Provocări de Securitate În Europa de Est După Prăbușirea Uniunii Sovietice

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA
FACULTATEA RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘTIINȚE POLITICE ȘI

ADMINISTRATIVE
DEPARTAMENTUL RELAȚII INTERNAȚIONALE
MEICA Cătălina
PROVOCĂRI DE SECURITATE ÎN EUROPA DE EST

DUPĂ PRĂBUȘIREA UNIUNII SOVIETICE
Teză de an
Autorul: ______________
(semnătura)
Conducător științific: ______________ (semnătura)

BUSUNCIAN Tatiana, dr., l. univ.
Aprob: Șef Departament ______________

EJOV Cristina, dr., conf. univ.
CHIȘINĂU 2022
CUPRINS
LISTA ABREVIERILOR............................................................................................................ 3
ADNOTARE.................................................................................................................................. 4
INTRODUCERE...........................................................................................................................
6
1. FUNDAMENTAREA ISTORIOGRAFICĂ ȘI TEORETICĂ A PROVOCĂRILOR DE

SECURITATE ÎN EUROPA DE EST DUPĂ PRĂBUȘIREA UNIUNII SOVIETICE
1.1. Istoriografia cercetării cauzelor și consecințelor prăbușirii Uniunii

Sovietice……………… 7
1.2. Bazele teoretice ale provocărilor de securitate după prăbușirea Uniunii
Sovietice……..….. 8
1.3. Concluzii la capitolul
1............................................................................................................ 9
2. PROVOCĂRI LA ADRESA SECURITĂȚII STATELOR EUROPEI DE EST

2.1. Măsuri întreprinse în vederea asigurării securității. Strategii implementate, programe
elaborate în vederea asigurării securității ...................................................................................
10
2.2. Situația actuală în spaţiul Est-European................................................................................15
2.3. Concluzii la capitolul 2.......................................................................................................... 31
CONCLUZII…………………………………………………..……………………………….
33
BIBLIOGRAFIE………………………………………………..……………………………... 35
2
LISTA ABREVIERILOR
1. CFM – Cadrul Financiar Multianual

2. CSI – Comunitatea Statelor Independente
3. FED – Fondul European de Dezvoltare
4. GUAM – inițiativă regională din patru state: Georgia, Ucraina, Republica Azerbaidjan și
Republica Moldova.
5. MAEIE – Ministerul Afacerilor Externe și Integrării Europene
6. NATO – Organizația Tratatului Nord Atlantic
7. OCEMN – Organizație de Cooperare Economică la Marea Neagră
8. OECD – Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică
9. OMG – Organizația Mondială a Comerțului
10. ONU – Organizația Națiunilor Unite
11. OSCE – Organizația de Securitate și Cooperare Europeană
12. PESC – Politica Externă de Securitate Comună
13. PESCO – Cooperare Structurată Permanentă
14. PEV – Politica Europeană de Vecinătate
15. PSAC – Politica de Securitate și Apărare Comună
16. RM – Republica Moldova
17. SIS – Sistemul de Informare și Securitate
18. UE – Uniunea Europeană
19. URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste
3
ADNOTARE
Teza de an „Provocări de securitate în Europa de Est după prăbușirea Uniunii Sovietice” a

studentei gr. 1901, specialitatea Relații Internaționale, Științe Politice și Administrative, Cătălina
Meica. Teza de an este perfectată pe 35 pagini formatul A4 și cuprinde 6 referințe bibliografice
și 10 surse bibliografice.
Cuvintele-cheie: Securitate, provocare, spațiul est-european, prăbușire URSS, război rece,

influență, relații internaționale, instabilitate, conflict.
Problema securității presupune o actualitate și importanță de talie globală, securitatea

cuprinzând un sistem al relațiilor internaţionale bazat pe respectul principiilor şi normelor de
drept internațional menit să mențină pacea și stabilitatea internațională, prin prevenirea
conflictelor și soluționarea disputelor şi a diferendelor internaționale intervenite. Această lucrare
presupune studierea și analiza destrămării uneia dintre statele ce deținea o valoare globală în
balanța de putere pe arena internațională și urmările apărute, depistarea și descrierea provocărilor
la adresa statelor situate în spațiul continentului est-european care și-au făcut apariția post-
prăbușire a URSS, a situației din țările amenințate, precum și a dezvăluirii situației actuale în
statele din această regiune.
Teza constă din introducere, 2 capitole și concluzii. În primul capitol sunt descrise
istoriografia cercetării cauzelor și consecințelor prăbușirii Uniunii Sovietice ș bazele teoretice ale
provocărilor de securitate după prăbușirea Uniunii Sovietice. Al doilea capitol dezvăluie
măsurile întreprinse în vederea asigurării securității, strategiile implementate, programe elaborate
în vederea asigurării securității și situația actuală în spaţiul Est-European.
Диссертация «Угрозы безопасности в Восточной Европе после распада

Советского Союза» студента гр. 1901, специальность Международные отношения,
политические и административные науки, Кэтэлина Мейка. Диссертация составлена из
4
35 страниц формата А4 и включает в себя 6 библиографических ссылок 10
библиографических источников.
Ключевые слова: безопасность, угроза, восточноевропейское пространство, распад

СССР, холодная война, влияние, международные отношения, нестабильность, конфликт.
Проблема безопасности является актуальным и важным глобальным вопросом,

поскольку безопасность включает систему международных отношений, основанных на
уважении принципов и норм международного права, направленных на поддержание
международного мира и стабильности, путем предотвращения конфликтов и
урегулирования международных споров и разногласий. Данная работа включает в себя
изучение и анализ распада одного из государств, ранее имевшее глобальное значение в
балансе сил на международной арене, и последствий, выявление и описание угроз для
государств, расположенных на Восточноевропейском континенте, которые возникли
после распада СССР, ситуации в странах, находящихся под возможной угрозой, а также
выявление текущей ситуации в государствах этого региона.
Диссертация состоит из введения, двух глав и выводов. В первой главе описана

историография исследования причин и последствий распада Советского Союза и
теоретические основы вызовов безопасности после распада Советского Союза. Во
второй главе описываются меры, принятые для обеспечения безопасности,
осуществляемые стратегии, программы, разработанные для обеспечения безопасности,
и нынешняя ситуация в восточноевропейском регионе.
Year thesis “Security challenges in Eastern Europe after the collapse of the Soviet
Union” the student gr. 1901, specialty International relations, political and Administrative
Sciences, Cătălina Meica. The year thesis is prepared on the A4 format 35 pages and includes 6
bibliographical references and 10 bibliographic sources.
Keywords: Security, challenge, Eastern European space, collapse of the USSR, cold War,
influence, international relations, instability, conflict.
The issue of security requires a topical and global importance, security comprising a
system of international relations based on respect for the principles and norms of international
law designed to maintain international peace and stability, by preventing conflicts and resolving
international disputes and disputes. This work involves studying and analyzing the breakdown of
one of the States that held a global value in the balance of power on the international arena and
5
the consequences, detection and description of the challenges to States located in the Eastern
European continent that made their appearance after the collapse of the USSR, the situation in
the threatened countries, as well as revealing the current situation in the states in this region.
The thesis consists of introduction, 2 chapters and conclusions. In the first chapter are
described the historiography of the investigation of the causes and consequences of the collapse
of the Soviet Union and the theoretical bases of the security challenges after the collapse of the
Soviet Union. The second chapter reveals the measures taken to ensure security, the strategies
implemented, the programs developed to ensure security and the current situation in the Eastern
European area.
INTRODUCERE
Actualitatea şi importanţa
Problema securității presupune o actualitate și importanță de talie globală, securitatea

cuprinzând un sistem al relațiilor internaţionale bazat pe respectul principiilor şi normelor de
drept internațional menit să mențină pacea și stabilitatea internațională, prin prevenirea
conflictelor și soluționarea disputelor şi a diferendelor internaționale intervenite.
Începând cu 1990, aproximativ 4 milioane de oameni au murit în războaie, 90 % dintre

aceștia provenind din rândurile populației civile. Peste 18 milioane de oameni din întreaga lume
și-au părăsit căminele din cauza conflictelor.
Subiectul securității necesită o atenție sporită întrucât o potențială amenințare a securității

presupune un risc de nivel ridicat pentru o regiune, o țară, o națiune, pentru fiecare cetățean.
Această lucrare presupune o analiză și expunere a situației politice a statelor de drept
internațional din spațiul Europei de Est după dizolvarea Uniunii Sovietice, a studierii, observației
și concluzionării situației securității statelor Europei de Est, ceea ce constituie o identificare a
amenințărilor la adresa securității statelor din această regiune.
Pe continentul european există focare de instabilitate ca efect al disputelor de ordin politic

sau teritorial, tensiuni etnice şi religioase, care pot degenera în conflicte militare de diversă
amploare. Conflictele nesoluţionate din regiunea transnistreană a Republicii Moldova afectează
grav mediul regional de securitate.1
Scopul şi obiectivele
1
Proiectul Strategiei Securităţii Naţionale a Republicii Moldova
6
Scopul și obiectivele tezei respective presupun studierea și analiza destrămării uneia
dintre statele ce deținea o valoare globală în balanța de putere pe arena internațională și urmările
apărute, depistarea și descrierea provocărilor la adresa statelor situate în spațiul continentului est-
european care și-au făcut apariția post-prăbușire a URSS, a situației din țările amenințate,
precum și a dezvăluirii situației actuale în statele din această regiune.
Cuvintele-cheie: Securitate, provocare, spațiul est-european, prăbușire URSS, război rece,

influență, relații internaționale, instabilitate, conflict.
1. FUNDAMENTAREA ISTORIOGRAFICĂ ȘI TEORETICĂ A PROVOCĂRILOR DE

SECURITATE ÎN EUROPA DE EST DUPĂ PRĂBUȘIREA UNIUNII SOVIETICE
1.1. Istoriografia cercetării cauzelor și consecințelor prăbușirii Uniunii Sovietice
Anii URSS sunt o istorie de victorii și înfrângeri, ascensiune și cădere economică. Se știe
că Uniunea Sovietică ca stat a fost formată în 1922. După aceea, ca urmare a multor evenimente
politice și militare, teritoriul său a crescut.
În ceea ce privește conducerea unei țări atât de uriașe, nu este greu de prezis că a fost
centralizată. Autoritatea principală controlat de guvern a fost partidul PCUS. Și liderii
guvernelor republicane au fost numiți de conducerea centrală a Moscovei. Principal act legislativ
reglementarea stării juridice a lucrurilor din țară era Constituția URSS.
Multe state influente cunosc perioadă nefavorabilă caracterizată prin momente dificile în
dezvoltarea lor. Pentru URSS anul 1991 în istoria statului a fost foarte dificil și controversat.
Există un număr mare de motive care au dus la prăbușirea URSS:
 puterea autoritară și societatea în stat, persecuția dizidenților;

 tendințe naționaliste în republicile unionale, prezența conflictelor etnice în țară;
 ideologie de stat, cenzură, interzicerea oricărei alternative politice;
 criza economică a sistemului sovietic de producție (metoda extensivă);
 scăderea internațională a prețului petrolului;
 serie de încercări nereușite de reformare a sistemului sovietic;
 centralizarea colosală a autorităților statului;
 eșec militar în Afganistan (1989).
Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste a încetat să mai existe pe 26 decembrie 1991

prin declarația Sovietului Suprem al Republicilor Uniunii Sovietice. Prăbuşirea URSS constituie
7
un eveniment major al secolului XX, care a marcat nu doar soarta popoarelor din regiune, ci şi
relaţiile internaţionale în ansamblu. Căderea URSS a însemnat sfârşitul Războiului Rece şi
începutul unei noi configuraţii a balanţei de putere globale.
Căderea URSS a însemnat şi o cădere a sistemului de securitate dominat de Rusia şi,

totodată, o oportunitate de alegere pentru noile elite şi corpuri cetăţeneşti din statele central şi
est-europene, a celor mai benefice alianţe politice internaţionale şi a celui mai oportun sistem de
securitate.2
Începutul sfârşitului pentru Uniunea Sovietică a stat în politicile de „transparenţă” şi de

„restructurare”. Încă din martie 1990 Lituania și-a dobândit suveranitatea dând startul, iar apoi,
rând pe rând, fiecare republică sovietică şi-a proclamat independenţa, dărâmând zidurile în faţa
libertăţii. La 25 decembrie 1991, Președintele Uniunii Sovietice Mihail Gorbaciov a demisionat,
declarându-și funcția desființată.
Totodată, drapelul Uniunii Sovietice a fost coborât de pe Kremlin și înlocuit cu tricolorul rus,
simbol ce presupune, luând în considerație legislația acestui teritoriu, moștenirea patrimoniului și
teritoriului URSS.
1.2. Bazele teoretice ale provocărilor de securitate după prăbușirea Uniunii

Sovietice
Fostele republici ale Uniunii Sovietice și-au fortificat colaborarea prin crearea Comunității
Statelor Independente. Multe dintre fostele republici sovietice au menținut relații strânse cu
Rusia și au format organizații multilaterale cum ar fi Comunitatea Economică Euroasiatică,
Uniunea Statală Rusia-Belarus, Uniunea Vamală Euroasiatică, Uniunea Euroasiatică pentru a
consolida cooperarea economică și de securitate a acestor state.
Destrămarea URSS a însemnat nu doar o oportunitate de deschidere economică către o piaţă

liberă, neconstrânsă de factori politici de stat, dar şi o oportunitate politică, de achiziţionare a
unor drepturi politice şi civice, de reconstrucţie şi de reformare a statelor pe principii
democratice.
De asemenea, şi în acelaşi sens cu cele spuse mai sus, căderea URSS a însemnat şi o cădere a
sistemului de securitate dominat de Rusia şi, totodată, o oportunitate de alegere pentru noile elite
2
Conf. univ. dr. Popescu L. Consecinţele Prăbuşirii Urss Asupra Evoluţiei Relaţiilor Dintre Uniunea
Europeană Şi Rusia (1991 – 2011)
8
şi corpuri cetăţeneşti din statele central şi est-europene, a celor mai benefice alianţe politice
internaţionale şi a celui mai oportun sistem de securitate.
Prăbuşirea URSS a însemnat o cădere a puterii centrale reprezentate de Moscova, deci o

modificare a relaţiilor de putere la nivelul continentului eurasiatic. Dar şi relaţiile americano-
europene s-au schimbat ca urmare a încheierii Războiului Rece şi a afirmării unipolarismului
american. Raporturile ruso-europene însele nu pot fi înţelese doar ca relaţie diadică ci numai în
contextul triadei: UE – Rusia – SUA.
Aderările fostelor satelite sovietice la UE au fost precedate de aderări la NATO. Sistemul de

securitate transatlantic este cel pe care se bazează majoritatea statelor membre UE, iar Rusia
reacţionează la mişcările strategice iniţiate de americani în Europa.
Slăbiciunea statului, a modului de organizare a sa, precum şi precaritatea unei tradiţii civice,
democratice, au contribuit din plin la erodarea democraţiei ruseşti. Evoluţia regimului politic
rusesc a luat direcţia unei ”democraţii suverane” – termen folosit de către administraţia
prezidenţială rusă după venirea la putere a lui Vladimir Putin. Accentul este pus pe ”suverană” şi
mai puţin pe ”democraţie”.
În acest context, orientarea spre UE a fostelor republici sovietice devine neconvenabilă
pentru administraţia de la Kremlin. Cel de-al doilea mandat al preşedintelui Vladimir Putin
coincide cu perioada extinderii spre est a UE şi cu declanşarea Politicii Europene de Vecinătate,
în 2004. Forţa centripetă a Uniunii Europene a devenit mai puternică sub impactul extinderii spre
est.
1.3. Concluzii la capitolul 1
Desființarea Uniunii de asemenea a marcat și sfârșitul Războiului Rece. Revoluțiile de la

1989 și dezmembrarea Uniunii Sovietice a condus la încheierea unei ostilități de multe decenii
dintre Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) și Pactul de la Varșovia, care a fost o
caracteristică definitorie a Războiului Rece. Circumstanţele care au precedat prăbuşirea URSS au
condus la desprinderea „Balticelor” din sfera de influenţă a Rusiei, prin declararea şi
recunoaşterea independenţei lor în 1991 şi, ulterior, prin aderarea lor la NATO şi la Uniunea
Europeană.
Spre deosebire de celelalte republici sovietice, „Balticele” au fost considerate ţări sub
ocupaţie sovietică în timpul Războiului Rece, de către state şi organizaţii internaţionale puternice
precum SUA, Marea Britanie, Canada, NATO.
9
Alte foste republici au avut evoluţii diferite, situându-se în timp la diferite grade de
dependenţă şi interdependenţă faţă de Federaţia Rusă, fosta putere dominantă a URSS.
Revoluţiile „colorate” din spaţiul post-sovietic, începând cu 2003, au accentuat diferenţierile
dintre aceste state declarate independente înainte de prăbuşirea URSS. Rusia de azi, ea însăşi
este o consecinţă a destrămării Uniunii Sovietice şi este principalul moştenitor al fostului imperiu
– din cel puţin două puncte de vedere: politic şi strategic.
Comparativ cu perioada Războiului Rece, s-a produs o încălzire semnificativă a relaţiilor

dintre Rusia şi UE, între ruşi şi europeni – relaţii considerate de către unii a nu fi suficient de
calde, având în vedere proximitatea celor două părţi. Apropierea şi încălzirea sunt însă dublate
de zone de suprapunere a intereselor lor – influenţa asupra republicilor post- sovietice din
Europa, problema furnizării gazelor şi a dependenţei de gazul rusesc – sunt doar două aspecte
majore are marchează caracterul contradictoriu al relaţiei UE cu Rusia. Fundamental, există însă
suprapuneri semnificative de interese, ce vizează asigurarea păcii şi stabilităţii în Europa.
2. PROVOCĂRI LA ADRESA SECURITĂȚII STATELOR EUROPEI DE EST
2.1. Măsuri întreprinse în vederea asigurării securității. Strategii implementate, programe

elaborate în vederea asigurării securități.
Securitatea reprezintă o condiție prealabilă pentru dezvoltare. Conflictele nu numai că
distrug infrastructura, inclusiv infrastructura socială; acestea încurajează, de asemenea,
criminalitatea, deteriorează investițiile și conduc la imposibilitatea derulării unei activități
economice normale.Eșecurile statale afectează securitatea noastră prin intermediul criminalității,
al imigrației ilegale și, mai recent, al pirateriei. Terorismul și criminalitatea organizată au evoluat
ridicând noi amenințări, inclusiv în societățile noastre. Programul nuclear al Iranului a avansat în
mod semnificativ, reprezentând un pericol pentru stabilitatea în regiune și pentru întregul sistem
de neproliferare.
Strategia europeană de securitate a fost adoptată în decembrie 2003 și a devenit un reper
în dezvoltarea politicii externe și de securitate a UE. Pentru prima dată, UE a convenit asupra
unei evaluări comune a amenințării și a stabilit obiective clare pentru promovarea intereselor sale
în materie de securitate, pe baza valorilor principale. Nimic nu descrie mai bine aspirațiile
acesteia decât titlul strategiei: „O Europă sigură într-o lume mai bună” – acesta fiind obiectivul
suprem. Soluțiile de durată la conflicte trebuie să reunească toți actorii regionali care au ca miză
comună pacea. Guvernele suverane trebuie să își asume responsabilitatea pentru consecințele
10
acțiunilor lor și să aibă o responsabilitate comună de a proteja populațiile de genocid, crime de
război, purificare etnică și crime împotriva umanității.
Este important ca țările să respecte principiile fundamentale ale Cartei ONU și principiile
și angajamentele OSCE. Respectarea suveranității, a independenței și a integrității teritoriale a
statelor și soluționarea pașnică a disputelor nu sunt negociabile. Amenințarea sau recursul la
forțele armate nu pot fi permise în vederea rezolvării unor probleme teritoriale – nicăieri.
La nivel global, Europa trebuie să conducă procesul de reînnoire a ordinii multilaterale.
ONU se află în centrul sistemului internațional. Toate acțiunile UE în materie de securitate au
fost legate de obiectivele ONU. Pentru Europa, parteneriatul transatlantic rămâne o fundație de
neînlocuit, bazată pe istoria și responsabilitățile comune. UE și NATO trebuie să își aprofundeze
parteneriatul strategic pentru o mai bună cooperare în gestionarea crizelor.
Pe lângă strategia europeană de securitate, statele și-au dezvoltat propriile strategii de

securitate naționale, elaborate și modificate pe parcursul timpului și aplicate conform realităților
actuale.
Strategia Republicii Moldova a securității naționale reprezintă un concept complex care definește
ansamblul acțiunilor ce necesită a fi întreprinse de către autoritățile competente ale țării, în
vederea stabilirii unui mediu unde cetățenii ar putea trăi în securitate și prosperitate. Republica
Moldova este un stat european cu legături istorice adânci cu acest continent.
Această strategie identifică provocările-cheie care necesită depășite pentru a asigura

securitatea. Spre deosebire de timpurile când securitatea statului se baza pe puterea militară,
astăzi securitatea națională se bazează pe o temă centrală care este compusă din valorile statului
de drept, buna guvernare și instituțiile puternice care există pentru a servi poporul.
Realizarea prezentei Strategii, va cere o schimbare a practicile negative care sunt aplicate
de decenii. Aceste modificări nu constituie doar o stringență critică, dar își găsesc baza morală și
legală în principiile democratice ale Constituției Republicii Moldova.
Politica României de securitate naţională nu poate fi expresia voinţei unei singure

persoane, deşi este rezultatul unui proces care ţine de atribuţiile Președintelui României,
construită pe valori şi repere fundamentale, expresia consensului şi efortului naţional comun.
Strategia Naţională de Apărare a Ţării oferă răspunsuri la întrebări esenţiale privind

obiectivele naţionale prioritare pentru asigurarea securităţii României şi a cetăţenilor săi și
demonstrează obiectivele ce necesită a fi atinse. Politicile publice din domeniul securităţii
naţionale vor fi concepute și implementate având ca beneficiar final cetăţeanul, iar subsumat
11
politicii de securitate naţională şi de apărare a ţării, Strategia va orienta și direcţiona activitatea
tuturor instituţiilor publice cu atribuţii și responsabilităţi în domeniul securităţii și apărării ţării.
Continuitatea, predictibilitatea şi transparenţa decizională sunt condiţii esenţiale ale

exercitării actului de conducere strategică, pe care le-am aplicat în timpul primului meu mandat
de Președinte al României şi pe care le voi aplica cu consecvenţă şi pe durata următorului
mandat.
Ungaria posedă o abordare mai cuprinzatoare a conceptului de securitate, extinzând

conceptul de securitate din sfera politicului și apărării, la domeniul economic, social, la
drepturile omului și proteția mediului. Astfel sunt identificate ca interese de securitate națională
păstrarea suveranității, integrității teritoriale și ordinii constitutionale, stabilitatea țării,
dezvoltarea ei economică, socială și culturală precum și mentinerea păcii și securității
internaționale.
Păstrarea pe termen lung a rolului central al NATO în cadrul sistemului de securitate euro-
atlantic; promovarea valorilor democratice chiar și în afara regiunii euro-atlantice; stabilitatea pe
termen lung și integrarea euro-atlantica a țărilor din Centrul, Estul și Sud-Estul Europei pe baza
valorilor democratice; stabilitatea pe termen lung pe baza valorilor democratice ale Ucrainei și
Rusiei; rezolvarea conflictelor din regiunea euro-atlantica și eliminarea amenințărilor la
securitate; cooperarea constructiva la nivel international, prin dezvoltarea cooperării
multilaterale.
Strategia de Securitate Nationala a Slovaciei In contextul necesitatii asigurarii securitatii tarii

și corelat cu interesele acesteia pe termen lung reprezinta un document de importanta
fundamentala. lnteresele Slovaciei pe termen lung au un caracter stabil. In contextul modificarii
mediului global de securitate pentru a raspunde noilor amenintari, riscuri și provocari, Republica
Slovaca va asigura realizarea intereselor sale prin strategii pe termen lung în domeniul economic,
politic, social, militar, cultural și al protectiei mediului.3
Strategia de Securitate Națională este un document flexibil și deschis care va fi îmbunătățit

continuu pe baza analizei mediului de securitate și a evaluarii tendințelor de evoluție ale acestuia.
Republica Ceha aplică strategia de securitate într-un mediu de securitate aflat în continua
evolutie și de aceea flexibilitatea acesteia la schimbari trebuie sa fie o caracteris- tica reala.
Aceasta duce la schimbarea, reînnoirea strategiei de securitate o data la doi ani, pe baza unui
raport de securitate lnaintat Guvernului.
3
Cîrleșan G. Strategiile de securitate ale Ungariei, Cehiei şi Slovaciei: analiză comparativă
12
Strategia de Securitate Nationala a Republicii Palone contine interpretarea oficiala a
intereselor nationale, identifica scopurile strategice în domeniul securitatii și planifica modurile
de atingere ale acestora. Strategia este adresata tuturor autoritatilor din administratia publica și
entitatilor care implementeaza sarcini în domeniul securitatii. După implementarea strategiei, vor
fi dezvolate sau ajustate strategii pentru sectoarele respective ale administratiei publice și pentru
institutiile carora le-au fostlncredintate sarcini speciale. Concluziile strategiei și propunerile de
aducere la zi ale acestora vor fi revizuite periodic.
Securitatea regionala e asigurată prin crearea unui spațiu comun de securitate de un grup de
state și a unor condiții ce ar garanta: conviețuirea pașnică a statelor în acest spațiu, respectarea
echilibrului în realizarea intereselor naționale în zona comuna de securitate, crearea condițiilor
pentru ca fiecare stat să-și poată realiza propriul sistem de securitate, care să nu prejudicieze
celelalte state participante la spațiul comun de securitate.
Organizaţia Naţiunilor Unite a fost fondată după cel de-al doilea război mondial, în 1945,
fundamentată pe principiile consfinţite în Carta ONU , în scopul menţinerii păcii şi securităţii
internaţionale, promovării bunăstării şi drepturilor omului. Mandatul ONU cuprinde o serie largă
de domenii precum: desfăşurarea operaţiunilor de menţinere a păcii, prevenirea conflictelor şi
oferirea asistenţei umanitare, activităţi operaţionale pentru dezvoltare.
De asemenea, organizaţia oferă o platformă globală de abordare şi luare a deciziilor

asupra provocărilor cu care se confruntă comunitatea internaţională precum dezvoltarea durabilă,
schimbările climaterice, contracararea terorismului, dezarmarea, bunăstarea populaţiei,
promovarea democraţiei şi a drepturilor omului.
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord presupune o alianță politico-militară ce

reunește 30 de țări din Europa și America de Nord. Organizația a fost înființată în 1949 prin
Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la Washington, D.C. pe 4 aprilie 1949, cu obiectivul
principal de a pune în aplicare un sistem comun de apărare împotriva unui atac provenit din
exterior. Sediul general NATO se află la Bruxelles, în Belgia, iar Sediul Central al Forțelor
Aliate din Europa se află în apropiere de Mons, în Belgia.
Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) este o organizație

internațională pentru securitate creată în 1973, care se concentrează asupra prevenirii
conflictelor, administrării crizelor și reconstrucției post-conflictuale. Este formată din 57 de țări
participante din Europa, Mediterană, Caucaz, Asia Centrală și America de Nord, acoperind
spațiul emisferei nordice "de la Vancouver la Vladivostok". OSCE lucrează pentru stabilitate,
13
pace și democrație pentru mai mult de un miliard de oameni, prin dialog politic despre valorile
comune și prin activități practice care urmăresc să facă o diferență de durată.
OSCE este un forum pentru dialogul politic pe o gamă largă de probleme de securitate și o
platformă pentru acțiuni comune pentru îmbunătățirea vieții indivizilor și comunităților.
Organizația folosește o abordare cuprinzătoare a securității care cuprinde dimensiunile politico-
militare, economice și de mediu și umane. Prin această abordare și prin apartenența sa incluzivă,
OSCE ajută la eliminarea diferențelor și la construirea încrederii între state prin cooperare în
domeniul prevenirii conflictelor, gestionării crizelor și reabilitarii post-conflict.
În vederea asigurării și menținerii securității în zona est europeană au fost concepute și

elaborate diferite programe mecanisme cu scopul facilitării și atingerii scopului de pace. Astfel
urmărim:
Politica de securitate și apărare comună (PSAC) este o politică care stabilește cadrul UE în
domeniul apărării și al gestionării crizelor, inclusiv pentru cooperarea și coordonarea dintre
statele membre în domeniul apărării. Parte integrantă a politicii externe și de securitate comune a
Uniunii (PESC), PSAC a dat naștere unor structuri politice și militare interne ale UE, permițând
misiuni și operațiuni militare și civile în străinătate.
Evoluțiile setului de instrumente al PSAC începând din 2016, a înregistrat o serie de succese
în dezvoltarea și armonizarea cooperării dintre statele membre în domeniul apărării. Acestea
includ: lansarea PESCO; o structură permanentă de comandă și control pentru planificarea și
conducerea misiunilor militare neexecutive; un mecanism de cartografiere a capabilităților de
apărare; un fond european de apărare și cele două programe precursoare ale acestuia;
îmbunătățirea mobilității militare; revizuirea strategică a dimensiunii civile a PSAC, sub forma
unui pact privind PSAC civilă; un instrument european pentru pace în afara bugetului; o politică
cibernetică mai solidă; și o cooperare mai strânsă cu NATO.
În decembrie 2020, Consiliul a ajuns la un acord politic provizoriu cu reprezentanții

Parlamentului cu privire la un regulament de instituire a FED, în contextul cadrului financiar
multianual (CFM) pentru perioada 2021-2027. Cu un buget FED de 8 miliarde EUR pe 7 ani, UE
va deveni unul dintre primii trei investitori în cercetarea în domeniul apărării din Europa.
Instrumentul european pentru pace este unul dintre cele mai recente instrumente PSAC. Prin
acest instrument, UE va finanța costurile comune ale misiunilor și operațiunilor militare ale
PSAC, îmbunătățind astfel solidaritatea și repartizarea sarcinilor între statele membre.
Consolidând capacitățile operațiunilor de sprijinire a păcii, precum și capacitățile țărilor terțe și
14
ale organizațiilor partenere în chestiuni militare și de apărare, va contribui la creșterea eficacității
acțiunii externe a UE.
Parteneriatul pentru Pace este un program NATO care are menirea să creeze încredere
reciprocă între NATO și alte state din Europa și ale fostei Uniuni Sovietice. Acest Parteneriat a
fost înfiinţat ca o expresie a convingerii împărtăşite că stabilitatea şi securitatea în spaţiul euro-
atlantic pot fi atinse numai prin cooperare şi acţiune comună. Ocrotirea şi promovarea libertăţilor
şi drepturilor fundamentale ale omului şi asigurarea libertăţii, echităţii şi păcii prin democraţie
reprezintă valorile comune fundamentale ale Parteneriatului. NATO construiește relații cu
partenerii prin cooperare militar-militar în formare, exerciții, planificarea și răspunsul la
dezastre, probleme științifice și de mediu, profesionalizare, planificare de politici și relații cu
guvernul civil. Iniţiativă deosebit de oportună şi importantă pentru securitatea europeană.
Parteneriatul estic prevede o schimbare reală în relațiile cu vecinii noștri de la est, incluzând
progrese semnificative în relațiile politice, economice și comerciale. Instituirea unui cadru de
politici unic și coerent față de țările care au devenit noua vecinătate din partea de est a UE a
devenit o necesitate. Obiectivul este consolidarea prosperității și a stabilității acestor țări și,
astfel, a securității UE. Propunerile acoperă o gamă largă de domenii de cooperare bilaterală și
multilaterală, inclusiv securitatea energiei și mobilitatea persoanelor. Parteneriatul estic este o
dimensiune estică specifică a politicii europene de vecinătate (PEV). Prin intermediul PEV, UE
colaborează cu vecinii săi de la sud și est pentru a ajunge la cea mai strânsă asociere politică și la
cel mai înalt grad de integrare economică posibilă.
2.2. Situația actuală în spaţiul Est-European
Belarusul este o republică prezidențială, guvernată de președinte și de Adunarea Națională.

Mandatul președintelui este de cinci ani. Conform constituției din 1994, mandatul președintelui
presupune 5 ani, cu posibilitatea de a avea doar două mandate, însă această limitare a fost
înlăturată în urma reformei constituționale din 2004.
Referendumul privind prelungirea mandatului a fost denunțat ca fiind un „fals fantastic” de

către șeful Comisiei Electorale Centrale, Viktar Hančar, care a fost demis în timpul campaniei și
ulterior a dispărut în 1999, fiind considerat mort.
Organizațiile internaționale, cum ar fi OSCE au declarat că alegerile nu au fost libere, din

cauza rezultatelor slabe ale partidelor de opoziție și din cauza polarizării mass-media în favoarea
guvernului.
15
La alegerile prezidențiale din 2006, Lukașenko a candidat împotriva lui Alaksandar
Milinkievič, care reprezenta o coaliție de partide de opoziție, și împotriva social-democratului
Alaksandar Kazulin, cel din urmă fiind reținut și agresat de poliție în timpul protestelor din
timpul Adunării Populare Pan-Belaruse. Lukașenko a câștigat alegerile cu 80 % din voturi;
Federația Rusă și CSI au considerat alegerile libere și corecte în vreme ce OSCE și alte
organizații le-au considerat incorecte.
După alegerile prezidențiale din 2010, Lukașenko a fost ales în al patrulea mandat consecutiv
cu votul a aproape 80 % din alegători. Observatorii independenți au criticat alegerile ca fiind
frauduloase. Când protestatarii opoziției au ieșit în străzi la Minsk, multe persoane, inclusiv
candidații prezidențiali, au fost bătuți și arestați de către miliție.
Lukașenko s-a autodescris ca având un „stil autoritar de guvernare”. Țările occidentale au

descris Belarusul lui Lukașenko ca fiind o dictatură; guvernul a acuzat la rândul lor Occidentul
că încearcă să-l îndepărteze pe Lukașenko de la putere.
Consiliul Europei a exclus Belarusul din 1997, pentru alegeri nedemocratice și afectate de
nereguli după referendumul constituțional din noiembrie 1996 și după alegerile legislative
parțiale. Guvernul Belarusului a fost criticat pentru încălcări ale drepturilor omului și pentru
persecuția organizațiilor neguvernamentale, a ziariștilor independenți, a minorităților naționale și
a politicienilor de opoziție.
Belarus și Rusia sunt parteneri comerciali și aliați diplomatici de la destrămarea Uniunii

Sovietice. Belarusul depinde de Rusia în ce privește importurile de materii prime și ca piață de
export. Uniunea Rusia-Belarus, o confederație supranațională, a fost înființată printr-o serie de
tratate în perioada 1996–99, și are ca scop formarea unei uniuni monetare, drepturi egale,
cetățenie unică, și politică externă și de apărare comună. Belarus este membru fondator al
Comunității Statelor Independente (CSI).
Belarusul are acorduri comerciale cu mai multe state membre ale Uniunii Europene cu toate
că alte state ale Uniunii au impus interdicție de intrare asupra lui Lukașenko și asupra altor
oficiali de rang înalt), inclusiv statele vecine Letonia, Lituania și Polonia. Interdicțiile de intrare
în UE au fost ridicate temporar în trecut pentru a-i permite lui Lukașenko să participe la întruniri
diplomatice și să poarte dialog cu grupările de opoziție.
Relațiile bilaterale cu Statele Unite sunt tensionate deoarece Departamentul de Stat al SUA
susține diverse ONG-uri anti-Lukașenko, și deoarece guvernul belarus a făcut dificilă operarea
pe teritoriul țării a organizațiilor originare din SUA.
16
Tensiunile diplomatice rămân ridicate, iar în 2004, Statele Unite au adoptat Legea pentru
Democrație în Belarus, prin care se autoriza finanțarea ONG-urilor pro-democrație din Belarus,
și amâna creditele acordate guvernului din Belarus, cu excepția celor în scop umanitar. În pofida
acestor fricțiuni politice, cele două țări cooperează în domeniul protejării proprietății intelectuale,
al prevenirii traficului cu ființe umane, al combaterii criminalității tehnologice și al înlăturării
efectelor dezastrelor naturale.
Relațiile chino-belaruse s-au îmbunătățit, după vizita lui Lukașenko în China în octombrie
2005. Belarus are relații strânse și cu Siria, stat considerat partener-cheie în Orientul Mijlociu.
Pe lângă CSI, Belarusul este membru al Comunității Economice Euro-Asiatice, al

Organizației Tratatului de Securitate Colectivă, al Mișcării de Nealiniere din 1998, al
Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), și al ONU începând din 1945. Ca
membru OSCE, angajamentele internaționale ale Belarusului sunt supuse monitorizării sub
mandatul Comisiei Helsinki.
La 16 iulie 1990, noul parlament ucrainean a adoptat Declarația Suveranității de Stat a

Ucrainei. Declarația stabilea principiile de autodeterminare a națiunii ucrainene, democrație,
independență politică și economică, și prioritatea legii ucrainene pe teritoriul ucrainean în fața
legii sovietice. În urma obținerii independenței, Ucraina s-a declarat stat neutru. Țara a avut un
parteneriat militar limitat cu Rusia și alte țări CSI și un parteneriat cu NATO, din 1994. În anii
2000, guvernul a înclinat din ce în ce mai mult către NATO, și cooperarea cu Alianța Nord-
Atlantică a fost reglementată prin Planul de Acțiune NATO-Ucraina semnat în 2002. Ulterior, s-
a convenit ca problema aderării la NATO să fie stabilită în urma unui referendum național.
la 1 decembrie 1991 au avut loc un referendum și primele alegeri prezidențiale, iar peste 92%
din ucraineni și-au exprimat susținerea pentru independență și l-au ales pe președintele
parlamentului, Leonid Kravciuk, ca președinte al țării.
În urma prăbușirii sistemului sovietic, țara a trecut de la economia planificată la o economie

de piață. Tranziția a fost dificilă pentru majoritatea populației, care a căzut în sărăcie. Economia
Ucrainei a scăzut puternic în anii de după prăbușirea URSS, suferind o scădere economică mai
profundă decât alte foste republici sovietice. În timpul recesiunii, între 1991 și 1999, Ucraina a
pierdut 60% din PIB și a suferit o inflație de ordinul zecilor de mii de procente. Nemulțumiți de
situația economică, dar și de criminalitate și corupție, ucrainenii au protestat și au organizat
greve.
17
Economia ucraineană s-a stabilizat până la sfârșitul anilor 1990. O nouă monedă, grivna, a
fost introdusă în 1996. Începând cu anul 2000, țara a avut o creștere economică medie de 6% pe
an.
O nouă Constituție a Ucrainei a fost adoptată în 1996, ceea ce a transformat Ucraina într-o
republică semi-prezidențială. Președintele Kucima a fost, însă, criticat de adversari pentru că a
concentrat prea multă putere în funcția prezidențială, pentru corupție, transferul proprietății
publice în mâinile unei oligarhii loiale lui, descurajarea libertății de exprimare și fraudă
electorală.
În 2004, Viktor Ianukovici, pe atunci prim ministru, a fost declarat câștigător al alegerilor
prezidențiale, care au fost fraudate masiv, după cum a constatat și Curtea Supremă de Justiție a
Ucrainei. Rezultatele au cauzat nemulțumiri și demonstrații în favoarea candidatului opoziției,
Viktor Iușcenko, care a contestat rezultatele și a condus Revoluția Portocalie. În urma repetării
alegerilor, Viktor Iușcenko a devenit președinte.
După prăbușirea Uniunii Sovietice, Ucraina a moștenit o forță militară de 780.000 de oameni
pe teritoriul său, echipată cu al treilea arsenal nuclear ca dimensiune din lume. În mai 1992,
Ucraina a semnat Tratatul pentru Reducerea Armelor Strategice (START) prin care a acceptat să
cedeze Rusiei toate armele nucleare pentru a fi distruse și să se alăture Tratatului de
Neproliferare a Armelor Nucleare ca stat fără arme nucleare. Ucraina a ratificat tratatul în 1994
și, până în 1996, a renunțat complet la armamentul nuclear. Ucraina a semnat Tratatul Forțelor
Armate Convenționale din Europa, care cere reducerea efectivului de tancuri, artilerie și blindate.
Ucraina joacă un rol și în operațiunile de menținere a păcii, trupele ucrainene sunt

desfășurate în Kosovo ca parte a unui batalion polono-ucrainean. O unitate ucraineană a fost
desfășurată în Liban, sub egida ONU, pentru aplicarea acordurilor de încetare a focului. De
asemenea, un batalion ucrainean a fost prezent în Sierra Leone. În 2003–05, o unitate ucraineană
a luptat în Irak, în cadrul Forței Multinaționale din Irak, sub comandă poloneză.
În 2010, Ianukovici a devenit totuși președinte și apoi a glisat politic între Rusia și UE.
Întoarcerea sa bruscă spre Moscova a declanșat proteste ale opoziției în iarna 2013-2014, în urma
cărora președintele a fugit în Rusia. Moscova s-a folosit de vidul puterii de la Kiev pentru a
anexa Crimeea. În estul Ucrainei, sentimentul pro-rus nu a fost la fel de puternic ca în Crimeea.
De altfel, la Donețk și Luhansk, scepticismul față de noii conducători de la Kiev a fost deosebit
de puternic.
În primăvara anului 2014, administrațiile regionale au fost ocupate în mai multe orașe din
estul Ucrainei iar secțiile de poliție au fost luate cu asalt pentru a se face rost de arme. Forța
18
motrice din spatele acestei acțiuni au fost cetățeni ruși care aveau legături cu serviciile de
informații rusești. A urmat apoi organizarea de "referendumuri" privind secesiunea din Ucraina
și au fost proclamate "republici populare", conduse de ruși.
Guvernul de la Kiev a încercat să limiteze revolta, în vara anului 2014, armata ucraineană
reușise să readucă majoritatea zonelor sub control. Însă în august, armata ucraineană a suferit o
înfrângere într-o bătălie desfășurată în apropierea orașului Ilovaisk, la sud-est de Donețk.
De la bun început în ambele teritorii a fost pusă în practică o rusificare rapidă. Acest proces a
început cu introducerea manualelor școlare rusești și a monedei naționale rusești. În 2019, Rusia
a început să distribuie populației pașapoarte rusești. Potrivit unor cifre recente, 800.000 de
ucraineni din estul țării dețineau cetățenia rusă.
În conformitate cu dreptul internațional, ambele regiuni fac parte din Ucraina însă Kremlinul
a folosit ”dorința de protejare a cetățenilor ruși” ca un argument esențial pentru recunoașterea
zonelor separatiste. Ucraina s-a confruntat cu multe probleme privind statutul juridic al acestor
teritorii. Inițial au fost clasificate drept "organizații teroriste" de către autoritățile din Kiev.
Ulterior, parlamentul a declarat regiunile Donețk și Luhansk drept regiuni ocupate, deși abia în
2018 Rusia a fost desemnată drept putere ocupantă.
La 24 februarie 2022, criza ruso-ucraineană a evoluat dezastruos, având loc inițierea unui
conflict armat de către trupele militare ruse ce au efectuat o invazie fără precedent în Ucraina,
folosind cu ipocrizie același pretext ”de protejare a cetățenilor ruși”, nimicind în masă localitățile
Ucrainei.
Majoritatea democrațiilor occidentale, SUA, Regatul Unit, Franța, Italia au considerat mereu
ca fiind ilegală anexarea Estoniei de către URSS. Ele au menținut relațiile diplomatice cu
reprezentanții Republicii Estonia independente, nerecunoscând niciodată de jure existența RSS
Estone, și nici că Estonia ar fi legal parte constituentă a Uniunii Sovietice. Restaurarea
independenței Estoniei a devenit posibilă atunci când Uniunea Sovietică s-a confruntat cu
probleme ale regimului intern, slăbindu-și autoritatea asupra teritoriilor ocupate de la marginea
imperiului.
De-a lungul anilor 1980, mișcarea pentru lărgirea autonomiei Estoniei a început. În perioada
inițială, 1987–1989, ea a fost în parte pentru independență economică, dar pe măsură ce Uniunea
Sovietică a slăbit și a devenit din ce în ce mai evident că numai independența va fi satisfăcătoare,
țara s-a înscris pe drumul totalei autodeterminări.
19
În 1989, în timpul „Revoluției Cântate”, într-o cunoscută demonstrație pentru independență,
denumită Lanțul Baltic4, s-a format un lanț uman de peste două milioane de persoane, prin
Lituania, Letonia și Estonia. Toate cele trei țări au avut experiențe similare ale ocupației
sovietice și aspirații similare pentru redobândirea independenței.
Declarația Suveranității Estoniei a fost emisă la 16 noiembrie 1988 iar independența a fost
declarată oficial la 20 august 1991, reconstituind statul dinainte de 1940, în contextul tentativei
de lovitură de stat militară de la Moscova. Uniunea Sovietică a recunoscut independența Estoniei
la 6 septembrie 1991. Prima țară care a recunoscut diplomatic independența Estoniei a fost
Islanda. Ultimele trupe rusești de ocupație au părăsit țara la 31 august 1994.
Estonia are economie de piață funcțională de la sfârșitul anilor 1990 și unul dintre cele mai
mari niveluri ale venitului pe cap de locuitor din întreaga Europă de Est. Apropierea de piețele
scandinave, amplasarea între Est și Vest, structura competitivă de costuri și forța de muncă înalt
calificată au fost marile avantaje comparative ale Estoniei la începutul deceniului anilor 2000.
Estonia a aderat la Uniunea Europeană în cadrul lărgirii de la 1 mai 2004 a Uniunii, cea mai
mare lărgire a UE, atât ca populație, cât și ca teritoriu (deși nu și în termeni de PIB), prin
aderarea a zece țări. Tratatul de Aderare fusese semnat la 16 aprilie 2003.
Viața politică estonă se desfășoară în contextul unei republici parlamentare, cu democrație

reprezentativă, în care primul ministru este șeful guvernului. Cultura politică este una foarte
stabilă, puterea fiind deținută de-a lungul timpului de două sau trei partide, care funcționează de
multă vreme. Situația este similară celorlalte țări europene nordice.
După redobândirea independenței, Estonia a urmat o politică externă de strânsă cooperare cu

partenerii din Europa Occidentală. Cele mai importante două obiective în acest aspect au fost
aderarea la NATO și la Uniunea Europeană, realizate în martie și, respectiv, mai 2004.
De la începutul anilor 1990, Estonia se implică în cooperarea activă trilaterară a țărilor

baltice împreună cu Letonia și Lituania, și în cadrul cooperării nordic-baltice împreună cu țările
nordice.
Obiectivele strategice actuale sunt apărarea intereselor țării, dezvoltarea forțelor armate în
vederea interoperabilității cu alte armate ale statelor membre NATO și UE, și participarea la
misiuni comune NATO.
Forțele de Apărare Estone au desfășurat în trecut misiuni militare în Croația, în perioada

martie–octombrie 1995, în Liban între decembrie 1996 și iunie 1997 și în Macedonia între mai și
4
Ţurcan E. Hăbăşescu A. Inedite Obiective Naturale Şi Culturale Ale Lituaniei Într-Un Colet Poştal
20
decembrie 2003. Estonia participă și la Grupul de Luptă Nordic și a anunțat că este pregătită să
participe la operațiuni în Darfur (Sudan), ceea ce ar fi fost prima misiune de menținere a păcii pe
continentul african cu participare estonă.
Ministerul Apărării și Forțele de Apărare colaborează la proiecte de apărare în domeniul

războiului cibernetic. Ca stat membru al Uniunii Europene, Estonia este considerată economie cu
venituri mari de către Banca Mondială. Țara se clasează pe locul 16 după Indicele Libertății
Economice pe 2012, având cea mai liberă economie din Europa de Est și fosta Uniune Sovietică
În 1989, Sovietul Suprem al URSS a adoptat o rezoluție despre Ocupația Statelor Baltice,
prin care declara ocupația „neconformă legii”, și neconformă „dorinței poporului sovietic”.
Candidații Frontului Popular din Letonia, mișcare pro-independență, au câștigat o majoritate de
două treimi în Sovietul Suprem al Republicii în alegerile democratice din martie 1990. La 4 mai
1990, Sovietul Suprem al RSS Letone a adoptat Declarația de Restaurare a Independenței
Republicii Letonia, și RSS Letonă a primit numele de Republica Letonia.Puterea centrală din
Moscova continua însă să considere Letonia republică sovietică în 1990 și 1991.
În ianuarie 1991, forțele politice și militare sovietice au încercat, fără succes, să răstoarne
autoritățile Republicii Letone ocupând clădirea editorială centrală din Riga și înființând un
Comitet de Salvare Națională pentru a uzurpa funcțiile guvernului. În perioada de tranziție,
Moscova a menținut multe autorități sovietice centrale în Letonia.
Republica Letonia a declarat sfârșitul perioadei de tranziție și și-a restaurat deplina independență
la 21 august 1991, în urma încercării eșuate de lovitură de stat de la Moscova.
Parlamentul Letoniei, a fost ales din nou în 1993. Rusia și-a încheiat prezența militară terminând
retragerea trupelor în 1994 și închizând stația radar Skrunda-1 în 1998. Obiectivele majore ale
Letoniei în anii 1990, aderarea la NATO și la Uniunea Europeană, au fost îndeplinite în 2004.
Summitul NATO din 2006 a avut loc la Riga.
Deși a trecut printr-o tranziție dificilă către economia liberală, reorientându-se către Europa
Occidentală, Letonia este una dintre economiile cu cea mai rapidă creștere din Uniunea
Europeană.
De la începutul anilor 1990, Letonia s-a implicat în acțiuni trilaterale de cooperare la nivelul
statelor Baltice împreună cu vecinii săi Estonia și Lituania, și în cooperarea Nordic-Baltică cu
țările Nordice.
Lituania este prima din țările sovietice care se declară independentă. La începutul anului
1990, candidații susținuți de mișcarea reformistă Sąjūdis câștigă alegerile pentru Sovietul
21
Suprem al Lituaniei, organ care proclamă, la 11 martie 1990, independența țării. Pe 15 martie,
Uniunea Sovietică solicită revocarea independenței și adoptă sancțiuni economice și politice
împotriva Lituaniei. Se face apel la armată, care preia sub control clădirile importante ale
capitalei.
În Vilnius, dar și în alte orașe, au loc așa-numitele "evenimente din ianuarie 1991", când au
loc ciocniri violente între masele de protest și armată. Au loc negocieri între Rusia și Lituania.
Reacția energică a țărilor Europei occidentale îl obligă pe președintele Gorbaciov să încheie un
tratat la 31 ianuarie prin care este recunoscută independența Lituaniei.
Ca și în celelalte foste țări sovietice, odată cu înrăutățirea situației economice (creșterea

șomajului, a inflației), popularitatea mișcării pentru independență Sąjūdis intră într-un proces de
scădere. Ca o consecință, la alegerile parlamentare din 1992, partidul comunist, redenumit
Partidul Muncitoresc Democrat (Lietuvos demokratinė darbo partija sau LDDP), câștigă
majoritatea voturilor.
Acest partid continuă politica de reconstrucție a unui stat democrat, ce trece de la o economie
strict centralizată la o economie de piață. În august 1991, pentru combaterea inflației, în locul
rublei, este introdusă moneda temporară talonas, doi ani mai târziu aceasta fiind înlocuită cu
moneda tradițională litas.
Retragerea a trupelor sovietice din țară se încheie la 31 august 1993. În octombrie 2002,
Lituania este invitată să adere la Uniunea Europeană, iar o lună mai târziu la NATO. Devine
membră a ambelor organizații în 2004.
Incapacitatea guvernului de a frâna declinul economic al Poloniei a condus la valuri de greve

în toată țara în aprilie, mai și august 1988. Sub conducerea reformistă a lui Mihail Gorbaciov,
URSS s-a destabilizat din ce în ce mai mult și nu a mai fost dispusă să aplice presiuni militare
sau de alt ordin asupra regimurilor aliate aflate în dificultate.
Spre sfârșitul anilor 1980, guvernul a fost obligat să negocieze cu Solidaritatea

în negocierilor Mesei Rotunde. Au rezultat primele alegeri libere din Polonia, în 1989,
eveniment de cumpănă în procesul de cădere a regimului comunist din Polonia. Negocierile
„Mesei Rotunde” cu opoziția au început în februarie 1989. Aceste convorbiri au dus la semnarea
Acordului Mesei Rotunde în aprilie, prin care s-a stabilit ca următoarele alegeri pentru Adunarea
Națională să fie parțial libere. Eșecul comuniștilor la urne a dus la o nouă criză politică.
22
În acord se convenise să se aleagă un președinte comunist și la 19 iulie Adunarea Națională,
cu susținerea mai multor deputați ai Solidarității, l-a ales în funcție pe generalul Wojciech
Jaruzelski. Două tentative ale comuniștilor de a forma un guvern au eșuat.
La 19 august, președintele Jaruzelski i-a cerut ziaristului și activistului Solidarității Tadeusz

Mazowiecki să formeze un guvern; la 12 septembrie, Sejmul (legislativul național) a votat
guvernul Mazowiecki. Pentru prima oară în istoria postbelică, Polonia avea un guvern condus de
un necomunist, precedent ce avea să fie urmat și de alte țări comuniste.
În decembrie 1989, Sejmul a aprobat programul guvernului de reformă și de transformare

rapidă a economiei Poloniei de la una planificată la o economie de piață, a modificat Constituția
pentru a elimina referirile la „rolul conducător” al Partidului Comunist, și a schimbat numele
țării în „Republica Polonă”. Partidul Muncitoresc Unit (comunist) s-a dizolvat în ianuarie 1990,
în locul lui apărând un nou partid, Social-Democrația Republicii Polone. În octombrie 1990,
constituția a fost modificată pentru a scurta mandatul președintelui Jaruzelski.
La începutul anilor 1990, Polonia a făcut mari progrese către democratizarea guvernului și în
tranziția către economia de piață. În noiembrie 1990, Lech Wałęsa a fost ales președinte pe un
mandat de cinci ani. În decembrie, Wałęsa a devenit primul președinte al Poloniei ales direct de
cetățeni.
Primele alegeri legislative complet libere din Polonia s-au desfășurat în 1991. Au participat
peste 100 de partide, niciun partid neobținând peste 13% din totalul voturilor. În alegerile
legislative din 1993, gruparea „post-comunistă” Alianța Stângii Democrate (SLD) a obținut cel
mai mare număr de voturi. În 1993, ultimele trupe sovietice sosite după al Doilea Război
Mondial, Grupul de Forțe de Nord, a părăsit teritoriul țării, după 50 de ani de prezență.
În noiembrie 1995, Polonia a ținut cel de al doilea scrutin prezidențial liber, și liderul SLD,
fostul comunist Aleksander Kwaśniewski l-a învins pe Wałęsa cu—51.7% la 48.3%. Revenirea
la putere a foștilor comuniști avea însă să fie de scurtă durată.
În aprilie 1997, noua Constituție a Poloniei a fost definitivată, iar în iulie a intrat în vigoare,
înlocuind constituția comunistă modificată puțin în 1992.
Polonia a aderat la NATO în 1999. Elemente ale Armatei Poloneze au participat de atunci la
Războiul din Irak și la cel din Afganistan.
După căderea comunismului, politicile guvernamentale de garantare a angajării au luat sfârșit

și multe întreprinderi de stat neprofitabile au fost fie închise, fie restructurate. Restructurarea și
alte efecte laterale ale perioadei de tranziție au cauzat uneori creșterea șomajului până la 20%.
23
Polonia a aderat la Uniunea Europeană în mai 2004. upă aderarea la UE, deschiderea treptată a
piețelor muncii din Europa de Vest pentru polonezi, combinată cu creșterea economică internă, a
dus la o îmbunătățire clară a situației pe piața muncii în Polonia.
Relațiile Poloniei cu vecinii săi din Europa au fost bune sau în curs de îmbunătățire, cele cu
Belarusul fiind un punct nevralgic. Summitul Parteneriatului Estic, găzduit în septembrie 2011
de Polonia, deținătoarea președinției prin rotație a Consiliului Uniunii Europene, nu s-a finalizat
cu niciun acord ferm privind extinderea Uniunii prin aderarea țărilor est-europene și caucaziene,
foste republici sovietice. Aderarea la UE a mai multora dintre aceste țări, inclusiv Ucraina, a fost
un scop al politicii externe a Poloniei.
Polonia este și un mare promotor al aderării la NATO a Ucrainei și Georgiei, plan considerat
de Rusia ca o amenințare la adresa securității sale și încă nesusținut de o majoritate a alegătorilor
ucraineni. Timp de mai mulți ani, Polonia și Rusia au fost în dezacord în ce privește scutul
antirachetă NATO din Europa, în care Polonia a încercat să participe activ, și la care Rusia se
opune.
La 28 noiembrie 2011, ministrul polonez de externe, Radosław Sikorski, a ținut un discurs la

Berlin, în care a făcut apel la Germania și la celelalte țări europene să își strângă cooperarea și
integrarea economică și politică, țel ce urmează a fi realizat printr-un guvern central mai puternic
al Uniunii. Sikorski consideră că acțiunile ferme și reformele substanțiale, promovate mai ales de
Germania, sunt necesare pentru a preveni prăbușirea monedei euro și destabilizarea ulterioară, cu
posibila dispariție a Uniunii Europene. Remarcile sale, îndreptate în principal către publicul
german, au fost primite ostil în Polonia de către Jarosław Kaczyński și opoziția parlamentară
conservatoare, care l-au acuzat pe ministru de trădarea suveranității Poloniei și au cerut
demiterea și judecarea lui. Sikorski a identificat în discursul său mai multe zone importante
pentru tradiționaliștii polonezi, pe care el consideră că rămân încă în domeniul guvernelor
naționale.
La summitul UE din 9 decembrie 2011 de la Bruxelles, opoziția britanică a frânat orice

modificări aduse Tratatului Uniunii Europene. Toate celelalte guverne din UE, inclusiv delegația
poloneză condusă de premierul Tusk, au arătat susținerea pentru noua „guvernanță fiscală” și
pentru acordul de coordonare, cu scopul de a impune o disciplină fiscală tuturor statelor membre
și pentru a elimina instabilitatea zonei euro. Reformele vor fi implementate în legislația tuturor
statelor membre.
În ianuarie 2012, Procuratura Generală a Poloniei a declanșat urmărirea penală a lui

Zbigniew Siemiątkowski, fostul șef al serviciilor de informații poloneze. Siemiątkowski este
24
acuzat de facilitarea unui presupus centru de detenție al CIA în Polonia, unde este posibil ca unii
suspecți străini să fi fost torturați în contextul Războiului împotriva Terorismului.
Presupusele încălcări ale Constituției și legislației internaționale au avut loc în perioada

administrației lui Leszek Miller (2001-2004), actualmente parlamentar și lider al Alianței Stânga
Democrată, și care ar putea să fie și el urmărit penal. Aleksander Kwaśniewski, președintele
Poloniei la acea vreme, a recunoscut că știa despre „închisorile secrete CIA”, împreună cu
primul ministru, și că amândoi au consimțit la înființarea lor.
Ca urmare a noii politici de reforme promovate de Mihail Gorbaciov în Uniunea Sovietică s-

au prăbușit regimurile comuniste din întreaga Europă de Est, inclusiv în Ungaria. Trecerea la
noua orânduire, bazată pe revenirea la economia de piață și pe principii democrate, s-a făcut de
această dată fără vărsare de sânge.
La 23 august 1989, Ungaria a început să demonteze Cortina de Fier , provocând exodul a mii
de germani din RDG (care a început la 11 septembrie același an) și, prin urmare, căderea Zidului
Berlinului . Ultimul congres al Partidului Comunist Maghiar decide să-și schimbe numele în
Partidul Socialist Maghiar și, prin urmare, pentru dizolvarea Republicii Populare.
Odată cu căderea Cortinei de fier și, prin urmare, dizolvarea Pactului de la Varșovia 5,
dizolvarea Uniunii Sovietice și răsturnarea sistemului comunist, țara se îndreaptă spre modele
economice și politice din Europa de Vest. Republica Populară a încetat să mai existe în 1989 în
urma protestelor de stradă care au dus la deschiderea către liberalism a tuturor țărilor aparținând
blocului estic.
La 23 octombrie 1989, Mátyás Szűrös a proclamat a treia Republică Ungară și a devenit

președinte. Primele alegeri libere, democratice s-au desfășurat în anul 1990. Forma de stat a
Ungariei este republică. Președintele este ales odată la 5 ani. Funcția președintelui este
reprezentativă, dar el desemnează premierul și este autoritatea supremă al armatei. Parlamentul
inițiază legi care trebuie să corespundă cu constituția ungară, apoi președintele le aprobă. În caz
că o lege nu corespunde cu constituția, președintele are dreptul să anuleze legea inițiată de
parlament, prin tribunalul constituțional.
În 1999 Ungaria a devenit membră a NATO. La 1 ianuarie 2012 a intrat în vigoare noua
Constituție a Ungariei, elaborată și votată în anul 2010. Constituția Maghiară, scrisă în 2011, a
intrat în vigoare la 1 ianuarie 2012.
5
Filip C. Tratatul de la Varșovia și România
25
Sectorul privat generează aproximativ 80% din PIB. Ungaria asimilează circa o treime din
totalul investițiilor străine în Europa Centrală. Din 1989 investițiile străine cumulează peste 23
miliarde de dolari. Inflația și șomajul au crescut ușor în ultimii ani și se așteaptă să crească în
continuare. Încrederea investitorilor străini în economia Ungariei este într-o ușoară scădere, după
ce măsurile luate de guvern în 2006 au avut drept efect mai degrabă creșterea încasărilor și mai
puțin scăderea cheltuielilor.
În perioada ianuarie-iunie 2011 a deţinut Preşedinţia Consiliului Uniunii Europene, având ca

priorităţi securitatea energetică, consolidarea guvernanţei economice, extinderea spaţiului
Schengen, Balcanii de Vest etc. În această perioadă a contribuit decisiv la adoptarea Strategiei
UE pentru Regiunea Dunării şi a Strategiei Cadru a UE pentru incluziunea roma.
Obiectivele prioritare ale politicii externe ungare sunt protejarea suveranității și securității
naționale, precum și sporirea competitivității economice a Ungariei la nivel internațional.
Ministerul Afacerilor Externe și Comerțului Exterior al Ungariei a reconfirmat în ultimii ani
intenția de a continua să acționeze la nivelul politicii externe pe următoarele direcții prioritare:
politica regională și europeană activă și deschidere globală în sensul consolidării relațiilor, mai
ales pe dimensiunea economică și comercială, cu state și cu regiuni față de care Ungaria nu a
manifestat în mod tradițional un interes sporit.
Ungaria este stat membru al ONU, NATO, OSCE, OCDE, Consiliului Europei și al Grupului
Vişegrad, a cărei președinție rotativă o deține în perioada 1 iulie 2021 – 30 iunie 2022.
La fel ca și celelalte regimuri post-comuniste din Europa de Est, Bulgaria a găsit tranziția
spre capitalism mai dureroasă decât se aștepta. Uniunea Forțelor Democrație (UDF)
anticomunistă a preluat mandatul, iar între 1992 și 1994 Guvernul a dus la privatizarea
terenurilor și industriei prin eliberarea de acțiuni în întreprinderile guvernamentale către toți
cetățenii, dar acestea au fost însoțite de șomaj masiv, deoarece industriile necompetitive au eșuat
și a fost dezvăluită starea înapoiată a industriei și infrastructurii Bulgariei. Socialiștii s-au
prezentat drept apărătorul săracilor împotriva exceselor pieței libere.
Reacția negativă împotriva reformei economice ia permis lui Zhan Videnov de la BSP să
preia mandatul în 1995. Până în 1996, guvernul BSP a fost, de asemenea, în dificultăți, iar la
alegerile prezidențiale din acel an, Petar Stoyanov a fost ales de la UDF. În 1997, guvernul BSP
s-a prăbușit și UDF a venit la putere.
Şomajul a rămas însă ridicat, iar electoratul a devenit din ce în ce mai nemulţumit de
ambele partide. La 17 iunie 2001, Simeon al II-lea, au obținut o victorie îngustă în alegeri.
Partidul Țarului – Mișcarea Națională Simeon II – a câștigat 120 din cele 240 de locuri în
26
Parlament. Popularitatea lui Simeon a scăzut rapid în timpul mandatului său de patru ani ca
prim-ministru, iar BSP a câștigat alegerile în 2005, dar nu a putut forma un guvern cu un singur
partid fiind nevoit să caute o coaliție. În alegerile parlamentare în iulie 2009, partidul de centru-
dreapta al lui Boyko Borisov ”Cetățeni pentru dezvoltarea europeană a Bulgariei” a câștigat
aproape 40% din voturi.
Din 1989 Bulgaria a organizat alegeri multi-partide și și-a privatizat economia, dar
dificultățile economice și valul de corupție au determinat peste 800.000 de bulgari, inclusiv mulți
profesioniști calificați, să emigreze într-un „exodul creierului”. Pachetul de reforme introdus în
1997 a restabilit o creștere economică pozitivă, dar a condus la creșterea inegalității sociale.
Sistemul politic și economic de după 1989 practic nu a reușit să îmbunătățească atât nivelul de
trai, cât și să creeze creștere economică. Mai mult, calitatea medie a vieții și performanța
economică au rămas de fapt mai scăzute decât în vremurile comunismului până la începutul
anilor 2000.
Bulgaria a devenit membră a NATO în 2004 și Uniunea Europeană în 2007. În 2010, a fost
clasată pe locul 32 din 181 de țări în Indicele globalizării. Libertatea de exprimare și libertatea
presei sunt respectate de guvern, dar multe instituții media sunt datorate agenților de publicitate
și proprietarilor importanți cu agende politice.
România de după anul 1989 a fost marcată de următoarele evenimente importante:

concluzionarea revoluției din 1989 cu preluarea puterii de către membrii PCR de rang secund,
conduși de Ion Iliescu și Petre Roman, tranziția de la economia socialistă la economia de piață,
integrarea în Uniunea Europeană și NATO, gestionarea efectelor Marii Recesiuni și lupta
împotriva corupției.
Din perspectivă externă, România a suferit o izolare crescândă din parte statelor occidentale,
fapt care a pus presiune și mai mare pe regimul comunist. Nemulțumirile populației nu au mai
putut fi stăpânite la finalul anul 1989, astfel încât regimul comunist a fost răsturnat prin forță, în
cadrul evenimentelor începute în ziua de 22 decembrie ale aceluiași an. După executarea cuplului
Ceaușescu, la finalul anului 1989, România se întoarce la regimul democratic, bazat pe mai
multe partide. Statul român îmbrățișează economia de piață și se preocupă din ce în ce mai mult
de tot ce înseamnă reintegrarea europeană.
În anul 1993 România a fost primită în Consiliul Europei, iar în 1994 a încheiat cu NATO
Parteneriatului pentru Pace, fiind prima țară din Europa Centrală și de Est care aderă la acest
pact. După ce obține statutul de invitat în 2002, în 2004 aderă oficial la NATO. După summitul
27
de la Copenhaga din 2002, în care România a fost invitata să adere la UE, în 2007 a devenit
oficial membru cu puteri depline a Uniunii Europene.
Între 19 martie și 21 martie 1990 la Târgu Mureș a avut loc un conflict violent între membri
comunităților române și maghiare, ambele constituind aproximativ jumătate din populația
orașului. În urma luptelor de stradă, cinci oameni și-au pierdut viața, sute de oameni au fost
răniți, iar conviețuirea interetnică în Târgu Mureș a fost alterată considerabil pentru o perioadă
de timp. Aceasta este considerată ca fiind prima coliziune interetnică cu decese din estul post-
comunist al Europei.
Conflictul interetnic de la Târgu Mureș6 este considerat o diversiune ce a avut la bază ideea
de propagandă naționalistă că integritatea teritorială a României este în pericol și că Ungaria ar
putea re-anexa Transilvania. Acest eveniment a constituit pretextul pentru înființarea Serviciului
Român de Informații, care a angajat o mare parte din agenții fostului Departament al Securității
Statului.
Din cauza lentorii reformelor economice și sociale din ultimul deceniu al secolului XX,
această perioadă a fost adesea numită deceniul pierdut al României.
Nemulțumiți de menținerea influențelor vechilor structuri din era comunistă, manifestanți

anti-comuniști au început să demonstreze în Piața Universității în Aprilie 1990. Parlamentul
supune referendumului o nouă Constituție democratică, aprobată prin referendum național în
Decembrie 1991.
Alegerile naționale din septembrie 1992 s-au soldat cu victoria președintelui Iliescu, și a
partidului său, FDSN, care a obținut 35%, iar următorul clasat a fost CDR cu 24%. Un guvern
tehnocrat s-a format în Noiembrie 1992, sub conducerea unui nou prim-ministru, și anume
Nicolae Văcăroiu, economist de formație. FSDN-ul devine Partidul Democrației Sociale din
România (PDSR) în iulie 1993. Primul-ministru Văcăroiu a guvernat în coaliție cu trei partide
minore, care de altfel au și abandonat coaliția până la alegerile din noiembrie 1996.
În alegerile din 2000, coaliția plătește prețul tărăgănărilor în aplicarea reformelor și

numeroaselor certuri din sânul coaliției și pierde în fața lui Ion Iliescu și a partidului său PSD.
Primul ministru a fost numit Adrian Năstase, iar guvernarea PSD, deși a dus la integrarea
României în NATO și a încheiat negocierile pentru integrarea în Uniunea Europeană, a suferit
din cauza numeroaselor scandaluri de corupție. Uniunea Europeană și-a declarat sprijinul pentru
6
Bárdi N. Gidó A. Novák C.S. (ed) Primele forme de autoorganizare a maghiarilor din România: 1989–1990
28
aderarea în 2007 a României la structurile sale, dar a și condiționat aderarea de numeroase
reforme în economie și în justiție.
În noiembrie 1989, Cehoslovacia a redevenit țară democratică prin Revoluția de Catifea.

Aspirațiile naționale ale slovacilor au crescut însă și, la 1 ianuarie 1993, țara s-a separat pe cale
pașnică în două state independente — Cehia și Slovacia. Ambele țări au trecut prin reforme
economice și privatizări pentru a reveni la economia de piață. Acest proces a fost unul de succes;
în 2006, Republica Cehă a fost recunoscută de Banca Mondială ca „țară dezvoltată”, iar în 2009
Indicele Dezvoltării Umane a adus-o în rândul țărilor cu „dezvoltare umană foarte ridicată”.
Din 1991, Republica Cehă, la început ca parte a Cehoslovaciei și apoi de sine stătătoare, a
făcut parte din Grupul de la Visegrád și, după 1995, din OECD. Cehia a aderat la NATO la 12
martie 1999 și la Uniunea Europeană la 1 mai 2004. A deținut președinția Uniunii Europene în
prima jumătate a lui 2009.
Primele alegeri au avut loc în 1996, pentru mandate de dimensiuni diferite. Acest sistem
este modelat după Senatul american, dar fiecare colegiu este de aproximativ aceeași dimensiune,
iar votul este în două tururi. Popularitatea Senatului este redusă în rândul publicului și alegerile
pentru senat suferă de prezență redusă la urne, cu circa 30% la primul tur și cu 20% la al doilea.
Apartenența la Uniunea Europeană este centrală în politica externă a Cehiei. Republica

Cehă a deținut președinția consiliului Uniunii Europene în prima jumătate a lui 2009, în timpul
primului mandat de ministru de externe deținut de Karel Schwarzenberg. Oficialii cehi au
susținut luptătorii pentru democrație din Birmania, Belarus, Republica Moldova și Cuba.
Sfârșitul guvernării comuniste în Cehoslovacia în 1989, în timpul pașnicei Revoluții de

Catifea, a fost urmat din nou de dizolvarea țării, de data aceasta în două state succesoare.
Cuvântul „socialist” a fost abandonat din numele celor două republici. În 17 iulie 1992, Slovacia,
condusă de premierul Vladimir Meciar, s-a declarat stat suveran, ceea ce înseamnă că legile sale
au căpătat prioritate față de cele ale guvernului federal. De-a lungul toamnei lui 1992, Mečiar și
premierul ceh Václav Klaus au negociat detaliile pentru desființarea federației. În noiembrie,
parlamentul federal a votat pentru dizolvarea oficială a Cehoslovaciei la 31 decembrie 1992.
Republica Slovacă și Republica Cehă a mers pe drumuri separate după 1 ianuarie 1993, un
eveniment numit uneori divorțul de catifea. Ele au rămas însă partenere apropiate. Ambele țări
cooperează cu Ungaria și Polonia în Grupul de la Visegrád. Slovacia a devenit membră a NATO
la 29 martie 2004 și a Uniunii Europene la 1 mai 2004.
29
După Divorțul de Catifea, Slovacia a ajuns să fie independentă. Slovacia va deveni o
economie tip "tigru" nefiind eclipsată de Cehia. Acest lucru s-a întâmplat, mai ales după 2000,
când Slovacia a devenit o economie cu o creștere economică foarte puternică. Deși la ora actuală
Cehia are un PIB pe cap de locuitor mai ridicat decât cel slovac, Slovacia a arătat o creștere
economică mai mare ca Cehia în ultimii ani și a intrat într-o perioadă de boom economic.
Republica Moldova este o republică parlamentară cu un președinte în calitate de șef al

statului și un prim-ministru în calitate de șef al guvernului. Republica Moldova este stat membru
al Organizației Națiunilor Unite, Consiliul Europei, Parteneriatului pentru Pace, OMC, OSCE,
GUAM, CSI, OCEMN și al altor organizații internaționale.
În procesul dezmembrării Uniunii Sovietice, Republica Moldova și-a declarat independența

la 27 august 1991. La 29 iulie 1994 a fost adoptată prima constituție a Republicii Moldova.
Începând cu anul 1990, teritoriul Republicii Moldova situat pe malul estic al fluviului Nistru este
sub control de facto al regimului separatist din Transnistria.
Pe 23 mai 1991, denumirea statului R.S.S. Moldova a fost schimbată în Republica Moldova
în temeiul Constituţiei Republicii Moldova, Parlamentul Republicii Moldova a fixat alegerile
pentru funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova pentru 8 decembrie 1991.
În 1991-1992, au avut loc confruntări armate între forţele transnistrene, sprijinite de Armata a
14-a rusă, staţionată la Tiraspol, şi poliţia din Republica Moldova. Prin noua Constituţie din
1994 şi Legea privind organizarea administrativ-teritorială a Moldovei, Transnistria şi Găgăuzia
au devenit regiuni autonome în cadrul Republicii Moldova. În perioada postcomunistă, în funcţie
de cine s-a aflat la putere - comuniştii sau partidele pro-europene - Republica Moldova a oscilat
între o orientare pro-europeană şi o orientare pro-rusă.
Deşi s-a angajat, în mai multe rânduri să-şi retragă trupele militare din Transnistria, Rusia nu
şi-a onorat nici până în prezent acest angajament.
La 25 iunie 1995 Republica Moldova este admisă în Consiliul Europei. După alegerile
parlamentare din 22 martie 1998 se constituie o alianță de centru-dreapta – Alianța pentru
Democrație și Reforme, care formează guvernul, iar Partidul Comuniștilor, obținând 40 din cele
104 mandate, trece în opoziție.
La 7 aprilie 2009, zeci de mii de protestatari, în mare parte tineri, au protestat la Chișinău,
acuzând guvernul comunist de fraude electorale. Protestele pașnice au degenerat în violențe
datorită provocatorilor, infiltrați în mulțime. Au fost atacate și ocupate clǎdirile Parlamentului și
Președinției. Actele violente au fost condamnate de cǎtre OSCE. Peste 100 de polițiști au fost
30
răniți în confruntări. Iar în noaptea de 7 spre 8 aprilie sute de tineri au fost reținuți de poliție și
maltratați în comisariate.
Partidele de opoziție au blocat de două ori alegerea candidatului comunist la funcția de

președinte ceea ce a dus la dizolvarea parlamentului și organizarea de alegeri anticipate pe 29
iulie 2009, la care Partidul Comuniștilor se plasează din nou pe primul loc cu 44,69% (48 de
mandate), dar partidele de opoziție (PL, PLDM, AMN și PDM) fac o coaliție numită Alianța
pentru Integrare Europeană, și având majoritatea cu 53 din cele 101 de locuri în parlament
formează un guvern. A urmat trei perioade de interimat la funcția de șef al statului, ca în martie
2012 componentele Alianței să ajungă la un numitor comun numind în funcția de președinte o
persoană apolitică, magistratul Nicolae Timofti.
De la proclamarea independenței relațiile dintre Republica Moldova și Federația Rusă nu

pot fi apreciate univoc. Între țări există un parteneriat, părțile colaborează în vederea soluționării
conflictului transnistrean, pe de altă parte însa deși Rusia susține oficial integritatea teritorială a
Moldovei, tot aceasta este principalul aliat al administrației de la Tiraspol pe care o susține
politic, economic, financiar si militar.
Relațiile bilaterale eficiente durează atât timp cât conducerea de la Chișinău este
receptivă la doleanțele Moscovei, dacă însa aceasta promovează o politică neconvenabilă
acesteia atunci ea este „pedepsită” prin diferite sancțiuni, așa cum a fost după 2003, după
nesemnarea așa numitului „ Memorandum Kozak” din noiembrie 2003.
Moldova nu a depășit complet stadiul de „soră mai mica” în raport cu Rusia. Acest lucru
se poate observa mai ales după 2001 când după ce conducerea comunistă de la Chișinău a mizat
pe cartea rusească, când vizitele președintelui Voronin la președintele rus seamănă cu niște „dări
de seamă” a unor funcționari față de șefi. În politicul moldovenesc există păreri diferite față de
relația cu Rusia. Pe de o parte, există forțe politice, mai ales cele de dreapta, care pledează pentru
o relație transparentă cu Federația Rusă, dar în același timp pledează pentru integrarea Moldovei
în structurile euro-atlantice ceea contravine intereselor rusești.
În perioadă 1998 și 2008, guvernele moldovenești au gestionat diferit relația cu Federația

Rusa. Totuși, problema de bază a politicii externe moldovenești față de aceasta o constituie lipsa
de consecvență, transparentă și continuitate. Mai mult, deseori aceasta este politizată, rezultatele
obținute fiind mai degrabă simbolice decât succese reale.
Următoarele acțiuni ale Moldovei, au intrat în totală contradicție cu politica promovată până
atunci și intensificarea discuțiilor în cadrul GUAM, o organizație antirusească, reorientarea
politicii externe către UE și retorica pro-europeană a conducerii moldovenești. Ca răspuns, Rusia
31
a stopat importul de vinuri și a sporit ajutorul său către regiunea transnistreană. Și iarăși politica
de confruntare cu Moscova a fost făcută fără un suport diplomatic din partea partenerilor
occidentali, ceea ce a dus la eșecul acestei politici.
Apărarea cetățenilor aflați în afara hotarelor este unul din pretextele des utilizate de marile
puteri atunci când acestea încearcă să-și extindă influenta asupra altor state. ceeași practică este
utilizată și de către Federația Rusă în raport cu alte țări din spațiul ex-sovietic, inclusiv Moldova.
De fiecare dată când relația cu Rusia se răcește în presa rusă apar discuții despre situația
comunității rusești din Moldova, pe care o prezintă drept una destul de precară.
2.3. Concluzii la capitolul 2
Invazia Ucrainei de către Rusia pune în discuție potențialul Uniunii Europene de a deveni un
garant al securității pentru țările din Parteneriatul Estic și în special pentru țările din Trio
Asociat: Ucraina, Georgia și Moldova.
Parteneriatul estic a fost conceput de UE pentru a ajuta țările să abordeze provocările politice
și economice cu care se confruntă și, în acest fel, să-și susțină aspirațiile europene. Parteneriatul
a venit cu un bonus - Acordurile de Asociere, care includ și ZLSAC - un document extrem de
ambițios care reprezintă o gamă largă de reforme a fi implementate de către țările semnatare.
În contextul războiului din Ucraina, asistăm la evoluția rolului de actor de securitate a

Uniunii Europene care a răspuns cu o unitate, hotărâre și viteză excepțională. În același timp,
acest război dezvăluie sensibilitățile diferitelor țări UE și evidențiază necesitatea demonstrării
unei voințe politice în acest sens.
După anexarea Crimeei de către Rusia, situaţia din Ucraina s-a degradat rapid. UE a acuzat
Rusia de destabilizarea Ucrainei de Est. Acest moment a făcut ca statele UE să strângă rândurile
în poziţia lor faţă de Rusia. În special, a facilitat luarea deciziilor cu privire la adoptarea de noi
sancţiuni. La rândul său, Rusia a iniţiat contra-sancţiuni împotriva UE şi a statelor membre ale
acesteia.
Din punct de vedere politic, Rusia a început să ia măsuri pentru a soluţiona conflictul în
propriile sale condiţii. Pe fondul rezistenţei tot mai hotărâte manifestate de Kiev faţă de
agresiunea rusă şi al incapacităţii acestuia de a pune capăt pe cale militară rebeliunii pro-ruse din
Ucraina de Est, Occidentul a început să acorde sprijin militar guvernului ucrainean.
32
Acest lucru, la rândul său, a determinat statele est-europene din NATO, cum ar fi Polonia şi
ţările baltice, care se temeau că Rusia ar putea declanşa şi împotriva lor un ”război hibrid” să
solicite asigurări de securitate suplimentare din partea NATO.
Ca urmare, s-a produs o acumulare masivă de resurse militare în Europa de Est, ceea ce a
generat o spirală a escaladării. Rusia a reacţionat agresiv faţă de planurile NATO de a-şi spori
angajamentele de protejare a statelor membre din Europa de Est. Rusia a trimis armament, în
special rachete Iskander, în Kaliningrad Oblast şi în alte regiuni din apropierea frontierei sale
vestice. NATO şi-a adaptat poziţia militară, iar Rusia a dat publicităţii o nouă doctrină militară,
prin care ameninţa cu folosirea armelor nucleare ca răspuns la un atac convenţional.
CONCLUZII
În concluzie, aspectele discutate în acest articol punctează un ansamblu de schimbări la
nivelul relaţiei dintre Rusia post-sovietică şi Uniunea Europeană. De fapt, perioada schimbărilor
revoluţionare în statele central şi est-europene (facilitate de venirea la putere a lui Gorbaciov şi
continuate în statele satelite) coincide cu perioada formării Uniunea Europeană ca entitate
politică cu prezenţă internaţională distinctă de statele membre. Apariţia UE pe scena
internaţională a coincis cu prăbuşirea URSS.
Încheierea Războiului Rece şi schimbarea raporturilor dintre SUA şi Federația Rusă au avut
şi au în continuare un impact asupra relaţiilor dintre Uniunea Europeană şi Federația Rusă.
Printre cele mai semnificative trăsături ale relaţiilor Uniunea Europeană – Federația Rusă din
ultimele două decenii se numără: dezvoltarea unei forţe centripete a Uniunea Europeană care a
condus la atragerea fostelor ţări satelite ale blocului sovietic şi, ulterior, a statelor post-sovietice
în orbita sa, în paralel cu dezvoltarea unei forţe centrifuge cu centrul la Moscova, care a afectat
aceleaşi state.
33
Evoluţia relaţiilor dintre Uniunea Europeană şi Federația Rusă s-a realizat şi în funcţie de
evoluţiile interne ale celor două părţi – există o dinamică a relaţiei Moscova – Bruxelles în
funcţie de evoluţiile fiecărei părţi în parte; diferenţele de abordare ale celor două capitale ale
Uniunii Europeane şi Federației Ruse – liberalism, respectiv realpolitik, au un impact
semnificativ asupra relaţiei dintre ele; Moscova a tins, în mod particular în ultimul deceniu, să se
relaţioneze bilateral cu statele membre, în detrimentul relaţiei bilaterale Moscova – Uniunea
Europeană; relaţia dintre Uniunea Europeană şi Federația Rusă nu poate fi înţeleasă strict ca
relaţie bilaterală, ci doar în context trilateral, UE – SUA – Federația Rusă.
De la două sisteme de securitate în conflict rece s-a trecut la cooperare institutionalizată între
cele două noi sisteme de securitate stabilite după prăbuşirea URSS. Iniţial, aveam un sistem de
securitate al cărui centru era URSS, Tratatul de la Varşovia, şi altul coagulat în jurul SUA -
NATO, cu trăsături şi direcţie bine definite în jurul Articolului 5 al Tratatului Atlanticului de
Nord.
După 1991, Rusia şi-a constituit un nou sistem de securitate regională, care cuprinde doar o
parte a fostelor republici sovietice, iar NATO a încorporat cea mai mare parte a foştilor sateliţi
sovietici, alături de Ţările Baltice, şi şi-a extins conceptul dincolo de zona apărării colective; mai
mult, republici post-sovietice importante, Ucraina şi Georgia, şi-au exprimat intenţia de a deveni
membre ale NATO.
Fostele republici sovietice au avut evoluţii diferite, situându-se în timp la diferite grade
de dependenţă şi interdependenţă faţă de Federaţia Rusă, fosta putere dominantă a URSS.
Revoluţiile „colorate” din spaţiul postsovietic, începând cu 2003, au accentuat diferenţierile
dintre aceste state declarate independente înainte de prăbuşirea URSS. Rusia de azi, ea însăşi
este o consecinţă a destrămării Uniunii Sovietice şi este principalul moştenitor al fostului imperiu
– din cel puţin două puncte de vedere: politic şi strategic.
Pierderile de influenţă ale Federației Ruse se întind, dincolo de statele central şi est-
europene şi cuprind în primul rând „Balticele”, dar treptat, pe parcursul anilor 2000, în special
după 2003, state precum Georgia, Ucraina şi Republica Moldova, s-au orientat în diferite forme
şi intensităţi, către NATO sau UE, sau ambele. Raporturile comerciale au început să încline tot
mai mult în favoarea UE, ajungând spre sfârşitul acestor ani la o balanţă care favoriza majoritar
relaţia cu UE.
34
Actualmente Rusia şi NATO cooperează instituţionalizat, chiar dacă mai apar sincope. Pe
de altă parte, UE încearcă dezvoltarea unei Politici Comune de Apărare Europeană, distinctă de
NATO. Tendinţa de autonomizare a apărării europene faţă de SUA este un produs al perioadei
post-sovietice.
Circumstanţele care au precedat prăbuşirea URSS au condus la desprinderea „Balticelor”

din sfera de influenţă a Rusiei, prin declararea şi recunoaşterea independenţei lor în 1991 şi,
ulterior, prin aderarea lor la NATO şi la Uniunea Europeană. Spre deosebire de celelalte
republici sovietice, „Balticele” au fost considerate ţări sub ocupaţie sovietică în timpul
Războiului Rece, de către state şi organizaţii internaţionale puternice precum SUA, Marea
Britanie, Canada, NATO.
BIBLIOGRAFIE
1. Bárdi N. Gidó A. Novák C.S. (ed.) Primele forme de autoorganizare a maghiarilor din
România: 1989–1990
2. Cîrleșan G. Strategiile de securitate ale Ungariei, Cehiei şi Slovaciei: analiză comparativă
3. Dr. Dolghin N. Drd. Sarcinschi A. Dinu M. Ș. Riscuri Şi Ameninţări La Adresa
Securităţii României. Actualitate Şi Perspectivă
4. Conf. univ. dr. Popescu L. Consecinţele Prăbuşirii Urss Asupra Evoluţiei Relaţiilor
Dintre Uniunea Europeană Şi Rusia (1991 – 2011)
5. Ţurcan E. Hăbăşescu A. Inedite Obiective Naturale Şi Culturale Ale Lituaniei Într-Un
Colet Poştal.
6. Proiectul Strategiei Securității Naţionale a Republicii Moldova:

https://www.presedinte.md/app/webroot/proiecte/SSN16.pdf (vizitat 15.04.2022)
35
7. Securitate Prin Parteneriat:
https://www.nato.int/docu/sec-partnership/sec-partner-mol.pdf (vizitat 15.04.2022)
8. Strategia Europeană De Securitate:
https://www.consilium.europa.eu/media/30815/qc7809568roc.pdf (vizitat 16.04.2022)
9. Strategia Naţională De Apărare A Ţării Pentru Perioada 2020-2024:
https://www.presidency.ro/files/userfiles/Documente/
Strategia_Nationala_de_Aparare_a_Tarii_2020_2024.pdf (vizitat 16.04.2022)
10. Republica Moldova în cadrul ONU:
https://mfa.gov.md/ro/content/republica-moldova-si-onu (vizitat 18.05.2022)
36

Provocări de Securitate În Europa de Est După Prăbușirea Uniunii Sovietice

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Provocări de Securitate În Europa de Est După Prăbușirea Uniunii Sovietice

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘTIINȚE POLITICE ȘI

PROVOCĂRI DE SECURITATE ÎN EUROPA DE EST

Conducător științific: ______________ (semnătura)

Aprob: Șef Departament ______________

1. FUNDAMENTAREA ISTORIOGRAFICĂ ȘI TEORETICĂ A PROVOCĂRILOR DE

1.1. Istoriografia cercetării cauzelor și consecințelor prăbușirii Uniunii

2. PROVOCĂRI LA ADRESA SECURITĂȚII STATELOR EUROPEI DE EST

1. CFM – Cadrul Financiar Multianual

Teza de an „Provocări de securitate în Europa de Est după prăbușirea Uniunii Sovietice” a

Cuvintele-cheie: Securitate, provocare, spațiul est-european, prăbușire URSS, război rece,

Problema securității presupune o actualitate și importanță de talie globală, securitatea

Диссертация «Угрозы безопасности в Восточной Европе после распада

Ключевые слова: безопасность, угроза, восточноевропейское пространство, распад

Проблема безопасности является актуальным и важным глобальным вопросом,

Диссертация состоит из введения, двух глав и выводов. В первой главе описана

Actualitatea şi importanţa

Problema securității presupune o actualitate și importanță de talie globală, securitatea

Începând cu 1990, aproximativ 4 milioane de oameni au murit în războaie, 90 % dintre

Subiectul securității necesită o atenție sporită întrucât o potențială amenințare a securității

Pe continentul european există focare de instabilitate ca efect al disputelor de ordin politic

Scopul şi obiectivele

Cuvintele-cheie: Securitate, provocare, spațiul est-european, prăbușire URSS, război rece,

1. FUNDAMENTAREA ISTORIOGRAFICĂ ȘI TEORETICĂ A PROVOCĂRILOR DE

1.1. Istoriografia cercetării cauzelor și consecințelor prăbușirii Uniunii Sovietice

 puterea autoritară și societatea în stat, persecuția dizidenților;

Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste a încetat să mai existe pe 26 decembrie 1991

Căderea URSS a însemnat şi o cădere a sistemului de securitate dominat de Rusia şi,

Începutul sfârşitului pentru Uniunea Sovietică a stat în politicile de „transparenţă” şi de

1.2. Bazele teoretice ale provocărilor de securitate după prăbușirea Uniunii

Destrămarea URSS a însemnat nu doar o oportunitate de deschidere economică către o piaţă

Prăbuşirea URSS a însemnat o cădere a puterii centrale reprezentate de Moscova, deci o

Aderările fostelor satelite sovietice la UE au fost precedate de aderări la NATO. Sistemul de

1.3. Concluzii la capitolul 1

Desființarea Uniunii de asemenea a marcat și sfârșitul Războiului Rece. Revoluțiile de la

Comparativ cu perioada Războiului Rece, s-a produs o încălzire semnificativă a relaţiilor

2. PROVOCĂRI LA ADRESA SECURITĂȚII STATELOR EUROPEI DE EST

2.1. Măsuri întreprinse în vederea asigurării securității. Strategii implementate, programe

Pe lângă strategia europeană de securitate, statele și-au dezvoltat propriile strategii de

Această strategie identifică provocările-cheie care necesită depășite pentru a asigura

Politica României de securitate naţională nu poate fi expresia voinţei unei singure

Strategia Naţională de Apărare a Ţării oferă răspunsuri la întrebări esenţiale privind

Continuitatea, predictibilitatea şi transparenţa decizională sunt condiţii esenţiale ale

Ungaria posedă o abordare mai cuprinzatoare a conceptului de securitate, extinzând

Strategia de Securitate Nationala a Slovaciei In contextul necesitatii asigurarii securitatii tarii

Strategia de Securitate Națională este un document flexibil și deschis care va fi îmbunătățit

De asemenea, organizaţia oferă o platformă globală de abordare şi luare a deciziilor

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord presupune o alianță politico-militară ce

Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) este o organizație

În vederea asigurării și menținerii securității în zona est europeană au fost concepute și

În decembrie 2020, Consiliul a ajuns la un acord politic provizoriu cu reprezentanții

2.2. Situația actuală în spaţiul Est-European

Belarusul este o republică prezidențială, guvernată de președinte și de Adunarea Națională.

Referendumul privind prelungirea mandatului a fost denunțat ca fiind un „fals fantastic” de

Organizațiile internaționale, cum ar fi OSCE au declarat că alegerile nu au fost libere, din

Lukașenko s-a autodescris ca având un „stil autoritar de guvernare”. Țările occidentale au

Belarus și Rusia sunt parteneri comerciali și aliați diplomatici de la destrămarea Uniunii

Pe lângă CSI, Belarusul este membru al Comunității Economice Euro-Asiatice, al

La 16 iulie 1990, noul parlament ucrainean a adoptat Declarația Suveranității de Stat a

În urma prăbușirii sistemului sovietic, țara a trecut de la economia planificată la o economie

Ucraina joacă un rol și în operațiunile de menținere a păcii, trupele ucrainene sunt

Viața politică estonă se desfășoară în contextul unei republici parlamentare, cu democrație

După redobândirea independenței, Estonia a urmat o politică externă de strânsă cooperare cu