Un monstru sacru al Radioului - Viorel Popescu - ni se

destăinuie 

Viorel Popescu este unul dintre cei mai străluciți jurnaliști români, cu o activitate
laborioasă în varii domenii de activitate: radio, televiziune și presa scrisă. Din 1982 până în 2007
a lucrat la Radiodifuziunea Română, unde a realizat emisiuni precum: programul "Orele serii"
(orele18:00-20:00), emisiunea duminicală "Five o’clock" și emisiunea "La sugestia dvs.".
Între anii 1996 și 2006, Viorel Popescu a fost directorul canalului Radio România
Actualități.
Emisiunea de referință a jurnalistului Viorel Popescu a fost "Viața ca un spectacol",
prima emisiune cu public din istoria Radioului, difuzată în direct, în fiecare ultimă duminică a
fiecărei luni, de-a lungul unui deceniu. Viorel Popescu a lucrat apoi timp de 6 ani la două posturi
de televiziune privată.
A colaborat fructuos cu compozitori „en vogue”, scriind versurile unor cântece devenite
hituri: "Floare de colț" (compozitor și interpret Ducu Bertzi), „Valsul valurilor" (compozitor
Dumitru Lupu, solistă Ileana Șipoteanu), „Rendez vous" (mențiune la Festivalul Mamaia –
compozitor Dumitru Lupu, solista Ileana Șipoteanu) etc.
În ultimii ani, a lansat două veritabile cărți de succes: în 2018, „Viața ca un spectacol”,
de fapt „reportajul” vieții sale, iar în 2019 a publicat o carte dedicată Revoluției Române –
„Baricada Radio”, un amplu „reportaj” despre rolul radioului în evenimentele din decembrie
1989.
În prezent este membru în Comisia de atestare profesională a UZPR, unde oferă girul său
unor noi colegi de breaslă, care vin să întărească rândurile Uniunii.

Tanța Tănăsescu: Stimate Domnule Viorel Popescu, s-ar putea spune că sunteți o „piesă” rară,
dacă nu chiar unică, în galeria ziariștilor din România. Și gândesc aceasta nu ghidându-mă după
traiectoria Dumneavoastră profesională ci și după modul exemplar prin care v-ați dedicat
activității gazetărești și publicistice. Se poate afirma că viața Dumneavoastră, din momentul
finalizării studiilor universitare, se identifică cu jurnalismul. Ce v-a îndemnat să alegeți acest
drum în viață, cunoscut fiind că este dificil și nu la îndemâna oricui?
Viorel Popescu: În mod paradoxal, aș zice, nu am visat niciodată să ajung jurnalist, nici nu am
crezut că am vocație pentru jurnalism. La terminarea liceului („Unirea” din Brașov) m-am
pregătit câteva săptămâni să dau examen la Medicină. Eram fascinat și sunt și azi de noblețea
profesiei în halat alb.
În timpul liceului am cochetat cu poezia. Eram deja „poetul” școlii, scriam versuri
ocazionale, impuse de anumite evenimente din existența școlară. Cum s-ar spune, dobândisem o
oarecare experiență în arta scrisului, fiind răsplătit într-un an cu Premiul II pe țară la Olimpiada
de Limba Română.
 ...Și totuși, nu m-am dus la Filologie. Cineva mi-a amintit de Facultatea de Relații
Economice Internaționale din cadrul Academiei de Studii Economice din București. Mi-a
povestit de perspectivele, absolut spectaculoase pentru acele timpuri, ale absolvenților facultății
respective. Cei mai mulți aveau șansa să călătorească peste hotare cu diverse sarcini de negociere
comercială sau să profeseze în străinătate ca lucrători de comerț exterior.
Captiv în România comunistă, eram un tânăr visător, dornic să cunosc și alte lumi. Însă
șansele de a-mi împlini visurile de călătorie mi se păreau la fel de iluzorii ca posibilitatea de a
crede că aventurile din cărțile lui Jules Verne (pe care le devorasem în adolescență) s-ar fi putut
întâmpla în realitate.......
Așa că m-am înscris pentru admiterea la Facultatea de Comerț Exterior din cadrul A.S.E.
Și am intrat al doilea, cu media obținută la cele cinci examene (două scrise și trei orale).
Admiterea într-un institut de învățământ superior era o treabă extrem de grea atunci, expresia „a
trece prin furcile caudine” fiind, în comparație, un biet eufemism.
În anul 1967, promoția mea număra puțin peste 100 de absolvenți de comerț exterior. O
comisie guvernamentală urma să ne repartizeze la diverse întreprinderi de comerț exterior în
ordinea mediilor obținute în cei cinci ani de studii. Figuram la nr. 8 pe lista absolvenților. În
sală, trimișii întreprinderilor de comerț exterior încercau să-și racoleze pe cei mai buni
absolvenți, punându-le în față tot felul de argumente.
Ezitam.... Aveam șansa, oferită de media mea de absolvire, să ocup un post la Institutul
de Economie Mondială, condus de renumitul profesor Costin Murgescu. Dar a venit la mine, cu
argumente convingătoare, șeful de personal de la Ziarul „Scânteia”. Era în căutarea unui gazetar
specializat în economie mondială. Mi-a fluturat, între altele, perspective numeroase de plecări în
străinătate. Ceea ce corespundea visurilor mele de a călători. În plus, îmi potolea și nostalgia mea
legată de perioada când mă lăsam purtat de aripi de Pegas. Cu alte cuvinte, împăcam dorința de a
călători în străinătate cu talentul nativ de a scrie. Așa că am acceptat propunerea de a intra în
colectivul de jurnaliști de la „Scânteia”.
Astăzi, când mă gândesc la cum au stat lucrurile cu privire la opțiunea mea profesională, îmi dau
seama ce rol important a jucat întâmplarea. Dacă acest om de la ziar nu ar fi ajuns în sala unde s-
au împărțit joburile noastre, cariera mea profesională nu ar fi avut nimic în comun cu
jurnalismul. Până la urmă, în cei cinci ani de studenție nu m-am gândit nicio clipă să mă îndrept
spre ziar, ci ziarul m-a căutat pe mine, iar eu am fost de acord să-mi schimb destinul.

Tanța Tănăsescu: Un prim pas „pe drumul destinului meu profesional” – mărturisiți cu
sinceritate – l-ați făcut ca ziarist la cea mai vizibilă publicație dinainte de 1989 - „Scânteia”. Ne
puteți împărtăși din amintirile acelei perioade?
Viorel Popescu: Oricât ar părea de curios pentru unii, apropo de ceea ce voi afirma în continuare,
experiența mea de redactor la ziarul „Scânteia” poate fi numită o adevărată și utilă „școală”, o
inițiere și formare ca ziarist profesionist, de care îmi aduc aminte cu plăcere.
Am fost angajat la secția externă a primului cotidian al țării (cu un tiraj de peste un
milion de exemplare). Aici am învățat cum se încheagă o pagină de ziar, trudind în tipografie
uneori până spre zori de zi. Am prins epoca ziarelor turnate în plumb de către linotipiști și zețari,
cu mașini uriașe de tipărit. Era spectaculos, dar și foarte solicitant din punct de vedere intelectual
și chiar fizic. De două ori pe săptămână, eram în tura de serviciu la „pagina externă”, când
începeam ziua de muncă în jurul prânzului și ajungeam acasă a doua zi, pe la trei-patru
dimineața. Din noianul de știri primite, trebuiau selectate și puse în pagină, sub titluri cât mai
atractive și edificatoare, acele elemente care defineau profilul actualității cotidiene. Aici
intervenea aportul nostru creator, al redactorilor de la ziar. Îmi plăcea să mă întrec cu colegii în
arta de a valorifica o știre, poate banală, sub un titlu inspirat.
Sigur, exista riscul să pierzi o informație din lipsă de profesionalism sau neatenție. De
aceea, echipele de serviciu erau alcătuite din câte doi redactori care se susțineau reciproc. Grosul
informaților venea pe telexul Agenției Naționale de Presă - AGERPRES. Dar mai completam
știrile de pe telexurile agențiilor internaționale FRANCE PRESSE și ASSOCIATED PRESS,
care funcționau în incinta ziarului „Scânteia”.
În mod evident, exista o cenzură a fluxului de informații, prin intermediul AGERPRES,
dar noi, cei de la „Scânteia”, puteam îndrăzni să ne „alimentăm” și de la agențiile internaționale,
atât timp cât „detaliile suplimentare” nu lezau poziția oficială a partidului tutelar al ziarului.
Trebuiau deci să funcționeze, și funcționau, autocenzura redactorilor de pagină, supervizate, în
fond, de responsabilul întregului ziar din ziua respectivă. Cam așa funcționa filiera cenzurii
partidului, care, la drept vorbind, nu m-a deranjat prea tare în activitatea mea de redactor la
pagina externă a ziarului „Scânteia”.
În fond, în toate ziarele din lume funcționează o cenzură, în concordanță cu interesele
patronatelor. Niciun ziarist din Occident nu încalcă regulile patronatului decât cu riscul de a-și
pierde locul de muncă.
Dincolo de „turele de noapte” la ziar, am dreptul să scriu comentarii de politică externă
pe teme economice. Aici, e drept, am învățat să folosesc în presă „arta manipulării”. Adică a
scrie despre o anumită realitate sau situație, privind doar dintr-un unghi de vedere îngust,
deformant, eludând ansamblul și ajungând astfel la concluzii eronate, care falsifică adevărul. Nu
este o treabă lesne de realizat. Dimpotrivă. Dacă vrei să te bucuri de credibilitate, e nevoie să faci
o analiză profesionistă, temeinică a fenomenului sau a realității în speță, pentru a descoperi
punctele slabe, vulnerabile și a demonstra apoi că sunt dominante, definitorii și deci „totul este
negru”...
Mă gândesc și acum, cu o tristă autoironie, cum devenisem groparul Pieței Comune (azi
Comunitatea Economică Europeană) și prevesteam criza și Apocalipsa „societății de consum”.
Șomajul, inflația TVA și alte taxe și impozite erau vulnerabilitățile pe care le atacam pentru a
demonstra tezele marxist-leniniste ale „capitalismului muribund și în putrefacție”
....Ca să mă exprim succint! Minciuna prin omisiune și comentariile economice despre
Occident erau maniera de a scrie în pagina externă a ziarului „Scânteia”. Nu aveam încotro să fac
altceva și nimeni dintre ziariști nu a reușit să facă altfel în perioada de atunci, aservită politicii
partidului comunist.
Dincolo însă de aceste aspecte (damnabile, în noua societate românească, după 1989),
mărturisesc că am învățat gazetărie la „Scânteia”: Gazetărie, cu părțile ei bune, de la modul de a
te documenta până la maniera de redactare, stil de exprimare. Admiram scriitura unor „veterani”
în ale gazetăriei, în comparație cu mine, care îmi începeam ucenicia la 23 de ani.
Nicolae Corbu, redactorul-șef adjunct responsabil cu politica externă a ziarului, a fost
comentatorul pe care l-am admirat cel mai mult. Nu era un bun orator, căci era ușor bâlbâit. Dar,
în scris, era impecabil, foarte logic și persuasiv. A fost un model pentru mine și mă mândresc că,
după vreo zece ani, am ajuns să concurez cu el în mini comentarii satirice pe teme internaționale.
Îmi amintesc cu un zâmbet nostalgic de o întâmplare nostimă. Corbu publica periodic în pagina
externă notele lui, repet, savuroase adeseori. De la o vreme am început și eu să public fapte
diverse comentate, care mai târziu au devenit o rubrică susținută de mine în fiecare duminică la
Radioul public: „O lume într-un fapt divers”. Și la un moment dat, Șeful Secției Externe a
„Scânteii”, Romulus Căplescu mi-a apărat mica însemnare atunci când Corbu a cerut să-și
publice notele (bineînțeles scoțându-mă pe mine din pagină). ”De ce să-l scot pe Viorel? E mai
bună nota lui! ” a ripostat Căplescu. În final șeful mai mare s-a impus, desigur... Dar satisfacția
mea a fost atunci nemărginită.
Desigur, nu vreau să trec peste faptul că, în primii ani de la venirea mea la „Scânteia”, l-
am prins ca șef al ziarului pe Dumitru Popescu, care primise cognomenul de Dumnezeu. Nu
știam de ce, dar aveam repede să înțeleg justificarea. „Scânteia” demonstra în vremea aceea ce
înseamnă cu adevărat puterea presei. Nu o dată, pe prima pagină a ziarului, cât era ea de lată,
apăreau titluri de genul: „Tovarășe ministru Cutare, de ce nu vă dați demisia?” Și dedesubt se
afla un articol devastator pentru personajul în cauză. Se pare că Popescu-Dumnezeu, datorită
poziției sale în ierarhia Partidului, cunoștea adevăruri din culise și, dacă ministrul nu se retrăgea,
era demis. Chipurile, după acuzațiile din „Scânteia” și voia lui Popescu-Dumnezeu! Nu-i mai
puțin adevărat că Dumitru Popescu era ceea ce se cheamă astăzi un „influencer”. Articolele sale
din „Scânteia” erau foarte citite, reprezentând o pledoarie convingătoare pentru fel de fel de
concepte de viață, atitudini sociale, mentalități noi. Romancierul de mai târziu se desfășura cu
dezinvoltură și mare audiență în paginile ziarului. Nu neg că mă număram printre cititorii săi
fideli. Nu întâmplător, capacitatea sa de persuasiune l-a ajutat să devină inițiatorul și promotorul
„cultului lui Ceaușescu”.
Am întâlnit la „Scânteia” și alte condeie de mare talent. Ziariști cu reportaje memorabile,
autentice scrieri literare. I-am cunoscut și admirat pentru opera lor gazetărească pe Ioan
Grigorescu, Ilie Purcaru, Ilie Tănăsache, Victor Vântu, Horia Liman și alții.
Au făcut parte din colectivul ziarului mulți oameni valoroși, de bun simț, cu respect pentru
cititori. Între aceștia, l-aș numi în primul rând pe Alexandru Ionescu, cel care i-a urmat lui
Popescu-Dumnezeu, în funcția de redactor-șef. I s-a dat și lui o poreclă: „Sandu Duru”, din cauza
intransigenței sale în fața iresponsabilității, imposturii și lipsei de seriozitate.
L-am cunoscut mai îndeaproape pe Alexandru Ionescu, care suferea din pricina frustrării
de a nu fi cunoscut nicio limbă străină. Așa se explică și colegialitatea (transformată în prietenie)
dintre el și Virgil Dănciulescu (zis Dante), cunoscător de italiană și franceză. Dante era ceea ce
francezii numesc un „bon viveur”, neîntrecut în cunoașterea și savurarea meniurilor și vinurilor
de mare clasă. La mesele oferite de „Scânteia” numeroșilor oaspeți străini, Dante era nelipsit
lângă Alexandru Ionescu, agrementându-și participarea și cu snoave moldovenești delicioase.
Rolul de translator îl jucam însă eu, tânăr de o timiditate sinceră, dar și mândru de a cunoaște
frânturi din viața elitelor politice. De aceea, pot afirma, în cunoștință de cauză, că Alexandru
Ionescu a fost, în pofida poreclei, un șef cumsecade, un manager comunist, ca să zic așa. Nu am
citit nimic semnat de el, dar a condus ziarul cu decență și bună măsură.
Am să mă refer la un exemplu grăitor. Într-o seară, fiind și eu în tură la pagina externă,
Alexandru Ionescu a chemat toată echipa de serviciu pe ziar, pentru a trece în revistă paginile ce
urmau să fie tipărite a doua zi. Și, la un moment dat, s-a oprit asupra unui titlu care se lăfăia pe
frontispiciul unei pagini întregi: „Laboro, ergo sum” (Muncesc, deci exist).
- Cine se crede mai deștept decât Descartes? ne-a interpelat Sandu Duru. Vă place?...
- E o parafrază în ton cu actualitatea a preceptului Cartezian „Cogito, ergo sum”
(Gândesc, deci trăiesc), a încercat cineva să dreagă busuiocul: Munca, înainte de toate!... nu-i
așa?
- Nu-i adevărat, nu trebuie să devenim niște unelte de muncă vorbitoare și atât! Înainte de
toate, este dreptul nostru de a gândi, ca oameni.... Schimbați titlul!
Iată un punct de vedere care mi s-a părut îndrăzneț de corect, în contextul unei
propagande deșănțate pe tema întrecerii socialiste în producție. Vă mai amintiți de sloganul
devenit și cântec: “Cincinalul în patru ani și jumătate“?
L-am prețuit cu adevărat pe Alexandru Ionescu, pentru că nu a fost un exponent tipic al
nomenclaturii comuniste, alcătuite, în mare parte, din activiști găunoși, fără prea multă carte și
fără omenie.
Aveam să mă întâlnesc peste ani cu Alexandru Ionescu, ca președinte al Radioteleviziunii
Române de data aceasta, când m-am transferat la Radio. El mi-a semnat hârtia de transfer, pe
postul de publicist–comentator. Deci o promovare profesională spectaculoasă, căci veneam de pe
postul de redactor principal la „Scânteia”. Dovadă că m-am bucurat de evidentă apreciere din
partea sa.
Între amintirile mele legate de cei 15 ani cât am fost redactor la „Scânteia”, se numără la
loc de cinste în memoria mea afectivă, numeroasele mele călătorii efectuate ca trimis al ziarului.
De foarte tânăr, am început să plec peste hotare, într-o vreme când granițele țării erau deschise
pentru puțini români.
La un an de la angajare, am fost trimis al ziarului la Târgul Internațional de la Brno, în
septembrie 1968. Trecuseră doar câteva zile de la invazia sovietică în Cehoslovacia, Ceaușescu
ținuse acel discurs fulminant de condamnare a intervenției tancurilor rusești; mii de cetățeni
cehoslovaci și-au părăsit vremelnic țara și au fost primiți cu brațele deschise în România...
Impresiile, emoțiile, traumele erau încă deosebit de dureroase. Am fost primit ca un redactor-șef,
cu cele mai înalte onoruri, îmbrățișat prietenește... Era prima mea vizită în afara țării și m-am
simțit copleșit de atâta emoție și căldură umană.
La nici doi ani după aceea, am vizitat China lui Mao Zedong. Era de Sărbătoarea
Națională a Chinei, de 1 Octombrie, și l-am văzut pe Mao în tribuna centrală. Făceam parte din
delegația României, prezentă în tribuna alăturată. China traversa faimoasa Revoluție Culturală.
 Un popor de peste un miliard de oameni era îmbrăcat în uniformă militară. Palatele Imperiale de
Iarnă, de Vară, pe care le-am vizitat, aveau pereții dați cu var peste zonele pictate și frescele cu
conținut religios. Iată impresiile vizuale foarte puternice, indelebile, după o jumătate de veac.
În anii următori, am traversat Atlanticul pentru o vizită la Lima și, dincolo de nori, în
Machu Picchu, străvechea cetate a incașilor. Am relatat apoi de la Târgul Internațional de la
Paris. Am fost trimis la Tunis, unde am luat un interviu în exclusivitate pentru „Scânteia”,
președintelui Tunisiei, Habib Bourguiba. Am efectuat un tur al Franței prin marile centre ale
aeronauticii din Hexagon, la invitația SNIAS Aerospatiale. Așa am suit la bordul faimosului
supersonic Concorde și al elefantului zburător Airbus. Momente unice în viață, într-o etapă a
performanțelor de vârf ale industriei aeronautice franceze.
Am întreprins un tur al Zairului, într-un avion pus la dispoziție unui grup de 40 de
gazetari din toată lumea de către președintele Mobutu Sese Seko. Un itinerar de mii de kilometri
cu popasuri în: Shaba (celebra zonă Katanga, imperiul cuprului); Kisangani, un oraș situat chiar
pe Ecuator; savana africană, loc ideal de safari și alte locuri ce par la fel de inaccesibile ca solul
selenar. Stau acum și mă gândesc cu incredibilă bucurie că visele mele adolescentine de a
călători și a cunoaște lumea au fost cu mult întrecute de ceea ce am trait aevea ca ziarist la
“Scânteia”. Sunt fericit că atunci, în vara lui 1967, am avut curajul să-mi schimb destinul
profesional și să devin ziarist.
Poate cândva, dacă voi mai avea răgaz în viața asta, toate aceste amintiri pe care le
păstrez din popasurile mele pe diverse meridiane ale Globului își vor găsi loc într-o carte.
Doamne, ajută!

Tanța Tănăsescu: Pe lângă cei 15 ani de gazetărie la „Scânteia”, pe teme de economie mondială,
se adaugă alți șapte ani, începând din 1982, ca publicist comentator și realizator la
Radiodifuziunea Română, tot în regim totalitar. Întrucăt ați lucrat în ambele medii publicistice, ce
considerații personale avansați acum, comparând situația de azi cu aceea de atunci?
Viorel Popescu: În ceea ce mă privește, faptul de a fi lucrat în două medii publicistice - presă
scrisă și radio – în condiții de regim totalitar a reprezentat o reală provocare profesională. Asta
m-a stimulat și m-a încurajat să caut și să găsesc formule noi de exprimare jurnalistică, menite să
mă ajute să câștig un public beneficiar cât mai numeros.
Eu cred că miza reușitei în orice formă de jurnalism, care constituie o profesie
eminamente creatoare, depinde de impactul pe care îl produci asupra publicului, fie cititori, fie
ascultători. Din această perspectivă, a succesului la public, nu contează în ce regim politic
funcționezi ca gazetar.
Da, regimul totalitar a fost greu de suportat în planul condiției umane, al existenței
noastre ca popor, sub povara sărăciei, a lipsurilor materiale și frustrărilor culturale și spirituale.
Dar pentru un jurnalist care a vrut succesul de public, repet, regimul totalitar, atât de restrictiv, a
însemnat o frământare profesională perpetuă, o căutare, aș zice, aproape disperată de a ocoli
obstacolele și a sări peste bariere, a depăși tabuuri și limite în lupta sa pentru a ajunge la inima și
conștiința colectivă.
 Acesta a fost crezul meu profesional, la ziar sau la Radio: audiența! Degeaba zici că faci
jurnalism, dacă nu ai ambiția să fii competitiv, să te afirmi ca un protagonist pe scena publică. În
presa scrisă, mi-a fost mai greu. La Radio însă ai infinit mai multe șanse să câștigi audiență,
notorietate. Ziarul avea un tiraj de circa 1 milion de exemplare. Dar câți cititori potențiali puteai
să determini să te bage în seamă? Câteva sute?... Mii? În cel mai fericit caz, de ordinul miilor. În
schimb, înainte de 1989, Radioul era canalul rege în mass media românească. Radioul îți oferea
cu generozitate o șansă profesională uriașă să îți îndeplinești ambiția de a deveni o voce
cunoscută, apreciată și chiar îndrăgită.
Astăzi, la peste trei decenii de la Revoluția Română, nu cred că aș mai dori – dacă aș fi
tânăr – să fac jurnalism de Radio. Pentru că Radioul nu mai este de mulți ani Regele audienței.
Televiziunea este astăzi Regina. Dacă vrei să faci performanță în jurnalism, alege
Televiziunea. Sau – mai recent – comunicarea on-line. Aud tot mai des despre „bloggeri”, adică
persoane care navighează prin spațiul virtual al Internetului, lansând tot felul de mesaje, adică
susținând un blog, cu subiecte diverse. Blogul a devenit astăzi o portavoce către restul lumii, un
mijloc de a comunica, de a te face auzit.
Aflu că sunt boggeri cu milioane de urmăritori în alte țări. La noi, un blogger sau un
influencer cum este George Buhnici (damnatul pentru vergeturi) are sute de mii de urmăritori în
social media. După postarea sa scandaloasă cu privire la femeile care își expun vergeturile și
celulita, cică Buhnici a pierdut 203 000 de urmăritori pe Facebook în 24 de ore. Un impact
negativ aproape instantaneu, care măsoară în mod sugestiv și audiența enormă a acestui gen de
jurnalism.
După părerea mea, astăzi nu mai putem face comparații corecte între ceea ce a însemnat a
face presă scrisă sau audiovizuală înainte de 1989, cu a face jurnalism în anul 2022, când social
media îmbracă forme inedite tot mai diverse. Trăim în mijlocul unei vâltori a comunicării, al
unui val tot mai uriaș al schimbărilor și înnoirilor în mass media.

Tanța Tănăsescu: Timp de un sfert de secol, începând cu 1982, Viorel Popescu a devenit o voce
unică a Radioului, în calitate de publicist comentator și realizator la Radiodifuziunea Română.
Care au fost reperele profesionale, principiile care v-au jalonat cariera, ținând cont că ați acoperit
ultimii 7 ani, și cei mai grei, ai istoriei României de dinainte de 1989, dar și următorii aproape
doăzeci de ani, la fel de grei, după 1989 ?
Viorel Popescu: Cariera mea la Radio a parcurs două perioade istorice foarte diferite: cea
dinainte și cea de după Revoluția din 1989.
În cei 7 ani de gazetărie la Radio, în timpul regimului comunist, am reușit să mă impun
ca o voce deosebită, bine cunoscută și apreciată în peisajul emisiunilor radiofonice. Am avut
câteva radioprograme de mare succes în rândul ascultătorilor. De pildă, „Orele serii”, care
începeau după Radiojurnalul de la orele 16:00 și se derulau până la orele 20:00. Realizam și
comperam acest program, cam de două ori pe săptămână, în alternanță cu alți colegi (Anca
Bărbulescu, Ioan David și alții). Era un tronson de aproape patru ore, cuprinzând știri și reportaje
din activitatea internă și internațională, precum și multă muzică.
Am reușit să mă detașez prin personalizarea la maxim a conținutului, inclusiv în ce
privește muzica difuzată. Ieșeam din playlisturile propuse de colegii de la Redacția muzicală și
difuzam piese alese după gustul și sufletul meu. Poate, de aceea reușeam să creez o atmosferă
romantică, sentimentală. Era epoca marilor hituri la modă cu Julio Iglesias, Joe Dassin, Nana
Mouskouri, B.Z.N., George Baker Selection, Adamo. Dar și epoca tinereții glorioase a unor
soliști autohtoni, ca Dan Spătaru, Aurelian Andreescu, Angela Similea, Mirabela Dauer, Corina
Chiriac, Margareta Pâslaru, Marina Voica, Marian Nistor, Gabriel Dorobanțu.
Eram adeptul principiului că un gazetar de radio de succes trebuie nu numai să fie talentat
în ale scrisului, ci să aibă și virtuți actoricești, de la timbrul vocal la o dicție și o rostire nealterată
de influențe dialectale. Astfel, cream iluzia că pătrundeam pur și simplu în casele ascultătorilor,
mă așezam lângă ei, pe brațul unui fotoliu și îi întrebam, cu o voce plină de o caldă prietenie:
„Ce mai faceți, dragii mei? ”.
Într-o lume impregnată de rigiditate și de tonuri reci, când mesajele difuzate erau
redactate într-un limbaj de lemn, eu șocam cu o îndrăzneală intimistă, vorbind despre dragoste și
pace. Erau două cuvinte pe care le repetam cu obstinație în conversațiile mele cu ascultătorii.
Pentru că asta încercam să fac, să stau de vorbă cu sufletul oamenilor. Și se pare că așa am intrat
în memoria lor afectivă. Și, după ani de zile, mă recunoșteau oameni necunoscuți după voce. Mi-
am făcut o mulțime de fani, mai ales printre radioascultătoare. Primeam zeci de scrisori pe
săptămână. Și chiar buchete de flori. Câțiva ani la rând, Maria, o ascultătoare din Balta Albă a
Bucureștiului, îmi trimitea, prin comisionar, cam în fiecare lună, 49 de fire de floare, în funcție
de sezon. N-am văzut-o niciodată, am vorbit cu ea doar la telefon și îmi mulțumea mereu că
trăiește grație mie. Era, probabil, hipotensivă, dependentă de presiunea atmosferică iar emisiunile
mele o ajutau, prin atmosfera sentimentală generată să îi facă inima să pulseze mai accelerat și să
îi normalizeze astfel tensiunea.
Dar cel mai emoționant mesaj de mulțumire l-am primit de la un ascultător. „Vă
mulțumesc, domnule Popescu, că în serile geroase de iarnă, Dumneavoastră reușiți să ne încălziți
caloriferele cu emisiunile pe care le faceți”.
Succesul emisiunii „Orelor serii” m-a făcut să părăsesc cabina de emisie a Radioului.
Prima ieșire a fost „Orele serii la Pitești”, în vara lui 1986, la Teatrul de Estradă, unde prietenul
meu, compozitorul Dumitru Lupu era dirijor. A fost un debut de bun augur acel spectacol
prezentat de mine, în care a cântat Ileana Șipoteanu, Gheorghe Gheorghiu, Alexandru Jula ș.a.
Treptat, radioprogramul „Orele serii” s-a multiplicat, a devenit și un spectacol itinerant pe la
sfârșituri de săptămână: „Orele serii la....” .
Profitam de zile libere și plecam în țară cu mașina proprie, în care transportam și artiștii. La
Radio nu se știa nimic. Eu, în calitate de impresar sui-generis, negociam onorariile cu șefii
Caselor de Cultură și, după două - trei săptămâni, concretizam aranjamentul prestabilit prin
telefon. Așa s-a născut un carusel al șușanelelor, căci cum altcumva s-ar fi putut numi aceste
spectacole de varietăți improvizate? În 1988 se constituiseră două trupe rivale în acest circuit
artistic, una având drept cap de afiș pe Loredana Groza,
condusă și impresariată de mine, cealaltă beneficia de prestațiile vedetei Gabriel Cotabiță și îl
avea ca prezentator pe Octavian Ursulescu.
 S-a creat această secționare artistică, întrucât Loredana și Cotabiță își revendicau fiecare
orgoliul de a fi cel mai bun și a încheia spectacolul. De aceea, cei doi nu au mai cântat vreodată
pe aceeași scenă într-un spectacol comun. Reușisem să încheg o echipă cvasistabilă, în frunte cu
Loredana, căreia i se alăturau, de obicei, Ducu Bertzi, Cătălin Crișan, Ileana Șipoteanu.
Firește, apăreau întâmplător și alte nume. Dar aceasta a fost formația de bază. Succesul
era garantat de Loredana, care la 18 ani aduna publicul juvenil în sală ca un magnet. Cotabiță
avea pe atunci 33 de ani și miza pe succes la un public mai matur. Dar o concurență între cei doi
era mai mult decât evidentă. În decurs de peste un an, numai la aceste șușanele, Loredana et
Comp., au acumulat venituri importante.
Retrospectiva acestora spectacole inspirate din emisiunile radio îmi așterne un zâmbet de
satisfacție pe buze. Înseamnă că nu am fost un romantic cu capul în nori. Am știut să fac negoț
cu arta, să valorific potențialul artistic. Nu degeaba am absolvit o facultate cu profil economico-
mercantil. Nu-i așa?
După Revoluție, în condițiile unei societăți libere, cariera mea la Radio a înflorit, ca să
folosesc o metaforă sugestivă. Am devenit mult mai creativ și dornic de afirmare. Televiziunea
începea să prindă aripi, dar Radioul public continua să domine mass media.
În primii ani post-revoluționari, am continuat cu programele de seară, dar am propus și
emisiuni proprii, de autor. Astfel, în ziua de duminică, am început să realizez o oră de program
sub genericul „Five oʿclock”, fiindcă se difuza la orele cinci după-amiază și fiindcă doream să
prilejuiască o oră de conversație liberă cu invitați din toate domeniile, în stilul bârfelor și
cancanurilor din schița omonimă a lui Caragiale. Și chiar așteptam invitatul, la ora cinci, în
cabina de emisie cu un ceai cald.
Am avut, îmi amintesc, printre primii invitați, pe Aurel Vainer, aflat pe atunci în
colectivul de conducere a Camerei de Comerț. Am discutat deschis despre ce va însemna „a face
afaceri” în noua societate capitalistă, care tocmai se înfiripa cu timiditate în România. Afacerile
semnificau un cuvânt de natură penală în socialism, în timp ce afacerile devin cheia dezvoltării în
societatea în care capitalul reprezintă o sursă importantă de mărire a veniturilor, grație unui
management eficient și perfect legal.
Cu publicistul Ion Cristoiu am constatat, cu argumente spectaculoase, cât de contemporan
cu noi devenea genialul Ion Luca Caragiale în societatea românească după 1989.
S-au perindat la „Five oʿclock” duminical actori, vedete ale muzicii ușoare și populare,
politicieni, persoane publice în centrul atenției, reușind să abandonăm inhibiția și reticența
infantilă cu privire la viața lor privată. Dacă accepți să intri sub lumina reflectoarelor cu statutul
de persoană publică, înseamnă că îți asumi și o anume datorie de a nu te mai ascunde după
perdele!
Peste câțiva ani am schimbat formatul acestei emisiuni de autor. „Five oʿclock” s-a
transformat într-o emisiune interactivă, cu participarea în direct a ascultătorilor. Supuneam
atenției o poveste de viață ajunsă la un moment de cumpănă și solicitam sfaturile ascultătorilor:
ce opțiuni are protagonistul pentru a depăși impasul? Firește, erau îndeosebi povești sentimentale
și mă uimeau seriozitatea și chiar patima cu care mulți ascultători abordau subiectul și pronunțau
verdictul.
Apoi iar, spiritul meu veșnic înnoitor (nu are rost să fac pe modestul) m-a făcut să schimb
din nou. „Five oʿclock” a devenit săptămânal o mică piesă de teatru scrisă de mine despre viața
unor personalități românești sau străine.
Înregistram în Studioul de Teatru cu actori cunoscuți micul scenariu original, după care
urma un comentator (un istoric, un exeget al operei scriitorului, un prieten în viață, etc) și
completa cu informații noi profilul și viața personajului. Astfel am realizat „mini-romane
sonore” despre Maria Tănase, Edith Piaf, Alexandru Ioan Cuza, Eminescu, Caragiale, Enescu,
Verdi.... Am înșirat câteva nume, în ordinea în care mi-am amintit-o. Lista cuprinde zeci de
nume, pentru că emisiunea a durat câțiva ani. Sunt mândru de ea, o spun cu sinceritate. Mulți
prieteni îmi spuneau că, duminica, la orele cinci după-amiază, ascultau emisiunea mea în
autoturismele proprii, la întoarcerea din escapadele de weekend în diverse zone ale țării.
Păcat că viața unei creații radiofonice este absurdă! Emisiunea de radio moare chiar în
timp ce se naște. Căci, ce trist adevăr: Verba volant!
Sigur, există arhiva sonoră, unde o emisiune valoroasă poate fi pusă la păstrare. Dar
pentru marele public, emisiunea pe care a ascultat-o cu plăcere mai rămâne doar în suflet. Ca o
romanță ... cu ecou tulburător.

( Continuarea în numărul următor al revistei)

NR Aceasta primă parte a interviului a apărut în nr 7 al revistei Muzeul Presei Românești, Aug
2022
============== Pt nr 8 al revistei Muzeul Presei Românești Nov 2022==========

5 Tanța Tănăsescu: Evenimentele din decembrie 1989 vă surprind în peisajul Radiodifuziunii

Române, fiind „de serviciu” la „microfonul” emisiunii Actualități. Ce amintiri vă leagă de acele
momente?
Viorel Popescu: Modul circumspect, chiar temător, în care formulați întrebarea legată de faptul
că "evenimentele din decembrie 1989" m-au surprins "de serviciu" la Radio, îmi stârnește - ca să
fiu sincer! - o stare de iritare. De ce? Pentru că, fără să vreți, deschideți astfel o "cutie a
Pandorei..." Să vă explic pe scurt, după care vă invit să citiți cartea pe care am scris-o și publicat-
o sub titlul "Baricada Radio".
Observ că vorbiți despre "evenimentele din decembrie 1989", ca și când v-ar fi teamă să
folosiți cuvântul care trebuie - Revoluția Română. Vă înscrieți astfel, probabil, în corul vocilor
care șterg cu buretele cuvântul "revoluție" din istoria recentă a țării noastre.
Totodată, spuneți că acel decembrie 1989 m-a surprins "de serviciu" la Radio, ca și când
faptul de a fi transmis desfășurarea Revoluției pe postul național de radio ar fi fost sarcina mea
de serviciu. În felul acesta (fără să vreți, desigur), vă alăturați celor care au încercat să
minimalizeze și chiar să discrediteze rolul Radioului, al celor care au asigurat și realizat
transmiterea Radio-Revoluției, promovând falsa idee că noi, cei din Radio, care am avut curaj,
nu am fi făcut nimic altceva decât să ne facem datoria, să ne îndeplinim niște "sarcini de
serviciu".
Au trecut 33 de ani de la acel eveniment epocal din decembrie 1989 și mă cuprinde o
imensă tristețe când văd că e tot mai mare numărul celor care gândesc că atunci nu a avut loc o
revoluție, ci o lovitură de stat.
Dobândesc o tot mai mare credibilitate atacuri și etichetări defăimătoare (cum ar fi
"loviluție" în loc de "revoluție") la adresa acestui moment sublim al istoriei noastre, care a pus
capăt unei jumătăți de veac de umilitor comunism. Despre această uriașă schimbare din viața
românilor, consemnată explicit chiar în primul articol al Constituției României, se vorbește mult
mai puțin, din păcate.
În contextul opiniilor care blamează Revoluția, susținând fără dubiu teza loviturii de stat,
se vorbește, între altele, de o conspirație anticeaușistă pusă la cale de o echipă pro-moscovită.
Mai nou, înșiși liderii au fost trimiși în judecată, ca inculpați pentru infracțiuni împotriva
umanității. Probabil că justiția și istoricii vor ajunge la o concluzie finală corectă, în concordanță
cu adevărul faptelor de atunci.
Din păcate, este un trist adevăr că România a fost singura țară din Europa în care s-au
înregistrat morți și răniți la căderea comunismului. Revoluția română a determinat o schimbare
de orânduire, prin răsturnarea dictaturii și a regimului comunist. Însă, după vidul provocat de
fuga și înlăturarea lui Ceaușescu, lupta pentru ocuparea puterii s-a soldat cu victime.
Istoria omenirii și toate științele politice admit că nu a avut loc pe undeva vreo “revoluție
pură” și că orice revoluție este acompaniată de un complot sau o lovitură de stat. Până și cea mai
faimoasă revoluție - Revoluția Franceză din 1789 - a fost o succesiune de comploturi și încăierări
între Girondini, Iacobini și alții, de-a lungul a 10 ani de zile.
Istoricii mai cercetează și azi diverse aspecte ale Revoluției franceze. Însă, în cele două
secole și peste trei decenii care au trecut de atunci, niciun istoric nu a contestat că în Franța a
avut loc o revoluție. Doar la noi, istorici și analiști înrolați politic se străduiesc să șteargă din
cărțile de școală Revoluția română și să o redenumească brutal „lovitură de stat” sau în mod
eufemistic „evenimentele din decembrie 1989”, astfel estompâmd sau chiar anihilând total ideea
de revoluție.
Ca unul care m-am aflat și am luptat în miezul evenimentelor, eu cred că strădania unora,
pusă chipurile în slujba aflării unor anumite adevăruri, nu trebuie să conducă la distrugerea și
ștergerea din memoria noastră a primului mare adevăr: participarea spontană și conștientă a sute
de mii de oameni în lupta pentru abolirea dictaturii, adică la Revoluție. Și tot forțele populare au
desăvârșit Revoluția, transformând-o din Revoluție anticeaușistă în Revoluție anticomunistă. Să
ne-amintim, deci, de Proclamația de la Timișoara și de uriașul miting anticomunist din 12
ianuarie 1990 de la București.
Exprimând aceste opinii, mă gândesc cu emoție la poeta și scriitoarea Ana Blandiana,
vajnica luptătoare pentru libertăți civice, care a vorbit la Radio chiar în primele ore după fuga lui
Ceaușescu cu elicopterul, intrând în cabina de emisie odată cu un grup de manifestanți. Militanta
anticeaușistă și anticomunistă Ana Blandiana a fost bântuită înainte de '89 și de momente de
defetism, când își pierduse orice speranță că se va schimba ceva în viața noastră, stare pe care a
descris-o într-o poezie devenită celebră:
„Eu cred că suntem un popor vegetal -
Cine a văzut vreodată un copac revoltându-se ?”
Parcă o văd și o aud și acum, după 33 de ani, în după amiaza aceea istorică, când Ana
Blandiana, cu lacrimi de bucurie în ochi, vorbea cu vocea ei tânguitoare, adolescentină:
“Prieteni, am sosit la Radio acum, venind din Piața Palatului, unde am fost alături de zecile de
mii de oameni, cărora, la un loc și fiecăruia în parte, nu le venea să creadă că trăiesc această zi.
Este foarte greu să cred că după atâția ani de umilință, noi singuri, nu printr-un aranjament
politic, nu prin sprijinul altora mai mari și mai puternici decât noi, ci noi singuri, cu forța
noastră sufletească în care nu mai credeam, am fost în stare să facem asta. Morții de la
Timișoara și morții de la București ne-au redat deodată încrederea în noi și puterea de a fi noi,
de a fi așa cum speram în cele mai frumoase visuri și versuri ale noastre. Așa cum credea
Eminescu că este poporul român, este poporul român astăzi în stradă (...).
În sfârșit, dovedim că nu mai suntem o națiune vegetală... Am suferit ca un câine, scriind
această poezie, pentru că mi se părea că nu mai există nicio speranță. Acum știu că speranța
există.(...) Sunt fericită, ca niciodată în viața mea, să descopăr că noi înșine nu înseamnă un
popor care nu este în stare să se revolte, pentru că este prea cumsecade, ci un popor care,
revoltându-se, reușește să rămână pașnic. Vin din Piața Palatului, unde cuvântul de ordine a
fost: Fără violență! Fără distrugere!" 
Confesiunea Anei Blandiana la microfonul Radio-revoluției mi se pare o “radiografie”
perfectă a momentului înălțător de istorie pe care îl trăiam atunci cu toții. Poeta descria cu
pertinență derularea și semnificațiile evenimentului, atmosfera emoțională și platforma politică a
protestatarilor din agora. Este declarația publică a unei voci proeminente a scrisului și culturii
românești, pe care o contrapun, ca un document de martor ocular, tuturor celor care peste ani nu
contenesc în strădania lor rușinoasă de a îngropa Revoluția română în insignifianță și uitare.
Chiar și după ce euforia colectivă s-a stins, peste ani, Ana Blandiana, devenită o efigie a
societății civile românești, nu s-a dezis de ideea de revoluție. Într-un interviu acordat în
decembrie 2015 la Realitatea TV, poeta făcea o notă aparte în corul opiniilor despre Revoluție:
"Eu știu că a fost o lovitură de stat, dar întotdeauna am folosit cuvântul Revoluție, pentru că eu
cred că a fost și asta. Cei din Timișoara, din București, e clar că nu și-au dat viața pentru o
lovitură de stat chiar dacă erau și ei printre unii. Dan Iosif știa bine că e o lovitură de stat și era
și el acolo. La câteva zile după 22 decembrie, țara s-a rupt în felul următor: unii au continuat să
strige “Jos Ceaușescu!”, alții au început să strige „Jos comunismul!”. Primii au preluat
puterea, ceilalți au scris proclamația de la Timișoara, cu punctul 8 și Legea lustrației." 
Iar într-o altă împrejurare, Ana Blandiana și-a reconfirmat opiniile: "Eu am folosit și
continui să folosesc termenul de Revoluție pentru evenimentele din decembrie '89, deși știu tot ce
știu despre ele. Mi se pare că datorez asta celor care au murit atunci, pentru că sunt convinsă că
cei care au murit, au murit cu sentimentul că sunt într-o mișcare revoluționară menită să
schimbe ceva. Asta nu înseamnă că nu știu că, în paralel, a fost o lovitură de stat și că ieșirea în
stradă a oamenilor a fost în mare măsură organizată. Dar, cred că aceia care au murit absolut
fără nici o vină, dar cu curaj în care poate intră și multă inconștiență, pentru că au fost extrem
de tineri, merită drept omagiu folosirea acestui termen". (2015, romanialibera.ro).
Ce gânduri, ce sentimente, ce temeri, ce speranțe ne-au animat pe mine și pe cei câțiva
colegi ai mei, când ne-am asumat curajul de a vorbi la microfonul Radioului, imediat după fuga
dictatorului cu elicopterul de pe acoperișul clădirii Comitetului Central?
Mărturisesc sincer, înainte de orice, că nu am fost pregătit deloc să particip la o revoluție
și câtuși de puțin nici la un complot sau lovitură de stat. Nu sunt nici erou și nici viteaz de felul
meu. Nu am nici veleități de securist sau conspirator. E drept, am fost și eu un soldat disciplinat
al partidului.
Iată însă că explozia populară s-a reverberat în chip miraculos, în conștiința și în inima
mea. Entuziasmul revoluționar al celor veniți din stradă în cabina de emisie m-a galvanizat, mi-a
dat acel curaj impregnat și de multă inconștiență, cum spunea poeta.
Toți românii, de la cei din București, și până la ultimul cătun din țară, au aflat de căderea
dictaturii, în primul rând de la Radio, care se putea recepționa tehnic pe întreg teritoriul.
Televiziunea nu pătrundea încă în multe case, fie din lipsă de televizoare, fie din lipsă de relee de
transmisie. Pot afirma deci, fără exagerare, că Radioul, din momentul în care a început să
difuzeze în direct desfășurarea evenimentelor din București și din țară, după fuga lui Ceaușescu,
a devenit o baricadă a Revoluției, așa cum a fost și baricada de la Intercontinental, adică o
simbolică reprezentare a sentimentului întregii populații, al tuturor românilor împotriva
dictaturii.
Radio Revoluția, această transmisiune fără precedent în istorie, a fost plină de momente
de entuziasm și de suspans, de tragedii și emoții. A fost un thriller în istoria românilor. O țară
întreagă a auzit prin intermediul Radioului acel refren al Revoluției, răsunând ca o odă a
bucuriei: "Ole, ole, ole!" / Ceaușescu nu mai e!".
Mă mândresc și azi că am putut rezista să transmit din cabina de emisie a postului
național, de-a lungul acelor zile și nopți de foc, uneori chiar 12 ore fără întrerupere. "Baricada
radio" a acționat în linia întâi a Revoluției. Ne ascultau milioane de români și credeau în noi.
Misiunea noastră primordială, asumată din proprie inițiativă, era să răspândim în toate orașele și
localitățile, în întreaga țară, energii revoluționare, să aprindem pretutindeni flacăra luptei
anticeaușiste și anticomuniste.
Consider că eu personal, împreună cu câțiva colegi din Radio, am fost vocile Radio-
Revoluției și că am apărat eroic ideea de libertate, am contribuit decisiv, alături de colegii de la
Televiziunea Română, la consolidarea victoriei forțelor populare, după fuga dictatorului.
...Iată de ce m-au umplut de amărăciune, în ultimii ani, glasuri chiar din rândul unor
guvernanți și parlamentari, care au contestat rolul revoluționarilor din radio și televiziune, au
încercat să ne minimalizeze până la aneantizare inițiativele și demersurile noastre de profesioniști
ai microfonului pe câmpul de bătaie al Revoluției. Vezi, Doamne, toate câte am făcut în acele
zile și nopți la Radio au fost “sarcini de serviciu” și nimic altceva.
Înțelegeți deci iritarea mea legată de formularea din întrebarea dumneavoastră că
evenimentele din decembrie 1989 m-au surprins „de serviciu” pe postul național de radio.
Niciunul dintre noi, cei de la Radio, fie gazetari, fie tehnicieni, nu am fost „de serviciu”
în acele zile incendiare. Explozia populară ne-a împărțit brusc în două tabere absolut distincte: 
pe de-o parte, un grup mic de redactori și operatori de emisie, care au avut curajul să facă postul
de radio să își schimbe radical programele și să transmită în direct evenimentele în desfășurarea
lor reală, și, pe de altă parte, grupul cel mai numeros de redactori și tehnicieni care și-au părăsit
locurile de muncă, neîndrăznind să-și continue activitatea (unii au plecat efectiv acasă, ca speriați
de un cutremur, alții au rămas ca simpli spectatori în expectativă).
Niciodată nu mi-am putut imagina că aș putea avea ca „sarcină de serviciu” să prezint
„live” o revoluție pe calea undelor!
Eram, și eu, și ceilalți, membri de partid. Mai mult sau mai puțin autentici! Dacă am fi
fost fideli „conducătorului iubit” și partidului tutelar, sarcina noastră de serviciu ar fi fost „să
punem batista pe țambal”, adică să escamotăm atunci ce se întâmplă pe scena istoriei noastre.
Chiar și după pătrunderea intempestivă a manifestanților din stradă în cabina de emisie, am fi
putut bloca „Radio-Revoluția”, difuzând după plecarea lor muzică populară, muzică dedicată
partidului și conducătorului etc. Și am fi anunțat că tot ce s-a întâmplat pentru câteva ore la
Radio a fost o ambuscadă efemeră, căreia i s-a pus capăt, situația normalizând-se; sau că a fost
„teatru la microfon”, cum chiar au crezut unii care ascultau radioul și au dat telefoane să se
convingă dacă ce aud se petrece cu adevărat sau nu.
Dar nu am gândit nicio clipă astfel. Dimpotrivă. Cei câțiva „trădători” ai partidului ne-am
încălcat sarcinile de serviciu, am aruncat peste bord regulamente, programe de emisiuni, etică de
partid și am dat drumul emisiei „Radioului liber”, pus în slujba poporului care, în sfârșit, și-a
înlăturat de la putere dictatorul.
Cei câțiva care am făcut să emită Radioul liber, anunțând cu bucurie căderea tiranului,
ne-am semnat atunci autocondamnarea la moarte, pentru că dacă Ceaușescu ar fi fost readus la
putere de către forțele care i-au rămas fidele, e clar că am fi sfârșit în fața plutonului de execuție.
Noi, cei care am fost „ctitorii” ad-hoc ai Radioului liber și am transmis în direct Radio-
Revoluția,  am transformat de fapt Radioul într-o „baricadă” de luptă anti-ceaușistă, sub
tricolorul găurit al revoltei populare, informând toți românii că la Timișoara, la București și în tot
mai multe locuri, se întâmpla un eveniment istoric, care avea să ne schimbe viața din temelii.
Niciunul dintre noi, cei de la „Baricada Radio”, nu a devenit revoluționar, fiind implicat
în vreo lovitură de stat sau vreo mișcare conspirativă. Noi ne-am dezis de partidul tutelar cu
conștiința că servim cauza Revoluției, că participăm la lupta pentru răsturnarea dictaturii și a
comunismului.
Am fost niște revoluționari romantici, ne-am dat sufletul și toată energia pentru ca visul
românilor de eliberare de sub tiranie și comunism să se împlinească. Dacă acest romantism
revoluționar s-a putut interfera uneori cu o anumită naivitate, asta este o altă poveste.
Cert este că atunci, cu conștiința curată și inima arzând ca o torță, noi, cei câțiva din
Radio, ne-am înrolat aș zice, folosind o figură de stil, în nesfârșita coloană a demonstranților
pentru libertate și am răspândit flacăra Revoluției în toată România.
Despre ce am făcut noi, cei de la Radio, în acele zile de Decembrie 1989, despre rolul
nostru în victoria Revoluției, despre meritele și greșelile noastre în desfășurarea evenimentelor,
am scris o carte întreagă, intitulată „Baricada Radio”, carte pe care o puteți procura de la sediul
UZPR din București.

6 Tanța Tănăsescu: Afirmați, nu cu mult timp în urmă, că la Radiodifuziunea Română ați

„parcurs cea mai spectaculoasă perioadă a carierei mele de gazetar”. Aprecierea Dumneavoastră
se referă la întreaga perioadă de slujire cu dăruire, devotament și demnitate a profesiei de
jurnalist sau numai la perioada de după 1996, când ați preluat conducerea Canalului Radio
România Actualități în urma unui concurs?
Viorel Popescu: Într-adevăr, în postura de gazetar la Radio-difuziunea Română, am trăit cea mai
spectaculoasă perioadă a profesiei mele. Am vrut să subliniez cuvântul spectaculoasă, întrucât
am simțit literalmente, în toți acei ani, că realizam un veritabil show radiofonic. Îmi amintesc că
am citit cum credea Camil Petrescu că trebuie să fie un gazetar de succes. Pe lângă respectul
pentru adevăr, credința în ceea ce scrie și talent, un jurnalist apreciat de public trebuie să dea
dovadă că poate fi puțin artist, comenta romancierul. M-am convins din propria experiență câtă
dreptate avea Camil Petrescu. Îndeosebi un gazetar de radio (și, bineînțeles, de televiziune!)
trebuie să fie, indiscutabil, și puțin artist, în primul rând actor. Pentru că arta actorului ajută cel
mai eficient în comunicarea unui mesaj. De ce? Din simplul motiv că un actor reușește să
transmită cel mai bine o emoție, să atragă publicul receptor. Iată de ce un gazetar-artist va deține
cheia succesului în comunicarea cu publicul ascultător. Am mai vorbit despre virtuțile actoricești
ale unui realizator de emisiuni radiofonice în prima parte a interviului. Revin acum pe un ton
didacticist, împărtășindu-vă din propria experiență. 
Una din sintagmele clasice ale succesului în comunicarea jurnalistică sună așa: Good
news no news! Asta  înseamnă că o știre pozitivă pare banală, fără impact important la public.
Acest precept al succesului în gazetărie se constituie deci într-un îndemn adresat jurnalistului de
a căuta și a comunica publicului cât mai multe lucruri ieșite din normalul cotidian, aspectele
deranjante, negative, din viața înconjurătoare, spre a stârni interesul și reacția unui public cât mai
numeros.
Și gazetarul de radio e obligat să îndeplinească această cerință. Dar specificitatea
jurnalistului de radio mai conferă celui care practică această profesie un atu prin care poate
câștiga prim-planul. Și anume, talentul actoricesc, pe lângă arta de a scrie și a vorbi pe placul
publicului.
Preceptul sine qua non al unui gazetar de top la Radio l-aș formula astfel, parafrazându-l
pe cel clasic: Un mesaj care nu emoționează nu rămâne în memoria afectivă. Pe calea undelor
radiofonice, unde există emoție, există o știre! Formula finală ar suna așa: Știrea fără emoție nu
este știre! 
Ei bine, un realizator de radio, înzestrat cu talent actoricesc și o voce radiogenică, poate
comunica o știre, transmițând, totodată, și emoția generată de ea în mod firesc. Una e să citești
știrea și alta e să o auzi rostită  de o voce plină de patos sau de căldură sau de fior dramatic, în
funcție de conținut.
Voi da un exemplu convingător din perioada primilor mei ani la Radio, 1982-1985.
Lucram la Radiojurnal, unde am fost nevoit să citesc, adeseori, texte care durau o jumătate de
oră, fără întrerupere, legate de vizitele lui Ceaușescu în țară și în străinătate. Vă dați seama ce
texte plicticoase, redactate în acel faimos limbaj de lemn! Și, totuși, știam că mulți ascultători nu
închideau aparatele de radio, ci se lăsau furați de voci, deoarece citeam împreună cu colega mea
Doina Andrieș, cea mai frumoasă voce feminină, o cititoare perfectă, cu o dicție impecabilă. Am
citit amândoi în “duet” sute de ore însumate de știri și radiojurnale. Timbrele noastre vocale se
armonizau aproape artistic.
Oamenii ne ascultau, cuceriți de veritabilul „recital” radiofonic pe care îl oferea „duetul”
Doina Andrieș - Viorel Popescu. Nu conta conținutul, ci sonoritatea plăcută a lecturii. Eram ca
doi cântăreți frumoși, interpretând un cântec de dragoste. Ne potriveam, vrăjeam auditoriul.
Las la o parte orice modestie, când îmi amintesc de câte ori m-a complimentat chiar o
colegă de la secția agrară, Georgeta Ciubotaru: "Viorele, tu poți să spui și o prostie pe post,
fiindcă nimeni nu va băga de seamă, cucerit cu totul de vocea ta..."
În anii următori, când am început să realizez radioprograme de seară (de câte două-trei
ore), calitățile mele actoricești, adăugate pasiunii pe care o puneam în emisiuni, mi-au adus o
notorietate crescândă.
Iar după 1996, când am câștigat prin concurs funcția de Director al Canalului Radio
România Actualități, a început „deceniul de aur” al carierei mele de ziarist. Am fost director timp
de 10 ani, sub trei președinți ai Radioului. A fost un deceniu de mari satisfacții profesionale
pentru mine, când Radio România Actualități a devenit cu adevărat „vedeta numărul 1” a mass-
mediei românești 
Radiojurnalul de la ora 7 dimineața, de exemplu, dădea startul actualității politice în
fiecare zi. Miniștri, lideri politici, și adeseori primul-ministru țineau să-și anunțe la Radio
România Actualități, în premieră, măsurile cu impact național sau să abordeze evenimentul zilei.
Lideri ai Opoziției, la rândul lor, foloseau Radioul ca tribună de luptă. Astfel, audiența
Radiojurnalului ajunsese spre finalul deceniului meu de directorat să crească de la 800.000 de
ascultători la 3 milioane.
Și, pe parcursul zilei, canalul de Actualități își menținea prioritatea furnizării
informațiilor de cel mai mare interes prin intermediul rubricii concepute de mine în grila de
programe, „Clipa în direct”, care întrerupea instantaneu emisiunea în desfășurare pentru ca
reporterul să transmită "live", de la fața locului, știrea de maxim interes. Am anticipat atunci
rubrica de astăzi de pe micile ecrane "Breaking News". Aveam o echipă de reporteri-pistol foarte
tineri, care se zbăteau să fie cei mai prompți în livrarea informațiilor. Aveam corespondenții
noștri în punctele cheie (președinție, guvern, parlament, partide etc) cu misiunea de a furniza
primii o știre nouă. 
Organizarea acestei rețele fusese meritul primului președinte al Radioului liber, Eugen
Preda. Însă maximul eficienței de funcționare a acesteia a fost atins în timpul directoratului meu,
avându-l ca președinte pe Dragoș Șeuleanu, cel de-al treilea, sub care am activat ca șef al
canalului de Actualități. Șeuleanu a fost singurul dintre cei trei președinți care s-au implicat în
politica editorială a postului, având o contribuție majoră în maximalizarea rolului de informare
promptă și deplină, ce revenea canalului pe care îl conduceam.
Dragoș Șeuleanu a avut un rol decisiv, trebuie să recunosc, pentru ca Radioul public să
dobândească un prestigiu fără precedent, nu numai în rândul ascultătorilor, ci și al comunității de
politicieni. Reușise să aibă uși deschise la cele mai înalte autorități ale statului, mai puțin la
Băsescu. Aceste contacte bune cu elita politică de toate culorile i-au permis să ridice la cote
maxime prestigiul instituției noastre în mass media românească.
Cred că pot afirma, fără exagerare, că amândoi am format un cuplu managerial deosebit
de eficient în realizarea a numeroase performanțe din existența radioului.
Radio România Actualități a fost, sub directoratul meu, lider detașat în topul audiențelor,
deținând între 25 și 30 la sută din piața radiourilor. Nu întâmplător, desigur. Explicația este că
am propus o grilă de emisiuni deosebit de ofertante, urmărind câteva scopuri fundamentale. În
primul rând, emisiuni de informare promptă, corectă și obiectivă și, ca un corolar, emisiuni de
comentarii și analize pe teme de actualități politice și economico-sociale. În al doilea rând,
emisiuni de larg interes utilitar, de veritabil "service". În fine, emisiuni de divertisment cultural
de bună calitate.
În general, canalul dedicat Actualităților a fost sub conducerea mea un radio matur,
serios, profund, de intervenție, având ca target un public divers, de la ascultători tineri, până la
cei de vârsta a treia, interesați de-adevăratelea de ce se întâmplă în viața de zi cu zi. Asta a
diferențiat în mod evident postul public de radiourile comerciale.
...Apoi, am ascultat cu strângere de inimă, cu regret și nostalgie, un Radio public prea
asemănător cu posturile comerciale private, care abordează problemele serioase în glumă, care
consideră că publicul nu mai are timp de analize și comentarii. De aici impresia dezamăgitoare
de Radio prea juvenil, prea superficial, prea grăbit, prea persiflator, care expediază teme majore,
fără a avea timp să le rezolve.
Succesoarea mea la cârmă, Doina Jalea, a mizat pe o gândire greșită și anume că o
“întinerire” a Radioului public va coborî vertiginos vârsta ascultătorilor atrași și, în acest context,
a promovat voci juvenile, fără personalitate, și a renunțat la emisiunile de greutate și analize de
anvergură. În câțiva ani n-am mai deosebit România Actualități de radiourile private pentru
adolescenți. Păcat!... De ceva timp, Dan Preda și echipa sa încearcă să redea postului prestigiul
de odinioară.
Revenind la deceniul gloriei mele profesionale, declar cu mândrie că vârful creației mele
radiofonice a fost „Viața ca un spectacol”, prima emisiune cu public transmisă în direct din Sala
Radio, cu o durată de trei ore, difuzată de-a lungul a 10 ani, în ultima duminică din calendarul
fiecărei luni. A fost, desigur, o experiență inedită. Pentru că, paradoxal, un om al Radioului poate
vorbi și despre spectatorii emisiunilor sale și nu doar despre ascultătorii săi. Am fost primul și
am rămas, deocamdată, și ultimul realizator de emisiuni radiofonice cu public, transmise "live" 
la Radio. 
Cea mai mare parte a emisiunilor “Viața ca un spectacol” le-am organizat în Sala Radio
(binecunoscuta Sală de concerte cu o acustică desăvârșită și o capacitate de 800 de locuri).
Aveam o mare mulțumire sufletească să văd sala plină și, mai ales, să revăd emisiune de
emisiune numeroase figuri care îmi deveniseră deja familiare. Veneau chiar și pe ploaie și pe
ninsoare, nu-și permiteau să piardă „Viața ca un spectacol”. Am încurajat prezența
pensionarilor, care aveau bucuria, venind la emisiunile mele din Sala Radio, să-și întâlnească de
aproape vedetele îndrăgite, chiar să dea mâna cu ele. Pentru pensionari am cerut ca un bilet de
intrare fără loc să coste o sumă infimă, doar 5 RON, urmând să-și găsească locurile rămase
disponibile după ce erau ocupate de cei cu bilete mai scumpe. De aceea, se mai întâmpla ca unii
să riște să nu mai găsească locuri și atunci se așezau pe jos, pe culoarele dintre scaune. Dar toți
mi se păreau că erau zâmbitori, bucuroși că participă la o sărbătoare, deși calendarul indica poate
o duminică obișnuită. 
Trebuie să recunosc că exista și atracția premiilor pe care le ofeream celor care câștigau
concursuri-fulger de cultură generală, pe care le organizăm cu regularitate. Nu duceam lipsă de
sponsori, dimpotrivă, duminică de duminică, zeci de spectatori plecau acasă cu câte un aspirator,
un compact disc, o carte, un uscător de păr etc. Sponsorul principal era Loteria Română, cu
ajutorul căreia plăteam onorariile cuvenite cântăreților și actorilor care se produceau pe scenă,
aducându-ne un divertisment de calitate.
Stabilisem între mine și spectatorii din sală un fel de fluid spiritual care ne unea pe toți.
Aveam pe scenă o masă și un scaun, dar nu prea rămâneam acolo. Îmi plăcea să mă plimb printre
spectatori, să dau mâna cu ei, să vorbesc cu ei pe parcursul emisiunii, să-i întreb cum se simt, pe
cine ar dori să mai întâlnească în emisiunile mele interactive. Erau prietenii mei, eram prietenul
lor. Și ne simțeam bine împreună. 
...Nu era ușor să “stăpânești” o sală cu 700-800 de suflete. Îmi plăcea să mă cred un
dirijor, care reușește să facă sute de inimi să vibreze la unison. Mai mult, îi țineam captivi și pe
ascultătorii din fața aparatelor de radio, cărora le sugeram să-și imagineze ce se întâmplă, să-și
dorească să fie cu noi, în Sala Radio. Cred că îmi jucam bine rolul de moderator într-un radio-
spectacol sui generis. 
De-a lungul timpului, i-am invitat printre spectatori, în Sala Radio, pe cei mai
reprezentativi exponenți ai elitelor politice și culturale. Au fost cu noi, în lojă sau în primul rând,
Președintele țării, prim-ministrul, miniștri, senatori, deputați, primari, lideri din toate partidele,
scriitori, ziariști, artiști de tot felul, medici, sportivi din top ș.a.m.d. În spectacole cu multă
muzică și umor, găseam loc firesc să abordăm și probleme serioase ale existenței românilor. Pe
scenă și chiar în sală viața se derula ca un spectacol eterogen, cu lumini și umbre.
Îmi amintesc cu mare emoție de o emisiune absolut tulburătoare, pe care am realizat-o
sub genericul „Ia cu tine și inima mea și pune-o în piept la altcineva”! Pe scenă au stat timp de
trei ore cei mai reputați cardiologi, în frunte cu profesorul Șerban Brădișteanu, pionierul primului
transplant de cord din țara noastră. În sală era prezent chiar primul pacient cu o inimă nouă, exact
la un an de la transplant. S-a discutat bineînțeles, despre inimă. Și au cântat despre inimă
celebrele fete din grupul ASIA, cu hitul lor “Ia cu tine și inima mea!”. L-am întrebat, îmi
amintesc, pe tânărul din Ploiești cu o inimă nouă, dacă și-a schimbat sentimentele sau a dobândit
alte moduri de a simți emoțiile. Din răspunsul lui mi-am dat seama că, a vorbi despre o inimă
păstrătoare de sentimente, este mult prea poetic. A fost o dezbatere interactivă cu publicul despre
inimă.
Pot afirma, fără nicio ezitare, că emisiunea “Viața ca un spectacol” reprezintă apogeul
carierei mele la Radio, a devenit brandul meu profesional.
7 Tanța Tănăsescu: Anticipam acest răspuns, din moment ce considerați că deceniul petrecut ca
șef al Canalului România Actualități a reprezentat perioada de aur a carierei Dumneavoastră, ca
ziarist. Ați întâmpinat dificultăți, punând în practică proiectul dumneavoastră? Care au fost
acelea?
Viorel Popescu: Desigur, manageriatul unui post de radio național, profilat pe actualități, nu a
fost o misiune lipsită de dificultăți. Conceperea unei noi grile de emisiuni și rubrici, așa cum se
cere pentru un nou început, materializarea proiectelor cu care am câștigat postul de șef al celui
mai important canal de radio, au întâmpinat din partea unor colegi o oarecare inerție și
incapacitate de adaptare, chiar critici fățișe. În cele din urmă, lucrurile au intrat pe un făgaș
funcțional în cursul lor firesc.
Important este că, în cei 10 ani, cât am fost șeful canalului România Actualități, niciunul
dintre cei trei președinți-directori generali ai instituției nu mi-a pus piedici, nu mi-a blocat
inițiativele.
Profesorul Tudor Cătineanu, primul p.d.g., în timpul căruia am și devenit director,
obișnuia adesea să declare public:"Directorii mei au mână liberă din partea mea până
greșesc...".  Și mă mândresc să scriu că eu nu am greșit...
Nici Andrei Dimitriu, care i-a succedat profesorului Cătineanu, fiind de o altă culoare
politică, nu mi-a pus bețe în roate. Mi-a  semnat bugetul pentru realizarea unui proiect al meu, de
care îmi amintesc cu plăcere: Revelionul anului 2000. Vă amintiți de prezicerile lui
Nostradamus? Anul 2000 era așteptat cu spaimă, se vorbea de sfârșitul lumii, de un an fatidic,
apocaliptic... Și atunci am propus să surprindem sosirea lui 2000 în direct, din diverse puncte de
pe glob. Am trimis corespondenți speciali la New-York, Paris, Roma, Viena, Moscova, Beijing,
Tokyo... Așa am difuzat Radio-Revelionul 2000, un spectacol planetar strălucitor, al speranțelor
de pace, de armonie și înțelegere între popoarele globului.
Tot Andrei Dimitriu a semnat bugetul pentru achiziționarea și montarea statuii din fața
Sălii de spectacole, dedicată eroilor uciși lângă Radio în decembrie 1989. Lucrarea reprezintă o
aripă de înger și am descoperit-o întâmplător în atelierul sculptorului Pavel Bucur. Andrei
Dimitriu a vizionat și el atelierul, la propunerea mea, și a agreat să înlocuim vechea troiță de
lemn, deteriorată de timp, cu acest memorial al Revoluției, dăltuit din marmură.
Dar, cea mai fructuoasă colaborare am avut-o cu cel de al treilea p.d.g., Dragoș Șeuleanu,
în perioada 2000-2005. Nu pot să nu îmi amintesc o replică celebră a lui Caragiale, din
Scrisoarea pierdută: „Eu n-am prefect! Eu am prieten!”. Ei bine, parafrazez zâmbind, când
vorbesc despre Dragoș Șeuleanu, ca președinte: Eu nu am avut președinte. Eu am avut prieten!
Această comuniune sentimentală a fost benefică și folositoare în mersul treburilor din instituția
noastră. Iată de ce vreau să repet în acest sens ce am scris în alt capitol, și anume, că amândoi am
format un cuplu deosebit de eficient în realizarea numeroaselor performanțe din existența
Radioului. 
În primul rând, țin să subliniez calitățile sale manageriale excepționale. Afirm cu deplin
temei că Șeuleanu a avut, ca p.d.g., un rol decisiv în edificarea unui Radio public modern, la
standarde europene occidentale. Aș aminti aici organizarea pe baze noi a structurilor manageriale
din Radio, precum și, îndeosebi, veritabila „revoluție tehnică” pe care a declanșat-o, prin
informatizarea Radioului, de la conceperea și transmiterea emisiunilor, până la digitalizarea
arhivelor radio, care reprezintă cu adevărat un tezaur cultural și istoric. 
Nu mai puțin importantă mi se pare contribuția sa în plan editorial, Dragoș fiind singurul
ziarist ca profesie, față de cei doi antecesori p.d.g. Și a fost foarte bine că nu a uitat deloc ce l-a
deosebit în raport cu aceștia. Înzestrat cu o mare putere de muncă, Șeuleanu s-a afirmat
concomitent și în calitate de comentator și analist competent, realizând el însuși emisiuni
economice și politice, în direct, la Radio România Actualități. S-a remarcat în mod deosebit
realizând la postul public dezbateri în direct, cu participare internațională, pe teme majore ale
lumii. Nu fac o metaforă dacă afirm că Dragoș Șeuleanu a scos Radioul nostru în lume, grație
acestor întâlniri de anvergură în spațiul hertzian.
Cât despre poziția Radioului de "vioara întâi" în mass-media românească și în viața
publică de la noi, subliniez încă o dată aportul neprecupețit al lui Dragoș.
Închei cu o butadă concluzie aprecierile mele despre modul în care mi-am desfășurat
activitatea ca director la Radio România Actualități. Se spune pe bună dreptate: "Dacă vrei să nu
muncești, caută-ți o slujbă care să-ți facă plăcere"... Ei bine, sunt sincer când scriu că eu mă
duceam la Radio de plăcere, cu bucurie... Nu am simțit că muncesc. Nu conta câte ore petreceam
acolo. Mereu mi se părea că în Radio timpul trece prea repede...

8 Tanța Tănăsescu: Aveți meritul de a fi părintele unui nou tip de jurnalism radio: transmisii în
direct, cu public, și trebuie să ne aducem aminte de spectacolele eveniment din Sala Radio, când
spectatorii, umplând până la refuz sala amintită, participau la un adevărat regal jurnalistic!
Credeți că acest fel de emisiuni ar mai putea fi realizate în zilele noastre ?
Viorel Popescu: Sper că ați remarcat, receptând aceste destăinuiri ale mele despre viața mea de
ziarist, că am fost cât se poate de sincer. Am vorbit franc, fără ocolișuri și așa voi face până la
finalul interviului.
Deci, răspunsul meu la întrebarea dumneavoastră dacă asemenea emisiuni ar mai putea fi
realizate la Radio în zilele noastre, vă va surprinde: NU! Așa cred eu, că nu ar mai fi posibil, din
mai multe motive.
În primul rând, o spun cu tristețe, Radioul nu mai este ce a fost altădată, adică „vioara
întâi”, cum ziceam mai sus. Nu mai are, de mult timp deja, impactul acela covârșitor la marele
public. Televiziunile devorează, pas cu pas, din audiența radiourilor, în general. Eu însumi,
recunosc, nu mai ascult Radioul decât în mașină. Acasă, dau drumul la televizor. Pentru că
Televiziunea are infinit mai multe capacități de a atrage și capta publicul (imagini, culori,
mișcare, viața așa cum e ea, etc.). Deci, șansele reușitei pentru acest gen de emisiuni se apropie
de zero.
În al doilea rând, ca un corolar, este vorba de aspectul financiar. Ce sponsori s-ar mai
gândi să susțină financiar un spectacol cu impact la un public cu mult mai restrâns?
În al treilea rând, notez din nou cu tristețe, nu am mai observat la niciunul din p.d.g.-iștii
care au urmat propensiunea spre un Radio al spectacolului și spectaculosului. Toți s-au
complăcut și se complac încă într-o atmosferă călduță, incoloră... Mai bine să nu atragă atenția
cu nimic! Iar directorii se comportă la fel...
... Și atunci, cine mai crede că ar mai putea avea loc o asemenea emisiune cu public în
sala Radio?
... Mi-a venit cândva în cap o nebunie și vreau să v-o împărtășesc și dumneavoastră. Să
nu zâmbiți, dar m-am gândit că eu, acum, când mai am puțin până să devin octogenar, să
îndrăznesc totuși să organizez singur o ediție „Viața ca un spectacol”. Să caut sponsori, să
mobilizez artiști, oameni politici, personalități din toate domeniile, care au mai fost în
spectacolele mele, pentru a-i reuni într-o ediție aniversară de adio și de „go on”, ca să zic așa.
Aș prezenta spectacolul împreună cu o tânără și un tânăr, colegi din Radio, cărora să le
predau ștafeta, să-i încurajez să continue ei „Viața ca un spectacol”...
Un gând romantic, nostalgic, fără nicio șansă de materializare. Cel mai mult mă
descurajează în acest demers strâmbătura din nas a vreunui președinte de Radio!... Și știți de ce
gândesc așa? Pentru că, în 2018, când am lansat la Radio cartea mea „Viața ca un spectacol”, m-
am dus să i-o ofer președintelui de atunci, cum era normal. Știți ce mi-a spus ilustrul personaj,
primind cartea? „Vă mulțumesc, dar nu cred că voi avea timp să o citesc...”
Cu un asemenea conducător la Radio, cine ar mai spera să vadă din nou emisiuni cu
public de altădată?

( Continuarea în numărul următor al revistei)

NR Aceasta a doua parte a interviului este pt nr 8 al revistei Muzeul Presei Românești, Nov 2022

====continuarea este pt nr 9 al revistei Muzeul Presei Românești, Feb 2023 ==========

9 Tanța Tănăsescu: După pensionare, v-ați întâlnit cu Televiziunea și v-ați „îndrăgostit de

miracolul audio-vizualului din prima clipă”. Cum ați descoperit noua dragoste...profesională și
ce v-a atras cel mai mult?
Viorel Popescu: Cu adevărat, televiziunea a fost noua mea dragoste profesională. Am descoperit-
o la vârsta când mi-am câștigat demnitatea de senior, adică după pensionarea mea, după plecarea
din Radio.
    A fost "un coup de foudre", o iubire fulgerătoare. Timp de șapte-opt ani, am realizat
emisiuni TV la două canale - Televiziunea România de Mâine și Money Channel. Și îmi
amintesc cu nostalgie, eram tot mai fascinat de miracolul imaginii, pe măsură ce deslușeam din
mers tainele profesiei în universul TV.
   Sufletul meu de jurnalist și de artist a vibrat profund în lumea televiziunii. Pentru că nicio
altă formă jurnalistică (ziar, revistă, magazin, emisiune de radio) nu îți solicită un potențial de
creativitate atât de mare pe cât de provocatoare este televiziunea. Aceasta pune în serviciul
fanteziei tale cea mai bogată diversitate de mijloace - sunet, imagine, culoare. Și toate acestea
pentru a reda însăși viața în dinamica ei reală. M-am familiarizat rapid cu arta filmării. Nu am
luat locul cameramanului, dar viața m-a inspirat, nu o dată, să-i sugerez acestuia un anumit
cadru, o anumită secvență de surprins.
   Televiziunea m-a acaparat în mrejele ei, pe măsură ce am descoperit secretele. E ca o
femeie frumoasă pe care, cu cât o cunoști mai mult, cu atât o iubești mai profund.
   La televiziunea România de Mâine (TvRM), patronul Aurelian Bondrea, care mă știa de
la Radio, mi-a încredințat conducerea Departamentului de Cultură.
   Îmi amintesc că, în primii trei ani, la TvRM, am realizat săptămânal o oră de producție
TV sub genericul "Teatrul în fotoliul de acasă". Eu scriam scenariile (dramatizări și adaptări TV
după clasici, mici piese ale unor dramaturgi români și străini, precum și numeroase scenarii
proprii); tot eu eram regizorul și, din când în când, chiar actor. Colaboram cu o mică trupă de
actori de la Teatrul Excelsior a lui Ion Lucian, tineri inimoși și haioși. Veneau la TvRM să mai
câștige un ban și ne simțeam cu toții ca într-un club de prieteni. Filmam cu plăcere și mă laud că
au rămas casete valoroase în videoteca acestei televiziuni, care, din păcate, acum nu mai există.
   Dar cel mai mult mi-a plăcut să realizez o altă emisiune concepută de mine: "Locuri de
poveste", în care rememoram istorii și întâmplări adevărate, petrecute cândva într-o casă ori pe o
stradă din București.
Timp de o oră, viața pulsa iar altădată în acele locuri, grație acelorași actori neobosiți,
care, în cadrul unui scenariu scris de subsemnatul, se transpuneau cu nonșalanță și dezinvoltură
în personaje celebre. De la Eminescu la Caragiale, de la legendara Zaraza la bizara Mița
Biciclista ș.a.m.d.
   Dar cel mai reușit scenariu al meu este cel intitulat "M-am supărat pe Cehov", printre alte
multe piese de teatru scrise de mine în perioada cât am filmat la TvRM. Visez să văd acest
scenariu drag inimii mele pe scena unui teatru din București. Cert este că următoarea mea carte
este terminată, cuprinzând teatru, povestiri și versuri și se va intitula "M-am supărat pe Cehov".
   Regretatul meu coleg și director general al TvRM, poetul și scriitorul Nicolae Dan
Fruntalată glumea cu ironie despre mine, atunci, spunând că nu vrea să-l întrec pe
Shakespeare!...
   Erau săgeți colegiale, pe care le acceptam cu zâmbetul pe buze. Sunt conștient că nu am
fost un om de radio și de televiziune demn numai de laude! Am avut limite și carențe
profesionale firești, pe care sunt gata să mi le însușesc cu sinceritate și spirit autocritic.
    Dar nu pot să rămân indiferent la caracterizări tendențioase și malițioase, venite de la unii
colegi de breaslă. Cea mai neplăcută surpriză, în acest sens, am avut-o din partea colegului meu
de Radio, Paul Grigoriu, cu care, de-a lungul a zeci de ani, am avut relații bune, colegiale. Ca,
după plecarea sa dintre noi, să citesc, într-o carte a lui apărută postum, afirmații calomnioase și
vexatorii la adresa mea. În această ultimă carte a lui, "Cutele și cutrele memoriei", ex-colegul
meu - fie-i țărâna ușoară acolo, în cimitirul din Buciumeni! - mi-a făcut "onoarea" să-mi dedice
cele mai multe rânduri pentru a-mi schița un portret de "cutră". De aceea, mă văd obligat în acest
context al destăinuirilor mele, stimată doamnă Tanța Tănăsescu, să demontez cu argumentele
realității atacurile incredibile ale ex-colegului meu, pe care l-am admirat și voi continua totuși să-
l apreciez...
   E drept, în cartea sa, Paul Grigoriu admite că scrie despre "Viorel Popescu, fostă vedetă a
undelor naționale" sau despre "Viorel Popescu, cu toate înzestrările sale reale" (sic!). Că ca să
mă înece apoi în otrava invidiei sale nedisimulate, fiindcă numai așa îmi pot explica înverșunarea
cu care mă descrie.
   Mă acuză pe o jumătate de pagină de carte că, după demisia lui Eugen Preda, eu aș fi
vrut, pur și simplu, să iau locul acestuia, întrucât după Revoluție, m-am simțit nedreptățit că nu
mi s-a oferit mie "dregătoria supremă în Radio".
   Contest categoric cu asemenea remarcă insinuantă. Nu am fost niciodată un veleitar, iar
atunci când m-am înscris la concursul pentru postul de director al Canalului Radio România
Actualități, am considerat că am devenit capabil să construiesc o grilă de programe radiofonice
competitive și am obținut acest post, președintele Radioului fiind profesorul Tudor Cătineanu. Și
am rămas în această funcție, recâștigată tot prin concurs, de-a lungul a 10 ani, sub managementul
a încă doi președinți. Ce dovadă mai elocventă că mi-am făcut treaba bine la Radio?
... Și totuși, Paul Grigoriu afirmă că "Viorel Popescu n-a făcut mare brânză în profesie".
Da, poate că aș fi dorit să realizez și mai multe, dar știu că niciodată nu am pupat imineii
stăpânului, cum a făcut el, care a fost "uns" în funcția de director general adjunct al Radioului,
fără să treacă vreodată printr-un concurs.
   Apoi, în veritabila sa diatribă, răposatul coleg îi impută subsemnatului că "la Radio, s-a
agățat ani de zile de o emisiune cu public  - “Viața ca un spectacol” - nutrind speranța că-și pune
în valoare niște calități fizice altfel inexistente".
   Zâmbesc și acum cu detașare, fără ranchiună, căci îmi amintesc foarte bine ce afluență de
public aducea în Sala Radio emisiunea "Viața ca un spectacol", devenită un apreciat brand al
Radioului.
   Grigoriu are dreptate când scrie că nu am fost un manechin, cu calități fizice de Adonis,
dar aparițiile mele pe scenă erau apreciate de public pentru carisma avea spirituală, credibilă,
convingătoare, capabilă să transmită cu sinceritate emoții dincolo de rampă.
   În fine, "iubirea" grigoriană m-a urmărit și după ce m-am despărțit de Radio și am lucrat
la cele două televiziuni particulare. Verdictul său: nu am făcut altceva decât “să alung privitorii".
   E limpede că tot ce am realizat ca om de radio și televiziune a fost un summum
profesional greu de digerat pentru un coleg rost de invidii.
   Eu consider că noi doi nu am fost, de fapt, rivali. Deși eram amândoi născuți în zodia
Peștilor, nu am fost deloc asemănători. Bunăoară, vocea lui Grigoriu avea sonorități de
canonadă, potrivită foarte bine pentru a trezi și anima ascultătorii "Matinalului". În timp ce vocea
mea are inflexiuni și armonice romantice, edulcorante, este vesperală, cu efecte liniștitoare. Deci
am avut fiecare publicul său.
   Realizatorul de radio Paul Grigoriu era un perfecționist, ca să folosesc un eufemism. Nu
ieșea pe post fără comperajul emisiunii bătută la o mașină de scris veche, moștenire de familie,
probabil. Pentru "Matinal" lucra o noapte întreagă. Avea dactilografiat tot ce avea să rostească la
microfon în amănunt, până la virgulă și secundă.
   În contrast, eu eram în "aventurier" pe calea undelor, mă lăsam în voia inspirației și
emoțiilor de moment, vorbeam liber, fără text, în fața microfonului, purtat de spontaneitatea
fanteziei mele. E adevărat, ratam uneori, dar surprindeam emotional în monteră pozitivă, de cele
mai multe ori. Astfel, am devenit prietenul sincer și afectuos al multor ascultători.
   Grigoriu s-a simțit, totuși într o competiție (nejustificată) cu mine. Coinchid, făcând o
paralelă sugestivă, pentru a înțelege mai clar genul de rivalitate dintre noi, care i-a răscolit atâtea
umori ex-colegului meu, măcinat de trufii greu de suportat chiar și de cele care au trăit lângă el,
ca partenere, după propria lui mărturisire. Aș zice că el a fost un Salieri al undelor radiofonice,
chinuindu-se din greu pentru fiecare "partitură", în timp ce eu mă jucam cu fantezia și
spontaneitatea creativă, asemenea lui Mozart.
   Din fericire, nu s-a întâmplat ca în drama lui Pușkin, dar dacă otrava din cuvinte ar putea
ucide, nu m-ar fi mirat dacă acest Salieri al Radioului s-ar fi străduit până la capăt în ce mă
privește...
   Am simțit nevoia acestui "intermezzo cancanier" pentru a pune adevărul în matca lui în
ce privește activitatea mea în audiovizual, cu performanțe și neîmpliniri inerente. Vă asigur însă
că privesc înapoi cu zâmbete de satisfacție în suflet.

10 Tanța Tănăsescu: Faceți parte dintre monștrii sacri ai Radioului, amintind aici pe Paul
Grigoriu, Doru Dinu Glăvan, Octavian Vintilă, și lista este impresionantă. Toți cei care au lucrat
sau lucrează în radio au devenit, cu rare excepții, scriitori, autori de memorii sau jurnale de
amintiri. Cineva explica faptul că vorba în radio este efemeră, în timp ce fila scrisă sfidează
timpul. Ce v-a determinat să cochetați cu scrisul? Cine credeți că produce o audiență mai mare,
microfonul de radio sau stiloul de scriitor?
Viorel Popescu: Evident că tentația de a lăsa în urma mea câteva cărți este determinată de
efemerul producției de radio și televiziune. Emisiunile în spațiul audiovisual, am mai spus, mor
chiar în clipa în care se nasc. Condamnate la un “destin” de efemeride.
   Fiecare creator are însă un vis, exprimat atât de sugestiv în Oda lui Horațiu:  Non omnis
moriar (Nu voi muri de tot). Din păcate pentru jurnalistul de radio, ca și pentru cel de televiziune,
dorința ca emisiunile lor să rămână oricând la dispoziția publicului este aidoma unui vis
neîmplinit.
 Cine poate avea acces, dacă dorește, la creațiile de valoare păstrate în fonoteca Radioului
sau în videoteca  Televiziunii? Pe când o carte depozitată în biblioteca personală reprezintă
oricând o dovadă la îndemână, dătătoare de plăceri spirituale, lăsată de scriitor în urma sa.
Cât despre competiția în audiențe între microfonul de radio și stiloul de scriitor, rezultatul
este în funcție de coordonatele la care ne raportăm.
Pe orizontala prezentului, emisiunea de radio este incontestabil cu audiență mult mai
mare. Dar pe verticala istoriei, cartea dăinuie, este categoric cuo audiență în timp mult
superioară.
Sunt convins însă că tehnologiile digitale ale viitorului vor atenua diferențele de audiență
dintre cuvântul rostit și cuvântul scris. Computerul și telefonul mobil chiar vor oferi oricând, la
cerere, o emisiune de Radio-TV sau textul unei cărți.
De fapt, viitorul acesta a început deja. Zilele trecute chiar, am vizionat pe tabletă un concert
televizat a lui Tudor Gheorghe de acum câțiva ani și am început să citesc pe laptop “Rezerva”,
cartea prințului Harry.

11 Tanța Tănăsescu: Ca o recunoaștere a rolului determinant în istoria societății românești,

Parlamentul a instituit Ziua de 1 Noiembrie ca Zi Națională a Radioului. Cum sunt onorați și
respectați foștii slujitori ai radioului, mai ales cu ocazia acestui memorabil eveniment, și cum
sunteți priviți de către noua generație de oameni de radio ?
Viorel Popescu: Cu mai mulți ani în urmă, în foaierul Sălii Radio, de 1 noiembrie,
seniorii erau invitați la o întâlnire cu președintele Radioului și alți membrii din conducere. 
Aniversarea Radioului public era cu adevărat o sărbătoare a întâlnirii mai multor generații de
slujitori ai microfonului. În ultimii ani, tradiția aceasta a dispărut. Seniorii sunt ignorați pur și
simplu, nu mai reprezintă un interes pentru ierarhia superioară a instituției care în 2028 va
împlini 100 de ani de la înființare! Cine știe? Poate atunci, seniorii Radioului (atât câți vor mai fi
în viață) se vor bucura de onorurile și respectul cuvenite din partea șefilor, astăzi indiferenți și
ireverențioși față de cei care au contribuit la faima instituției.

12 Tanța Tănăsescu: Se consideră că radioul digital a fost cel mai relevant eveniment pentru
lumea radioului în secolul XXI. Este o formă de transmisie radio pe suport digital, prin
transformarea emisiei radio în date numerice, care pot fi transmise cu ușurință pe diverse canale,
de la cele de Internet, la cele în format 5G. Vă întreb dacă în România, ascultătorii de la sate,
foarte numeroși și fideli radioului, pot avea acces la aceste noi progrese tehnologice, știind că
receptoarele lor sunt, în majoritatea cazurilor, de tip analogic, adică AM sau FM ?
Viorel Popescu: Întrebarea dumneavoastră despre posibilitățile de accesare a Radioului digital la
sate a conținut, în explicațiile furnizate, și răspunsul: șansele unui țăran de a recepționa un radio
digital sunt aproape nule! Omul de la țară nu mai ascultă nici măcar radioul clasic. Sau mai
deschide un aparat de radio absolut întâmplător. În mediul rural televizorul a pătruns în mai toate
casele, astfel că, și la țară, oamenii uită tot mai evident să deschidă radioul. 
   Și atunci ce să mai vorbim de șansele radioului digital? 
   Apropo de acest subiect, vă mai fac o destăinuire. Cândva, într-o ședință cu directorii de
canale din Radio, am avut o discuție despre radioul digital. Florian Pittiș, un actor pe care l-am
îndrăgit, era pe atunci directorul Canalului România Tineret. El a propus atunci un radio pe
internet, ceea ce s-a transformat în realitate ulterior. Astăzi funcționează Rdio 3Net “Florian
Pittiș”. 
   În discuția noastră pe această temă, îmi amintesc că l am atacat pe Moțu-Pittiș, am spus
că este un vizionar romantic, că proiectul său nu are sorți de izbândă.
   Parcă îl văd și acum ce mâhnit a fost pentru că am făcut opoziție. Ne admiram reciproc și
nu i-a convenit. Și mie mi-a părut foarte rău, la numai câteva zile după ce l-am contrat. Am avut,
mult timp, remușcări. 
... Dar astăzi, cred că eu am avut, totuși, dreptate. Radioul digital este după părerea mea o
utopie!  O tehnologie sortită eșecului din lipsă de auditoriu. O invenție spectaculoasă, dar
superfluă!

13 Tanța Tănăsescu: În mod intenționat am vrut ca ultimele întrebări pe care vi le adresez să se

refere la activitatea Dumneavoastră publicistică care vă însoțește, este adevărat, în toate
demersurile ziaristice dar care, după cum făceați cunoscut nu cu mult timp în urmă, s-a îmbogățit
cu noi scrieri, între care amintim și volumul „Viața ca un spectacol”, despre care vorbiți cu atâta
căldură sufletească. Faptul că este o scriere de factură autobiografică, vă determină să-i conferiți
o apreciere deosebită sau sunt și alte aspecte, știute doar de Dumneavoastră, care s-o plaseze
într-o astfel de lumină?

Viorel Popescu: Prima mea scriere cu caracter autobiografic intitulată “Viața ca un spectacol”
(care este și brandul meu professional, cum am mai spus), am dorit să fie un omagiu adus soției
mele, pe care am încercat, cu eforturi supraomenești, să o smulg din ghearele cele mai cumplite
boli a secolului. Două treimi din cuprinsul acestei cărți sunt consacrate celor peste doi ani de
luptă pentru viață, sub simbolica deviză – “Cu dragostea pe moarte călcând”.
Sunt pagini de o tristețe sfâșietoare, de un realism șocant în ce privește asistența paliativă
pe care i-am asigurat-o soției mele suferinde de o tumoare cerebrală. Practic, mi-am transformat
una din camerele apartamentului într-un salon spitalicesc, iar eu am preluat sarcinile unui
autentic asistent medical. Am învățat să-i administrez iubitei mele paciente injecții, perfuzii,
îngrijiri riguroase de igienă personală.
Nu mi-am imaginat vreodată cu câtă putere fizică și psihică te pot înzestra dragostea și
mila față de omul din viața ta. Ajungi să te simți în stare de jertfe teribile, chiar de sacrificiul
suprem, pe altarul nobilei și sfintei misiuni de a salva viața femeii adorate.
Până la urmă, din nefericire, moartea a fost mai puternică decât dragostea. Soția mea a
murit în brațele mele, în timp ce o imploram încă să reziste, să se lupte pentru supraviețuire.
Reușisem, în două rânduri, să o readuc la viață, injectându-i hidrocortizon hemisuccinat. Dar nu
am reușit și a treia oară, deși începusem să am absurda credință că dobândisem puteri divine.
Cartea “Viața ca un spectacol” este un “Jurnal al tristeții”, iar fotografiile selectate
prezintă momente din viața mea, așa cum a fost, frumoasă și urâtă, bună și rea, tristă și veselă...
   Soția mea Georgeta a fost o eroină a rezistenței în lupta anti-cancer. A mai trăit doi ani și
două luni după depistarea tumorii malignei din creierul ei.
Am fost lângă ea în tot acest timp, zi și noapte, ceas de ceas, luptând împreună împotriva
groaznicului dușman. Din această experiență am consemnat un fel de “fișă de observații”, legate
de simptomele și tratamentul paliativ în cancerul cerebral. Cred că povestea trăită de Georgeta și
inserată în paginile cărții mele ar putea fi utilă miilor de bolnavi și aparținătorilor lor. Și mă
îndrăznesc să cred că înșiși și medicii oncologi ar putea să și extragă din “reportajul” meu sui-
generis, unele informații și sugestii de interes pentru activitatea lor. 
  Știați că în țara noastră avem doar circa 250 de oncologi? Un număr cu totul insuficient în
fața exploziei cazurilor de cancer, atât în rândul vârstnicilor, cât și printre tineri. Statistici recente
arată că peste un milion de români au fost diagnosticați cu o formă sau alta de cancer. Iar
evoluțiile sunt în continuare îngrijorătoare. În medie, la noi, apar anual 78.000 de noi cazuri de
cancer, în timp ce 50.000 de oameni mor pe an din cauza maladiilor oncologice. Astfel că, grosso
modo, unui medic oncolog îi vin anual la tratament în jur de 100 de pacienți noi, pe lângă cei 3
sau 4 mii deja aflați sub îngrijirea sa. Sunt cifre înspăimântătoare care explică șansele scăzute de
supraviețuire ale unui pacient oncologic în țara noastră. 
   Iată de ce avertizez pe cei care vor citi cartea mea “Viața ca un spectacol” (de la standul
de cărți din sediul UZPR din București) să fie pregătiți pentru o lectură cu un puternic impact
emoțional.
14 Tanța Tănăsescu: Dacă ar fi să vă intoarceți în timp, ați schimba prioritățile traseului
profesional sau ați îmbrățișa cu aceeași fervoare profesiunea dificilă de ziarist? Regretați cumva
că nu ați încercat și altceva, că ați fi putut face mai multe sau mai mult?
Viorel Popescu: Nu pot să dau un răspuns categoric. La începutul acestui interviu, am spus că
prima mea opțiune, după bacalaureat, a fost să devin medic. Cred că aș fi îmbrățișat cu aceeași
fervoare și profesia de medic. Am un deosebit respect pentru omul în halat alb care îmi apără
sănătatea și, uneori, chiar viața.  Sunt convins că m-aș fi dedicat cu aceeași pasiune și în
exercitarea activității într-un domeniu sau altul al medicinii. Până la urmă, orice profesie are
frumusețea ei, dacă îți place ce faci. Am absolvit Facultatea de Comerț Exterior și ar fi trebuit să
devin un bun lucrător în domeniul relațiilor economice internaționale. Se pare că atracția pentru
această meserie nu a fost suficient de puternică în ce mă privește. Așa că am optat pentru
journalism, îmboldit de manifestările mele literare din timpul liceului. Intuiam, fără să cunosc
aforismul, că jurnalismul este un fel de literatură pe colțul mesei.
  Acum, privind retrospectiv traseul meu professional, zâmbesc și savurez umorul lui Mark
Twain care zicea: " Ziariștii sunt oameni care se gândesc toată viața la profesia pe care ar fi
trebuit s-o învețe..."
   În concluzie, sunt fericit că am ales să fiu ziarist, deși aș fi putut deveni și un medic la fel
de pasionat de meseria sa.

15 Tanța Tănăsescu: Ce sfaturi ați putea da tinerilor jurnaliști aflați acum la început de drum?
Viorel Popescu: Se spune că e mult mai ușor pentru cel care dă sfaturi cuiva decât pentru cel
care ar trebui să le urmeze. Dar voi încerca să împărtășesc tinerilor gazetari din preceptele mele
după o experiență de peste o jumătate de veac în calitate de ziarist.
Profesiunea de credință a oricărui gazetar respectabil trebuie să fie slujirea Adevărului.
Îndrăznesc să afirm că Adevărul ar trebui să devină un fel de Dumnezeu al nostrum, în fața
căruia să ne închinăm toți jurnaliștii și pe care să-l urmăm cu credință nestrămutată, cu devoțiune
până la sacrificiu. Adevărul trebuie făcut cunoscut publicului, promovat, apărat, deasupra
oricăror presiuni sau manevre de corupere. Adevărul este sacrosanct, este aura de noblețea
ziaristului care nu se abate niciodată de la etica meseriei sale. În exercitarea cu onestitate a
acestei profesii nu au ce căuta: Jake news (știri false), cântece de sirenă, proslăviri unsuroase...
Adevărul este unul singur, așa cum există un singur Dumnezeu!
   Cu aceste gânduri aș propune tinerilor ziariști un cod etic, pe care l-aș putea sintetiza într-
un Decalog, aidoma celor 10 porunci morale din Biblie. Sfătuiesc deci pe tânărul ziarist la
început de drum să respecte următoarele precepte fundamentale:
1. Să nu minți! (Orice deformare a adevărului te descalifică în rolul tău de “influencer").
2. Să fii imparțial! (Interesul personal, subiectivitatea nu trebuie să altereze produsul jurnalistic
final).
3. Gândește-te și exprimă-te liber! (Nimeni nu are dreptul să îți impună ce să scrii, dar nu
încălca legile și bunele practici)
4. Fii lucid și echilibrat! (Rămâi deci mereu în contact cu realitatea, fără atacuri vexatorii și
etichetări vulgare)
5. Fii responsabil! (Nu exagera folosind dreptul tău de a critica o persoană fără o documentare
corectă).
6. Fii integru! (Încearcă să te manifești precum “un chevalier sans peur et sans reproche")
7. Nu uita niciodată telefonul mobil! (Ziaristul e mereu un detectiv în cercetarea realității, arma
sa este mobilul cu care poate înregistra imagini și sunete)
8. Fii un artist al comunicării! (În toate tipurile de presă, e nevoie de spirit creator pentru
eficientizarea mesajului)
9. Fii perseverent! (Pentru slujirea adevărului, nu există sintagma “nu se poate”)
10. Fii optimist! (Nu te lăsa cuprins și nu răspândi “sinistroze”, căutând doar știri terifiante, și
lasă omului o speranță de mai bine).
   Tinere gazetar! Respectând acest Decalog etic, vei deveni un vajnic cavaler al
Adevărului! Vei deveni un ziarist profesionist!

16 Tanța Tănăsescu: Ca de fiecare dată, atunci când iau un interviu unei personalități atât de
prolifice și captivante, sfârșesc interviul astfel: La ce întrebare ați vrea să răspundeți, dar care nu
figurează în rândul celor de mai sus ? Ce anume ați vrea să transmiteți cititorilor noștri pentru ca
aceștia să vă cunoască mai bine, să vă înțeleagă mai profund biografia și opera Dvs ?
Viorel Popescu: Interesantă provocare! Da, aș vrea să răspund la o întrebare legată de existența
mea în afara profesiei de ziarist, acum în pragul vârstei mele de octogenar.
Trec anii parcă tot mai rapid și mă apropii inevitabil, în călătoria mea pe acest pământ, de
“stația terminus”. Dacă m-aș lăsa invadat de tristețe, aș muri puțin câte puțin... De aceea, pur și
simplu, în prezent, la senectute, mi-am schimbat stilul de viață. Mă duc în fiecare zi la piscină, să
fac mișcare, să înot. (Eu, care aproape toată viața am fost un sedentar!) Mi-am schimbat regimul
alimentar, mănânc mai puțin și nu orice; în general, sunt adeptul unor meniuri din gastronomia
mediteraneană, bogată în salate cu de toate. (Eu, care am fost un gurmand de felul meu!) Îmi
place să beau zilnic un pahar, chiar două, de vin roșu sec (francezii îl numesc “vin de viața
lungă”). 
Sunt la curent și consum cele mai bune suplimente alimentare, pentru că cred în eficiența
lor asupra sănătății mai mult decât în unele medicamente...
Îmi place să vizionez filme romantic, cu actori frumoși. Ascult multă muzică de opera,
mai ales Verdi, regele melodiilor. Comunic, în general, cu prieteni și cunoscuți care au simțul
umorului și putem să râdem împreună pe parcursul unei conversații. Călătoresc de două-trei ori
pe an în străinătate și îmi regalez sufletul cu priveliști superbe... Aș vrea să mă pot îndrăgosti din
nou, chiar dacă l-aș vedea zâmbind ironic pe fiul meu, care are 36 de ani. 
Așadar, mă apropii inexorabil de clipa extincției, contracarând cu o mulțime de manevre
riscul de a mă îneca in tristețe. Vă invit să recitați poemul lui Pablo Neruda (1904-1973):
Cine moare?
Moare cate puțin
cine se transformă în sclavul obisnuinței,
urmând în fiecare zi aceleași traiectorii;
cine nu-și schimbă existența;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbeste cu oameni necuniscuți.

Moare cate puțin

cine-și face din televiziune un guru.
Moare cate puțin
cine evită pasiunea,
cine preferă negrul pe alb și punctele pe "i",
în locul unui vârtej de emoții,
acele emoții care învață ochii să stălucească,
oftatul să se prefacă-n surâs,
și care elibereaza sentimentele inimii.

Moare cate puțin

cine nu pleacă atunci când e nefericit în treaba sa;
cine nu riscă certul pentru incert
spre a-și împlini un vis;
cine nu-și permite măcar o dată în viață
să nu asculte sfaturile "responsabile".

Moare cate puțin

cine nu calatoreste;
cine nu ascultă muzică;
cine nu citește;
cine nu caută harul din el însuși.

Moare câte puțin

cine-si distruge dragostea;
cine nu se lasa ajutat.

Moare câte puțin

cine-și petrece zilele plângându-și de milă
și detestand ploaia care nu mai inceteaza.
.........................................................................
Evităm moartea câte puțin,
amintindu-ne întotdeauna că “a fi viu”
cere un efort mult mai mare decât a respire.
Dar răbdarea cuminte
ne face să cucerim o fericire splendidă.
Totul depinde de cum o trăim.
Dacă va fi să te înfierbânți,
înfierbântă-te la soare.
Dacă va fi să înșeli,
Înșală-ți stomacul.
Dacă va fi să plângi,
plânge de bucurie.
Dacă va fi să minți,
minte în privința vârstei tale.
Dacă va fi să furi,
fură o sărutare.
Dacă va fi să pierzi,
Pierde-ți frica.
Dacă îți va fi foame,
Să-ți fie foame de iubire.
Dacă vei dori să fii fericit,
Dorește-ți în fiecare zi...

Mă regăsesc ca mod de a aborda viața în versurile poetului chilian, tocmai în anii aceștia,
când încerc să uit cifrele din cartea mea de identitate. Și nu pot să închei fără să adaug și
gândurile din scrisoarea de rămas bun a scriitorului Gabriel Garcia Marquez, când s-a retras din
viața publică:
"Dumnezeul meu, dacă aș avea o bucățică de viață!... N-aș lăsa să treacă nicio zi fără să
le spun oamenilor pe care îi iubesc că îi iubesc. Aș convinge pe fiecare femeie sau bărbat,
spunându-le că sunt favoriții mei și aș trăi îndrăgostit de dragoste. Oamenilor le-aș demonstra cât
se înșală crezând că nu se mai îndrăgostesc când îmbătrânesc, neștiind că îmbătrânesc când nu se
mai îndrăgostesc!..."
   Prieteni care citiți aceste rânduri, nu încetați niciodată să credeți în iubire și in sentimente
frumoase! E drept că îmbătrânim, dar inima noastră nu are riduri... Viața pe pământ e o
sărbătoare. Să ne bucurăm de fiecare clipă de viață!