorbi de o ocupare deplină a
forţei de muncă dacă până la 3% din populaţia activă era în şomaj.
În conformitate cu această teză, într-o ţară situaţia de subocupare apare
când rata şomajului este mai mare de 3%, şi de supraocupare când rata
şomajului tinde către zero.
115
absolut, prin numărul total al celor utilizaţi în activitatea socială
Ocuparea poate
fi exprimată:
relativ, prin rata ocupării, determinată ca raport între numărul
celor ocupaţi şi populaţia aptă de muncă
În literatura economică întâlnim mai multe aprecieri referitoare la

ocuparea forţei de muncă, din a căror sintetizare rezultă următoarele:
a apreciat în lucrarea "Teoria generală a folosirii mâinii de
J.M.Keynes lucru, a dobânzii şi a banilor" că volumul ocupării forţei de
muncă în stare de echilibru depinde de: funcţia ofertei
globale, înclinaţia spre consum şi volumul investiţiilor;
alţi economişti
occidentali, afirmă că ocuparea deplină este „cea mai importantă
sub influenţa problemă” a activităţii economice, „un factor important al
ideilor lui creşterii economice”;
Keynes
altă consideră ocuparea deplină ca o stare ideală ce are puţine
categorie de şanse de realizare în economia actuală;
economişti
adepţii susţin că ocuparea deplină a forţei de muncă, reprezintă o
monetarismului sursă a inflaţiei, promovând ideea renunţării la conceptul
utilizării depline şi la politica bazată pe acesta, considerând,
pe această bază, că o rată a şomajului de până la 6-7%
reprezintă soluţia optimă a dezvoltării normale a fiecărei
economii naţionale;
în tot mai mulţi economişti susţin că în împrejurările actuale

condiţiile devine tot mai stringentă problema ocupării la nivel
globalizării internaţional, de care trebuie să ţină seama toate ţările.
1. Ce reprezintă procesul de ocupare a resurselor de muncă?

2. Ce reprezintă resursele de muncă?
3. Care sunt criteriile utilizate pentru definirea conţinutului şi sferei de
cuprindere a resurselor de muncă?
a. gradul de pregătire al populaţiei;
b. mărimea ofertei de muncă;
c. diminuarea cererii de muncă;
d. vârsta de muncă stabilită prin legislaţia muncii;
e. gradul de disponibilitate a persoanelor pentru activităţi economico-
sociale.
4. Populaţia activă cuprinde:
a. elevii şi studenţii care nu lucrează;
b. pensionarii;
c. persoanele întreţinute de alte persoane sau de către stat;
d. copii sub vârsta minimă legală de muncă;
116
e. toate persoanele care furnizează forţa de muncă disponibilă pentru
producţia de bunuri şi servicii.
5. Populaţia ocupată se referă la:

a. toate persoanele care au îndeplinit vârsta legală de muncă;
b. şomerii;
c. persoanele întreţinute de alte persoane, de către stat sau se întreţin din
alte venituri;
d. pensionarii;
e. toate persoanele care desfăşoară activităţi în unul din domeniile vieţii
economico-sociale şi primesc o retribuţie.
6. Ocuparea, proces prin care se antrenează într-o activitate utilă resursele de

muncă, îndeplineşte o serie de funcţii economico-sociale:
a. funcţie administrativă;
b. funcţia organizatorică;
c. funcţia financiar-contabilă;
d. funcţia formativ educativă;
e. funcţia social-politică.
7. Ocuparea deplină a forţei de muncă are loc atunci când:

a. mai mult de 3% din populaţia activă este în şomaj;
b. până la 3% din populaţia activă este în şomaj;
c. dacă între 3% şi 5% din populaţia activă este în şomaj;
d. când rata şomajului tinde către zero;
e. când rata şomajului ia valori între 5% şi 10%.
10.3. Ce este şomajul? Teorii cu privire la şomaj

Şomajul este un fenomen negativ prezent în aproape toate statele lumii.
Cuprinzând o mare parte a populaţiei active, şomajul este ilustrat de statisticile
internaţionale ca un fenomen macroeconomic ce impune soluţii multiple de
natură economică, politică, socială, în funcţie de loc şi timp.
Prezent în practica economică, şomajul este surprins şi analizat global
şi structural, pe forme şi tipuri, uzându-se în acest sens de mai multe modalităţi
de definire şi de comensurare.
În termenii pieţei muncii, şomajul reprezintă excedentul ofertei faţă de
Şomajul
cererea de muncă.
Potrivit Biroul Internaţional al Muncii (BIM), este şomer oricine are
mai mult de 15 ani şi îndeplineşte concomitent următoarele condiţii: este apt
de muncă, nu are loc de muncă, este disponibil pentru o muncă salariată,
caută un loc de muncă.
Definiţia şomajului dată de BIM, cu toate clarificările aduse, nu elimină
riscul de a exclude din rândul şomerilor anumite persoane care nu muncesc,
chiar dacă ar dori să o facă. Rezultă că, frontiera dintre ocuparea forţei de
muncă şi şomaj nu este foarte exact determinată. Între cele două laturi există o
zonă care pune în evidenţă un proces de subutilizare.
Ca noţiune generică, şomajul a acoperit în timp, realităţi specifice foarte
diferite.
Clasicii, în special A. Smith, D. Ricardo şi J. B. Say, au considerat
Opinii cu privire la
şomajul o excepţie şi anume pentru cei care nu erau tentaţi să se angajeze la un
şomaj
salariu oferit de condiţiile pieţei libere. Pe baza mecanismelor de autoreglare a
economiei, ei considerau că orice producţie îşi creează automat şi cererea şi că
117
nu există nici un motiv care să reducă imboldul la investiţii şi la crearea de noi
locuri de muncă.
Marx a privit şomajul ca un fenomen specific numai societăţii
capitaliste, identificându-l cu armata industrială de rezervă, adică cu acea parte
a populaţiei active care nu poate găsi de lucru şi devine suplimentară. Acest
surplus nu apare la modul absolut, adică în raport cu nevoile generale de forţă
de muncă, ci relativ, în raport cu posibilităţile de valorificare a capitalului.
Preocupat de semnificaţiile şomajului, Marx i-a găsit determinarea în modul
specific de manifestare a legii populaţiei în capitalism.
La neoclasici, problema ocupării forţei de muncă este integrată teoriei
echilibrului general. Pentru ei, piaţa forţei de muncă este o piaţă perfectă, în
care oferta şi cererea se formează şi există separat, prima aparţinând indivizilor,
iar cealaltă întreprinderilor. Din confruntarea lor liberă pe piaţă rezultă un nivel
al salariului care asigură automat deplina ocupare şi implicit, echilibrul pe
piaţa muncii. Drept urmare, în condiţii de stabilitate, toată lumea va fi efectiv
ocupată.
În contextul crizei economice a anilor 1929-1933, J.M. Keynes în
lucrarea "Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a
banilor", face o analiză cuprinzătoare a fenomenului şomajului, combătând
atât teoria clasică, cât şi pe cea neoclasică, privind ocuparea forţei de muncă.
Pentru el, nu blocajele aparatului de producţie se află la originea şomajului, ci
insuficienţa cererii efective, atât la consum cât şi la investiţii. El susţine că
remediul pentru gradul de ocupare al forţei de muncă nu poate fi găsit decât
într-o politică economică de credit ieftin, care să stimuleze procesul
investiţional. Este necesar pentru aceasta o emisiune suplimentară de bani, de
natură să satisfacă preferinţa pentru lichiditate şi să reducă dobânda. Totodată,
Keynes a conturat ideea că, pentru a scăpa de şomaj, lumea trebuie să accepte
un anumit procent al inflaţiei.
Legătura dintre inflaţie şi şomaj a constituit şi obiectul unor intense
preocupări ale economistului neozeelandez O. W. Philips. După el, factorii de
decizie economică, puşi în faţa unor opţiuni alternative, pot alege între un nivel
redus de şomaj, satisfacţie pe care trebuie să o plătească cu o inflaţie ridicată
sau invers. După el, salariile cresc şi sunt mai mari atunci când şomajul este
slab şi scad când şomajul este ridicat. Ajunge la concluzia că există o legătură
strânsă şi între evoluţia preţurilor şi rata şomajului: cu cât şomajul este mai
ridicat, cu atât inflaţia se reduce. Creşterea salariilor şi creşterea preţurilor care
o însoţeşte se explică, în perioadele de expansiune economică, prin: creşterea
cererii de forţă de muncă, insuficienţa numărului de lucrători şi concurenţa
dintre aceştia pentru angajare, şomajul fiind redus; iar în perioadele de
recesiune economică, prin: reducerea cererii de forţă de muncă, ofertă mare de
forţă de muncă, şomajul capătă dimensiuni ridicate, se reduc preţurile, scade
inflaţia.
Se sugerează în felul acesta că există o relaţie de compensaţie între
inflaţie şi şomaj, o relaţie invers proporţională între rata inflaţiei şi rata
şomajului.
Din prezentarea acestor puncte de vedere diferite se poate concluziona
că şomajul este o stare negativă a populaţiei active disponibile care nu
găseşte locuri de muncă din cauza dereglării relaţiei dintre dezvoltarea
economiei, ca sursă a cererii de muncă şi evoluţia populaţiei, ca sursă a
ofertei de muncă. Şomajul este considerat ca un dezechilibru al pieţei muncii
naţionale, adică dezechilibru între cererea globală şi oferta globală de muncă.
Acest dezechilibru reflectă un excedent al ofertei de muncă faţă de cererea de
muncă şi care, iniţial avea un caracter temporar, pentru ca astăzi să fie
permanent.
118
Şomerii sunt acele persoane din cadrul populaţiei active disponibile,
Şomerii
care doresc să lucreze şi caută un loc de muncă salarizat. În rândul şomerilor
literatura economică include persoanele care şi-au pierdut locul de muncă pe
care l-au avut, precum şi noii ofertanţi de forţă de muncă, ce nu găsesc unde să
se angajeze.
Şomerii înregistraţi reprezintă persoane care au declarat că în perioada
de referinţă erau în evidenţa agenţiilor de ocupare profesională, indiferent dacă
primeau sau nu ajutor de şomaj, alocaţie de sprijin sau alte forme de protecţie
socială.
Şomajul este deci un fenomen macroeconomic opus ocupării,
reprezentând un surplus relativ de populaţie activă faţă de aceea care poate fi
angajată în condiţii de rentabilitate, impuse de piaţă.
Alături de definirea şomajului o importanţă deosebită o are măsurarea
acestuia care este o problemă de măsurare a proporţiilor, structurii, intensităţii
şi duratei lui. În acest scop există instituţiile specializate care aplică modalităţi
specifice de înregistrare a şomajului sub multiplele sale caracteristici: nivelul
(mărimea) şomajului la un moment dat; intensitatea, durata, structura. Caracteristicile
şomajului
Nivelul (mărimea) şomajului exprimă numărul persoanelor care nu
lucrează, în raport cu numărul persoanelor apte de muncă şi care doresc să
lucreze. Nivelul şomajului se urmăreşte în raport cu populaţia totală, populaţia
aptă de muncă, populaţia activă şi cu populaţia ocupată.
Nivelul şomajului poate fi exprimat:
- în expresie absolută prin numărul persoanelor din populaţia activă
neocupată;
- în expresie relativă cu ajutorul ratei şomajului.
Rata şomajului se determină fie ca raport procentual între numărul
şomerilor (N) şi populaţia activă (Pa)
N
Rs  x100
Pa
fie ca raport procentual între numărul şomerilor şi populaţia ocupată (Po)
N
Rs  x100
Po
În determinarea proporţiilor şomajului pot să apară aproximări generate
de insuficienta cuprindere a tuturor formelor sub care se prezintă, dar şi a
subiectivităţii celor care fac evaluarea fenomenului, rezultând adesea, fie o
subevaluare, fie o supraevaluare a şomajului.
Subevaluarea şomajului constă în înregistrarea ca şomeri doar a
Subevaluarea
persoanelor care primesc indemnizaţia de şomaj, excluzând: tinerii care încheie
şomajului
un ciclu de învăţământ şi nu găsesc loc de muncă pentru a se angaja; persoane
care temporar nu au de lucru; persoane aflate în şomaj deghizat.
Supraveluarea şomajului apare atunci când sunt înregistraţi ca şomeri
Supraevaluarea
şi alte categorii neîndreptăţite: persoanele care primesc indemnizaţie de şomaj, şomajului
dar au intenţia de a se încadra în muncă (persoanele care îngrijesc copii);
persoanele care au un loc de muncă, însă pretind că sunt şomeri, pentru că
lucrează la negru, persoanele care au mai multe locuri de muncă, persoanele
care nu doresc să lucreze din motive strict personale.
1. Potrivit concepţiei Biroului Internaţional al muncii cum este definit şomerul?
119
2. Care sunt caracteristicile şomajului?
3. Care din definiţiile date mai jos şomerului este corectă?

a. şomerul este acea persoană din cadrul populaţiei active disponibile
care doreşte să lucreze şi caută un loc de muncă;
b. şomerul este o persoană care îndeplineşte vârsta legală de muncă,
dar nu caută loc de muncă;
c. şomerul este o persoană care îndeplineşte vârsta legală de muncă şi
care nu doreşte să muncească;
d. şomerul este o persoană care îndeplineşte vârsta legală de muncă,
are loc de muncă şi munceşte;
e. şomer este orice persoană care a depăşit vârsta legală de muncă şi s-
a pensionat.
4. Care din enunţurile următoare sunt corecte pentru definirea şomajului?

a. reprezintă excedentul ofertei de forţă de muncă peste cererea de
forţă de muncă;
b. reprezintă rezultatul creşterii gradului de pregătire profesională;
c. reprezintă rezultatul reducerii duratei vieţii active a lucrătorilor;
d. reprezintă deficitul de forţă de muncă faţă de cererea de forţă de
muncă;
e. reprezintă procesul ce poate fi diminuat prin acordarea
indemnizaţiei de şomaj.
5. Formarea şomajului este determinată de:

a. diminuarea ratei natalităţii;
b. diminuarea puterii de cumpărare a monedei;
c. sporirea ofertei de muncă peste nivelul cererii de muncă;
d. creşterea cererii de muncă peste oferta de muncă;
e. diminuarea cursului valutar.
6. Care din elementele de mai jos caracterizează şomajul:

a. durata medie a vieţii;
b. ponderea populaţiei ocupate în totalul populaţiei ţării;
c. durata învăţământului obligatoriu;
d. gradul de pregătire a populaţiei active;
e. structura pe categorii de vârstă, nivel de calificare, sex, rasă etc.
10.5. Cauzele, formele şi costurile şomajului

Pe baza trăsăturilor caracteristice prezentate anterior, putem considera
că a şoma înseamnă a nu lucra în mod oficial, adică lipsa, pentru o anumită
perioadă de timp a unui loc de muncă. Inactivitatea poate fi însă şi rezultanta
voinţei individuale, având o motivaţie subiectivă. În consecinţă, şomajul poate
fi voluntar sau involuntar.
şomajul Keynes considera că acesta este datorat refuzului sau
voluntar imposibilităţii pentru purtătorul forţei de muncă de a accepta o
retribuţie corespunzătoare salariului de echilibru. Acest refuz
este bazat pe anumite prevederi legale, pe uzanţe sociale sau pe
înţelegeri în vederea negocierii contractelor colective. Această
formă de şomaj există numai pentru cei care doresc un salariu
superior celui ce se formează pe piaţă ca expresie a raportului
cerere - ofertă de forţă de muncă.
120
şomajul desemnează starea specifică persoanelor neocupate care, deşi
involuntar sunt dispuse să lucreze pentru un salariu real mai mic, nu găsesc
locuri de muncă disponibile. Şomerii din categoria şomajului
involuntar nu refuză să se angajeze la un anumit salariu existent
pe piaţa muncii. Originea acestui şomaj o constituie dezechilibrul
pe piaţa bunurilor.
Şomajul este generat de cauze multiple care pornesc atât de la cei care
Cauzele şomajului
angajează forţa de muncă, dar şi de la cei ce oferă forţa de muncă pe piaţă.
Ştiinţa economică deosebeşte cauze generatoare de şomaj de dezechilibru şi
cauze generatoare de şomaj de echilibru.
1. Cauzele generatoare de şomaj de dezechilibru ţin de cererea şi oferta
agregată de muncă şi de modul în care acestea se intercondiţionează pe piaţa
muncii. Piaţa muncii este în stare de dezechilibru atunci când salariul
practicat este la un nivel mai ridicat decât salariul de echilibru, apărând un
excedent de ofertă de forţă de muncă. Acest excedent de forţă de muncă ce
apare atunci când salariul practicat se află deasupra salariului de
echilibru se numeşte şomaj de dezechilibru.
Şomajul de dezechilibru este cauzat şi de folosirea tehnicii noi în cadrul
unităţilor economice: patronul are posibilitatea de a realiza economii la
cheltuieli şi profituri mai mari în situaţia în care cheltuielile pentru tehnica
nouă sunt mai eficiente decât cheltuielile pentru plata salariilor, ceea ce
determină reducerea cererii de forţă de muncă. Astfel factorul muncă este
substituit cu factorul capital.
Prin urmare, cauzele generatoare de şomaj de dezechilibru se constituie
în procese economice complexe cum sunt: ▪ substituirea muncii prin capital;
▪ presiuni din partea organizaţiilor sindicale privind sporirea salariului
minim; ▪ creşterea ofertei de muncă din partea noilor generaţii care au atins
vârsta legală de muncă, creştere ce nu se corelează cu nivelul salariului; ▪
creşterea ofertei de muncă din partea unor persoane de vârsta a doua etc.
2. Cauzele generatoare de şomaj de echilibru provin din situaţia activităţilor
economice la nivel microeconomic. Şomajul de echilibru apare atunci când
deşi activitatea economică de ansamblu este în echilibru, o parte a populaţiei
active disponibile nu găseşte loc de muncă, sau când un număr de persoane
active disponibile continuă să caute locuri de muncă pentru care să obţină
salarii mai mari.
Cauzele generatoare de şomaj trebuie căutate şi în alte procese social-
economice precum: ▪ pierderea locurilor de muncă de către o parte a
populaţiei ocupate; ▪ creşterea ofertei de muncă prin realizarea de către noile
generaţii a vârstei legale pentru a se putea angaja şi afirmarea nevoii de a
lucra a unor persoane apte de muncă dar inactive.
În cadrul primului proces - pierderea locurilor de muncă de către o parte
Forme ale
a populaţiei ocupate - distingem mai multe forme sau genuri de şomaj:
şomajului
şomajul este denumit uneori şi conjunctural, fiind cauzat de crizele

ciclic economice care au loc, de crizele parţiale sau de alte crize
specifice unei conjuncturi. El este explicat ca rezultat al modului
defectuos în care se realizează legătura dintre nivelul salariilor, pe
de o parte, şi cel al preţurilor şi productivităţii muncii, pe de altă
parte. În general, şomajul ciclic poate fi resorbit total sau parţial,
în perioadele de avânt economic.
121
şomajul este determinat de tendinţele de restructurare economică,
structural geografică, socială etc., care au loc în diferite ţări, mai ales, sub
incidenţa revoluţiei tehnico-ştiinţifice. El se datorează, în
principal, dezechilibrului creat între oferta şi cererea de muncă.
Conflictul cerere-ofertă pe piaţa muncii, poate fi rezultatul
mutaţiilor structurale produse în dezvoltarea economică, în
repartizarea industriei în teritoriu, în aplicarea defectuoasă a unor
politici industriale sau agrare etc. Reintegrarea acestei forţe de
muncă poate avea loc numai printr-un proces lung şi dificil,
întrucât presupune creşterea investiţiilor şi recalificarea celor
afectaţi.
şomajul ca o variantă a celui structural este determinat de înlocuirea

tehnologic vechilor tehnici şi tehnologii cu altele noi, precum şi de
centralizarea unor capitaluri şi unităţi economice care impun
restrângerea locurilor de muncă. Resorbirea acestui şomaj, este, de
asemenea, dificilă, întrucât ea reclamă recalificarea forţei de
muncă în concordanţă cu progresul tehnic.
şomajul apare ca rezultat al practicării contractelor de angajare pe durate

intermitent scurte din cauza incertitudinii afacerilor. În acest caz, perioada de
şomaj începe la expirarea angajării şi se încheie la reînnoirea
contractului sau la realizarea unei noi angajări la o altă unitate.
şomajul de afectează în mod deosebit femeile şi este cauzat de întreruperea

disconti- activităţii din motive familiale sau nefamiliale.
nuitate
şomajul este cauzat de întreruperi ale activităţii puternic dependente de

sezonier factori naturali, cum sunt cele din agricultură, construcţii, lucrări
publice etc.
Cel de-al doilea proces economico-social generator de şomaj are şi el

două aspecte majore:
♦ unul priveşte noile generaţii care ajung pe piaţa muncii şi explică formarea
şomajului prin starea economiei (nivel, structură, tehnică) ca şi prin diferenţa
dintre ciclul reproducţiei forţei de muncă şi ciclul diferitelor activităţi
economice. De asemenea, acest şomaj este explicat şi prin formarea noilor
generaţii sub incidenţa factorilor naturali-biologici, demografici şi economici
care, deşi se influenţează reciproc, nu au unii asupra altora o determinare
directă;
♦ al doilea aspect se referă la populaţia activă disponibilă, la persoanele care nu
au mai lucrat şi sunt nevoite să se încadreze, ca urmare a unor cauze directe:
diminuarea posibilităţilor de trai în condiţiile unor venituri insuficiente
(pensii de urmaş, salariul soţului), intensificarea mişcării de emancipare a
femeilor, ruinarea micilor producători etc.
Literatura economică evidenţiază pentru etapa actuală forme noi ale
şomajului:
şomajul de afectează cu deosebire salariaţii ce aveau un loc de muncă
conversiune stabil până la concediere, fără vechime mare în muncă, însă
care sunt posesori ai unei calificări ce le dă dreptul la un
ajutor de şomaj mai avantajos
122
şomajul este acela care include persoanele ce cunosc o alternanţă a
repetitiv perioadelor de activitate şi de şomaj, afectând cu deosebire
tinerii şi persoanele cu calificare slabă
Cunoaşterea diferitelor forme de manifestare a şomajului, precum şi a

consecinţelor sale este importantă pentru evaluarea costurilor sociale, a
pierderilor produse de acesta.
Costul social al şomajului reprezintă efortul total pe care îl suportă
Costul social al
persoanele, grupele de persoane, economia şi societatea afectată de acest şomajului
fenomen complex.
La nivel de persoane (şomeri) şi grupuri de persoane afectate de
nesiguranţa muncii costul include aspecte de natură economică, dar şi aspecte
morale şi social culturale. Cele de natură economică privesc reducerea
veniturilor şi, deci, a posibilităţilor de consum pentru întreaga familie acolo
unde există şomeri. Indemnizaţia de şomaj (ajutorul) nu poate asigura
acoperirea totală a salariului avut de şomer în perioada anterioară. Indemnizaţia
de şomaj reprezintă modalitatea cea mai folosită de garantare a unui venit
minim pentru şomeri. Indemnizaţia de şomaj, ca măsură de protecţie socială,
îndeplineşte în primul rând o funcţie pasivă, de completare a veniturilor
persoanelor sau familiilor afectate de şomaj, având rolul de asigurare a unui
venit pentru o perioadă determinată de timp.
Privită ca asistenţă, indemnizaţia de şomaj are o contribuţie importantă
la diminuarea şomajului prin susţinerea programelor de calificare, recalificare
şi reorientare a persoanelor (şomerilor), precum şi a programelor de încadrare
în activitate, îndeplinind o funcţie activă.
Aspectele de natură morală şi socială sunt mai greu de măsurat
cantitativ, însă ele sunt evidente, pornind de la starea psihică, stresul nervos,
starea depresivă generată de nesiguranţă şi aşteptare, până la violenţă,
vandalism, manifestări antisociale etc.
La nivel de societate costul şomajului este complex şi cuprinzător,
constând în mai multe elemente:
♦ se pierd importante cantităţi de resurse de muncă, de muncă socială,
şomajul face ca munca să-şi piardă rolul de principal factor de producţie,
deoarece munca nu poate fi conservată, pentru a aştepta condiţii mai bune
de vânzare şi salarizare;
♦ este diminuat procesul dezvoltării economice deoarece şomajul exclude o
parte importantă a forţei de muncă, însă induce şi o stare de nesiguranţă în
rândul persoanelor angajate. Subutilizarea forţei de muncă conduce la
diminuarea cantităţii de producţie cu mult sub cea potenţială, generând
pierderi de salariu şi profituri;
♦ şomajul, generând pierderi de producţie, salarii şi profituri, duce la
reducerea generală a veniturilor şi încasărilor la bugetul de stat (impozite
pe venit, salarii, profit, taxa pe valoarea adăugată, accize etc.), ceea ce
conduce la reducerea cheltuielilor bugetare;
♦ sporesc cheltuielile făcute la nivelul statului pentru întreţinerea şi
funcţionarea instituţiilor publice în domeniul înregistrării şi urmăririi
şomajului, pentru plata indemnizaţiilor de şomaj şi a altor cheltuieli sociale
privind reconversia forţei de muncă, îngrijirea sănătăţii şomerilor etc.
Prin urmare, şomajul implică însemnate costuri sociale ceea ce face
necesară gruparea lor în costuri directe şi costuri indirecte:
- costurile directe cuprind sumele băneşti destinate de către stat
constituirii fondurilor pentru protecţia socială a şomerilor din care se
123
efectuează: plata ajutorului de şomaj, alocaţiei de sprijin, a calificării şi
recalificării şomerilor, în general pentru reconversia forţei de muncă;
- costurile indirecte sunt generate de determinarea producţiei şi a
veniturilor la nivel de societate de care ar putea să beneficieze întreaga
populaţie şi cuprind: pierderile de producţie determinate de neutilizarea unor
capacităţi de producţie; reducerea resurselor de formare a veniturilor bugetare;
deteriorarea calificării forţei de muncă şi a capacităţii de muncă a acesteia,
descurajarea persoanelor pe plan profesional, social, stări depresive generate de
nesiguranţa locului de muncă pentru populaţia ocupată etc.
Se apreciază că în anumite perioade şi situaţii şomajul produce şi efecte
pozitive, cu deosebire în domenii ce ţin de comportamentul profesional al
salariaţilor: incitarea angajaţilor la perfecţionarea pregătirii profesionale pe
baza căreia să-şi consolideze locul de muncă, sau să caute locuri de muncă mai
sigure şi mai bine salarizate; pregătirea forţei de muncă pe noi coordonate, ale
mobilităţii profesionale şi adaptabilităţii la noile provocări al progresului tehnic
şi managementului, pentru a răspunde cât mai bine exigenţelor de sporire a
eficienţei economice.
Legea lui Okun exprimă corelaţia negativă dintre nivelul şi dinamica
Legea lui Okun şomajului, pe de o parte şi mărimea şi modificarea PIB, pe de altă parte.
Premisa de la care a plecat economistul Arthur M. Okun este că persoanele
ocupate participă la producerea de bunuri economice, pe când şomerii nu
participă la activităţile economice.
Pe această bază a fost formulată concluzia că existenţa şomajului înseamnă
pierderea unor şanse de a crea producţie naţională, sau de a asigura creşterea
acesteia, ceea ce conduce la încetinirea, stagnarea sau chiar reducerea PIB.
Pentru înţelegerea acţiunii acestei legi, a efectelor negative ale existenţei
şomajului în economie, analiza trebuie să pornească de la nivel microeconomic,
de la fiecare firmă până la nivel macroeconomic şi, prin procesul de agregare a
rezultatelor şi pierderilor, să se determine pierderile generate de
disponibilizarea unei importante cantităţi de forţă de muncă.
Legea lui Okun deşi oferă concluzii interesante cu privire la interrelaţia
negativă dintre şomaj şi PIB, nu poate comensura efectele de natură socială,
culturală, morală, tehnologică etc., care afectează o parte a membrilor societăţii,
aflaţi în şomaj sau aflaţi în pericol de a pierde locul de muncă.

1. Ce reprezintă şomajul involuntar?
2. Care sunt cauzele şomajului?
3. Care din următoarele procese contribuie direct la apariţia sau extinderea

şomajului?
a. pierderea locurilor de muncă de către o parte a populaţiei ocupate;
b. creşterea inflaţiei;
c. emigrarea populaţiei autohtone;
d. creşterea ofertei de muncă;
e. scăderea ofertei de muncă.
4. O persoană care a ajuns în situaţia de şomer datorită introducerii progresului

tehnic poate fi încadrată în şomajul:
a. ciclic;
b. tehnologic;
124
c. structural;
d. sezonier;
e. intermitent.
5. Care sunt formele noi ale şomajului evidenţiate de literatura economică

pentru perioada actuală?
a. şomajul ciclic;
b. şomajul de discontinuitate;
c. şomajul de conversiune;
d. şomajul de excluziune;
e. şomajul sezonier.
6. Costul şomajului la nivelul persoanelor, grupurilor de persoane afectate

cuprinde:
a. numai aspecte economice;
b. doar aspecte psihologice, comportamentale;
c. preponderent aspecte morale;
d. aspecte de natură economică, etică, psihologică, socială;
e. aspecte privind doar posibilităţile personale de consum.
7. Indemnizaţia de şomaj, ca măsură de protecţie socială îndeplineşte:

a. o funcţie pasivă, de completare a veniturilor persoanelor afectate de
şomaj având rolul de asistentă;
b. o funcţie pasivă, de completarea veniturilor persoanelor afectate de
şomaj având rolul de asigurare;
c. o funcţie activă, de diminuare a şomajului prin susţinerea programelor
de calificare, recalificare şi reorientare profesională, având rolul de
asigurare;
d. o funcţie activă, de diminuare a şomajului prin susţinerea programelor
de calificare, recalificare şi reorientare profesională, având rolul de
asistentă;
e. îndeplineşte un rol hotărâtor în convingerea şomerilor de a renunţa la
căutarea unui loc de muncă retribuit.
8. Costurile sociale directe cuprind:

a. pierderile de producţie determinate de neutilizarea unor capacităţi de
producţie;
b. reducerea resurselor de formare a veniturilor bugetare;
c. descurajarea persoanelor pe plan social, profesional etc.;
d. stări depresive generate de nesiguranţa locului de muncă, la persoanele
ocupate;
e. sumele băneşti alocate de stat pentru plata ajutorului de şomaj,
calificarea şi recalificarea şomerilor.
10.7. Măsuri şi politici de diminuare a şomajului

Ocuparea raţională a forţei de muncă reprezintă unul din obiectivele
esenţiale ale politicii economice desfăşurată la nivel naţional, fără a afecta
deciziile microagenţilor economici vânzători şi utilizatori de forţă de muncă.
Necesitatea implicării statului în gestionarea pieţei muncii derivă din
funcţiile economice pe care le îndeplineşte. Implicarea se realizează prin
acţiuni directe şi indirecte şi are ca scop imediat stimularea creării de noi locuri
de muncă. Limitarea intervenţiei statului pe piaţa muncii rezultă din faptul că
în economie majoritatea activităţilor se află în proprietate privată, conţinutul şi
125
nivelul acestor activităţi fiind determinate de proprietari în mod liber,
guvernele având rolul de a elabora politici naţionale de ocupare a forţei de
muncă.
Politicile de ocupare trebuie înţelese ca fiind un ansamblu de măsuri
Politicile de ocupare
elaborate de către stat în scopul:
- stimulării creării de noi locuri de muncă;
- adaptării resurselor de muncă la nevoile reale ale economiei;
- asigurării fluidităţii şi flexibilităţii pe piaţa muncii etc.
Politicile de ocupare pot fi:
- pasive: se caracterizează prin aceea că pornesc de la o situaţie existentă pe
piaţa muncii, de la nivelul ocupării la un moment dat şi urmăresc găsirea de
căi şi soluţii pentru ocuparea excedentului de resurse de muncă. Politicile
pasive, considerând nivelul ocupării ca fiind determinat de nivelul dezvoltării
economice, de acţiunea forţelor pieţei, pun accentul pe protecţia şomerilor
prin indemnizaţia de şomaj şi pe convingerea unor persoane active să se
retragă de pe piaţa muncii. Asemenea acţiuni au caracter defensiv, provoacă
pesimism, generează o nouă segmentare a pieţei muncii.
Printre cele mai cunoscute măsuri de politică pasivă de ocupare amintim: •
reducerea duratei muncii; • diminuarea vârstei de pensionare; • creşterea
perioadei de şcolarizare obligatorie; • sporirea numărului de locuri de muncă
cu program zilnic redus şi atipic; • restricţionarea sau interzicerea imigrărilor
etc.
- active: se caracterizează prin aceea că pornind de la o situaţie existentă pe
piaţa muncii, de la nivelul ocupării existent, printr-un ansamblu de măsuri,
metode, procedee şi instrumente se urmăreşte sporirea nivelului ocupării.
Politicile active consideră nivelul ocupării ca fiind redus şi prin crearea de noi
locuri de muncă pe bază de investiţii şi prin alte modalităţi cu caracter ofensiv
se urmăreşte adaptarea locurilor de muncă la populaţia activă disponibilă.
Printre cele mai cunoscute măsuri de politică activă de ocupare amintim: •
îmbunătăţirea învăţământului de toate gradele; • îmbunătăţirea orientării
şcolare şi profesionale a tinerilor; • reconversia forţei de muncă; • stimularea
mobilităţii persoanelor active spre noi locuri de muncă; • dezvoltarea
cercetării ştiinţifice în sprijinul producţiei; • extinderea activităţilor cu
caracter ecologic; • amplificarea investiţiilor ca act economic fundamental
hotărâtor în crearea de noi locuri de muncă.
Politicile de ocupare folosesc ca instrumente: politica monetară,

Instrumente ale
politica bugetară, politica fiscală, politica de venituri etc., care au rolul de a
politicii de ocupare
stimula atât cererea cât şi oferta:
- politici de stimulare a cererii. Politicile fiscale şi monetare care au scopul
de a creşte cererea agregată, deci şi venitul naţional de echilibru. Principalele
instrumente ale politicii sunt: ▪ cheltuielile publice; ▪ impozitarea; ▪ masa
monetară aflată în circulaţie. Dacă şomajul este determinat, spre exemplu, de o
diminuare generală a cererii agregate, este posibil ca o creştere a cererii
agregate (crescând cheltuielile publice, reducând impozitele sau crescând
oferta de monedă) să genereze o utilizare suplimentară a forţei de muncă;
- politici de stimulare a ofertei au drept scop creşterea nivelului potenţial de
producţie al unei economii prin:
a. îmbunătăţirea circulaţiei informaţiei. Lipsa de informaţie este o cauză
posibilă de prelungire a şomajului din două motive: mai întâi, lucrătorii
neangajaţi (şomerii) au nevoie de o perioadă îndelungată de timp pentru
a-şi găsi slujbe adecvate dacă nu cunosc toate oportunităţile existente. În
epoca tehnologiei informaţiei, perioadele de căutare a unui loc de muncă
ar putea fi reduse dacă toate birourile de informare ar fi capabile să
126
identifice în orice moment, toate locurile de muncă adecvate şomerilor;
în al doilea rând, unii angajatori se pot considera ei înşişi vinovaţi în
multe cazuri pentru că nu oferă suficiente informaţii cu privire la natura
slujbelor oferite şi la condiţiile de muncă; pentru a nu se produce
abandonuri ale locurilor de muncă din motive de nepotrivire.
b. Scheme de recalificare. Imobilitatea profesională a muncii este un factor
important care determină şomajul structural. Un mijloc de a aborda
problema constă în finanţarea de către guvern a programelor de
recalificare a acelor lucrători fără un loc de muncă ce doresc să
dobândească deprinderi noi.
c. Asistenţa financiară pentru reinstalarea la noul loc de muncă.
Imobilitatea geografică determină, alături de imobilitatea profesională
creşterea şomajului structural. Pentru a rezolva problema, extrem de utilă
este furnizarea de informaţii cu privire la facilităţile privind educaţia,
petrecerea timpului liber, calitatea vieţii în alte regiuni din ţară, dar,
probabil, mai importantă este oferirea unui ajutor financiar destinat
procurării unei locuinţe, sau pentru a acoperi costurile mutării.
d. Asistenţă specială acordată tinerilor care doresc să se angajeze.
Procentul ridicat al şomajului este legat de creşterea şomajului în rândul
tineretului. Mulţi adolescenţi părăsesc şcoala fără să fi învăţat o meserie,
fără a avea o experienţă în muncă. Aceste cauze le îngreunează găsirea
unui loc de muncă; cei care reuşesc să se angajeze descoperă foarte
repede că locul de muncă ales nu corespunde aşteptărilor şi îl părăsesc
pentru a căuta un post mai adecvat. Extinderea consilierii profesionale,
acordarea de stimulente firmelor care califică personal pe termen scurt la
locul de muncă sunt măsuri care pot duce la reducerea şomajului în
rândul tineretului.
e. Stimulente pentru firmele are reduc programul de lucru şi nu numărul
de lucrători angajaţi. Introducerea noilor tehnologii nu trebuie să
conducă la disponibilizarea unor lucrători. Guvernul poate să încurajeze
sindicatele şi firmele pentru a conlucra în scopul reducerii numărului
mediu de ore pe săptămână şi nu a forţei de muncă angajate. Acest ţel
poate fi atins prin plătirea unor subvenţii firmelor care adoptă echipament
tehnologic nou şi, simultan, negociază cu sindicatele reducerea orelor de
lucru, şi nu concedierea lucrătorilor.
Pe termen mediu şi lung, obiectivul politicilor guvernamentale îl
constituie diminuarea sau chiar resorbirea resurselor de muncă aflate în stare de
şomaj. Măsurile în acest domeniu, pot fi grupate în următoarele categorii:
- măsuri care privesc direct şomerii: fac parte măsurile şi acţiunile pentru Măsuri de
pregătirea, calificarea şi orientarea celor care caută un loc de muncă sau diminuare a
pentru reintegrarea celor eliberaţi din diferite ramuri ca urmare a şomajului
restructurărilor tehnologice şi economice. De asemenea, un loc important îl
ocupă, facilităţile acordate de stat pentru crearea de noi întreprinderi şi pentru
trecerea la noi forme de angajare. În acest sens, se remarcă angajarea pe timp
parţial sau cu orar redus, angajarea provizorie cu contract de muncă pe durată
determinată, măsuri selective pentru formarea şi angajarea tinerilor etc. De
regulă, asemenea măsuri au ca rezultat asigurarea unor salarii mai mici decât
cele normale;
- măsuri care privesc populaţia ocupată: au ca scop diminuarea şomajului prin
crearea de posibilităţi suplimentare de angajare care se asigură, în principal,
prin "împărţirea muncii" între cei angajaţi şi crearea de noi posibilităţi de
angajare. Aceasta presupune o reîmpărţire a muncii la scara economiei şi
formarea unor noi principii de organizare a muncii şi a producţiei. Protejarea
127
populaţiei ocupate este realizată, în ultimul timp, şi prin măsurile întreprinse
pentru îndepărtarea imigranţilor şi repatrierea lor în ţările de origine.
Dar, adevăratul remediu pentru diminuarea reală a şomajului nu poate fi
decât procesul creării de noi locuri de muncă. Aceasta pentru că, şomajul,
rămâne, în principal, un rezultat al modului în care se desfăşoară procesul
reproducţiei sociale. El este strâns legat de creşterea economică şi de aceea,
cele mai multe măsuri trebuie să vizeze acest domeniu.
Prin urmare, problema de fond o constituie asigurarea creşterii
economice şi crearea condiţiilor pentru conferirea unui suport real şi dinamic
acestei creşteri.
- alte măsuri: diversificarea producţiei, modernizarea şi reînnoirea sa continuă,
corelată cu pregătirea corespunzătoare a forţei de muncă, constituie căi sigure
de limitare a şomajului. Impulsionarea cererii efective, prin investiţii bazate
pe cuceririle ştiinţei şi tehnicii moderne, pot avea efecte benefice asupra
ofertanţilor forţei de muncă.
Investiţia în producţie trebuie însă corelată cu cea în om, în pregătirea şi
formarea sa profesională. De aceea, odată cu restructurările tehnologice, cu
reorientarea unor sectoare şi ramuri de activitate, trebuie găsite şi mijloacele
necesare pentru a produce schimbări tot mai profunde în planul structurii
forţei de muncă (învăţământ modern bine structurat pe cerinţe şi profesii).
Pentru epoca pe care o parcurgem, dezvoltarea sectorului terţiar,
îmbinarea unor strategii naţionale cu altele locale şi regionale, ca şi
înlăturarea oricărei piedici în calea liberei iniţiative, sunt condiţii în plus, fără
de care, nu poate fi asigurat echilibrul pe piaţa forţei de muncă.
1. Ce se înţelege prin politici de ocupare a forţei de muncă?
2. Care sunt cele mai cunoscute măsuri de politică activă de ocupare a

forţei de muncă?
3. Selectaţi din măsurile enumerate mai jos pe cele care se încadrează în

măsurile de politică pasivă de ocupare:
a. reducerea duratei muncii;
b. diminuarea vârstei de pensionare;
c. adaptarea locurilor de muncă la populaţia activă disponibilă;
d. sporirea nivelului ocupării;
e. reconversia forţei de muncă.
4. Precizaţi care din acţiunile enumerate mai jos, referitoare la şomaj, se

încadrează în măsurile care privesc pe şomeri.
a. prevenirea creşterii şomajului prin pregătirea şi calificarea la locul
de muncă a persoanelor care lucrează efectiv;
b. garantarea locurilor de muncă pentru cei care lucrează;
c. angajarea pe timp parţial sau cu orar redus, angajarea provizorie cu
contract de muncă pe o perioadă determinată;
d. facilităţi acordate de stat pentru crearea de noi întreprinderi;
e. reducerea impozitelor şi taxelor.
128
6. Printre măsurile enumerate mai jos, referitoare la diminuarea şomajului, se
încadrează şi măsurile care privesc populaţia ocupată:
a. "împărţirea muncii" între cei angajaţi;
b. îndepărtarea imigranţilor şi repartizarea lor în ţările de origine;
c. angajarea şomerilor cu contracte de muncă pe durată scurtă;
d. acordarea echitabilă a ajutorului de şomaj;
e. indemnizaţia de şomaj să acopere în întregime salariul avut.
10.9. Rezumat
Resursele de muncă reprezintă acea parte a populaţiei unei ţări care
dispune de un ansamblu de cunoştinţe, de capacităţi fizice şi intelectuale, care
îi permit să desfăşoare o muncă utilă în unul din domeniile de activitate
existente.
Ocuparea resurselor de muncă reprezintă procesul de transformare a
acestora în factor activ, atât la nivelul fiecărei economii naţionale, cât şi la
nivelul fiecărei unităţi economice şi se întemeiază pe asigurarea unor condiţii
tehnice, economice, sociale, cultural - informaţionale etc., prin care populaţia
aptă de muncă şi în vârstă de muncă, doritoare să muncească este antrenată în
activităţi utile.
Punctul de pornire în determinarea resurselor de muncă îl constituie
populaţia totală a unei ţări, care, la rândul său, cuprinde populaţia inactivă şi
populaţia activă.
Cuprinzând o mare parte a populaţiei active, şomajul este ilustrat de
statisticile internaţionale ca un fenomen macroeconomic ce impune soluţii
multiple de natură economică, politică, socială, în funcţie de loc şi timp.
Şomajul este un fenomen negativ prezent în aproape toate statele lumii.
Prezent în practica economică, şomajul este surprins şi analizat global
şi structural, pe forme şi tipuri, uzându-se în acest sens de mai multe modalităţi
de definire şi de comensurare.
Acesta este un fenomen macroeconomic opus ocupării, reprezentând un
surplus relativ de populaţie activă faţă de aceea care poate fi angajată în
condiţii de rentabilitate, impuse de piaţă.
Şomajul este generat de cauze multiple care pornesc atât de la cei care
angajează forţa de muncă, dar şi de la cei ce oferă forţa de muncă pe piaţă.
Ştiinţa economică deosebeşte cauze generatoare de şomaj de dezechilibru şi
cauze generatoare de şomaj de echilibru.
Cunoaşterea diferitelor forme de manifestare a şomajului, precum şi a
consecinţelor sale este importantă pentru evaluarea costurilor sociale, a
pierderilor produse de acesta.
Pe termen mediu şi lung, obiectivul politicilor guvernamentale îl
constituie diminuarea sau chiar resorbirea resurselor de muncă aflate în stare de
şomaj. În acest context, ocuparea raţională a forţei de muncă reprezintă unul
din obiectivele esenţiale ale politicii economice desfăşurată la nivel naţional,
fără a afecta deciziile microagenţilor economici vânzători şi utilizatori de forţă
de muncă
Politicile de ocupare folosesc ca instrumente: politica monetară, politica
bugetară, politica fiscală, politica de venituri etc., care au rolul de a stimula atât
cererea cât şi oferta.
129
Resurse de muncă, ocuparea resurselor de muncă, populaţie, populaţie
inactivă, populaţie activă, populaţie ocupată, şomeri, ocupare deplină, şomaj,
nivelul şomajului, rata şomajului, intensitatea şomajului, durata şomajului,
structura şomajului, şomaj voluntar, şomaj involuntar, şomaj ciclic, şomaj
structural, şomaj tehnologic, şomaj intermitent, şomaj de discontinuitate, şomaj
sezonier, şomaj de conversiune, şomaj repetitiv, şomaj de excluziune, costul
social al şomajului, politici de ocupare, măsuri de diminuare a şomajului.
10.11. Bibliografie
1. Creţoiu Gh., Cornescu V., Bucur I., Economie, ed. a II-a, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2008
2. Dragomir L. C., Macroeconomie - manual universitar, Editura
Universitaria, Craiova, 2009
3. Pîrvu Gh., Gruescu R., Macroeconomie, Ed. Sitech, Craiova, 2007
4. Popescu C., Gavrilă I., Ciucur D., Teorie economică generală - volumul
II Macroeconomie, Editura ASE, Bucureşti, 2005
5. Tobă D., Macroeconomie - manual universitar, Editura Universitaria,
Craiova, 2008
130
INFLAŢIA
Cuprins:
11.1. Geneza şi natura inflaţiei
11.3. Cauzele, factorii şi formele inflaţiei
11.5. Măsurarea inflaţiei
11.7. Efectele şi costurile inflaţiei
11.9. Politici antiinflaţioniste
11.11. Natura, conţinutul şi formele inflaţiei în România
11.13. Rezumat
11.15. Bibliografie
- înţelegerea conceptelor şi formarea perspectivei asupra inflaţiei
- dezbaterea particularităţilor cauzelor şi a factorilor care
determină apariţia inflaţiei
- cunoaşterea modalităţilor de măsurare a inflaţiei
- analizarea principalelor politici antiinflaţioniste
11.1. Geneza şi natura inflaţiei
Inflaţia este considerată ca fiind un dezechilibru major al vieţii

Inflaţia
economico-sociale, dacă nu chiar cel mai important dezechilibru
macroeconomic contemporan.
Inflaţia, abordată ca proces de creştere a preţurilor, a devenit subiect de
cercetare teoretică şi de politică macroeconomică a statelor în ultimele decenii
ale secolului XX din următoarele motive:
- în a doua jumătate a secolului XX ritmul de creştere a preţurilor s-a
accentuat în aproape toate ţările punând în faţa specialiştilor probleme noi
legate atât de găsire a cauzelor, dar şi de explicare a consecinţelor;
- împletirea proceselor inflaţioniste cu alte fenomene negative din
economie (crize economice, şomajul) a produs motive de îngrijorare pentru
autorităţi, impunând elaborarea unor politici macroeconomice adecvate.
Definirea termenului de inflaţie: Definiţii
- un proces de creştere a preţurilor, având drept consecinţă o diminuare
a puterii de cumpărare a monedei. "Se va desemna ... prin termenul de inflaţie,
o mişcare de creştere dispersată a preţurilor care se întreţine prin sine însăşi"
(Maurice Flamant);
131
- "exces al puterii de cumpărare sau ca exces al mijloacelor de plată",
subliniind, totodată, pericolul confundării inflaţiei cu simpla creştere a
preţurilor bunurilor de consum (Fernand Baudhuin);
- "un proces cumulativ de creştere a preţurilor, mai mult sau mai puţin
importantă, după gravitatea distorsiunilor, existente în economie, între fluxurile
reale şi fluxurile monetare" (Alain Cotta);
- o creştere a nivelului mediu al preţurilor. Dacă toate preţurile cresc cu
aceeaşi rată, aceasta este inflaţia pură, dacă cresc cu rate diferite, în acest caz
rata inflaţiei este media acestor creşteri ale preţurilor (John Craven);
- "doar o formă specială de creştere a preţurilor, respectiv o creştere a
preţurilor naţionale care depăşeşte pe cea a preţurilor internaţionale"
(J.M.Albertini);
- legăturile cu fluxurile economice reale, tendinţa de creştere nelimitată
a preţurilor curente fiind corelată cu folosirea deplină a mâinii de lucru
(J.M.Keynes);
- inflaţia este faptul de a umfla un capital prin diluarea lui în scopul de a
obţine un profit fără o reală contraprestaţie; inflaţia monetară este arta de a crea
o valoare din nimic; inflaţia este o creştere de mijloace de cumpărare în raport
cu cantitatea de mărfuri disponibile pentru această cumpărare; inflaţia este o
creştere în puterea de cumpărare fără o creştere corespunzătoare de marfă
disponibilă, de unde rezultă un dezechilibru între producţie şi circulaţie; inflaţia
reprezintă "orice înmulţire nemăsurată a sumelor monetare, fără a ţine seama de
cantitatea de mărfuri sau servicii aflate în circulaţie, inflaţia este legată în
general de evoluţia indicelui preţurilor, definind inflaţia ca un proces atemporal
şi aspaţial, adică există inflaţie când nivelul general al preţurilor creşte continuu
şi rapid, anormal de rapid, o creştere suplimentară faţă de cea garantată de
starea generală a economiei etc.
Aproape toţi specialiştii consideră că inflaţia reprezintă un dezechilibru

monetar; fapt ce impune ca în procesul de explicare a naturii inflaţiei să se
pornească de la formele istorice pe care le-au cunoscut banii.
Formele inflaţiei Formele inflaţiei:

1 procesul devalorizării (falsificării) banilor existenţi sub forma
metalelor preţioase, prin punerea în circulaţie a unor monede false, cu o
greutate mai mică sau cu un conţinut în aur mai redus decât cel oficial.
Falsificarea monedei s-a făcut atât de către cei care aveau dreptul de a bate
moneda, cât şi de către alți specialişti în această activitate. Elementele care
definesc această formă a inflaţiei sunt:
a) s-a separat conţinutul nominal al monedelor metalice (mai mare), de
conţinutul real (mai mic) diminuat prin falsificări repetate şi pe căi
diferite;
b) transformarea existenţei-aur a monedei în aparenţă - aur;
c) punerea într-o anumită măsură, în circulaţie a unor monede ieftine,
fără valoare deplină ceea ce a condus la scăderea puterii de
cumpărare a acestora.
2 inflaţia banilor de hârtie convertibili în aur, care s-a manifestat în
perioada trecerii de la feudalism la capitalism, când statele europene au început
să înlăture haosul monetar caracteristic perioadei respective, creând sisteme
monetare naţionale prin emiterea biletelor de bancă cu acoperire deplină în aur.
Atunci când banii de hârtie înlocuiau aurul monetar, mişcarea semnelor valorii
oglindea legile circulaţiei banilor, precum şi mărimea acestora, aur cu valoare
deplină. Atunci când banii de hârtie au întrecut în circulaţie propria lor măsură,
132
adică în circulaţie cantitatea de bani de hârtie existentă întrecea sensibil pe cea
care rezulta din raportul dintre masa aurului monetar şi etalonul aur, atunci
surplusul de bani de hârtie genera creşterea preţurilor şi scăderea puterii de
cumpărare a banilor aflaţi în circulaţie.
3 inflaţia banilor de hârtie neconvertibili în aur, sau neconvertibili pe
plan extern şi constă în deprecierea banilor de hârtie şi a banilor de credit care
se exprimă în creşterea preţurilor şi în lipsa de încredere a agenţilor economici
în moneda existentă. . Ea este un dezechilibru între banii depreciaţi şi circulaţia
bunurilor economice, apare ca proces ce depăşeşte cadrul normalului monetar,
ca un excedent de ofertă de monedă.
Principalele trăsături ale procesului inflaţionist contemporan sunt:

Trăsături ale
 inflaţia contemporană continuă să rămână un proces de depreciere a procesului
banilor aflaţi în circulaţie, iar acest proces de scădere a puterii de inflaţionist
cumpărare a banilor este specific banilor neconvertibili şi banilor de credit;
 inflaţia actuală se manifestă ca o creştere generală şi durabilă a marii
majorităţi a preţurilor, creştere care este diferenţiată pe categorii de
bunuri economice, servicii şi factori de producţie, ca şi pe categorii de
pieţe, ceea ce determină modificarea corelaţiilor dintre bunurile şi resursele
economice;
 deoarece circulaţia bunurilor marfare este mijlocită de o serie de fluxuri
monetare, inflaţia contemporană generează un anumit raport între
mărimea fluxurilor băneşti şi cea a fluxurilor reale, semnificând
excedentul masei monetare faţă de oferta agregată de satisfactori şi de
resurse materiale pentru producţie;
 inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru monetaro-material, care
constă în canalizarea economiilor populaţiei spre speculaţii aducătoare de
profit pe termen scurt, respectiv sustragerea lor de la investiţiile
productive;
 pentru că apare la interferenţa dintre fluxurile monetare şi fluxurile reale,
inflaţia este considerată un rău necesar al creşterii economice. De fapt
prin politica economică se caută să se asigure pe piaţă un surplus de ofertă
de bunuri faţă de cererea solvabilă a populaţiei.
Inflaţia contemporană poate fi definită ca un dezechilibru structural

monetaro-material, care exprimă deprecierea banilor neconvertibili în aur şi a Inflaţia
contemporană
celor neconvertibili în general şi creşterea durabilă şi generalizată a
preţurilor, putând fi identificată şi ca existenţă în circulaţie a unei mase
monetare ce depăşeşte nevoile economiei.
Înţelegerea conţinutului şi naturii inflaţiei contemporane necesită

compararea acestuia cu deflaţia şi dezinflaţia.
Deflaţia constă în procesul monetaro-material caracterizat prin
scăderea durabilă şi pe termen lung a nivelului preţurilor, scădere rezultată Deflaţia
dintr-un ansamblu de măsuri care vizează restrângerea cererii nominale
pentru a reduce presiunile asupra dinamicii crescătoare a preţurilor.
Deflaţia nu înseamnă lichidarea proceselor inflaţioniste, ci aducerea lor
la limite normale prin politici deflaţioniste specifice fiecărei etape de
dezvoltare. Printre cele mai des utilizate măsuri deflaţioniste sunt: reducerea
cheltuielilor publice; creşterea presiunii fiscale pentru a limita veniturile
nominale disponibile ale populaţiei, restricţionarea creditului, creşterea ratei
dobânzilor, limitarea creşterii salariilor şi a profiturilor, blocarea creşterii
preţurilor etc.
133
Dacă inflaţia exprimă un raport invers între creşterea preţurilor şi
dinamica creşterii economice (o scădere lentă sau chiar o reducere a producţiei
naţionale), deflaţia, dimpotrivă, exprimă o relaţie directă (în acelaşi sens) între
dinamica preţurilor şi cea a producţiei (ambele scad).
Dezinflaţia reprezintă procesul monetar-real care semnifică încetinirea
Dezinflaţia
durabilă, controlată şi autoântreţinută a ratei de creştere a nivelului general al
preţurilor. Dezinflaţia este considerată o replică pozitivă dată inflaţiei
puternice cât şi deflaţiei (care are ca efect reducerea producţiei).
Dezinflaţie competitivă evidenţiază măsurile de combatere a inflaţiei şi
deflaţiei şi este asociată cu politica de susţinere a monedei naţionale în raport
cu celelalte monede sau de aducere a ratei inflaţiei la un nivel mai redus decât
ratele inflaţiei în ţările partenere. Dezinflaţia competitivă urmăreşte susţinerea
creşterii economice şi declară război inflaţiei şi deflaţiei.
Caracteristicile este un proces de depreciere a banilor atât pe plan naţional, cât şi în

dezinflaţiei raport cu alte monede;
este un proces de creştere durabilă a tuturor preţurilor;
Caracteristicile esenţiale ale dezinflaţiei
este un dezechilibru calitativ structural, între masa de mărfuri şi servicii

socialmente necesare şi masa bănească, aceasta din urmă, manifestându-
se ca un excedent relativ în circulaţie;
este un proces material şi monetar, deoarece fluxurile materiale sunt
contemporane
dublate de fluxuri monetare, acestea se stimulează reciproc fie în sensul

menţinerii echilibrelor parţiale şi a echilibrului global, fie în sensul
accentuării dezechilibrelor;
inflaţia se interferează cu numeroase aspecte psihologice (de teama
instabilităţii economice şi folosind mecanismul creditului, populaţia
aduce în "prezent" o cerere viitoare de consum);
este un accident al creşterii şi dezvoltării economice devenind un
obiectiv al politicii economice care încearcă să o menţină între anumite
limite tolerabile;
este un proces structural ce cuprinde ansamblul macrosocial.
Inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru structural, monetaro-

material care exprimă existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce
depăşeşte nevoile economiei ceea ce conduce la deprecierea banilor şi la
creşterea durabilă şi generalizată a preţurilor.
În esenţă, dezechilibrul de ansamblu al economiei datorat inflaţiei este
evidenţiat de trei tendinţe majore:
a) disparitatea, respectiv creşterea mai rapidă a cantităţii de monedă
comparativ cu creşterea altor variabile ale economiei, în primul rând,
producţia;
b) creşterea preţurilor;
c) scăderea puterii de cumpărare a banilor.
De regulă inflaţia este determinată de două situaţii:
 emisiunea monetară excedentară în raport cu nevoile de circulaţie a
bunurilor economice, prioritar pentru acoperirea deficitelor bugetare ale
statului;
 când cantitatea de bani rămâne aceeaşi, dar se reduce considerabil
cantitatea de bunuri economice oferite pieţei.
Fenomenul inflaţionist poate fi pus în evidenţă şi prin dezechilibrul
dintre masa monetară şi produsul intern brut (PIB) a cărui circulaţie şi realizare
trebuie să se efectueze prin intermediul monedei şi care poate să apară în
următoarele situaţii:
134
 creşterea masei monetare sau a diferitelor ei componente în ritm mai
rapid decât creşterea PIB;
 creşterea vitezei de rotaţie a banilor, ceilalţi parametrii rămânând
constanţi;
 scăderea PIB fără o scădere corespunzătoare a masei monetare sau în
condiţiile scăderii mai lente a acesteia;
 acţiunea concomitentă şi conjugată a acestor factori.
1. Cum poate fi definită inflaţia?
2. Prezentaţi pe scurt principalele definiţii date inflaţiei.
3. Care sunt formele istorice pe care le-a cunoscut inflaţia?

a. inflaţia banilor din metale nepreţioase;
b. inflaţia banilor existenţi sub forma metalelor preţioase;
c. inflaţia banilor de hârtie convertibili şi neconvertibili în aur;
d. inflaţia banilor contemporani;
e. inflaţia banilor sub formă de valute.
4. Ce este inflaţia?
a. este un dezechilibru major al vieţii economico-sociale, caracterizat prin
excedentele de masă monetară în raport cu volumul bunurilor şi
serviciilor care circulă pe piaţă;
b. o stare de necontrolat a economiei;
c. o creştere a puterii de cumpărare a monedei;
d. o stare de funcţionare echilibrată a economiei;
e. o stare de echilibru între cererea şi oferta de factori de producţie.
5. De regulă inflaţia este determinată de două situaţii:

a. creşterea ofertei de bunuri şi servicii pe piaţă în raport cu oferta de bani;
b. reducerea cantităţii de bani aflaţi în circulaţie de la un an la altul;
c. emisiunea monetară excedentară în raport cu nevoile de circulaţie a
bunurilor economice;
d. menţinerea cantităţii de bani aflaţi în circulaţie, dar se reduce
considerabil cantitatea de bunuri economice oferite pieţei;
e. scăderea preţurilor bunurilor şi serviciilor de la un an la altul.
6. Inflaţia contemporană cunoaşte următoarele trăsături:

a. este o situaţie normală în funcţionarea economiei;
b. este o caracteristică a evoluţiei vieţii economice doar în fostele ţări
socialiste;
c. este o caracteristică a evoluţiei vieţii economice doar în faza de avânt a
ciclului economic;
d. este un proces de creştere durabilă a tuturor preţurilor;
e. este un proces cu caracter sezonier.
135
11.3. Cauzele, factorii şi formele inflaţiei
Cunoaşterea proceselor inflaţioniste şi identificarea soluţiilor pentru

stăpânirea şi ameliorarea acestora necesită găsirea cauzelor ce le generează şi a
mecanismelor ce le întreţin.
Declanşarea procesului inflaţionist poate avea drept cauze iniţiale
sporirea cererii şi reducerea ofertei sau măsurile de politică monetară
insuficient corelate cu realităţile economice. După cum creşterea nejustificată,
fără fundament economic a veniturilor băneşti ale populaţiei sau anumitor
agenţi economici, creşterea deficitului bugetului de stat, a balanţei de plăţi
externe, sporirea costurilor şi a masei monetare, deprecierea monedei naţionale
şi reducerea ofertei de bunuri materiale pot fi considerate tot atâtea cauze care
pot declanşa şi întreţine procesul inflaţionist.
Caracteristicile proceselor inflaţioniste din ultimele decenii au
Cauzele inflaţiei
determinat specialiştii din domeniu să realizeze diverse grupări şi ierarhizări a
cauzelor (factorilor) inflaţiei astfel:
cauze (factori) generale (universale) şi particulare (specifice, concrete);
cauze pe termen lung şi cauze pe termen scurt;
cauze care acţionează într-o singură ţară, într-un grup de ţări sau la nivel
internaţional;
cauze caracteristice fie ţărilor capitaliste, fie ţărilor foste socialiste din
Europa;
cauze economice, monetare, sociale şi politice;
cauze interne şi internaţionale.
Formele inflaţiei Forme de inflaţie:

1. În raport de natura cauzelor care o declanşează
- inflaţia prin cerere, pusă pe seama excesului de cerere solvabilă pentru
bunurile economice, în faţa căreia oferta este inelastică sau indiferentă,
generând o creştere generală şi de durată a preţurilor. Ea poate fi
cauzată de creşterea cererii consumatorilor, a cheltuielilor statului, a
investiţiilor efectuate de firme, a exporturilor etc. La o cerere în creştere
firmele încearcă să răspundă prin creşterea producţiei şi a ofertei însă se
lovesc de resurse insuficiente, crescând costurile, ceea ce determină
creşterea preţurilor. Creşterea costurilor stopează creşterea producţiei şi
ofertei. Raportul dintre oferta de produse şi dimensiunile veniturilor
băneşti este în defavoarea ofertei ceea ce conduce la creşterea preţurilor
şi a inflaţiei. De aceea, premisa inflaţiei prin cerere este că masa
monetară să crească mai repede decât PNB sau PIB, sau altfel spus,
oferta de monedă şi venitul agenţilor economici cresc mai intens decât
oferta de bunuri economice;
- inflaţia prin ofertă, generată de insuficienţa producţiei. Sporirea
veniturilor băneşti, îndeosebi şi a salariilor, nu este compensată printr-o
creştere corespunzătoare a producţiei şi productivităţii. Apare o penurie
de bunuri şi servicii economice. Acest dezechilibru este denumit
inflaţie reală;
- inflaţia prin monedă apare atunci când în circulaţie există o masă
monetară excedentară în raport cu cantitatea de mărfuri de pe piaţă,
circulaţia bănească este dezorganizată, scade viteza de rotaţie a banilor.
Adesea, această formă a inflaţiei este folosită de către stat pentru
stimularea artificială a unor activităţi, potrivit concepţiei după care
punerea în circulaţie a unei cantităţi excedentare de bani ar înviora
activitatea economică. Se apreciază că această formă a inflaţiei poate fi
136
uşor stăpânită şi reglată dacă autoritatea monetară ţine sub control oferta
de bani din economie. Inflaţia prin monedă poate să apară şi atunci când
se înregistrează un deficit al bugetului de stat, cheltuielile bugetare fiind
mai mari decât veniturile, acoperirea deficitului impunând recurgerea la
împrumuturi sau la emisiunea suplimentară de monedă;
- inflaţia prin costuri se fundamentează pe corelaţiile ce se statornicesc
între nivelul costurilor, preţurilor, oferta şi comportamentul
întreprinzătorilor. Orice creştere de costuri este transmisă de firme
asupra consumatorilor prin creştere de preţuri. Factorii care determină
creşterea costurilor şi deci cauze ale inflaţiei prin costuri sunt: inflaţia
prin creşterea salariilor, cerută de sindicate pentru conservarea
veniturilor reale, ceea ce necesită creşterea veniturilor nominale,
apărând o discrepanţă între creşterea salariilor şi creşterea eficienţei
muncii depuse; inflaţia prin creşterea profiturilor care se produce în
situaţia în care firmele mari, monopol sau oligopol pot să impună
preţuri mari, independente de piaţă; inflaţie generată de creşterea
preţurilor la produsele importate (materii prime, energie, combustibili
ceea ce influenţează costul producţiei interne şi respectiv preţurile, pe
piaţa internă (este ceea ce numim inflaţia importată); inflaţie generată
prin atragerea în producţie a unor factori de producţie mai rari şi mai
scumpi, cu preţuri mai mari, crescând cheltuielile de fabricaţie, costurile
şi preţurile;
- inflaţia prin credit determinată de creşterea substanţială a creditului
care generează un excedent de cerere nominală pentru bunurile de
consum. Masa monetară suplimentară aflată în circulaţie conduce la
creşterea rapidă a cererii de consum, care dacă nu este susţinută de o
ofertă din partea investitorilor are ca efecte creşterea preţurilor şi a
inflaţiei, se reduce puterea de cumpărare a salariilor;
- inflaţia structurală apare când în economie se înregistrează situaţii
grele, în care cererea şi oferta se modifică în sens contrar: cererea
agregată creşte, iar oferta agregată se reduce. Neconcordanţele dintre
structura materială a cererii şi oferta pot să apară fie datorită intervenţiei
unor structuri monopoliste, care au capacitatea de a stimula unele
componente ale cererii globale concomitent cu reducerea altor elemente
ale ofertei globale, fie datorită unor anticipări incorecte asupra structurii
viitoare a cererii;
2. În funcţie de amploarea procesului inflaţionist şi de intensitatea cu care se
manifestă:
- inflaţia latentă (târâtoare, moderată, liniştită) caracterizată prin
creşterea generalizată a preţurilor cu până la 2-3% anual. În condiţiile
unei asemenea forme de inflaţie se manifestă o mare încredere în
monedă; agenţii economici au tendinţa de a încheia contracte pe termen
lung, fiind convinşi că preţurile bunurilor pe care le vând şi le cumpără
vor cunoaşte evoluţii previzibile şi moderate; plasarea economiilor se
face atât în active reale cât şi în titluri, productivitatea muncii creşte mai
intens decât salariile, iar PNB şi PIB au evoluţii ascendente ceea ce le
dă încredere agenţilor economici în afacerile pe care le vor întreprinde;
- inflaţia deschisă atunci când creşterea anuală a preţurilor este mai mică
de 10%, dar superioară celei de 3%. Atunci când într-o economie se
face simţită prezenţa sa, se pregătesc măsuri şi programe
antiinflaţioniste pentru a proteja populaţia de unele efecte negative;
- inflaţia galopantă se manifestă atunci când în economie anual, preţurile
se dublează, fiind o expresie a unor ample dezechilibre. Se mai numeşte
137
inflaţie cu două cifre Manifestarea unei asemenea inflaţii determină
agenţii economici să indexeze contractele cu indicele preţurilor sau să le
exprime într-o valută considerată relativ stabilă. Moneda naţională
cunoaşte o pierdere rapidă de valoare (scade puterea de cumpărare), rata
dobânzii creşte rapid, viteza de rotaţie a banilor se accelerează,
posesorii banilor îi plasează în active reale sau în valute stabile,
importante sume de bani sunt sustrase investiţiilor productive şi
orientate spre operaţiuni speculative;
- hiperinflaţia caracterizată prin creşteri ameţitoare ale preţurilor, cererea
de monedă naţională scade considerabil, tranzacţiile se fac în monedă
străină sau sub formă de troc (barter); moneda naţională se prăbuşeşte,
preţurile sunt instabile, salariul real se reduce lunar cu circa 30%.
Hiperinflaţia pune în evidenţă trei caracteristici ale evoluţiei vieţii
economice: existenţa unui important deficit bugetar; creşterea cantităţii
de monedă emisă; deteriorarea valorii monedei în raport cu valutele
străine;
3. În funcţie de corelaţiile cantitative dintre creşterea economică şi procesele
inflaţioniste:
- creşterea neinflaţionistă se realizează atunci când ritmul creşterii
economice devansează ritmul inflaţiei;
- creşterea inflaţionistă are loc atunci când are loc accelerarea ritmului
inflaţiei şi încetinirea sensibilă a ratei medii anuale de creştere a
producţiei sociale;
- stagflaţia se manifestă, în anumiţi ani, caracterizaţi prin inflaţie rapidă
şi prin lipsa de creştere notabilă a economiei, prin "creşterea zero" sau
prin recesiuni economice. Deci când creşterea economică foarte slabă
sau chiar stagnarea economică coexistă cu inflaţia;
- slumpflaţia se caracterizează prin coexistenţa scăderii producţiei cu
creşterea preţurilor. Ea sintetizează o criză economică sau un declin
economic, pe de o parte, şi o inflaţie rapidă sau chiar galopantă, pe de
altă parte.
1. Precizaţi care sunt formele inflaţiei în raport de natura cauzelor ce o

declanşează.
2. Care sunt formele inflaţiei în raport de intensitatea procesului inflaţionist?
3. Care din formele de mai jos sunt specifice inflaţiei clasificate în raport de
intensitatea cu care se manifestă?
a. inflaţie prin cerere;
b. inflaţie structurală;
c. inflaţia galopantă;
d. hiperinflaţie;
e. inflaţie prin credit.
4. Ce forme cunoaşte inflaţia în funcţie de natura cauzelor care o declanşează?
a. inflaţie latentă;
b. inflaţie deschisă;
c. inflaţie galopantă;
d. hiperinflaţie;
e. inflaţia prin costuri.
138
11.5. Măsurarea inflaţiei
Se consideră că cel mai adecvat instrument de măsurare a procesului

inflaţionist este ecartul (decalajul) absolut şi relativ dintre cererea solvabilă
Ecartul inflaţionist
nominală, pe de o parte, şi oferta reală de bunuri şi servicii, pe de altă parte.
Ecartul inflaţionist absolut se determină ca diferenţă, la nivelul
economiei naţionale între cererea solvabilă nominală şi oferta reală de mărfuri,
pe care le pot oferi agenţii economici şi pe care aceştia le pun efectiv la
vânzare. El reflectă excesul de monedă, neacoperind cu bunuri aflate pe piaţă.
Ecartul inflaţionist relativ se măsoară prin raportul procentual dintre
mărimea absolută arătată şi oferta reală de bunuri marfare. El arată câte unităţi
monetare sunt în plus la 100 unităţi de oferta reală de bunuri marfare.
Dimensiunea reală efectivă a ecartului rezultă din însumarea presiunilor
inflaţioniste, având semne contrare: una pozitivă, dinspre masa monetară în
circulaţie, alta negativă, dinspre oferta de bunuri şi servicii necesare populaţiei.
1. În prezent, măsurarea inflaţiei are la bază modalităţi şi instrumente

convenite instituţional. Ca regulă generală această măsurare are la bază un
indice al preţurilor care reprezintă o medie ponderată a preţurilor unui anumit
număr de bunuri materiale şi servicii. Pornind de la importanţa consumului şi
având în vedere structura şi ponderea sa în totalul venitului, cel mai important
instrument utilizat pentru măsurarea inflaţiei este indicele preţurilor de
consum.
Indicele preţurilor de consum (IPC) exprimă modificarea medie
ponderată a cheltuielilor pe care o familie de talie mijlocie din mediul urban le Indicele preţurilor
de consum
face pentru asigurarea mijloacelor de subzistenţă, în concordanţă cu nivelul şi
structura nevoii sociale.
IPC 
 (Q0.P1) x100; unde:
 (Q0.Po)
Q0 = reprezintă structura bunurilor ce reflectă nevoia socială în
perioada de bază;
P0 = preţurile în perioada de bază;
P1 = preţurile în perioada curentă.
Alegerea acestui indice ca reprezentativ pentru determinarea mărimii şi

dinamicii inflaţiei se datorează:
- inflaţia este percepută de către consumatori (membrii societăţii) în
primul rând prin creşterea preţurilor bunurilor de consum şi tarifelor
la servicii;
- calcularea acestui indice beneficiază de o bază informaţională foarte
largă şi de o metodologie simplă convenită între forţele societăţii:
guvern, patronate, sindicate, societatea civilă.
Pe baza IPC astfel calculat se determină rata inflaţiei:
Ri = IPC - 100
Deşi la prima vedere se poate aprecia că IPC are doar un conţinut pur
statistic, în realitate el are un bogat conţinut social, economic şi politic, fiind
rezultatul acţiunii mai multor categorii sociale şi factori de decizie:
- guvernele îl folosesc drept criteriu de apreciere a reuşitei sau
nereuşitei politicii sale economice în procesul administrării şi
gestionării resurselor societăţii;
139
- IPC serveşte patronatelor la negocierile cu sindicatele şi salariaţii a
nivelului salariilor, la analizele comparative dintre dinamica
salariilor, preţurilor şi a productivităţii muncii;
- evoluţia acestui indice este urmărită cu atenţie şi de sindicate ştiut
fiind faptul că sporirea preţurilor de consum afectează salariul real,
obiectivul principal al sindicatelor fiind menţinerea şi creşterea
salariului real.
2. Măsurarea inflaţiei impune, în al doilea rând, şi cunoaşterea puterii

Puterea de de cumpărare a populaţiei, respectiv a cantităţii de mărfuri ce poate fi obţinută
cumpărare cu o unitate monetară, deci a valorii relative a monedei. Puterea de cumpărare
permite de regulă, comparaţia în timp, de la un an la altul etc., pentru o ţară
dată sau, cu unele condiţii, chiar între ţări. Ca indice, puterea de cumpărare
I
(Ipc) se exprimă pe baza indicilor de preţ (Ip); I pc  .
Ip
3. Măsurarea inflaţiei, a nivelului şi intensităţii sale, se reflectă, în al

treilea rând, şi în creşterea masei băneşti din circulaţie într-un ritm mai
rapid decât creşterea producţiei şi productivităţii factorilor de producţie. Se
pot astfel sesiza anumite corelaţii în economia contemporană între inflaţie şi
creşterea economică. Astfel, atunci când ritmul creşterii economice întrece rata
inflaţiei, corelaţia respectivă reflectă procesul neinflaţionist de creştere
economică. În această situaţie, o rată moderată a inflaţiei poate avea un efect de
atenuare asupra dinamicii economice. În cazul creşterii economice cu caracter
inflaţionist, rata inflaţiei întrece ritmul mediu anual înregistrat de indicatorii
care reflectă rezultatele macroeconomice.
Inflaţia este un proces care poate fi direcţionat conştient în realizarea unor

scopuri externe şi interne
Pe plan statul are în vedere asigurarea unei poziţii competitive a
extern mărfurilor naţionale, practicând în acest sens nu de puţine ori,
politica de dumping valutar, care constă în devalorizarea sau
deprecierea monedei în vederea pătrunderii sau menţinerii pe
pieţele străine. Deşi această practică este interzisă de Fondul
Monetar Internaţional, reprezentând un mijloc inechitabil de
concurenţă internaţională, ea se practică în continuare. Ţările
lezate iau măsuri de apărare vamală restrictivă sau chiar de
dumping. Din această cauză se extinde "cursa deprecierii
valutare", respectiv "depreciere în lanţ".
Pe plan experienţa arată că inflaţia este departe de a contribui la
intern echilibrarea economiei, la utilizarea deplină a forţei de muncă,
ea adăugând la dezechilibrele existente altele noi. Aşa de
pildă, restrângerea importului, prin inflaţie, pentru a asigura
echilibrul balanţei de plăţi, poate să aibă consecinţe negative
asupra utilizării forţei de muncă prin insuficienta
aprovizionare din import.
140
1. Care este cel mai adecvat instrument de măsurare a inflaţiei?
2. Ce este şi cum se calculează indicele preţurilor de consum?
3. Cel mai important instrument utilizat pentru măsurarea inflaţiei este:

a. indicele preţurilor de consum;
b. produsul intern brut;
c. produsul intern net;
d. venitul naţional;
e. masa monetară.
4. Pentru măsurarea inflaţiei se folosesc:

a. indicele de schimb valutar;
b. indicele productivităţii muncii;
c. deficitul balanţei comerciale;
d. ecartul dintre cererea solvabilă nominală şi oferta reală de bunuri şi
servicii;
e. indicele preţului de consum.
11.7. Efectele şi costurile inflaţiei
Efectele inflaţiei diferă de la ţară la ţară, de la o perioadă la alta în

cadrul aceleiaşi ţări, în funcţie de forma inflaţiei, intensitatea manifestării,
durata în timp, de capacitatea de anticipare a dimensiunilor acesteia, dar şi de
competenţa autorităţilor monetare de a stăpâni, gestiona şi ţine sub control
acest proces.
Dificultatea acţiunii de descifrare şi prezentare a efectelor şi costurilor
inflaţiei este generată de:
 intensitatea şi tipurile diferite ale inflaţiei;
 efectele contradictorii ale acesteia (unii agenţi sunt favorizaţi, alţii
dimpotrivă, sunt defavorizaţi);
 unii agenţi economici, pe total (pe ansamblu) sunt câştigători de pe
urma inflaţiei, după cum alţii, pe ansamblu, pierd.
De aceea, în abordarea efectelor şi costurilor inflaţiei trebuie avute în
vedere anumite criterii:
1) intensitatea şi sensul de mişcarea procesului inflaţionist (existând
efecte ale inflaţiei moderate şi controlate şi efecte ale hiperinflaţiei);
2) orizontul de timp (pe termen foarte scurt şi scurt, pe termen mediu şi
pe termen lung);
3) calitatea prognozării procesului inflaţionist (atunci când anticipările
se dovedesc corecte, amplitudinea efectelor inflaţiei este limitată şi,
dimpotrivă, când anticipările nu se realizează în practică, efectele
inflaţioniste produse în economie sunt ample).
Efectele negative ale inflaţiei:
1. viciază corelaţiile dintre preţurile diferitelor bunuri, dintre
Efecte negative ale
indicatorii activităţii economice, îngreunând efectuarea calculelor de eficienţă inflaţiei
şi rentabilitate, denaturând rezultatele comparaţiilor în timp şi spaţiu.
2. descurajează investiţiile productive orientând resursele băneşti
disponibile spre acţiuni speculative;
141
3. accentuează oscilaţiile cursurilor valutare, cu efecte negative pentru
economiile cu monede neconvertibile, care pierd din valoare în raport cu
monedele străine;
4. inflaţia scăpată de sub control contribuie la decăderea societăţii
civile în general, antrenează sărăcirea clasei de mijloc, subminează sistemul de
impunere fiscală, generează corupţie şi degradare morală în societate în
general;
5. generează deficite importante ale bugetului de stat, a căror finanţare
devine tot mai dificilă şi greu de suportat de societate;
6. inflaţia este temută de întreaga populaţie fiind considerată
"inamicul public numărul unu", din cauza costurilor dar şi a pericolului
potenţial pe care le conţine pentru viaţa economică şi structurile sociale.
Consecinţele inflaţiei:
Consecinţe ale
1. inflaţia redistribuie patrimoniul de la cumpărător la vânzător, de la cel ce
inflaţiei
economiseşte la cel ce investeşte sau speculează economiile primului;
2. fiecare agent economic, în contractele încheiate pe parcursul derulării
afacerilor, poate să apară fie în postura de debitor, fie în postura de creditor;
câştigă de pe urma inflaţiei când este debitor şi pierde când este creditor;
3. în condiţiile inflaţiei pierd, de regulă vârstnicii în raport cu tinerii pentru
că primii deţin mai multe active nominale (în totalul patrimoniului) care
sunt vulnerabile în faţa procesului inflaţionist;
4. în condiţiile unei inflaţii moderate preţurile cresc mai rapid decât salariile,
având loc o redistribuire de venituri în favoarea deţinătorilor de capital;
5. deţinătorii de acţiuni pierd, deoarece veniturile reale aduse de acestea se
diminuează ca rezultat al inflaţiei neanticipate;
6. plătitorii de taxe şi impozite îşi diminuează povara fiscală dacă
administraţiile publice nu indexează aceste obligaţii;
7. obligaţiile statului pentru datoria publică se diminuează dacă acestea nu
sunt indexate, rambursarea ei de către stat efectuându-se cu bani cu putere
de cumpărare mai redusă;
8. deoarece în condiţiile inflaţiei nu toate veniturile cresc identic şi concomitent
cu creşterea preţurilor, inflaţia îi penalizează pe cei cu venituri fixe şi mici
şi îi avantajează pe cei are trăiesc din venituri variabile dependente de
anumite criterii de performanţă;
9. inflaţia generează incertitudine în mediul de afaceri; când preţurile cresc
întreprinzătorii nu se lansează în proiecte ample şi de durată, cu risc ridicat,
preferă investiţii cu orizont scurt şi risc redus;
10. inflaţia inhibă procesul de economisire şi de investiţie, transformând un
număr mare de întreprinzători în speculatori, activitatea de producţie este
sacrificată în favoarea operaţiunilor comercial-speculative;
11. creşterea economiei stagnează sau înregistrează regrese însoţită de o serie
de consecinţe negative: şomaj, deficit bugetar, creşteri de preţuri, deficite ale
balanţelor de plăţi, scăderi ale nivelului de trai şi calităţii vieţii;
12. inflaţia generalizată la nivelul economiei mondiale afectează negativ
economia naţională prin deteriorarea balanţei comerciale, importurile devin
mai scumpe cu influenţe asupra creşterii costurilor şi preţurilor producţiei
interne;
13. la nivel microeconomic, inflaţia distorsionează preţurile şi veniturile
agenţilor economici, deteriorează corelaţiile dintre costuri, profit şi preţ;
14. în condiţii de inflaţie cotele de amortizare a capitalului fix sunt
insuficiente pentru regenerarea valorică şi materială a capitalului fix,
costurile contabile fiind mai mici decât cele efective;
142
15. inflaţia, prin toate consecinţele ei negative, ameninţă pacea socială,
accentuează conflictele sociale acolo unde acestea există şi favorizează
apariţia altora noi deoarece fiecare categorie socială se simte frustrată şi
lezată din punct de vedere economic.
Teoria economică a identificat următoarele costuri ale inflaţiei

moderate anticipate: Costurile inflaţiei
a) prima categorie de costuri se referă la pierderile sociale generate de
deprecierea inflaţionistă a banilor existenţi la populaţie. Inflaţia determină
sporirea preţurilor, fapt ce îi determină pe cumpărători să caute produsele cu
preţurile cele mai mici, această căutare, alergătură de la un loc la altul, de la
un vânzător la altul este un cost social. De asemenea, inflaţia antrenează
creşterea ratei dobânzii ceea ce determină pe deţinătorii de lichidităţi să
alerge pentru a găsi cele mai bune plasamente pentru capitalurile lichide. În
plus, inflaţia erodează valoarea banilor, scade puterea lor de cumpărare,
determinându-i pe cei ce economisesc prin sistemul bancar să facă deplasări
dese la bănci pentru retrageri de numerar necesar cheltuielilor zilnice,
acestea generând consum de timp, eforturi fizice, costuri cu operaţiunile
bancare, într-un cuvânt costuri suplimentare;
b) al doilea tip de costuri ale inflaţiei este generat de necesitatea calculării şi
recalculării de preţuri, de operaţiunile de afişare a acestora, fiind
denumite costuri meniu (calcularea noilor preţuri, tipărirea de etichete noi,
de cataloage de ofertă, liste de preţuri etc.);
c) inflaţia viciază corelaţiile tradiţionale dintre preţurile diferitelor bunuri şi
servicii, devenind foarte greoaie, dacă nu chiar imposibilă determinarea
riguroasă a eficienţei şi rentabilităţii la nivel de firmă şi ramură generând
eforturi suplimentare pentru redarea corectă a acestor indicatori, fapt ce a
făcut ca o parte a specialiştilor care studiază procesul inflaţionist să
aprecieze din acest punct de vedere inflaţia ca fiind "dezordinea dezordinilor
oricărei economii";
d) un al patrulea gen de costuri ale inflaţiei constă în aceea că aceasta
potenţează incertitudinea şi riscul în economie. Cu cât inflaţia este mai
accentuată cu atât firmele vor întâmpina dificultăţi în prospectarea
viitorului, generând cheltuieli suplimentare pentru gestionarea incertitudinii
şi micşorarea riscului;
e) inflaţia generând procesul redistribuirii veniturilor şi avuţiei între
gospodării, firme şi stat, implică uriaşe cheltuieli pentru cunoaşterea şi
prognozarea viitorului, pentru preîntâmpinarea pierderilor de venituri şi
patrimoniu, pentru învăţare şi însuşirea ştiinţei afacerilor, pentru depăşirea
situaţiilor de criză;
f) costurile psihologice şi costurile politice reprezintă o altă categorie de
costuri sociale. Inflaţia face ca oamenii să trăiască mai prost, induce
nesiguranţă, tensiune psihică, tensiune socială, apatie, indiferenţă la progres,
sustrageri de la viaţa socială şi politică;
g) inflaţia de un anumit tip generează costuri legate de apariţia şomajului şi
de o creştere economică mai lentă. Teoria economică a fost pusă în situaţia
de a rezolva dilema inflaţie - şomaj. Neozeelandezul A,Phillips a evidenţiat,
pe baza unei cercetări minuţioase care a cuprins aproape un secol, relaţia ce
se conturează între rata de creştere a salariilor nominale şi rata şomajului. El
a ajuns la concluzia că cele două se află în relaţie negativă. Când rata
şomajului este ridicată revendicările salariaţilor şi angajaţilor sunt reduse şi
invers. A. Phillips a construit curba care-i poartă numele prin care
demonstrează că în cadrul unei economii factorii de decizie sunt puşi în faţa
143
unor opţiuni alternative: pot alege între un nivel redus de şomaj, satisfacţie
pe care trebuie să o plătească cu o inflaţie ridicată sau invers, rezultând
legătura ce se formează între piaţa muncii şi rata inflaţiei: pentru a obţine o
oarecare stabilitate a preţurilor trebuie acceptat un procent ridicat de şomaj.
1. Care sunt efectele negative ale inflaţiei?
2. Care sunt consecinţele inflaţiei?
3. Care din costurile enumerate mai jos nu sunt specifice inflaţiei moderate
anticipate?
a. costuri generate de deprecierea inflaţionistă a banilor existenţi la
populaţie;
b. costuri generate de necesitatea calculării şi recalculării de preţuri şi de
operaţiunile de afişare a acestora;
c. costurile psihologice şi costurile politice;
d. costuri legate de apariţia şomajului şi de o creştere economică mai
lentă;
e. costuri legate de desfăşurarea normală a proceselor de producţie.
4. Care din efectele mai jos arătate se datorează inflaţiei?

a. vizează corelaţiile dintre preţurile diferitelor bunuri, dintre indicatorii
activităţii economice;
b. contribuie la decăderea societăţii civile în general, antrenează sărăcirea
clasei de mijloc, generează corupţie şi decădere morală;
c. inflaţia influenţează favorabil importurile şi exporturile;
d. inflaţia influenţează favorabil doar importurile;
e. inflaţia determină sporirea salariului real.
11.9. Politici antiinflaţioniste
Politicile antiinflaţioniste sunt variate şi în continuă diversificare putând

fi grupate după mai multe criterii:
a. după doctrina economică ce stă la baza fundamentării progreselor
Criterii de grupare a
antiinflaţioniste;
politicilor
antiinflaţioniste b. după intensitatea şi sensul procesului inflaţionist;
c. după metodele şi instrumentele folosite;
d. după obiectivele imediate urmărite;
e. după posibilităţile pe care factorii de decizie o au de a anticipa
procesul inflaţionist, ca şi calitatea acestei anticipări.
Indiferent de criteriul ce stă la baza uneia sau alteia dintre politicile
antiinflaţioniste, acestea trebuie astfel concepute încât să acţioneze în direcţia
lichidării sau atenuării ecartului inflaţionist fie dinspre cererea agregată
(restrângerea ei), fie dinspre oferta agregată (creşterea ei).
În ceea ce priveşte mijloacele şi instrumentele de luptă împotriva

inflaţiei, acestea pot fi:
 directe, cu consecinţe imediate asupra nivelului şi dinamicii
acesteia (blocajul preţurilor);
144
 indirecte, de politică economică, cu impact asupra mărimii şi
dinamicii cererii agregate sau ofertei agregate.
Dacă se au în vedere obiectivele urmărite, imediate sau permanente

măsurile antiinflaţioniste se împart în:
1. Măsuri privind  indexarea salariilor şi a altor forme de
protecţia agenţilor venituri (pensii, burse, alocaţii) prin care se
economici împotriva urmăreşte acoperirea totală sau parţială a
scăderii puterii de creşterii preţurilor prin sporuri de venituri;
cumpărare  creşterea dobânzilor plătite de instituţiile
financiar-bancare pentru economiile păstrate de
populaţie;
 subvenţionarea preţurilor la unele produse şi
servicii de strictă necesitate şi de mare consum
etc.
2. Măsuri ce trebuie să  măsurile care au ca obiectiv stoparea inflaţiei,
urmărească refacerea micşorarea acesteia cu costuri sociale cât mai
echilibrului economic, reduse, fie prin reducerea cererii agregate, fie
creşterea şi diversificarea prin stimularea ofertei agregate.
producţiei de bunuri şi
servicii, creşterea
productivităţii muncii şi
întărirea concurenţei.
Politicile antiinflaţioniste ce vizează controlul cererii agregate se derulează cu

folosirea unor instrumente fiscale şi monetare adecvate:
1. Blocajul monetar adică restricţionarea creşterii masei monetare prin:
încadrarea creditului în anumite limite şi politica banilor
scumpi (ridicarea ratei dobânzii). Această austeritate
monetară poate da rezultate dacă se aplică pe o perioadă
suficient de mare şi dacă se acceptă un şomaj ridicat.
2. Blocajul care conduce la reducerea masei monetare destinate
cheltuielilor consumului şi investiţiilor, o reducere a cererii pe piaţă,
publice dar şi la un şomaj ridicat.
3. Blocajul este o altă modalitate de a controla şi restricţiona cererea
veniturilor şi al agregată. Adesea, această măsură poate lua forma
costurilor salariale autoritară a blocajului salariilor, ceea ce poate afecta
acordurile dintre patronate şi sindicate.
Politicile antiinflaţioniste ce vizează controlul ofertei agregate se realizează pe

două direcţii principale:
1. Metode de au ca obiective principale următoarele: restrângerea
control asupra influenţei monopoliste asupra creşterii preţurilor şi a
preţurilor şi veniturilor (vizează acţiunile patronatului); restrângerea
veniturilor presiunilor privind creşterea salariilor (vizează
presiunile sindicale); îngreunarea fuziunilor de firme
(formarea de oligopoluri), care pot lua decizii în direcţia
creşterii preţurilor.
2. Pentru se folosesc, în principal, următoarele măsuri: scutiri de
stimularea ofertei impozite şi taxe; încurajarea efectuării de către firme a
(producţiei) acţiunilor de cercetare şi dezvoltare; stimularea de
145
investiţii în direcţia modernizării aparatului de
producţie; efectuarea de cheltuieli pentru perfecţionarea
pregătirii profesionale etc.
1. În ce constau politicile antiinflaţioniste care vizează controlul ofertei

agregate?
2. Ce instrumente sunt utilizate în cadrul măsurilor de control a cererii agregate

pentru stoparea inflaţiei?
3. Care din criteriile de mai jos sunt utilizate pentru gruparea şi declanşarea
proceselor antiinflaţioniste?
a. după metodele şi instrumentele folosite;
b. după obiectivele imediate urmărite;
c. după ritmul creşterii economice;
d. în raport de nivelul dezvoltării economice;
e. în raport de amploarea relaţiilor economice internaţionale.
4. Care din instrumentele mai jos enumerate sunt specifice politicilor

antiinflaţioniste ce vizează controlul cererii agregate?
a. blocajul monetar;
b. blocajul cheltuielilor publice;
c. blocajul preţurilor şi tarifelor;
d. blocajul producţiei;
e. blocajul şomajului.
5. Politicile de combatere a inflaţiei vizează:

a. controlul cererii agregate în sensul reducerii ei;
b. controlul ofertei agregate în sensul creşterii ei;
c. controlul preţurilor bunurilor de consum în sensul sporirii lor;
d. controlul importurilor în sensul creşterii acestora;
e. controlul exporturilor în sensul reducerii acestora.
11.11. Natura, conţinutul şi formele inflaţiei în România
În România, procesul inflaţionist s-a acumulat treptat în anii economiei

de comandă, când sporirea salariilor nominale s-a realizat fără corespondent
real în planul producţiei şi productivităţii.
Inflaţia a fost un element definitoriu al evoluţiei economiei româneşti în
deceniul nouă al secolului XX, caracterizată printr-o puternică şi dureroasă
criză economică alimentată de folosirea incompletă a capacităţilor de producţie,
deficitul cronic al balanţei comerciale şi de plăţi şi de practicarea şomajului
mascat care a generat plata salariului "pentru simpla prezenţă la locul de
muncă".
Mecanismul oficial al inflaţiei a fost declanşat de masivele creşteri de
preţuri după următorul mecanism: apariţia unor bunuri considerate noi, cărora
li se fixau totdeauna preţuri mai mari, deşi erau de calitate mai proastă. Apariţia
146
şi funcţionarea pieţei paralele (subterane) a reprezentat, de asemenea, un
indiciu al desfăşurării unui proces inflaţionist necontrolat.
Situaţia din economie în care piaţa cunoaşte o penurie de produse iar
Inflaţia reprimată
preţurile sunt dirijate centralizat a fost cunoscută în literatura economică
drept inflaţie reprimată caracterizată prin existenţa la populaţie şi agenţii
economici a unor importante economii băneşti, ceea ce înseamnă că există un
excedent de masă monetară peste nivelul dorit, echivalent cu reducerea vitezei
de rotaţie a monedei. Această acumulare de bani se datora faptului că bunurile
şi serviciile de consum erau raţionalizate, iar populaţia şi agenţii economici nu
aveau pe ce să-şi cheltuiască veniturile băneşti.
Având o economie neperformantă, beneficiind de o monedă fără putere
de cumpărare pe piaţa internaţională, România a avut de ales între a rămâne în
urmă din punct de vedere economic şi a se înscrie în rândul ţărilor ce fac
eforturi deosebite pe linia dezvoltării. Susţinerea reformelor a necesitat eforturi
pe linia realizării de excedente comerciale în relaţiile cu ţările dezvoltate
economic, condiţie a surplusurilor de valută necesară finanţării dezvoltării şi
stopării inflaţiei.
În concluzie, actualmente, orice guvern din România, trebuie să-şi
propună ca obiectiv central realizarea unei depresiuni fără inflaţie sau cu
inflaţie lentă. Pentru aceasta trebuie îndeplinite, cumulat, două condiţii şi
anume:
- obţinerea excedentului comercial şi surplusului de cerere globală prin
creditarea prioritară a exportatorilor şi scumpirea importurilor folosind bariere
protecţioniste;
- păstrarea stabilităţii preţurilor pe piaţa internă, inclusiv prin măsuri
administrative, pentru că decalajul inflaţie internă - inflaţie externă afectează
balanţa comercială.
Cel mai mult, însă, inflaţia în România este explicată, potrivit experţilor
UE, prin politica fiscală expansionistă şi politica salarială greşită:
 Politica fiscală reduce mult veniturile populaţiei şi agenţilor economici ca
rezultat al introducerii a numeroase impozite şi taxe, înjumătăţind veniturile
şi reducând posibilităţile de investiţii.
 În ce priveşte politica salarială, nu majorările de salarii reprezintă problema
României, ci lipsa articulării lor cu celelalte componente ale politicii
economice, dar mai ales, lipsa unei politici corecte de venituri salariale.
Ca urmare, inflaţia nu poate fi abordată după modelul economiilor
dezvoltate, în care, pe de o parte, structurile producţiei materiale, precum şi
mecanismele economiei de piaţă s-au creat şi stabilit în urma unei evoluţii
îndelungate, iar pe de altă parte, comportamentul agenţilor economici este
adaptat şi răspunde la mecanismele economiei de piaţă.
În al doilea rând, dată fiind această trăsătură, lupta contra inflaţiei nu
se poate rezuma la pârghiile monetare, ci trebuie să aibă la bază redresarea
producţiei de bunuri şi servicii şi refacerea echilibrului material şi de piaţă,
cererea şi oferta globală.
În această abordare, lupta contra inflaţiei se duce atât la nivel
macrosocial, de către autorităţile guvernamentale, cât şi la nivel microsocial, de
către întreprinderi.
Menţinerea cererii globale în sectorul de stat se face prin:
 neplata impozitelor şi taxelor la stat, reducând veniturile bugetare şi,
în final, salariile bugetarilor;
 nerambursarea creditelor contractate la bănci, aruncând băncile în
faliment, populaţia nemaiputând recupera banii depuşi;
147
 neplata furnizorilor şi îndatorarea altor firme, creându-se, astfel,
blocajul financiar;
 mărimea cheltuielilor şi generarea pierderilor pentru a se primi
ajutoare de la guvern (exemplu, cazul unor coloşi industriali a RAH Petroşani,
Sidex Galaţi, Tractorul Braşov); o creştere a preţurilor prin fructificarea unui
monopol sau rigidităţii pieţei, (practică la care recurg Conel, Petrom, Romgaz,
RomTelecom, Poşta Română).
Guvernul va completa veniturile lipsă la buget prin:
 creşteri de impozite şi taxe;
 introducerea de noi impozite şi taxe;
 eliminarea unor facilităţi fiscale pentru firme şi populaţie;
 împrumuturi pe piaţa internă la populaţie, firme, bănci;
 reducerea cheltuielilor bugetare şi salarii mici la bugetari.
Pentru România, existenţa unor diferenţe artificiale, între salarii, create
prin distorsiuni administrative şi chiar legislative, între conducerile multor
întreprinderi, chiar nerentabile, şi ceilalţi angajaţi, chiar cu înaltă specializare,
diferenţieri mari în favoarea unor sectoare cum ar fi cel bancar-financiar, regii
ale statului sau ale administraţiilor centrale sau locale, în defavoarea unor
industrii, direct productive, de mare tehnicitate şi altele reprezintă cauze care
alimentează procesul inflaţionist.
De aceea, în cazul României, politica de reducere a inflaţiei, deşi
teoretic bine concepută, nu a dat rezultate din cauza inconsistenţelor din
politica monetară şi fiscală.

1. Ce este inflaţia reprimată?
2. Care este specificul procesului inflaţionist în România?
3. Inflaţia în România este explicată, potrivit experţilor UE:
a. prin politica fiscală expansionistă;
b. prin politica fiscală restrictivă;
c. prin politica salarială greşită;
d. prin politica salarială corectă;
e. prin politica monetară corectă
4. Menţinerea cererii globale în sectorul de stat se face prin:
a. neplata impozitelor şi taxelor la stat;
b. plata impozitelor şi taxelor la stat;
c. reducerea veniturilor bugetare;
d. creşterea veniturilor bugetare;
e. rambursarea creditelor contractate la bănci.
11.13. Rezumat
Inflaţia este considerată ca fiind un dezechilibru major al vieţii

economico-sociale, dacă nu chiar cel mai important dezechilibru
macroeconomic contemporan.
Inflaţia, abordată ca proces de creştere a preţurilor, a devenit subiect de
cercetare teoretică şi de politică macroeconomică a statelor în ultimele decenii
ale secolului XX.
148
Cunoaşterea proceselor inflaţioniste şi identificarea soluţiilor pentru
stăpânirea şi ameliorarea acestora necesită găsirea cauzelor ce le generează şi a
mecanismelor ce le întreţin.
Declanşarea procesului inflaţionist poate avea drept cauze iniţiale
sporirea cererii şi reducerea ofertei sau măsurile de politică monetară
insuficient corelate cu realităţile economice. După cum creşterea nejustificată,
fără fundament economic a veniturilor băneşti ale populaţiei sau anumitor
agenţi economici, creşterea deficitului bugetului de stat, a balanţei de plăţi
externe, sporirea costurilor şi a masei monetare, deprecierea monedei naţionale
şi reducerea ofertei de bunuri materiale pot fi considerate tot atâtea cauze care
pot declanşa şi întreţine procesul inflaţionist.
Se consideră că cel mai adecvat instrument de măsurare a procesului
inflaţionist este ecartul (decalajul) absolut şi relativ dintre cererea solvabilă
nominală, pe de o parte, şi oferta reală de bunuri şi servicii, pe de altă parte.
În prezent, măsurarea inflaţiei are la bază modalităţi şi instrumente
convenite instituţional. Ca regulă generală această măsurare are la bază un
indice al preţurilor care reprezintă o medie ponderată a preţurilor unui anumit
număr de bunuri materiale şi servicii. Pornind de la importanţa consumului şi
având în vedere structura şi ponderea sa în totalul venitului, cel mai important
instrument utilizat pentru măsurarea inflaţiei este indicele preţurilor de
consum.
Efectele inflaţiei diferă de la ţară la ţară, de la o perioadă la alta în
cadrul aceleiaşi ţări, în funcţie de forma inflaţiei, intensitatea manifestării,
durata în timp, de capacitatea de anticipare a dimensiunilor acesteia, dar şi de
competenţa autorităţilor monetare de a stăpâni, gestiona şi ţine sub control
acest proces.
Politicile antiinflaţioniste trebuie astfel concepute încât să acţioneze în
direcţia lichidării sau atenuării ecartului inflaţionist fie dinspre cererea
agregată (restrângerea ei), fie dinspre oferta agregată (creşterea ei).
În România, procesul inflaţionist s-a acumulat treptat în anii economiei
de comandă, când sporirea salariilor nominale s-a realizat fără corespondent
real în planul producţiei şi productivităţii.
Ca urmare, inflaţia nu poate fi abordată după modelul economiilor
dezvoltate, în care, pe de o parte, structurile producţiei materiale, precum şi
mecanismele economiei de piaţă s-au creat şi stabilit în urma unei evoluţii
îndelungate, iar pe de altă parte, comportamentul agenţilor economici este
adaptat şi răspunde la mecanismele economiei de piaţă. În al doilea rând, dată
fiind această trăsătură, lupta contra inflaţiei nu se poate rezuma la pârghiile
monetare, ci trebuie să aibă la bază redresarea producţiei de bunuri şi servicii şi
refacerea echilibrului material şi de piaţă, cererea şi oferta globală.

Inflaţia, formele inflaţiei, deflaţia, dezinflaţia, cauzele inflaţiei, factorii
inflaţiei, ecartul inflaţionist, indicele preţurilor de consum, efectele inflaţiei,
costurile inflaţiei, politici antiinflaţioniste.
149
11.15. Bibliografie
1. Băbeanu M. – Macroeconomie, Editura Universitaria, Craiova, 2005 ;

2. Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C. - Economie, Editura Economică, Bucureşti,
2001;
3. Dobrotă N. (coord.) - Economie politică, Editura Economică, Bucureşti,
1995;
4. Frois A. G. - Economie politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
5. Pîrvu Gh., Gruescu R. - Macroeconomie, Editura Sitech, Craiova, 2007;
150

Suport de Curs Macroeconomie

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport de Curs Macroeconomie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Unitatea de învăţare 1

FUNDAMENTELE TEORETICE ALE MACROECONOMIEI

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare: 2 ore

1.1. Macroeconomia - parte a teoriei economice

Macroeconomia studiază modul în care se comportă economia în ansamblu,

Studiul macroeconomiei va trebui să ofere răspunsuri la o serie de probleme:

a. care sunt căile de sporire a venitului naţional dintr-o

1.2. Test de autoevaluare 1

3. Întemeietorul macroeconomiei, acest nou domeniu al ştiinei economice este:

4. Ca parte a ştiinţei economice, macroeconomia:

5. Macroeconomia, privită ca realitate:

6. Studiul macroeconomiei va trebui să dea răspunsuri la o serie de probleme de

1.3. Statul şi macroeconomia. Probleme şi politici

Liberalismul se caracterizează prin ideea neamestecului

Liberalismul Economia poate fi optimă numai pe baza acţiunii

Concepţia opusă, cea a totalitarismului economic socoteşte

În contextul definiţiei date putem contura următoarele caracteristici ale

De reţinut: În prezent, curentele de inspiraţie liberală atribuie dezechilibrele

Motivele implicării statului în economie

insuficienţa complexitatea modificările pentru administraţia statul

Politica economică reflectă acţiunea conştientă a statului

În raport de  politici care folosesc mijloace

În raport de orientarea  politici liberale

1.4. Test de autevaluare 2

3. În funcţie de obiectivele finale sau domeniile de aplicare, politicile economice ale

5. În raport de mijloacele (instrumentele) utilizate pentru promovarea diferitelor

6. În funcţie de durata de extindere în timp a obiectivelor politicii economice, acestea

8. În raport de orientarea doctrinară politicile economice pot fi:

1.5. Cererea agregată (globală) şi oferta agregată (globală)

Cererea globală se exprimă prin totalitatea cheltuielilor care se fac

Cererea agregată globală (CA), se poate calcula astfel:

- Cp - cheltuielile făcute de populaţie

Evoluţia în timp a cererii agregate se află, în primul rând, sub influenţa

 sporirea nivelului general al preţurilor conduce la reducerea cererii agregate;

a. anticipările consumatorilor şi investitorilor cu privire la evoluţia viitoare a

Oferta agregată (globală) reprezintă oferta de piaţă a tuturor

Considerând nivelul general al preţurilor ca fiind dat, modificarea ofertei agregate

a. productivitatea factorilor de producţie - utilizaţi şi consumaţi:

 De reţinut: Cererea globală şi oferta globală se pot afla în stare de echilibru

4. Oferta globală constă din:

5. Din structura cererii agregate fac parte:

6. Care din următorii indicatori economici rezultativi sunt cuprinşi în Sistemul

1.7. Rezultatele macroeconomice

 unităţi producătoare de mărfuri (bunuri şi servicii);

Cuprind toate actele economice şi financiare efectuate de agenţii economici şi se

Operaţiunile generează două mari categorii de fluxuri:

 Contul Producţie cuprinde două grupe de subconturi:

Observaţie: În statistica internaţională au o largă circulaţie şi apreciere

 Produsul global brut (PGB) exprimă producţia de bunuri şi servicii dintr-o

 Produsul intern brut (PIB) exprimă mărimea valorii adăugate brute a

 Produsul naţional net (PNN) reprezintă expresia bănească a valorii adăugate

 Venitul naţional se calculează prin însumarea veniturilor obţinute de

1.8. Test de autoevaluare 4

1. Care sunt elementele de bază ale Sistemului Conturilor Naţionale?

3. Sistemul Conturilor Naţionale se fundamentează pe:

4. Care din următoarele relaţii sunt adevărate?

5. Precizaţi care dintre următoarele relaţii sunt corecte d. p. v. economic:

6. Precizaţi care dintre următoarele relaţii sunt incorecte d. p. v. economic:

1.10. Termeni cheie

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare: 4 ore

2.1. Băncile, instituţiile financiare şi societăţile de

Băncile comerciale sunt instituţii cu caracter lucrativ, specializate, care

2.2. Test de autoevaluare 1

Masa monetară reprezintă ansamblul mijloacelor de plată existente