MINISTERUL AGRICULTURII, DEZVOLTĂRII REGIONALE ȘI MEDIULUI

COLEGIUL DE MEDICINĂ VETERINARĂ ȘI ECONOMIE AGRARĂ DIN

BRĂTUȘENI

Examinat Aprobat

La ședința catedrei de Merceologie, Consiliul metodico – științific

discipline economice și achiziții din ____________________

publice ___________ Stici R. Frecăuțanu Gh. ____________

SUPORT DE CURS
La disciplina F.04.O.013
„Teoria economică II”
Specialitatea „Planificarea și administrarea
afacerilor”

Profesor: Bîrsa Marina

1
 Cuprins
Capitolul 1 Obiectul de studiu al macroeconomie
1.1 Obiectul de studiu. Scopul, obiectivele și metodele de analiză a macroeconomiei ................ 2
1.2 Piața la nivel macroeconomic. Agenții economici .................................................................. 3
1.3 Sistemul conturilor naționale (SNC) PNB, PIB, indicatorii produsului și venitului ................5
1.4 Indicatorii nominali și reali. Indicele prețului ......................................................................... 9
1.5 Consumul, economiile, investițiile ........................................................................................ 10
1.6 Modele economice și circuitul macroeconomic .................................................................... 13
1.7 Dificultățile calculării indicatorilor venitului și produsului. Problema aprecierii bunăstării
populației .............................................................................................................................. 19

Capitolul 2 Instabilitatea economică. Șomajul și inflația

2.1 Șomajul. Evaluarea șomajului. Legea lui Okun. Instrumente de stabilizare a șomajului ...... 20
2.2 Inflația: tipuri, forme, măsuri de stabilizare economică ........................................................ 23
2.3 Fluctuațiile economice și ciclul afacerilor. Factorii care cauzează fluctuațiile economice.... 24
2.4 Dinamica variabilelor macroeconomice. Rolul statului în stabilizarea economică ............... 28

Capitolul 3 Piața bunurilor și serviciilor

3.1 Cererea agregată și determinarea ei.
Curba AD și efectele ce influențează traiectoria curbei .........................................................30
3.2 Oferta agregată și determinanții ei. Curba ofertei agregate.
Modelul clasic și Keymesian al ofertei agregate ................................................................ 33
3.3 Echilibrul în perioada scurtă de timp .................................................................................... 35
3.4 Echilibrul pe perioada lungă de timp ................................................................................... 36

Capitolul 4 Piața monetară

4.1 Cererea monetară, factorii de influență a cererii de bani ...................................................... 45
4.2 Ofertaa monetară, factorii ce o determină. Reprezentarea grafică .........................................43
4.3 Conceptele și structura pieței monetare. Agregatele monetare ............................................. 46
4.4 Echilibrul pe piața monetară. Măsuri de stabilizare .............................................................. 52

Capitolul 5 Echilibrul macroeconomic simultan pe piața bunurilor și serviciilor și piața

monetară
5.1 Caracteristica echilibrului pe piața bunurilor și seviciilor ......................................................54
5.2 Caracteristica echilibrului pe piața monetară ..........................................................................54
5.3 echilibrul macroeconomic general ........................................................................................ 57

Capitolul 6 Piața valutară. Economia deschisă și balanța de plăți

6.1 Piața valutară și componentele ei ......................................................................................... 60
6.2 Cererea și oferta valutară ...................................................................................................... 61
6.3 Rata de schimb nominal și rata de schimb real .................................................................... 62
6.4 Echilibrul pe piața monetară. Măsuri de stabilizare ............................................................. 63
6.5 Economia deschisă: caracteristici și factori de influență ..................................................... 65
6.6 Eficiența exportului și importului. Balanța de plăți externe și structura ei............................ 66

2
 1. Obiectul de studiu al macroeconomiei. Evaluarea activității
economice.
1.1. Obiectul de studiu. Scopul, obiectivele și metodele de analiză
a macroeconomiei.
În teoria economică, noţiunea de macroeconomie a fost introdusă de savanţii din Occident în anii
30 ai secolului XX în legătură cu apariţia teoriei keynesiste („Teoria generală a ocupării forţei de
muncă, a dobânzii şi a banilor”). Prin această lucrare J. M. Keynes a încercat să explice realitatea
economică existentă în acele timpuri (depresia economică din SUA), utilizând o abordare
metodologică diferită de cea tradiţională a neoclasicilor. Abordarea dată se baza pe principiile
metodologice ale teoriei generale a sistemului şi a teoriei relativităţii.

Macroeconomia ca ştiinţă provine de la grecescul „macros”, care în traducere înseamnă „mare”,

accentuând că se referă la probleme de dimensiuni mari, spre deosebire de microeconomie care
se ocupă de probleme mici. Se consideră că o anumită problemă este macroeconomică atunci şi
acolo unde aceasta reiese din formarea şi consolidarea unei anumite economii naţionale.

Macroeconomia, ca un compartiment al teoriei economice, studiază mărimi economice agregate

şi probleme economice generale de tipul: volumul de producţie a economie naţionale, structura
economiei naţionale şi componentele

ei, ciclurile economice, ocupaţia resurselor economice, inflaţia, creşterea economică, problemele
financiare la nivelul economiei naţionale. Macroeconomia presupune analiza mişcării capitalului
global şi a forţei de muncă globale în dependenţă de influenţa asupra acestei mişcări a statului
sau în lipsa lui. Macroeconomia analizează esenţa diferitor politici macroeconomice (politica
bugetar - fiscală, monetar-creditară, economică externă, socială etc.) cu scopul de a stabiliza cu
ajutorul lor dezvoltarea economiei naţionale într-o anumită perioadă a ciclului economic.

Din aceste definiţii reiese că obiectul de studiu al macroeconomiei presupune cercetarea

proceselor economice la nivel de economie naţională luate ca un tot întreg sau analizate pe
agregate sau părţi. Problemele macroeconomice joacă un rol important în realizarea relaţiilor
economice internaţionale. Pentru a prognoza dezvoltarea economiei naţionale pe o perioadă
îndelungată de timp e necesar de a analiza dinamica principalilor indicatori macroeconomici în
perioada precedentă.

Scopurile şi obiectul de studiu al macroeconomiei.

Macroeconomia are ca obiect de studiu comportamentul tuturor consumatorilor şi al
producătorilor într-o economie naţională, în ansamblu, precum şi relaţiile care se întreţin cu alte
economii. În plus, statulapare ca un agent economic esenţial în analiză, întrucât el utilizează o
serie de instrumente economicespecifice (politicile macroeconomice) al căror obiectiv este
coordonarea de ansamblu a activităţii economice ce se desfăşoară la nivel individual.

Obiectivele macroeconomiei sunt următoarele:

 * determinarea şi analiza variabilelor care permit evaluarea şi explicarea comportamentului

grupelorde agenţi economici;

3
 * studierea relaţiilor dintre principalele variabile şi punerea în evidenţă a unor raporturi
stabilite întreacestea (relaţiile dintre venit şi consum, economii şi investiţii, etc.);

 * analiza principalelor dezechilibre care pot să apară între agregate (inflaţia, şomajul,
deficitul bugetar, deficitul balanţei de plăţi, etc.), în vederea determinării şi evitării cauzelor
acestor dezechilibre;

 * studierea modalităţilor de atingere a obiectivelor economice stabilite de societate, modalităţi

ce ţin de resortul politicilor macroeconomice.

Orice problemă macroeconomică poate avea mai multe aspecte decît cel economic: aspect
social, politic, demografic. În plus, orice problemă macroeconomică are două
aspecte interdependente: pozitiv şinegativ, unul care caracterizează sensul progresist al evoluţiei,
altul – care întrerupe temporar acest scopmacroeconomic.

Macroeconomia se concretizează cu prioritate către analiza calitativă a mecanismului de

funcţionareal economiei naţionale, a corelaţiilor dintre variabilele macroeconomice, punând un
accent deosebit pe aspectele de măsurare a influenţelor directe şi indirecte dintre acestea în
vederea fundamentării ştiinţifice adeciziilor de politică macroeconomică.

 Macroeconomia se ocupă, deci, cu studiul structurii funcţionalităţii şi comportamentului de

ansamblun al sistemului economiei naţionale în strânsă legătură cu sistemul economiei mondiale
şi cu mediulînconjurător.

Metode specifice de analiză macroeconomică şi utilizarea acestor metode.

 Ca orice ştiinţă, macroeconomia dispune de o metodă proprie de cercetare. Fiind o ştiinţă tânără,
ea aîmprumutat mai multe instrumente şi tehnici de la alte ştiinţe anterior constituite.

Baza metodologică a ştiinţei macroeconomice este totuşi dialectica şi legităţile ei (unitatea şi

lupta contrariilor, legea treceriicantităţii în calitate, legea negării negaţiei). Printre metodele
dialecticii utilizate în macroeconomie pot fi numite: metoda deducţiei, inducţiei,
analiza comparativă, relaţia cauză-efect etc.

În macroeconomie pe larg se foloseşte modelarea proceselor economice. Cu ajutorul acestei

metode se creează modele economice care presupun teorii simplificate cu ajutorul cărora se
prezintă aanumită situaţie economică. În model deseori în formă matematizată se exprimă
corelaţia dintre diferitevariabile economice: exogene şi endogene. Principalele modele
macroeconomice sunt modelul AD– AS,IS– LM, economiei mici deschise ş.a.

 Din metodele statistice, pe larg se foloseşte metoda agregării, care presupune unirea
elementelor dintr-o totalitate de fenomene într-un tot întreg şi formarea agregatului (sunt 4
agregate: antreprenoriat, menaj, statul, mediul extern; 4 pieţe: piaţa mărfurilor, piaţa muncii,
piaţa monetară, piaţa hârtiilor de valoare).

Pe lângă aceste metode în macroeconomie cu succes se utilizează abordarea sistemică.

Sistemul economiei naţionale este un sistem foarte complex, având în componenţa sa mai multe
subsisteme ceinteracţionează între ele într-un mediu economic comun. Printre subsistemele de
4
bază pot fi numite:totalitatea agenţilor economici (producători şi consumatori; resursele naturale
(atrase şi neatrase înactivitatea economică); resursele materiale acumulate; potenţialul uman;
stocul de ştiinţă şi tehnologie;stocul de învăţământ şi sănătate; stocul de cultură; principiul de
repartiţie a averii naţionale). Unele şcoli macroeconomice în elaborarea politicilor sale iau în
consideraţie factorul aşteptărilorraţionale (comportamentului raţional), care se bazează pe un
anumit nivel de informare economică şicunoştinţe economice a populaţiei în domeniul
economic. Toţi indicatorii macroeconomici se analizeazăfolosind expresia lor valorică.

1.2. Piața la nivel macroeconomic. Agenții economici.

In general se considera ca piata este spatiul economic in cadrul caruia se desfasoara schimburile
(actele de vanzare-cumparare) de bunuri si servicii,locul unde se intalnesc purtatorii cererii cu
puratorii ofertei. Rolul pietei poate fi formulat prin urmatoarele functii:

-prin intermediul pietei,agentii economici isi exprima intentiile de vanzare si cumparare;

-prin piata se realizeaza comunicarea intre productie si consum;

-prin intermediul pietei se constituie mecanismul de alocare a resurselor pentru satisfacerea

nevoilor virtual nelimitat;

-pe piata se stabileste pretul de vanzare-cumparare si cantitatea care este tranzactionata

O alta definitie a pietei ar putea fi formulata astfel:Piata reprezintatoata gama de actiuni prin care

cumparatorii si vanzatorii intra in contact si schimba bunuri si servicii,indiferent de locul unde
acestea se desfasoara. Elementele definirii ale pietei sunt: cererea, oferta, concurenta, pretul.

Cererea  Piata  Oferta

Consumator  Agent economic

Fig.1 Schema logica a pietei.

Purtatotii cererii sunt cumparatorii de marfuri,iar purtatorii ofertei sunt vanzatorii.

In cadrul oricarei piete,ca forma de organizare a schimburilor economice si ca loc de desfasurare

a negocierilor dintre diferiti agenti economici si de formare a preturilor,cele doua oferte care
se intalnesc si se confrunta si din al caror joc rezulta cele mai importante legitati ale economiei
de piata, sunt CEREREA si OFERTA.

Cererea Individuala=cantitatea variabila dintr-o anumita marfa care poate fi solicitata de un

cumparator,cantitate ce difera in functie de variatia pretului unitar,intr-o perioada determinata de
timp.

Cererea Totala insumarea cererii tuturor cumparatorilor pe piata a unui anumit bun.

Oferta=cantitatea dintr-un bun economic care poate fi vanduta in conditiile pretului existent.

Legea Generala a Cererii arata raporturile de cauzalitate dintre modificarea pretului unitar al unui
bun si schimbarea

5
-pretul creste =>cererea scade

-pretul scade =>cererea creste

Elasticitatea Cererii=modificarea marimi cererii in functie de factorii care o determina

Elasticitatea Ofertei=modificarile care survin in marimea ofertei unui bun economic,a actiunii
factorilor care o influenteaza

Pretul de Echilibru=este acela la care cantitatea ce se poate vinde dintr-un bun este cea mai
mare,cand cererea si oferta se egaleaza la nivelul celui mai mare volum de vanzari si cumparari
pe piata

Elementele definitorii ale pietei pot fi definite astfel

Pretul reprezinta cantitatea de bani care este cedata de cumaarator vanzatorului in schimbul unui
bun sau serviciu;

Concurenta reprezinta confruntarea dintre agentii economici de acelas fel care actioneaza pe

piata pentru obtinerea de cat mai multor avantaje;

Cererea reprezinta cantitatea de bunuri sau servicii pe care consumatorii o pot cumpara la un

anumit pret si intr-o anumita perioada de timp;

Oferta reprezinta bunurile sau serviciile oferite de producatori la un anumit pret si intr-o

perioada determinata de timp.

Agentul economic reprezinta o persoana sau un grup de persoane care indeplinesc functii bine
determinate in viata economica.

Ei sunt entitati de natura tehnica, economica, sociala, juridica cu existenta patrimoniala

recunoscuta (au avere at 19119x232t estata) si prin care anumiti subiecti - persoane (indivizi) sau
grupuri - promoveaza in mod coerent actiuni ce decurg din propriile interese. Fiecarui subiect ii e
specifica o relatie functionala de tip 'subiect-functie' intr-un anumit cadru spatio-temporal, relatie
prin care acestia intra in dependenta unii cu altii.

Asadar, activitatea economica se desfasoara in cadrul unor entitati individualizate, autonome,

care poarta denumirea de agenti economici, intreprindere, firma, institutie (deci diferite
denumiri, care insa nu se suprapun in totalitate).

In ceea ce priveste functiile agentilor economici, ele pot fi definite ca anumite ipostaze in care ei

se afla in una din urmatoarele situatii : cea de producator, cea de consumator, cea
de intermediari (finantisti - banci, transporatori, comercianti, etc.).

Clasificati dupa functia indeplinita, ei pot fi :

1. agenti economici producatori de bunuri si servicii - firmele

2. agenti economici consumatori - gospodarii

6
 3. agenti economici financiari - institutii financiare si de credit (banci), unitati de asigurare,
trusturi financiare
4. administratiile - locale sau centrale - ofera bunuri si servicii de utiliatate publica
(invatamant, sanatate, protectie sociala, etc.)
5. agenti economici externi - diferite firme si reprezentante ale strainilor in tara si ale
rezidentilor pe teritoriul altor tari
Clasificati dupa gradul de agregare al functiilor indeplinite, ei pot fi :

a. agenti economici primari (elementari) care au functii precizate, individualizate, si care

prin insumarea lor formeaza MICROECONOMIA SOCIETATII.    
b. agenti economici agregati - clase de agenti economici primari (clasa industriilor pe
diferite specializari - textile, constructoare de masini, industrie navala ; clasa
agricultorilor ; clasa comerciantilor ; clasa finantistilor ; clasa administratiilor locale) care
indeplinesc functii similare si care prin insumare formeaza MACROECONOMIA
SOCIETATII.
c. strainatatea ('restul lumii') - toti agentii economici care fac activitati de comert exterior ;
se considera ca si economia nationala, ca celula de baza a economiei mondiale
participanta la circuitul economic mondial, e un agent economic.
Dintre toti agentii economici enumerati, se apreciaza ca agentii economici producatori si cei
consumatori sunt cei mai importanti deoarece sunt expresia raportului 'cerere-oferta' pe piata,
ca raport economic esential in toate domeniile de activitate.

1.3. Sistemul conturilor naționale (SNC), PNB, PIB, indicatorii

produsului și venitului.
Standardele naționale de contabilitate - act normativ de drept, aprobat de Ministerul Finanțelor al
Republicii Moldova, care stabileşte principiile și metodele de introducere a evidenţei contabile şi
formării evidenţei financiare în Republica Moldova. Standardele naționale a evidenţei contabile,
standard ce nu contravine standardelor internaționale și, de fapt, ele sunt cazul particular, adaptat
la particularitățile naționale de conducere a  afacerii pe teritoriul Republicii Moldova. Aceste
standarde sunt predestinate pentru a determina evidenţa operațiunilor tuturor persoanelor
juridice,  înregistrate pe teritoriul Republicii Moldova, indiferent de formele lor  organizaţionale
şi de drept, de proprietate, precum și reprezentanțe ale companiilor străine, care trebuie să țină
evidența conform standardelor naționale.

Indicatorii care reflectă rezultatele macroeconomice în Sistemul Conturilor Naţionale pot fi

calculaţi prin una din următoarele trei metode:

 metoda producţiei (metoda valorii adăugate) prin care are loc măsurarea şi evidenţierea
valorilor adăugate brutei create de către toţi agenţii economici, producători de bunuri şi
servicii (de consum şi publice) şi agregarea acestor mărimi pe sectoare, ramuri şi pe
ansamblul economiei naţionale. Prin această metodă, din valoarea totală a producţiei sau
valoarea producţiei brute (pe sectoare, ramuri sau economie naţională), se elimină
consumul intermediar (respectiv valoarea bunurilor materiale şi serviciilor produse şi
utilizate pentru a crea noi bunuri, achiziţionate de terţi), iar în cazul indicatorilor în

7
 expresie netă, se elimină şi consumul de capital fix (amortizarea), rezultând valoarea
adăugată netă.
 metoda utilizării finale (metoda cheltuielilor sau a folosirii veniturilor), care constă în
agregarea cheltuielilor totale ale agenţilor economici cu bunurile materiale şi serviciile
care compun producţia finală. Concret, prin această metodă se însumează: cheltuielile
gospodăriilor (menajelor) pentru produse şi servicii de consum; cheltuielile publice
guvernamentale (instituţiilor administraţiei centrale şi locale) pentru serviciile
administrative puse la dispoziţia colectivităţilor; cheltuielile pentru bunuri de investiţii
(investiţiile brute); exportul net (diferenţa dintre valoarea bunurilor şi serviciilor
exportate şi valoarea celor importate).
 metoda repartiţiei (metoda însumării veniturilor), care constă în însumarea elementelor ce
reflectă recompensarea factorilor de producţie, concretizate în venituri încasate de
proprietarii acestor factori (salarii, profituri, dobânzi, rente) şi alocaţiile pentru consumul
de capital fix (amortizările). În practică, pentru calcularea indicatorilor sintetici ai
rezultatelor macroeconomice, se îmbină cele trei metode. Astfel, pentru determinarea
producţiei pe ramuri ale economiei, se utilizează metoda de producţie, pentru domeniul
serviciilor se aplică metoda cheltuielilor ş.a.m.d.
Principalii indicatori de rezultate macroeconomice calculaţi în SCN sunt:

 produsul global brut (PGB);

 produsul intern brut (P.I.B.);
 produsul intern net (PIN);
 produsul naţional brut (PNB);
 produsul naţional net (PNN);
 venitul naţional (VN).
Produsul global brut (PGB) reflectă valoarea totală a bunurilor materiale şi a serviciilor, cu
caracter marfar şi nemarfar, obţinute într-o perioadă de timp, de regulă un an, în cadrul
subsistemelor economiei naţionale. Acest indicator include înregistrări repetate, fapt pentru care
are o utilizare redusă.

Cu toate acestea, PGB răspunde unor cerinţe reale de cunoaştere macroeconomică privind
corelaţiile care se formează între diferite ramuri, subramuri şi activităţi. PGB se calculează ca
sumă a producţiei brute de bunuri materiale şi servicii din toate sectoarele, adică prin însumarea
consumului final şi a celui intermediar.

Produsul intern brut (PIB) reflectă, valoric, producţia finală de bunuri şi servicii obţinute de către
toţi agenţii economici (autohtoni şi străini) care îşi desfăşoară activitatea în interiorul
ţării, destinate consumului final. Acest indicator exprimă mărimea valorii adăugate brute a
bunurilor materiale şi serviciilor produse în interiorul ţării şi ajunse în stadiul final al circuitului
economic.

8
PIB se determină fie prin însumarea valorilor adăugate brute ale tuturor bunurilor create de
agenţii economici din interiorul ţării (agregate la nivel de sector sau ramură), într-o perioadă
determinată (un an), fie prin scăderea din produsul global brut a consumului intermediar, astfel:

PIB = Σ VABi

sau

PIB = PGB − Ci,

unde "i" reprezintă sectoarele economiei, iar Ci - consumul intermediar.

Acest indicator este baza măsurării rezultatelor macroeconomice în SCN şi se calculează, în

practică, prin combinarea metodei valorii adăugate (metoda de producţie) cu metoda repartiţiei (a
însumării veniturilor).

Produsul intern net (PIN) sintetizează suma valorilor adăugate nete ale bunurilor materiale şi
serviciilor finale produse de către toţi agenţii economici (autohtoni şi străini) care acţionează în
interiorul ţării, într-o perioadă de timp (de regulă un an), astfel:

PIN = Σ VANi.

De asemenea, se mai calculează scăzând din produsul intern brut consumul de capital fix,

amortizarea (A), astfel:

PIN = PIB − A.

Produsul naţional brut (PNB) reprezintă valoarea adăugată brută a tuturor bunurilor materiale şi
serviciilor finale provenite din activităţile agenţilor economici naţionali, obţinute atât în ţară cât
şi în afara acesteia, în decursul unei perioade de timp (un an). PNB se determină prin scăderea
din PIB a valorii adăugate brute realizate pe teritoriul naţional de către agenţii economici străini
(PE), la care se adună valoarea adăugată brută realizată de agenţii economici naţionali care îşi
desfăşoară activitatea pe teritoriul altor state (VE), astfel:

PNB = PIB − PE + VE.

Acest indicator poate fi mai mare sau mai mic decât PIB, în funcţie de soldul cu exteriorul
pozitiv sau negativ (± SE) dintre VAB obţinută de agenţii economici naţionali în străinătate şi
VAB obţinută de agenţii economici străini în interiorul unei ţări (PNB = PIB ± SE).

Dacă acest indicator este evaluat pe baza preţurilor pieţei, denumit şi PNB nominal, el oglindeşte
oferta naţională (producţie internă la care se adaugă importurile), iar dacă se calculează pe baza
fluxului de cheltuieli ale naţiunii, apare ca indicator al cererii agregate (cheltuielile dintr-o ţară
au la bază veniturile obţinute de factorii de producţie care sunt repatriate, indiferent unde sunt
obţinute ele şi sunt cheltuite pe teritoriul ţării de origine a proprietarului). Atât PIB, cât şi PNB
nu oferă, totuşi, imaginea producţiei finale nete, deoarece includ şi alocaţia pentru consumul de
capital fix, respectiv amortizările (A).

Produsul naţional net (PNN) reprezintă expresia bănească a valorii adăugate nete obţinute de
agenţii economici naţionali, atât pe teritoriul ţării, cât şi în afara acesteia şi se determină prin
scăderea din PNB a amortizării capitalului fix (A), astfel:
9
PNN = PNB - A

Produsul naţional net (PNN) se mai poate calcula adăugând la PIN soldul, pozitiv sau negativ, (±
SE) dintre VAN obţinută de agenţii economici naţionali în străinătate şi VAN obţinută de agenţii
economici străini pe teritoriul unei ţări astfel:

PNN = PIN ± SE.

Dacă PNN este evaluat la costurile factorilor, atunci el reflectă venitul naţional.

Venitul naţional (VN) sintetizează veniturile obţinute de către proprietarii factorilor de producţie

prin care se recompensează aportul acestora la producerea bunurilor materiale şi serviciilor. VN
poate fi considerat şi ca indicator ce exprimă veniturile din muncă şi din proprietate care decurg
din producţia bunurilor economice.

De asemenea, el reflectă şi utilizarea veniturilor pentru cumpărarea de produse şi servicii de

consum şi pentru economisire. Ţinând seama de cheltuielile agenţilor economici, determinarea
venitului naţional porneşte de la PNB evaluat la preţurile pieţei (PNBpp) din care se scad
alocaţiile pentru consumul de capital fix (amortizarea), precum şi impozitele indirecte (Ii) şi se
adaugă subvenţiile de exploatare (Sv) (Ii – Sv = Impozite nete). La acelaşi rezultat se ajunge şi
prin scăderea din PNB, exprimat în preţurile (costurile) factorilor (PNBcf), a alocaţiilor pentru
consumul de capital fix (A). Deci:

VN = PNBpp − A − Ii + Sv sau

VN = PNBcf − Amortizarea.

Se poate aprecia că venitul naţional exprimă veniturile factorilor de producţie, adică veniturile

provenite din munca angajaţilor, cele provenite din activitatea de întreprinzător şi cele din
patrimoniu, ceea ce reprezintă suma valorilor adăugate nete create de factorii de producţie
naţionali în interiorul ţării şi în alte ţări.

Adică, în venitul naţional se includ: salarii, rente, profituri, dobânzi nete (diferenţa dintre
dobânzile încasate şi dobânzile plătite), toate aceste venituri fiind supuse impozitării directe. De
precizat, că orice ţară efectuează o serie de plăţi către străinătate, plăţi ce nu sunt legate de
activitatea de producţie (transferuri curente privind: cotizaţii la organisme internaţionale,
ajutoare, daune, penalizări, taxe etc.) şi, totodată, încasează plăţi efectuate de străinătate către ea,
astfel că venitul naţional creat trebuie corectat cu soldul încasărilor şi plăţilor în raport cu
străinătatea, numit şi soldul transferurilor curente cu străinătatea (STCS). Se obţine astfel venitul
naţional disponibil (VND) conform relaţiei

VND = VN ± STCS.

În funcţie de acest sold, VND poate fi mai mare sau mai mic decât VN. Dacă din VND se scad
veniturile ce nu revin populaţiei (contribuţia pentru asigurări sociale, profiturile nedistribuite,
impozitele pe profit) şi se adaugă veniturile populaţiei care provin din transferuri (pensii,
ajutoare, burse, alocaţii etc.), se obţine venitul personal al populaţiei (menajelor) - VPM.

10
Dacă din venitul personal al menajelor se deduc impozitele şi taxele plătite de populaţie, se
obţine venitul disponibil al menajelor - VDM, indicator ce exprimă posibilităţile populaţiei
pentru consum (C) şi economii (E).

Sporirea venitului naţional, ca expresie a creşterii şi dezvoltării economice este condiţionată

de doi factori:

 creşterea volumului factorilor de producţie;

 creşterea productivităţii (randamentului) factorilor de producţie.
Indicatorii macroeconomici sunt utilizaţi, în general, pentru determinarea dinamicii economice.
Creşterea economică este relevată de creşterea indicatorilor macroeconomici. Întrucât aceşti
indicatori sunt exprimaţi monetar (valoric), iar creşterea lor se poate datora atât creşterii
preţurilor de la o perioadă la alta (inflaţie) cât şi creşterii fizice a activităţii
economice, indicatorii macroeconomici se exprimă în preţuri constante (sau comparabile) care
reprezintă preţurile anului şi se numesc indicatori reali (PIB real, PNB real etc.).

Dacă sunt exprimaţi în preţurile curente ale anului de calcul, indicatorii se numesc indicatori
nominali sau monetari. Raportul dintre PIB nominal şi PIB real se numeşte deflatorul PIB (D) şi
exprimă indicele mediu al preţurilor pe întreaga economie, în perioada analizată, astfel:

D = PIBnominal / PIBreal,

de unde rezultă

PIBreal = PIBnominal / D.

După calcularea PIB real, se poate trece la stabilirea dinamicii (evoluţiei) indicatorului respectiv,
prin calcularea indicelui produsului intern brut (IPIB):

IPIB = PIBreal1 / PIBreal0.

Produsul activităţii economice poate fi potenţial sau actual. Produsul potenţial se referă la

mărimea maximă a acestuia care poate fi obţinută într-o perioadă în condiţiile ocupării depline a
forţei de muncă (la randament maxim în condiţiile aplicării legii randamentelor descrescătoare).

1.4. Indicatorii nominali și reali. Indicele prețului.

Indicatorii macroeconomici sunt utilizaţi, în general, pentru determinarea dinamicii economice.
Creşterea economică este relevată de creşterea indicatorilor macroeconomici. Întrucât aceşti
indicatori sunt exprimaţi monetar (valoric), iar creşterea lor se poate datora atât creşterii
preţurilor de la o perioadă la alta (inflaţie) cât şi creşterii fizice a activităţii
economice, indicatorii macroeconomici se exprimă în preţuri constante (sau comparabile) care
reprezintă preţurile anului şi se numesc indicatori reali (PIB real, PNB real etc.).

Dacă sunt exprimaţi în preţurile curente ale anului de calcul, indicatorii se numesc indicatori
nominali sau monetari. Raportul dintre PIB nominal şi PIB real se numeşte deflatorul PIB (D)
şi exprimă indicele mediu al preţurilor pe întreaga economie, în perioada analizată, astfel:

D = PIBnominal / PIBreal,

11
de unde rezultă

PIBreal = PIBnominal / D.

Indicele Prețurilor de Consum (IPC) este un indicator economic, ce măsoară evoluția de

ansamblu a prețurilor mărfurilor cumpărate și a tarifelor serviciilor utilizate de către populație
într-o anumită perioadă (denumită perioada curentă) fată de perioada anterioară (denumită
perioada de bază sau de referință). IPC are destinaţia de a măsura schimbările în dinamică a
nivelului general al preţurilor la produsele şi serviciile procurate pentru consum de către
gospodăriile populaţiei din ţară. IPC este un indice lunar şi se calculează numai pentru elemente
care intră în consumul direct al populaţiei, fiind excluse: consumul de bunuri şi servicii din
producţia proprie a gospodăriei casnice, cheltuielile sub forma de investiţii şi acumulare,
dobânzile plătite pentru credite, rate de asigurare, amenzi, impozite etc., precum şi cheltuielile
aferente plăţii muncii pentru producţia (agricolă etc.) gospodăriilor individuale.

IPC măsoară tendinţa generală a evoluţiei în timp a prețurilor de consum. Tot ce cumpără
consumatorii are un preţ. Acest preţ poate varia în timp. Indicii preţurilor de consum au
destinaţia de a măsura aceste schimbări. O metodă convenabilă de a înţelege natura acestor indici
este de a ne imagina un coş de cumpărături foarte mare în care se află tot felul de bunuri şi
servicii, care sunt procurate de o gospodărie medie. Aşa cum se vor schimba preţurile diferitor
articole din coş, la fel se va schimba costul total al coşului. Indicii preţurilor de consum măsoară
schimbările Costului Total al Coşului lună de lună. Nu există două gospodării care ar cheltui
banii exact în acelaşi mod. Experienţa cheltuielilor de consum a fiecărei gospodării şi chiar a
fiecărui om este diferită. IPC măsoară inflaţia medie pe baza cheltuielilor gospodăriilor casnice
realizate pentru procurarea articolelor din coşul de cumpărături.

1.5. Consumul, economiile, investițiile.

Consumul (C) reprezinta folosirea de catre fiecare agent si subiect economic a venitului sau a
unei parti din acesta pentru cumpararea de bunuri necesare satisfacerii trebuintelor sale de
viata. El este format din totalitatea bunurilor materiale, serviciilor si informatiilor achizitionate
de catre gospodarii si institutii private ce nu au drept scop obtinerea de profit si se structureaza
pe trei grupe principale: consum de bunuri de folosinta imediata (curenta); consum de bunuri de
folosinta indelungata; servicii si informatii.

          Marimea cheltuielilor pentru consum si implicit marimea cererii agregate pentru bunuri de
consum depinde in principal de marimea veniturilor personale disponibile, dar si de alti factori
de natura obiectiva si subiectiva (inclinatii psihologice, scopuri individuale, capacitatea de
anticipare s.a.).
12
C = f(Y)

          Raportul dintre consum si venit este denumit rata (medie a) consumului sauinclinatia

medie spre consum (c) si arata care este ponderea consumului in totalul veniturilor, respectiv cat
reprezinta cheltuielile pentru consum in totalul venitului.

          La un nivel dat al venitului, rata consumului va fi cu atat mai mare cu cat va fi consumata
o mai mare parte de venit. In dinamica consumul creste odata cu venitul dar nu in aceiasi masura.
Aceasta inseamna ca la niveluri scazute de venit rata consumului este mai ridicata, in timp ce pe
masura ce veniturile devin tot mai mari ea se va reduce. Aceasta relatie da continut dupa Keynes
unei legi a consumului formulata astfel: “Legea psihologica fundamentala pe care ne putem baza
cu toata certitudinea,… este ca, in medie si in cea mai mare parte a timpului, oamenii tind
343g67d sa-ti sporeasca nivelul de consum pe masura ce venitul lor creste, dar nu cu o cantitate
egala cu cresterea venitului”. 

Pe de alta parte, un anumit consum de bunuri (C0 - consumul minim necesar supravietuirii,
consum incompresibil, denumit si consum autonom) este necesar chiar si in situatia in care nu se
realizeaza venituri. Aceste relatii sunt reflectate de functia consumului:

C = C0 + c’Y

          unde: c’ – inclinatia marginala spre consum, 0<c’<1.

Coeficientul c’ reflecta panta dreptei consumului si este denumita rata sau inclinatia marginala

spre consum. Aceasta ne arata cu cat creste consumul ca urmare a cresterii venitului (de regula
cu o unitate).

Asa cum se poate constata, la niveluri scazute ale venitului (inferioare nivelului Y’) oamenii
consuma mai mult decat castiga (apeland la economiile constituite in perioadele precedente sau
la imprumuturi). La nivelul punctului de echilibru “E”, venitul realizat va fi in integralitate
consumat (Y’=C’) si, totodata, abia la acest nivel de venit cheltuielile obisnuite de consum sunt
acoperite pe seama veniturilor curente. Economiile pot si vor apare numai dincolo de acest nivel
de venit (Y>Y’).

In aceasta varianta de construire a functiei consumului inclinatia marginala spre consum este

constanta.

Factorii subiectivi de care depinde marimea cheltuielilor pentru consum au in vedere acele
caracteristici psihologice ale naturii umane si acele obiceiuri si institutii sociale care, fara a
fi imuabile, este putin probabil sa cunoasca schimbari radicale intr-o perioada de timp relativ
indelungata (exceptand bineinteles situatiile “anormale” ce pot interveni). Astfel:

13
-       tendinta de mentinere a modului de viata cu care este obisnuit;

-       inclinatia de a economisi eventualul surplus a venitului realizat peste nivelul cheltuielilor

pentru consumul obisnuit.

Ca urmare un venit in crestere sau in descrestere este insotit de cresterea sau scadere a
consumului (si economiilor), dar nu in acelasi ritm.

          In categoria factorilor obiectivi se includ: marimea si dinamica salariilor, modificari ale

politicii fiscale, modificari neprevazute ale valorii capitalului neluate in considerare in calculul
de previzionare a venitului net, modificarea ratei de scontare a factorului timp, adica a
raportului de schimb intre bunurile prezente si bunurile viitoare, modificarea asteptarilor in ceea
ce priveste raportul dintre nivelul actual si nivelul viitor al venitului.

     Economisirea. Orice venit poate servi la doua scopuri principale: fie este consumat, fie este
economisit:

Y=C+S,  de unde  S=Y-C

          Ca urmare economiile (S) reprezinta surplusul venitului peste ceea ce se cheltuie pentru

consum. Astfel definite ele reprezinta o marime reziduala ce apare odata cu atingerea unui
anumit nivel al venitului. La fel ca si consumul si marimea si dinamica economiilor este
dependenta de cea a veniturilor:

S = f (Y)

          Aceasta relatie dintre economii si venituri este evidentiata prin functia economisirii, care
se deduce prin 'scaderea' functiei consumului in relatia de mai sus: S = Y – (C0 + c’Y)
si                 S = -C0 + (1-c’)Y, de unde:

S = -C0  + s’Y

          in care:  s’ – inclinatia marginala spre economisire

(s’=1-c’, pentru ca s’+c’=1)

La nivele reduse de venit nu numai ca nu se realizeaza practic economii, dar se “consuma”

economii (S<0). Economiile vor apare (S>0), asa dupa cum s-a precizat si la functia consumului,
numai pentru venituri superioare nivelului Y’ (“de echilibru”). Aceasta pentru ca la fel dupa cum
economisirea este legata de consum si functia economisirii este strict legata de cea a consumului.
Intr-un anume sens ea este imaginea “in oglinda” a functiei consumului.

          Asa dupa cum se poate constata economisirea este o functie crescatoare de venit, deoarece
s’>0. Coeficientul s’ reflecta panta dreptei economisirii si este denumita rata sau inclinatia
marginala spre economisire. Ea arata cu cat vor spori economiile ca urmare a cresterii venitului
(de regula cu o unitate).

14
In societate actioneaza si o serie de factori, de mobiluri, preponderent de natura subiectiva, care-i
pot determina si ii determina pe indivizi sa-si diminueze cheltuielile de consum. Este vorba aici
de economii-scop (economisirea devine un scop in sine, fiind considerata un mijloc pentru
realizarea anumitor obiective) ca si de anumite economii “fortate” (indivizii nu gasesc bunurile
de consum dorite sau in cantitatile dorite si ca urmare nu au pe ce isi cheltui venitul). Astfel de
factori sunt: tendinta de constituire a unor rezerve banesti pentru situatii neprevazute; tendinta de
a se asigura material pentru batranete, pentru intretinerea anumitor persoane sau pentru studiile
unor membrii ai familiei; dorinta de a beneficia de dobanzi sau sporuri de valoare; preferinta
pentru o majorare treptata a consumului (satisface “instinctul” in virtutea caruia oamenii se
asteapta la imbunatatirea continua a standardului de viata); senzatia de independenta si libertate
pe care o confera o suma economisita; asigurarea conditiilor pentru realizarea unor proiecte de
afaceri (inclusiv speculative) sau consum viitor (in general bunuri de valori mari ce nu pot fi
achizitionate din veniturile curente ale unei perioade, inclusiv petrecerea concediilor); satisfactia
de a lasa avere mostenitorilor; placerea de a-si satisface pur si simplu zgarcenia. Ele sunt opuse
mobilurilor ce actioneaza in sensul cresterii consumului (setea de satisfactie, miopia,
generozitatea, nechibzuinta, ostentatia, risipa), iar din confruntarea lor ia nastere marimea
concreta a cererii totale si consumului fiecarui individ, a fiecarei familii, in raport desigur si cu
posibilitatile concrete determinate de un anumit nivel al venitului personal disponibil.

     Pe langa economiile acumulate de indivizi se formeaza si economii ale autoritatilor centrale si
locale, ale diferitelor organizatii si societati, a caror mobiluri principale sunt: spiritul de afaceri
(asigurarea unor resurse pentru investitii fara a face imprumuturi); dorinta de a avea lichiditati
pentru a putea face fata unor situatii de urgenta sau unor crize; setea de propasire (dorinta de a
asigura un venit in crestere treptata care va feri conducerea de critici – nu se va face diferenta
intre cresterea veniturilor datorita acumularilor anterior facute si cea datorata unei eficiente mai
mari); prudenta financiara.

          Investitiile (I) sunt reprezentate de totalitatea cheltuielilor ce se fac pentru realizarea de

noi capitaluri fixe, inlocuirea capitalului fix uzat, precum si de cheltuielile ocazionate de
dezvoltarea sau modernizarea capitalurilor fixe existente, ca si pentru cresterea volumului
stocurilor de capital circulant. Definite astfel investitiile au sensul de investitii brute si
desemneaza formarea bruta a capitalului. Daca din valoarea acestora vom elimina cheltuielile
legate de inlocuirea capitalului fix (in general asimilate cu marimea amortizarii sau consumului
de capital fix), deci vom avea in vedere numai cheltuielile legate de dezvoltarea capitalului fix si
cresterea stocurilor, vom vorbim de investitii nete (noi) sau de dezvoltare, respectiv
de formarea neta a capitalului.

          Notiunea de investitii este legata nu atat de cheltuirea unor sume de bani, cat de realizarea
fizica a lucrarilor, de momentul in care echipamentele, imobilele achizitionate sunt puse in
functiune, respectiv de constituirea fizica a stocurilor.

          Daca volumul economiilor este rezultanta comportamentului consumatorilor individuali,

investitiile apar ca rezultat al comportamentului intreprinzatorilor individuali. Decizia de
investire ii apartine producatorului, intreprinzatorului, care hotaraste sa transforme sume banesti
in active “fizice”.

15
          La baza incitatiei pentru investire se afla o serie de factori economici, printre care
amintim: nivelul, fluctuatiile si tendintele de evolutie a ratei dobanzii; nivelul, fluctuatiile si
tendintele profiturilor si a eficientei marginale a investitiilor; riscurile generale si specifice unei
activitati (atat din punctul de vedere a potentialului intreprinzator cat si din punctul de vedere a
creditorilor); sistemul fiscal, in special cu referire la eventuale facilitati pentru investitori; situatia
economiei (conjunctura economica); etc. Primii doi factori amintiti - rata dobanzii si eficienta
marginala - ca si raportul dintre acestia sunt elementele principale de care depinde
comportamentul investitional. Nivelul dobanzilor pe piata este rezultatul unui anumit raport
dintre cererea (esentialmente determinata de eficienta marginala) si oferta de capital de imprumut
(constanta pentru un anumit moment). Daca rata dobanzii (d’) este privita ca o variabila exogena,
cheltuiala investitionala depinde de aceasta:

I = f (d’)     

Astfel, atunci cand subiectii si agentii economici fac o investitie ei conteaza pe obtinerea unor
venituri (profituri) suplimetare in viitor. Dar daca ei se imprumuta pentru a face aceasta investitie
vor trebui sa plateasca o dobanda din veniturile (profiturile) obtinute. Cu cat va fi mai mare
dobanda platita, cu atat profiturile ramase vor fi mai mici si cu atat va fi mai mica dorinta lor de
a investi si invers, cu cat va fi mai mica dobanda cu atat incitatia spre investire va fi mai ridicata.
Relatiile dintre marimea investitiilor si nivelul ratei reale a dobinzii sunt reflectate prin functia
investitiilor (investirii).

          Conform acestei relatii orice crestere a dobanzii reale va determina o scadere a investirii,
ca urmare a modificarii raportului dintre aceasta si eficienta marginala a capitalului (rata
marginala a profitului sau rata profitului noilor investitii). 

          Prin implicatiile lor, investitiile au un puternic efect de antrenare in toate sectoarele

economiei. Cresterea investitiilor corespunzator cerintelor economiei, corespunzator evolutiei si
structurii cererii, are drept rezultate: cresterea productiei, imbunatatirea calitatii si diversificarea
acesteia, cresterea veniturilor si pe aceasta baza a cererii agregate - element care ofera un nou
imbold spre investire, crearea de noi locuri de munca si imbunatatirea conditiilor de munca,
cresterea eficientei economice (in special a productivitatii muncii), cresterea nivelului de trai.

1.6. Modelele economice și circuitul macroeconomic

"Sistemul nostru economic (cel american) este un sistem mixt al întreprinzătorului liber şi al
controlului economic din partea societăţii şi din partea unor institute particulare, cu tendinţe
monopoliste" (P. Samuelson).

Pentru acest model, bazat pe concepţia liberalismului economic , sunt caracteristice:

 orientarea în masă spre realizarea succesului personal;

 încurajarea multilaterală a activităţii antreprenoriale;
 cota de stat destul de limitată;
 crearea unui nivel decent de trai prin înlesniri şi subsidii, acordate păturilor sociale cu un
venit redus;

16
  ignorarea problemei echităţii sociale.
SUA deţine locul întâi în lume în ceea ce ţine de creşterea productivităţii muncii şi după volumul
PIB. Ritmurile anuale de creştere a PIB în SUA, în anii 1992-2000, au constituit 3,2% (în
Germania –1,7%, în Japonia – 0,8%). Numărul utilizatorilor reţelei Internet în această ţară
constituie 56% din numărul total al populaţiei (în cele mai dezvoltate ţări ale Europei – doar
40%). Nivelul şomajului în SUA este de 4,2% (în Germania – 10,5%, în Japonia – 4,6%). În
SUA, 14% din populaţie se află sub pragul sărăciei.

În sec. XX, rolul economic al statului a crescut într-un mod adecvat principiilor keynesiste. În
anii 80 ai secolului trecut, s-au constatat limitele expansiunii economice a statului şi s-a început
identificarea formulei optime de interacţiune dintre stat şi piaţă. A avut loc diminuarea ponderii
cheltuielilor de stat în ceea ce ţine de creşterea economică şi acest lucru se explică printr-un şir
de factori geopolitici: sfârşitul războiului "rece", posibilitatea de a reduce cheltuielile cu caracter
militar. Totodată, au crescut alocaţiile statului pentru dezvoltarea învăţământului superior (spre
sfârşitul anilor 90, acestea au constituit 145 mlrd. dolari).

Problema comună a naţiunii a devenit de-a transforma învăţământul superior astfel, încât la
începutul sec. XXI, acesta să devină la fel de accesibil ca şi învăţământul mediu. În ultimii ani,
au fost elaborate câteva programe noi care sporesc accesul americanilor la serviciile ce ţin de
ocrotirea sănătăţii. În special, este vorba despre copii şi despre persoanele ce au pierdut serviciul
la vârsta de 55-61 ani, precum şi despre americanii în vârstă ce nu dispun de asigurare medicală.

Rolul statului în SUA este activ şi în sfera ecologiei, agriculturii, energeticii, legăturilor
economice externe. În acelaşi timp, statul încurajează activitatea antreprenorială, mediul
concurenţial, obţinerea succesului personal şi îmbogăţirea, pe această cale, a majorităţii
populaţiei active.

Schimbări esenţiale au loc şi în relaţiile de piaţă. La mijlocul anilor ‘90 ai secolului trecut, circa
90% din toate veniturile din economia SUA erau asigurate de companiile pe acţiuni. Proprietatea
privată corporativă este mai eficientă de pe poziţiile atragerii investiţiilor suplimentare, a
introducerii noilor metode de management, a creşterii productivităţii muncii. Această formă de
proprietate devine predominantă în raport cu alte forme (parteneriat, proprietatea privată
individuală).

În practica managerială şi în domeniul relaţiilor de muncă, este întâlnită pe larg ideologia

democraţiei de producţie, care presupune atragerea lucrătorilor în procesul de gestiune a
producţiei, în posedarea capitalului pe acţiuni (peste 10% din muncitorii şi funcţionarii americani
posedă acţiuni ale întreprinderilor în care lucrează). Din aceste considerente, bursa hârtiilor de
valoare are o importanţă deosebită în economia SUA, în comparaţie cu alte ţări unde rolul
primordial îl deţine sistemul bancar.

Astfel, în economia SUA există o "diviziune a muncii" specifică: businessul privat predomină în
sfera de producţie, iar statul îndeplineşte funcţii sociale importante: (ocrotirea mediului ambiant,
susţinerea ştiinţelor fundamentale, a infrastructurii sociale etc.).

Modelul corporativ japonez

În evaluarea modelului economic japonez, se ţine seama de următoarele caracteristici:

17
  factorul corporativ – predominarea în economie a proprietăţii corporative şi a
realizărilor în domeniul managementului corporativ;
 factorul paternalist – bazat pe tradiţii naţionale în organizarea relaţiilor de muncă
(atunci când firma se prezintă ca o familie, iar patronul ei – un "părinte" grijuliu);
 factorul reglator de stat – din considerentele că statul ocupă o poziţie activă în
economie, prin intermediul bugetului de stat se distribuie până la 50% din PIB;
 factorul bancar – deoarece băncile au legături strânse cu companiile industriale, ele
joacă un rol coordonator în dezvoltarea economiei naţionale.
Modelul japonez de dezvoltare economică are şi un şir de particularităţi ce reflectă specificul
(originalitatea) culturii, experienţa istorică, potenţialul de producţie al acestei ţări. Dintre acestea
pot fi menţionate:

 sinteza tradiţiilor naţionale (institutul monarhiei, paternalismul, codul de onoare al

samurailor) şi a celor mai mari realizări ale economiei mondiale (ideile keynesiste despre
reglementarea de stat a economiei au cunoscut o largă răspândire în Japonia la începutul
anilor ‘50 ai sec. XX);
 un nivel înalt al conştiinţei naţionale, prioritatea intereselor naţiunii asupra intereselor
unei personalităţi, jertfirea de sine în numele progresului ţării;
 combinarea principiilor economiei de piaţă cu programele statale de dezvoltare social-
economică;
 fuziunea reglementării flexibile centralizate cu managementul corporativ de succes;
 parteneriatul dezvoltat "bancă-business" amplifică motivarea activităţii durabile şi
interesul faţă de legităţile dezvoltării tehnico-economice pe termen lung;
 sistemul eficient de management în raport cu calitatea mediului ambiant.
Acest model a asigurat o creştere economică accelerată şi soluţionarea cu succes a problemelor
sociale. În particular, este vorba despre asigurarea unui nivel înalt de ocupare a populaţiei,
creşterea continuă a nivelului de remunerare a muncii şi o diferenţiere moderată a veniturilor. Nu
întâmplător, până la mijlocul anilor ‘90 ai secolului trecut, despre economia japoneză se vorbea
ca despre un "miracol".

Politica de stat prevedea:

 în domeniul producţiei : stimularea ramurilor-cheie (electronică, electroenergetică,

carboniferă, oţelărie);
 în domeniul relaţiilor creditare : efectuarea unui control riguros asupra fluxurilor
financiare transferate în străinătate, controlul asupra ratei dobânzii la toate tipurile de
depuneri cu scopul majorării investiţiilor interne şi creării unui sistem viabil de creditare
a producţiei;
 în domeniul veniturilor : respectarea raportului dintre nivelul de trai al populaţiei
(inclusiv, salariul) şi productivitatea muncii în vederea diminuării costului şi majorării
competitivităţii producţiei japoneze.

18
Un rol decisiv în realizarea "miracolului" japonez l-au avut băncile. Ele au participat activ la
mobilizarea resurselor financiare, identificarea proiectelor investiţionale de perspectivă,
controlul asupra negocierilor şi gestiunea riscurilor.

Pentru Japonia este caracteristică organizarea specifică a muncii şi motivarea ei bazată pe

dragostea faţă de muncă şi pe conştiinţa naţiunii, ce tinde spre progres şi un loc de frunte în
clasamentul mondial. Competitivitatea înaltă a producţiei japoneze se datorează utilizării
tehnologiilor avansate şi nivelului jos de remunerare al muncii, în comparaţie cu nivelul
productivităţii acesteia.

Japonia s-a smuls, în adevăratul sens al cuvântului, din starea de înapoiere economică prin
intermediul unei dezvoltări orientate spre export şi bazate pe o forţă de muncă remunerată slab,
dar înalt calificată şi care produce mărfuri calitative (Vezi: Друкер П. Новые реальности. – М.,
1994, с.217).

Totodată, în ultimul deceniu, Japonia trece printr-o fază de stagnare. Ea a fost provocată de un şir
de circumstanţe, cum ar fi:

Politica banilor "ieftini" , promovată de stat. Această politică a dus la creşterea enormă a
cererii de investiţii, în condiţiile unei eficienţe scăzute a producţiei (de exemplu, în agricultură
4/5 din preţuri se reglementează de către stat, ¾ din venituri constituie subvenţiile, dar
productivitatea muncii este de doar 30% în raport cu nivelul înregistrat în SUA; în industrie s-a
majorat şi numărul celor ocupaţi, şi durata timpului de lucru);

Mediul juridic şi instituţional , care poartă un caracter discriminant în raport cu condiţiile în

care sunt acordate sursele de finanţare externă cu caracter non-bancar. O perioadă îndelungată de
timp în Japonia au existat obstacole serioase în vederea accesului la aceste surse. Pe piaţa internă
de obligaţiuni aveau acces doar unele companii de stat. Pentru operaţiunile cu acţiuni se
percepeau impozite înalte. Rigorile şi situaţia de pe piaţa hârtiilor de valoare au frânat procesul
transferului de capital şi au provocat creşterea cheltuielilor în comerţul cu hârtii de valoare.

Sistemul de angajare pe viaţă, care presupune punctualitatea şi loialitatea lucrătorului, stagiul

lui, dar, în acelaşi timp, nu stimulează într-un mod adecvat calităţile creative ale personalităţii.

În ultimii ani, în Japonia sunt "revizuite" unele principii şi orientări social-economice, scopul
urmărit fiind depăşirea situaţiei de criză care s-a creat în ţară.

În modelul japonez al capitalismului corporativ reglementat are prioritate iniţiativa privată,

abilitatea antreprenorială cu posibilităţi mari de acumulare. De asemenea, se recunoaşte rolul
activ ("de diriginte") al statului în domeniul planificării economice şi, respectiv, în activităţile
structurale, investiţionale şi externe.

Modelul renan al economiei sociale de piaţă

Fundamentele teoretice ale acestui model au fost elaborate în ajunul celui de-al doilea război
mondial de reprezentantul şcolii de la Freiburg – Walter Eucken, iar realizarea practică s-a
produs pe timpul cancelarului RFG, Ludwig Erhard. Acest model era studiat de discipolii lui
drept o "a treia cale” (spre deosebire de economia de piaţă liberă (piaţă "pură") şi cea centralizată
(sistem totalitar). Conţinutul modelului este combinarea libertăţii economice şi a egalităţii

19
sociale. Acest model este specific Germaniei, Austriei, Elveţiei, Olandei, cu diferenţe culturale
notabile, echilibrat şi echitabil.

Eucken afirma că "acestea ... nu sunt tipuri reale care să caracterizeze organizaţia economică sau
etapa dezvoltării economice – acestea sunt modele create de mintea oamenilor, sunt forme
ideale, adevărate tipuri ideale".

Dezvoltarea Germaniei în perioada de după război se bazează pe concepţia "îmbinării"

principiilor pieţei cu structurile sociale şi politice şi orientarea lor spre asigurarea securităţii
sociale. Statul traduce activ în viaţă politica de "echilibru", de menţinere a concurenţei şi de
limitare a procesului de monopolizare a economiei. El asigură cadrul legal şi social necesar
pentru dezvoltarea societăţii civile şi a echităţii sociale a indivizilor (drepturile indivizilor,
posibilităţile iniţiale şi protecţia juridică). Pentru limitarea inechităţii sociale se practică sistemul
de impozitare progresiv, iar studiile în instituţiile superioare sunt gratuite.

Modelul renan al economiei sociale de piaţă se bazează pe o reglare dublă: pe piaţă şi pe

intervenţionalismul statal economico-financiar, ce oferă posibilitatea programării economice.

Prin doctrina naţionalismului economic elaborată de Friedrich List, naţiunea este în centrul
atenţiei. Spiritul de câştig, întreprinzător este deplasat de la individ spre naţiune. Omogenitatea
culturală explică de ce ţările modelului renan sunt considerate ţări închise. Filosofia modelului
renan este specifică comportamentului de „ţară furnică”. Hărnicia şi economisirea sunt socotite
aici virtuţi, la scara întregii populaţii. (Ion Pohoaţă, Capitalismul, Iaşi, 2000, p.133)

Modelul economiei de piaţă negociate – "socialismul suedez"

Denumirea de model "negociat" vine de la mecanismul de adoptare a deciziilor în baza

negocierilor pentru diferite categorii de activităţi: fiscale, reglementarea relaţiilor de ocupare,
prestarea serviciilor sociale. Ţările scandinave (Danemarca, Norvegia, Suedia) şi-au ales în
calitate de vector de dezvoltare constituirea „statului bunăstării generale", ceea ce prevede
impozite înalte în afaceri şi reglementarea masivă a sectorului social.

Modelul este bazat pe teoria social-democrată inspirată din creaţia economiştilor Alva şi Gunnar
Myrdal, ce a condus la formarea filosofiei „capitalismului cu faţă umană”.

Acest model mai este numit şi "socialism funcţional", deoarece are loc divizarea funcţiilor în
societate. Funcţiile de producţie le îndeplineşte businessul privat – anume el controlează sectorul
real. Funcţiile sociale, de asigurare a creşterii calităţii şi nivelului de trai al populaţiei, de
diminuare a inechităţii veniturilor (prin impozitare progresivă, acordarea subvenţiilor celor mai
vulnerabile pături ale societăţii) le îndeplineşte statul. O obligaţiune a statului este şi formarea
infrastructurii moderne, susţinerea ştiinţelor fundamentale. Dominanta socială a politicii suedeze
este ponderea (cota) înaltă a statului în economia ţării şi centralizarea deciziilor tripartite
(sindicat – patronat – guvern).

„Scopul constituirii statului bazat pe bunăstare, pe cale suedeză – susţine Sven Otto Littorin – a
fost să asigure poporului siguranţă, dreptate, hrană şi muncă…şi, totodată, să-i pună pe capitalişti
să plătească pentru toate acestea.” (*Vezi Sven Otto Littorin, Creşterea şi declinul statului
bunăstării sociale, Bucureşti, 1994, p.112).

20
Economia Suediei se bazează pe o cultură înaltă şi pe un nivel ridicat de calificare a muncitorilor
şi funcţionarilor; pe tradiţii serioase în privinţa disciplinei şi rodniciei muncii; un puternic
sentiment de solidaritate; un profund consens social şi dorinţă de cooperare, exprimată în gradul
înalt de sindicalizare a muncitorilor (cca 80%). Un rol important îl au: biserica, regele,
aristocraţia, proprietarii funciari. Astfel, Suedia a creat cel mai mare sector public din ţările
capitaliste, sectorul căreia depăşeşte 2/3 din PIB; a socializat învăţământul şi asistenţa medicală,
oferind cetăţenilor săi un înalt standard de viaţă.

La începutul anilor ‘70, Suedia, alături de celelalte ţări scandinave, înregistrează o rată a
şomajului de peste 10%, inflaţie înaltă, reducerea creşterii economice ceea ce a deteriorat mitul
modelului suedez, despre care se vorbeşte la trecut.

Statul-patron a crescut enorm şi pentru ca să finanţeze aceste dimensiuni au fost instituite cele
mai mari impozite din lume. Astfel, întreprinderile suedeze emigrează şi investesc în străinătate,
iar fluxul investiţiilor străine scade. ”În locul unei economii de piaţă funcţionând dinamic,
călăuzită de „ mâna invizibilă”, apare o economie statică şi coruptă, condusă de „invizibila
strângere de mână” (**Ion Pohoaţă, Capitalismul, Iaşi, 2000, p.138).

Mariajul dintre capitalism şi socialism, propunându-şi să ia de la capitalism mijloace de creare a

bogăţiei, iar de la socialism pe cele ale redistribuirii nu poate fi decât rezultanta evoluţiei
economice, în baza unui mecanism. Ca să redistribui trebuie mai întâi să posezi bogăţia
materială, de altfel „şansa” e de a redistribui lipsurile şi de a constitui o economie socială de
piaţă săracă.

Modelul "etatist" francez

Sistemul economic francez îmbină armonios liberalismul şi protecţionismul, libertăţile

economice şi centralismul statal, sistem numit convenţional "capitalism statal". Acest model
include un şir de elemente caracteristice celorlalte modele (american, japonez şi german), dar cu
o pronunţată tentă dirijistă (sectorului de stat îi revine 30-35% din volumul producţiei
industriale).

În cadrul modelului, se utilizează pe larg mecanismul planificării indicative şi orientative pe baza

prognozării curente şi a prognozării strategice. Imediat după al doilea război mondial (anul
1945), a fost elaborat primul plan de dezvoltare a ţării, în care erau fixaţi indicatorii de volum
cantitativi (oţel, energie electrică etc.), iar din anii 60 ai secolului trecut planificarea este
orientativă şi indicativă.

Statul investeşte substanţial în dezvoltarea cercetărilor ştiinţifice în vederea majorării

productivităţii. Planificarea strategică are scopul de a susţine concurenţa, businessul mic şi
mijlociu, de a dirija preţurile şi procesul de control asupra sistemului fiscal şi a celui de
remunerare a muncii. Principalele instituţii ale modelului francez sunt băncile (capitalul bancar
este în proporţie de 50% la sută al statului) şi sistemul fiscal (peste 90 la sută din veniturile
bugetare).

Acest model oferă un exemplu de structură mixtă de capitalism dirijat şi liberal, care obţine
avantaje din constrângeri sau de pe urma insuficienţei de resurse pentru realizarea cu succes a
unui "capitalism statal".

21
Pot fi descrise şi alte modele ale economiei de piaţă contemporane (modelul englez, italian,
olandez, norvegian, austriac, chinez, grecesc, turcesc), dar aceasta nu modifică esenţial ceea ce a
fost descris deja în rândurile de mai sus.

În căutarea modelului moldovenesc de dezvoltare social-economică

Pentru Republica Moldova , ca şi pentru orice ţară postsocialistă, problema modelării dezvoltării

naţionale este deosebit de actuală din următoarele considerente:

 tranziţia la o traiectorie nouă de mişcare;

 costurile impunătoare ale "vestern-izării pieţei" în anii 90;
 protecţia autenticităţii şi a intereselor naţionale în condiţiile diversificării relaţiilor
mondiale.
Este cert că modelul naţional de perspectivă trebuie să includă următoarele componente:

 "comune", adică cele care se elaborează luându-se în calcul tendinţele globale ale epocii
contemporane;
 "particulare", ce reflectă specificul dezvoltării unui grup de ţări (cazul Republicii
Moldova – ţările ce se află în tranziţie "după socialism");
 "unitare", se accentuează particularităţile ţării concrete (specificul factorilor de producţie,
ierarhia obiectivelor de dezvoltare, particularităţile dezvoltării sociale, sistemul
intereselor şi cel al motivaţiilor, mecanismul gestiunii, varietatea formelor şi structurii
avuţiei naţionale).
Problema identificării naţionale pentru economia moldovenească poate fi soluţionată, în opinia
noastră, în mod constructiv, în cadrul modelului economiei de piaţă socială, completat cu
mecanisme de control democratic real. Acest model este accesibil din următoarele considerente:

 se păstrează tradiţiile garanţiilor sociale;

 tendinţele globale ale epocii contemporane – socializarea şi democratizarea activităţii
sociale;
 concordarea cu standardele Uniunii Europene.
Elaborarea modelului adecvat de reformare pentru Moldova "mică" (ca şi pentru Rusia
"mare") este un proces complicat, dat fiind civilizaţia multipolară.

Vecinătatea geopolitică a acestor state determină specificul structurii civilizaţiei – sinteza

culturii şi civilizaţiei, "deschiderea" lumii, predominarea principiului diversităţii asupra
principiului unităţii. Orice tendinţă de dezvoltare socială în asemenea sisteme presupune
existenţa factorului contradicţiei, ceea ce exclude posibilitatea existenţei unei dominante
constante de dezvoltare.

Situaţia geopolitică şi calea de dezvoltare istorică a Republicii Moldova au determinat

particularităţile civilizaţiei ei: "absorbţia" culturilor diferitelor popoare; tendinţa şi lupta
permanentă pentru suveranitate şi unirea naţiunii; stereotipul mentalităţii şi comportamentul
"ţăranului" (dragostea de pământ şi muncă; răbdarea şi lipsa interesului sporit faţă de comerţ şi
22
îmbogăţire ca scop determinant); soluţionarea colectivă a problemelor sociale, în conformitate cu
canoanele ortodoxe şi densitatea înaltă a populaţiei.

Suveranitatea câştigată la începutul anilor 90 este adecvată aspiraţiilor de veacuri ale poporului.
Totodată, liberalizarea primitivă a economiei nu a fost înţeleasă şi acceptată de majoritatea
populaţiei.

Caracterul eterogen al societăţii moldoveneşti după convingerile politice, perceperea naţional-

etică, interesele confesionale, statutul social-economic – toate cele enumerate aprofundează
dezintegrarea socială, generează tendinţe de trecere la o activitate autonomă.

"Actualmente, Moldova, una din cele mai sărace ţări din Europa, este un stat cu multe probleme
din punct de vedere al dezvoltării economice. Criza transformaţională, în care republica s-a aflat
mai mult de 10 ani, după părerea lui J. Stiglitz, permite de a trage învăţăminte, de văzut cum nu
trebuie de efectuat transformările de piaţă".5

O importantă cauză de ordin politic a crizei transformaţionale în Republica Moldova, în opinia

noastră, a fost diminuarea rolului statului, incapacitatea lui de a apăra interesele naţionale. În
lipsa tradiţiilor democratice şi a mediului legislativ, adică în structurile statale s-a stabilit politica
orientată spre rentă, a avut loc „intercalarea” puterii şi businessului, care este îmbinată cu lobysm
agresiv, exprimat prin practica adoptării deciziilor statale "comandate".

Pe fundalul luptei pentru putere şi reîmpărţirea proprietăţii în Republica Moldova, în procesul

transformărilor sistemice, au fost comise greşeli atât de ordin conceptual, cât şi "tehnic":

 pierderea componentei sociale în cadrul reformelor de piaţă;

 orientarea monetaristă în politica economică;
 formalitatea şi caracterul fragmentar al reformelor efectuate;
 deschiderea unilaterală a economiei naţionale.
În Republica Moldova, în cadrul transformărilor sistemice, situaţia social-economică s-a agravat
şi a fost pusă în pericol securitatea naţională.

Alternativa de dezvoltare (anticriză – reformare) a Republicii Moldova trebuie să se bazeze pe

ideologia umană a transformării cu participarea maximală a potenţialului uman: interese şi
capacităţi, factorii de dezvoltare moral-etici şi naţional-culturali.

Îmbunătăţirea indicatorilor dezvoltării umane, depăşirea decalajului dintre standardele mondiale

şi cele naţionale trebuie studiate ca obiective social-economice ale reformării.

Este necesară reorientarea urgentă a cursului reformelor: de la liberalizarea economică şi

stabilizarea situaţiei financiare la renaşterea economiei naţionale. Modernizarea economiei
naţionale este posibilă doar prin susţinerea reală de către stat a ramurilor cu avantaje comparative
şi potenţial competitiv.

În calitate de "repere" ale dezvoltării, cu evidenţa specificului şi priorităţilor economiei

moldoveneşti, este oportun de a alege:

23
  modificarea dezvoltării tradiţionale pentru CAI al Moldovei, prioritate urmând să aibă
produse ecologice, create pe baza tehnologiilor moderne;
 dezvoltarea "complexului economic", legat de prestarea serviciilor de transport, graţie
aşezării favorabile a Republicii Moldova;
 intensificarea dezvoltării producţiei intelectuale, ştiinţifice, reieşind din nivelul înalt al
potenţialului uman;
 dezvoltarea prioritară a industriei construcţiilor pe baza materialelor de construcţie
existente în regiune şi a forţei de muncă ieftine;
 dat fiind economia "mică" a Republicii Moldova, e necesară stimularea proceselor
integraţioniste (iniţial la nivelul CSI şi UE), activizarea tranziţiei spre modelul de
„reproducere” a relaţiilor externe.
Aceste direcţii de dezvoltare a economiei moldoveneşti, ce contribuie la mobilizarea resurselor
interne şi la sporirea posibilităţilor de export, reprezintă perspectivele de creştere economică şi
de asigurare a securităţii naţionale.

Renaşterea naţională, conform experienţei civilizaţiei, se bazează pe particularităţile socio-

culturale şi principiile moral-etice ale poporului. În epoca contemporană, în condiţiile
concurenţei mondiale acerbe, intensificării tendinţelor informatizării şi socializării economiei, o
importanţă deosebită o au valorile comunitare şi prioritatea intereselor naţionale.

Circuitul economic reprezinta un model simplificat al relatiilor de baza existente într-o economie
de piata. Acest model ofera o imagine de ansamblu asupra modului în care interactioneaza
agentii economici – gospodariile populatiei, firmele si statul - atunci când schimba bunuri si
servicii, resurse (cunoscute si ca “intrari” sau factori de productie) si bani.

Resursele de productie sunt toate resursele naturale, umane si de capital care pot fi utilizate
pentru a produce bunuri si servicii. Întreprinzatorul este persoana care îsi asuma riscul de a
combina resurse de productie pentru a produce bunuri si servicii. El însusi reprezinta o resursa
umana. Economia este organizata ca un sistem de piete pe care preturile bunurilor si serviciilor
sunt determinate de interactiunile dintre cumparatori si vânzatori. Gospodariile populatiei trebuie
întelese ca unitati economice care, în calitate de consumatori, cumpara bunuri si servicii de la
firme si care, în calitate de proprietari de resurse vând factori de productie firmelor. Firmele
orientate spre obtinerea profitului reprezinta unitatile economice de baza în economia de piata.

Modelul circuitului economic ne arata interactiunile dintre gospodariile populatiei si producatori,

atât pe piata bunurilor si a serviciilor, cât si pe piata factorilor de productie (a “intrarilor”). Unele
bunuri si servicii sunt asigurate de stat. Statul are nevoie de bani pentru a plati pentru bunurile si
serviciile pe care le consuma. Veniturile statului provin din taxe si impozite, cum sunt taxele
vamale, taxele la intrarea pe autostrazi sau în parcuri publice. Sunt si situatii în care statul este
nevoit sa împrumute bani pentru a-si acoperi cheltuielile.

1.7. Dificultățile calculării indicatorilor venitului și produsului. Problema aprecierii

bunăstării populației.

24
Cu toate succesele inregistrate, practica economica furnizeaza si multe neajunsuri,aspecte
negative in acest domeniu. De pilda indicatorul P.I.B. nu cuprinde intreaga activitatedepusa in
cadrul unei economii nationale. Sunt tari in care “economia subterana” reprezinta
o pondere importanta ce nu se ia in calcul. Nu exista un indicator care sa reflecte exact nivelul bu
nastarii omului deoarece, de exmplu, P.N.B. cuprinde si productia de armament. Pentru
acesteimperfectiuni, nu indicatorii economiei sunt responsabili, ci este vorba de imperfectiuneasi
stemului economic, al societatii.Aspectele negative amintite, si altele, sunt realitati pe care omul
nu a reusit inca sa ledepaseasca, care necesita eforturi mari in continuare, atit pe planul gandirii
economice, cat si in practica economica, pentru a gasi solutii mai eficiente.Istoria indicatorilor
economici arata ca dintre diferitele scoli, curente, concepte, auavut un rol mai important in
elaborarea acestor indicatori acelea care au vizat economia de
piata, proprietatea privata, concurenta, cererea si oferta etc. Experienta tarilor celor mai dezvoltat
econfirma cele spuse.In final este necesar sa amintim si raportul ce se stabileste intre economicul
si politiculin lumea contemporana, reflectat si de indicatorii macroeconomici.In conditiile
actuale, cei care lucreza in domeniul economic sau elaboreaza
diferite programe pe termen lung sau scurt, nu dispun de puterea decizionala la nivel macroecono
mic.Aceasta putere se gaseste in aminile politicienilor, dintre care sunt mai putin specialisti
ineconomie, adica Parlamentul decide, in ultima instanta, ce este bine sau nu in domeniulmacroe
conomic.Acest caracter puternic politizat al deciziilor macroeconomice reprezinta unaspect
negativ in viata sociala, este o frina in calea progresului. Nu este intimplator nici faptul
caindicatorii macroeconomici sunt interpretati in mod diferit de cei care se gasesc la guvernare
side cei care se gasesc in opozitie.

Reieşind din conceptul economic majoritar că distribuţia veniturilor şi creşterea economică sunt
reciproc influenţate, autorul şi-a propus obiectivul de a analiza gradul de bunăstare a populaţiei
din Republica Moldova. Intru realizarea acestui deziderat s-a propus o metodă de evaluare a
bunăstării prin utilizarea indicatorilor economici, şi, anume: sursele şi structura veniturile
gospodăriilor casnice; consumurile şi structura acestora în gospodăriilor casnice; nivelul
şomajului în ţară; dinamica indicatorului general. Au fost studiate structura veniturilor şi
cheltuielilor ale gospodăriilor casnice pe grupuri. Cercetarea efectuată i-au permis autorului să
argumenteze legătură direct proporţională dintre veniturile şi cheltuielile gospodăriilor casnice
ale populaţiei Republicii Moldova şi indicatorul general, care au demonstrat prezenţa diferenţei
sociale în repartizarea veniturilor în societatea moldovenească.

2. Instabilitatea economică. Șomajul și inflația.

2.1. Șomajul. Evaluarea șomajului. Legea lui Okun. Instrumente
de stabilizare a șomajului.
Șomajul este termenul folosit în cazul lipsei ocupației plătite (locurilor de muncă) pentru forțele
apte și calificate corespunzător pentru muncă. New Palgrave Dictionary Of Economics definește
șomajul a fi "procentul de indivizi din forța de muncă (care este suma celor care muncesc sau caută
de muncă) care nu au un loc de muncă (dar caută unul)." Nici definițiile șomajului în Britannica sau
Americana nu amintesc despre necesitatea indivizilor de a avea “o calificare corespunzătoare pentru
muncă” pentru a fi socotiți șomeri. Șomajul raportat diferă de la o națiune la alta, sau de la un bloc
economic la altul, și pentru că definițiile șomajului sunt diferite; întrucât "căutarea locului de muncă"
este diferit definită, de exemplu, în SUA și Uniunea Europeană, rata raportată a șomajului diferă în
mod necesar și ea chiar în condiții identice ale pieței muncii; în SUA a citi anunțurile de oferte de
locuri de muncă, nu este considerată, așa cum se întâmplă în Europa și Canada, o căutare a unui

25
loc de muncă, în măsura în care n-ai răspuns unei astfel de oferte publicată; în măsura în care nu
răspunzi deci la oferte de locuri de muncă pentru că acestea pur și simplu nu furnizează locurile de
muncă pentru care ești calificat, în SUA Biroul de statistică a muncii pur și simplu nu te consideră
șomer și în consecință nu te include în calculele ratei raportate a șomajului[2].
O parte din șomaj se datorează caracteristicilor structurale atât ale pieței muncii cât și ale pieței
bunurilor și serviciilor. Caracteristicile structurale care generează acest "șomaj natural" sunt
imperfecțiuni ale pieței, variații aleatorii în cerere și ofertă, costurile legate de obținerea informațiilor
despre locurile de muncă disponibile la un moment dat, etc.
Masurarea somajului se face cu ajutorul mai multor indicatori cantitativ si calitativi:

1) Nivelul somajului, indic ce cuprinde nr total al somerilor si rata somajului;

2) Perioada somajului;

3) Intensitatea cu care se manifesta somajul;

4) Structura somajului.

Surse de evaluare a somajului:

· Anchete trimestriale sau lunare asupra somajului;

· Statistici lunare ale pietei muncii.

Rata somajului este o marime relativa, care repr raportul procentual dintre nr somerilor si
populatia activa disponibila.

Legea Okun: fiecare sporire a nivelului somajului ciclic cu 1% p/e rata naturala a somajului este
insotita de o reducere a PNBului cu 2.5-3% fata de nivelul productie potentiale.

Beneficiile somajului:

1. Posibilitatea somerilor de a cauta si a gasi servicii mai bune;

2. Cresterea disciplinei de munca in intreaga societate, angajatii avind teama ca ar putea fi

concediati;

3. Motivarea lucratorilor de a se autoperfectiona;

4. Somajul constituie o rezerva a fortei de munca, ce asigura reluarea procesului de productie in

proportii sporite;

5. Somajul permite #zatorului sa-si aleaga angajatii in conformitate cu cerintele procesului de

productie;

6. Somajul tempereaza adeseori intentiile sindicatelor de a revendica o majorare exagerata a

salariilor in detrimentul investitiilor.

Cauzele somajului:

a) Nivelul scazut al cererii agregate de brate de munca, somaj ciclic(conjuncural);

b) Modificarea structurii cererii de brate de munca, somaj structural;

26
c) Modificarea factorilor ofertei de brate de munca, somaj natural;

d) Legata de comertul internatinal, de liberalizarea excesiva a relatiilor economice externe ale

unei tari, d/e aceasta se vorbeste mai putin.

Formele somajului:

I. Din (.) de vedere al intensitatii:

· Total  – consta in pierderea locului de munca si incetarea totala a activitatii;

· Partial – presupune diminuarea perioadei de munca, in special prin reducerea duratei

saptaminii de lucru sub cea legala;

· Deghizat – se refera la acelea persoane care au o activitate aparenta cu o productivitate mica.

II. Conform originii:

§ Ciclic(conjunctural) – ca rezultat al crizelor economice, in timpul fazelor de recesiune;

§ Structural – conditionat de modificari in structura economiei nationale, de modificari

teritorial-geografice in amplasarea unitatilor economice;

§ Natural – este generat de factori ce influenteaza nivelul ofertei de munca:

o Frictional – corespunde perioadei necesare de trecere de la o munca la alta;

o Tehnologic – apare drept consecinta a inlocuirii tehnicii vechi cu tehnologii avansate, a

centralizarii unor capitaluri si unitati economice.

III. Tinid cont de ansamblul de cauze complexe:

ü Voluntar – presupune un nivel ridicat de dezvoltare economica si salarii mai mari decit salariul
de echilibru;

ü Involuntar – determinat de cauze ce tin de piata bunurilor si a banilor, forma dominanta a

somajului.

Prevenirea şi reducerea şomajului

Proiectul de Lege cu privire la promovarea ocupării forţei de muncă, care vine să înlocuiască
Legea nr. 102 din 13.03.2003 privind ocuparea forței de muncă și protecția socială a persoanelor
aflate în căutarea unui loc de muncă a fost discutat ieri în cadrul ședinței grupului de
lucru  „Dezvoltarea Pieței Muncii” a Consiliului Economic pe lângă Prim-ministru. 

Necesitatea elaborării noi legi reiese din faptul că actualul cadru de reglementare este depășit,nu
corespunde cerințelor pieței și a fost evaluat drept birocratic şi ineficient de către subiecții
reglementării. 

Scopul principal al proiectului propus constă în prevenirea și reducerea şomajului și efectelor

27
sociale ale acestuia, reducerea riscului de șomaj şi asigurarea unui nivel ridicat al ocupării şi
adaptării forţei de muncă la cerinţele pieţei. 

Elementele noi ale proiectului vizează motivarea angajatorilor de a se implica în diminuarea

şomajului şi facilitarea ocupării şomerilor, revizuirea statutului de şomer, facilitarea angajării
persoanelor cu dizabilităţi şi subvenţionarea creării locurilor de muncă pentru aceştia,
funcționarea unui parteneriat social pe piața muncii, instruiri la locul de muncă în cadrul
unităţii, suport pentru iniţierea unei activităţi independente, susţinerea iniţiativelor locale ce au
drept scop crearea locurilor de muncă.

De asemenea, în proiect este reglementat statutul agențiilor private de ocupare a forței de

muncă, care desfăşoară activitatea de recrutare şi plasare în câmpul muncii, în ţară sau peste
hotarele ţării, prin prestarea serviciilor de intermediere în domeniu.

Un element nou este activitatea de monitorizare a pieței muncii, pentru care a fost prevăzut un
capitol aparte. Instituția responsabilă de monitorizarea pieței muncii va fi Agenţia Naţională
pentru Ocuparea Forţei de Muncă, care va ține evidența persoanelor aflate în căutarea unui loc
pentru a se angaja, a locurilor de muncă vacante, va efectua analiza și prognoza pieței muncii,
evaluarea impactului măsurilor de ocupare a forței de muncă etc. 

Proiectul prevede majorarea stagiului minim de cotizare solicitat pentru a beneficia de ajutor de
şomaj de la 9 la 12 luni. Potrivit autorilor, în Republica Moldova este cel mai mic stagiu din
regiune, în majoritatea ţărilor fiind de 2-3 ani. Modificarea s-a propus ca urmare a faptului că
foarte mulţi cetăţeni lucrează informal, grăbindu-se să cumuleze cele 9 luni de cotizare pentru a
se adresa după ajutorul de şomaj. 

Mediul academic 

Importanța funcționării unui Observator al piețeii muncii a fost expusă de mediul academic.
Reprezentanţii Ministerului Sănătății, Muncii și Protecției Sociale au menționat că Observatorul
este o componentă a ANOFM, care este responsabilă de a efectuarea analizelor şi cercetărilor în
domeniul ocupaţional şi se va regăsi în noul regulament de funcţionare al acesteia. 

Totodată, mediul academic a solicitat autoritățillor să prevadă perfectarea unei statistici referitor
la angajarea în câmplul muncii a tinerilor absolvenți. În acest sens, participanții la ședință au
discutat despre două opțiuni – realizarea acestei statistici de către universități sau raportarea
datelor de către angajatori. 

Sindicatele 

Reprezentanții Confederației Naționale a Sindicatelor au acordat atenție finanțării necesare

pentru implementarea noii Legi. În legea actuală, la fel, sunt incluse măsuri bune, dar ele nu sunt
implementate din lipsa resurselor financiare. Cu toate că la moment este dificil să estimăm
costurile, deoarece nu putem prognoza câți șomeri vom avea peste câțiva ani, este necesară
efectuarea anumitor calcule pentru ca să evităm incapacitatea realizării prevederilor noii legi,
consideră reprezentanţii sindicatelor.
28
Totodată, aceştia au menționat problema ce ține de activitatea agențiilor private. 
Scopul agențiilor private este strict de a plasa cetățenii în câmpul muncii peste hotare, dar noi ne-
am propus prin acest proiect de lege să promovăm ocuparea cetăţenilor care se află în țară. Cum
s-ar încadra aici prevederile ce ţin de migraţia forţei de muncă înafara ţării? 

O altă problemă identificată de sindicate se referă la reorganizarea ANOFM. Opinia

sindicaliţtilor este că trebuie să evităm regionalizarea agențiilor teritoriale, este necesar ca ele să
fie aproape de cetățeni, pentru a-i ajuta în căutarea unui loc de muncă, recalificare, instruire etc.
Soluţia este de a interveni cu modificări ce ţin de serviciile prestate de agenţii, inclusiv
digitalizarea lor. 

Camera de Comerț și Industrie

Reprezentanții CCI s-au referit la competenţe, menţionând că scopul legii ar trebui să fie nu
doar sporirea angajării, ci angajarea unei forţe de muncă bine pregătite şi competente,
remarcând rolul instruirilor în rândul şomerilor şi eficientizarea parteneriatelor publice-private
între universităţi, asociaţii de business, ministere şi alte instituţii. Totodată, aceştia au anunţat
despre un eveniment în care vor participa circa 30 de companii, care au nevoie de forţă de
muncă, unde se vor pune în discuţie aceste parteneriate. 

Proiectul va fi propus spre consultare şi reprezentanţilor mediului de afaceri. 

Legea nu va reglementa activitatea de întreprinzător, dar propune măsuri de motivare a
angajatorilor pentru crearea noilor locuri de muncă

2.2. Inflația: tipuri, forme, măsuri de stabilizare economică.

Inflația este un dezechilibru major prezent în economia oricărei țări, reprezentat de o creștere
generalizată a prețurilor și de scăderea simultană a puterii de cumpărare a monedei naționale.
Inflația este un indicator final, care arată la sfârșit de an fiscal dacă politicile guvernamentale
monetare, fiscale, legislative, etc., alături de politicile Băncii Centrale, se coordonează și conduc
la o stabilitate a prețurilor de consum.
Principalele cauze ale inflației sunt:

 inflație prin monedă - emisiunea excesivă de monedă peste oferta reală de bunuri și
servicii;
 inflație prin cerere - excedentul de cerere agregată peste oferta agregată;

 inflație prin costuri - creșterea costurilor de producție, independent de cererea agregată;

 inflația importată;

 inflația prin structuri.

Formele inflației sunt:

29
 inflația târâtoare (sau liniștită) -- se referă la creșterea treptată și continuă a prețurilor de
până la 3%. Termenul a fost propus de către Franklyn Holzman, profesor la universitatea
Tufts, în 1959[1];
 inflația moderată -- reprezintă creșterea anuală a prețurilor cu 15-30%. Definiția inflației
moderate a fost propusă de către Rudiger Dornbusch, profesor la MIT și Stanley Fischer,
primul vice-director executiv al FMI, în 1993[2];
 criza inflaționistă -- reprezintă acea perioadă de timp, de cel puțin doi ani, pe parcursul
căreia rata anuală a inflației depășește 40%. Definiția crizei inflaționiste a fost propusă de
către Michael Bruno și William Easterly, economiști la Banca Mondială, în 1998[3];
 inflația rapidă, când ritmul anual de creștere a prețurilor se apropie de 10%;
 inflația galopantă, când creșterea prețurilor depășește 10% anual;
 hiperinflația -- reprezintă creșterea prețurilor de peste 50% pe lună. Definiția
hiperinflației a fost formulată pentru prima dată de către Phillip Cagan, profesor
la Universitatea Columbia, în 1956. Hiperinflația începe în luna în care creșterea prețurilor
depășește 50% și se termină, dacă rata creșterii prețurilor scade sub 50% și timp de un an se
menține sub acest nivel[4]. După alți autori, hiperinflația presupune o rată medie anuală de
1.000% și peste acest nivel.

Măsuri de prevenire a inflației

A) Măsuri de reducere a excesului de cerere agregată:
- politică monetară riguroasă, de natură să evite excedentul de monedă în economie;
- politica bugetară a statului, orientată spre reducerea deficitului bugetar, spre menținerea la un
nivel a cheltuielilor publice, în perioada respectivă, și spre ridicarea, în anumite limite, a
nivelului impozitelor și taxelor, care să frâneze creșterea cererii și a prețurilor;
- politica dobânzilor la creditele acordate, prin care să nu se ajungă la o micșorare artificială a
ratei dobânzii și la ieftinirea creditului;
B) Măsuri de stimulare a creșterii ofertei:
- o politică de salarizare corelată cu rezultatele economice obținute prin muncă, prin care să se
evite creșterea costurilor medii;
- creșterea capacității de adaptare a aparatului de producție la cerințele pieței;
- stimularea extinderii potențialului de producție, prin investiții de capital în mijloacele de
producție performante, prin forța de muncă într-o structură de calificare nouă, inovații, prin
creșterea productivității factorilor de producție.
Consecințele inflației sunt: scăderea puterii de cumpărare a populației; redistribuirea veniturilor
și avuției; este stimulată înclinația spre consum și este descurajată înclinația spre economisire;
inflația avantajează debitorii (în moneda națională); rata dobânzii este influențată de rata
inflației.

Consecințele inflației pe care le suportă populația, viața social-economică în ansamblul ei sunt

cunoscute sub denumirea de cost al inflației.

2.3. Fluctuațiile economice și ciclul afacerilor. Factorii care

cauzează fluctuațiile economice.
Evoluţia principalelor laturi ale activităţii economice dintr-o întreprindere, ramură şi economie
naţională (venitul naţional, producţia, desfacerile, investiţiile, consumul, ocuparea forţei de muncă
etc.) permite constatarea că în unele perioade se înregistrează creşteri, în altele, stagnări sau chiar
30
reduceri; periodic, activitatea economică de ansamblu sau de ramură poate cunoaşte chiar stări de
criză.

Aceasta înseamnă că,în timp, activitatea economică nu are o evoluţie uniformă, liniară, ci este
fluctuantă. Se pot delimita fluctuaţii: sezoniere, accidentale (întâmplătoare) şi ciclice.

Fluctuaţiile sezoniere se derulează, de regulă, pe parcursul unui an, ca urmare a influenţei unor
factori naturali sau sociali şi sunt în general explicabile şi previzibile. Astfel, sub incidenţa unor
factori naturali-climaterici, volumul producţiei, al ocupării, al activităţii economice în general,
cunoaşte fluctuaţii pe parcursul unui an în agricultură, construcţii, turism, în unele subramuri ale
industriei etc.

Variaţiile sezoniere ale activităţii economice se datorează şi unor împrejurări sociale (obiceiuri şi

tradiţii, sărbători religioase sau laice ş.a.). Datele statistice evidenţiază că în perioadele care
premerg importante sărbători religioase sau laice au loc creşteri ale volumului vânzărilor, producţiei
industriale şi transporturilor, se îmbunătăţeşte gradul de ocupare şi folosire a factorilor de producţie.
Ulterior acestor evenimente au loc, pentru perioade mai mari sau mai mici, reduceri ale desfacerilor
şi producţiei, ale gradului de ocupare etc.

Ciclul economic sezonier se explică prin influenţa factorilor naturali, psihologici

şi prin preferinţele consumatorilor, care au evoluţii specifice pe parcursul unui an,
reproducându-se cu o anumită regularita te de la un an la altul. Pentru unele
activităţi, fluctuaţiile sezoniere şi ciclurile lor au la bază evoluţia fluctuantă,
ciclică a ofertei; pentru altele, ele ţin în special de fluctuaţia şi ciclicitatea cererii,
a factorilor (condiţiilor) ce o determină.

Fluctuaţiile întâmplătoare, accidentale, sunt determinate de factori aleatori sau evenimente

neaşteptate: cataclisme naturale, evenimente sociale şi politice deosebite, decizii neaşteptate ale
unor agenţi economici, o anumită stare de spirit a populaţiei etc.

Fluctuaţiile ciclice sunt determinate de factori ce ţin de funcţionarea activităţii economice, de

interdependenţele dintre părţile sale. Sunt fluctuaţii agregate şi se reproduc cu o anumită
regularitate, deşi nu pot fi încadrate în termene riguroase, exacte.

Asemenea fluctuaţii s-au manifestat pregnant de la începutul secolului al XIX-lea, iar prin cercetarea
lor s-a desprins concluzia că alternanţa perioadelor de expansiune şi contracţie a afacerilor, a
activităţii economice în general, se derulează cu o anumită regularitate în timp.

Evoluţiile principalelor fenomene economice sunt pulsatorii, se derulează sub formă ondulatorie, au
un caracter ciclic. Ca expresie a fluctuaţiilor ciclice, activitatea economică trece prin anumite faze,
fiecare cu trăsături distincte şi care se derulează aproximativ în aceeaşi succesiune.

În caracterizarea ciclicităţii, ca formă de mişcare a activităţii economice, se porneşte de la

succesiunea şi repetabilitatea în timp a unor stări ale economiei (numite faze ale ciclului) care
seamănă în linii generale de la un ciclu la altul; în fiecare fază, starea şi performanţele agregate ale
economiei (ritmul venitului naţional, al producţiei industriale şi agricole, gradul de ocupare a forţei de
muncă, dinamica nivelului de trai, etc.) au anumite caracteristici, diferite de la o fază la alta.

Fazele mişcării ciclice se condiţionează reciproc şi, în unitatea lor, pregătesc premisele care asigură
activităţii economice continuitate, schimbări calitative şi progres. De aceea, teoria economică a
desprins concluzia că ciclicitatea reprezintă forma normală de evoluţie a activităţii economice.

Ciclul scurt (Kitchin, minor) reprezintă o mişcare ciclică pe parcursul a circa 40

luni care afectează ansamblul ramurilor unei economii.
31
Ciclul scurt se încadrează în interiorul ciclului mediu (Juglar), între două crize sau manifestări de
criză şi contribuie la modificarea amplitudinii expansiunii şi contracţiei caracteristice ciclului Juglar.

Pe parcursul unui ciclu Juglar de 6 ani se derulează în medie 2 cicluri scurte, şi 3 cicluri scurte în
cele care au avut o durată medie de 10 ani. Ciclurile scurte (Kitchin) au două faze: expansiunea şi
incertitudinea (reducerea) creşterii economice, iar trecerea de la expansiune la încetinire nu
presupune declanşarea unei crize economice

Ciclul decenal (Juglar). Cercetarea economică, privind evoluţiile ciclice în

economiile cu piaţă concurenţială, este concentrată, în primul rând,
asupra ciclului decenal, numit şi ciclul mediu sau Juglar căruia îi este
dedicată o bogată literatură, conţinând o mare varietate de puncte de vedere.

Indiferent de denumirile fazelor ciclului economic, acesta poate fi reprezentat în mod ideal sub
formă grafică, în care pe ordonată este surprins un indicator de volum (sau indice) al activităţii
economice (în mod alternativ pot fi luate în considerare venitul naţional, producţia industrială,
ocuparea forţei de muncă etc.), iar pe abscisă este surprinsă variabila timp.

Pe fondul anticipărilor că sporirea cererii de consum se prelungeşte, are loc un proces investiţional
susţinut pentru modernizarea capacităţilor de producţie existente şi crearea altora noi. Anticipările
privind mărimea cererii de bunuri de consum sunt factorul determinant al creşterii producţiei şi
gradului de ocupare a forţei de muncă, fapt pus în evidenţă prin principiul acceleratorului. Prin
efectul de antrenare a investiţiilor, se scontează pe o creştere mai mult decât proporţională a ofertei
agregate şi a venitului viitor (vezi teoria multiplicatorului investiţiilor).

În această fază, în care optimismul agenţilor economici este robust, are loc stimularea artificială a
cererii pe multiple căi, remarcându-se sporirea stocurilor în perspectiva unor desfaceri cu câştiguri
mai mari. Totodată, băncile acordă credite cu o oarecare uşurinţă, gradul de îndatorare a
întreprinderilor depăşind limitele prudenţei, iar creditul de consum se extinde. Cererea agregată în
creştere este stimulată artificial şi prin creşterea lentă, dar de durată a preţurilor: mai întâi a celor cu
ridicata, iar apoi şi a celor cu amănuntul.

Creşterea preţurilor mai este favorizată de amplificarea concurenţei pentru accesul la factori de
producţie limitaţi şi mai puţin mobili şi de atragerea în activitatea economică a noi factori de
producţie cu nivel calitativ şi de eficienţă inferioare celor în activitate.

În faţa evidenţei fenomenelor inflaţioniste, prin politicile economice şi acţiunile altor agenţi economici
se adoptă măsuri pentru frânarea cererii globale, ceea ce determină o frânare a investiţiilor; ea se
accentuează atunci când întreprinzătorii constată că în unele domenii a fost creat un aparat
productiv a cărui capacitate depăşeşte cererea solvabilă, ceea ce face ca rata efectivă a profitului la
noile investiţii să fie mai mică decât cea anticipată (marginală). O primă reacţie o reprezintă o
anumită încetinire a reînnoirii şi modernizării capacităţilor de producţie.

Pe acest fond are loc intrarea într-o nouă fază, cea de cotitură superioară, cu manifestări de criză
ciclică. Preludiul acestei faze constă în faptul că în economie apar, iar în unele domenii se
consolidează, fenomene care determină o inversare a conjuncturii. Ele pot fi generate fie de unele
măsuri restrictive (adoptate de către guvern sau parteneri externi), fie de epuizare cauzelor care au
stat la baza expansiunii.

Este de menţionat în acest sens tendinţa de reducere a ratei profitului, ca urmare a numeroase
cauze: sporirea costurilor datorită atragerii în circuitul economic a unor factori de producţie mai
scumpi sau având un nivel calitativ mai redus; mărirea stocurilor generată de o serie de împrejurări
(neconcordanţe structurale între cererea şi oferta de satisfactori, creşterea relativă a investiţiilor faţă
de evoluţia economiilor, accentuarea cererii de monedă pentru motivul precauţional etc).

Operaţiunile bursiere, în special cele speculative, anticipează uneori inversarea conjuncturii,

generând un sentiment de neîncredere între operatorii bursei. În faţa noilor fenomene, băncile tind
32
să restrângă creditul, măresc rata dobânzii, fapt ce amplifică procesul de frânare sau reducere a
investiţiilor, sentimentul de incertitudine la numeroşi agenţi economici.

Figura nr. 5 Fazele ciclului decenal

Cauzele evoluţiei ciclice pe termen mediu

Asupra cauzelor evoluţiei ciclice pe termen mediu, în gândirea economică se constată o amplă
confruntare de idei, sunt prezente numeroase puncte de vedere.

Deşi pe parcursul întregului secol XIX au fost evidente fluctuaţii ale activităţii economice, inclusiv
unele crize, încrederea teoreticienilor în capacitatea de autoreglare a economiei i-a orientat pe
aceştia să caute cauzele crizelor în afara economiei prin explicaţii exogene mecanismului economic:
cea propusă de W.S. Jevons, cunoscută sub numele de "teoria petelor solare", cea de ordin
psihologic - alternanţa obiectivă a unor stări de optimism şi cea de pesimism - elaborată de J.S. Mill.
Azi, acestea prezintă doar valoare istorică.

După marea depresiune din 1929-1933, s-au spulberat convingerile privind capacitatea de
autoreglare a economiei pentru asigurarea echilibrului dintre economii şi investiţii, în condiţii de
deplină ocupare. Ca atare, în explicarea ciclului decenal, au apărut ca determinante cauzele de tip
endogen-exogen. După acestea, ciclurile rezultă din conjugarea acţiunii unor factori interni
sistemului economic, interdependenţelor din cadrul său şi a unor circumstanţe exogene lui.

În baza lor, sistemul economic conţine în sine mecanisme destabilizante care generează fluctuaţii
ciclice, iar factorii exogeni (condiţiile naturale, sociale, politice etc) pot favoriza sau frâna acţiunea
acestora.

Există unele teorii numite "exclusiv endogene". Printre ele, reţine atenţia "teoria ciclului de
reinvestiţional", elaborată de G. Haberler. Acesta susţine că originea mişcării ciclice decurge din
procesul reproducţiei capitalului (cel fix n.n.), a cărui înlocuire este amplă în unele perioade şi
nesemnificativă în altele. Alternanţa unor perioade de înlocuire febrilă a capitalului fix cu altele, când
în mod necesar volumul reînnoirii lui este redus, ar explica evoluţia ciclică şi fazele sale.
33
Alţi autori, adepţi ai teoriilor monetariste, încearcă să explice evoluţiile ciclice prin evoluţia creditului:
creşterea excesivă a acestuia stimulează expansiunea, dar rupe echilibrul economic, determinând
faza de recesiune. După aceştia, ciclul economic ar fi un fenomen pur monetar, determinat
exclusiv de erori ale autorităţilor responsabile de politica monetară.

Criticate pentru unilateralitatea lor, teoriile monetariste ale ciclului decenal, s-au îmbogăţit şi
diversificat, în special, prin aportul specialiştilor din Şcoala monetaristă (M. Friedman, A. Schwartz,
M.N. Rothbard). Unele dintre cele mai recente elaborări monetariste privesc evoluţia ciclică ca
rezultat al politicilor de credit adoptate de băncile centrale: când reduc în mod artificial rata dobânzii,
ele stimulează iniţierea fără suficientă fundamentare economică a unor proiecte de investiţii care la
un anumit moment se dovedesc irealizabile pentru că factorii de producţie sunt în realitate mai
scumpi decât evaluările iniţiale. Faza recesivă începe când întreprinzătorii, fiind în imposibilitatea de
a realiza obiectivele programate, îşi reduc investiţiile.

Un anumit rol în explicarea evoluţiei ciclice l-au avut şi teoriile subconsumului, după care
insuficienţa cererii (determinată de inegalităţi şi injustiţii în repartizarea veniturilor frânează oferta şi
creşterea producţiei, care atrag sporirea şomajului). Acesta devine apoi un factor suplimentar de
reducere a cererii, accentuând dezechilibrul pieţei, cu efecte cumulative pentru reducerea producţiei
şi declanşarea crizei economice.

Teoriile supra acumulării de capital explică evoluţia ciclică prin fluctuaţiile investiţiilor. După

acestea, creşterea investiţiilor stimulează cererea globală, generând un proces cumulativ de
expansiune economică. Recesiunea survine ca urmare a insuficienţei resursele investiţionale mai
întâi în sectorul creator de prodfactori.

Aceasta se transmite întregului sistem economic mai ales când structurile productive create în faza
de expansiune lansează pe piaţă cantităţi substanţiale de bunuri economice care nu pot fi absorbite
de cerere. Alţi autori au adus corectări sau dezvoltări teoriei supraacumulării de capital aplicate în
explicarea evoluţiei ciclice. Se încearcă demonstrarea faptului că manifestările de criză şi recesiunile
ciclice s-ar declanşa nu ca urmare a insuficienţei de lichidităţi, ci deteriorării rentabilităţii investiţiilor
şi implicit a capitalului fix existent, care depăşeşte nevoile reale ale economiei.

J. Schumpeter în "Teoria dezvoltării economice" încearcă să evidenţieze rolul supraacumulării de

capital în declanşarea crizelor, prin aceea că randamentul ridicat al investiţiilor masive efectuate într-
o perioadă scurtă face ca piaţa să fie inundată de produse noi, pe care cererea este incapabilă să le
absoarbă: de aici, declanşarea recesiunii şi (sau) depresiunii cauzate de scăderea producţiei de
bunuri de consum, care se va transmite tuturor sectoarelor economice.

După teoria marxistă, cauza fundamentală a crizelor economice de supraproducţie se află în

contradicţia fundamentală a sistemului economic şi care conduce la declanşarea crizelor ciclice prin
incidenţa nemijlocită, directă a contradicţiilor derivate (forme de manifestare a contradicţiei
fundamentale) ajunse la un anumit grad de maturizare. Sunt de reţinut dintre acestea: tendinţa de
creştere mai rapidă a producţiei decât a cererii solvabile, apariţia unor neconcordanţe între structura
ofertei şi a cererii, care conduc la formarea unei "supraproducţii relative" şi reducerea tendenţială a
ratei profitului.

În concepţia keynesistă, succesiunea fazelor de prosperitate şi de recesiune poate fi analizată în

legătură cauzală cu evoluţia eficienţei marginale a capitalului, în interdependenţa cu rata dobânzii.
Dezvoltând şi concretizând concepţia keynesiană, P. Samuelson a elaborat modelul evoluţiei ciclice
pe baza interdependenţei multiplicatorului şi acceleratorului, acţiunea combinată a celor două
mecanisme fiind cauza care poate determina expansiunea şi recesiunea ciclică.

2.4. Dinamica variabilelor macroeconomice. Rolul statului în

stabilizarea economică.
În dezvoltarea economiei de piaţă un rol important îl au institutele economice şi statul. Institutele
au fost constituite de către oameni cu scopul asigurării ordinii şi înlăturării incertitudinii.
34
Institutele sînt atît formale (constituţia, legislaţia, drepturile de proprietate), cît şi neformale
(tradiţii, obiceiuri, codul de comportament).

Astfel de institute, împreună cu limitele standarde primite în economie, definesc diferite

alternative, costurile producţiei şi schimbului corespunzător şi rentabilitatea şi posibilitatea de a
atrage în activitatea economică. Dj. Nait consideră că “institutele sînt un complet de reguli, ce
structurează relaţiile sociale într-un mod deosebit şi pe care trebuie să le cunoască toţi membrii
societăţii date”.

Institutele formale adesea se constituie, pentru a servi interesele celora, ce controlează

schimbările în economia de piaţă. Legile formale se pot schimba repede, însă regulile neformale
se schimbă foarte lent.

Pentru a înţelege legătura dintre institutele economice şi eficienţa productivă e important

conceptul de cheltuieli tranzacţionale. Cheltuielile tranzacţionale sînt legate nu cu însuşi procesul
de producţie, dar cu cheltuielile ce-l însoţesc: căutarea informaţiei despre preţuri, despre
concurenţi, întocmirea contractelor gospodăreşti, controlul asupra îndeplinirii lor ş.a.

Direcţiile de bază ale activităţii economice a statului

În economia de piaţă statul şi structurile sale iau asupra sa îndeplinirea funcţiilor, care nu e în

stare să le îndeplinească însăşi piaţa:

 asigurarea cadrului juridic de funcţionare a mecanismului de piaţă;

 producţia bunurilor publice;
 protecţia populaţiei de efectele negative ale activităţii economice;
 redistribuirea veniturilor;
 asigurarea creşterii economice şi stabilizarea economiei în condiţiile de criză.
Prima funcţie constă în apărarea drepturilor producătorilor şi consumatorilor. Mai

întîi de toate, trebuie să fie asigurat dreptul de proprietate. O mare importanţă o are legea despre
apărarea drepturilor consumatorului pentru a-i proteja de producţie falsificată şi necalitativă.

Producerea bunurilor publice îi aparţine statului deoarece ea nu întotdeauna este rentabilă. Statul
îşi ia asupra sa producţia pentru apărare, susţinerea organelor de drept, susţinerea obiectelor din
sfera socială.

Protecţia populaţiei de la efectele externe negative ale economiei cuprinde:

 aplicarea măsurilor administrative către agenţii, care produc efecte negative;

 folosirea măsurilor indirecte: impozitarea suplimentară a celor vinovaţi.
Redistribuirea veniturilor este un instrument principal pentru acordarea ajutorului social păturilor
vulnerabile ale populaţiei. Statul prin intermediul impozitării asigură pensionarii, şomerii,
familiile cu mulţi copii şi alte categorii.

Statul intervine în economie prin două grupe de metode: administrative şi economice.

35
  Metodele administrative influenţează sistemul reproducţiei sociale prin intermediul
actelor normative şi de comandă, legilor, ordinelor, instrucţiunilor, directivelor.
 Metodele economice - politica fiscală şi financiar-creditară, reglarea veniturilor şi
cheltuielilor guvernamentale ş.a.
Dar reglarea de stat trebuie să fie în anumite limite, specifice pentru fiecare situaţie economică
concretă.

Politica socială a statului în economia de piaţă

E evident faptul, că oamenii nu pot avea venituri identice. Cauzele inegalităţii în venituri sînt
următoarele:

 Diferenţa în capacităţile individuale.

 Diferenţa în calificare şi experienţă.
 Diferenţa în capacitatea de a lucra în condiţii deosebite.
 Diferenţa în proprietate.
Creşterea inegalităţii în venituri implică apariţia problemei sărăciei. Anume minimul de existenţă
este limita după care se începe sărăcirea populaţiei.

Protecţia socială este sistema de măsuri de protecţie contra sărăciei economice şi degradării
sociale a oricărui cetăţean al ţării în rezultatul pierderii sau reducerii bruşte a veniturilor. Obiecte
ale protecţiei sociale trebuie să fie toţi indicatorii de bază ai nivelului de viaţă a omului:
veniturile, locuinţa, serviciile, instruirea, medicina. Formele concrete de protecţie socială sînt
diverse. Garanţiile sociale de bază pe care Republica Moldova le asigură populaţiei sînt:

 Salariul minim pe economie.

 Pensiile.
 Indemnizaţiile pentru copii.
 Burse pentru studenţi.
 Indexarea veniturilor în cazul inflaţiei.
 Compensarea pierderilor de la calamităţile stihiinice.
 Indemnizaţiile de şomaj.
 Asigurarea medicală.
 Protecţia muncii.
Reglementarea de stat a economiei în viziunea concepţiilor keynisiane şi neoconservative

Teoria contemporană despre stat este reprezentată în principal de două curente economice:
neoclasic şi keynisian. Teoria keynsiană îşi pune scopul de control şi reglare a cererii totale, ca
ea să corespundă ofertei totale, prin asigurarea ocupaţiei înalte a populaţiei. Acest curent

36
consideră că numai mecanismul de piaţă nu e în stare de a asigura creşterea economică stabilă şi
ocupaţia totală, anume de aceasta e necesară intervenţia statului.

În anii ‘70-80 ai secolului al XX-lea curentul keynisian a fost supus criticii de către
reprezentanţii curentului neoconservativ, care s-au opus ideii de reglare statală, alternativa
văzînd-o în concurenţă şi liberă activitate.

3. Piața bunurilor și serviciilor.

3.1. Cererea agregată și determinanții ei. Curba AD și efectele ce
influențează traiectoria curbei AD.
Macroeconomia se preocupă de factorii determinanţi ai producţiei totale şi ai ratei de creştere, de
rata inflaţiei şi de cea a şomajului. Într-o economie de piaţă modernă, deschisă spre exterior,
comportamentele agenţilor economici se concretizează, în ultimă instanţă, sub forma cererii
agregate (globale, totale) şi ofertei agregate.

Cererea agregată (globală) reprezintă ansamblul cerinţelor solvabile de bunuri şi servicii produse

într-o economie, într-o perioadă de timp şi la un nivel mediu general al preţurilor acestora. Structura
cererii agregate cuprinde patru componente de bază: cererea pentru consumul personal (C),
achiziţiile guvernamentale (G), cererea pentru investiţii (I) şi cererea externă formată din exportul net
(EN). Deci:

CA = C + G + I + EN

Cererea pentru consumul personal (C) este reprezentată de totalitatea cheltuielilor de consum ale
sectorului privat (gospodăriilor) pentru achiziţionarea de bunuri materiale (inclusiv bunuri durabile) şi
servicii de consum (finale). Reprezintă componenta principală în structura CA, mărimea ei fiind în
funcţie de veniturile consumatorilor şi de nivelul preţurilor pe care ei trebuie să le plătească pentru
bunurile respective.

Achiziţiile guvernamentale (G) (ale administraţiilor publice locale şi centrale) se referă la

cheltuielile pentru consumul public şi investiţiile publice. Acestea cuprind cumpărările de bunuri şi
servicii pentru buna funcţionare a instituţiilor statului, pentru prestarea de servicii publice, achiziţii
pentru rezervele de stat, precum şi refacerea şi dezvoltarea infrastructurii naţionale, construcţia de
locuinţe etc. G nu trebuie confundat cu cheltuielile guvernamentale totale (ale bugetului de stat) care
cuprind în plus şi transferurile de plăţi către alte sectoare (subvenţii, alocaţii, ajutoare, etc).

Cererea pentru investiţii (I) reprezintă cheltuielile firmelor pentru investiţii brute, definite în sensul
de adaos la stocul de capital tehnic (formare brută de capital fix şi creşterea stocurilor). Constă în
construirea de clădiri, achiziţionarea de maşini şi utilaje necesare continuării şi creşterii producţiei.
Ea nu include achiziţionarea hârtiilor de valoare (plasamentele) şi nici investiţiile în capital uman.

Exporturile nete (EN) reprezintă diferenţa dintre exporturi şi importuri (EN = EX-IM) şi reflectă
influenţa comerţului exterior asupra cererii agregate ( cererea agregată a străinătăţii, a restului
lumii).

Unele componente ale CA sunt relativ stabile în timp şi evoluează, de regulă, în sens pozitiv (de
exemplu, cererea pentru consum). În schimb, alte componente ale CA, cum sunt investiţiile, se
modifică mai rapid şi pot cunoaşte oscilaţii importante, cauzând fluctuaţii ale activităţii economice

Mărimea cererii agregate este influenţată de nivelul general al preţurilor, care este o medie
ponderată a preţurilor tuturor bunurilor materiale şi serviciilor produse într-o economie. Dacă nivelul
general al preţurilor creşte (considerând că ceilalţi factori nu se modifică), puterea de cumpărare a
banilor scade, astfel că se va putea cumpăra o cantitate mai mică de bunuri şi servicii cu un venit
nominal dat, adică va avea loc o reducere a cererii agregate.

37
De asemenea, creşterea nivelului general al preţurilor dintr-o economie va conduce spre
o scumpire a bunurilor şi serviciilor produse pe plan intern, comparativ cu cele străine. Ca urmare,
consumatorii interni vor avea tendinţa să cumpere mai puţine bunuri economice autohtone, ele fiind
relativ mai scumpe faţă de cele străine, cu efecte asupra creşterii importurilor şi scăderii exporturilor
de astfel de bunuri.

Creşterea nivelului general al preţurilor afectează şi volumul investiţiilor, întrucât dacă presupunem
că investiţiile se fac din împrumuturi, creşterea acestui nivel va determina şi mărirea ratei medii a
dobânzii, scumpindu-se astfel creditul, cu efecte asupra descurajării investiţiilor, adică a scăderii
cererii pentru bunuri de capital. Totodată, sporirea nivelului general al preţurilor va avea ca rezultat
şi reducerea cheltuielilor guvernamentale pentru achiziţionarea de bunuri de consum şi bunuri
investiţionale.

Curba CA arată, în ultimă instanţă, pentru orice nivel al preţurilor nivelul cererii globale la care
cheltuielile reale şi veniturile reale sunt simultan în echilibru. O modificare a nivelului general al
preţurilor modifică în sens invers nivelul veniturilor reale ale cumpărătorilor care are ca efect o
modificare în acelaşi sens a cheltuielilor reale din economie.

Procesul descris se numeşte efectul venitului asupra cererii dacă preţul se modifică, cunoscut de la
analiza pieţelor individuale (produselor). La nivel macroeconomic, o creştere a nivelului general al
preţurilor echivalează cu o reducere a veniturilor reale totale şi astfel cumpărătorii vor achiziţiona un
volum mai mic de bunuri şi servicii.

Există şi efecte de substituire care explică reducerea CA ca urmare a creşterii preţurilor (curba
descrescătoare a CA), dar nu de natura celor cunoscute şi analizate pe pieţele produselor, când
cumpărătorii achiziţionau un bun alternativ (substituibil) cu un preţ relativ mai mic al cărui nivel nu a
crescut.

La nivel macroeconomic creşte nivelul general al preţurilor şi, deci, nu se mai pune problema unor
astfel de alternative în alegerile făcute de cumpărători. Se produc, în schimb alte efecte de
substituire care explică relaţia inversă între modificarea nivelului preţurilor şi cel al CA. Primul şi cel
mai evident se referă la substituirea bunurilor din producţia internă cu cele din import.

Astfel, preţuri mai mari la produsele indigene vor stimula rezidenţii să achiziţioneze bunuri din import
(care nu fac parte din CA) şi vor descuraja exporturile care reprezintă o parte a CA. A doua
împrejurare care explică curba înclinată negativ a CA se referă la efectul soldurilor reale. Dacă
preţurile cresc semnificativ, valoarea reală a soldurilor deţinute de cumpărători la bănci şi la alte
instituţii financiare (plasamente) va scădea.

Pentru a-şi proteja valoarea reală a soldurilor, cumpărătorii recurg şi la reducerea cheltuielilor. Un alt
motiv pentru care cumpărătorii îşi reduc volumul total al achiziţiilor de bunuri odată cu creşterea
preţurilor se referă la efectul modificării ratei dobânzii. Astfel, creşterea ratei dobânzii în condiţiile
unui nivel mai ridicat al preţurilor va determina reducerea achiziţiilor de bunuri de consum şi a
investiţiilor pe seama creditului.

În concluzie, curba CA este descrescătoare, iar panta negativă a acesteia ne arată cum se modifică
nivelul cheltuielilor reale, ca răspuns la modificarea nivelului general al preţurilor.

În concluzie, o creştere generalizată a preţurilor în economie va avea ca rezultat contracţia cererii

agregate (globale) prin reducerea tuturor componentelor acesteia. Invers, scăderea nivelului general
al preţurilor va genera o extindere a cererii agregate.

Considerând însă, că nivelul general al preţurilor rămâne relativ constant pe o anumită perioadă de
timp, atunci cererea agregată variază în raport cu acţiunea unor factori, precum:

 anticipările consumatorilor şi investitorilor cu privire la evoluţia stării economice în

ansamblul ei. Anticipările optimiste vor determina populaţia să cumpere o cantitate mai mare
de bunuri, în special de folosinţă îndelungată, iar întreprinzătorii să sporească investiţiile,
38
 deoarece creşte gradul de certitudine privind eficienţa acestora, ceea ce va însemna
creşterea cererii agregate. Anticipările pesimiste vor conduce la creşterea incertitudinilor
consumatorilor finali, fapt ce se va reflecta în reducerea cererii agregate, adică a cheltuielilor
pentru bunuri de consum şi de capital.
 natura politicilor guvernamentale care, dacă privesc creşterea cheltuielilor pentru
investiţii, reducerea fiscalităţii sau sporirea masei monetare, au ca efect creşterea cererii
agregate, iar dacă stimulează creşterea ratei dobânzii sau a fiscalităţii, au ca efect reducerea
cererii agregate.
 starea generală a economiei mondiale care, dacă se află într-o perioadă de boom
economic, va determina creşterea importurilor, adică mărirea exporturilor din economia
naţională, crescând cererea agregată, iar dacă se află într-o perioadă de criză, partenerii de
afaceri străini vor importa mai puţin, adică exporturile din economia naţională se vor reduce,
scăzând astfel cererea agregată.

De regulă, în analizele de specialitate se face distincţie între condiţiile monetare şi cele non-
monetare ale CA. Astfel, monetariştii atribuie creşterea CA în principal sau în întregime unei creşteri
a cantităţii de bani în economie. Creşterea cererii agregate poate fi cauzată şi de o expansiune a
cheltuielilor publice sau de o reducere a impozitelor pe venit, a gradului de fiscalitate, în general,
care pot creşte semnificativ cererea de consum şi de investiţii.

Indiferent de cauzele care determină modificarea CA, la o creştere importantă a acesteia firmele vor
răspunde prin mărirea producţiei (ofertei) şi/sau ridicând preţurile de vânzare. În ce măsură se vor
produce cele două tendinţe, aceasta depinde de forma (înclinaţia) OA.

Figura nr. 2 Dinamica cererii agregate

Procesul este ilustrat în figura nr. 1. Creşterea cererii agregate este însoţită de o mişcare spre
dreapta a curbei acesteia de la CA1 la CA 2. Drept urmare, nivelul preţurilor creşte de la P1 la P2 iar
al producţiei de la Y1 la Y2. Se observă că atunci când curba OA este puţin înclinată aproape plată,
deplasarea spre dreapta a curbei CA atrage după sine creşterea producţiei într-o măsură mult mai
mare decât creşterea nivelului general al preţurilor. (în aceste condiţii se spune că măsurile luate de
instituţiile statului au fost eficiente). Dacă curba OA ia forma unei pante abrupte, aproape verticală, o
creştere a CA determină, în principal, creşterea nivelului general al preţurilor şi doar o creştere
nesemnificativă a venitului şi producţiei reale.

39
Rezultă astfel că una din problemele fundamentale ale analizei macroeconomice şi a efectelor
politicii economice o constituie forma (alura) curbei ofertei agregate.

Astfel, cererea agregată poate fi exprimată prin ecuaţia:AD = C + I + G + Xn.

Curba AD este descrescătoare, deoarece între nivelul general al preţurilor şi cererea agregată
există o relaţie inversă, ceea ce se reflectă în deplasarea („alunecarea”) punctelor pe curba AD: în

josla micşorarea nivelului preţurilor, în susla creşterea lor. AD = f( P)

Această dependenţă poate fi demonstrată prin intermediul ecuaţiei, caracteristice pentru teoria
cantitativă a banilor, cu condiţia ofertei monetare (M) şi a vitezei de circulaţie (V) constante.
Odată cu creşterea nivelului preţurilor (P), se reduce volumul real de producţie, pentru care este
prezentată cererea . MVPY.

3.2. Oferta agregată și determinanții ei. Curba ofertei agregate.

Modelul clasic și keynesian al ofertei agregate.
Oferta agregată (globală) reprezintă ansamblul bunurilor şi serviciilor oferite pe
piaţa naţională de către toţi agenţii economici, autohtoni şi străini. Altfel
spus, oferta agregată reprezintă producţia totală internă de bunuri economice
plus oferta străinătăţii (importurile).

Cel mai important factor de influenţare a ofertei agregate este nivelul general al preţurilor, care,
după cum ştim, se află într-o relaţie direct proporţională cu mărimea acesteia. Acest lucru este
valabil însă, dacă nivelul preţurilor se referă la bunurile marfare care constituieoferta agregată, fără
a avea legătură cu costul acestora.

Modificarea nivelului general al preţurilor se reflectă însă în oferta agregată, şi prin

intermediul costurilor cu factorii de producţie achiziţionaţi. Astfel, o creştere a acestor costuri
(preţuri ale factorilor) poate determina o reducere a ofertei, iar o scădere a lor, mărirea ofertei
agregate. Considerând nivelul general al preţurilor ca fiind relativ constant, oferta agregată poate fi
influenţată şi de alţi factori, precum:

 productivitatea factorilor de producţie care, dacă sporeşte, va antrena o reducere a

costului mediu, creşterea volumului producţiei şi deci, a ofertei agregate. O scădere a
acestei productivităţi va conduce la creşterea costului mediu şi reducerea producţiei pe
unitatea de factor consumat şi deci, a ofertei agregate.
 volumul factorilor de producţie utilizaţi, care poate spori oferta agregată atunci când
oferta lor creşte şi poate reduce oferta agregată, atunci când oferta lor pe piaţă se
diminuează.

Structura ofertei agregate poate fi analizată prin prisma producţiilor sectoarelor sau ramurilor care
susţin oferta internă, sau după alte criterii, în funcţie de scopurile analizei. În general, structurile OA
sunt ale producţiei naţionale.

40
Reflectând condiţiile producţiei, pe termen scurt OA este relativ constantă, adaptându-se la nivelul
cererii agregate prin variaţiile stocurilor de produse finite; dacă firmele produc mai multe bunuri
decât sunt cerute, diferenţa duce la creşterea stocurilor de produse (produc pe stoc) şi invers,
firmele pot produce şi furniza pe piaţă mai puţine produse decât cererea pe termen scurt, diferenţa
venind din stocurile existente. În condiţiile unei evoluţii normale a economiei, OA tinde să se extindă
ca rezultat al creşterii forţei de muncă, a stocului de capital şi mai ales a randamentului folosirii
factorilor de producţie.

În consecinţă, curba OA pe termen scurt este reprezentată grafic pornind de la ipoteza că, pe
măsură ce producţia creşte, costurile unitare vor avea tendinţa să crească, chiar şi în condiţiile în
care se presupune că preţurile factorilor de producţie rămân constante. La baza înţelegerii tendinţei
de creştere a costurilor unitare pe termen scurt stă legea randamentelor descrescătoare, cunoscută
din teoria comportamentului producătorului.

Forma curbei ofertei agregate evidenţiază o particularitate importantă a acesteia, panta pozitivă
crescătoare. Această pantă în creştere a curbei ofertei agregate este efectul tendinţei de creştere a
costurilor unitare odată cu sporirea producţiei în măsura în care firmele apelează la factori mai
scumpi sau cu randamente descrescătoare. Astfel, pe măsură ce se urmăreşte în sens ascendent
curba OA, se observă asocierea creşterii producţiei cu o creştere tot mai accentuată a nivelului
preţurilor.

Figura nr. 3 Evoluţia cererii şi a ofertei agregate

Oferta agregată (AS) reprezintă totalitatea de mărfuri şi servicii oferite pe piaţa naţională de catre
toţi agenţii economici.
Cantitatea de bunuri pe care firmele sunt dispuse sa o ofere spre vinzare, adica oferta globala,
depinde de mai multi factori:
1.nivelul mediu al pretului pe economie.
2.modificarea preturilor factorilor de productie,(a muncii, a materiei prime, a utilajului, a
informatiei).
3 volumul resurselor eonomice
4.modificarea productivitatii muncii in urma folosirii unor tehnologii mai avansate, îmbunătăţirii
managementului
41
5 timpul 
Funcţionarea economiei în perioada lungă de timp este descrisă în teoria clasică, pe perioada
scurtă de timp de teoria keynesiană

Modelul clasic Modelul Keynesian

1.Examineaza comportamentul economic intr-o perioada lunga de timp.
2.Presupune flexibilitatea preturilor. 1.Examineaza comportamentul economic intr-o perioada
scurta de timp.
2.Preturile sunt constante.
3.Reese din egalitatea ca nivelul de productie cu cel potential, iar cresterea acestuia este
determinat de cresterea capitalului, muncii si tehnologiei. 3.Afirma ca productia se modifica
drept raspuns la modificarea nivelului cererii agregate.
Y=f(AD)
4.Reese din stabilitatea marimilor reale(a salariului real W∕P) 4.Reese din stabilitatea marimii
nominale-W
Reese din lipsa somajului iar inflatia este cauzata doar de crestera ofertei de bani. 5.Admite
existenta somajului, argumenteaza rolul stimulator al acestuia in cresterea productiei.
Curba ofertei agregate AS reprezinta cantitatea de bunuri si servicii oferite pe piata la un anumit
nivel al preturilor.
*Cind se modifica pretul(creste) are loc deplasare de-a lungul a curbei AS; 
*Cind are loc modificarea cantitatii oferite indiferent de nivelul preturilor are loc deplasarea
curbei AS in stinga sau dreapta, in cazul dat nivelul productiei se modifica, iar pretul ramine
constant;
În conceptul teoriei clasice, nivelul producţiei nu depinde de nivelul preţurilor graficul modelului
clasic al ofertei agregate(AS)este:
Deplasarea curbei este posibilă doar în cazurile modificării cantităţii disponibile ale forţei de
muncă şi a tehnologiei de fabricaţie. Orice modificare in factorii de productie va deplasa curba
LRAS(oferta agregata pe termen lung).Orice modificare a nivelului preţurilor este influienţată de
modificarea AD. Dacă AD se măreşte , curba AD se ridică în sus, preţul de echilibru se măreşte
dar producţia rămâne constantă. Daca AD ramine constant, atunci nivelul productiei potentiale
(Y*) creste, iar nivelul pretului se micsoreaza.
În perioada scurtă de timp oferta aregată se bazează pe premizele :
 economia funcţionează în condiţiile utilizării incomplete a factorilor de producţie;
 preţurile sunt rigide la factorii de producţie
 volumul producţiei , ocuparea, salariile reacţionează rapid la fluctuaţiile pieţii.
Modelul ofertei agregate(AS) in perioada scurta(modelul keynisian) poate avea două situaţii:
1. curba SRAS este o dreaptă orizontală, în cazul când preţurile şi salariile nominale sunt rigide
2. în cazul când preţurile sunt relativ flexibile AS are o înclinaţie pozitivă, adică o dată cu
creşterea preţurilor are loc o creştere a cantităţii oferite.

3.3. Echilibrul în perioadă scurtă de timp.

Din moment ce concurenta perfecta presupune preturi date, prima intrebare care se pune este
daca exista un sistem de preturi pentru care suma ofertei agentilor economici este egala cu suma
cererii lor. Un asemenea sistem de preturi caracterizeaza echilibrul concurential.

42
Echilibrul defineste situatia unei economii in care proportiile cantitatilor globale permit
ajustarea armonioasa a fluxurilor, stabilitatea preturilor si functionarea satisfacatoare a
aparatului economic. De remarcat faptul ca echilibrul nu reprezinta egalitatea matematica dintre
mai multe marimi. Multitudinea de factori care se manifesta face ca echilibrul sa reprezinte o
stare spre care economia tinde, o stare ideala.

O economie se afla in stare de echilibru daca:

– fiecare firma isi desfasoara activitatea in cele mai  bune conditii sub aspectul cererii si
costurilor, adica acolo unde obtine profitul maxim si toate intreprinderile realizeaza nivelul
optim de productie;

– cantitatea totala dintr-un bun ce urmeaza sa fie vanduta la pretul  pietei este egala cu cantitatea
pe care consumatorii doresc sa o cumpere la preturile pietei cu veniturile lor disponibile.

Pretul reprezinta cantitatea de moneda ceruta sau oferita pentru achizitionarea unei unitati
dintr-un bun economic. El este o forma de masurare economica. La intrebarea „ce masoara
pretul?”, principalele scoli economice au formulat explicatii cunoscute sub denumirea de teorii
ale pretului. Scoala clasica a formulat teoria obiectiva a valorii, in conformitate cu care pretul
are drept substanta valoarea economica a bunurilor, valoare determinata de consumul de factori
de productie si remuneratiile cuvenite posesorilor acestora. Scoala neoclasica a formulat teoria
subiectiva a valorii dupa care pretul este determinat de utilitatea marginala si raritatea bunului
respectiv. Pretul unui bun este cu atat mai mare cu cat are o utilitate marginala mai mare si este
mai rar in raport cu nevoia si cererea solvabila.

Daca la scoala clasica pretul este determinat de conditiile productiei, de modul in care se obtine
bunul economic prin combinarea factorilor de productie, la scoala neoclasica pretul este
determinat de conditiile pietei, de modul in care este perceputa raritatea si utilitatea marginala.

Scoala de la Cambridge a elaborat teoria contemporana a valorii economice si a pretului. Se

considera ca scoala clasica si scoala neoclasica au formulat doua teorii ce nu sunt opuse, ci doar
ofera explicatii partiale, incomplete, cu privire la valoare si pret. Daca prima exprima interesele
producatorului legate de costul factorilor de productie consumati, a doua este centrata pe
consumator si exprima interesul acestuia de a-si satisface trebuinta. Alfred Marshall considera ca
valoarea si pretul sunt determinate atat de consumul de factori de productie, cat si de utilitate, iar
legatura dintre acestea ia forma raportului dintre cerere si oferta.

Intrucat pe o piata cu concurenta perfecta producatorul individual sau consumatorul individual

nu p 939e44j oate influenta pretul, nivelul acestuia rezulta din confruntarea cererii globale cu
oferta globala.

Cererea pentru bunul j facuta de consumatorul i depinde de pretul bunului j, de pretul altor

bunuri complementare si substituibile, de venitul consumatorului si de alti factori. Daca se
considera ca fiind variabil pretul bunului j, cererea facuta de cumparatorul i, se exprima prin
relatia:

Di = Di  (p),

43
iar cererea totala considerata ca suma a cantitatilor solicitate de totalitatea consumatorilor
individuali la un anumit pret este:

Di(p) = D(p)

Curba cererii totale se obtine prin insumarea pe “orizontala” a curbelor de cerere individuala.
Daca pretul p este dat si consumatorii m si n au cererile Dm si Dn, cererea totala este D = Dm  +
Dn, iar constructia functiei de cerere totala pentru toate nivelurile de preturi se face fara
dificultati.

Functia de oferta totala se obtine printr-un rationament asemanator. Fiecare ofertant decide
asupra nivelului de productie astfel incat sa existe egalitate intre pret si costul marginal. Pentru
fiecare producator exista o functie de oferta:

Si  = Si  (p),

iar pentru ofertanti, functia ofertei totale este:

Si  = Si (p).

In situatia de concurenta perfecta, pentru curbe normale de cerere si oferta exista posibilitatea

de echilibru daca avem un pret pozitiv la care pot sa aiba loc tranzactii. Aceasta inseamna
existenta unui punct in care oferta echilibreaza cererea, un punct de intersectie al curbelor
ofertei si cererii totale.

O situatie deosebita apare in cazul bunurilor care de partea cererii sau ofertei prezinta
o particularitate: curba cererii sau curba ofertei au o forma anormala si care determina
existenta mai multor puncte de echilibru.  In figura 6.3 se prezinta o curba normala de cerere
(panta negativa), in timp ce curba ofertei este anormala, prezinta o intoarcere cand pretul
depaseste un anumit nivel (p1). Exista doua puncte de intersectie a curbelor cererii si
ofertei Eq si Eq’, adica doua combinatii prin care oferta echilibreaza cererea.

Formarea pretului de echilibru este diferita dupa modul in care se manifesta oferta si cererea, pe
perioada scurta sau perioada lunga. Prin termen scurt se intelege o perioada in limitele careia
firma nu-si modifica capacitatea de productie. Limita minima a perioadei scurte este perioada
ultrascurta sau momentul.

Pe termen scurt, oferta si cererea sunt marimi variabile in anumite limite. Perioada scurta este
suficient de mare pentru a permite adaptarea ofertei la cerere si invers, adaptare realizata in
limitele capacitatii de productie disponibile.

Plecand de la momentul in care pretul ridicat actioneaza asupra pietei, producatorii sunt vizati sa
foloseasca mai bine capacitatile de productie. Aceasta inseamna ca ei vor incepe in scurt timp sa
aduca o cantitate mai mare de bunuri. Oferta sporita la acelasi nivel al cererii determina o
scadere a pretului. Acelasi efect se obtine prin scaderea cererii la un nivel dat al ofertei.

3.4. Echilibrul în perioadă lungă de timp.

44
Pe termen lung producatorii si consumatorii au posibilitatea de a-si adapta mai bine
strategiile la conditiile pietei. Atunci cand cresterea cererii este durabila, producatorii
pot sa sporeasca cantitatea ofertei nu numai prin mai buna folosire a capacitatilor de
productie existente, dar mai ales prin crearea de noi capacitati, modernizarea
utilajelor etc. Pe termen lung toti factorii de productie sunt variabili.

Oferta pe termen lung se inscrie pe o curba cu o inclinare relativ mica in raport cu perioada
pietei sau perioada scurta. (fig. 6.15).

Plecand de la momentul in care pretul ridicat, p1, actioneaza asupra pietei, producatorii sunt
vizati sa foloseasca mai bine capacitatile existente. Aceasta inseamna ca ei vor incepe in scurt
timp sa aduca pe piata o cantitate de marfa Q1 mai mare decat cea care corespunde echilibrului
instantaneu. Avem acum o noua curba a ofertei S1, pe termen scurt si se constata ca aceasta
intersecteaza curba cererii D1 in punctul de echilibru pe termen scurt Eq2. Pretul de echilibru pe
termen scurt p2 este putin mai redus decat pretul echilibrului instantaneu Eq1 pentru ca
oferta  suplimentara se obtine pe termen scurt prin utilizarea intensiva a capacitatilor de
productie existente. Preturile mai ridicate, p1 si p2, practicate anterior, incurajeaza largirea
capacitatilor de productie. Oferta sporeste prin investitii. Pretul p3 ce corespunde punctului in
care curba ofertei pe termen lung, S2, intersecteaza curba cererii D1, este un pret al echilibrului de
piata pe termen lung. El nu este atat de ridicat ca pretul de echilibru pe termen scurt si este net
inferior pretului de echilibru instantaneu. Totodata, depaseste cu putin pretul de echilibru p0 care
exista anterior unei majorari a cererii.

Tendinta de “orizontalizare” a curbelor de oferta odata cu cresterea marimii perioadelor de

analiza a comportamentului preturilor, are loc numai in conditiile unor costuri constante in raport
cu marimea ofertei. Pe termen lung, prin largirea sau crearea unor capacitati noi de productie,
sporirea productiei se poate realiza prin costuri medii constante, ceea ce inseamna ca oferta
evolueaza dupa o dreapta aproape orizontala. In fond, producatorul (ofertantul) poate oferi o
cantitate mai mare sau mai mica la acelasi pret, pe care nu il poate influenta in cazul concurentei
perfecte.

Pretul de piata p se impune ca ceva dat si cantitatea optima a ofertei (QS) pentru producatorul

individual, care asigura acestuia profitul maxim, este data de egalitatea dintre costul marginal si
venitul marginal.

Echilibrul pietei pe termen lung se realizeaza atunci cand cererea totala este egala cu oferta totala
pentru bunul respectiv. Punctul de intersectie al celor doua curbe indica nu numai cantitatea, ci si
pretul de echilibru. Acesta trebuie sa aiba un nivel care sa dea posibilitatea intreprinderilor sa-si
recupereze cheltuielile efectuate. Este vorba de cost concurential integral care contine profitul
normal, dar exclude profitul suplimentar care ar atrage noi capitaluri in ramura. Prin aceasta este
determinat, indirect, numarul de firme care produc acelasi bun economic.

Pentru definirea echilibrului pietei pe termen lung, se formuleaza doua ipoteze: a) costurile de

productie pe termen lung sunt identice pentru toti producatorii; b) producatorii au costuri de
productie diferite pentru acelasi produs.

Costuri de productie pe termen lung egale si formarea supraprofitului

Se  considera ca exista conditii de productie egale pentru toate firmele din ramura si, deci,
curbele de cost si nivelul costurilor sunt identice. Oricare dintre firme este “firma
reprezentativa.”

45
Echilibrul dintre cerere D si oferta S determina pretul care este un pret de echilibru pesi care se
impune producatorilor. Acestia, pentru a obtine profitul maxim, isi ajusteaza productia la
nivelul Q0 astfel incat sa existe egalitatea intre costul marginal (Cmg) si venitul marginal
(pretul p). De aici mai rezulta si faptul ca oricare firma obtine un profit care este superior celui
obtinut in mod normal, adica obtine si supraprofit datorita faptului ca pretul este superior
costului mediu care include toate cheltuielile necesare recuperarii factorilor de productie,
inclusiv veniturile implicite.

In conditiile concurentei perfecte, este posibil ca in ramura sa patrunda noi firme (intrarea este
libera) cu produse omogene la acelasi cost, care sunt incitate de supraprofitul ce se obtine aici.

Aparitia de noi firme (si, implicit, deplasarea corespunzatoare a curbei ofertei) are loc pana cand
supraprofitul devine nul. Intrarea se opreste atunci cand dreapta care exprima pretul (pe) devine
tangenta la minimul curbei costului mediu pe termen lung in care acesta este egal cu costul
marginal pe termen lung (fig. 6.16).

Deci, ca urmare a patrunderii de noi firme producatoare, apare un exces de oferta, pretul de piata
se reduce, ajunge la nivelul costului mediu sau chiar sub acesta, ceea ce inseamna ca toate
intreprinderile isi reduc profitul economic (supraprofitul). Profitul devine nul sau chiar se
inregistreaza pierderi.

La acest nivel miscarea incepe in sens invers: se diminueaza oferta, iar curba ofertei
globale se deplaseaza spre stanga pana la punctul in care se obtine un pret ce elimina
pierderile si va aduce profitul normal, eliminand supraprofitul.

Rezulta ca, pentru a se realiza echilibrul pe termen lung al pietei, pretul trebuie sa asigure
egalitatea ofertei si cererii si obtinerea profitului normal, daca costurile sunt identice si sa
elimine supraprofitul ce incita intrarea unor noi firme in ramura.

Pe termen lung, profitul se maximizeaza identic ca si in situatia perioadei scurte.

Piața monetară
4.
4.1. Cererea monetară, factorii de influență a cererii de bani.

Termenul cerere de monedă exprimă atât un concept, cât şi o funcţie. Definiţia

conceptului pune în evidenţă noţiunea de încasare monetară, iar funcţia asociată cererii de
monedă rezultă din interpretarea modernă a ecuaţiei cantitative.
 Prima încercare de definire a cererii de monedă aparţine lui Leon Wallras (1874), care a
formulat ideea potrivit căreia aceasta exprimă o încasare dorită. Încasarea monetară a
unui agent economic este cantitatea de monedă pe care acesta o deţine, indiferent de
motivele sale. Astfel, în concepţia autorului, cererea de monedă este una de deţinere de
monedă.
Deci o primă distincţie posibilă este cea dintre moneda deţinută şi moneda utilizată. Prin
utilizarea monedei de care dispune, deţinătorului i se oferă în schimb bunurile, serviciile sau
titlurile financiare pe care le solicită, iar dacă utilizează întreaga cantitate de monedă atunci
cererea sa de monedă este „nulă”. Numai dacă conservă moneda „în casă”, atunci se manifestă
cererea de monedă. În acest mod, se poate explica, contrar a ceea ce se susţine în limbajul curent,
că deţinătorul care îşi retrage bancnotele de la un ghişeu automat, în vederea efectuării de
cumpărături, nu este un solicitant de monedă, deci nu contribuie la cererea de monedă. El

46
transformă moneda sa scripturală (de cont) în monedă materială, pentru o utilizare imediată.
Situaţia enunţată ilustrează că moneda poate fi deţinută, în scopul utilizării în viitor.
Întrucât utilizatorii de monedă din economie sunt supuşi, mai mult sau mai puţin,
fenomenului de iluzie monetară, cererea de monedă este exprimată în termeni reali, respectiv sub
forma încasărilor deflatate de nivelul general al preţurilor. Dacă M reprezintă cantitatea de
monedă şi P, nivelul general al preţurilor, atunci valoarea reală a monedei este dată de raportul
M/P, ceea ce evidenţiază că preţurile constituie o variabilă explicativă a comportamentului
deţinătorilor de monedă, chiar şi în absenţa „iluziei nominale”.
A doua distincţie posibilă este cea dintre încasarea instantanee şi încasarea medie.
Cererea de monedă se poate aborda la un moment dat, dar, cel mai adesea, analizele se realizează
pentru un interval de timp.
În cadrul analizei în decursul unei perioade, cererea de monedă poate lua accepţiuni
diferite: încasare disponibilă la începutul perioadei, încasare disponibilă la finele perioadei şi
încasare medie în cadrul perioadei.
 Pentru un utilizator de monedă care dispune la începutul perioadei de o anumită cantitate
de semne monetare, pe care le utilizează în vederea plăţilor pentru bunuri şi servicii,
astfel încât îşi epuizează suma deţinută iniţial, cererea de monedă va fi dată de nivelul
mediu al deţinerii sale de monedă, de-a lungul perioadei.

Grafic, o asemenea situaţie poate fi ilustrată astfel:

0
t0 t1 t

În grafic, semnificaţia notaţiilor este următoarea:

OA reprezintă cantitatea iniţială de monedă, în momentul t0;
t0 - t1= perioada în care utilizatorul efectuează cheltuieli continue şi regulate, de asemenea
manieră ca în t1 să fi epuizat stocul iniţial de monedă.
Pe ansamblul perioadei, cererea medie este egală cu OA/2.
 Dacă la finele perioadei cantitatea de semne monetare, m., este reînnoită, prin obţinerea
salariilor, de exemplu, atunci agentul economic repetă comportamentul său de cheltuire
în decursul unei perioade echivalente, raţionamentul precedent putând fi reprodus
periodic.

Grafic, o asemenea situaţie se reprezintă astfel:

m
În acest caz, cererea
47
medie de monedă este
OA
dată de raportul 2
A

O t
to t1 t2

Un raţionament similar poate fi aplicat şi în cazul unei sporiri a cantităţii de semne monetare, în
perioada t0-t1 într-un mod continuu şi repetat, cum ar fi, de exemplu, vânzarea de produse de
către o întreprindere, care conduce la refacerea stocului iniţial de monedă.
În exemplele prezentate, cererea medie de-a lungul perioadei este uşor de determinat, întrucât
structura temporală a încasărilor şi plăţilor este continuă şi cu aceeaşi ritmicitate. Realitatea este,
însă, adesea mai complexă, ceea ce antrenează unele dificultăţi în determinarea cererii de
monedă. În cazul cel mai complex, în care numărul tranzacţiilor este finit, cu sume identice, dar
OA n−1
( )
separate printr-un interval de timp, cererea medie de monedă este dată de relaţia 2 n ,
în care n este numărul de tranzacţii.
Pentru cazul a 4 tranzacţii, de exemplu, graficul se prezintă după cum urmează:
În acest caz cererea medie de monedă este dată de relaţia:

 O a treia distincţie necesară este cea dintre moneda activă şi moneda pasivă (lentă),
întrucât este posibil ca deţinătorul de monedă să nu utilizeze întreaga cantitate de monedă
în decursul unei perioade. Prin moneda activă se desemnează cantitatea de semne
monetare utilizate în scopul realizării de tranzacţii generatoare de venituri. Caracterul
activ al monedei prezintă un conţinut productiv, fiind excluse tranzacţiile care reprezintă
un simplu schimb de bogăţie, cum ar fi, de exemplu tranzacţiile bursiere. Preluând
termenii utilizaţi de Keynes în „Tratat de Monedă”, numai moneda care asigură
„circulaţia industrială” face parte din moneda activă, iar cea care asigură circulaţia
financiară este considerată ca monedă financiară.
 În graficul de mai jos, cantitatea iniţială de monedă (OA) se partajează între o cantitate de
monedă utilizată AB şi o cantitate de monedă pasivă OB. Cererea de monedă cuprinde o
încasare medie activă AB/2 şi o cantitate de monedă pasivă OB. Deci, cererea totală de
monedă este egală cu: Ab/2+OB.
AB
m
A
2 = cererea de monedă
activă
Moneda
„activă”

B
Moneda
„pasivă”
O t

48
2.1.2 Ecuaţia cantitativă a cereri de monedă

Ecuaţia cantitativă a cereri de monedă permite evidenţierea funcţiei pe care o îndeplineşte

cererea de monedă, idee care îşi are originea în interpretarea modernă în termeni de echilibru a
pieţei monetare.
În prima variantă, formulată de Fisher, ecuaţia cantitativă reţine noţiunea de viteză de
circulaţie, ca factor determinant al cereri de monedă. Ulterior, această ecuaţie a fost dezvoltată
prin Şcoala de la Cambridge de către Alfred Marshall şi Arthur Cecil Pigou, în studiile cărora
cererea de monedă a substituit raţionamentele bazate pe viteza sa de circulaţie.

Ecuaţia lui Irving Fisher şi viteza de circulaţie a monedei

În lucrarea „The Purchasing power of Money” Fisher a enunţat, în anul 1911, ecuaţia
schimburilor, în forma: MV=PT, în care:
M = cantitatea nominală de monedă;
V = viteza de circulaţie a monedei, respectiv
de câte ori o unitate monetară este utilizată într-o unitate de timp;
P = nivelul general al preţurilor;
T= volumul tranzacţiilor.

Ecuaţia demonstrează că pentru ansamblul schimburilor dintr-un an, suma totală plătită este
egală cu valoarea totală a bunurilor cumpărate.
 O asemenea idee, potrivit căreia nivelul general al preţurilor depinde de
cantitatea de monedă existentă, este întâlnită din antichitate (la Aristotel şi
Xenophon), apoi în secolul al XV-lea la Copernic şi scolastici, iar din
secolul al XVII-lea la John Locke, David Hume, Richard Cantillon şi
Adam Smith, John Stuart Mill etc., toţi aceşti autori punând accent pe
rapiditatea cu care circulă moneda.
Principala critică adusă ecuaţiei cantitative este aceea că formula MV=PT este o identitate, însă
intenţia autorului a fost de a introduce o relaţie de cauzalitate de la M către P. Astfel, autorul
explică ca viteza de circulaţie depinde de un factor instituţional, precum natura sistemului de
plăţi, sincronizarea încasărilor şi a plăţilor, sau de anumite cauze generale, precum densitatea
populaţiei şi rapiditatea transportului.
 O modificare decisivă a acestei ecuaţii cantitative este adusă de
reprezentaţii Şcolii de la Cambridge. Arthur Pigou a modificat ecuaţia
iniţială în forma MV=PY, cu Y venit real şi cu „V” viteza de circulaţie a
monedei care devine „viteză=venit”, semnificând de câte ori moneda este
transformată în venit în decursul unei perioade date. Formula reţinută de
şcoala de la Cambridge a fost M/P=KY, în care K este numit coeficient de
utilizare monetară, semnificând proporţia resurselor pe care agenţii
economici le menţin sub formă monetară, în scopul realizării unor
tranzacţii şi al constituirii rezervelor.
În concepţia lui Alfred Marshall, ecuaţia cantitativă este o condiţie a echilibrului monetar,
ceea ce l-a condus pe autor la formularea funcţiei cereri de monedă, pe baza ecuaţiei: M/P=KY.
Partea stângă a ecuaţiei reprezintă oferta de monedă la valoarea reală, fiind o variabilă exogenă,
respectiv independentă de factorii din economie. În schimb partea dreaptă, KY, reprezintă o
funcţie a cererii de monedă. Dacă cererea de monedă se notează cu Md, atunci Md=KY
constituie o funcţie crescătoare a veniturilor şi se explică prin funcţia de intermediere a
schimburilor, îndeplinită de monedă. În această abordare, variabilele de care depinde cererea de
monedă sunt venitul Y şi viteza de rotaţie K, al cărei nivel este influenţat de obişnuinţele
utilizatorilor şi de structurile instituţionale.
49
 2.1.2.1. Cererea patrimonială de monedă
Prin studiile monetare ale lui Keynes, cererea de monedă este abordată din punct de
vedere patrimonial, prin aceasta adăugându-se, la venitul din abordarea lui Marshall, variabila
rata de dobândă. În concepţia lui Keynes, cererea de monedă a agenţilor economici are la bază
următoarele motive: cel al tranzacţiilor, al precauţiilor şi al speculaţiilor. Ca urmare a acestor trei
motive se manifestă preferinţa pentru lichiditate (cererea de monedă) care depinde de două
variabile: venitul Y şi rata de dobândă i, astfel încât se poate scrie: Md = f(y,i).
Funcţia cererii de monedă se poate prezenta şi sub formă aditivă:
Md= L1(y)+L2(i), ori sub forma M(d) = K(i)Y, această din urmă variabilă prezentând avantajul
sublinierii diferenţei dintre analiza lui Keynes şi cea a lui Marshall. În timp ce în formula lui
Marshall coeficientul K este considerat constant, în abordarea lui Keynes factorul K depinde de
rata dobânzii, ca urmare a unui arbitraj moneda-titluri pe piaţa de capital.
Aportul cel mai important al analizei lui Keynes la studierea cererii de monedă este
introducerea ratei de dobândă, alături de venit, ca variabilă explicativă. Cu acest prilej, rata de
dobândă capătă noi valenţe, devenind o recompensă a renunţării la lichiditate şi care explică
partajul dintre deţinerea de titluri şi deţinerea de monedă. Întrucât în cadrul abordării lui Keynes
s-a insistat pe dimensiunea monetară a ratei de dobândă, preferinţa pentru lichiditate a permis
găsirea unui instrument de integrare a fenomenelor reale cu cele monetare. De asemenea, trebuie
subliniată contribuţia lui Keynes, prin aceea că introduce teoria alegerilor care se realizează prin
arbitrajul dintre activele monetare şi cele financiare.
Prelungirea analizei lui Keynes asupra cererii de monedă a fost realizată de Milton
Friedman, care a extins arbitrajul între activele monetare şi cele financiare la un arbitraj între
toate activele, inclusiv a celor reale care intră în componenţa patrimoniului oricărui agent
economic. Pentru Friedman patrimoniul sau bogăţia, W, este definită ca reprezentând valoarea
tuturor veniturilor care pot fi obţinute de un individ, din active monetare, financiare, reale şi
umane.
Pentru cererea de monedă au fost propuse mai multe formule succesive, din care au fost
reţinute următoarele:
Cererea globală de monedă este o funcţie de forma:
Md = f (y/i, W,R,io, in, 1/p∙dp/dt, u),
şi care evidenţiază că cererea de monedă este influenţată de:
Y/i = valoarea patrimoniului (venitul permanent sau venitul actualizat);
W = productivitatea capitalului uman;
R = rata de randament a activelor monetare;
io, in = rata de randament a activelor financiare;
1/p∙dp/dt = randamentul activelor reale;
u = gusturile sau preferinţele indivizilor
 După mai multe simplificări, ca urmare a studiilor efectuate în SUA, pe
serii de date aferente a două secole, a rezultat că venitul real permanent Y/i
este variabilă explicativă principală a cererii de monedă.
Formula simplificată a devenit:
Md/P = f(Y/i), în termeni reali,
sau Md = f(y), în termeni nominali.
Astfel, venitul permanent Y este reprezentativ pentru patrimoniu, fiind totodată,
explicativ pentru cererea de monedă.

2.1.2.2. Cererea tranzacţională de monedă

Cu începere din anii 60, o dată cu impunerea abordării patrimoniale a cererii de

monedă a apărut o nouă orientare în concordanţă cu natura monedei de intermediar general al
schimburilor.
50
 Integrarea monedei în deciziile indivizilor este explicată de Don Patinkin (1966), care
considera că fiecare consumator urmăreşte să-şi maximizeze o funcţie de utilitate, încorporând şi
moneda, în condiţiile unei constrângeri bugetare clasice. Dintre autorii care au dezvoltat această
interpretare asupra cererii de monedă se remarcă R.W.Clower, care introduce şi constrângerile de
finanţare (sau de lichiditate) în formularea cererii de monedă şi P. Davidson, care argumentează
relaţia inversă dintre cererea de monedă în scopul tranzacţiilor şi rata de dobândă.
Fundamentarea micro-economică a cererii tranzacţionale de monedă a fost explicată prin
minimizarea costurilor de schimb, care pot fi diferenţiate în costuri de informare şi costuri de
tranzacţionare, propriu-zise.
Cererea de monedă tranzacţională antrenează o serie de costuri de informare, care
exprimă timpul consumat de un utilizator în vederea efectuării unei tranzacţii. Costurile de
informare, în măsura în care există încasări monetare (cererea de monedă), sau timpul de
tranzacţionare pot fi limitate, fiind posibilă chiar determinarea unei cereri optime de monedă
pornind de la aplicarea principiilor teoriei alocării timpului.
Pentru stabilirea cererii optime de monedă, autorii au considerat că timpul de care
dispune un individ poate fi partajat în timp destinat muncii, tranzacţiilor şi timp liber. Pentru o
durată dată de timp, cu cât costurile de informare (timp de tranzacţionare) sunt mai mari, cu atât
creşte timpul destinat petrecerii timpului liber, şi invers. Existenţa încasărilor monetare (a cererii
de monedă) reduce costurile de informare, iar deţinerea de monedă activă sporeşte durata
timpului liber, care poate fi considerat ca element al consumului particular.
Dacă funcţia de utilitate a unui individ se scrie:
U = U (CI,I), în care:
Ci = indicele de consum al celui de-al n lea bun;
I = indicele de consum datorat timpului liber,
atunci individul va căuta să maximizeze această funcţie de utilitate prin două constrângeri: de
venit şi de timp.
Principiul determinării microeconomice a unei cereri tranzacţionale de monedă, pornind
de la reducerea costurilor de tranzacţionare exprimate monetar, a fost stabilit de către autorii J.
Tobin şi W. Baumol. Analiza acestora se bazează pe luarea în considerare a costurilor de
tranzacţionare suportate cu ocazia schimbului monedă-titluri, fiind neglijat schimbul monedă-
bunuri. Determinarea simultană a stocurilor optimale de monedă, de titluri şi de bunuri, pornind
de la minimizarea costurilor de tranzacţionare, a fost propusă de către M. Friedman (1971).
Ideea principală susţinută de autor a fost aceea că minimizarea costurilor de tranzacţionare
monedă-bunuri permite stabilirea numărului optimal de tranzacţii ce pot fi efectuate în decursul
unei perioade, pornind de la o cerere tranzacţională optimă.
Toate aceste aspecte, prezentate sumar, cu privire la cererea de monedă, semnificaţia
acesteia şi factorii determinanţi, demonstrează următoarele: cererea de monedă este un concept
complex, care a generat o mulţime de studii, ipoteze şi interpretări, toate având acelaşi scop,
respectiv, încercarea de-a găsi o definire cât mai realistă a acesteia şi a modului de cuantificare.

4.2. Oferta monetară, factorii ce o determină. Reprezentarea

grafică.
Spre deosebire de cererea de monedă, oferta de monedă este un concept simplu, care
desemnează cantitatea de monedă pusă la dispoziţia indivizilor de către autoritatea monetară.
Datorită acestui fapt, cantitatea de semne monetare oferite este exprimată în termeni nominali,
spre deosebire de cererea de monedă, care este exprimată în termeni reali, întrucât ofertantul nu
are posibilitatea exercitării unui control direct asupra preţurilor. Măsurarea ofertei de monedă
este simplă, în comparaţie cu cea a cererii de monedă, în funcţie de explicaţia care este aleasă
pentru cantitatea de monedă emisă.

51
 Responsabilităţile în crearea monedei şi a circulaţiei acesteia revin, în prezent,
sistemelor bancare naţionale. Întrucât există diferenţieri de la un sistem bancar la altul, rezultă că
oferta de monedă poate lua forme diferite în funcţie de natura instituţiilor, evoluţia istorică şi
situarea geografică. Astfel, pentru înţelegerea ofertei de monedă, aceasta trebuie completată cu
analize mai generale, care să furnizeze o viziune mai cuprinzătoare asupra fenomenelor. Analiza
ofertei de monedă prezintă şi o dimensiune normativă, prin care se caută determinarea unor
mecanisme de emisiune mai eficiente şi cărora economiştii le acordă o atenţie particulară.

Deşi cadrele instituţionale ale ofertei de monedă nu sunt identice, totuşi mecanismele şi
comportamentele determinante ale ofertei de monedă sunt suficient de „tipice” pentru a da loc
unei analize cu caracter general.

Reflexiile asupra ofertei de monedă au deţinut înainte de secolul al XX-lea locul

principal în cadrul analizei monetare, după care prioritatea a fost acordată cererii de monedă.
Doar după anii ’60, ca urmare a unor evenimente monetare majore, analiza ofertei de monedă a
redobândit importanţa cuvenită, iar aspectul normativ a căpătat accente deosebite. După cum se
prezintă în literatura de specialitate, oferta de monedă poate fi realizată la nivel centralizat în
cadrul sistemelor bancare ierarhizate, şi la nivelul băncilor libere, emitente de monedă
concurenţială (după modelul Băncii libere, din secolul XVII-XVIII).

Oferta de monedă centralizată

„Cum se explică determinarea ofertei de monedă în cadrul sistemelor bancare

controlate de Banca Centrală?” şi „De ce sunt adoptate sistemele centralizate ale ofertei de
monedă” sunt principalele aspecte ce se circumscriu unei oferte de monedă centralizată.

Analizele monetare au oferit răspunsuri diferite acestor întrebări, ceea ce a condus la

perceperea ofertei de monedă atât ca variabilă exogenă, cât şi endogenă.

Pentru a înţelege aspectele cele mai reprezentative ale ofertei de monedă, este necesară
stabilirea unor distincţii între noţiunile moneda de bază şi moneda de bancă, oferta exogenă şi
oferta endogenă.

Moneda emisă de autorităţile monetare dintr-o ţară (bănci centrale sau instituţii de
emisiune) este desemnată cu termenii: monedă centrală, monedă cu înaltă putere, monedă
fiduciară sau monedă de bază. Dreptul de batere a monedei de către seniorii feudali şi, ulterior,
de către instituţiile monetare centrale este desemnat, în prezent, cu termenul seigneuriage.
Moneda rezultată din această operaţiune reprezintă doar o parte din oferta totală de monedă,
datorită existenţei băncilor comerciale, capacităţi lor de a crea monedă scripturală sau monedă
de bancă. Dat fiind faptul că moneda de bancă are acoperire în moneda de bază, rezultă că oferta
de monedă se reduce la moneda de bază, dacă acoperirea monedei de bancă este de 100%
(situaţie imposibilă, în perioada actuală). În sistemele bancare contemporane, moneda de bancă
este acoperită, doar printr-o fracţiune de monedă de bază, iar băncile dispun de seigneuriage
bancar, respectiv de puterea de a crea monedă.

Analiza ofertei de monedă centralizată conduce la stabilirea unei distincţii între

caracterul exogen şi cel endogen al ofertei, după cum se consideră că Banca Centrală deţine
sau nu controlul asupra cantităţii de monedă. Astfel, oferta este exogenă, în măsura în care

52
Banca Centrală deţine puterea de a regla nivelul cantităţii de monedă, injectând, într-o manieră
discreţionară, moneda de bază. Corelaţia dintre moneda de bază şi moneda de bancă este posibil
de realizat prin multiplicatorul creditului, care asigură trecerea de la nivel dat al monedei de
bază la cantitatea totală de monedă. Caracterul exogen al ofertei de monedă este frecvent în
analizele de tip monetarist. Dacă se consideră că Banca Centrală nu poate acţiona de manieră
discreţionară, atunci oferta de monedă este considerată endogenă, respectiv este determinată de
comportamentul economic al diverşilor agenţi economici şi al băncilor. Autorii care au dezvoltat
această abordare nu pot fi regrupaţi într-un curent la fel de omogen ca monetarismul.

După cum oferta de monedă este considerată ca o variabilă exogenă sau endogenă,
mijloacele utilizate şi rezultatele scontate în domeniul politicii monetare sunt şi ele diferite

Oferta exogenă de monedă

Cazul cel mai simplu al ofertei exogene de monedă este acela în care moneda de bancă
este integral acoperită de monedă de bază (rata a rezervei obligatorii 100%). Un asemenea sistem
cu rezervă 100% nu a existat niciodată, dar este preconizat de anumiţi autori, chiar în cadrul unui
sistem centralizat. Pentru Fisher (1935) sau pentru Maurice Allais (1993) obiectivul unei monede
de bancă (100%) este de a asigura un control total al autorităţii monetare asupra ofertei de
monedă, cu scopul eliminării instabilităţii datorate băncilor din sistem. Astfel, inflaţia şi deflaţia,
ciclurile economice şi riscurile de panică bancară ar fi, în opinia autorilor, mai bine gestionate şi
chiar eliminate. Un sistem de rezerve 100% este o concepţie „angelică” asupra băncii centrale
care, însă, nu garantează calitatea acţiunilor sale.

În varianta unei rezerve diferite de 100%, rezultă că băncile pot crea, pornind de la
moneda de bancă, potrivit principiului „loans makes deposists” (împrumuturile fac depozitele),
care conduce la un proces de multiplicare a creditului, analizat pentru prima dată în anul 1920 de
către Chester Phillips.

Multiplicatorul creditului şi moneda de bancă

Pentru a explica mecanismul de multiplicare al creditului se consideră că sistemul

bancar este ierarhizat, iar creaţia monetară este controlată de Banca Centrală. Se consideră,
astfel, un depozit iniţial D (format din monedă de bază) constituit de o bancă oarecare „i” din
sistemul bancar. Dacă aceasta practică o rată de acoperire, respectiv reţine în casă α% din
depozitul iniţial, rezultă că poate acorda sub formă de credit un împrumut D (1-α).
Împrumuturile acordate se vor regăsi în sistemul bancar în depozite la alte bănci, care, de
asemenea, vor conserva sub formă de numerar coeficientul α din depozitele constituite şi se va
acorda un împrumut la nivelul (1-α) D.

Astfel, dacă urmărim depozitul iniţial D pe secvenţe, vom obţine următoarele

exprimări:

D αD = sumă reţinută sub formă de numerar

Secvenţa I

(1-α)D = sumă acordată sub formă de împrumut

53
 α (1-α)D= sumă reţinută sub formă de numerar Secvenţa II

(1-α)2D = sumă acordată sub formă de împrumut

α(1-α)2D = sumă reţinută sub formă de numerar

Secvenţa III

(1-α)3 D= sumă acordată sub formă de împrumut

Cantitatea totală de monedă creată, numită şi monedă de bancă, rezultă din însumarea
depozitelor succesive şi a celui iniţial, astfel.

M b =D+ D(1−α )+D(1−α )2 +. ..+ D(1−α )n

expresie care este o progresie geometrică cu raţia (1-α), ceea ce permite scrierea următoarei
1 D
M b =D = , cu α
relaţii: 1−(1−α ) α <1

Formula finală a multiplicatorului creditului este egală cu 1/α şi corespunde cu

inversul ratei de acoperire. Pentru un coeficient α = 1(100%) se regăseşte principiul monedei
100%, iar pentru α care tinde către zero, posibilitatea de creaţie a monedei de bancă tinde către
infinit.

 Puterea de creaţie monetară a băncilor este limitată de coeficientul de reţinere sub formă
de numerar α, dar şi de un al doilea factor numit coeficient de „fugă”, rezultat din
comportamentul publicului, care reţine o parte din averea sa sub formă de bancnote şi
piese. Coeficientul de fugă, notat β, determină ca împrumuturile acordate să nu se
regăsească în totalitate sub formă de depozite.
D αD = sumă reţinută sub formă de numerar

Secvenţa I

(1-α)D-βD =(1-α-β)D = împrumuturi acordate

α (1-α-β) = sumă reţinută în numerar Secvenţa II

(1-α-β)2D = sumă acordată

α(1-α-β)2D = numerar

Secvenţa III

(1-α-β)3 D= credite acordate

54
 Cantitatea totală de monedă creată de bănci devine:
2 n
M b = D+(1−α−β )D+(1−α−β ) D+.. .+.. .(1−α−β ) D

şi se poate scrie următoarea relaţie:

1 D
M b =D = ,
1−(1−α−β ) α + β

1
În aceste condiţii, multiplicatorul creditului este dat de relaţia α+β , exprimând
caracterul limitat al puterii monetare a băncilor. Atunci când α şi β sunt constante, cantitatea de
monedă produsă de bănci va depinde de cantitatea de monedă de bază, şi deci, de
comportamentul băncilor centrale.

 Corelaţia dintre oferta totală de monedă creată de bănci, poate fi evidenţiată prin scrierea
ofertei de monedă ca sumă a monedei de bază (care este proporţia β din moneda de bază)
şi a monedei de bancă.
M = M b + β x Mb

M = Mb(1+ β)

D D(1+β ) 1+ β
M b= → M= sau M=KxD , in care K=
Întrucât α +β α+ β α+ β

Relaţia ofertei de monedă, sub această formă, arată că nivelul ofertei de monedă este
un multiplu al bazei monetare, determinat prin valoarea multiplicatorului monetar, K.
Formula M=KD, în condiţiile în care K este constant sau previzibil, arată că Banca Centrală
controlează propria oferta de monedă şi, deci, oferta de monedă este exogenă.

Analiza multiplicatorului creditului permite punerea în evidenţă a condiţiilor necesare

unui control centralizat al ofertei de monedă. Pentru aceasta este necesar ca nivelul coeficientului
K să fie determinat, iar cantitatea de monedă de bază, D, să fie gestionată şi administrată.

În ceea ce priveşte determinarea multiplicatorului K, analizele monetare propun două

variante: valoare constantă sau nivel variabil, în funcţie de evoluţia economiei. Un nivel
constant al coeficientului K admite o stabilitate a comportamentului băncilor în materie de
reţinere a numerarului, ca şi al publicului în domeniul utilizării biletelor de bancă (B). În
asemenea condiţii, determinarea coeficientului este o problemă empirică, dar cu dificultăţi de
interpretare.

Modelele econometrice ale autorilor Friedman şi Schwartz şi cele ale economiştilor

Băncii Federale din St.Louis au evidenţiat pe cazul SUA o mare stabilitate a multiplicatorului
pentru perioada anilor ’60-’70. În schimb, pentru cazul Franţei, diverşi autori au ajuns la
concluzii diferite: preferinţa publicului pentru bancnote era stabilă, în decursul unei perioade
scurte, iar multiplicatorul era variabil, pe termen scurt, ca urmare a instabilităţii parametrilor care
intră în formula de calcul.
55
 Referitor la gestionarea bazei monetare, dificultăţile pot proveni din relaţiile cu
exteriorul sau din conflictele care se manifestă între obiectivele formulate de autorităţile
monetare. Sursele de creaţie ale monedei de bază, care sunt reprezentate de contrapartidele masei
monetare, sunt, în mod inegal, gestionate de banca centrală. Abordarea monetară a balanţei de
plăţi externe şi a cursului de schimb antrenează dificultăţi ale băncii centrale în ceea ce priveşte
controlul masei monetare, de unde rezultă ca numai un sistem de rate flotante permite absorbirea
fluctuaţiilor din relaţiile cu străinătatea.

4.3. Conceptele și structura pieței monetare. Agregatele monetare.

Formarea şi mişcarea masei monetare sunt în strânsă legătură cu cererea şi oferta de monedă, ca
elemente componente ale conţinutului pieţei monetare. Cererea de monedă reprezintă acea
cantitate de monedă pe care toate categoriile de persoane fizice şi juridice o solicită într-o
anumită perioadă de timp, având ca motivaţie utilităţile acesteia, date de funcţiile pe care le
îndeplineşte într-o economie. Având în vedere că structura masei monetare este reprezentată de
mai multe categorii de active monetare, grupate în funcţie de gradul lor de lichiditate, putem
considera că cererea de monedă este sinonimă cu ″preferinţa pentru lichiditate″.

Cererea de monedă depinde în primul rând de volumul operaţiunilor de achiziţionare a bunurilor

şi plată a serviciilor, precum şi de viteza de rotaţie a monedei. Această cerere se află în raport
direct proporţional cu volumul schimburilor (exprimate în preţuri) şi în raport invers proporţional
cu viteza de rotaţie a monedei, astfel:

M = PTV× ;

unde:

M - cantitatea de monedă cerută, necesară tranzacţiilor;

T - volumul fizic al tranzacţiilor;

P - preţul mediu al unei tranzacţii;

V- viteza de rotaţie a monedei (numărul mediu de operaţiuni de vânzare-cumpărare şi de plăţi

mijlocite de o unitate monetară, într-o anumită perioadă).

Din această relaţie se constată că într-o economie, cantitatea de monedă cerută de piaţă este în
funcţie de variaţia preţurilor, a volumului tranzacţiilor şi de viteza de circulaţie a monedei.
Astfel:

 cererea de monedă creşte sau se reduce proporţional cu volumul tranzacţiilor, când

nivelul preţurilor şi viteza de circulaţie rămân constante;
 cererea de monedă creşte, crescând implicit masa monetară, când viteza de circulaţie
scade şi se reduce când viteza de circulaţie creşte;
 masa monetară se află în raport direct proporţional cu nivelul general al preţurilor, ceilalţi
factori rămânând constanţi.
În al doilea rând, cererea de monedă depinde de volumul vânzărilor pe credit, care antrenează
după sine plăţile scadente şi plăţile care se sting (compensează) reciproc între agenţii economici
56
ce-şi acordă reciproc credit comercial. Cererea de monedă este influenţată de comportamentul
agenţilor economici (atât persoane fizice cât şi juridice) faţă de monedă, manifestat
prin intensitatea înclinaţiei spre lichiditate.

Înclinaţia spre lichiditate are mai multe motivaţii, precum: motivul tranzacţiilor curente; motivul
precauţiei (cererea de bani pentru nevoi neprevăzute); motivul speculaţiei (cererea speculativă de
bani). Cererea de monedă se află şi sub influenţa ratei dobânzii, care reprezintă preţul renunţării
la suma lichidă. Dacă rata dobânzii scade sub o anumită limită (considerată minimă), creşte
cererea pentru bani lichizi care devin mai siguri dacă sunt transformaţi în componente
nemonetare ale averii.

Creşterea ratei dobânzii peste un anumit nivel reduce preferinţa pentru lichiditate, banii putând
fi utilizaţi pentru crearea de depozite bancare sau cumpărarea de active financiare.

Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă existentă într-o economie, la dispoziţia

utilizatorilor (populaţie şi agenţi economici), sub formă de numerar şi monedă scripturală.

Oferta monetară poate fi evidenţiată caflux şi ca stoc. Ca flux, pe o anumită perioadă de timp, ea
este egală cu produsul dintre masa monetară (M) şi viteza de circulaţie a banilor (V). Având în
vedere ecuaţia cantitativă a banilor (M×V=T×P), rezultă că fluxul monetar este egal cu fluxul
real (T×P), respectiv cu produsul dintre cantitatea de bunuri obţinute şi comercializate (T), într-o
anumită perioadă şi preţul mediu al acestor bunuri (P).

Privită ca stoc, oferta monetară reprezintă în fapt masa monetară, adică ansamblul activelor
monetare sau instrumentelor băneşti existente într-o economie la un moment dat, destinate
achiziţionării de bunuri şi servicii, achitării datoriilor, constituirii economiilor în vederea
investiţiilor şi a altor plasamente. Componentele majore ale ofertei monetare (numerarul şi
moneda scripturală) sunt puse în circulaţie prin mecanisme diferite. Numerarul, constituit din
bancnote şi monede metalice este emis de către o singură bancă, care reprezintă autoritatea
monetară a naţiunii, adică banca centrală (de emisiune).

Aceasta creează monedă sub formă de numerar prin următorul gen de operaţiuni:

  cumpărarea devizelor străine obţinute de agenţii economici în urma exporturilor de

mărfuri şi servicii; în schimbul devizelor achiziţionate, banca centrală emite monedă pe
care o pune în circulaţie;
 cantitatea de monedă din economie se poate diminua atunci când banca centrală vinde
devize străine agenţilor economici care efectuează operaţiuni de import;
  credite de refinanţare acordate băncilor comerciale care au nevoie de sume
suplimentare pentru a face faţă retragerilor mai mari decât depunerile realizate în aceeaşi
perioadă de timp;
 achiziţia de efecte publice (titluri de stat) precum bonuri de tezaur sau obligaţiuni,
emise de stat pentru acoperirea parţială a deficitului bugetar.
Creaţia monedei scripturale (de cont) este realizată de către băncile comerciale şi instituţiile de
credit, care, prin intermediul creditelor pe care le acordă agenţilor economici nebancari, susţin
oferta de monedă într-o economie, prin mecanismul multiplicatorului creditului.

57
Aşadar, oferta de monedă constă în punerea în circulaţie a instrumentelor monetare. Moneda
începe să existe din momentul în care părăseşte depozitele băncii centrale sau ale altor instituţii
bancare emitente şi îşi încetează existenţa când revine în depozitele băncilor. Oferta de monedă
scripturală este de regulă legată de operaţiunea de creditare, astfel că rambursarea unei datorii în
favoarea unei bănci echivalează cu o reducere a masei monetare, deci o scădere a ofertei.

Piaţa monetară este o piaţă specifică, în cadrul căreia se tranzacţionează moneda creată de

întregul sistem bancar. Pe această piaţă se confruntă cererea cu oferta de monedă, în funcţie de
preţul acesteia - dobânda. Într-o accepţiune mai restrânsă şi frecvent utilizată, piaţa
monetară este definită ca o piaţă a capitalurilor pe termen scurt, unde se întâlneşte cererea şi
oferta de fonduri, din partea agenţilor economici şi instituţiilor financiar-bancare.

Piaţa monetară asigură compensarea excedentului şi deficitului de lichidităţi prin oferta şi

cererea de credite pe perioade scurte de timp (până la un an). Pentru a înţelege mai profund, însă,
conceptul de piaţă monetară, este necesar a se face o analiză succintă a structurii acesteia, din
punct de vedere al relaţiilor diverse care iau naştere în cadrul acestei pieţe şi al participanţilor pe
această piaţă.

Astfel, în majoritatea ţărilor cu economie de piaţă dezvoltată, piaţa monetară este compusă din

două segmente:

 piaţa scontului
 piaţa interbancară.
Fiecare dintre aceste segmente de piaţă poate fi o ipostază a pieţei monetare, care, nu este altceva
decât o piaţă a creditului pe termen scurt. De precizat că, în sens larg, piaţa monetară cuprinde
şi piaţa creditului (clasic), segment al pieţei ce se află uneori la confluenţa cu piaţa capitalului.

Piaţa scontului este segmentul pieţei monetare în cadrul căruia sunt efectuate operaţiuni cu
active financiare cu scadenţe scurte (titluri de credit pe termen scurt) precum: cambii, bilete la
ordin, bonuri de tezaur, cecuri, certificate de depozit, obligaţiuni pe termen scurt ş.a.

Titlurile de credit sunt documente solemne având forme şi conţinut standardizate, care reprezintă
o obligaţie a unei persoane fizice sau juridice (debitor), de a plăti la o scadenţă determinată o
sumă de bani, împreună cu dobânda aferentă, unui beneficiar anume. Titlurile de credit sunt
transmisibile şi negociabile pe piaţa monetară, adică pot fi girate ori vândute şi cumpărate
înainte de scadenţă.

Vânzarea titlurilor la o bancă, înainte de termenul scadent şi încasarea sumei înscrisă pe aceste
titluri, diminuată cu dobânda ce revine băncii până la scadenţă, reprezintă operaţiunea de
scontare a titlurilor. Astfel, se asigură fonduri lichide înainte de termen necesare firmelor
participante la tranzacţiile economice.

Dobânda ce revine băncii se numeşte taxă de scont. La scadenţă banca primeşte suma înscrisă pe
document de la debitor. De asemeni, banca poate la rândul ei sconta titlurile respective la banca
centrală, înainte de scadenţă, operaţiune denumită rescontare.

Similar, banca centrală preia aceste titluri percepând o anumită dobândă numită taxă de rescont
(taxa oficială a scontului), care este mai mică decât taxa de scont (taxa rescontului este o
58
componentă majoră a taxei scontului). Prin această operaţiune băncile comerciale se
refinanţează. Titlurile de credit, precum cambiile, biletele la ordin, cecurile, mai sunt denumite şi
efecte comerciale sau instrumente de plată, ca urmare a rolului pe care îl au în stingerea anumitor
obligaţii băneşti născute din contractele economice încheiate între diverşi agenţi economici.

Piaţa interbancară este un segment de piaţă specific, care reprezintă cadrul de desfăşurare

zilnică a raporturilor dintre bănci în legătură cu lichidarea soldurilor provenind din operaţiuni
reciproce. Băncile îşi acordă împrumuturi sau îşi rambursează creditele contractate anterior.
Totodată, băncile efectuează plăţi la ordinul clienţilor lor, titulari de depozite, către unele bănci şi
sunt beneficiare de încasări de la aceleaşi sau alte bănci. Astfel, din fiecare operaţiune efectuată,
o bancă devine creditoare sau debitoare faţă de altă bancă.

La sfârşitul unei zile de lucru, fiecare bancă, în parte, are în raport cu celelalte bănci o serie de
poziţii şi sume debitoare şi o serie de poziţii şi sume creditoare, fiind în consecinţă beneficiara
unui sold creditor sau titulara unui sold debitor. Interconectarea operaţiunilor dintre bănci face ca
între acestea să apară obligaţii reciproce, o bancă devenind în raport cu celelalte bănci, când
debitoare, când creditoare. În decursul timpului, s-a statornicit practica stingerii zilnice a
obligaţiilor reciproce dintre bănci, într-un cadru organizat sub egida băncii de emisiune.

Negocierea disponibilităţilor necesare pentru stingerea obligaţiilor reciproce face obiectul

tranzacţiilor pe piaţa monetară interbancară. Pe această piaţă apar zilnic două categorii de
participanţi, ofertanţii de monedă şi solicitanţii de monedă, care fac operaţiuni de decontări
interbancare, prin intermediul caselor de compensaţii interbancare (acestea sunt organizate şi
funcţionează în cadrul Băncii Naţionale şi a sucursalelor acesteia). Decontarea plăţilor poate
avea loc şi în cadrul unor operaţiuni intrabancare, atunci când acestea intervin între unităţile
aceleiaşi societăţi bancare (centrală, sucursale, filiale, agenţii).

Ofertanţii de monedă sunt băncile titulare ale conturilor de disponibilităţi la banca de emisiune,
care au solduri creditoare. Întrucât depozitele de la banca de emisiune nu sunt purtătoare de
dobândă, titularele acestora (băncile) sunt foarte interesate să valorifice aceste disponibilităţi prin
acordarea negociată de credite pe piaţa interbancară. Solicitanţii de monedă sunt acele bănci
care, rămânând debitoare în raporturile cu alte bănci, caută resurse de acoperire contractând
credite pe termene foarte scurte.

În derularea operaţiunilor pe piaţa monetară, banca de emisiune are un rol de regulator. Ea

intervine în mod regulat, prin operaţii de open-market, care ajută satisfacerea cererilor de
lichidităţi, atunci când piaţa, considerată global, se manifestă ca solicitatoare de monedă centrală.

De asemenea, banca de emisiune are şi un rol creditor, constituindu-se ca ofertant de monedă

pentru băncile cu poziţii debitoare, prin operaţii de rescontare şi lombardare.

Conţinutul şi specificitatea pieţei monetare interbancare sunt puse în evidenţă de câteva trăsături
caracteristice:

 participanţii pe această piaţă sunt unităţile bancare;

 obiectul tranzacţiilor îl reprezintă disponibilităţile monetare ale băncilor exprimate în
moneda centrală;

59
  operaţiunile de negociere se desfăşoară zilnic, rareori la interval de două zile;
 termenele de acordare a creditelor interbancare sunt scurte şi foarte scurte (1-7 zile);
 creditele acordate sunt credite personale, de la bancă la bancă, bazate pe încredere
reciprocă şi cu riscuri reduse;
 dobânda practicată se stabileşte zilnic prin jocul curent al cererii şi ofertei de monedă.
Instrumentele politicii monetare

Instrumentele utilizate în influenţarea economiei sunt:

 instrumentele şi tehnicile de intervenţie indirectă,

 instrumentele şi tehnicile de intervenţie directă sau reglementările bancare.
Tehnicile intervenţiei indirecte sunt utilizate pentru controlul indirect asupra ofertei de monedă
limitând, pentru intermediarii monetari, accesul la lichiditatea băncii centrale. Tehnicile de
intervenţie globală şi indirectă se sprijină pe un triplu fundament:

 dependenţa sistemului bancar faţă de banca centrală,

 corelaţia existentă între volumul de credit şi nivelul activităţii economice,
 caracterul elastic al cererii de credit faţă de nivelul dobânzii.
Dintre instrumentele care aparţin acestui grup menţionăm: taxa scontului şi politica de open
market. De asemenea, sistemul rezervelor minime obligatorii se afirmă printre principalele
instrumente folosite pentru a impune astfel o utilizare predeterminată a activelor bancare. 
Tehnicile de intervenţie directă asupra lichidităţii acţionează prin modificarea operaţiilor de
credit , acţionează asupra unor sfere determinate a relaţiilor de credit, sprijinind deopotrivă liniile
directoare ale politicii economice, mai ales prin prisma intereselor însuşi sistemului bancar,
funcţionalităţii şi eficienţei sale.

Taxa scontului reprezintă dobânda uzuală pentru creditele acordate către banca de emisiune în
cadrul operaţiilor de rescontare. În cadrul economiei de piaţă există multiple valori ale dobânzii,
ţinând cont de diversitatea condiţiilor de creditare se formează o rată medie a dobânzii,dar toate
aceste diferite valori ale dobânzii se află la o distanţă dată de taxa scontului, astfel că la orice
modificare a ei, trebuie să varieze concentrat.

Poziţia taxei scontului în cadrul eşafodajului de dobânzi ale pieţei determină şi utilizarea ei ca
instrument al politicii monetare. În principal, acţiunea taxei scontului influenţează piaţa
capitalurilor, sfera creditului şi respectiv ritmul desfăşurării vieţii economice în ansamblul ei.
Astfel, scăderea taxei scontului determină diminuarea generală a dobânzilor, sporeşte eficienţa
utilizării creditelor pentru întreprinzători şi-i orientează în sensul dezvoltării activităţii lor pe
baza angrenării de capitaluri suplimentare.

Creşterea taxei scontului are ca urmare sporirea generală a dobânzilor, înrăutăţirea condiţiilor de
obţinere a creditelor şi duce la scăderea profiturilor pentru cei care utilizează capitaluri
suplimentare. 
Manevrarea taxei scontului acţionează şi asupra capitalurilor străine. Scăderea taxei scontului

60
duce la emigrarea capitalurilor străine şi chiar a unor capitaluri indigene, lăsând sarcina înviorării
numai pe seama capitalurilor interne rămase. Creşterea taxei scontului atrage în ţară capitaluri
străine.

Efectele manevrării taxei scontului asupra afluxului şi refluxului capitalurilor străine implica
recurgerea la această metodă în scopul eliberării balanţei de plăţi. Creşterea taxei scontului atrage
o invazie a capitalurilor străine şi are momentan un efect binefăcător în echilibrarea balanţei de
plăţi. Afluxul capitalurilor poate însă veni în contradicţie cu conjunctura dezvoltării economice
la aceeaşi dată şi cu obiectivele politicii economice şi de credit.

Rescontul se poate defini, pentru banca de emisiune, ca o achiziţie fermă, cu plata imediată, a
unor creanţe, în termen, prezentate de băncile comerciale. Un regim similar au şi pensiunile,
respectiv achiziţiile însoţite de angajamentul de răscumpărare la un anumit termen a creanţelor
de către banca prezentatoare.

Operaţiunile de rescontare se caracterizează prin trăsături proprii semnificative:

 se desfăşoară pe baza unei rate a dobânzii fixe, stabilite de către banca de emisiune,
cunoscute în prealabil, a cărei valabilitate este de durată, nivelul acesteia fiind
determinant în orientarea băncilor solicitante;
 iniţiativa operaţiunilor şi oportunitatea lor sunt hotărâte de băncile comerciale, banca de
emisiune, având un rol pasiv de a răspunde acestor solicitări;
 furnizează la nevoie lichidităţi băncilor comerciale.
Politica operaţiilor la piaţa liberă (open market ) este istoric însoţitoarea firească a politicii de
rescont, ambele avându-şi originea în economia engleză, unde se foloseau complementar pentru
asigurarea sensului dorit de evoluţia lichidităţii, creditului şi dobânzii.

Trăsăturile specifice ale operaţiilor la piaţa liberă sunt:

 nivelul dobânzii practicate, variază în funcţie de evoluţia pieţei şi îndeosebi sunt

determinate de orientarea pe care banca centrală doreşte să o impună;
 în desfăşurarea operaţiunilor banca centrală are un rol activ. Acesta iniţiază alimentarea
pieţei monetare cu lichidităţi, în special prin oferte proprii;
 operaţiile pe piaţa liberă au un dublu sens. În timp ce operaţiile de rescont se limitează
numai la alimentarea cu lichidităţi a băncilor comerciale, operaţiile la piaţa liberă permit
băncii de emisiune, deopotrivă să acorde credite, dar să şi împrumute, reducând astfel
lichidităţile băncilor şi prin aceasta ale economiei naţionale;
 volumul tranzacţiilor poate fi nelimitat, dată fiind puterea băncii centrale de a emite
monedă.
Astfel, politica open market este intervenţia băncii centrale pe piaţa monetară, zisă piaţă liberă
sau deschisă ( faţă de alte pieţe ale creditului din economie care sunt tot mai mult sau mai puţin
controlate) pentru a creşte sau diminua lichidităţile agenţilor ce operează pe această piaţă, deci
posibilităţile lor de acordare a creditului şi de creaţie a monedei scripturale.

61
În derularea ei, politica monetară trebuie să tină cont de acţiunea sistemului bancar, care
reprezintă şi exprimă nevoile economiei, şi de acţiunea tezaurului, care reprezintă şi
exteriorizează cerinţele statului.

Domeniul de acţiune este totodată larg cât şi foarte precis. Prin monedă, prin reglarea cantităţii
de monedă, se acţionează pentru a controla lichiditatea şi a satisface nevoile economiei.
Obiectivele politicii monetare se confundă cu cele ale politicii economice, pentru realizarea
cărora aceasta acţionează ca un instrument.

Astfel în formularea ei deplină, politica monetară poate fi definită ca ansamblul intervenţiilor

băncii centrale sau autorităţilor monetare care se efectuează asupra lichidităţii economiei, în
scopul de a contribui, prin utilizarea tehnicilor sau instrumentelor monetare la realizarea
obiectivelor economice.

Politica monetară ca şi cea fiscală urmăreşte 4 scopuri:

 asigurarea angajărilor,
 stabilitatea preţurilor,
 rată adecvată a schimbului valutar,
 rată înaltă a creşterii economice.
Pentru realizarea acestor obiective autorităţile monetare iau în considerare patru categorii de
constrângeri:

 prevenirea panicii financiare,

 evitarea instabilităţii excesive a ratei dobânzii,
 revenirea anumitor sectoare ale economiei să suporte povara politicii restrictive
 câştigarea şi menţinerea încrederii investitorilor străini. 

4.4. Echilibru pe piața monetară. Măsuri de stabilizare.

            Functionarea pietei monetare implica existenta unor raporturi de proportionalitate intre masa monetara (oferta
de moneda) existenta in economie si cererea de moneda pe piata.

Conditia realizarii echilibrului pietei monetare

Echilibrul monetar de regula, este conceput, ca o stare a economiei, caracterizata prin existenta unui
raport de concordanta intre masa banilor in circulatie si sumele de bani reclamate de efectuarea
normala a operatiunilor economice care se realizeaza prin intermediul monedei.

62
            In procesul de realizare a echilibrului monetar sunt implicate o serie de variante si legaturi cauzale intre
ele, care reflecta influentele reciproce 717d33h ale modificarii cererii si ofertei de moneda, pe de o parte, si
celelalte marimi economice, pe de alta parte.

  Echilibru pe piata monetara implica egalitatea intre ofertele de bani si cererea de bani. Se presupune ca
nivelul preturilor este dat, fiind p 0 , si nivelul venitului real este dat, adica  Y = Y0 . In conditiile in care nivelul
preturilor si nivelul venitului real sunt date, cererea de bani depinde de rata dobanzii, iar echilibrul pietei monetare
indica dobanda de echilibru si cantitatea de bani, pentru p 0 si Y0 .

            Conditia de echilibru pe piata monetara este ca oferta reala de bani M / p sa fie egala cu cererea de
bani:

(8.40)

            Inlocuind pe M cu expresia ofertei de moneda si notand p = p 0 si Y = Y0 vom obtine:

(8.41)

            Din ecuatia (8.41) se observa ca, in conditiile in care nivelul preturilor si al venitului sunt date, cererea de
bani depinde numai de rata dobanzii. Ecuatia (8.41) exprima echilibrul pietei monetare, in functie de rata dobanzii si
de celelalte variabilele ce influenteaza cererea si oferta de bani

Fig. 8.5. Echilibrul pietei monetare.

În fig.8.5 functia cererii de bani este reprezentata prin curba descrescatoare L (pentru un nivel

dat al venitului real), iar curba crescatoare M reprezinta functia ofertei reale de bani, in
conditiile cand i s , r R , s 1 , q si p 0 sunt date pentru o anumita baza monetara`H . Curba ofertei este
crescatoare, deoarece, in conditiile unui stoc dat de moneda forte, bancile prefera sa pastreze mai
putine rezerve, pe masura ce dobanzile cresc. Astfel ca, la dobanzi mai mari, ponderea rezervelor
scade, iar valoarea multiplicatorului se majoreaza. Rata de echilibru a dobanzii i 0 , precum si
masa monetara de echilibru, M 0 / p , sunt atinse in punctul Eq .

            Daca baza monetara creste printr-o achizitie pe open market cu o valoare D H ,

curba M se va deplasa la dreapta, la M’, facand ca masa monetara sa sporeasca la M’/ p reducand
rata dobanzii de i 0 la i ’. Deoarece dobanzile scad, valoarea multiplicatorului scade, ca rezultat al
cresterii lui H . Dar, desi scade dobanda, masa monetara creste indiscutabil. Noul echilibru al
pietei monetare este in Eq’.

63
            Echilibrul pietei monetare este afectat si de modificarea ratei scontului. Atunci cand rata
scontului creste, bancile au tendinta de a pastra rezerve mai mari, deoarece este mai costisitoare
lipsa de rezerve, decat pastrarea lor. In acest mod se evita costurile ridicate ale imprumutului.

            Ca urmare a majorarii ratei scontului, pentru orice nivel al dobanzilor de pe piata i ,
multiplicatorul scade, iar curba ofertei M se deplaseaza la M”. Echilibrul pe piata monetara se
restabileste in Eq”, ceea ce inseamna ca dobanda de pe piata creste la i ”, iar cantitatea de bani
reali scade la M” / p . Rezulta ca majorarea ratei scontului reprezinta o politica monetara
contractionista.

Posibilitati de control al masei monetare si al dobanzii.

         Problema care se pune, in continuare, este daca se poate controla rata dobanzii si masa
monetara, in ce masura si daca acest control poate fi efectuat simultan. O asemenea analiza se
poate face cu ajutorul fig. 8.6.

            Daca banca centrala, pentru anumite motive, doreste ca rata dobanzii sa fie i x , masa
monetara nu poate fi M x/ p , in conditiile curbei cererii de bani L .

            Pentru o rata a dobanzii i x , banca trebuie sa asigure acea cantitate de bani care este ceruta
la nivelul respectiv al dobanzii. Daca doreste ca masa monetara sa se stabileasca la
nivelul M x/ p , banca va trebui sa permita ratei dobanzii sa se modifice, pana cand oferta si
cererea se vor echilibra.

 Banca centrala poate deplasa functia ofertei de bani, dar nu si pe cea a cererii de bani. Ca
urmare, banca centrala trebuie sa accepte ca nu se poate situa decat in pozitiile corespunzatoare
acelor combinatii dobanda - oferta de moneda, ce apar de-a lungul functiei cererii de bani L . La
dobanda i x , oferta monetara este M 0/ p , iar la oferta M x/ p , rata dobanzii va fi i 0 .

            Concluzia care se poate formula este ca banca centrala nu poate controla, simultan,
rata dobanzii si masa monetara. Cand decide a controla rata dobanzii, pierde controlul
ofertei de bani, iar cand controleaza stocul de bani, pierde controlul ratei dobanzii.

            Ca o chestiune practica, apare intrebarea: ce poate fi mai usor controlat, masa monetara
sau rata dobanzii  ? Daca multiplicatorul monetar ar fi constant, 
s-ar putea determina exact masa monetara cu ajutorul bazei monetare H . Date fiind schimbarile
care intervin in b si r , multiplicatorul monetar nu este constant si nu se poate controla usor masa
monetara si cu o exactitate convenabila in perioada scurta. In perioada lunga, prin acumularea
unor informatii adecvate despre evolutia multiplicatorului si a comportamentului stocului de
bani, se pot face corectiile necesare in masa monetara.

            Prin operatiunile sale zilnice, banca centrala poate controla, in bune conditii, rata

dobanzii. Astfel, daca cumpara titluri de valoare la pretul cerut, va ridica pretul acestora,
determinand o scadere a ratei dobanzii. Daca vinde o cantitate mare de titluri de valoare din
portofoliul sau, va reduce pretul acestora si va determina o crestere a ratei dobanzii. Prin astfel
de interventii zilnice, banca centrala are posibilitatea de a determina, cu destula exactitate,
nivelul ratei dobanzii.

Alternative si obiective in politica monetara

64
            Pentru stabilirea unei anumite politici monetare, in prealabil, se cer, a fi
determinate obiectivele de atins, care ar putea fi sintetizate astfel:

·  mentinerea unui nivel al masei monetare, prin modificarea corespunzatoare a ratei dobanzii;

·  mentinerea unui nivel al ratei dobanzii prin modificarea corespunzatoare a masei monetare.

            Banca centrala, in scopul realizarii nivelului dorit de activitate economica, se va

concentra asupra obiectivelor monetare. Daca cea mai importanta sursa de instabilitate in
economie este functia cererii de bani, prin variatiile sale, este de preferat ca banca centrala sa
vizeze, indeosebi, obiectivele legate de rata dobanzii.

                Politica monetara nu este un scop in sine si trebuie sa faca o delimitare precisa intre
obiectivele primare, obiectivele intermediare si cele finale, importante pentru economia
nationala in ansamblul sau.

            Ca obiectiv final al politicii monetare poate fi considerat raportul dintre inflatie si

somaj, important pentru definirea standardului de trai. Atingerea acestui obiectiv final face
necesara realizarea unui anumit nivel de crestere a PIB nominal, care se constituie ca obiectiv
intermediar. Aceasta se poate atinge daca, prin politica monetara, se realizeaza
anumite obiective monetare primare: o anumita rata a dobanzii, o anumita rata de crestere a
masei monetare. In acest scop, banca centrala foloseste instrumentele specifice: rata scontului,
rata rezervelor obligatorii, operatiuni pe open market cu titluri de valoare etc.

            Alegerea obiectivelor politicii monetare nu este usor de realizat, deoarece trebuie

identificate acelea care pot fi controlate mai bine si au o legatura mai stransa cu obiectivele
finale.

5. Echilibrul macroeconomic simultan pe piața bunurilor și

serviciilor și piața monetară.
5.1. Caracteristica echilibrului pe piața bunurilor și serviciilor.
Echilibrul valoric este o oportunitate pentru managementul finanţelor publice, deoarece include
echilibrul bugetar, echilibrul monetar şi echilibrul balanţei de plăţi. Menţinerea lui presupune un efort
colosal din partea politicii bugetar-fiscale şi a politicii monetare. În prezent teoria bugetului echilibrat
poate fi considerată o dogmă, deoarece ar putea constitui un instrument, care ar impune disciplina
fiscală şi ar asigura totodată utilizarea cât mai eficientă a banului public. În condiţiile actuale, însă, ale
crizei finanţelor publice în Uniunea Europeană, manifestată prin creşterea deficitelor bugetare şi a
datoriilor publice în unele ţări membre ale UE, problema echilibrului bugetar ca parte componentă a
echilibrului valoric capătă o semnificaţie importantă, spre deosebire de liberalismul clasic, care promova
principiul non-intervenţionismului statului în economie.

În economia modernă, bugetul echilibrat ridică o serie de probleme atât privind necesitatea respectării
acestui principiu, cât şi orizontul de timp vizat pentru un buget echilibrat. Un buget echilibrat conţine în
sine o serie de indicatori, care rezultă atât din politica fiscală cât şi din politica monetară. Cel mai simplu
model al unui buget echilibrat reiese din egalitatea: Y = G + I + C (Y); Vd = Y – T; C = a + bVd, unde: Y –
venitul; C – consumul; Vd – venitul disponibil; T – taxele, a şi b sunt coeficienţi exogeni. Respectarea
acestei egalităţi, prezentată prin termeni reali, poate determina un buget echilibrat. Un buget echilibrat,
însă, exclude finanţarea cheltuielilor publice printr-un alt procedeu decât acoperirea prin venituri fiscale,
65
iar finanţarea cheltuielilor publice recurente poate fi efectuată prin credit public sau creanţe monetare,
dar rambursate obligatoriu până la finele anului bugetar curent. Aceste modalităţi de evidenţă a banului
public sunt gestionate de către Trezoreria de Stat. În articolul prezent am încercat că cercetăm echilibrul
valoric cu toate componentele lui, utilizând modelul IS-LM în baza practicii Republicii Moldova.

Conţinutul de bază. Analiza echilibrului pe piaţa monetară şi pe piaţa bunurilor prin utilizarea modelului
IS-LM. Modelul IS-LM este cunoscut în literatura de specialitate ca exprimând „esenţa macroeconomiei
moderne”. El este considerat un model de echilibru între piaţa de mărfuri şi piaţa de valori. Acest model
ia în consideraţie influenţa ratei dobânzii, dar şi influenţa venitului. Prin urmare putem considera că
modelul IS-LM arată posibilităţile de echilibru între aceste două pieţe, dar care sunt influenţate de
politica bugetar-fiscală şi de politica monetară. Acest model a fost introdus pentru prima dată de J.K.
Hicks în anul 1937. El are două curbe – IS şi LM. Curba IS arată „investiţia” şi „ economiile” şi reflectă
echilibrul de pe piaţa mărfurilor şi serviciilor. Curba LM arată „lichidităţile” şi „oferta de banii”,
reprezentând echilibrul pe piaţa monetară. Modelul IS-LM are două egalităţi: (IS) Y = C (Y-T) + I (i) + G,
(LM) M/P = L (i, Y).

Politica bugetar-fiscală (G şi T), politica monetarcreditară (M)şi nivelul preţurilor (P) în model se iau ca
exogene. La utilizarea variabilelor exogene curba IS exprimă combinaţiile dintre i şi Y, care asigură
echilibrul pe piaţa mărfurilor, iar curba LM dă astfel de combinaţii pentru i şi Y, care asigură echilibrul pe
piaţa monetară. Mai jos prezentăm aceste două curbe în Figura 1. Curba LM reflectă cererea de monedă
şi oferta de monedă. Dar, deoarece rata dobânzii influenţează investiţiile şi, deci, şi cererea de monedă,
apoi anume această variabilă leagă cele două părţi ale modelului IS-LM. Modelul arată în ce măsură
legătura dintre aceste două pieţe determină cererea agregată.

5.2. Caracteristica echilibrului pe piața monetară.

Functionarea pietei monetare implica existenta unor raporturi de proportionalitate intre masa
monetara (oferta de moneda) existenta in economie si cererea de moneda pe piata.

Conditia realizarii echilibrului pietei monetare

Echilibrul monetar de regula, este conceput, ca o stare a economiei, caracterizata prin

existenta unui raport de concordanta intre masa banilor in circulatie si sumele de bani
reclamate de efectuarea normala a operatiunilor economice care se realizeaza prin
intermediul monedei.

            In procesul de realizare a echilibrului monetar sunt implicate o serie de variante si

legaturi cauzale intre ele, care reflecta influentele reciproce 717d33h ale modificarii cererii si
ofertei de moneda, pe de o parte, si celelalte marimi economice, pe de alta parte.

  Echilibru pe piata monetara implica egalitatea intre ofertele de bani si cererea de bani. Se
presupune ca nivelul preturilor este dat, fiind p 0 , si nivelul venitului real este dat, adica  Y = Y0 .
In conditiile in care nivelul preturilor si nivelul venitului real sunt date, cererea de bani depinde
de rata dobanzii, iar echilibrul pietei monetare indica dobanda de echilibru si cantitatea de bani,
pentru p 0 si Y0 .

            Conditia de echilibru pe piata monetara este ca oferta reala de bani M / p sa fie egala cu

cererea de bani:
66
 (8.40)

            Inlocuind pe M cu expresia ofertei de moneda si notand p = p 0 si Y = Y0 vom obtine:

(8.41)

            Din ecuatia (8.41) se observa ca, in conditiile in care nivelul preturilor si al venitului sunt
date, cererea de bani depinde numai de rata dobanzii. Ecuatia (8.41) exprima echilibrul pietei
monetare, in functie de rata dobanzii si de celelalte variabilele ce influenteaza cererea si oferta
de bani

Fig. 8.5. Echilibrul pietei monetare.

În fig.8.5 functia cererii de bani este reprezentata prin curba descrescatoare L (pentru un nivel

dat al venitului real), iar curba crescatoare M reprezinta functia ofertei reale de bani, in
conditiile cand i s , r R , s 1 , q si p 0 sunt date pentru o anumita baza monetara`H . Curba ofertei
este crescatoare, deoarece, in conditiile unui stoc dat de moneda forte, bancile prefera sa
pastreze mai putine rezerve, pe masura ce dobanzile cresc. Astfel ca, la dobanzi mai mari,
ponderea rezervelor scade, iar valoarea multiplicatorului se majoreaza. Rata de echilibru a
dobanzii i 0 , precum si masa monetara de echilibru, M 0 / p , sunt atinse in punctul Eq .

            Daca baza monetara creste printr-o achizitie pe open market cu o valoare D H ,

curba M se va deplasa la dreapta, la M’, facand ca masa monetara sa sporeasca
la M’/ p reducand rata dobanzii de i 0 la i ’. Deoarece dobanzile scad, valoarea multiplicatorului
scade, ca rezultat al cresterii lui H . Dar, desi scade dobanda, masa monetara creste indiscutabil.
Noul echilibru al pietei monetare este in Eq’.

            Echilibrul pietei monetare este afectat si de modificarea ratei scontului. Atunci cand rata
scontului creste, bancile au tendinta de a pastra rezerve mai mari, deoarece este mai
costisitoare lipsa de rezerve, decat pastrarea lor. In acest mod se evita costurile ridicate ale
imprumutului.

            Ca urmare a majorarii ratei scontului, pentru orice nivel al dobanzilor de pe piata i ,
multiplicatorul scade, iar curba ofertei M se deplaseaza la M”. Echilibrul pe piata monetara se
restabileste in Eq”, ceea ce inseamna ca dobanda de pe piata creste la i ”, iar cantitatea de bani

67
reali scade la M” / p . Rezulta ca majorarea ratei scontului reprezinta o politica monetara
contractionista.

Posibilitati de control al masei monetare si al dobanzii.

         Problema care se pune, in continuare, este daca se poate controla rata dobanzii si masa
monetara, in ce masura si daca acest control poate fi efectuat simultan. O asemenea analiza se
poate face cu ajutorul fig. 8.6.

            Daca banca centrala, pentru anumite motive, doreste ca rata dobanzii sa fie i x , masa
monetara nu poate fi M x/ p , in conditiile curbei cererii de bani L .

            Pentru o rata a dobanzii i x , banca trebuie sa asigure acea cantitate de bani care este
ceruta la nivelul respectiv al dobanzii. Daca doreste ca masa monetara sa se stabileasca la
nivelul M x/ p , banca va trebui sa permita ratei dobanzii sa se modifice, pana cand oferta si
cererea se vor echilibra.

 Banca centrala poate deplasa functia ofertei de bani, dar nu si pe cea a cererii de bani. Ca
urmare, banca centrala trebuie sa accepte ca nu se poate situa decat in pozitiile
corespunzatoare acelor combinatii dobanda - oferta de moneda, ce apar de-a lungul functiei
cererii de bani L . La dobanda i x , oferta monetara este M 0/ p , iar la oferta M x/ p , rata dobanzii
va fi i 0 .

            Concluzia care se poate formula este ca banca centrala nu poate controla, simultan,
rata dobanzii si masa monetara. Cand decide a controla rata dobanzii, pierde controlul ofertei
de bani, iar cand controleaza stocul de bani, pierde controlul ratei dobanzii.

            Ca o chestiune practica, apare intrebarea: ce poate fi mai usor controlat, masa monetara
sau rata dobanzii  ? Daca multiplicatorul monetar ar fi constant, 
s-ar putea determina exact masa monetara cu ajutorul bazei monetare H . Date fiind
schimbarile care intervin in b si r , multiplicatorul monetar nu este constant si nu se poate
controla usor masa monetara si cu o exactitate convenabila in perioada scurta. In perioada
lunga, prin acumularea unor informatii adecvate despre evolutia multiplicatorului si a
comportamentului stocului de bani, se pot face corectiile necesare in masa monetara.

            Prin operatiunile sale zilnice, banca centrala poate controla, in bune conditii, rata

dobanzii. Astfel, daca cumpara titluri de valoare la pretul cerut, va ridica pretul acestora,
determinand o scadere a ratei dobanzii. Daca vinde o cantitate mare de titluri de valoare din
portofoliul sau, va reduce pretul acestora si va determina o crestere a ratei dobanzii. Prin astfel
de interventii zilnice, banca centrala are posibilitatea de a determina, cu destula exactitate,
nivelul ratei dobanzii.

Alternative si obiective in politica monetara

            Pentru stabilirea unei anumite politici monetare, in prealabil, se cer, a fi

determinate obiectivele de atins, care ar putea fi sintetizate astfel:

68
·  mentinerea unui nivel al masei monetare, prin modificarea corespunzatoare a ratei dobanzii;

·  mentinerea unui nivel al ratei dobanzii prin modificarea corespunzatoare a masei monetare.

            Banca centrala, in scopul realizarii nivelului dorit de activitate economica, se va

concentra asupra obiectivelor monetare. Daca cea mai importanta sursa de instabilitate in
economie este functia cererii de bani, prin variatiile sale, este de preferat ca banca centrala sa
vizeze, indeosebi, obiectivele legate de rata dobanzii.

            Politica monetara nu este un scop in sine si trebuie sa faca o delimitare precisa intre

obiectivele primare, obiectivele intermediare si cele finale, importante pentru economia
nationala in ansamblul sau.

            Ca obiectiv final al politicii monetare poate fi considerat raportul dintre inflatie si

somaj, important pentru definirea standardului de trai. Atingerea acestui obiectiv final face
necesara realizarea unui anumit nivel de crestere a PIB nominal, care se constituie ca obiectiv
intermediar. Aceasta se poate atinge daca, prin politica monetara, se realizeaza
anumite obiective monetare primare: o anumita rata a dobanzii, o anumita rata de crestere a
masei monetare. In acest scop, banca centrala foloseste instrumentele specifice: rata scontului,
rata rezervelor obligatorii, operatiuni pe open market cu titluri de valoare etc.

            Alegerea obiectivelor politicii monetare nu este usor de realizat, deoarece trebuie

identificate acelea care pot fi controlate mai bine si au o legatura mai stransa cu obiectivele
finale.

5.3. Echilibrul macroeconomic general.

Teoria echilibrului economic - concept, forme, condiţii de echilibru

Economia reprezintă o realitate dinamică, aflată in continuă mişcare. Ea se prezintă ca un

sistem integrat de sectoare, ramuri şi activităţi productive, de repartiţie, schimb şi consum,
juridice, economice, organizatorice şi social-culturale. "Fără un astfel de sistem - care să
producă hrana, s-o prelucreze, s-o ambaleze şi s-o distribuie, care să fabrice stofe şi să
confecţioneze imbrăcăminte, care să construiască case şi să le mobileze, să asigure servicii
medicale şi de invăţămant, să legifereze şi să menţină ordinea, să pregătească apărarea
colectivităţii - viaţa ar fi grea. Iată deci funcţia lui. Sistemul economic optim este acela care
furnizează maximum din ceea ce au nevoie oamenii"25. Aceste activităţi sunt realizate şi
asigurate de către agenţii economici şi ghidate, inainte de toate, prin "mana invizibilă" a pieţei,
prin mecanismele acesteia. Dar, la scara economiei naţionale, ele nu se pot desfăşura in condiţii
optime, in corelaţie cu trebuinţele indivizilor şi ale societăţii, fără o anumită stare de
concordanţă, denumită echilibru macroeconomic, intre toate sectoarele şi ramurile, intre
componentele mecanismului economic, care deşi se află intr-o anumită interdependenţă, au o
funcţionalitate proprie şi sunt in mişcare. Drept urmare, problema echilibrului macroeconomic
(echilibrul general al economiei) ocupă un loc important in teoria şi practica economică.
Definirea echilibrului variză de la o teorie la alta, dar conceptul de bază rămane acelaşi.

69
Caracterul complex şi mereu schimbător al trebuinţelor şi resurselor economice, fenomenele de
instabilitate din economia mondială etc. situează in actualitate problemele echilibrului
economic şi creşterii economice.

In condiţiile economiei de piaţă concurenţiale, echilibrul economic se manifestă sub forma unei
stări proprii pieţei, generată de acţiunea agenţilor economici in calitatea lor de producători -
vanzători şi de consumatori - cumpărători. Agenţii economici producători urmăresc
maximizarea profiturilor lor, in timp ce agenţii economici consumatori, satisfacerea trebuinţelor
lor. Din modul de acţiune şi de comportare a acestor agenţi economici pe piaţă, in funcţie de
propriile lor interese, echilibrul economic concurenţial apare sub forma raportului dintre
cererea şi oferta ce se manifestă pe pieţele bunurilor economice, pieţele monetare şi de
capitaluri, piaţa muncii, care, in unitatea şi interdependenţa lor reprezintă forme de existenţă a
echilibrului macroeconomic26.

Altfel spus, echilibrul macroeconomic exprimă starea de concordanţă relativă dintre cererea şi
oferta agregate, in cadrul sistemului de pieţe, la nivelul economiei naţionale. Acesta are la bază
alocarea şi folosirea raţională a resurselor, funcţionareanormală a potenţialului de producţie şi
de circulaţie, a tuturor componentelor mecanismului economic, in interdependenţa lor. Starea
de echilibru economic este o expresie a compatibilităţii, a concordanţei relative a deciziilor
luate de agenţii economici producători şi respectiv consumatori, aceasta menţinandu-se intr-o
anumită perioadă de timp, pană in momentul in care intervin factori perturbatori, cu acţiune
contrarie.

Echilibrul macroeconomic presupune realizarea echilibrului pe piaţa bunurilor şi serviciilor, pe

piaţa muncii, pe piaţa capitalului, pe piaţa monetară, deci a echilibrului material, financiar-
monetar, bugetar etc., care inseamnă de fapt, mai multe echilibre parţiale. Există, in acest caz,
o relaţie ca de la parte la intreg: asigurarea echilibrelor menţionate, in dinamică, se reflectă
favorabil in cadrul echilibrului macroeconomic, după cum eventualele disfuncţionalităţi ale
acestora afectează buna funcţionare a economiei naţionale in ansamblul ei. Ansamblul
echilibrelor parţiale dintr-o economie se oglindeşte in echilibrul economic general.

Economia naţională se află in echilibru, atunci cand ea realizează acel volum al producţiei pe
care poate să-l producă, dispunand de potenţial productiv necesar şi in condiţiile in care
cantitatea respectivă de bunuri este cerută de piaţă. Producţia optimă presupune, deci, situaţia
cand cantitatea de bunuri oferite (bunuri de consum şi bunuri capital) este egală cu cantitatea
de bunuri cerute. Aceasta inseamnă că rata de creştere a producţiei este egală cu rata de
creştere a cheltuielilor, că nu există nici supraproducţie şi nici subproducţie.

In stransă legătură cu echilibrul economic se află optimul economic, adică acea variantă de
echilibru care asigură obţinerea unor rezultate economice maxime pe unitatea de cheltuială, in
condiţiile protejării mediului natural.

Nivelul de echilibru macroeconomic reprezintă un concept teoretic, care in practică se

manifestă ca tendinţă a evoluţiei economiei naţionale, de a depăşi numeroase şi variate
dezechilibre.

70
Teoria echilibrului macroeconomic surprinde următoarele două forme fundamentale ale
acestuia:

a) echilibrul static, care reflectă acea stare momentană a economiei, considerată doar ca o
ipoteză de lucru, fără corespondenţă in realitate. Acest echilibru s-ar caracteriza prin
manifestarea unor schimbări imperceptibile şi nesemnificative intre diferitele mecanisme şi
structuri ale economiei, astfel incat starea generală a acesteia să rămană neschimbată. Altfel
spus, echilibrul static presupune o multitudine de variabile, astfel legate intre ele, incat face
imposibilă orice instabilitate a sistemului economic, lucru care in realitate nu se intamplă, decat
eventual pe termen scurt.

b) echilibrul dinamic, care se referă la tendinţa obiectivă de adaptare, de corelare in dinamică a

ofertei la exigenţele cererii şi de realizare a concordanţei necesare dintre aceste mărimi, de
fiecare dată la un alt nivel. Echilibrul dinamic presupune modificarea sistemului economic, ca
urmare a modificării raportului dintre resurse şi nevoi, dintre cererea globală şi oferta globală.
Acesta presupune mişcarea subsistemelor economiei naţionale, ruperea coerenţei structurilor
existente şi crearea de noi compatibilităţi structurale, adică restabilirea unui nou echilibru,
după care urmează reapariţia dezacordurilor intre structurile interne ale economiei ş.a.m.d.

Principalii factori care determină dinamica echilibrului macroeconomic sunt: a) populaţia, care,
prin numărul, structura pe varstă şi profesii, nivelul de calificare etc., aflate in continuă mişcare,
determină schimbări corespunzătoare in ansamblul cererii; b) progresul tehnico-ştiinţific, care
duce la apariţia unor noi trebuinţe, noi subramuri, la modificări in structura şi nivelul lor şi,
implicit, la schimbări ale ofertei şi cererii globale, la ajustări ale raportului dintre acestea; c)
comportamentul agenţilor economici, care se schimbă mereu, atrăgand după sine noi orientări
in folosirea veniturilor, pentru consum şi pentru investiţii, precum şi in plasarea capitalurilor in
afaceri; d) limitele resurselor naturale, care acţionează restrictiv, impunand restructurări in
alocarea şi combinarea factorilor de producţie etc.

Există două mari teorii in ceea ce priveşte echilibrul macroeconomic: teoria clasică (neoclasică)
şi teoria keynesiană.

Conform teoriei clasice şi neoclasice, intr-o societate acţionează mecanisme naturale de

schimb, iar producţia naţională se stabileşte spontan şi necesar la acel nivel la care toţi
lucrătorii sunt ocupaţi deplin şi toate capitalurile disponibile sunt utilizate de asemenea
integral. Cu alte cuvinte, echilibrul economic general se produce atunci cand intr-o economie
există starea de ocupare deplină a forţei de muncă. Modelul clasic presupune un echilibru
caracterizat prin maximizarea producţiei, a beneficiilor şi tuturor remuneraţiilor.

Cel care a reuşit o analiză pertinentă şi mult mai aproape de realitate a echilibrului
macroeconomic a fost marele economist englez J. M. Keynes, care a reuşit să evidenţieze unele
erori ale raţionamentului clasic şi neoclasic şi să construiască un alt model de echilibru
economic. Principalele caracteristici ale modelului keynesian se reduc la următoarele aspecte:
a) acest model se bazează pe o teorie dinamică a fluxurilor economice, compatibilă cu o
pluralitate de echilibre diferite, intre care echilibrul ocupării depline constituie una dintre

71
posibilităţi; b) el include mai multe variabile decat modelul clasic şi presupune, in consecinţă,
mai puţine constante; c) presupune o abordare in termeni de circuit, astfel că modelul
economic constă in relaţii de cauzalitate intre variabilele care se influenţează reciproc şi care
asigură realizarea echilibrului global; d) acest model evidenţiază importanţa cererii globale in
asigurarea echilibrului economic; e) funcţionalitatea şi inţelegerea modelului keynesian
presupun analiza raportului ce se stabileşte intre anticipările agenţilor economici şi răspunsurile
realităţii.

In cadrul modelului de echilibru elaborat de J. M. Keynes, sunt esenţiale cunoscutele ecuaţii de

echilibru, privind relaţiile dintre venit (Y), consum (C), investiţii (I) şi economii (S), astfel:

Y = C + I; C = Y - I; I = Y - C; S = Y - C; S = I, aceasta din urmă fiind o relaţie fundamentală,

deoarece transformarea economiilor in investiţii reprezintă cheia problemei in realizarea
echilibrului economic.

Condiţia de echilibru macroeconomic in economia unei ţări este ca oferta globală (Y) să fie
egală cu cererea globală (D), adică Y = D. De precizat, că oferta globală este reflectată de
produsul naţional brut sau venitul naţional, care se repartizează pentru consum (C) şi pentru
economii (E). Dar, cererea globală cuprinde cererea de bunuri de consum şi cererea de bunuri
de investiţii. Deci, D = C + I şi Y = C + I. Venitul este folosit, o parte pentru cumpărarea bunurilor
de consum (C) şi altă parte pentru economii (S). Rezultă deci că Y = C + S sau C + S = C + I sau S =
I. Aceasta inseamnă că, pentru realizarea echilibrului pe piaţa produselor şi serviciilor, trebuie
ca tot ce s-a produs să fie şi cumpărat şi, in consecinţă, tot ceea ce este neconsumat (adică ceea
ce este economisit) să fie investit. In aceste condiţii, cererea excedentară (De) este nulă.
Cererea excedentarăeste diferenţa dintre cantităţile de bunuri materiale şi servicii cerute de
consumatori (D) şi producţia curentă (Qc), la care se adaugă rezervele necesare (Rn). Deci De =
D - (Qc + Rn).

In funcţie de conţinutul proceselor economice şi de modul de exprimare a rezultatelor

economice, echilibrul economic imbracă următoarele forme: material, valoric şi al resurselor de
muncă..

Echilibrul economic material exprimă acea stare de concordanţă relativă intre volumul,
structura şi calitatea producţiei (oferta globală - Y) pe de o parte, şi nevoile de consum final şi
de producţie (cerere globală - D), sub aspect cantitativ, structural şi calitativ, pe de altă parte.
De pildă, pentru a asigura o anumită cantitate de energie electrică este necesară o cantitate
determinată de combustibili, intr-o anumită structură şi putere calorică.

Echilibrul economic valoric exprimă concordanţa relativă intre diferitele structuri valorice al
rezultatelor economice, intre acestea şi eforturile depuse. In cadrul acestuia se disting forme
speciale, cum sunt: echilibrul monetar, echilibrul valutar, echilibrul financiar, echilibrul bugetar.
De exemplu: echilibrul monetar-bănesc exprimă concordanţa relativă dintre expresia bănească
a fondului de bunuri economice existente pe piaţă şi cantitatea de bani in circulaţie; echilibrul
valutar evidenţiază concordanţa relativă intre incasările şi plăţile in valută; echilibrul financiar
reliefează concordanţa relativă intre sursele financiare şi necesităţile de plată ale agenţilor

72
economici; echilibrul bugetar reflectă concordanţa relativă intre veniturile şi cheltuielile
bugetare.

Echilibrul resurselor de muncă reflectă concordanţa relativă dintre cantitatea, structura şi

calitatea factorului uman activ disponibil şi necesităţile de resurse de muncă ale utilizatorilor
(agenţilor economici).

Pe piaţa bunurilor economice, condiţia de echilibru este ca suma dintre oferta globală (Y) şi
import (H) să fie egală cu suma dintre cererea globală (D) şi export (E). Deci: Y + H = D + E sau C
+ S + H = C + I + E. Adică, S + H = I + E, sau S - I = E - H. Deci, condiţia de echilibru pe această piaţă
este ca diferenţa dintre economii şi investiţii să fie egală cu diferenţa dintre export şi import,
luandu-se in considerare şi relaţiile economice ale ţării respective cu exteriorul.

Pe piaţa monetară, echilibrul este asigurat, cand cererea de bani (Dm) este egală cu oferta de
bani (Ym), ambele fiind in concordanţă cu cererea şi oferta de bunuri economice. Luindu-se in
calcul cei mai importanţi factori care acţionează asupra cererii şi ofertei de bani (masa
monetară - M; viteza de circulaţie a banilor - V; volumul global al tranzacţiilor pe această piaţă -
T; nivelul general al preţurilor - P), condiţia de echilibru devine: M.V = P.T. Adică, oferta reală de
bani este egală cu cererea reală de bani.

Pe piaţa muncii există o condiţie similară de echilibru: cererea de locuri de muncă (DL) este
egală cu oferta de locuri de muncă (YL), astfel: YL = DL.

6. Piața valutară. Economia deschisă și balanța de plăți.

6.1.Piața valutară și componentele ei.

Piata valutara internationala este reprezentata de ansamblul tranzactiilor de devize desfasurate
prin „ semnale” ( de vanzare – cumparare ) transmise prin mijloace de comunicatii rapide , intre
centrele financiare internationale ( Londra , New York , Tokyo, Frankfurt , Zurich , Singapore ,
Hong-Kong , etc. ) .

Piata valutara implica mecanisme ( acorduri , procedee , cutume ) conform carora se realizeaza
tranzactii intre vanzatori si cumparatori de valute . Daca pana acum cateva decenii comertul cu
valuta era generat indeosebi de necesitatea decontarii importurilor si exporturilor , in perioada
actuala o pondere insemnata detin tranzactiile de valute convertibile ca urmare indeosebi a
diferentelor de curs de schimb de pe diversele piete si ca urmare a diferentelor in ceea ce
priveste rata dobanzii . Investitiile si legat de ele , fluxurile de capitaluri reprezinta , de
asemenea , o sursa de impulsionare a tranzactiilor cu valute .

Se poate vorbi despre piata valutara internationala care se refera la tranzactii ( vanzari -

cumparari , credite – imprumuturi ) de valute , dar si despre piata valutara interbancara care
include piata la vedere in care schimbul este realizat in 48 de ore , precum si despre piata la
termen in care schimbul este realizat , in totalitate , dupa o durata de timp mai mare ( 1 luna , 3
luni , etc. ) . Daca depasim sfera sistemului bancar , intalnim piata contractelor la
termensi piata contractelor de optiuni .
73
Termenul de „piata” are , deci , o larga utilizare , chiar si in cazul in care drept element cheie
este valuta si aceasta datorita diversitatii instrumentelor financiare , sferelor si duratelor de
desfasurare .

Principalii participanti la desfasurarea pietei valutare sunt bancile comerciale. Intre acestea
deosebim:

Bancile dealer – adica acele banci care opereaza pe cont propriu si in nume propriu, precum si
in numele si contul unor clienti. Altfel spus, o banca de acest tip vinde si cumpara sume in
diverse valute, la diverse cotatii, corespunzator propriilor interese sau corespunzator
intereselor clientilor. Conditia deseori invocata este de a nu depasi in operatiunile pe care le
face, o suma-plafon ( de regula exprimata in dolari ) , reprezentand asa numita limita de
expunere valutara a respectivei banci. In ceea priveste interesele bancii sau interesele clientilor,
ele constau in obtinerea de castiguri la incheierea activitatii in ziua „ t”, dar si in asigurarea de
lichiditati , in diverse valute, in vederea efectuarii platilor. Activitatea nu este neaparat
aducatoare de castiguri, intru-cat banca – dealer se confrunta cu riscul de a ramane la sfarsitul
zilei cu o suma nevanduta intr-o valuta pentru care cursul de schimb se poate deprecia .

- Bancile broker care se particularizeaza prin faptul ca intermediaza pe piata valutara in nume

propriu dar numai corespunzator dispozitiilor clientilor si evident, in contul clientilor
( vehiculand asadar, sumele acestora corespunzator ordinelor acestora ). De mentionat ca
bancile de acest gen sunt autorizate ( oficial ) sa intermedieze, iar tranzactia este executata in
conditiile in care banca ( sau clientul ) gaseste partenerul dispus sa participe la realizarea ei,
ceea ce are darul sa diminueze riscul operatiunilor acestor banci. O categorie de intermediari o
reprezinta asa numitii curtieri – institutii care au rol deosebit in ceea ce priveste informarea, dar
si in realizarea centralizarii de ordine de cumparare sau de vanzare.

- Clientii bancilor comerciale sunt reprezentati de agentii economici interni ( firme , persoane

particulare ) institutii financiare care nu participa direct pe piata , bursele de valori , corporatiile
internationale .

Banca centrala , reprezentata de banca nationala, banca de emisiune monetara , are un rol
aparte pe piata valutara in sensul ca reglementeaza activitatea pe piata interbancara si care
poate modifica oferta de moneda nationala, sau poate conditiona creditele solicitate de bancile
comerciale. De asemenea , in cazul sistemului de curs controlat, banca centrala poate influenta
cursul monedei nationale prin vanzare sau cumparare de valuta sau alte metode.

1. OPERATIUNI SPECIFICE PIETEI VALUTARE. TEHNICI DE ACOPERIRE A RISCULUI VALUTAR

Marea majoritate a operatiunilor pe piata valutara sunt realizate de catre bancile comerciale,
iar cele mai multe dintre aceste operatiuni sunt cunoscute sub numele de arbitraje. In sensul
sau original termenul arbitraj se refera la practica ( operatiunea ) de a vinde si cumpara valuta
sau hartii de valoare cu scopul de a obtine castiguri rapide de pe urma diferentelor de pret
existente pe diferite piete. In urma unor succesive arbitraje , diferentele de pret, in mod normal
tind sa dispara ca rezultat al actiunii legii cererii si ofertei. Daca acesta este sensul initial al
termenului si definitia a ramas in esenta valabila, arbitrajul , in prezent , presupune o
74
interpretare ceva mai nuantata . Motivul consta in faptul ca in centrele financiare diversele
valute sunt cotate in raport cu dolarul SUA , iar aceste cotatii desprinzandu-se de conditia de
cotare a fiecarei tari cu valuta convertibila , tind spre acelasi nivel in cazul valutei respective .
Altfel spus , cursul de schimb de 1,3 CHF pentru 1 $ este cam acelasi atat in Elvetia cat si la New
–York sau Tokyo . Ca urmare , arbitrajul in vechiul sens al termenului este mai greu de realizat .
In perioada actuala termenul “arbitraj “ se refera de cele mai multe ori la o afacere profesionala
in care este implicat schimbul sau transferul de valuta corespunzator intereselor clientilor sau
bancilor insasi .

Inainte de a descrie aspectele caracteristice fiecarei tip de operatiune din gama larga si in
continua expansiune a operatiunilor realizate de banci ne referim la unele dintre notiunile
frecvent utilizate de operatorii din salile de arbiraj. Astfel se foloseste termenul de pozitie a
bancii in raport cu o valuta , in sensul de suma rezultata din operatiunile anterioare de incasari (
intrari ) si plati in valuta respectiva ( sold ). Daca suma initiala + intrarile – platile = 0 , suntem in
prezenta unei pozitii inchise ; daca soldul este pozitiv, ( existent initial + incasari – plati ) > 0
,afirmam ca ne aflam intr-o pozitie deschisa . Desigur o banca implicata in tranzactii
internationale trebuie sa mentina sume suficient de mari in principalele valute pentru a face
fata situatiilor solicitate de clienti .Dar daca sume dintr-o anumita valuta depaseste necesarul
curent , banca va cauta sa raspandeasca “suma in exces” cumparand alte valute pentru a
diminua nivelul dobanzilor pe care le-ar datora sau pentru a evita riscul deprecierii acelei valute
. Este posibila si mentinerea valutei in exces daca se considera ca , in timp , ea se va aprecia .
Indiferent de motivul pentru care surplusul la o valuta anumita a aparut , banca se situeaza intr-
o pozitie lunga ( “long position” ) de asteptare , de rezolvare in raport cu acea valuta . Daca
dimpotriva , banca isi propune sa atraga alte valute in schimbul valutei in exces pentru a
efectua plati , fie pur si simplu pentru a scapa de valuta in exces , atunci in raport cu acele
valute pe care le cauta sa le atraga se va situa intr-o pozitie scurta ( “ short position “ ) de
procurare rapida a acesteia .

In ce priveste principiile care se degaja din diferitele operatiuni de pe piata valutara , acestea
pot fi redate sub forma unor sfaturi , care trebuie sa stea mereu in atentie , ori de cate ori se
desfasoara asemenea activitati :

“scapa de valuta slaba “ sau care se anticipeaza ca se va deprecia ) in schimbul unor valute tari
(sau care se anticipeaza ca se va aprecia sau ca se vor mentine ca valoare ;

“cumpara in momentul , locul si in conditiile in care pretul este mai mic si vinde in momentul ,
locul si in conditiile in care pretul este mai mare “ ;

“ia decizia cea mai avantajoasa si actioneaza rapid pina nu se reduc diferentele de pret care te
avantajeaza“ ;

6.2. Cererea si ofera valuatară.

75
În economie, oferta și cererea reprezintă un model care explică formarea prețurilor într-o piață
concurențială liberă. Prețul bunurilor este stabilit într-un punct în care cantitatea solicitată de
consumator este echilibrată de cantitatea furnizată de producător.

Să zicem că, într-o zi, ați plecat la cumpărături. Aveți nevoie de mere și se întâmplă să fie doar
un singur furnizor cu cantitatea potrivită de mere. Nu negociați, sunteți de acord cu prețul și
faceți tranzacția - o sumă stabilită pentru o cantitate stabilită de mere. Atât dvs., cât și
vânzătorul ați făcut o tranzacție, obținând ceea ce ați vrut.

A doua zi, mergeți din nou acolo căutând să cumpărați aceeași cantitate de mere, numai că
acum există doi furnizori, ambii având cantitatea de mere de care aveți nevoie. Aceasta
înseamnă că există o ofertă de mere mai mare decât cererea.

Concurența dintre vânzători va împinge prețul merelor în jos, deoarece ambii realizează că veți
cumpăra probabil merele mai ieftine, presupunând că toate celelalte lucruri rămân la fel. Va fi
stabilit un nou preț și veți face o înțelegere cu oricare dintre vânzătorii pe care îl considerați
potriviți.

În mod alternativ, dacă în acea zi ați fi venit cu un prieten care să fie și el interesat de mere, dar
numai un singur furnizor era acolo, cererea ar fi depășit oferta. Un vânzător ar observa acest
lucru și va mări prețul merelor lui, știind că atât dvs. cât și prietenul dvs. îi veți cumpăra cu
siguranță toate merele.

Acesta este ABC-ul economiei și este absolut esențial să înțelegeți, în calitate de trader aspirant,
logica simplă a modului în care funcționează această mică piață de mere, deoarece vă va ajuta
să înțelegeți cum funcționează piața Forex.

Însă, lucrurile pot începe să se complice de aici. Aplicând scenariul de mai sus pe piața valutară,
de fiecare dată când o anumită monedă este cumpărată se creează o cerere excedentară pe
piață, stricând echilibrul de preț și împingând cotația mai sus.

În mod similar, de fiecare dată când o anumită monedă este vândută, se creează o surplus de
oferă - din nou, aruncând prețul în afara balanței și împingându-l în jos.

Valoarea impactului este direct proporțională cu volumul de tranzacționare. Jucătorii mari, cum
ar fi băncile naționale, de exemplu, pot provoca un dezechilibru important prin manipularea
ofertei de monedă națională. Jucătorii mici, cum ar fi traderii de retail, pot cel mult să
influențeze puțin piața, ca urmare a numărului lor foarte mare.

Oferta și cererea în continuă schimbare a monedelor este ceea ce face ca piața Forex să fie
activă. Filosofia echilibrului prețurilor este esențială pentru înțelegerea modului în care
funcționează tranzacționarea pe piața valutară online, deoarece toate evenimentele economice
din lume sunt relevante pentru piață numai în ceea ce privește cât de mult influențează ele
oferta și cererea unui activ. Sau, trebuie să menționăm cât de mult influențează ele oferta și
cererea estimate ale unui activ.

76
Folosind piața noastră de mere, ca exemplu, dacă unul dintre vânzătorii de mere a dat faliment
în acest sezon, atât tu cât și prietenul tău poți aștepta ca prețul merelor să crească înainte de a
apărea pe piață.

6.3. Rata de schimb nominal și rata de schimb reală.

Cursul de schimb nominal efectiv (Nominal Effective Exchange Rate - NEER) cât și cel real efectiv
(eng. Real Effective Exchange Rate - REER) sunt cel mai des utilizați ca indicatori ai
competitivității externe.

Cursul de schimb nominal efectiv se calculează ca o medie ponderată a ratelor de schimb

bilaterale nominale ale monedei de naționale în raport cu valutele străine. În același timp,
conceptual, cursul de schimb real efectiv este definit ca o medie ponderată a monedei unei țări
în raport cu un coș de alte valute majore ajustat cu efectele inflației. Ponderile valutelor în coș
sunt calculate în baza balanței comerciale a Republicii Moldovei, principalii parteneri fiind
România, Rusia și Ucraina. În total, la baza calcului cursului de schimb nominal și real efectiv
stau valutele a 17 țări. Perioada de bază este considerată a fi luna decembrie 2000.

Conform metodologiei de calcul, cursul de schimb nominal efectiv poate fi scris sub forma:

unde:

 n – numărul de țări (valute) din coș;

 si – cursul de schimb al monedei naționale față de valuta țării i;

  – cursul de schimb al monedei naționale față de valuta țării i în perioada de bază;

 wi – ponderea țării (valutei).

Totodată, cursul de schimb real efectiv poate fi scris sub forma:

unde:

 n – numărul de țări (valute) din coș;

 si – cursul de schimb al monedei naționale față de valuta țării i;

77
  – cursul de schimb al monedei naționale față de valuta țării i în perioada de bază;

 wi – ponderea țării (valutei) în coș;

 pi - indicele inflației în țara i;

 pMD - indicele inflației în Republica Moldova.

Astfel, conform graficului nr. 4.14, în comparație cu luna martie 2012, a avut loc o apreciere a
leului moldovenesc atât în termeni nominali cât și reali. În mare parte, creșterea REER a fost
determinată de aprecierea nominală. Această evoluție presupune diminuarea competitivității
produselor autohtone în raport cu partenerii comerciali ai RM. De remarcat că, acești indicatori
reflectă doar aspectul – preț al competitivității. Analizând graficul nr. 4.15, observăm, spre
exemplu, că datorită deprecierii rublei rusești față de dolarul SUA prețurile produselor rusești
exprimate în dolari SUA se diminuează. Totodată, prețurile produselor moldovenești rămân la
același nivel, la fel fiind exprimate în dolari SUA.

6.4. Echilibrul pe piața monetară. Măsuri de stabilizare.

În ultimele decenii, sfera financiară nu a fost scutită de tensiuni şi mişcări destabilizatoare,
generatoare de riscuri atât pentru actorii propriu-zişi ai sistemului financiar, cât şi pentru
economie în ansamblul său. Având în vedere fenomenele financiare care se manifestă în
economia mondială în perioadele recente, unii autori consideră că un risc de instabilitate
financiară sporit este preţul ce trebuie plătit pentru a beneficia de efectele, de altfel benefice,
ale modernizării tehnologice, liberalizării şi interconectării pieţelor financiare internaţionale.
Este o ipoteză care în prezent se află în curs de cercetare prin numeroase investigaţii. Însă,
indiferent de rezultatul acestor studii, este indubitabil că o acţiune metodică de prevenire a
riscului de instabilitate financiară este mai necesară ca niciodată într-o lume caracterizată
printr-o interdependenţă generalizată şi, deci, printr-o mai mare posibilitate de contagiune şi
de răspândire a crizelor la nivel mondial.

Conceptul de echilibru financiar este unul complex. O definiţie posibilă ar fi situaţia în care
diversele componente ale sistemului financiar - pieţele de capitaluri, infrastructurile de plăţi, de
decontare a tranzacţiilor cu titluri, de compensare, instituţiile financiare, cursuri valutare etc.,
funcţionează fără zguduiri şi blocaje, manifestând fiecare o mare rezistenţă la diverse pericole
potenţiale. Dezechilibrele macroeconomice şi financiare generate de funcţionarea nesănătoasă
a sistemului financiar internaţional, dar şi implicaţiile grave ale crizei globale recente au impus
necesitatea indispensabilă a abordării intermedierii şi supravegherii financiare atât din punct de
vedere microprudenţial cât şi din perspectiva macroprudenţială şi au evidenţiat absenţa unui
cadru de acţiune care să ajute la prognozarea eventualelor dezechilibre economice. Politica
macroprudenţială vizează viabilitatea sistemului financiar-bancar în ansamblu, ca legătură
esenţială pentru funcţionarea unei economii cu obiectiv principal evitarea costurilor
macroeconomice rezultate din instabilitatea sistemului financiar şi de diminuare a riscului
sistemic. Criza financiară recentă a infirmat ipoteza că economia se echilibrează rapid,
nepermiţând acumularea de dezechilibre financiare care produc distorsiuni în cheltuielile reale
curente şi în investiţii. În ultimii ani, lichiditatea abundentă a făcut ca preţul activelor şi creditul
78
să crească cu ritmuri semnificativ mai mari decât nivelurile istorice, semnalând acumularea de
dezechilibre, dar coexistenţa lor cu inflaţia relativă scăzută a dus la ignorarea semnalului.

Dezechilibrele erau aşa de mari că au dus chiar la dispariţia temporară a pieţei unor
instrumente monetare. Creditul şi preţurile activelor pot fi un semnal valoros despre
acumularea de dezechilibre financiare şi vor fi folosite împreună pentru conducerea politicii
monetare. Politicile macroprudenţiale s-au conturat după ce s-a recunoscut că acţiunile vizate
de acestea sunt corespunzătoare pentru întreg sistemul financiar, deşi, iniţial se considera că
acţiunile potrivite pentru instituţiile individuale sunt mai mult decât suficiente pentru
prevenirea riscului sistemic, existând aşa numita fallacy of composition1 . Astfel, măsurile
macroprudenţiale vizează funcţionarea sănătoasă a sistemului financiar prin prevenirea unor
serii de dezechilibre, astfel încât să se asigure stabilitatea financiară şi să se prevină riscul
sistemic. O politică macroprudenţială eficientă poate conduce la îndeplinirea obiectivului final
al politicii microprudenţiale, astfel se poate asigura o protecţie mai bună a investitorilor şi
deponenţilor, se pot limita riscurile, se pot diminua costurile, observând faptul că politica
microprudenţială este subordonată politicii macroprudenţiale. Politica macroprudenţială nu
exagerează prin măsuri administrative şi vizează asigurarea unui echilibru între disciplina pieţei
şi cea administrativă, vizând consolidarea rezistenţei sistemului financiar şi limitarea propagării
crizei financiare internaţionale.

Într-un mediu financiar mondializat şi din ce în ce mai complex, aprecierea şi promovarea

stabilităţii financiare necesită o strânsă cooperare - la nivel naţional şi internaţional - între
diverse autorităţi de supraveghere: ministere şi agenţii guvernamentale, bănci centrale,
autorităţi de reglementare. Obiectivul acestei lucrări este să prezinte şi să dezvolte problemele
fundamentale ale echilibrului financiar – valutar în condiții de instabilitate economică și să
evidențieze modalități teoretice prin care să se realizeze asigurarea unor condiții optime în care
starea de stabilitate financiar - valutară să se poată atinge. Concepută sub forma unei sinteze a
principalelelor cunoştinţe existente în literatură şi a rezultatelor propriilor cercetări ale
autoarei, lucrarea îşi propune să ofere o bază de reflecţie şi de interpretări a teoreticienilor,
practicienilor şi analiştilor sectorului financiar.

Activitatea financiar-valutară influențează echilibrul economic general al unei țări, atât prin
apariția unor efecte indirecte cu consecințe negative, cât și a efectelor cu consecințe pozitive.
Pentru a se putea asigura și menține funcționarea unei economii naționale, echilibrul general
între fluxurile de încasări și plăți trebuie să își justifice necesitatea, prin găsirea de mijloace și
modalități adecvate pentru a putea fi caracterizată din punct de vedere calitativ activitatea
financiar–valutară internațională. Studiul echilibrului financiar public a generat dezbateri ample
privind definirea, politicile şi mecanismele prin care acesta poate fi atins în condiţiile
instabilității financiare, a deficitelor bugetare precum şi a arieratelor din economie. Echilibrarea
balanţei de plăţi a reprezentat o problemă dificilă și complexă, greu de realizat, iar în cele mai
multe cazuri intervenţia în vederea echilibrării a lezat interesele statelor partenere. O analiză a
produsului intern brut pe cap de locuitor elimină influența dimensiunii absolute a populației,
ceea ce face posibilă chiar o comparație între diferite țări. Emiterea unor elemente specifice
produsului intern brut, precum și a unor indicatori asociați, cum ar fi cei cu influență asupra

79
producției, importurilor și exporturilor, investițiile sau consumul intern, precum și datele ce fac
referire la alcătuirea veniturilor și a economiilor, pot prezenta informații importante cu privire
la forțele dinamizatoare ale activității economice.

6.5. Economia deschisă: caracteristici și factori de influență.

Economia de piață este sistemul economic în care deciziile ce privesc producția și distribuția de
bunuri se bazează pe interacțiunea dintre cerere și ofertă,[1] care determină prețurile
bunurilor și serviciilor.[2] Principala caracteristică definitorie a economiei de piață este că
deciziile de investiții, sunt în mare parte realizate prin intermediul piețelor financiare și de
capital.[3] Acest lucru este în contrast cu o economie planificată, unde investițiile și deciziile de
producție sunt cuprinse într-un plan integrat de producție stabilit de către un stat sau de un alt
organism care controlează factorii de producție.

Economiile de piață pot varia de la sisteme de piață liberă la diverse sisteme de piețe

reglementate sau variante protecționiste. În realitate, piețele libere nu există în formă pură,
deoarece toate societățile și guvernele le reglementează într-o oarecare măsură. [4][5] Momentan
există diferite păreri legate de cât de puternic ar trebui să fie rolul guvernului atât în ghidarea
economiilor de piață, cât și în reglarea inegalităților pe care piața le produce în mod natural. În
majoritatea economiilor de piață guvernul intervine într-o oarecare măsură în direcționarea și
planificarea activității economice, și sunt așadar clasificate ca fiind economii
mixte. Termenul de piață liberă este uneori folosit ca sinonim cu economie de piață.[6]

Economia de piață nu presupune în mod direct existența în mâini private a mijloacelor de

producție. O economie de piață poate de asemenea să includă diferite tipuri
de cooperative, colective, sau agenții autonome de stat care achiziționează și schimbă
diverse bunuri pe piața economică. Toate acestea utilizează un preț liber ce este determinat de
piață pentru a aloca bunuri de capital și forță de muncă. [3] În plus, există mai multe variante
de socialism de piață, dintre care unele implică întreprinderi deținute de angajați ce sunt bazate
pe un sistem de auto-gestionare, precum și modele care implică o combinație de proprietate
publică a mijloacelor de producție cu factori de piață.[

Economia de piață este sistemul social al diviziunii muncii bazat pe proprietatea privată asupra
mijloacelor de producție. Este un sistem cooperativ în care fiecare individ se integrează din și în
vederea propriului interes. Statul nu intervine în acțiunile ce fac obiectul pieței. În viziunea
lui Ludwig von Mises, virtuțile economiei de piață sunt:

1. se sprijină pe proprietatea privată,

80
 2. suveranitatea consumatorului (esența capitalismului este dată de punerea producției
economice la dispoziția consumatorului),
3. capitalismul, prin sistemul concurenței sociale își asigură proprii stimului
(concurența catalactică),
4. așază libertatea la baza edificiului economic și social (individul este în măsură să aleagă
felul în care dorește să se integreze în ansamblul societății, libertatea economică include
și libertatea de a greși),
5. face din profit și urmărirea acestuia de către întreprinzător o forță motrice perpetuă,
6. își asigură dinamica și vitalitatea printr-un permanent proces de selecție.
Piața nu înseamna un loc, ci “un proces, modul în care, prin vânzare și cumpărare, prin
producție și consum, indivizii contribuie la mersul de ansamblu al societății” (Ludwig von
Mises, "Capitalismul și dusmanii săi").

O viziune opusă lui Mises este cea a lui Karl Marx.

6.6. Eficiența exportului și importului. Balanța de plăți externe și

structura ei.
Efecienţa comerţului exterior este o latură a eficienţei economice naţionale, care exprimă
raportul dintre efectele obţinute şi eforturile depude în realizarea operaţiunilor de comerţ
exterior şi cooperare economică internaţională.
Efectele comerţului exterior sunt reflectate, pe de o parte, de veniturile obţinute din export, iar
pe de altă parte, de bunurile şi serviciile obţinute din import.
Eforturile sunt cheltuielile în monedă naţională pentru realizarea exportului şi cheltuilile pentru
realizarea importului.
Eficienţa comerţului exterior va fi atunci mai mare când cu cât importul va fi asigurat în
schimbul exportului.
Eficienţa comerţului influienţează creşterea economică, modifică structura materială a
produsului naţional brut, ritmul de creştere a produsului naţional net.
Eficienţa comerţului exterior este caracterizat de următorii indicatori:
1. Cursul de revenire brut la import (Cri)-reprezintă cantitatea de monedă naţională obţinută
prin vînzarea pe piaţa internă a mărfurilor importate cu o unitate valutară.
Cri=(Pi-Ti)/Piv>=έ; unde Pi-preţul mărfii pe piaţa internă în lei;
Ti-taxele de import în lei;
Piv-preţul în valută străină de import;
έ-cursul de schimb valutar.
Pentru ca comerţul exterior să fie eficient Cri trebuie să fie mai mare sau egal cu cursul de
schimb valutar.
2. Cursul derevenire brut la export(Cre)-reprezintă cheltuielile interneefectuate pentru a obţine
o unitate valutară.
81
Cre=(Pi+Cc)/Pev<=έ; unde Pi-preţul mărfii pe piaţa internă;
Cc-cheltuielile de circulaţie;
Pev-preţul de export în valută străină.
Pentru ca comerţul exterior să fie eficient, coificientul dat trebuie să fie mai mare sau egal cu
cursul de schimb valutar.
Căile de creştere a comerţului exterior:
# creştere calităţii bunurilor şi serviciilor exportate;
# creşterea gradului de prelucrare a mărfurilor;
# specializare producţiei destinate exportului;
# reducerea cheltuielilor de producţie;
# modernizarea prezentării bunurilor, publicităţii.

Balanța de plăți externe (deseori prescurtată până la balanță de plăți) este un sistem

de conturi care cuprinde sinteza tranzacțiilor economice și financiare ale unei economii (de
regulă, a unei țări) cu restul lumii, pe o anumită perioadă (de regulă, un an).

Componente

Contul curent indică valoarea netă a venitului unei țări dacă este în excedent sau dacă este în
deficit, dacă este în exces. Este suma balanței comerciale (câștigurile nete asupra exporturilor
minus plățile pentru import), veniturile din factori (câștigurile din investițiile străine minus
plățile efectuate investitorilor străini) și transferurile unilaterale. Aceste elemente includ
transferuri de bunuri și servicii sau active financiare între țara de origine și restul lumii. Plățile
de transfer privat se referă la cadouri făcute de către persoane fizice și instituții
neguvernamentale străinilor. Transferurile guvernamentale se referă la cadouri sau granturi
acordate de un guvern rezidenților străini sau guvernelor străine. Când veniturile din investiții și
transferurile unilaterale sunt combinate cu soldul bunurilor și serviciilor, ajungem la
soldul contului curent.[1] Se numește contul curent deoarece acoperă tranzacțiile din "aici și
acum" - cele care nu dau naștere unor pretenții viitoare. [2]

Structura balanței de plăți

Conform definiției propuse de către Fondul Monetar Internațional[3], balanța de plăți cuprinde

„Contul curent” și „Contul de capital și financiar”, cel din urmă uneori fiind reprezentat ca două
conturi diferite, respectiv „Contul de capital” și „Contul financiar”.

Mecanisme ale balanței

Una dintre cele trei funcții fundamentale ale unui sistem monetar internațional este de a oferi
mecanisme de corectare a dezechilibrelor.[4][5]

În general, există trei metode posibile de corectare a dezechilibrelor balanței de plăți. Aceste
metode sunt ajustări ale cursurilor de schimb; ajustarea prețurilor interne ale unei națiuni
împreună cu nivelul de cerere al acesteia; și ajustarea bazată pe reguli. [6] Îmbunătățirea
productivității și, prin urmare, a competitivității pot contribui, de asemenea, la creșterea

82
dorinței exporturilor prin alte mijloace, deși se presupune că o țară încearcă mereu să-și
dezvolte și să vândă produsele în cele mai bune condiții.

83