ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE A MOLDOVEI

Facultatea ”ECONOMIE GENERALĂ ŞI DREPT”

Departamentul ” TEORIE ŞI POLITICI ECONOMICE”

EFECTELE MACROECONOMICE ALE POLITICII

MONETARE

PROIECT ECONOMIC

Specialitatea 0410.1 - Economie generală

Autor:
studenta gr.EG-201,
învăţământ cu frecvenţă redusă
Gânga Adriana
______________________
(semnătura)
Conducător ştiinţific:
Șef-departament:
dr., conf. Univ. Tomșa Aurelia
_____________________
(semnătura)

Chișinău – 2023
 CUPRINS:

Introducere ......................................................................................................................................... 3
Capitolul I. CARACTERISTICA GENERALĂ A POLITICII MONETARE ............................
5
1.1. Aspecte istorice .............................................................................................................................
5
1.2. Analiza obiectivelor politicii monetare .........................................................................................
9
1.3. Principalele instrumente ale politicii monetare ............................................................................
10
Capitolul II. IMPACTUL POLITICII MONETARE ASUPRA EVOLUȚIILOR
MACROECONOMICE DIN REPUBLICA MOLDOVA ...........................................................
11
2.1. Rezervele băncilor comerciale. Rata dobânzii .............................................................................
11
2.2. Rolul canalului creditului în mecanismul de transmisie a politicii monetare şi efectelor lui
asupra evoluţiei PIB
....................................................................................................................................... 13
2.3. Canalul cursului de schimb valutar ..............................................................................................
14
2.4. Inflaţia şi canalul aşteptărilor inflaţioniste ...................................................................................
16
Capitolul III. EFICIENȚA POLITICII MONETARE ASUPRA REALITĂȚII ECONOMICE
............................................................................................................................................................ 19
3.1. Locul şi importanţa politicii monetare în cadrul politicilor de creştere economică .....................
19
3.2. Efectele politicii monetare în cadrul procesului de creştere economică ......................................
21
3.3. Efectele politicii monetare asupra evoluţiei variabilelor macroeconomice în Republica
Moldova ............................................................................................................................................. 24
Încheiere ........................................................................................................................................... 29
2
Bibliografie ....................................................................................................................................... 30
Anexe

INTRODUCERE

Actualitatea temei de cercetare. Politica monetara este componenta de baza a politicii

economice, alaturi de alte componente,in principal politica bugetara si politica fiscala , avind un rol
important in realizarea obiectivelor principale ale acesteia si anume:stabilitatea preturilor,asigurarea
unei cresteri economice echilibrate, ocuparea deplina a fortei de munca si asigurarea echilibrului
balantei de plati externe .In acest sens, politica monetara are ca misiune principala reglarea cantitatii
de moneda disponibila in economie, astfel incit aceasta sa dispuna de lichiditati suficiente, in
vederea asigurarii functionarii sale normale si a dezvoltarii echilibrate.
În cadrul politicilor de creştere economică analiştii includ politica monetară, deoarece ea
reprezintă un instrument al politicii macroeconomice care încearcă reglarea masei monetare, a
volumului creditelor şi a ratei dobânzii în vederea orientării economiei. Aspectul important este, că
autorităţile monetare ale oricărei ţări trebuie să poată evalua cât mai exact ritmul şi efectele acţiunii
lor asupra economiei. Acest fapt presupune, în primul rând, înţelegerea mecanismelor prin care
politica monetară influenţează economia, unul dintre cele mai importante fiind mecanismul de
transmisie a politicii monetare.
Scopul lucrării constă în evaluarea impactului acesteia asupra principalelor variabile
macroeconomice (PIB, cursul valutar, rata inflaţiei) prin prisma influenţei deciziilor autorităţii
monetare asupra conjuncturii economice şi financiare.
Sarcinile referatului.În scopul atingerii obiectivului de bază al cercetării au fost propuse
următoarele sarcini:

3
 - Evaluarea contribuţiei politicii monetare la atingerea unui anumit nivel al variabilelor
macroeconomice prin intermediul mecanismului de transmisie;
- Elaborarea în baza cercetărilor a modelului de simulare a efectelor politicii monetare
asupra variabilelor macroeconomice şi evoluţiei economiei, testarea acestuia şi formularea unor
concluzii şi recomandări pentru sporirea eficienţei politicii monetare.
Obiectul investigat. Evaluarea efectelor politicii monetare asupra variabilelor
macroeconomice şi evoluţiei economiei
Subiectul cercetări il constituie politica monetară şi impactul ei asupra evolutiilor
variabilelor macroeconomice din Republica Moldova.
Metodologia cercetării se bazează pe utilizarea metodelor ştiinţifice de cercetare bazate pe
principiile epistemologiei economice. Din ansamblul metodelor şi procedeelor folosite în ştiinţa
economică, în cadrul cercetării au fost utilizate următoarele:
- abstracţia ştiinţifică, în scopul sintetizării şi generalizării principalelor concepte, principii,
teorii şi legi economice care determină obiectul cercetării;
-inducţia şi deducţia, care se intercondiţionează şi constituie componentele de bază ale
procesului de cercetare economică ştiinţifică;
-metoda analizei, comparaţiei, analogiei şi sintezei care au permis cercetarea esenţei
obiectului lucrării şi formularea unor concluzii care sperăm să prezinte interes pentru ştiinţa
economică;
Baza informaţională o constituie publicaţiile şi datele statistice ale Băncii Naţionale a
Moldovei, Departamentului Statistică şi Sociologie, Ministerului Finanţelor, Ministerului Economiei
şi Comerţului etc. Drept bază metodologică şi de informare au servit legile şi hotărârile
Parlamentului şi Guvernului Republicii Moldova, actele normative ale Băncii Naţionale a Moldovei
şi alte publicaţii de ordin statistic şi juridic ce ţin de tema de cercetare.
Structura referatului pornind de la obiectivul de bază şi sarcinile propuse spre realizare,
referatul este conceput cu următoarea structură: introducere,TREI capitole care reflectă conţinutul de
bază al cercetărilor efectuate, încheiere, bibliografie si anexe.
In capitolul I “Caracteristica generala a politicii monetare “este identificat locul şi
importanţa politicii monetare în cadrul politicilor de macrostabilizare şi este evaluată contribuţia
acesteia la atingerea unui anumit nivel al variabilelor macroeconomice. De asemenea, sunt analizate
obiectivele si instrumentele politicii monetare.

4
 In capitolul II “Impactul poloticii monetare asupra evolutiilor variabilelor
macroeconomice din Republica Moldova” este identificat şi argumentat rolul primordial al Băncii
Naţionale a Moldovei în crearea cantităţii necesare de bani şi aprovizionarea cu bani a economiei
prin măsurile de politică monetară pe care le adoptă. Sunt identificate canalele de transmisie a
politicii monetare în Republica Moldova, este evaluată funcţionalitatea şi eficienţa acestora şi sunt
analizate efectele politicii monetare asupra variabilelor macroeconomice şi evoluţiei economiei
naţionale.
În capitolul III „Eficienţa politicii monetare asupra realităţii economice”, este prezentată
analiza canalelor mecanismului de transmisie a politicii monetare şi sunt identificate efectele acţiunii
acestor canale asupra evoluţiei economiei şi ca rezultat asupra PIB.

Capitolul I. CARACTERISTICA GENERALA A POLITICII MONETARE

1.1. Aspecte istorice

Teoriile şi modelele contemporane de dezvoltare economică, indiferent de doctrinele pe care
se întemeiază, iau în consideraţie necesitatea stimulării dezvoltării economiei prin politicile
macroeconomice ale guvernelor şi strategiile de dezvoltare.
Şcoala economică clasică, cu cei mai de seamă reprezentaţi cum ar fi Adam Smith, David
Ricardo, Jean-Baptiste Say, Alfred Marshall şi Arthur C.Pigou şi-au orientat eforturile spre a
înţelege procesul de creştere economică pe termen lung.
În viziunea economiştilor clasici „oferta îşi creează propria cerere” prin mecanismul
preţurilor libere (legea debuşeelor), iar dezvoltarea economică nu necesită intervenţia
guvernamentală directă pentru a creşte sau scădea cererea agregată. Un guvern care creşte cererea
agregată nu face decât să crească nivelul preţurilor, generând inflaţie. Un guvern care scade cererea
agregată nu face decât să scadă nivelul preţurilor, generând deflaţie. Aceste politici nu vor avea efect
asupra volumului producţiei şi şomajului. Cea mai bună politică, în opinia acestei şcoli este politica
bazată pe principiul „laissez-faire, laissez-passe, le monde va de luimeme”.
Clasicii admiteau doar intervenţia indirectă a statului în economie care trebuia să vizeze
creşterea ofertei, stimularea acumulărilor, investiţiile şi inovaţiile. Până în zilele noastre doctrina
5
neoclasică, mai numită şi doctrina marginalismului rămâne principala doctrină economică în ţările
dezvoltate. Principalii reprezentanţi ai acestei teorii sunt William Stanley Jevons, Leon Walras, Carl
Menger.
Neoclasicii erau de părerea că problemele fundamentale ale economiei (inflaţia, şomajul,
creşterea economică) pot fi rezolvate printr-o politică monetară restrictivă, a cărei esenţă o constituie
controlul masei monetare, reducerea impozitelor pe veniturile provenite din capital şi reducerea
împrumuturilor guvernamentale pentru acoperirea deficitelor bugetare. Prin asemenea măsuri se
stimulează veniturile din capital în defavoarea veniturilor personale şi se favorizează investiţiile în
detrimentul consumului. Ideile neoclasice au fost combătute de şcolile economice următoare care au
arătat că atât investiţiile cât şi consumul reprezintă factorii principali care determină PIB. În ceea ce
priveşte politica monetară, atât teoria cât şi practica a demonstrat că pentru a se asigura o creştere
economică de durată autorităţile monetare trebuie să promoveze o politică monetară expansionistă.
Odată cu cercetările lui John Maynard Keynes preocupările au fost îndreptate spre
identificarea acelor politici care ar elimina ciclurile economice lungi, ele fiind anevoioase şi
supărătoare pentru economia unei ţări. În eforul său de a reorienta teoria economică astfel încât ea să
poată explica perioadele lungi de recesiune economică şi să poată înţelege posibilităţile şi limitele
politicilor monetare şi fiscale de a face faţă acestora, Keynes a introdus două ipoteze reale: prima,
legătura strânsă dintre preţuri şi salarii; şi a doua, economiile şi investiţiile ca variabile independent
determinate. Keynes şi adepţii săi erau de părerea că autorităţile statului trebuie să intervină activ în
economia unei ţări prin promovarea unei politici monetare şi bugetare dure în scopul evitării
perioadelor de criză şi asigurării stabilităţii economiei. În lucrarea sa „Teoria generală a folosirii
mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor” (1936) Keynes combate ideea clasicilor despre echilibrul
economic general, afirmând că „la nivelul economiei naţionale, cererea şi oferta agregate nu se
echilibrează automat, iar mecanismul liber al preţurilor este insuficient în asigurarea echilibrului şi
dezvoltării economice. Intervenţia guvernului, prin politici macroeconomice monetare şi bugetare,
devine o necesitate pentru a genera o cerere globală, la nivelul folosirii integrale a resurselor
disponibile.” În concepţia keynesiştilor creşterea economică se realizează pe termen scurt şi este
susţinută de un complex de măsuri de politică monetară şi fiscală. Keynesiştii susţineau ideea că
modificarea ofertei monetare influenţează PNB nominal, iar politica monetară trebuie să se bazeze
pe ratele dobânzii, deoarece orice modificare a ratelor dobânzii va avea efecte asupra activităţii
investiţionale, iar prin intermediul efectului de multiplicare va afecta PNB nominal.

6
 Identitatea macroeconomică de bază elaborată de keynesişti este: PNB = C+I+G+NEx (C –
consum, I – investiţii, G – cheltuieli guvernamentale, NEx – exporturi nete). În conformitate cu
modelul macroeconomic de creştere elaborat de J.M.Keynes venitul naţional creşte ca răspuns la
creşterea cererii agregate. Din motive similare, Keynes arată că politicile guvernamentale
contractive (de austeritate) reduc cererea agregată şi adâncesc decalajul recesionist, sporind şomajul
şi făcând revenirea la echilibru mult mai dificilă.
Pe măsura dezvoltării progresului ştiinţific şi tehnic ţările dezvoltate au început să se
confrunte cu noi probleme, principalele dintre ele fiind dinamica creşterii economice şi crearea unei
politici de reglementare statală a economiei pe termen lung. În consecinţă, adepţii lui Keynes fac
numeroase propuneri de perfecţionare şi dezvoltare a politicii economice keynesiste, ei fiind
cunoscuţi sub denumirea de neokeynesişti şi postkeynesişti.
Neokeynesismul (R.Harrod, E.Hansen, J.Hicks, P.Samuelson) şi-a îndreptat eforturile asupra
îmbinării macroeconomiei lui J.M.Keynes cu microteoria neoclasicilor. Conceptul astfel format –
„sinteza keyneso-neoclasică” presupune combinarea politicii active de reglementare a
macroproporţiilor cu dezvoltarea maximală a iniţiativei private la micronivel.
Referindu-se la analiza creşterii economice, neokeynesiştii britanici au propus o politică
economică mai flexibilă decât cea a lui Keynes, exprimată prin formula „stop and go”. Aceasta
prevedea folosirea diferenţiată a pârghiilor economice ale statului (buget, politică fiscală şi
monetară), în dependenţă de conjunctura economică schimbătoare (impozite şi dobânzi mari în
perioada de expansiune economică şi invers, impozite mici în perioada de recesiune).
Marele economist american, laureat al premiului Nobel, recunoscut drept unul din autorii
sintezei neoclasice Paul A.Samuelson, reieşind din complexitatea economiei de piaţă reale, se
pronunţa pentru elaborarea unei politici de stabilizare economică. El a propus chiar şi un concept
original – a două tipuri de „stabilităţi” în cadrul politicii economice a statului.16 După P.Samuelson
stabilizatorii sunt nişte pârghii, mecanisme, metode, forme şi căi de reglare economică statală, ei
fiind de două categorii:
• „stabilizatori” automaţi – pârghii ale economiei de piaţă – cererea şi oferta, profitul,
dobânda, dividendele, renta funciară etc.;
• „stabilizatori” reglatori – acele pârghii şi mecanisme statale care ţin de politica economică
a statului: comanda de stat, sistemul fiscal, investiţiile şi subsidiile statale etc.
Conform opiniei lui Samuelson o utilizare armonioasă a acestor două tipuri de stabilizatori
va da efectele scontate. În cercetările sale P.Samuelson pledează pentru o politică economică

7
creditar-bancară stimulatoare efectuării investiţiilor în economia reală, menită să revigoreze fluxul
material-natural al circuitului economic global. Însă politica creditar-bancară este înglobată în
politica monetar-bugetară, ambele creând coloana vertebrală a politicii economice a statului.
Samuelson a elaborat un concept convingător în ceea ce priveşte reglarea masei monetare. Conform
lui, masa monetară trebuie să fie în eternă mişcare pentru a menţine o rată scăzută a dobânzii în
scopul favorizării creditării mai intensive a economiei reale. Creditele acordate contribuie la
majorarea volumului de investiţii în economia reală, conducând-o spre extindere şi spre eficienţă şi,
respectiv, spre soluţionarea problemelor socio-economice.
Un alt merit al cercetătorului american P.Samuelson este că el a descoperit rolul stimulator al
inflaţiei asupra investiţiilor pe contul reducerii energice a economiilor. În cazul în care apare
necesitatea de a diminua volumul creditelor în economie, statul prin politicile sale monetară şi
bugetară recurge la o comprimare a masei monetare – procedeu care trage după sine majorarea ratei
dobânzii şi înăsprirea condiţiilor de creditare. Acest fapt are un efect imediat atunci când cererea de
monedă este constantă, diminuând capacitatea de a investi atât a agenţilor economici cât şi a
populaţiei. Astfel, diminuarea masei monetare determină reducerea cererii globale, care la rândul
său duce la scăderea venitului naţional şi a ritmurilor inflaţiei. În concluzie, putem afirma că
neokeynesiştii au pus accentul pe concretizarea şi nuanţarea politicii economice de intervenţie a
statului în economie în vederea stimulării şi accelerării creşterii economice.
Orientarea politicii economice, spre scopul esenţial – folosirea cât mai deplină a forţei de
muncă, stimularea cererii efective pe calea unei politici monetare expansioniste, a adus ţărilor
occidentale ani buni de creştere economică. Începutul anilor 70 a însemnat practic, sfârşitul unei
perioade neîntrerupte de aproape 20 ani de creştere economică pentru majoritatea statelor
occidentale. Perioada - pe care preşedintele SUA J.F.Kennedy – o numise plastic „Belle-epoque” –
în care stabilitatea monetară, certitudinea afacerilor, banii „ieftini” şi abundenţa resurselor
întreţineau un optimism general – apune odată cu declanşarea primului şoc petrolier.
Scumpirea principalelor resurse energetice face ca însăşi creşterea economică a ţărilor
industrializate să cunoască un puternic recul. Ca rezultat, aproape toate ţările din Vest au intrat pe o
spirală inflaţionistă. Paradigma keynesiană pe care s-au construit politicile ţărilor dezvoltate după
anii 40 nu a mai răspuns problemelor nou-apărute, strategia dată provocând inflaţia galopantă, iar
programele de stabilizare naţională au fost întrerupte de instabilitatea economiei mondiale. Astfel,
apare necesitatea utilizării altor teorii care să soluţioneze problemele create în acea perioadă, fapt
care a determinat apariţia şi dezvoltarea noului curent de gândire economică - monetarismul.

8
 Teoriile monetariste postkeynesiene au fost promovate cu deosebire de Şcoala de la Chicago,
în fruntea cărora se situează Milton Friedman şi John Kenneth Galbraith, ambii laureaţi ai Premiului
Nobel în ştiinţe economice.
Debutul monetarismului ca teorie a constat în formularea de către M.Friedman în 1956 a
unei versiuni a teoriei cantitative a banilor,18 conform căreia moneda reprezintă unul din mijloacele
importante de păstrare a avuţiei, iar cererea de monedă depinde parţial de producţia monetară, rolul
dobânzii în influenţarea acesteia fiind mai puţin pus în evidenţă.
Monetariştii afirmă că masa monetară joacă un rol important în influenţarea nivelului
producţiei şi al preţurilor din economie. Conform opiniei lor o modificare a cantităţii de monedă
aflată în circulaţie va genera întâi de toate o modificare a nivelului producţiei şi, abia, într-un final
va influenţa nivelul preţurilor. Astfel că „Monetarismul înseamnă mai mult decât argumentul că
banul este cel mai important determinant al performanţei economice.”

1.2. Analiza obiectivelor politicii monetare

Politica monetara reprezinta unul din instrumentele politicii economice, prin intermediul
careia se actioneaza asupra cererii si ofertei de moneda din economie. Importanta politicii monetare
rezulta din obiectivul fundamental al acesteia, respectiv stabilitatea preturilor, la care se adauga
limitarea inflatiei si mentinerea valorii interne si externe a monedei. Responsabilitatea îndeplinirii
acestor obiective revine bancii centrale, care detine monopolul în formularea si transpunerea în
practica a obiectivelor politicii monetare.Stabilitatea preturilor constituie obiectivul fundamental al
politicii monetare dar, în acelasi timp, reprezinta un obiectiv central al politicii economice, alaturi
de: cresterea economica durabila, ocuparea deplina a fortei de munca, sustenabilitatea balantei de
plati. Pentru atingerea acestor obiective, la nivelul fiecarei tari, sunt identificate instrumentele care
sa conduca la cele mai bune rezultate, dintre care cele mai însemnate sunt: politica fiscala, politica
veniturilor, politica monetara, politica valutara si politica comerciala. Politica monetara contribuie la
realizarea politicii economice si prin obiectivele specifice care constau in urmatoarele:
- cresterea masei monetare pâna la un nivel optim ( Acest obiectiv cantitativ se concretizeaza
în determinarea de catre autoritatea monetara a unui nivel de crestere a masei monetare, cât mai
apropiat de rata de crestere reala a economiei. Astfel, în anii ’70, în tarile dezvoltate, obiectivele

9
formulate au vizat dinamica agregatelor monetare, însa regulile au demonstrat ca este dificil si
limitat un control al masei monetare, atunci când economiile tarilor respective participa puternic la
relatiile comerciale si financiare internationale.)
- mentinerea ratei dobânzii la un nivel corespunzator ( Rata dobânzii si nivelul optim al
acesteia a fost considerata ca obiectiv fundamental al politicii monetare pâna în anii ’70, situându-se
în centrul analizelor lui Keynes , care evidentiaza ca banca centrala poate echilibra piata monetara
prin utilizarea unui nivel de echilibru al ratei de dobânda. În prezent, rata de dobânda prezinta un rol
important în cadrul politicii monetare, prin aceea ca permite mentinerea unui anumit nivel al
cursului de schimb si influenteaza investitiile agentilor economici.)
- practicarea unui nivel optim al ratei de schimb ( Mentinerea unui anumit nivel al cursului de
schimb constituie obiectivul politicii monetare, prin aceea ca antreneaza echilibre sau dezechilibre
ale balantei de plati în functie de aprecierea sau deprecierea monedei nationale. Daca nivelul
cursului este supraevaluat pentru moneda nationala, rezulta un consum de rezerve valutare, în timp
ce un curs depreciat ar putea antrena cresterea exporturilor si majorarea disponibilitatilor in valuta.)
- alocarea optima a resurselor financiare (fonduri pentru creditare) în cadrul economiei
(Alocarea optima a resurselor financiare, la nivelul unei tari, consta în selectarea creditelor în functie
de nivelul rentabilitatilor posibile de obtinut. Un asemenea obiectiv antreneaza efecte negative,
precum si diminuarea concurentei între agentii economici si diminuarea reactiei acestora la evolutia
ratei de dobânda. Din acest motiv se remarca, în prezent, o limitare a utilizarii acestui obiectiv al
politicii monetare)

1.3. Principalele instrumente ale politicii monetare

Pentru îndeplinirea obiectivelor de politica monetara pot fi utilizate instrumente directe si
indirecte între care este posibila stabilirea urmatoarei distinctii :
- instrumentele indirecte sunt utilizate de catre banca centrala în relatiile cu celelalte banci si
cu agentii nefinanciari. La modul traditional, aceasta categorie de instrumente include instrumente
care permit controlul asupra costului si asupra cantitatii de moneda centrala.
- instrumentele directe sunt reprezentate de masurile care afecteaza, în mod direct, utilizatorii
si detinatorii de moneda, inclusiv institutiile financiare.
Dintre acestea prezinta importanta: încadrarea creditului, fixarea administrativa a unor rate ale
dobânzii si controlul asupra ratei de schimb .Din distinctia prezentata, rezulta ca instrumentele
indirecte corespund actiunilor asupra pietei, iar cele directe constituie masuri ale autoritatilor
10
monetare. Prin fiecare tip de instrument pot fi urmarite anumite obiective, astfel încât exista
posibilitatea clasificarii instrumentelor dupa urmatoarea structura:
- instrumente prin care banca centrala furnizeaza si retrage moneda centrala;
- instrumente care afecteaza direct activele sau pasivele bancilor;
- instrumente care permit controlul operatiunilor cu strainatatea.
În prima categorie a instrumentelor pot fi incluse urmatoarele tipuri de operatiuni si masuri adoptate
de banca centrala:
- operatiunile de open-market si acordarea de credite cu rata variabila a dobânzii pe piata
monetara sau financiara ;
- operatiunile de rescontare; plafonarea disponibilitatilor pentru rescontare si stabilirea
costului rescontarii (rata de rescontare sau taxa speciala a scontului)

Capitolul II. IMPACTUL POLITICII MONETARE ASUPRA

EVOLUTIILOR MACROECONOMICE DIN REPUBLICA MOLDOVA
2.1. Rezervele băncilor comerciale. Rata dobânzii
Banca Naţională a Moldovei activează ca organ unic de emisiune a monedei naţionale a ţării
şi este responsabilă de elaborarea şi implementarea politicii monetare. Politica monetară a BNM este
îndreptată spre reglarea cererii şi ofertei de bani în economie în scopul asigurării şi menţinerii
stabilităţii sistemului financiar şi stabilităţii preţurilor care să contribuie la crearea unor condiţii
favorabile pentru stabilitatea macroeconomică şi încurajatoare pentru creşterea economică. Astfel,
BNM controlează baza monetară prin intermediul a 2 factori: rezervele obligatorii şi rezervele
excesive ale băncilor comerciale (Anexa 1) .
Ca urmare a mecanismului rezervării obligatorii, băncile comerciale sunt obligate să deţină o
anumită parte a depozitelor în conturile corespondente deschise la BNM. Suma rezervelor
obligatorii este determinată de rata rezervelor obligatorii, prin intermediul căreia BNM influenţează
volumul lichidităţii sistemului bancar şi nivelul multiplicării depozitelor de către acesta precum şi
costul resurselor băncilor comerciale, care la rândul lor determină costul creditelor acordate
economiei naţionale.
Rezervele excesive ale băncilor comerciale sunt influenţate de către BNM prin intermediul
instrumentelor politicii monetare, cum ar fi: operaţiunile de piaţă deschisă, operaţiunile Repo,
11
Certificatele Băncii Naţionale şi cumpărările/vânzările de valută străină pe piaţa valutară
interbancară. În rezultatul cumpărării de către BNM a HVS de la băncile comerciale prin
intermediul operaţiunilor de piaţă deschisă sau operaţiunilor Repo, acestea din urmă primesc
înconturile lor sume de lichidităţi care duc la creşterea rezervelor excesive şi, respectiv la majorarea
bazei monetare. Similar, vânzarea de către BNM a HVS băncilor comerciale duce la diminuarea
rezervelor excesive şi, respectiv la micşorarea bazei monetare. Totodată, volumul rezervelor
excesive depinde de cererea şi oferta de numerar din partea băncilor. Astfel, în cazul în care băncile
comerciale au un necesar de numerar pentru rambursarea depozitelor populaţiei, acordarea de
numerar agenţilor economici pentru plata salariilor sau achiziţia de bunuri şi servicii, acestea vor
transforma banii de cont în numerar, micşorând astfel soldurile conturilor lor de rezervă deschise la
BNM, fapt care va conduce la diminuarea rezervelor excesive. Similar, când băncile au un excedent
de numerar în urma încasării de numerar din partea populaţiei şi agenţilor economici sub forma
depozitelor sau altor încasări, ele încasează numerarul în contul deschis la BNM şi astfel se
majorează volumul rezervelor excesive.
Dacă pe piaţa valutară există un excedent de valută străină, provenit din transferurile din
munca de peste hotare sau din alte surse, BNM, în scopul atenuării aprecierii excesive a monedei
naţionale efectuează operaţiuni de cumpărare a valutei străine, fapt care determină sporirea
volumului de mijloace băneşti în conturile corespondente ale băncilor comerciale la BNM, respectiv
sporirea lichidităţii băncilor comerciale şi, deci, majorarea bazei monetare. Influenţând
componentele bazei monetare, BNM determină majorarea sau diminuarea acesteia în funcţie de
obiectivele propuse. Volumul bazei monetare, adică a ofertei de bani, poate influenţa masa
monetară, adică agregatul monetar M2 prin intermediul efectului de multiplicare a banilor ca urmare
a acordării de credite de către băncile comerciale economiei naţionale. Fiind calculat ca raportul
între masa monetară şi baza monetară, multiplicatorul monetar nu este stabil, ci fluctuează
permanent în funcţie de acordarea creditelor şi constituirea depozitelor persoanelor fizice şi juridice
în monedă naţională. Astfel, BNM, prin majorarea ratei rezervelor obligatorii are ca scop reducerea
efectului de multiplicare a banilor, şi ca rezultat diminuează oferta de bani din economie,
promovând o politică monetară restrictivă. Vice-versa, o micşorare a ratei rezervelor obligatorii are
ca scop sporirea efectului de multiplicare a banilor, reprezentând o politică monetară expansionistă.
Astfel, prin promovarea unei politici monetare expansioniste sau restrictive, BNM majorează sau
reduce baza monetară, ceea ce face să devină mai ieftine sau mai scumpe creditele pentru consum
sau pentru investiţii acordate de către băncile comerciale agenţilor economici şi populaţiei.

12
 În contextul celor expuse anterior ţinem să menţionăm că regimul de ţintire a agregatelor
monetare, adoptat de către BNM, nu prevede rata dobânzii ca instrument prin care Banca Naţională
acţionează asupra cererii şi ofertei de bani. În acest sens, se poate menţiona că încadrul regimului de
ţintire a agregatelor monetare rata dobânzii reprezintă preţul de echilibru dintre volumul cererii şi
volumul ofertei de bani, pe când în cadrul regimului de ţintire a ratelor dobânzii, aceasta reprezintă
un instrument al politicii monetare prin care se stabileşte echilibrul dintre volumul cererii şi volumul
ofertei de bani.
Un alt aspect este că în condiţiile actuale din ţara noastră, unde nu există o piaţă financiară
dezvoltată, oferta de mijloace financiare este orientată rapid şi aproape în întregime spre băncile
comerciale, ceea ce are ca efect creşterea potenţialului lor de creditare şi, respectiv, sporirea
posibilităţilor de acordare a creditelor agenţilor economici şi populaţiei. Astfel, situaţia este de
natură că nu rata dobânzii influenţează cererea şi oferta de credite, ci vice-versa, volumul creditelor
acordate şi rambursate determină fluctuaţiile ratei dobânzii.

2.2. Rolul canalului creditului în mecanismul de transmisie a politicii monetare și

efectelor lui asupra evoluției PIB
În scopul identificării rolului canalului creditului în mecanismul de transmisie a politicii
monetare şi efectelor lui asupra evoluţiei PIB vom analiza ponderea în PIB nominal a creditelor în
monedă naţională şi valută străină acordate de sistemul bancar agenţilor economici şi populaţiei în
perioada 1994-2006. (Tabel 2.2.1.).

PONDEREA IN PIB ACREDITELOR ACORDATE ECONOMIEI DE SISTEMUL

BANCAR, 1994-2006
Tabel 2.2.1.

13
 Sursa: Rapoartele anuale ale BNM pentru perioada 1994 -2006.
//www.bnm.md// Publicatiile BNM// raportul anual

Analizând datele tabelului observăm că în perioada 1994-1999 ponderea creditelor în PIB a

ariat în limitele de 11-20%, fluctuaţiile fiind cauzate de: scăderea activităţii sectorului real,
fluctuaţiile cursului valutar, ritmurile înalte ale creşterii preţurilor etc. În perioada 2000-2006 a fost
înregistrată o creştere semnificativă a volumului creditelor acordate economiei naţionale care a
condus la majorarea investiţiilor productive în termeni reali în mediu cu aproape 9.3% anual, la
sporirea consumului final în mediu cu 8.8% anual şi, respectiv la o creştere a PIB real în mediu cu
6.2% anual. Cu toate acestea, concluzia este că ponderea în PIB a creditelor acordate economiei
rămâne destul de scăzută ceea ce atestă faptul că excesul de lichiditate a băncilor comerciale nu a
fost direcţionat prin canalul creditului în sectorul real al economiei, ci a rămas pe piaţa financiară.
În acest sens, măsurile care pot fi recomandate vizează sterilizarea mai intensă de către BNM a
excesului de lichiditate de la bănci, astfel încât acestea să atragă mai multe depozite pe termen
mediu şi lung, şi din mijloacele atrase să acorde credite.
2.3. Canalul cursului de schimb valutar
Obiectivul principal al BNM până în anul 2006 a fost realizarea şi menţinerea stabilităţii
monedei naţionale care prevedea reducerea ratei inflaţiei, asigurarea stabilităţii nivelului general al
preţurilor şi ratei de schimb a leului moldovenesc. În perioada ulterioară introducerii monedei
naţionale 1994 – 1998, printr-o politică monetară şi valutară restrictivă, Banca Naţională a
Moldovei a controlat cu succes evoluţia ratei de schimb valutar a monedei naţionale, cu excepţia

14
anului 1998, când moneda naţională s-a depreciat brusc sub influenţa consecinţelor nefaste ale crizei
financiare regionale (Figura 2.3.1.).
Figura 2.3.1.

Sursa: Rapoartele anuale ale BNM pentru perioada 1994-2006.

//www.bnm.md//statistici
Figura 2.3.1. Evolutia ratei de schimb a leului moldovenesc fata de dolarul SUA, 1994-2006.

După criza valutară regională din 1998, BNM a îndreptat eforturile sale spre atenuarea
consecinţelor crizei şi crearea premiselor relansării economice în Republica Moldova. În acest sens,
diminuarea aşteptărilor inflaţioniste, fluctuaţiile rezonabile a monedei naţionale şi majorarea
semnificativă a fluxurilor de valută din partea cetăţenilor de peste hotare au condus începând cu anul
2000 la înregistrarea unei creşteri economice pe fundalul unei inflaţii nesemnificative.
Canalul cursului de schimb valutar, ca element al mecanismului de transmisie a politicii
monetare nu a influenţat exportul net, ci a funcţionat în special datorită intervenţiilor efectuate de
către BNM pe piaţa valutară, deoarece cumpărările de valută ca fiind unul din instrumentele politicii
monetare utilizate în scopul atenuării fluctuaţiilor cursului de schimb reprezintă sursa principală de
creştere a bazei monetare. În acelaşi timp, cumpărările de valută de la băncile comerciale ca rezultat
al transferurilor efectuate de către remitenţi din munca de peste hotare sunt, la moment, sursa
principală de majorare a rezervelor bancare, care asigură efectuarea de către băncile comerciale a
operaţiunilor active: acordarea creditelor, efectuarea plăţilor interbancare, eliberarea numerarului.
Cumpărările de valută duc la majorarea bazei monetare, deci la majorarea ofertei de bani din partea
sistemului bancar.

15
 Astfel, se poate face următoarea concluzie: cumpărările de valută de către BNM determină
majorarea ofertei monetare prin procesul de multiplicare a banilor doar în cazul în care lichidităţile
primite în urma acestor tranzacţii sunt direcţionate de către băncile comerciale la acordarea
creditelor economiei. Astfel se stabileşte relaţia indirectă dintre operaţiunile valutare ca instrument
al politicii monetare, baza monetară, volumul creditelor acordate de către sistemulbancar agenţilor
economici şi populaţiei, şi masa monetară. (Tabel 2.3.1.)

EVOLUTIA CUMPARARILOR DE VALUTA, BAZEI MONETARE,MASEI MONETARE

SI VOLUMUL
CREDITELOR IN PERIOADA 2000-2006
Tabel 2.3.1.

Sursa: Rapoartele anuale ale BNM pentru perioada 2000-2006.

//www.bnm.md// Publicatiile BNM// raportul anual
Analizând datele din tabel observăm că pe parcursul perioadei analizate volumul
cumpărărilor de valută străină efectuate de către BNM pe piaţa valutară s-a majorat de la
66.6mil.USD în 2000 până la 174,8 mil.USD în 2005, concomitent cu majorarea bazei monetare de
3.6 ori, a masei monetare de 4.4 ori şi respectiv a volumului creditelor acordate economiei de 4.7ori.
În anul 2006, datorită micşorării volumului de valută străină cumpărat de către BNM de pe piaţa
valutară interbancară, s-a redus şi baza monetară.
Este necesar de menţionat că în cazul cumpărărilor unui volum de valută străină de către
BNM există un temporar de un trimestru dintre volumul maxim de cumpărări şi baza monetară, care
este cauzat de faptul că procurările de valută străină condiţionează modificareaimediată a bazei
monetare, însă, pe parcursul unei perioade mai îndelungate de timp dinamica bazei monetare este
influenţată şi de alţi factori: efectuarea de către BNM a operaţiunilor de sterilizare, operaţiunilor de
refinanţare, tranzacţiilor valutare de tip swap, acumularea mijloacelor în conturile bugetare etc.

16
 2.4. Inflația și canalul așteptărilor inflaționiste
Analiza mecanismului de transmisie a politicii monetare ar fi incompletă fără analiza
influenţei ratei inflaţiei asupra proceselor care au avut loc în economia Republicii Moldova în
perioada 1994-2006.
În Republica Moldova evoluţia preţurilor de consum este influenţată atât de factorii monetari
care se află sub controlul direct al BNM, cât şi de factorii nemonetari, cum ar fi preţurile
administrative, veniturile populaţiei şi productivitatea muncii, anticipările inflaţioniste, măsurile de
politică bugetară care nu sunt supuse controlului direct al BNM, dar care exercită o influenţă
semnificativă asupra cererii şi ofertei de bunuri şi servicii. Aprecierea şi deprecierea monedei
naţionale faţă de dolarul SUA de asemenea are o influenţă semnificativă asupra evoluţiei preţurilor
mărfurilor şi serviciilor comercializate pe piaţa Republicii Moldova, datorită faptului că influenţează
direct costurile importatorilor de bunuri şi servicii, iar ponderea produselor importate (produse
finite, semifabricate, resurse energetice etc.) constituie o parte importantă din PIB. Agenţii
economici şi populaţia decid asupra cheltuielilor pe care intenţionează să le efectueze pe baza
aşteptărilor lor privind inflaţia.
Astfel, aşteptându-se la o rată a inflaţiei sporită, deci la creşterea preţurilor bunurilor şi
serviciilor, agenţii economici şi populaţia tind să achiziţioneze şi să deţină cât mai multe active reale
(bunuri durabile de consum, stocuri de produse şi bunuri capitale), stimulând astfel cheltuielile de
consum şi investiţiile în bunuri reale, deci, cererea agregată şi, respectiv volumul PIB. Problema
care apare este determinarea acelui nivel al inflaţiei care permite menţinerea unei rate stabile de
creştere economică. În conformitate cu estimările economiştilor contemporani o rată a inflaţiei sub
10% pentru ţările cu economie în tranziţie nu exercită influenţe negative asupra creşterii economice,
ci poate manifesta chiar un efect puţin pozitiv.

Pe parcursul întregii perioade BNM a făcut mari eforturi în scopul asigurării stabilităţii
monedei naţionale şi menţinerii ratei inflaţiei la un nivel redus şi stabil, utilizând tot spectrul de
instrumente de intervenţie şi de reglementare monetară. Astfel, dacă în anul 1993 inflaţia a atins
nivelul de peste 1700%, în rezultatul introducerii în luna noiembrie a monedei naţionale rata inflaţiei
a scăzut brusc şi s-a plasat în luna decembrie la nivelul de 592%. În perioada de după introducerea
monedei naţionale economia Republicii Moldova s-a confruntat cu fluctuaţii semnificative ale ratei
inflaţiei de la nivelul maxim de 104.6% în 1994 până la nivelul minim de 4.4% în 2002 (Figura
2.4.1.)

17
 Figura2.4.1

Sursa:Elaborat dupa Manolescu,Gheorghe.Moneda si credit.-Bucuresti:Fundatiei ”Romania de

Miine”,2003.-142p.
Figura2.4.1.Evolutia ratei anuale a inflatiei in perioada 1994-2006

După o perioadă de descreştere relativ stabilă a ratei inflaţiei în perioada 1994-1997 de la

104.6% până la 11.2% a fost înregistrată o creştere semnificativă a nivelului preţurilor de consum la
finele anului 1998 care a determinat majorarea ratei medii anuale a inflaţiei cu 6.1 p.p.
În anul 1999 IPC a înregistrat cea mai mare creştere din ultimii 5 ani - 43.7%, depăşind de
2.4 ori majorarea preţurilor din anul 1998. Acest fapt a fost condiţionat de majorarea preţurilor la
produsele alimentare, nealimentare şi servicii ca rezultat al deprecierii monedei naţionale şi
aşteptărilor inflaţioniste ale populaţiei şi agenţilor economici determinate de incertitudinea politică
şi economică din ţară.
În perioada de după 1999 BNM a reuşit cu succes să utilizeze instrumentele politicii
monetare cum ar fi cumpărările de valută străină, operaţiunile de sterilizare a excesului de lichiditate
de pe piaţa interbancară, rata rezervelor obligatorii, operaţiuni de piaţă deschisă în scopul
determinării acelor ritmuri de creştere a agregatelor monetare care să nu genereze presiuni
inflaţioniste şi să stimuleze tendinţa de diminuare a ratei medii anuale a inflaţiei. Astfel, în perioada
2000-2005 rata medie anuală a inflaţiei a scăzut de la 18.4% până la 10.0%, cu excepţia anilor 2003
şi 2006, în care a fost înregistrată o creştere de 15.7% şi, respectiv 14,1% a ratei inflaţiei. Rata
sporită a inflaţiei din aceşti ani a fost determinată în cea mai mare parte de influenţa factorilor
nemonetari, cum ar fi: creşterea preţurilor la produsele alimentare ca rezultat al reducerii ofertei
produselor agricole cauzată de condiţiile climaterice nefavorabile, majorarea tarifelor la energia
electrică, gaz, combustibil, servicii de transport, creşterea consumului final . Analiza efectuată
18
conduce la concluzia că mecanismul de transmisie a politicii monetare în Republica Moldova este
reprezentat de trei canale relativ funcţionale.

Capitolul III. EFICIENȚA POLITICII MONETARE ASUPRA REALITĂȚII

ECONOMICE
3.1. Locul şi importanţa politicii monetare în cadrul politicilor de creştere
economică
În ultimii ani, pe fondul accentuării presiunilor inflaţioniste şi a celor legate de creşterea
numărului şomerilor, al accentuării dezechilibrelor macroeconomice, în majoritatea ţărilor, în

19
special în cele cu economie în tranziţie, se vorbeşte tot mai mult de adoptarea unui mix de politici
economice care să contribuie la stabilizarea macroeconomică.
Procesul de stabilizare macroeconomică este puternic influenţat de măsurile de politică
economică adoptate, de coerenţa acestora şi implicit de gradul în care autorităţile implicate în
aplicarea acestor măsuri sunt capabile să conlucreze în vederea atingerii obiectivelor propuse.
Toate măsurile aplicate de autorităţi se află în strânsă legătură cu stabilitatea monedei, de
care depinde situaţia economiei în ansamblu.
Politicile de macrostabilizare aplicate în ţările Europei Centrale şi de Est sunt elaborate
pornind de la un model potrivit căruia liberalizarea comerţului şi reducerea subsidiilor de stat vor
conduce la o dezvoltare a activităţilor private, atât în domeniul investiţiilor, cât şi al producţiei.
Obiectivul ideal, care generează o deplină macrostabilizare este acela al asigurării unei
creşteri economice durabile, în condiţiile deplinei ocupări a forţei de muncă, a unui buget de stat şi a
unei balanţe comerciale echilibrate, toate acestea pe fondul stabilităţii preţurilor. Însă practica
economică a mai multor ţări în tranziţie a demonstrat că realizarea acestui obiectiv complex rămâne
doar la nivel teoretic, deoarece atingerea uneia dintre componentele lui poate fi în contradicţie cu
realizarea altora.
Deşi există numeroase obiective ale politicii macroeconomice, acestea pot fi sintetizate în
patru categorii principale stabilite de economistul britanic Nicholas Kaldor prin „careul magic”.
Acestea sunt: creşterea economică, ocuparea forţei de muncă, stabilitatea preţurilor şi echilibrul
extern (balanţa externă echilibrată).
Atingerea simultană a acestor obiective nu este o regulă întrucât chiar în conjuncturile cele
mai favorabile şi în ţările cele mai stabile ele sunt, cel puţin parţial, greu compatibile. Pentru
optimizarea macroeconomică se utilizează principiul lui Jan Timbergen care susţinea că atât timp cât
există o penurie de instrumente de politică economică (sau numărul acestora este mai mic decât
numărul obiectivelor finale) vor trebui alese doar acele obiective considerate ca fiind de maximă
importanţă.
Atingerea obiectivelor sus-numite are la bază, în definitiv, instrumentele utilizate de
autoritatea abilitată cu realizarea politicii macroeconomice. Aceste instrumente sunt reprezentate de
componentele politicii economice, componente ce se concretizează în tot atâtea politici
independente, dar în acelaşi timp corelate una cu cealaltă: politica monetară, politica valutară
(considerată de unii economişti ca fiind parte componentă a politicii monetare, iar de alţii ca politică

20
distinctă în cadrul politicii macroeconomice), politica bugetară, politica comercială şi politica
veniturilor.
În economia reală politicile macroeconomice pot fi aplicate singure sau în combinaţie cu alte
politici, pentru a determina atingerea obiectivelor statului. Aceste politici pot fi clasificate în funcţie
de două criterii, şi anume:
- Echilibrul exterior;
- Rata şomajului;
- Rata creşterii economice;
- Indicele preţurilor;
- Efectul macroeconomic avut în vedere;
- Obiectivul sau scopul urmărit.
În raport cu efectul macroeconomic se disting:
- politici de stimulare a cererii agregate;
- politici de stimulare a ofertei agregate.
În raport cu al doilea criteriu, obiectivul sau scopul urmărit se disting:
- politici de stabilizare macroeconomică;
- politici de creştere economică;
- politici antişomaj;
- politici antiinflaţioniste;
- politici comerciale;
- politici valutare.
Politicile de stimulare a cererii agregate sunt acele politici macroeconomice prin care se
încearcă să se influenţeze cererea agregată, astfel încât aceasta să crească (politici expansioniste) sau
să se restrângă (politici restrictive).
În funcţie de instrumentul politic utilizat, în categoria politicilor de stimulare a cererii
agregate sunt incluse:
• politica bugetară;
• politica monetară.
3.2. Efectele politicii monetare în cadrul procesului de creştere economică

Importanţa politicii monetare, efectele sale sistematice, semnificative şi sesizabile sunt în

ştiinţa economică contemporană un fapt demonstrat şi recunoscut. În teoria macroeconomică s-a
constatat că există unii factori asociaţi politicii monetare care exercită influenţe asupra creşterii
21
economice. Controlul acestor factori şi orientarea lor spre domenii de variaţie predictibile reprezintă
o opţiune practică a politicii monetare. Acest control se exercită însă asupra unui număr restrâns de
factori, dintre care şi mai puţini ajung să influenţeze direct comportamentul agenţilor economici şi
deciziile lor privind activitatea economică.
Autorităţile monetare a oricărei ţări trebuie să poată evalua cât mai exact ritmul şi efectele
acţiunii lor asupra economiei, fapt care presupune în primul rând înţelegerea mecanismelor prin care
politica monetară influenţează economia. Unul dintre cele mai importante mecanisme prin care
autorităţile monetare pot influenţa economia reală a oricărei ţări este mecanismul de transmisie a
politicii monetare. Astfel, o bună cunoaştere a mecanismului de transmisie monetară este de o mare
importanţă atât din punct de vedere al alegerii instrumentelor potrivite, cât şi din punct de vedere al
evaluării situaţiei de fapt, înţelegerii modului de funcţionare a sectorului financiar şi chiar din punct
de vedere al corectării eventualelor erori de politică monetară cu minimum de costuri şi maximum
de efecte.
Mecanismul de transmisie monetară poate fi definit ca „sistemul de variabile, funcţional
conexate, care descriu acţiunile reciproce ale modificărilor volumului agregatelor monetare şi ale
cererii de agregate monetare asupra variabilelor nemonetare (financiare şi nefinanciare), în cadrul
ansamblului procesului de restabilire a echilibrului monetar.” Cu alte cuvinte, mecanismul de
transmisie este conceptul care poate să explice în primul rând căile prin care modificările endogene
şi exogene ale variabilelor monetare acţionează asupra variabilelor nemonetare cum ar fi volumul
producţiei şi preţurile şi în al doilea rând modul în care modificările exogene ale producţiei şi
preţurilor influenţează echilibrul monetar. Or, mecanismul de transmisie desemnează o schemă
teoretică ipotetică cu privire la căile prin care sfera monetară acţionează asupra sferei reale. Schema
respectivă nu relevă, aşadar, conţinutul concret al legăturilor cauzale respective, ci indică doar
variabilele implicate, sensul legăturilor dintre acestea, secvenţele de timp în care ele se ajustează şi
reajustează reciproc etc. Deplina utilitate a schemei respective se vădeşte însă numai prin
concretizarea sa în funcţie de caracteristicile diverselor economii contemporane. Într-adevăr,
structura mecanismului de transmisie a politicii monetare este diferită de la un sistem social-
economic la altul şi de la un grad de dezvoltare economică la altul, ceea ce impune nu numai
evidenţierea trăsăturilor generale ale schemei respective, ci şi concretizarea acestor trăsături în
funcţie de elementele menţionate.
Pentru a putea evalua legătura existentă între două variabile sau două fenomene, în teoria
economică au fost dezvoltate în decursul timpului două metode sau abordări: modele structurale ce

22
analizează dacă o variabilă o afectează pe alta construind pe baza datelor existente un model ce
explică canalul de transmisie a acestor variaţii şi modele cu formă simplificată ce analizează dacă o
variabilă o afectează pe alta prin evaluarea evoluţiilor şi relaţiilor dintre cele două variabile. De
exemplu, o modificare a politicii monetare şi eventualul efect al acesteia asupra producţiei este
evaluat într-un model structural prin descrierea sistemului economic şi a legăturilor dintre diferite
variabile la nivel micro şi macroeconomic, a ecuaţiilor aferente acestora şi apoi prin estimarea
întregului lanţ cauzal. Un model cu formă simplificată va analiza doar dacă o variaţie a politicii
monetare este însoţită de o variaţie a producţiei şi dacă este doar o întâmplare sau o legătură
sistematică, observabilă în decursul unei perioade de timp determinate.
În evoluţia ştiinţei economice mecanismul de transmisie a politicii monetare a fost formulat
şi pentru prima dată prezentat de către economistul britanic J.M.Keynes. Analiza de tip keynesian
conduce la specificarea unui model structural al efectelor politicii monetare asupra activităţii
economice, printr-o serie de ecuaţii ce descriu comportamentul operatorilor economici din diverse
sectoare ale economiei. În conformitate cu concepţia keynesiană tradiţională majorarea permanentă
a masei monetare nominale conduce la diminuarea ratei dobânzii nominale ca rezultat al efectului
lichidităţii. Micşorarea ratei dobânzii, la rândul său, stimulează creşterea volumului investiţiilor şi
consumului, fapt ce determină creşterea venitului real şi respectiv modificarea PIB nominal.
Influenţei mecanismului de transmisie a politicii monetare îi sunt supuse următoarele
sectoare ale economiei:
1. Construcţia spaţiilor locative - acest sector este influenţat de fluctuaţiile ratelor dobânzii şi
nivelul preţurilor existente pe piaţă;
2. Investiţiile agenţilor economici – acest sector este influenţat de fluctuaţiile ratelor
dobânzii, cursul acţiunilor, precum şi accesul la resurse creditare;
3. Consumul de bunuri şi servicii a populaţiei – sector influenţat de fluctuaţiile ratelor
dobânzii şi accesul la creditele comerciale şi de consum;
4. Operaţiile de import-export – ele depind de modificările ratelor dobânzii şi fluctuaţiile
cursului valutar.
În condiţiile ţărilor dezvoltate modelele mecanismului de transmisie monetară pot include în
caz de necesitate aşa componente ca: piaţa muncii, inovaţiile financiare, politica fiscală.
Modelele de transmisie utilizate în ţările dezvoltate diferă de cele ale ţărilor în tranziţie prin
faptul că primele conţin variabile şi legături mai stabile şi mai interdependente cu activitatea
agenţilor economici în comparaţie cu modelele ţărilor în tranziţie. În ţările industrial dezvoltate

23
procesul de elaborare a mecanismului de transmisie a politicii monetare este de lungă durată şi
reprezintă rezultatul unor studii teoretice şi empirice, iar în ţările în tranziţie acest proces se află în
faza incipientă de formare.38 Din acest motiv, mecanismul de transmisie întâlnit în ţările în tranziţie
prezintă anumite deosebiri specifice în comparaţie cu mecanismul ţărilor dezvoltate în ceea ce
priveşte modul de influenţă asupra economiei. Mecanismul de transmisie a ţărilor în tranziţie
depinde de o serie de factori cu caracter atât naţional, cât şi internaţional. Un rol important în acest
proces îl au condiţiile în care se elaborează strategia de realizare a politicii monetare: posibilele
fluctuaţii ale ratei inflaţiei, caracterul şi nivelul de dezvoltare al sistemului financiar, conjunctura
internaţională de funcţionare a sistemului financiar naţional etc.
Cu toate acestea, indiferent de asemănările şi deosebirile mecanismului de transmisie în
ţările dezvoltate şi cele în tranziţie, acesta reprezintă o combinare a diferitor canale, prin intermediul
cărora politica monetară influenţează volumul producţiei şi preţurile.
În general mecanismul de transmisie al politicii monetare include 2 stadii:
• modificările în politica ratelor dobânzii sau bazei monetare duc la modificarea conjuncturii
financiare a pieţei, fapt care influenţează ratele dobânzii pe piaţă, preţurile activelor, cursul de
schimb, nivelul lichidităţii în condiţiile creditării economiei.
• modificarea conjuncturii financiare a pieţei duce la modificări ale consumului de bunuri şi
servicii a populaţiei şi agenţilor economici. În final, aceste modificări influenţează nivelul preţurilor
în economie şi respectiv activitatea economică a sectorului real.
Analiza şi controlul canalelor de transmisie a politicii monetare este influenţată de 2 factori:
• modelele mecanismului de transmisie a politicii monetare reacţionează permanent la
modificările în comportamentul economic şi structura instituţională a economiei;
• politica monetară nu funcţionează într-un spaţiu izolat, ea este influenţată de o multitudine
de factori interni şi externi, cum ar fi de exemplu şocurile economice, modificările tehnologice şi
structurale etc. Deci, o bună cunoaştere a proceselor de transmisie simplifică estimarea acelor
indicatori care determină eficienţa utilizării politicii monetare în scopul atingerii obiectivelor sale
finale.

Promovarea unei politici monetar-creditare echilibrate reprezintă o prioritate pentru reducerea

inflaţiei şi crearea de condiţii pentru creşterea economică durabilă în perioada pe termen mediu.
Creşterea nivelului inflaţiei pînă la 15,7% în 2003 a avut un impact negativ asupra activităţii
investiţionale şi de afaceri. Izbucnirea inflaţiei a fost provocată de creşterea preţurilor la cereale şi la
făină, de majorarea pe cale administrativă a tarifelor la gazele naturale şi la energia electrică, la

24
serviciile de transport şi de telecomunicaţii, precum şi de mărirea volumului de transferuri băneşti
ale remitenţilor.

3.3. Efectele politicii monetare asupra evoluţiei variabilelor macroeconomice în

Republica Moldova

În condiţiile social-economice existente în Republica Moldova este necesară aprovizionarea

adecvată cu monedă a economiei, dat fiind faptul că de această aprovizionare depinde desfăşurarea
fără întreruperi a proceselor economice şi realizarea obiectivului de bază al politicii economice a
statului – creşterea economică. Într-adevăr, dată fiind descentralizarea deciziilor economice şi
dispariţia planului, crearea unei cantităţi de bani adecvate condiţionează hotărâtor realizarea
obiectivelor macroeconomice fixate în domeniul producţiei, preţurilor, balanţei de plăţi etc. Or, în
această privinţă rolul primordial în crearea cantităţii de bani şi aprovizionarea cu bani a economiei îi
revine băncii centrale prin măsurile de politică monetară pe care le adoptă. Astfel, în scopul
identificării impactului politicii monetare asupra creşterii economice, adică evoluţiei PIB,
considerăm necesar de a reflecta implicaţiile pe care măsurile şi deciziile autorităţilor monetare le
exercită asupra procesului de creare şi redistribuire a banilor (procesul de intermediere financiară),
asupra procesului de formare a cererii de bani, precum şi acţiunea evoluţiei masei monetare asupra
asigurării şi menţinerii stabilităţii preţurilor şi stabilităţii monedei naţionale.
Însă, înainte de toate, dorim să menţionăm că deoarece Republica Moldova este încă o ţară
cu economie în tranziţie, structura financiară existentă prezintă unele trăsături specifice, care în
măsură mai mare sau mai mică influenţează procesele monetare din economie şi deciziile băncii
centrale cu privire la măsurile de politică monetară adoptate. Dintre acestea, cele mai importante
sunt:
• Volumul relativ redus al fluxurilor financiare, gama puţin diversificată de instrumente
financiare utilizate şi gradul relativ redus de autofinanţare a economiei naţionale, ca urmare a ratei
scăzute a acumulării interne;
• Ponderea ridicată a consumului şi investiţiilor în natură, fapt ce implică un coeficient redus
de monetizare a economiei, o piaţă de mărfuri şi servicii subdezvoltată, precum şi o slabă influenţă a
criteriilor economice (cost, preţ, profit, dobândă etc.) în adoptarea deciziilor agenţilor economici;

25
 • Slaba dezvoltare a structurii financiare: o structură simplă de instituţii financiare (în
principal, banca centrală şi băncile comerciale); o structură simplă de instrumente financiare (în
principal, bani în numerar, depozite şi credite) şi absenţa instrumentelor financiare multilaterale;
• Absenţa unei pieţe de capital dezvoltate, numărul redus şi diversitatea limitată a
tranzacţiilor cu valori mobiliare; ponderea ridicată a finanţării efectuate de către instituţiile
financiare de stat şi de către banca centrală;
• Integrarea limitată a fluxurilor financiare naţionale pe piaţa financiară internaţională şi
acţiunea intensă a băncii centrale în domeniul creditelor externe şi tranzacţiilor valutare;
• Influenţa foarte slabă (uneori practic inexistentă) a ratei dobânzii asupra cererii şi ofertei de
capital; absenţa unor mecanisme de echilibrare automată a cererii şi ofertei de capital şi slaba
legătură a acestora cu piaţa financiară internaţională.
În aceste condiţii vom porni de la identificarea raporturilor de interdependenţă existente în
interiorul sectorului monetar, care reflectă mai întâi de toate procesul de creare a banilor şi vom
continua cu identificarea relaţiilor funcţionale existente între sectorul monetar şi sectorul real al
economiei în procesul de distribuire a banilor.
Banca Naţională a Moldovei activează ca organ unic de emisiune a monedei naţionale a ţării
şi este responsabilă de elaborarea şi implementarea politicii monetare. Politica monetară a BNM este
îndreptată spre reglarea cererii şi ofertei de bani în economie în scopul asigurării şi menţinerii
stabilităţii sistemului financiar şi stabilităţii preţurilor care să contribuie la crearea unor condiţii
favorabile pentru stabilitatea macroeconomică şi încurajatoare pentru creşterea economică. Astfel,
BNM controlează baza monetară prin intermediul a 2 factori: rezervele obligatorii şi rezervele
excesive ale băncilor comerciale.
Ca urmare a mecanismului rezervării obligatorii, băncile comerciale sunt obligate să deţină o
anumită parte a depozitelor în conturile corespondente deschise la BNM. Suma rezervelor
obligatorii este determinată de rata rezervelor obligatorii, prin intermediul căreia BNM influenţează
volumul lichidităţii sistemului bancar şi nivelul multiplicării depozitelor de către acesta precum şi
costul resurselor băncilor comerciale, care la rândul lor determină costul creditelor acordate
economiei naţionale.
Rezervele excesive ale băncilor comerciale sunt influenţate de către BNM prin intermediul
instrumentelor politicii monetare, cum ar fi: operaţiunile de piaţă deschisă, operaţiunile Repo,
Certificatele Băncii Naţionale şi cumpărările/vânzările de valută străină pe piaţa valutară
interbancară. În rezultatul cumpărării de către BNM a HVS de la băncile comerciale prin

26
intermediul operaţiunilor de piaţă deschisă sau operaţiunilor Repo, acestea din urmă primesc în
conturile lor sume de lichidităţi care duc la creşterea rezervelor excesive şi, respectiv la majorarea
bazei monetare. Similar, vânzarea de către BNM a HVS băncilor comerciale duce la diminuarea
rezervelor excesive şi, respectiv la micşorarea bazei monetare.
Totodată, volumul rezervelor excesive depinde de cererea şi oferta de numerar din partea
băncilor. Astfel, în cazul în care băncile comerciale au un necesar de numerar pentru rambursarea
depozitelor populaţiei, acordarea de numerar agenţilor economici pentru plata salariilor sau achiziţia
de bunuri şi servicii, acestea vor transforma banii de cont în numerar, micşorând astfel soldurile
conturilor lor de rezervă deschise la BNM, fapt care va conduce la diminuarea rezervelor excesive.
Similar, când băncile au un excedent de numerar în urma încasării de numerar din partea populaţiei
şi agenţilor economici sub forma depozitelor sau altor încasări, ele încasează numerarul în contul
deschis la BNM şi astfel se majorează volumul rezervelor excesive.
Dacă pe piaţa valutară există un excedent de valută străină, provenit din transferurile din
munca de peste hotare sau din alte surse, BNM, în scopul atenuării aprecierii excesive a monedei
naţionale efectuează operaţiuni de cumpărare a valutei străine, fapt care determină sporirea
volumului de mijloace băneşti în conturile corespondente ale băncilor comerciale la BNM, respectiv
sporirea lichidităţii băncilor comerciale şi, deci, majorarea bazei monetare.
Influenţând componentele bazei monetare, BNM determină majorarea sau diminuarea
acesteia în funcţie de obiectivele propuse. Volumul bazei monetare, adică a ofertei de bani, poate
influenţa masa monetară, adică agregatul monetar M2 prin intermediul efectului de multiplicare a
banilor ca urmare a acordării de credite de către băncile comerciale economiei naţionale. Fiind
calculat ca raportul între masa monetară şi baza monetară, multiplicatorul monetar nu este stabil, ci
fluctuează permanent în funcţie de acordarea creditelor şi constituirea depozitelor persoanelor fizice
şi juridice în monedă naţională. Astfel, BNM, prin majorarea ratei rezervelor obligatorii are ca scop
reducerea efectului de multiplicare a banilor, şi ca rezultat diminuează oferta de bani din economie,
promovând o politică monetară restrictivă. Vice-versa, o micşorare a ratei rezervelor obligatorii are
ca scop sporirea efectului de multiplicare a banilor, reprezentând o politică monetară expansionistă.
Astfel, prin promovarea unei politici monetare expansioniste sau restrictive, BNM majorează sau
reduce baza monetară, ceea ce face să devină mai ieftine sau mai scumpe creditele pentru consum
sau pentru investiţii acordate de către băncile comerciale agenţilor economici şi populaţiei.
În contextul celor expuse anterior ţinem să menţionăm că regimul de ţintire a agregatelor
monetare, adoptat de către BNM, nu prevede rata dobânzii ca instrument prin care Banca Naţională

27
acţionează asupra cererii şi ofertei de bani. În acest sens, se poate menţiona că în cadrul regimului de
ţintire a agregatelor monetare rata dobânzii reprezintă preţul de echilibru dintre volumul cererii şi
volumul ofertei de bani, pe când în cadrul regimului de ţintire a ratelor dobânzii, aceasta reprezintă
un instrument al politicii monetare prin care se stabileşte echilibrul dintre volumul cererii şi volumul
ofertei de bani.
În acelaşi timp, având în vedere faptul că în economia noastră rata inflaţiei este accentuată şi
variabilă, respectiv şi rata reală a dobânzii este variabilă. Ca urmare, nu se poate vorbi despre
cţiunea modificărilor masei monetare asupra modificărilor ratei dobânzii de piaţă, nici despre
efectele acestora din urmă: 1) efectul – avere, adică modificarea valorii averii agenţilor economici şi
populaţiei; 2) efectul – venit, prin care modificarea ratei dobânzii duce la creşterea sau scăderea
venitului deţinătorilor instrumentelor financiare; 3) efectul – substituţie, prin care modificarea ratei
dobânzii duce la modificarea valorii unor tipuri de instrumente financiare, ceea ce face ca subiecţii
economici să vândă unele forme de avere şi să cumpere altele. Aceasta totuşi nu înseamnă că rata
dobânzii nu are nici o acţiune de acest tip, însă acţiunile respective nu pot fi puse în legătură cu
evoluţia masei monetare şi nu pot fi considerate ca elemente ale mecanismului de transmisie a
efectelor politicii monetare asupra economiei reale.
Un alt aspect este că în condiţiile actuale din ţara noastră, unde nu există o piaţă financiară
dezvoltată, oferta de mijloace financiare este orientată rapid şi aproape în întregime spre băncile
comerciale, ceea ce are ca efect creşterea potenţialului lor de creditare şi, respectiv, sporirea
posibilităţilor de acordare a creditelor agenţilor economici şi populaţiei. Astfel, situaţia este de
natură că nu rata dobânzii influenţează cererea şi oferta de credite, ci vice-versa, volumul creditelor
acordate şi rambursate determină fluctuaţiile ratei dobânzii.
Cele expuse anterior arată că regimul de ţintire a agregatelor monetare determină reducerea
eficienţei acţiunilor BNM asupra evoluţiei economiei reale datorită faptului că în adoptarea
deciziilor de politică monetară, BNM se bazează o corelaţie relativ stabilă dintre agregatele
monetare şi rata inflaţiei. Deoarece corelaţia dintre acestea, adică elasticitatea dintre ritmul de
creştere a agregatelor monetare şi ritmul de creştere a preţurilor variază în timp, precum şi lagul
temporar de influenţă a agregatelor monetare asupra inflaţiei fluctuează, obiectivul politicii
monetare şi anume, menţinerea inflaţiei la nivelul stabilit în politica monetară nu poate fi atinsă tot
timpul.
Astfel, considerăm că renunţarea la regimul existent al politicii monetare şi anume regimul
ţintirii agregatelor monetare prin fixarea unor obiective - ţintă operaţional şi intermediar, şi

28
adoptarea unui regim de politică monetară precum ţintirea ratei dobânzii sau ţintirea directă a
nflaţiei ar permite realizarea cu succes a obiectivului de asigurare şi menţinere a stabilităţii
preţurilor, adoptat de către autoritatea monetară a ţării în vara anului 2006.

Încheiere

Conform cercetărilor efectuate referitor la impactul politicii monetare asupra evolutiilor

macroeconomice pot fi formulate următoarele concluzii :

29
 1. Obiectivele politicii monetare sunt strâns corelate cu obiectivele politicii macroeconomice
a statului, iar atingerea obiectivului final al politicii monetare este realizată prin diferite canale ale
mecanismului de transmisie în funcţie de regimul de politică monetară adoptat. Combinarea optimă
a acestor canale în funcţie de structura economiei, structura sistemului financiar, de reglementările
legale în vigoare şi de alţi factori ce ţin de specificul fiecărei ţări permite autorităţilor monetare să
atingă obiectivele politicii monetare şi a politicii economice a statului. La momentul actual politica
monetară a BNM se bazează pe regimul de ţintire a agregatelor monetare având ca obiectiv
intermediar agregatul monetar M2. Însă, acest regim este depăşit de timp şi nu este adecvat atingerii
obiectivului final al politicii monetare – atingerea şi menţinerea stabilităţii preţurilor, deoarece
ritmurile de creştere a agregatelor monetare nu oferă întotdeauna semnale ferme cu privire la
ritmurile de creştere a preţurilor în viitor.
2. În perioada de tranziţie BNM a utilizat pe larg tot spectrul de instrumente ale politicii
monetare de care dispune în scopul reducerii ratei inflaţiei, asigurării şi menţinerii stabilităţii
monedei naţionale, majorării volumului creditelor acordate agenţilor economici şi populaţiei şi,
respectiv creării unor condiţii favorabile pentru creşterea economică. Cu toate că în perioada 1998-
2004 BNM a utilizat frecvent rata rezervelor obligatorii ca instrument al politicii monetare în scopul
sporirii rezervelor de lichiditate a băncilor comerciale şi impulsionării procesului de creditare,
caracterul destul de rigid al acesteia nu a contribuit întotdeauna la atingerea scopului propus.
Dimpotrivă, unele decizii de modificare a ratei rezervelor obligatorii au creat tensiuni pe piaţa
monetară, introducând băncile într-o atmosferă de incertitudine nesănătoasă. Astfel, în scopul
asigurării stabilităţii dezvoltării sistemului financiar BNM trebuie să fie mai prudentă în deciziile pe
care le ia cu privire la modificările ratei rezervelor obligatorii şi să ţină cont de faptul
3. În scopul completării teoriei şi practicii economice privind eficientizarea rolului politicii
monetare şi în special a mecanismului de transmisie în procesul de asigurare a creşterii economice
în Republica Moldova se recomandă aplicarea modelului de simulare care ar oferi autorităţii
monetare informaţii despre posibilele efecte ale diverselor obiective şi măsuri de politică monetară,
servind, deci, pentru adoptarea unor decizii de combinare optimă a obiectivelor şi măsurilor
respective.

BIBLIOGRAFIE

I. Acte normative şi reglementări

30
1.Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei nr. 548-XIII din 21.07.95 // Monitorul Oficial al
R.Moldova nr.56-57/624 din 12.10.1995;

2.Legea cu privire la instituţiile financiare nr. 550-XIII din 21.07.95 // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, nr.1/2 din 01.01.1996;

3.Regulamentul BNM cu privire la modul de formare şi menţinere a rezervelor obligatorii de către

băncile comerciale ale Republicii Moldova nr.5/08 din 26.12.1995,Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr.8-9 din 08.02.1996;

II. Lucrări didactice şi ştiinţifice

4.Basno, Cezar August. Monedă, credit, bănci / C. Basno, N. Dardac, C. Floricel. – Bucureşti:
Editura Didactică şi Pedagogică, 2003. -374 p.
5.Cerna, Silviu. Sistemul monetar şi politica monetară / Silviu Cerna ; coord. col. Mugur
Isărescu ; cop. Alexandru Chialda. - Bucureşti : Editura Enciclopedică, 1996. - 234 p.
7.Dardac, Nicolae. Monedă, bănci şi politici monetare / Nicolae Dardac, Teodora Barbu. -
Bucureşti : Editura Didactică şi Pedagogică, 2006. -439 p.
8.Pop, Napoleon.Conduita politicii monetare în contextul strategiei ţintirii inflaţiei / Napoleon
Pop. - Bucureşti : Centrul de Informare şi Documentare Economică, 2006. -67 p.

III. Surse statistice şi de date

9.www.bnm.md// Pieţele financiare// Piaţa monetară
10.www.bnm.md// Politica monetară// Instrumentele de politică monetară.
11.www.bnm.md// Politica monetară// Politica monetară şi valutară a BNM.
12.www.bnm.md// Politica monetară// Ratele dobînzilor la instrumentele de reglementare monetară
ale BNM.
13.www.bnm.md// Publicatiile BNM// raportul anual
14.www.bnm.md// Statistici// Statistica monetară.

Anexa1

31
Figura1: Schema influenţei efectelor politicii monetare asupra
volumului PIB în Republica Moldova

32