UNIVERSITATEA DE STAT DIN TIRASPOL

Catedra Ştiinţe Sociale

ERASMUS+

MODULUL JEAN MONNET

Maria Diacon Victor Juc Valentin Constantinov

UNIUNEA EUROPEANĂ

ISTORIE ŞI ACTUALITATE

Chişinău 2016

1
CZU 978-9975-76-189-5
Lucrarea a fost publicată cu suportul financiar al
Uniunii Europene, Programul Jean Monnet, proiectul
EUTEACH.

Lucrarea este recomandată spre publicare prin decizia Senatului

Universităţii de Stat din Tiraspol

Lucrarea reprezintă prin conținut și caracter un studiu care pune în lumină

evoluția implementării ideilor și proiectelor de unificare europeană, inclusiv
segmentul care revine Republicii Moldova. Chiar dacă Uniunea Europeană
actualmente traversează o perioadă mai complicată, fiind pusă la îndoială însăși
viabilitatea, oportunitatea și eficiența proiectului european, Republica Moldova nu
poate să abandoneze acest vector din cauza că alte direcții și priorități nu asigură
modernizarea și din contra, cimentează subdezvoltarea, incertitudinea și exodul.
Este indispensabil de a fundamenta, legifera și implementa componentele
menționate ale interesului național, dat fiind că numai în asemenea manieră poate fi
asigurată modernizarea politico-juridică și social-economică a Republicii Moldova.

Recenzenţi: Cernencu Mihai, doctor în istorie, conferenţiar universitar,

Universitatea Liberă Internaţională din Moldova.

Ejov Cristina, doctor în politologie, conferenţiar universitar,

Universitatea de Stat din Moldova.

DESCRIEREA CIP
Diacon, Maria.
Uniunea Europeană : Istorie şi actualitate / Maria Diacon, Victor Juc, Valentrin
Constantinov ; Univ. de Stat din Tiraspol, Catedra Ştiinţe Sociale, Erasmus+ [et al.]. –
Chişinău : S. n., 2016 (Tipografia UST). – 235 p.
Bibliogr. la sfârşitul temei. – 200 ex.
ISBN 978-9975-76-189-5.
327:061.1EU      
D 36
 

© UNIUNEA EUROPEANĂ, 2016

2
 CUPRINS
INTRODUCERE............................................................................................................................6
TEMA 1: EVOLUȚIA IDEILOR DE UNIFICARE EUROPEANĂ........................................8
1.1. Idei de unificare europeană în Antichitate şi în Evul mediu..................................................9
1.2. Epoca modernă şi proiecte de unificare europeană..............................................................13
1.3. Mişcarea paneuropeană între cele două războaie mondiale.................................................17

TEMA 2: PLANURI POSTBELICE DE COOPERARE VEST-EUROPEANĂ...................23

2.1. Relansarea ideii de unificare europeană în perioada celui de-al Doilea Război
Mondial.................................................................................................................................24
2.2. Dimensiunile cooperării politice, economice şi militare în Europa postbelică ...................26
2.3. Fondatori ai comunităților europene....................................................................................29

TEMA 3: FORMAREA ŞI STRUCTURA COMUNITĂŢILOR EUROPENE....................40

3.1. Contextul istoric general al preconstituirii primelor Comunităţi Europene.........................41
3.2. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului................................................................44
3.3. Comunitatea Economică Europeană. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice............47
3.4. Declaraţia Schuman..............................................................................................................50

TEMA 4: EXTINDEREA SPAŢIULUI COMUNITAR (1957-1995).....................................53

4.1. Situaţia social-politică internă a statelor fondatoare şi viziuni politice dominante asupra
extinderii spaţiului comunitar...............................................................................................54
4.2. Extinderea spaţiului comunitar în Nord (1973)....................................................................58
4.3. Extinderile succesive din Sudul Europei (1981 şi 1986)......................................................64
4.4. Aprofundarea procesului de extindere (1995)......................................................................66

TEMA 5: PREMISELE ȘI FORMAREA UNIUNII EUROPENE.........................................69

5.1. Rolul organizaţiilor internaţionale în procesul construcţiei europene..................................70
5.2. Tratatul de fuziune de la Bruxelles ca premisă a formării Uniunii Europene......................74
5.3. Realizări şi eşecuri în formarea Europei unite până la Actul Unic European......................77

TEMA 6: SUPORTUL JURIDICO-LEGAL DE FUNCŢIONARE A UNIUNII

EUROPENE.................................................................................................................83
6.1. Tratatele de la Maastricht şi de la Amsterdam.....................................................................84
6.2. Tratatul de la Nisa şi Convenţia privind viitorul Europei....................................................87
6.3. Tratatul de la Lisabona.........................................................................................................91

TEMA 7: INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE..................................................................98

3
7.1. Parlamentul European..........................................................................................................99
7.2. Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene.........................................................................102
7.3. Comisia Europeană.............................................................................................................105
7.4. Curtea de Justiţie şi Curtea de Conturi...............................................................................109

TEMA 8: PIAŢA UNICĂ EUROPEANĂ...............................................................................113

8.1. Piaţa Unică Europeană: de la formare la consolidarea libertăţilor de circulaţie................114
8.2. Beneficiile funcţionării Pieţii Unice Europene...................................................................121

TEMA 9: TEORIILE INTEGRĂRII EUROPENE................................................................126

9.1. Globalizarea şi modelul european de integrare..................................................................127
9.2. Comunitatea Europeană şi integrarea regională.................................................................130
9.3. Crearea Uniunii Europene – compromisul principalelor teorii ale integrării.....................137

TEMA 10: EXTINDEREA SPAŢIULUI COMUNITAR (2004-2013).................................141

10.1. Criteriile extinderii spaţiului comunitar.............................................................................142
10.2. Mecanismele şi etapele procesului de aderare....................................................................151
10.3. Programe europene de pre-aderare.....................................................................................153

TEMA 11: POLITICI SECTORIALE EUROPENE.............................................................157

11.1. Obiective, programe de finanţare şi perspectivele Politicii Agricole Comune..................158
11.2. Politica Socială ca dimensiune a integrării europene ........................................................161
11.3. Politica de mediu: principii generale și cadrul de bază......................................................164
11.4. Politica monetară europeană...............................................................................................167

TEMA12: POLITICA EUROPEANĂ DE EDUCARE ŞI FORMAR

PROFESIONALĂ...................................................................................................172
12.1. Esenţa Politicii educaţionale şi de formare profesională la nivelul Uniunii Europene......173
12.2. Cadrul strategic european al educaţiei şi formării profesionale.........................................180
12.3. Programul european de educare şi formare profesională ERASMUS+.............................183

TEMA 13: PERSPECTIVELE UNIUNII EUROPENE PRIN CERCETARE ŞI INOVARE.

HORIZONT 2020 ..............................................................................................189
13.1. Priorităţi de cercetare şi inovare în HORIZONT 2020..................................................190
13.2. Aplicarea, selectarea şi evaluarea proiectelor................................................................195
13.3. Cercetarea fără frontiere şi deschiderea către lume prin HORIZONT 2020.................198

4
TEMA 14: UNIUNEA EUROPEANĂ ÎN RELAȚIILE INTERNAȚIONALE
CONTEMPORANE ..........................................................................................202
14.1. Politica externă a Uniunii Europene: obiective şi realizări...........................................203
14.2. Extinderea şi vecinătatea Uniunii Europene..................................................................205
14.3. Parteneriatele externe transatlantice, estice şi sudice....................................................214

TEMA 15: RELAȚIILE DINTRE REPUBLICA MOLDOVA ȘI UNIUNEA

EUROPEANĂ ...................................................................................................220
15.1. Evoluția relaţiilor dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană. Acordul de Parteneriat şi
Cooperare.......................................................................................................................221
15.2. Planul de Acţiuni Republica Moldova-Uniunea Europeană.............................................224
15.3. Acordul de Asociere dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană...........................228
ÎNCHEIERE............................................................................................................................235

INTRODUCERE

Din punct de vedere geoeconomic, structura sistemului internațional

postrăzboi rece este una de tip policentrist, Uniunea Europeană, alături de Asociația
Nord-Americană a Comerțului Liber și Cooperarea Economică Asiatico-Pacifică,
formând unul dintre cele trei centre de putere mondială. Uniunea Europeană este, în

5
același timp, o organizație internațională guvernamentală și o structură
supranațională: fiind formată de guvernele statelor membre, Uniunea Europeană nu
se subordonează lor, ci din contra, deciziile adoptate de unele instituții comunitare
(Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană sau Parlamentul European) sînt
obligatorii pentru a fi implementate de către autoritățile naționale. Tratatul de
Uniune Europeană de la Maastricht a stabilit fondarea Uniunii Europene pe trei
piloni, care definesc trei blocuri majore de activitate: Comunitatea Europeană;
Politica Externă și de Securitate Comună; Justiție și Afaceri Interne. În acest
context de activități își găsesc reliefare patru libertăți de circulație în spațiul
comunitar: mărfurilor; serviciilor; capitalurilor; persoanelor, care reprezintă însăși
esența Uniunii Europene. Prin urmare, Uniunea Europeană nu este în exclusivitate
o entitate de cooperare multilaterală de caracter comercial –economic, ci întrunește
structural-funcțional un spectru mult mai extins și mai variat de activități, urmărind
devenirea Europei într-un spațiu al securității și certitudinii, asigurării și bunăstării,
unității prin diversitate multiculturală, fiind un exemplu al democrației și
deschiderii.
Cu certitudine, nu toate obiectivele și așteptările de pe urma implementării
prevederilor care se conțin în tratate și alte acte normative care în totalitatea lor au
generat dreptul european public, subliniem că nu toate obiectivele și așteptările au
fost atinse și se creează impresia că ștacheta a fost prea sus ridicată, iar instituțiile
comunitare și procesul de adoptare a deciziilor se dovedesc a fi exagerat de
birocratizate. Însă este necesar să distingem între „stare” și „proces”, prima fiind
atractivă, iar al doilea anevoios.
În această ordine de idei, în cazul apropierii Republici Moldova de Uniunea
Europeană contează „procesul”, asociat cu modernizarea, dat fiind că reformele
democratice trebuie să fie fundamentate pe un suport real, inclusiv financiar, pentru
a putea fi implementate și să aibă efecte pozitive. Integrarea Europeană a
Republicii Moldova și realizarea vocației europene a poporului Republicii Moldova
alcătuiesc două componente ale interesului național – factor determinant în
definirea agendei de politică internă și politică externă, în mobilizarea energiilor

6
sociale pentru atingerea priorităților strategice și definirea locului Republicii
Moldova pe arena mondială. Republica Moldova a întârziat nepermis de mult
demararea procesului de aprobare de Uniunea Europeană, iar fiind inițiat, acest
proces a fost însoțit de lipsă de clarviziune și de inconsecvență, atât din partea unui
segment al clasei politice, cît și al populației, nefiind întâmplător că se pune la
îndoială valoarea Acordul de Asociere, instrument de politici care urmează să
asigure integrarea economică și asocierea politică.
Chiar dacă Uniunea Europeană actualmente traversează o perioadă mai
complicată, fiind pusă la îndoială însăși viabilitatea, oportunitatea și eficiența
proiectului european, Republica Moldova nu poate să abandoneze acest vector din
cauza că alte direcții și priorități nu asigură modernizarea și din contra, cimentează
subdezvoltarea, incertitudinea și exodul. Este indispensabil de a fundamenta,
legifera și implementa componentele menționate ale interesului național, dat fiind
că numai în asemenea manieră poate fi asigurată modernizarea politico-juridică și
social-economică a Republicii Moldova.
Lucrarea reprezintă prin conținut și caracter un studiu care pune în lumină
evoluția implementării ideilor și proiectelor de unificare europeană, inclusiv
segmentul care revine Republicii Moldova. Lucrarea este realizată în cadrul
Programului Erasmus+, Modulul Jean Monnet, prin proiectul Formation of
competences for teaching the course of European Integration for you in modern
school, din Universitatea de Stat din Tiraspol (cu sediul în Chişinău).

7
 TEMA 1: EVOLUȚIA IDEILOR DE UNIFICARE EUROPEANĂ

„Va veni o zi când armele vor cădea din mâini şi bombele tunurilor vor fi înlocuite
cu
cuvântul şi cu votul de drept universal al popoarelor ... va veni o zi când tunurile
nu
se vor mai vedea decât prin muzee şi lumea se va mira că au fost vreodată cu
putinţă...
Şi va veni ziua când vom vedea două grupări uriaşe: Statele Unite ale Europei şi
Statele Unite ale Americii dându-şi mâna peste ocean”

Victor Hugo, Congresul Internaţional al Păcii, Paris, 1849

Obiective:

Studierea temei privind evoluţia ideilor de unificare europeană va contribui la:

- Cunoaşterea ideilor de unificare europeană existente în Antichitate şi Evul

Mediu, expuse prin prisma personalităţilor istorice, politice şi suveranilor
vremii;

- Familiarizarea cu proiectele de unificare europeană persistente în epoca

modernă şi utilizarea lor în procesul de cercetare şi expunere a fenomenelor
integrării europene;

- Perceperea caracteristicilor mişcării paneuropene dintre cele două războaie

mondiale şi evidenţierea rolului lor în cercetarea şi cunoaşterea procesului
integraţionist vest-european.

8
 1.1.Idei de unificare europeană în Antichitate şi în Evul mediu
Ideea iniţierii unui proces de integrare europeană, în sensul actual al
fenomenului, este de dată relativ recentă, suprapunându-se vremurilor moderne.
Pentru a trece însă de la ideea unificării la transpunerea ei în proiecte precise şi
instituţionalizarea unor noi structuri a fost nevoie de un timp în care ceea ce unea
popoarele Europei să devină mai puternic, raportat la ceea ce diferenţia şi le separa;
un timp în care, de la simplă aspiraţie a artiştilor, filosofilor sau a unor oameni
politici, ideea europeană a început să fie animate de puternicele individualităţi
umane şi entităţi naţionale şi să se transpună astfel într-o voinţă politică în măsură
să-i confere finalitate. Esenţa ideii de “Europă unită” a găsit un nesperat izvor de
inspiraţie şi susţinere în conştiinţa şi sentimentul identităţii europene dată de
unitatea culturală şi intelectuală. Justificată apare astfel reflecţia lui Jean Monnet –
“sufletul creator” al Europei – când, după ani de zbateri, de evoluţii şi involuţii în
unificarea federativă a ţărilor europene, spunea: „Dacă ar fi să reîncep, aş începe
prin cultură”. Cultura este cea care dă liantul european şi poate menţine o unitate
durabilă într-o atât de vastă diversitate [1, p.3]. Actualizând această reflecţie asupra
culturii, vom sublinia că unificarea europeană este în esenţă un proces instituţional
şi cultural. Dacă instituţiile reprezintă „obiectivarea culturii”, rezultă că Europa
unită se datorează apartenenţei popoarelor la cultura europeană, manifestării în fapt
a aceluiaşi sistem de valori. Definirea culturii europene este esenţială pentru
stabilirea apartenenţei teritoriale, civilizaţionale, organizaţionale la Europa, într-un
moment de redefinire şi căutare .
Trecând de la cultură la sfera politică menţionăm că mulţi autori recunosc că
mişcare pentru integrare europeană a avut o tradiţie lungă, începuturile sale fiind
identificate la vechii greci, punct de vedere motivat pe observaţia că în decursul
timpului pot fi identificate o serie de idei principale care nu s-au schimbat radical,
cum ar fi dorinţa de a păstra pacea, nevoia unei apărări comune, ambiţia de a
acţiona unitar pentru exercitarea puterii sau conservarea unei culturi europene
comune. În Antichitate, cetăţile greceşti organizau între ele un sistem de rezolvare
paşnică a diferendelor. Platon a fost primul gânditor care a susţinut ideea păcii prin
organizarea de conferinţe. În acea vreme, confederaţia cetăţilor greceşti dispunea de
instituţii religioase şi politice comune, forumul de soluţionare a diferendelor dintre
cetăţi constituindu-l Consiliul amficţionilor [2, p.13].
Acelaşi imaginativ şi creativ popor, vechii greci, au lăsat posterităţii nu numai
numele continentului nostru, Europa fiind numele unei zeiţe foarte frumoasă care a
fost răpită de Zeus şi a fost dusă pe pământurile de la Apus, pământuri care azi îi
poartă numele..., dar i-au oferit şi modelul guvernământului ideal, urmat până în
prezent de state care promovează democraţia şi statul de drept. Prin contrapunere,
referindu-se la tiranie ca model politic opus democraţiei, Euripide (sec V. î.e.n.)

9
avertiza: „Pentru o cetate, nimic nu e mai rău decât un tiran. Sub acest regim legile
nu sunt aceleaşi pentru toţi. Un singur om guvernează, este stăpânul legilor, iar
fenomenul egalităţii nu mai există. Un tiran consideră cetăţenii drept duşmani şi îi
condamnă la moarte pe cei mai buni, aceia în stare de a gândi, deoarece se teme
pentru pierderea puterilor sale”. Prin contrast cu tirania, Atena va produce modelul
democraţiei directe, pe care Pericle (sec. V î.e.n.) a elogiat-o în următorii termeni:
„departe de a imita pe ceilalţi, noi înşine dăm exemplul altora datorită faptului că
statul nostru e condus în interesul poporului şi nu în cel al unei minorităţi, regimul
nostru politic a primit numele de democraţie. Libertatea este regula noastră în
guvernare. Ne supunem întotdeauna magiştrilor şi legilor, mai cu seamă acelora
care asigură apărarea celor oprimaţi. La noi nu este ruşinos să mărturiseşti că eşti
sărac, dar este mult mai ruşinos să nu încerci să înlături sărăcia”. În contextul
ultimei afirmaţii, reiterăm faptul că recunoașterea sărăciei şi canalizarea eforturilor
susţinute pentru înlăturarea ei sunt finalităţile pe care trebuie să şi le asume
majoritatea guvernărilor actuale.
Grecii vor fi cei care prin Aristotel vor lăsa teoria sufragiului universal prin
care membrii componenţi, fiecare luat în parte, sunt incapabili să aibă o judecată
competentă asupra unei chestiuni publice, sunt totuşi în stare să aibă cea mai bună
părere, în orice domeniu, când sunt constituiţi într-un bloc unitar, cu excepţia
cazului în care aceşti membri se află pe o treaptă de cultură cu totul inferioară.
Civilizaţia greacă se încununează cu figura universală a lui Alexandru cel Mare
(356-323 î.e.n.), care, aşa cum afirma Plutarh, „nu şi-a pus în minte să cotropească
în grabă Asia, ca şeful unei bande de tâlhari, nici să o pustiască şi să o prade, ca şi
cum devastarea şi prădarea i-ar fi putut aduce o nesperată fericire. Dezideratul său a
fost acela de a supune orice ţinut locuit unui singur fel de gândire şi unei singure
guvernări. Dacă Marele Zeu, cel care trimisese sufletul lui Alexandru aici jos, nu l-
ar fi chemat pe neaşteptate la el, în viitor n-ar mai fi existat decât o lege unică
pentru toţi oamenii şi întregul Univers ar fi fost condus sub semnul aceleiaşi justiţii
şi aceleiaşi lumini. Modul în care el şi-a gândit expediţia ne dovedeşte că a acţionat
ca un adevărat filosof, nu pentru a cuceri bogăţii, dar pentru a face să domnească
pacea universală, concordia, unirea şi pentru ca toţi oamenii să comunice între ei”
[3, p. 13].
Prin contradicţie, în epoca romană, datorită prevalenţelor pornirilor războinice
şi de cucerire, a fost părăsită ideea de arbitraj, romanii neconcepând ideea
soluţionării conflictelor, divergenţelor şi a diferendelor dintre ei şi popoarele
considerate barbare în alt mod decât prin război. „Pax romana”, care de altfel
constituia marea aspiraţie a Romei, avea în vedere unificarea întregii Europe, dar
sub dominaţie romană. Astfel, în epoca antichităţii, în special prin acţiunile Romei
s-a realizat şi s-a transmis mai departe o civilizaţie unitară, însă forţată a fi astfel

10
prin puterea practicii războiului. În acelaşi timp menţionăm că Roma a impus un
model umanist cu privire la om, model preluat şi promovat de mari filosofi, precum
Aristotel, Socrate sau Platon.
Ideile generoase ale creştinismului au oferit temeiul reluării propunerilor de
soluţionare paşnică a diferendelor în spiritul religiei creştine şi de organizare a unor
instituţii care să permită menţinerea păcii în condiţiile când aceasta era ameninţată.
În această perioadă, reprezentanţii bisericii au servit deseori ca arbitri în litigiile
dintre diverşi suverani, un celebru caz de arbitraj constituindu-l cel al lui Alexandru
al VI-lea în litigiul dintre Spania şi Portugalia, care s-a soldat cu o împărţire
practică a lumii noi între aceste două mari puteri ale vremii. Astfel, odată cu
apariţia creştinismului, care se răspândeşte rapid în tot spaţiul european, o filosofie
nouă dezvoltă şi înnobilează cultura antică greco-romană. Unitatea de credinţă
determină o unitate de creaţie, mai ales pe filiera filosofică. În acelaşi timp,
umanismul laic, care punea în slujba omului totul – societatea, morala, educaţia –
se va transmite mai departe prin prisma valorilor creştine.
Începând cu Evul mediu, fragmentarea continentului, atât politică, etno-
lingvistică, economică, socială, culturală, iar mai târziu şi religioasă sporeşte în
proporţii deosebit de mari. Există acum Europa Occidentală, Europa Centrală,
Europa Meridională, Europa Balcanică, Europa Răsăriteană şi Europa Nordică,
graniţele lor fluctuând de-a lungul secolelor în diferite direcţii. Deosebirile şi
decalajele social-economice sau culturale dintre aceste zone, subdivizate la rândul
lor, tind să se accentueze în timp. Din aceste considerente, de natură obiectivă, în
perioada Evului mediu, lupta pentru independenţă şi suveranitate, şi dezideratul
pentru extinderea graniţelor şi domeniilor deţinute de feţele princiare a abătut,
pentru un timp, preocuparea de la o viziune europeană integratoare. Marile migraţii
ale popoarelor germanice vor pune începutul acelui „mileniu întunecat”, în care cel
puţin, în primele două secole, cultura a coborât la un nivel extrem de scăzut, la fel
cu ignoranţa oamenilor şi cu primitivismul moravurilor. Pentru o perioadă de 700-
800 de ani, integrarea şi unificarea societăţilor europene va stagna sau va evolua
foarte lent [4, p. 6].
Abia în jurul anilor 1300 se atestă pătrunderea primelor idei federaliste în
lumea europeană. În plan teoretic, apar numeroase proiecte de organizare a păcii.
Dante Aligheri, prin lucrarea sa „De monarchia”, pledează pentru instaurarea unei
„monarhii universale” cuprinsă în graniţele Imperiului Roman, teritoriu pe care îl
considera predestinat de providenţă divină. După părerea lui Dante, un monarh
universal ar putea crea o humana civilitas, care ar unifica toate popoarele, de toate
credinţele, ceea ce papalitatea nu ar putea să facă. La acestea se adaugă faptul că
doar monarhul „are nulitatea ce o poate dori, deoarece jurisdicţia sa este limitată
doar de ocean, ceea ce nu este cazul celorlalţi prinţi, de vreme ce principatele lor

11
sunt hotărnicite de ale altora”. Monarhul al reprezenta de asemenea, o curte de apel
ideală, de vreme ce nu are nimic de câştigat, de unde urmează că monarhul poate fi
„cel mai pur subiect al dreptăţii printre muritori”.
Controversa cea mai aprigă stârnită de lucrare „De monarhia” constă în faptul
că Dante nu recunoştea papalităţii nici măcar o putere indirectă. Autorităţile laice şi
cele ecleziastice trebuiau să fie separate şi independente, nici una din ele neavând
dreptul de ingerinţă în treburile celeilalte. Anume pentru această erezie, „De
monarchia” va fi arsă în public la Bologna de Papa Ioan al XII-lea, rămânând pe
lista cărţilor interzise publicului până în secolul al XIX-lea [3, 16].
Tot în această perioadă se afirmă tot mai mult societatea politică şi distincţia
dintre individualitatea psihologică şi persoana religioasă. Ceea ce începe a conta de
acum înainte era omul politic şi nu autoritatea religioasă, iar între factorii de ordine,
pe primul loc începe a fi recunoscută societatea politică (voinţa generală) şi nu
colectivitatea religioasă, aceste idei fiind expuse de Marsilio de Padova, Dante
Aligheri, Machiavelli, Thomas Morus, Thomas Hobbes.
Francezul Pierre Dubois a publicat în anii 1305-1307 cartea sa „De
Recuperatione terrae sancte”, în care propunea studierea posibilităţilor de realizare
a unei republici creştine care să cuprindă toţi domnitorii creştini „pentru recucerirea
pământului sfânt”. Această formă de republică europeană urma să aibă ca şef pe
capul bisericii catolice – papa, iar ca instanţă de judecată – scaunul apostolic. În
lucrarea respectivă, procurorul Pierre Dubois a dezvoltat şi a argumentat ideea că
pacea poate şi menţinută numai dacă se creează instituţii care să o menţină. În
concepţia sa, la baza acestei instituţii ar fi trebuit să stea arbitrajul, care nu mai
forma apanajul nici al papei şi nici al împăratului. Papa trebuia să se preocupe de
problemele spirituale, iar împăratul să fie considerat un suveran asemănător
celorlalţi suverani şi nu deasupra lor. Pentru luarea hotărârilor de conciliere, se
prevedea introducerea unui „consiliu” al suveranilor. [5, p. 34]
Iniţial, ideea nu s-a bucurat de foarte mare atenţie, însă ulterior, în 1462, a fost
preluată de George Podiebrad, regele Boemiei, care a elaborat un proiect de uniune
a statelor europene, în scopul stăvilirii pericolului otoman. „Planul lui Podiebrad”
prevedea unificarea europeană ca formă de asigurare a păcii pe pământ. În vederea
unei lupte comune contra otomanilor, Podiebrad propunea suveranilor Europei un
proiect de „Congregatio concordiae”, prin care solicita convocarea unei adunări de
regi şi prinţi creştini, în scopul asigurării păcii, definind, în acelaşi timp, condiţiile
asistenţei reciproce, arbitrajul şi sancţiunile. O astfel de conferinţă internaţională
permanentă urma să aibă armată, funcţionari şi buget propriu [4, p. 7].
În aceste condiţii devine cert că o primă cristalizare a ideii de unificare a
continentului european în această perioadă se naşte în momentul în care graniţele
Imperiului Otoman au fost strămutate în Europa. Se poate afirma cu certitudine că

12
însăşi sentimentul de solidaritate europeană este legat de ideea securităţii statelor şi
popoarelor continentului, de apărare a valorilor materiale şi spirituale ameninţate în
acea epocă de Imperiul Otoman. În secolul al V-lea, Europa devine un domus, o
patrie comună în faţa primejdiei otomane. Anume în acea perioadă, Nicolo
Machiavelli în „Arta războiului” va considera mulţimea de principate şi republici
de pe continentul european drept o dovadă a diversităţii sub care se manifesta
unitatea europeană, în contrast cu absolutismul asiatic din acea vreme.

1.2.Epoca modernă şi proiectele de unificare europeană

În condiţiile în care Europa ajunge să exercite hegemonia mondială, nu numai
din punct de vedere politico-militar, dar şi prin preluarea poziţiei de lider în
domeniul ştiinţei, tehnicii, literaturii şi filosofiei, proiectele de unificare europeană
şi cele de unificare mondială devin tot mai numeroase în această perioadă. Astfel,
În 1598, Albericus Gentilis, un ilustru jurist italian, membru al corpului diplomatic
al Spaniei în Londra, propune un proiect de organizare a statelor pe fundamente
juridice [6], iar în 1625 Hugo Grotius preconizează o asociaţie internaţională a
principilor creştini, „în cadrul căreia litigiile ar fi judecate de către cei care nu sunt
parte la litigiu, astfel încât să se găsească un mijloc de forţare ca părţile să se
împace în condiţii rezonabile”. Astfel, Hugo Grotius devine primul iniţiator care
vine cu propunerea de a codifica jus gentium (dreptul naţiunilor) [3, p. 21].
Din aceiaşi perioadă datează şi un proiect foarte îndrăzneţ de organizare
internaţională, elaborat de Émeric Crucé (1590–1648), care sugera pentru prima
oară includerea într-o asociaţie internaţională a unor ţări necreştine (Turcia şi
China), pentru a se putea asigura astfel o pace veşnică printr-o reglementare
juridică şi printr-un arbitraj internaţional. De menţionat este că în acest proiect se
sugera, în premieră, adoptarea unei monede internaţionale care să faciliteze
schimburile dintre ţările participante în acest proiect. De asemenea, proiectul lui
Cruce mai prevedea ca atunci când o ţară nu acceptă hotărârea luată, celelalte vor
interveni cu forţa armată.
Dintre proiectele timpului respectiv se cuvine a se menţiona în mod deosebit
proiectul elaborat de Maximillian Bethune, Duce de Sully, ministrul regelui Henric
al IV-lea, în 1645, prin care se avansa ideea unităţii europene şi a realizării unei
bune înţelegeri între catolici şi protestanţi. Planul lui Sully avea un caracter
predominant politic şi propunea o federaţie europeană din care urma să facă parte
15 principate. Deşi federaţia purta numele de „republică”, conducătorul ei trebuia
să fie regele Henric al VI-lea. Preşedintele federaţiei nu putea fi ales însă de două
ori consecutiv şi nici din aceiaşi familie. Parlamentul european urma să cuprindă 66
de membri, care urmau să fie reînnoiţi din trei în trei ani. Totodată era prevăzută
înfiinţarea a şase consilii regionale, care reprezentau în fond tribunale de arbitraj.

13
Proiectul avea în vedere pentru prima dată încheierea unor tratate speciale de
comerţ şi trafic. El preconiza, în acelaşi timp, crearea unei armate unice, cu un
efectiv de 75000 de oameni, având ca singură menire să alunge pe turci din Europa
şi să mărească astfel teritoriul european al federaţiei. Un obiectiv de perspectivă al
planului Sully consta în elaborarea Constituţiei europene şi asigurarea libertăţii
comerţului de-a lungul întregii Mări Mediterane, precum şi pe Marea Neagră [4,
p.6].
În aceiaşi epocă, în 1693, englezul William Penn (1644-1718), propune o
unire a suveranilor Europei printr-un contract permanent şi o organizare a unui
parlament european, care să reprezinte popoarele, dar nu prinţii Europei. Potrivit
planului lui Penn, statele participante nu erau considerate egale, numărul
reprezentanţilor lor depinzând de importanţa economică şi demografică a fiecărui
stat. Din cei 90 de membri care urmau să formeze parlamentul, 12 trebuiau să fie
germani, 10 spanioli, 10 francezi, 8 italieni, 6 englezi, 4 polonezi [7, p. 11].
Un entuziast apărător al ideii federaliste a fost, în secolul XVIII, Abatele Saint
Pierre, care a elaborat în 1713, un proiect de constituire a Ligii celor 24 de state
creştine la care urma să se alăture şi Turcia, implicând constituirea unui corp cu
atribuţii reprezentative şi legislative cu sediul la Utrecht, oraş de care erau legate
interesele internaţionale ale acelui timp, limitarea forţelor armate la 6000 de soldaţi
pentru fiecare ţară, precum şi instituirea unui tribunal însărcinat cu judecarea
eventualelor conflicte. Proiectul Abatelui Saint Pierre a fost trimis tuturor şefilor de
state şi oamenilor luminaţi ai timpului. Cu toate acestea, efectul său a fost redus.
Într-o scrisoare adresată lui Voltaire, regele Frederic cel Mare scria: „De Saint
Pierre mi-a trimis una din cărţile sale pentru asigurarea păcii veşnice din Europa.
Proiectul este frumos şi lesne de înfăptuit, dar nu-i lipseşte decât ceva pentru a fi
îndeplinit: consimţământul Europei şi încă ceva tot aşa de neînsemnat”. În acelaşi
context, dar într-o formă mai caustică, cardinalul Fleury, într-o scrisoare trimisă
Abatelui, îi sugera următoarele: „Dumneavoastră, aţi uitat un articol foarte
important, acela care ar prevedea, înainte ca principiile dumneavoastră să fie puse
în practică, trimiterea trupelor de misionari pentru pregătirea spiritului şi minţii
principilor” [4, 6].
Filosoful şi scriitorul francez Montesquieu (1689-1755) afirma că „Europa nu
mai este decât o naţiune alcătuită din mai multe naţiuni, popoarele europene sunt
toate civilizate, formează membrii unei republici mari. Europa în accepţia sa, are o
unitate politică legată de o climă temperată, ea este locul unde se întâlnesc republici
sau monarhii moderate, în timp ce Asia şi Africa sunt teritorii unde se întâlneşte
despotismul”.
Pe lângă planurile şi proiectele pozitive de unificare şi integrare a spaţiului
european, în epoca modernă pot fi întâlnite şi aprecieri negative oferite ideilor de

14
unificare europeană. Astfel, Jean Jacques Rousseau, în „Considerations sur le
guvernement de la Pologne” aprecia Europa în felul următor: „Orice s-ar spune, în
ziua de azi nu mai există francezi, germani, spanioli, englezi, nu mai există decât
europeni. Aceştia din urmă, nu sunt decât nişte ticăloşi cărora nu le pasă de legile
nici unui stat, deoarece pretutindeni sunt la ei acasă. Or, numai instituţiile naţionale
pot insufla şi educa dragostea de patrie”. Rousseau a fost ostil faţă de unităţile
politice.[8, p.123].
Puţine au fost totuşi ideile care au negat unitatea Europei. Proiectul lui Jeremie
Bentham, intitulat „Planul unei păci universale şi perpetue” (1789) a introdus
opinia publică internaţională în ecuaţia realizării unităţii europene. Practic el
propune existenţa unei Diete care să emită păreri asupra problemelor de interes
comun, iar opinia publică să facă presiuni pentru punerea lor în aplicare într-o
manieră eficientă.[9, p. 12].
Filosoful german Immanuel Kant a elaborat în 1795 un proiect de pace
veşnică, proiect care însuma principii valoroase, printre care renunţarea la forţă şi
neintervenţia în politicile de organizare internă a entităţilor. Spre deosebire de
ceilalţi gânditori amintiţi, care preconizau existenţa unor armate, având chiar
efective limitate, Kant se pronunţa categoric pentru desfiinţarea armatelor
permanente. El propunea totodată instituirea unei federaţii de state care să deţină o
constituţie republicană, garantată de anumite legi pozitive internaţionale care să
servească drept îndrumări la buna sa organizare [4, p.6].
Nu este în intenţia noastră de a evoca lungul şir al războaielor şi conflictelor
care s-au desfăşurat pe continentul european. Însă ţinem să subliniem că printre
aceste au fost numeroase războaie civile, religioase, conflicte armate între state
vecine şi, mai ales, două războaie mondiale, care au provocat numeroase distrugeri
şi au amânat pentru mult timp înfăptuirea ideii europene. La toate acestea mai
trebuie adăugat că ideea europeană a fost folosită în detrimentul sensului ei originar
de către unele ţări care încercau să provoace „unificarea Europei” ca o proiecţie a
propriilor tendinţelor hegemoniste [5, p. 44].
Cu toate meritele sale incontestabile, Napoleon vedea ideea unificării
continentului prin mijloace militare, bazându-se mai puţin pe forţa diplomaţiei şi
mai mult pe forţa „marii armate”. Însă, în testamentul său politic, Napoleon îşi
exprima încrederea că numai prin pace şi convingere Europa va putea să pună capăt
neînţelegerilor şi să se transforme într-un stat federal. „Am fost obligat a îmblânzi
Europa prin arme, astăzi trebuie să o învingem. Las fiului meu destulă forţă şi
simpatie pentru ca să poată continua opera mea prin unicele arme ale unei
diplomaţii luminate şi conciliatoare”.
În secolul XIX se remarcă planul prinţului Adam Czartoriski, prezentat prim
ministrului William Pitt, prin care se sugera asigurarea păcii eterne printr-o

15
înţeleaptă repartiţie între state cu o populaţie grupată după legătura lor de
sentimente şi după interesele lor geografice şi economice. În 1821 Joseph de
Maestre, în lucrarea sa „Soirees de Sankt Petersburg”, emite ideea unei Societăţi a
Naţiunilor. Tot în această perioadă, revoluţionarul italian Mazzini întrezăreşte o
federaţie europeană printr-o prăbuşire a tronurilor, care ar putea determina apariţia
„tinerei Europe”. Secolul XIX este, prin excelenţă, secolul unor propuneri
federaliste. La Congresul federalist de la Paris din 1849, Victor Hugo rosteşte
celebrele cuvinte: „Va veni o zi când armele vor cădea din mâini şi bombele
tunurilor vor fi înlocuite cu cuvântul şi cu votul de drept universal al popoarelor ...
va veni o zi când tunurile nu se vor mai vedea decât prin muzee şi lumea se va mira
că au fost vreodată cu putinţă... Şi va veni ziua când vom vedea două grupări
uriaşe: Statele Unite ale Europei şi Statele Unite ale Americii dându-şi mâna peste
ocean”[4,p.8].
Pierre-Joseph Proudhon(1809-1865), filosof şi politician francez, a pledat
pentru principiul federativ şi pentru capacitatea juridică a claselor muncitoare.
După părerea lui, Unirea Europei trece prin constituirea unei federaţii care trebuie
să fie mai întâi realizată în cadrul geografic al statului şi care permite eliberarea
indivizilor de etatism. În concepţia sa finală Europa trebuie să fie o federaţie de
federaţii [10, p. 32].
Ce fel de Europă şi până unde? Mult timp Europa a fost identificată cu zona de
dominantă catolică şi uneori chiar numai cu partea ei occidentală, unde s-ar fi
transmis şi conservat cultura antică. Argumentul esențial ţine de sciziunea bisericii,
prin care creştinismul greco-ortodox a transmis alte valori decât catolicismul.
Optica s-a modificat însă după Reforma protestantă şi mai ales prin contribuţia lui
Nietzsche. Pentru Nietzsche, Europa este dată de specificul ei cultural şi este
formată din „acele popoare şi părţi de popoare care au trecutul comun în grecism,
romanitate, iudaism şi creştinism”.
Similar, André Philip caracterizează cultura europeană prin trei concepte:
„conceptul grec al individualităţii”, „conceptul roman al justiţiei şi al cetăţeanului”
şi „conceptul biblic al persoanei umane”. Comunitatea este astfel dată de
umanismul şi raţionalismul greco-latin, îmbogăţit prin creştinism. Specificarea
culturii europene s-a făcut prin desprinderea de Orient, apoi de Africa şi – în
timpurile moderne – de America. Proudhon, Goethe, Baudelaire, Kierkegaard,
Dostoievski, Nietzsche vorbesc chiar de o despărţire de vechea Europă, începând
cu Renaşterea. Este momentul în care individul începe să fie animat mai mult de
raţiune şi să se îndepărteze în acţiunile sale de etică şi morală. Din acest motiv,
Renaşterea este considerată a marca o criză a conştiinţei europene. Ea semnifică
însă şi o revoluţie intelectuală care se va transmite în plan economic, social şi

16
politic şi care va face din Europa „principala scenă pe care s-a desfăşurat istoria
universală”.
În 1878, juristul elveţian Johann Kaspar Bluntschli avansează ideea unei
confederaţii a statelor europene, condusă de un consiliu federal, cuprinzând delegaţi
ai tuturor statelor europene şi un Senat care însuma delegaţii parlamentare din toate
statelor membre ale confederaţiei. Din aceiaşi perioadă se pot menţiona proiectul
scriitorului Godin (1883), proiectul lui Frederich Passy şi Rendal Cremer pentru
crearea unei Uniuni interparlamentare (1888), proiectul lui Francois Crispy
(sfârşitul secolului XIX) şi discuţiile purtate în cadrul celor două Conferinţe de la
Haga (1899, 1907). [4, p. 7].
În această perioadă (secolul al XIX-lea) apar şi primele forme
instituţionalizate de cooperare europeană, ca expresie a tendinţei de unitate
europeană, Sfânta Alianţă (1815) fiind prima dintre ele, iar Austria, Prusia şi Rusia
au hotărât ca, împreună, să garanteze menţinerea păcii în Europa. Tratatul Sfintei
Alianţe garanta integritatea teritorială şi forma de guvernământ din fiecare stat
european. Mai mult, acesta este momentul unei inovaţii în relaţiile internaţionale,
respectiv, instituţionalizarea cooperării prin conferinţe, ceea ce a dus la
instituţionalizarea concertului marilor puteri, care avea scopul de a adopta măsuri
pentru menţinerea păcii şi pentru respectarea intereselor comune. Această etapă
marcată de instituţionalizarea cooperărilor este cea a încercărilor temporare
(congrese, conferinţe), fiind bazată pe organizare întrunirilor de nivel înalt prin care
se delega marilor puteri soluţionarea problemelor de interes comun. Sistemul a fost
destul de eficient pentru perioada în care a fost promovat, contribuind la
soluţionarea mai mult probleme din subregiunile continentului, dar a contribuit şi la
dezvoltarea dreptului internaţional public, sau la crearea primelor organizaţii
internaţionale, ca forme permanente ale cooperării instituţionalizate. Din păcate
sistemul concertului european nu a putut gestiona situaţii precum înfruntarea dintre
puterile mari, sau, mai grav, criza care a dus la declanşarea Primului Război
Mondial şi la declinul Europei [9, p. 9]. Astfel, epoca modernă se iniţiază şi se
finalizează cu ideii şi proiecte de susţinere a apropierii statelor pentru cooperarea
europeană şi integrarea lor în instituţii care să reunească suveranii naţiunilor şi
popoarele reprezentative.

1.3.Mişcarea paneuropeană între cele două războaie mondiale

Integrarea, în accepţiunea folosită de Uniunea Europeană, reprezintă un proces
complex care îşi propune înglobarea, armonizarea din punct de vedere economic,
social şi chiar politic într-o uniune de state, a tuturor acelora care acceptă şi vor să
dezvolte împreuna valori comune, dar fără pierderea identităţii naţionale, culturale
şi spirituale a participanţilor. Ideile de unire, de federalizare, care în decursul

17
timpului au generat în planurile celor care deţineau puterea absolută sau în mintea
unor vizionari, scriitori sau clerici nu s-au încadrat în asemenea parametri. Ele au
apărut, în cazul celor dintâi, fie din dorinţa de a crea alianţe în faţa unor duşmani
comuni, deci au urmărit scopuri exclusiv militare, fie din dorinţa de a dobândi noi
teritorii prin crearea unor uniuni de state. În cazul celorlalţi, din conţinutul ideilor
de unificare lansate nu se poate desprinde decât dorinţa de a crea mecanisme
politice care să exprime, într-un cadru organizat, menţinerea păcii, prin discutarea
unor probleme de interes politic general.
Sfârşitul Primului Război Mondial, cu inevitabila retrasare a graniţelor pe
continent a constituit prilejul pentru o nouă relansare a ideii de unificare, care, de
această dată, a depăşit studiul de garanţie comună pentru menţinerea păcii, de
alianţă militară, sau de acţiune comună europeană la nivel diplomatic şi a început să
se cristalizeze în proiecte care îşi propuneau ca reper identificarea marilor interese
comune sau realizarea binelui comun [2, p. 15].
Dacă ne raportăm la ideea de integrare, perioada dintre Primul şi cel de-al
Doilea Război Mondial, poate fi caracterizată în câteva cuvinte ca fiind o
încununare a „aspiraţiei pentru pace” a popoarelor, aspiraţie care a dat naştere unei
„conştiinţe europene” ca efect al temerii profunde faţă de pericolul declanşării unei
noi conflagraţii generalizate pe întreg continentul european şi a deschis calea
ideilor federaliste. Dorinţa de unificare nu s-a născut din dorinţa maselor largi, dar
şi-a găsit geneza în viziunile unor intelectuali şi oameni politici din elita acelor
vremuri, poate fi semnalată prin prisma a trei paliere.
Primul palier poate fi reprezentat de cei care şi-au dorit o adevărată unificare a
popoarelor din Vestul şi Centrul Europei, care propuneau crearea unei federaţii de
state, proiect care impunea ca statele ce alcătuiau federaţia să renunţe la o parte
dintre prerogativele pe care le presupunea suveranitatea lor. O perioadă fertilă
promovării ideilor federaliste se deschide odată cu înfiinţarea Ligii Naţiunilor. În
1923 se înfiinţează la Viena cunoscuta asociaţie Paneuropeană sub preşedinţia
contelui Richard Coudenhove Kalergi, iar în 1926, tot la Viena a fost organizat
Congresul pentru constituirea Uniunii Paneuropene. Proiectul unui Pact
paneuropean elaborat de contele Kalergi cuprindea 20 de articole în care erau
enunţate principiile potrivit cărora statele suverane „vor alcătui o alianţă eternă
pentru a asigura pacea europeană”. Noua organizaţie urma să poarte titulatura
„Statele federale europene”, toţi cetăţenii statelor federale devenind şi cetăţeni
europeni. Membrii federaţiei urmau să respecte Pactul Ligii Naţiunilor şi Pactul
Briand-Kellog, iar diferendele dintre state urmau să fie judecate de o curte federală.
Minorităţile naţionale urmau să se bucure de aceleaşi drepturi egale pe care le
deţineau deja majoritatea cetăţenilor în faţa legilor, precum şi în ce priveşte liberul
exerciţiu al limbii, învăţământului, presei şi practicii cultelor religioase.

18
 Organele preconizate federaţiei erau Consiliul, cuprinzând câte un
reprezentant al fiecărui stat, cu drept de vot; Adunarea, însumând delegaţi ai
parlamentelor sau instituţiilor similare şi Curtea federală, care examina conflictele
dintre statele federale, decizând totodată în ceea ce priveşte conflictele între
autorităţile federale şi guvernele statelor federale.
În ideea de a fortifica apropierea şi integrare statelor în uniuni de state, în 1929
scriitorul italian Bartolucci fondează o Asociaţie de pace în spiritul ideilor extremei
drepte. Mult mai evoluat în ceea ce ar reprezenta constituirea unei federaţii
europene, danezul Heerford propunea în lucrarea „Europa communis” crearea
statului federal şi creiona mecanismele de funcţionare, care trebuiau să cuprindă o
adunare interparlamentară, un director al şefilor de state cu drept de veto şi un
minister federal. În plan economic, propunea crearea unei uniuni vamale [4, p. 9].
Al doilea palier de unificare şi integrare a statelor îl constituie planul Briand,
elaborat la 1 mai 1930 şi supus examinării Ligii Naţiunilor la 17 mai acelaşi an.
Subliniem astfel că uniunea juridică internaţională a elaborat şi ea un anteproiect de
Uniune Europeană, inspirat din ideile lui Aristide Briand. În concepţia sa,
organizaţia europeană urma să fie realizată în etape succesive, acţionându-se în
cadrul Societăţii Naţiunilor. Se prevedeau ca organe ale organizaţiei europene
conferinţele, un consiliu, comisiile parlamentare şi un secretariat. Memorandumul
Briand, transmis Societăţii Naţiunilor, relua şi dezvolta ideile federaliste exprimate
de omul politic francez în toată perioada de după primul război mondial, şi în
special în discursul din 5 septembrie 1929. Memorandumul avea grijă să sublinieze
că în cadrul măsurilor preconizate, suveranitatea absolută şi independenţa politică a
statelor din Uniune urmau să fie păstrate şi respectate întocmai, fără a suferi nici un
fel de prejudiciu, rolul său fiind acela de forum prin mijlocirea căruia urma să se
asigure o mai bună cooperare între statele europene.
Astfel putem determina că Ligii Naţiunilor îi era recunoscut şi acordat un rol
deosebit de important, Briand considerând că proiectele sale federaliste pot fi
realizate numai într-un asemenea cadru. „Nu este vorba acum de a constitui un grup
european în afara Societăţii Naţiunilor, dar dimpotrivă, de a armoniza interesele
europene sub controlul şi în spiritul Societăţii Naţiunilor, întregind în sistemul său
universal un sistem limitat, cu atât mai efectiv. Realizarea unei organizaţii
federative a continentului european va fi întotdeauna raportată Societăţii Naţiunilor
ca un element de progres al activităţii sale, progres din care naţiunile extraeuropene
vor putea beneficia”.
Al treilea palier este cel care aparţine oamenilor pragmatici în vedere
coordonării producţiei industriale. Personalităţi de genul lui Louis Loucher, care în
anul 1925 a propus Societăţii Naţiunilor ca statele europene să îşi coordoneze
producţia în cadrul unei ligi economice, fondată pe termenul de „Statele Unite ale

19
Europei”, având ca punct central economiile din Franţa şi Germania. Această
iniţiativă a dus ulterior la crearea de carteluri internaţionale în rândul producătorilor
din principalele industrii europene, cum ar fi oţelul, fonta, aluminiul, electricitatea
sau cimentul, despre care la Conferinţa Economică Internaţională de la Geneva din
anul 1927 s-a spus că vor avea ca efect creşterea puterii de cumpărare [2, p. 16].
Dintre toate teoriile, proiectele şi planurile, dar şi acţiunile subsumate ideii
federale, cel mai important s-a dovedit a fi Planul lui Aristide Briand, care fără a
pune problema contopirii într-un singur stat, opus altora, a aşezat la temelie ideea
uniunii morale, a responsabilităţii colective faţă de criza şi securitatea
continentului, în care scop să se stabilească liniile economice şi politice între
naţiunile europene. Pentru aceste idei pline de inspiraţie şi transpuse în proiecte
concrete, Aristide Briand, alături de Gustav Stresemann a primit în 1926 premiul
Nobel pentru Pace. Proiectele respective vor rămâne însă de domeniul
dezideratelor, deoarece ascensiunea rapidă a ideologiilor totalitare comuniste,
fasciste şi naziste, vor proceda la o împărţire subiectivă a sferelor de influenţă în
Europa [3, p. 28].
Pe un plan restrâns, se face şi primul pas concret spre integrare economică în
Europa Occidentală, între Luxemburg şi Belgia, prin Convenţia de instituire a
Uniunii Economice Belgiano-Luxemburgheze (UEBL), încheiată la 25 iulie 1921.
Îi urmează Convenţia de la Onchy din 1923, prin care UEBL şi Olanda îşi
propuneau eliminarea restricţiilor comerciale reciproce. Deşi neratificate, aceste
convenţii vor conduce la semnarea în 1944 între cele trei ţări a unei Convenţii
vamale şi în 1958 la încheierea tratatului de constituire a Benelux, ca o uniune
economică cu un ridicat nivel de integrare [1, p. 12].
Deşi ideea unificării europene a fost formulată pornind de la o serie de
învăţăminte care au fost formulate de pe urma primului război mondial, politicile
imperialist-expansioniste ale unor puteri europene, precum şi teoriile naţionaliste
care se vehiculau în acele vremuri nu au făcut posibilă punerea ei în aplicare într-o
formă sau alta, iar lipsa de cooperare, de apreciere realistă a unor noi doctrine
politice şi militare, precum şi conservatorismul şi inconsecvenţa unor oameni
politici la care adăugăm şi efectele Marii Crize cu care s-au confruntat economiile
statelor europene în anii 1930, au stopat toate iniţiativele menţionate mai sus,
iniţiative care puteau să aducă progres şi bunăstare pe continent, şi au creat în
schimb premisele unui dezastru economic şi social ca urmare a apariţiei unei noi
puteri ce avea să târască întreaga lume într-un nou conflict militar, care se va
dovedi mai dezastruos decât primul [2, p. 16].
În timp ce construcţia europeană ca proces conştient de formare a unităţii
economice, politice şi instituţionale a acestui spaţiu are o vechime de doar câteva
decenii, declanşându-se efectiv în contextul bipolarităţii mondiale, instaurate după

20
cel de-al doilea război mondial, în care Europa îşi poate salva locul, rolul,
identitatea şi puterea doar prin transpunerea în practică a premiselor unităţii sale,
ideea de Europa, desemnând un spaţiu geografic, politic şi spiritual specific,
datează de câteva milenii.
Este indiscutabil faptul că procesul construcţiei europene s-a întemeiat pe
antecedentele unei evoluţii istorice îndelungate, în care ideea de unitate europeană
s-a cristalizat şi afirmat în numeroase iniţiative şi proiecte, care se constituie, în
ansamblul lor, într-o adevărată preistorie a construcţiei europene, aflate astăzi în
plină desfăşurare. Modalităţile preconizate în cursul timpului pentru unificarea
spaţiului european s-au concentrat, în esenţă, în jurul a două soluţii posibile: cea
imperială – o unificare prin forţă a continentului în jurul unei puteri hegemonice, şi
cea a asocierii statelor europene, pe baza propriei voinţe, într-o formă federativă
sau confederativă. Soluţia federativă implică realizarea unei structuri instituţionale
suprastatele, căreia statele participante îi cedează, într-o măsură mai mare sau mai
mică, atributele suveranităţii lor. Formula confederativă menţine intacte
prerogativele suverane ale statelor participante care s-au asociat în vederea
realizării unor obiective formulate într-un mod sigur, de natură politică sau
economică [3, 31].
În timp ce tentativele de forţare a unei integrări politice europene au eşuat,
beneficiile potenţiale ale integrării economice s-au dovedit atractive pentru elitele
politice europene. Cu toate acestea, experimentele din secolul al XIX-lea cu zonele
de liber schimb între statele-naţiune au fost de scurtă durată, iar primele uniuni
vamale erau specifice regimurilor din interiorul statelor naţiune. În cele din urmă,
aceste experimente de integrare economică au avut aceiaşi soartă ca şi încercările
de a forma o unitate politică [11, p. 101].
Accentul în identificarea Europei cade în prezent pe conceptele de solidaritate
şi de identitate. Europa se clădeşte pe cultivarea sentimentului de identitate
europeană, de apartenenţă la un sistem comun de valori care dă specificarea
Europei, se constituie în baza progresului individual şi social şi permite
manifestarea solidarităţii ca expresie a opţiunii pentru un “bine comun european”.
Identitatea europeană poate fi definită, după A. Marga, prin: conceptul
“cunoaşterii” orientată spre atingerea scopurilor umane; conceptul “raţionalităţii”
care presupune căutarea eficienţei acţiunilor noastre; conceptul “dreptului” ca
ansamblu de reguli generale; conceptul “individualismului” prin care individul se
manifestă liber; conceptul “persoanei umane” care înseamnă dorinţa individului de
dezvoltare spirituală; conceptul “adevărului” ca valoare fundamentală şi conceptul
“sferei publice” ca mediu al stabilirii voinţei politice [1, p. 6].
Acţiuni în favoarea unor integrări paşnice în Europa au apărut după Primul
Război Mondial, însă ordinea politică de atunci era bazată mai degrabă pe

21
coexistenţa paşnică a statelor-naţiune, decât pe integrare. Eşecul Ligii Naţiunilor de
a menţine pacea a fost rapid şi total, provocând renaşterea naţionalismului în anii
'20 şi '30 ai secolului trecut. Grupurile pro integrare apărute în Europa după 1918
nu au reuşit să ofere nici o soluţie practică pentru rezolvarea acestei probleme.
Declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial a distrus speranţele într-o unitate
europeană. Însă consecinţele războiului au constituit originile mişcării actuale
canalizate pe direcţia integrării europene.

BIBLIOGRAFIE:

1. Pascariu Gabriela Carmen. Integrare Economică Europeană. Suport de curs. Iaşi:

Centrul de Studii Europene, 2009. 146 p.
2. Cotea Felician. Drept comunitar european. Bucureşti: Editura Wolters Kluwer, 2009.
676 p.
3. Enciu Nicolae. Enciu Valentina. Construcţia europeană (1945-2007). Curs universitar.
Chişinău: CIVITAS, 2007. 392 p.
4. Marcu Viorel. Drept instituţional comunitar. Bucureşti: Lumina Lex, 2001. 3003 p.
5. Duculescu Victor. Dreptul integrării europene. Tratat elementar. Bucureşti: Lumina
Lex, 2003. 727 p.
6. Albericus Gentili. https://en.wikipedia.org/wiki/Alberico_Gentili
7. Savu Victoria. Integrare Europeană: dimensiuni şi perspective. Bucureşti: Oscar
Print,1996. 256 p.
8. Domonique Colas. Larousse Dicţionar de gândire politică. Autori. Opere. Noţiuni.
Bucureşti: Univers Enciclopedic, 2003, 361 p.
9. Scăunaş Stelian. Uniunea Europeană. Construcţie, Instituţii, Drept. Bucureşti: ALL
Beck, 2005. 230 p.
10. Hen Christian. Leonard Jacques. Europa. Bucureşti: Editura Humanitas, 1992. 161 p.
11. Bache Ian. George Stephen. Politica în Uniunea Europeană. Chişinău: Editura Epigraf
SRL, 2009. 662 p.

22
 TEMA 2: PLANURI POSTBELICE DE COOPERARE VEST-
EUROPEANĂ

„Europa nu se va construi dintr-o dată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin
realizări concrete care vor genera în primul rând o solidaritate de fapt”

Robert Schuman, 9 mai 1950

Obiective:

La identificarea planurilor postbelice de cooperare vest-europeană vă va ajuta:

- Definirea premiselor pentru relansarea ideii de unificare europeană în

perioada celui de-al Doilea Război Mondial;

- Cunoaşterea dimensiunilor cooperării politice, economice şi militare în

Europa postbelică prin prisma influenţei asupra procesului de integrare
europeană;

- Identificarea şi studierea rolului şi locului personalităţilor care au generat

ideea şi procesul formării primelor comunităţi europene.

23
 2.1.Relansarea ideii de unificare europeană în perioada celui de-al Doilea
Război Mondial
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ideea de federaţie regională a
fost expusă pentru prima dată de politicienii belgieni. Paul Henri Spaac, ministrul
afacerilor externe al guvernului belgian a propus crearea unei federaţii a Belgiei,
Olandei, Luxemburgului şi Franţei în domeniile economic, politic şi militar, care să
le permită ţărilor menţionate participarea la politica mondială, alături de marile
puteri. Paul van Zeeland, prim-ministrul în exerciţiul al Belgiei, se pronunţa pentru
o uniune vamală şi monetară vest-europeană. Carlo Sforza, ex-ministrul al
afacerilor externe al Italiei, activist al emigraţiei italiene, opta pentru o federaţie
central-europeană, care să se extindă de la Polonia până la Serbia şi pentru o
Federaţie Latină, care să unească Franţa şi Italia, iar mai târziu să se extindă şi
asupra celorlalte state din bazinul Mării Mediterane.
La 11 noiembrie 1940, guvernul polonez sub conducerea lui Władysław
Sikorski şi guvernul temporar al Cehoslovaciei, în frunte cu preşedintele Edvard
Beneš, au pregătit o declaraţie comună cu intenţia de a forma o asociaţie politică şi
economică la care să poată adera şi alte ţări ale Europei. Acordul oficial privind
formarea după război a conferinţei polono-cehoslovace a fost încheiat la 23
ianuarie 1942. Câteva zile mai devreme, la 15 ianuarie 1942, guvernele iugoslav şi
grec au încheiat un acord de confederaţie, obligându-se să creeze instituţii comune,
în scopul promovării unei politici comune în domeniile de cooperare economică,
politică externă şi apărare.
La începutul anului 1943, guvernul francez, sub conducerea generalului
Charles de Gaulle, a adoptat un proiect de federaţie regională. Participarea Marii
Britanii la un astfel de proiect era percepută sceptic, iar acceptarea Germaniei ca
membru cu drepturi depline, părea ireală. Nucleul următoarei federaţii urma să fie
constituită de Franţa, Belgia, Olanda şi Luxemburg.
Primele tratative de integrare a federaţiilor regionale au avut loc la Londra,
unde se aflau majoritatea guvernelor în emigraţie. La invitaţia generalului Sikorski
de a discuta organizarea „Comunităţii Europene”, s-au întrunit reprezentanţii
guvernelor Poloniei, Cehoslovaciei, Norvegiei, Belgiei, Olandei, Luxemburgului,
Greciei, Iugoslaviei şi ai comitetului „Franţa Liberă”. Participanţii au convenit
asupra cedării parţiale a suveranităţii şi asupra regimului democratic al ţărilor
înfrânte în război. Dar era evident că hotărârile privind structura comună a Europei
nu putea fi acceptată fără acordul marilor puteri. Însă intenţiile de a căpăta susţinere
din partea marilor puteri era dificil de realizat, deoarece numai Winston Churchill
susţinea proiectele propuse. În cuvântul de felicitare adresat celui de-al V-lea
Congres Paneuropean, organizat de Coudenhove-Kalergi la New York, în martie
1943, Winston Churchill îşi exprima speranţa că în structura organizaţiei mondiale,

24
ce urma să reprezinte Naţiunile Unite, va apare Consiliul Europei. În primăvara
anului 1944, guvernul provizoriu al Franţei, sub conducerea generalului Charles de
Gaulle, a propus unificarea Europei Occidentale [1, p. 9].
În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, în mai multe ţări europene au
apărut manifestări ale unor idei de unificare europeană, iar în 1944 s-a desfăşurat la
Geneva o reuniune a reprezentanţilor militanţilor germani anti nazişti, care a fost
urmată de alte patru astfel de reuniuni şi care au elaborat un proiect de declaraţii al
unei rezistenţe europene, momentul respectiv fiind considerat ca primul act politic
al federaliştilor europeni şi primul apel la coordonarea mişcărilor de rezistenţă,
fiind creat şi un birou permanent de conducere a acţiunilor pentru eliberarea ţărilor
cărora le aparţineau şi pentru organizarea unei „Uniuni Federale a Popoarelor
Europene”. Această Uniune federală urma să aibă un guvern responsabil în faţa
popoarelor, o armată plasată sub ordinele acestui guvern şi care să excludă orice
armată naţională precum şi un tribunal suprem. Se prevedea obligaţia Germaniei şi
aliaţilor de a contribui la reconstrucţia tuturor ţărilor care au fost afectate de război,
dezarmarea totală şi supunerea acesteia unui control federal european [2, p. 23].
Putem observa cu uşurinţă că toate aceste proiecte sunt marcate de conjunctura
celui de-al Doilea Război Mondial şi de consecinţele sale pe plan european.
Păstrând ordinea evenimentelor moderne, tabloul sfârşitului celei de-a doua
conflagraţii mondiale ne arată o Europă răvăşită, în care începutul reconstrucţiei a
reprezentat în acelaşi timp şi momentul unei noi confruntări, care se va derula de
acum între fostele principale puteri politice şi militare aliate, respectiv Statele Unite
ale Americii şi Uniunea Sovietică, fiecare din ele dornică să-şi impună influenţa
politică, economică şi militară asupra celorlalte state vlăguite de efortul războiului.
De această dată, pornind de la experienţa celor două războaie, dar fiind conştienţi şi
de faptul că relansarea europeană nu se va putea realiza decât printr-un efort comun
şi cu ajutorul celei mai mari puteri economice şi militare care era Statele Unite ale
Americii, oamenii politici au înţeles că singura şansă de refacere economică,
militară şi politică era realizarea unei Europe unite şi libere, o astfel de uniune
reprezentând în acelaşi timp şi o garanţie în contextul nevoii de menţinere a păcii
pe continent.
În sensul celor de mai sus, revenind asupra unui plan mai vechi pe care l-a
făcut cunoscut încă din anul 1942 într-un memorandum adresat primului-ministru
de atunci Anthonz Eden, Winston Churchill, devenit prim-ministru a susţinut ideea
unificării europene într-un discurs pe care l-a ţinut la 19 septembrie 1946 la
Universitatea din Zürich, unde expunându-şi poziţia cu privire la viitorul Europei a
spus următoarele: „Noi trebuie să creăm ceva de felul Statelor Unite ale Europei.
Primul pas este formarea unui Consiliul al Europei. Dacă la început nu toate statele

25
vor să intre în uniune, trebuie ca noi să lucrăm pentru a alătura şi a uni acele state
care doresc integrarea şi aderarea într-un spaţiu comun” [3, p. 17].
Ieşind din război devastată material, Europa a început un proces de
reconstrucţie economică şi politică. Ideea unităţii europene a fost reprezentată de la
început în acest proces, deoarece ideologia federalismului a obţinut foarte multă
susţinere în timpul războiului. Totuşi subiectul nu poate fi tratat doar în termeni de
idealuri. Chiar dacă personalităţile influente au manifestat un anumit grad de
ataşament faţă de curentul federalismului, acţiunile întreprinse au fost inspirate de
un realism pragmatic referitor la etapele necesare pentru o reconstrucţie reuşită.

2.2.Dimensiunile cooperării politice, economice şi militare în Europa

postbelică
Războiul din Europa a distrus considerabil infrastructura fizică, a perturbat
producţia economică şi a cauzat o dislocare socială gravă. Reţelele de comunicaţie
şi infrastructură au fost distruse de bombardamentele aliaţilor sau de armata
germană în retragere, în încercarea ei de a încetini înaintarea forţelor aliate.
Producţia de cărbune constituia la sfârşitul războiului doar 42% din nivelul ei din
perioada antebelică. Milioane de refugiaţi pribegeau prin Europa. Exista o stare
generală de spirit pentru schimbare, un sentiment că nu trebuie să se revină la
elitele şi la normele antebelice. Dorinţa pentru schimbare a alimentat de asemenea
un sentiment popular puternic în ţările care au suferit din cauza fascismului în
favoarea renunţării definitive la naţionalism în procesul de reconstrucţie postbelică.
Astfel, proiectele de cooperare la nivel european după finisarea celui de-al Doilea
Război Mondial s-au consolidat în jurul a trei dimensiuni importante, şi anume
politică, economică şi nu în ultimul rând militară.
Pe dimensiunea politică menţionăm înfiinţarea în 1946 a Uniunii Europene a
Federaliştilor, iniţiativă care urmărea distrugerea structurilor politice existente şi
construcţia unui nou început politic pe un fundament radical diferit de Europa
statelor-naţiune şi pentru a crea o Constituţie federală europeană, ca parte a unui
plan mai îndepărtat de realizare a unităţii europene. Conferinţa a fost organizată la
Haga, în 1948 şi a reunit reprezentanţi ai majorităţii partidelor politice din statele
necomuniste ale Europei, iar preşedinte de onoare a fost ales Winston Churchill,
eroul discursului de la Zürich prin care făcea apel la o Europă unită, iar calea de
realizare a acestui deziderat complex era văzută numai prin crearea
„parteneriatului” dintre Franţa şi Germania. Congresul de la Haga a reprezentat un
prilej pentru discursuri subtile, însă a devenit treptat evident că britanicii nu erau
interesaţi să fie parte a unei organizaţii supranaţionale care ar compromite
suveranitatea lor naţională. Deşi Congresul a fost generatorul Consiliului Europei,
acesta era dominat într-atât de mult de poziţia guvernelor naţionale, încât existau

26
puţine perspective realiste ca el să evolueze în direcţia federală la care sperase
Uniunea Europeană a Federaliştilor.
Integrarea europeană nu putea fi realizată printr-un singur act măreţ de voinţă
politică, deoarece această voinţă nu exista. Unii au acuzat atitudinea britanicilor de
eşecul Consiliului Europei de a evolua într-o direcţie federală, însă adevărul este că
nici un guvern naţional, odată instalat nu dorea să cedeze o parte a puterii sale. În
1947 atenţia guvernelor era direcţionată spre reconstrucţia economică naţională şi
nu spre înlocuirea statului naţiune. Cu toate acestea, în scurt timp au fost exercitate
asupra guvernelor presiuni pentru a se îndepărta de suveranitatea naţională mult
mai insistente decât cele pe care le-au putut mobiliza federaliştii [4, p. 104].
Speranţa lui Winston Churchill se va materializa în ziua de 5 mai 1949, când în
palatul Saint James din Londra, 10 state (Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia,
Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Suedia) au semnat tratatul de
înfiinţare al Consiliului Europei cu sediul la Strasbourg. Situat la graniţa franco-
germană, acest oraş simbolizează dorinţa de conciliere, înţelegere, integrare şi
cooperare a marilor puteri divizate în cel de-al Doilea Război Mondial [5, p. 20].
Dimensiunea economică a fost materializată prin discursul lui George
Marshall, secretar de Stat al Statelor Unite ale Americii, la 5 iunie 1947 la
Universitatea Harvard prin care propune statelor europene „Programul redresării
economice a Europei”, care presupunea un ajutor financiar condiţionat. Statele
europene urmau să fie reprezentate într-o instituţie ce trebuia să realizeze gestiunea
colectivă a ajutorului şi să colaboreze în programul de reconstrucţie proprie. La 12
iulie 1947, la Paris şi-a desfăşurat lucrările Conferinţa de cooperare economică
europeană, cu scopul de a face bilanţul necesităţilor economice comune. Lansarea
oficială a Planului Marshall a avut loc la 3 aprilie 1948, când preşedintele Statelor
Unite ale Americii Harry Truman a semnat Legea Asistenţei Externe.
La 16 aprilie 1948 răspunzând iniţiativei Statelor Unite ale Americii 16 state
au semnat Convenţia prin care se instituia Organizaţia Europeană de Cooperare
Economică, numită mai târziu Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică, ce urma să asigure solidaritatea statelor europene. Membre ale
Organizaţiei şi beneficiare ale suportului financiar american au devenit Austria,
Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxembourg,
Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia, Suedia şi Turcia. Ulterior, în
organizaţie au fost admise Republica Federativă Germană, în 1955 şi Spania, în
1959 [6, p. 79].
Contribuţia americană a constituit mai mult de 13 miliarde de dolari. Planul
Marshall a fost finalizat la 30 septembrie 1951, când a fost decretată dizolvarea
Administraţiei de Cooperare Economică. Planul Marshall a fost nu atât un plan
dezinteresat, cât un act politic inteligent la modul suprem. Această idee consta

27
esenţialmente în tratarea Europei ca o unitate, ba mai mult chiar, în pretenţia ca
ţările să se comporte ca o unitate şi să adopte împreuna, cu ajutorul Americii,
măsurile necesare pentru a asigura redresarea economică a continentului luat în
ansamblul său [7, p. 109].
Rămânând în planul vieţii economice postbelice, alături de Organizaţia pentru
Cooperare şi Dezvoltare Economică vom semnala, începând cu anul 1948, existenţa
unei alte forme de cooperare în vestul continentului, reprezentată de Uniunea
Vamală între Belgia, Olanda, Luxemburg, cunoscută sub denumirea de Benelux,
care îşi propunea să faciliteze cooperarea economică dintre cele trei state semnatare
[8].
Pe tărâm militar, cooperarea statelor europene a început la 4 martie 1947, o
dată cu semnarea de către Franţa şi Marea Britanie a Tratatului de la Dunkerque,
prin care cele două ţări îşi oferea sprijin militar şi economic reciproc şi a continuat
cu încheierea Tratatului de la Bruxelles la date de 17 martie 1948, care a extins
garanţiile de asistenţă şi sprijin militar reciproc şi asupra Belgiei, Olandei şi
Luxemburgului, prin înfiinţarea unei organizaţii intitulată Uniunea Occidentală.
Ulterior, prin Acordul de la Paris din 23 octombrie 1954, Uniunea Occidentală a
fost înlocuită cu Uniunea Europei Occidentale, ale cărei membre erau cele cinci
state care au făcut parte din Uniunea Occidentală, la care s-au adăugat Germania şi
Italia. Deşi documentele de înfiinţare a Uniunii Europei Occidentale prevedeau
pentru această organizaţie alături de competenţe militare şi competenţe de natură
politică, economică şi socială, exerciţiul ultimelor a fost limitat, întrucât ele nu
puteau fi exercitate decât în cooperare cu alte organisme internaţionale, astfel că,
practic, sfera de acţiune a Uniunii a fost restrânsă la domeniile apărare şi
diplomaţiei.
Creşterea tensiunilor între este şi vest, reflectată în semnarea Tratatului de la
Varşovia în anul 1945, eşecul negocierilor purtate în lunile noiembrie-decembrie
1947 la Londra de cele patru mari puteri aliate în problema de guvernare a
Germaniei, fapt care a dus practic la divizarea Germaniei în două state, urmată de
instituirea blocadei asupra Berlinului în iunie 1948, extinderea influenţei Uniunii
Sovietice asupra statelor din estul Europei prin impunerea forţată a ideologiei
comuniste şi instaurarea unor guverne pro-sovietice, au confirmat faptul că deşi o
parte dintre statele europene s-au aliat sub umbrela protectoare a Uniunii
Occidentale, pentru a-şi oferi reciproc protecţie şi asistenţă militară, organizaţia nu
avea putere să le asigure o garanţie eficientă, acestea putând să vină numai din
partea unei super puteri. Ca efect a acestei conjuncturi istorice, la data de 4 aprilie
1949, un număr de 10 state vest europene: Belgia, Danemarca, Franţa, Islanda,
Italia, Luxembourg, Marea Britanie şi Irlanda de Nord, Irlanda, Norvegia şi
Portugalia, împreună cu Statele Unite ale Americii şi Canada au semnat la

28
Washington Tratatul de creare a Organizaţiei Atlanticului de Nord – NATO [3, p.
22].
Cooperare statelor vest-europene pe toate palierele vieţii politice, dar în mod
special în domeniul politic, economic şi militar a favorizat apropierea între ele şi au
impulsionat alte proiecte de interacţiune. Succesul lor s-a datorat prezenţei
incontestabile a personalităţilor politice care, prin acţiunile lor integraţioniste au
devenit părinţii fondatori ai Uniunii Europene.

2.3. Fondatori ai comunităților europene

Jean Monnet – forţa unificatoare aflată la originea Uniunii Europene.
Consilier pe probleme economice şi om politic francez, Jean Monnet şi-a dedicat
viaţa cauzei integrării europene. A fost sursa de inspiraţie a planului Schuman, care
prevedea unificarea industriei grele a Europei occidentale. Monnet provenea din
regiunea franceză Cognac. După terminarea studiilor, la vârsta de 16 ani, a călătorit
în întreaga lume datorită profesiei sale de distribuitor de coniac şi, ulterior, de
bancher. În timpul celor două războaie mondiale, a ocupat poziţii înalte în domeniul
producţiei industriale, în Franţa şi în Regatul Unit. În calitate de prim consilier al
guvernului francez, a fost omul care a inspirat faimoasa „Declaraţie Schuman”,
pronunţată la 9 mai 1950. Aceasta a condus la crearea Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO), considerată a fi la originea Uniunii Europene de
astăzi. Între 1952 şi 1955, a fost primul preşedinte al comitetului executiv al CECO.
Primii ani de viață. Jean Omer Marie Gabriel Monnet s-a născut la 9
noiembrie 1888, în oraşul Cognac din Franţa. După terminarea studiilor, la vârsta
de 16 ani, tatăl său l-a trimis la Londra pentru a lucra într-o întreprindere a familiei,
care se ocupa cu comercializarea coniacului, după ce și-a dat seama că fiul său are
abilităţi interpersonale extraordinare, adecvate pentru o carieră în afaceri
internaționale. Într-adevăr, începând cu această experienţă timpurie, Monnet a
călătorit în întreaga lume, ca om de afaceri respectat şi de succes.
Al Doilea Război Mondial. La începutul celui de-al Doilea Război Mondial,
Monnet și-a oferit din nou serviciile ţării sale, devenind preşedintele unui comitet
franco-britanic înfiinţat pentru a coordona capacităţile de producţie ale celor două
ţări. I-a convins pe cei doi lideri ai Marii Britanii și Franței, Winston Churchill şi
Charles de Gaulle, să formeze o uniune politică între cele două ţări pentru a lupta
împotriva nazismului, dar planul a eşuat în ultimul moment.
Planul Monnet. Ulterior, Monnet a lucrat pentru guvernul britanic, care l-a
trimis în Statele Unite pentru a supraveghea achiziţionarea de provizii de război.
Impresionându-l pe preşedintele american Roosevelt, în scurt timp a devenit unul
dintre consilierii săi de încredere şi i-a cerut să extindă capacitatea de producţie de
echipament militar a Statelor Unite, încă înainte de intrarea în război a SUA. În

29
1943, Monnet a devenit membru al Comitetului Francez de Eliberare Naţională,
adevăratul guvern francez în exil la Alger. Atunci și-a exprimat în mod clar, pentru
prima dată, viziunea privind o uniune a Europei prin care să se recâştige şi să se
mențină pacea. În timpul unei reuniuni a acestui comitet, la 5 august 1943, Monnet
a declarat: „Nu va exista pace în Europa, dacă statele sunt reconstituite pe baza
suveranităţii naţionale... Țările din Europa sunt prea mici pentru a le putea garanta
popoarelor lor prosperitatea şi dezvoltarea socială necesare. Statele europene
trebuie să se constituie într-o federaţie ...”. În 1944, și-a asumat răspunderea pentru
planul naţional de modernizare şi dezvoltare care viza revigorarea economiei
franceze şi reconstrucţia ţării după război.
Declaraţia Schuman. Cu toate acestea, după ce planul său a fost acceptat şi
executat, a început să-și dea seama că reconstrucţia şi integrarea europeană nu se
conturează în ritmul în care și-ar fi dorit şi în modul pe care îl considera optim. În
condițiile unor presiuni internaţionale în creştere, Monnet a recunoscut că era
timpul să ia măsuri reale în vederea unificării europene şi astfel, alături de echipa
sa, a început să lucreze la conceptul de Comunitate Europeană. La 9 mai 1950,
Robert Schuman, ministrul francez al afacerilor externe, a rostit aşa-numita
„Declaraţie Schuman” în numele guvernului francez. Această declaraţie, inițiată şi
pregătită de către Monnet, propunea plasarea întregii producţii germano-franceze
de cărbune şi oţel sub o Înaltă Autoritate. S-a pornit de la ideea că, odată făcut acest
pas de către cele mai puternice două ţări de pe continent, războaiele vor putea fi
prevenite în viitor. Primind un răspuns favorabil din partea guvernelor din
Germania, Italia, Țările de Jos, Belgia şi Luxemburg, această declaraţie a pus
bazele Comunității Europene a Cărbunelui şi Oţelului, predecesoarea Comunității
Economice Europene şi ulterior a Uniunii Europene. După ce crearea unei
Comunități Europene de Apărare a eşuat în 1954, Monnet a fondat „Comitetul de
Acţiune pentru Statele Unite ale Europei”. Comitetul a fost înfiinţat pentru a
revigora spiritul integrării europene şi s-a aflat la originea multor progrese făcute în
direcţia integrării europene, printre care se numără crearea pieţei comune, a
sistemului monetar european, a summit-urilor Consiliului European şi organizarea
de alegeri prin vot universal pentru Parlamentul European. În ciuda faptului că și-a
încheiat educaţia formală la vârsta de 16 ani, Jean Monnet a îndeplinit roluri
diverse: om de afaceri internaţional, bancher, diplomat şi politician. Cu toate
acestea, nu a fost niciodată ales într-o funcţie publică şi, prin urmare, nu a avut
niciodată puterea politică necesară pentru a-și pune în aplicare punctele de vedere.
Doar prin capacitatea sa de argumentare şi convingere i-a determinat pe liderii
europeni să lucreze în interes comun, făcându-i să înţeleagă beneficiile cooperării
[8].

30
 Robert Schuman: arhitectul proiectului de integrare europeană. Omul de
stat Robert Schuman, jurist eminent şi ministru francez al afacerilor externe în
perioada 1948-1952, este considerat unul dintre părinţii fondatori ai Uniunii
Europene. Schuman s-a născut la Luxemburg, iar situarea acestei regiuni în
vecinătatea graniţei franco-germane şi-a pus amprenta asupra sa. În ciuda
experienţelor trăite în Germania nazistă sau poate tocmai ca urmare a acestora, a
recunoscut că numai o reconciliere de durată cu Germania ar putea constitui baza
unei Europe unite. Deportat în Germania în 1940, a reuşit să fugă doi ani mai târziu
şi s-a alăturat rezistenţei franceze. În ciuda acestei experienţe, nu a încercat niciun
resentiment când, după terminarea războiului, a devenit ministru al afacerilor
externe. În colaborare cu Jean Monnet, a elaborat planul Schuman, celebru în
lumea întreagă, pe care l-a prezentat la data de 9 mai 1950, considerată astăzi data
naşterii Uniunii Europene. Planul propunea exercitarea unui control comun asupra
producţiei de cărbune şi oţel, materiile prime cele mai importante pentru industria
armamentului. Ideea de bază era aceea că o ţară care nu deţine controlul asupra
producţiei de cărbune şi oţel nu va avea mijloacele necesare pentru a lupta într-un
război. Schuman l-a informat pe Konrad Adenauer despre acest plan; cancelarul
german a recunoscut imediat şansa care i se oferea Europei de a trăi în pace şi a
acceptat. La scurt timp după aceea, guvernele Italiei, Belgiei, Luxemburgului şi
Ţărilor de Jos au reacţionat şi ele pozitiv. Cele şase state au semnat acordul de
instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, la Paris, la 1 aprilie
1951. Astfel, istoria Uniunii Europene a început printr-o iniţiativă de pace.
Schuman a contribuit şi la elaborarea unei politici europene de apărare comună. De
asemenea, între 1958 şi 1960, a fost preşedinte al Parlamentului European.
Primii ani de viață. Robert Schuman a avut o origine cu adevărat europeană:
s-a născut la 29 iunie 1886 la Luxemburg; tatăl său era de origine franceză, dar a
devenit german când regiunea în care locuia a fost anexată de către Germania, iar
mama sa era luxemburgheză. Schuman s-a născut cetăţean german. A devenit
francez în 1919, după Primul Război Mondial, când regiunile Alsacia și Lorena au
fost restituite Franţei. Înainte de război, a studiat dreptul, economia, filosofia
politică, teologia şi statistica la universităţile din Bonn, München, Berlin şi
Strasbourg şi a obținut o diplomă în drept cu cea mai înaltă distincţie de la
Universitatea din Strasbourg. După absolvire, și-a înfiinţat propria societate civilă
de avocați la Metz, în 1912. Doi ani mai târziu a izbucnit Primul Război Mondial.
Schuman a fost scutit de serviciul militar din motive medicale. După încheierea
războiului, a devenit activ în politică, începându-și cariera în sistemul serviciilor
publice ca membru al Parlamentului francez pentru regiunea Moselle. La începutul
celui de-al Doilea Război Mondial, Schuman era ministru adjunct în guvernul
francez. A devenit activ în rezistenţa franceză în timpul războiului şi a fost luat

31
prizonier. Reușind cu greu să scape de deportarea în lagărul de concentrare de la
Dachau, a fugit în zona „liberă” a Franţei, unde s-a ascuns după invazia naziştilor.
Ascuns și dat în urmărire, contra unei recompense de 100 000 de mărci ale Reich-
ului german, i-a sfidat pe germani pentru următorii trei ani. A refuzat invitaţia
liderului francez de Gaulle aflat în exil de a merge la Londra, preferând să rămână
cu compatrioţii săi în Franţa ocupată de nazişti. După război, a revenit în politica
naţională, ocupând o serie de funcții la nivel înalt: întâi a fost ministru de finanţe,
apoi prim-ministru în 1947, ministru al afacerilor externe în perioada 1948-1952 şi
din nou ministru de finanţe în perioada 1955-1956. A fost negociator cheie al unor
tratate şi iniţiative importante precum Consiliul Europei, Planul Marshall şi NATO,
toate iniţiative care vizau consolidarea cooperării în cadrul alianţei de vest şi
unificarea Europei. Însă Schuman a devenit foarte cunoscut datorită a ceea ce se
numeşte astăzi „Declaraţia Schuman”, în care a propus Germaniei şi celorlalte ţări
europene să conlucreze pentru unificarea intereselor economice. Era convins că,
datorită acestei colaborări, războiul va deveni „nu doar de neconceput, ci practic
imposibil”.
Declaraţia Schuman. Într-un discurs rostit la 9 mai 1950, inspirat şi elaborat în
cea mai mare parte de Jean Monnet, Schuman a propus plasarea producţiei franco-
germane de cărbune şi oţel sub o Înaltă Autoritate comună. Această organizaţie era
deschisă participării și altor ţări europene. Cooperarea avea să fie concepută astfel
încât să creeze interese comune la nivelul ţărilor europene, ceea ce ar conduce la
integrarea politică treptată, o condiţie pentru pacificarea relațiilor dintre state:
„Uniunea Europeană nu se va forma într-o singură etapă, sau în conformitate cu un
singur plan. Aceasta va fi construită prin realizări concrete care creează mai întâi o
solidaritate de facto. Unificarea naţiunilor din Europa necesită eliminarea vechii
opoziţii dintre Franţa şi Germania”. Discursul său nu a fost ignorat și ca dovadă
cancelarul german Adenauer a dat rapid un răspuns pozitiv. La fel au făcut și
guvernele din Țările de Jos, Belgia, Italia şi Luxemburg. În termen de un an, la 18
aprilie 1951, cei şase membri fondatori au semnat Tratatul de la Paris, prin care s-a
creat Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului – prima comunitate
europeană supranaţională. Această organizaţie fără precedent a pregătit terenul
pentru Comunitatea Economică Europeană şi ulterior pentru Uniunea Europeană,
care este condusă și în prezent de tipul de instituţii europene inovatoare concepute
în 1950.Cu toate acestea, eforturile sale nu s-au oprit aici. A devenit un mare
promotor al continuării integrării printr-o Comunitate Europeană de Apărare, iar în
1958 a devenit primul preşedinte al instituției care a precedat actualul Parlament
European. În momentul în care a părăsit această funcție, Parlamentul i-a acordat
titlul de „părinte al Europei”. Datorită importanţei „Declaraţiei Schuman”, pe care a
prezentat-o la data de 9 mai 1950, această zi a fost desemnată „Ziua Europei”. Mai

32
mult decât atât, în onoarea muncii sale de pionierat pentru o Europă unită, zona din
Bruxelles unde îşi au sediul mai multe instituţii ale Uniunii Europene îi poartă
numele [9].
Konrad Adenauer: democrat pragmatic și unificator neobosit. Primul
cancelar al Republicii Federale Germania, care s-a aflat în fruntea acestui nou stat
din 1949 până în 1963, a schimbat mai mult decât oricine altcineva Germania
postbelică şi cursul istoriei europene. Asemenea multor oameni politici ai
generaţiei sale, Adenauer îşi dăduse seama, după Primul Război Mondial, că pacea
durabilă nu poate fi garantată decât de o Europă unită. Experienţele trăite în timpul
celui de-al treilea Reich, când a fost îndepărtat de nazişti din funcţia de primar al
oraşului Köln, nu au făcut decât să-i întărească această convingere. Pe parcursul a
numai şase ani (1949-1955), Adenauer a realizat obiective de politică externă de
mare amploare, destinate să stabilească legături cât mai strânse între Germania şi
alianţa occidentală: aderarea la Consiliul Europei (1951), crearea Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului (1952), intrarea Germaniei în NATO (1955).O
piatră de temelie a politicii externe a lui Adenauer a fost reconcilierea cu Franţa.
Colaborarea sa cu preşedintele francez Charles de Gaulle a marcat un moment de
cotitură în istoria Europei: în 1963, Franţa şi Germania, odinioară rivale de
neîmpăcat, au semnat un tratat de prietenie care a reprezentat unul dintre cele mai
importante repere ale integrării europene.
Om politic german. Konrad Adenauer s-a născut în orașul catolic Köln, la data
de 5 ianuarie 1876, într-o familie de origine modestă, dar caracterizată de ordinea și
disciplina insuflată de tatăl său. S-a căsătorit în 1904 cu fiica unei familii influente
din Köln, ceea ce i-a permis să intre în contact cu oameni politici locali şi să se
implice astfel și în viaţa politică. A profitat din plin de talentul său politic, în
calitate de membru al Partidului Catolic „Zentrum”,iar cariera sa a luat avânt,
Adenauer devenind primarul orașului Köln în 1917. Această poziție a însemnat și
implicarea în proiecte mari, cum ar fi construirea primei autostrăzi din Germania,
între Köln şi Bonn. Determinarea şi tenacitatea sa au fost unanim apreciate.
Distanțându-se în mod clar de convingerile politice extreme care au avut mulți
adepți în generația sa, Adenauer și-a luat angajamentul de a le insufla cetățenilor
diligență, ordine, precum și valorile și învățăturile creștine. Încă de la sfârşitul
anilor ’20, Partidul Nazist a început o campanie de defăimare la adresa lui
Adenauer. Acesta a fost acuzat de sentimente antigermane, de risipirea fondurilor
publice şi de simpatie faţă de mişcarea sionistă. Atunci când în 1933, după ce
naziştii ajunseseră la putere, a refuzat să decoreze oraşul cu svastici cu ocazia unei
vizite a lui Hitler, Adenauer a fost demis din funcţie, iar conturile bancare i-au fost
îngheţate. Era acum şomer, fără adăpost şi fără venituri, dependent de bunăvoinţa
prietenilor şi a bisericii. Chiar dacă nu a mai apărut pe scena publică în timpul

33
războiului, a fost totuşi arestat în mai multe rânduri. După tentativa eșuată de a-l
asasina pe Hitler în 1944, Adenauer a fost închis în renumita închisoare a
Gestapoului din Brauweiler, Köln. După război, Adenauer a fost repus în funcția de
primar al orașului Köln de către americani, dar a fost îndepărtat la scurt timp de
către britanici, când orașul a fost transferat în zona de ocupaţie britanică. Astfel,
Adenauer a avut timp să se dedice înfiinţării Uniunii Creştin-Democrate (UCD),
prin care a sperat să unifice germanii protestanţi şi catolici într-un singur partid. În
1949, a devenit primul cancelar al Republicii Federale Germania (Germania de
Vest). Iniţial, s-a crezut că Adenauer va fi cancelar doar pentru o perioadă scurtă de
timp, având în vedere că avea deja 73 de ani la acea vreme. Cu toate acestea, în
ciuda părerii generale, Adenauer (supranumit „Der Alte”, sau „Bătrânul”) a
continuat să ocupe această funcție în următorii 14 ani, devenind astfel nu numai cel
mai tânăr primar al orașului Köln, ci și cel mai în vârstă cancelar pe care l-a avut
Germania vreodată. Sub conducerea sa, Germania de Vest a devenit o democraţie
stabilă şi a ajuns la o reconciliere de durată cu ţările vecine. Cancelarul a reuşit să
recapete o parte din suveranitate pentru Germania de Vest prin integrarea ţării în
comunitatea euro-atlantică, aflată în curs de dezvoltare (NATO şi Organizaţia
pentru Cooperare Economică Europeană).
Contribuţia la integrarea europeană. Experienţele trăite în timpul celui de-al
Doilea Război Mondial l-au transformat pe Adenauer într-un susținător al
realismului politic. Opiniile sale cu privire la rolul Germaniei în Europa au fost
puternic influenţate de cele două războaie mondiale şi de secolul de ostilitate dintre
Germania şi Franţa. Prin urmare, și-a îndreptat atenţia asupra promovării ideii de
cooperare paneuropeană. Adenauer a fost un mare promotor al Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului, a cărei creare a fost propusă prin intermediul
Declaraţiei Schuman din 9 mai 1950, precum și al tratatului instituind Comunitatea
Economică Europeană, din martie 1957. Opiniile lui Adenauer cu privire la Europa
s-au bazat pe ideea că o Europă unită este esenţială pentru instaurarea stabilităţii şi
a unei păci durabile. Din acest motiv, a lucrat neîncetat la reconcilierea Germaniei
cu foştii săi duşmani, în special cu Franţa. Mai târziu, în 1963, Tratatul de la
Élysée, cunoscut și sub numele de Tratatul de prietenie, a pecetluit reconcilierea.
Odată cu aceasta, Germania şi Franţa au pus bazele unor relaţii care au marcat
sfârşitul câtorva secole de rivalitate. Datorită talentului său politic, determinării,
pragmatismului şi viziunii clare asupra rolului Germaniei într-o Europă unită,
Adenauer a făcut tot posibilul pentru ca Germania să devină şi să rămână o
societate liberă şi democratică. Acest lucru nu numai că nu este pus la îndoială, ci
este profund integrat în spiritul societăţii germane moderne. Konrad Adenauer este
una dintre figurile cele mai remarcabile din istoria europeană. Pentru el, o Europă
unită nu însemna doar pace, ci și o modalitate de reintegrare a Germaniei post-

34
naziste în viaţa internaţională. Europa nu ar fi fost posibilă fără încrederea pe care
Adenauer le-a insuflat-o şi altor state europene prin practicarea unei politici externe
consecvente. Iar realizările sale continuă să fie recunoscute de către germani având
în vedere că, în 2003, Konrad Adenauer a fost votat drept „cea mai mare
personalitate germană a tuturor timpurilor” [10].
Winston Churchill: pledoarie în favoarea creării Statelor Unite ale Europei.
Winston Churchill, fost ofiţer de armată, reporter de război şi prim-ministru al
Marii Britanii (1940-1945 şi 1951-1955), a fost unul dintre cei care au propus
pentru prima dată crearea „Statelor Unite ale Europei”. Experienţele trăite în timpul
celui de-al Doilea Război Mondial l-au convins că doar o Europă unită poate
garanta pacea. Ţelul său era eliminarea pentru totdeauna a ideilor naţionaliste şi
beligerante. Churchill și-a formulat concluziile trase din lecţiile istoriei în faimosul
discurs adresat studenţilor Universităţii din Zürich, în 1946: „Există un remediu
care, .... în câţiva ani, ar face Europa ... liberă şi ... fericită. Acesta presupune
recrearea familiei europene, cel puţin în măsura în care acest lucru este posibil, şi
dotarea ei cu o structură care să-i poată permite să trăiască în pace, siguranţă şi
libertate. Trebuie să construim ceva de tipul Statelor Unite ale Europei”. Astfel,
omul care fusese motorul coaliţiei antihitleriste a devenit un militant activ al cauzei
europene. Winston Churchill este cunoscut şi ca pictor şi scriitor; în 1953, a fost
recompensat cu Premiul Nobel pentru literatură.
Primii ani de viaţă. Winston Churchill s-a născut la 30 noiembrie 1874, în
familia aristocrată Spencer-Churchill a ducilor de Marlborough, dar mama sa
provenea din America. După ce s-a bucurat de o copilărie privilegiată, Churchill și-
a început studiile în 1888, la Harrow, o renumită şcoală de băieţi din Londra. Nu i-a
plăcut şcoala şi nu a fost un elev deosebit. La terminarea studiilor, în 1893, abia
după trei încercări a reușit să treacă examenul de admitere la Sandhurst, Academia
Militară Regală. Dar, după absolvire, a început o carieră militară deosebită. În
următorii cinci ani, a luptat pe trei continente, a câștigat patru medalii şi un Ordin
de Merit, a scris cinci cărţi şi a dobândit un loc în Parlament. Toate acestea s-au
întâmplat înainte să împlinească 26 de ani.
Cariera politică. În perioada în care se afla în serviciul armatei britanice,
Churchill a fost și corespondent de presă. În timp ce făcea un reportaj despre
Războiului Burilor din Africa de Sud, a ținut el însuși prima pagină a ziarelor când
a evadat dintr-o tabără de prizonieri de război de acolo, după care s-a întors în
Anglia în 1900 pentru a se implica într-o carieră politică. A fost ales în Parlament şi
a lucrat în cabinete diferite ca ministru al afacerilor interne şi prim Lord al
Amiralităţii (ministrul responsabil de marină). În 1915, a fost forţat să demisioneze
după eşecul unei campanii militare. A decis să se alăture din nou armatei şi s-a aflat
la comanda celui de-al șaselea batalion, Royal Scots Fusiliers, în tranşeele din

35
Franţa. În 1917, când s-a format un nou guvern, a devenit ministru al munițiilor. În
anii care au urmat până în 1929, Churchill a ocupat cele mai importante funcții
ministeriale, cu excepţia celei de ministru al afacerilor externe. În 1929, Churchill a
părăsit Partidul Conservator. Acesta este începutul acelei perioade din viaţa lui
cunoscută sub numele de „anii de izolare”. A continuat să scrie și a devenit un autor
foarte bine vândut, publicând numeroase articole şi cărţi. Churchill s-a numărat
printre primii și puținii oameni care și-au dat seama de ameninţarea crescândă pe
care o reprezenta Hitler cu mult înainte de începutul celui de-al Doilea Război
Mondial, fiind primul care și-a exprimat preocupările în acest sens.
Al Doilea Război Mondial. În 1939, previziunile lui Churchill s-au adeverit la
izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. În 1940, a devenit prim-ministru şi a
condus Marea Britanie pe timpul anilor grei de război, oferind speranță și
determinare poporului britanic prin discursurile sale pline de inspirație. Refuzul său
ferm de a lua în considerare înfrângerea sau de a negocia cu naziştii a inspirat
rezistența britanică, în special la începutul războiului, atunci când Marea Britanie a
fost singura care i s-a opus în mod activ lui Hitler. Cu toate acestea, Churchill a
pierdut alegerile la sfârşitul războiului. Totuşi, nu și-a pierdut capacitatea de a
anticipa evenimentele, fapt demonstrat de faimosul său discurs ţinut la Fulton,
Missouri, privind ameninţarea reprezentată de comuniştii sovietici, în care a
inventat binecunoscuta expresie „Cortina de Fier”.
„Statele Unite ale Europei”. În 1946, Churchill a rostit un alt discurs celebru,
la Universitatea din Zürich, în care a pledat pentru crearea „Statelor Unite ale
Europei”, îndemnându-i pe cetăţenii europeni să întoarcă spatele ororilor din trecut
şi să privească spre viitor. El a declarat că Europa nu îşi poate permite să
alimenteze ura şi răzbunarea izvorâte din rănile trecutului şi că primul pas spre
recrearea „familiei europene” a dreptății, compasiunii şi libertății era „edificarea
unor State Unite ale Europei. Doar în acest fel sute de milioane de truditori vor
putea să-şi recâştige micile bucurii şi speranţe pentru care viaţa merită trăită”.
Consiliul Europei. Favorabil creării Statelor Unite ale Europei, Churchill s-a
numărat printre cei care au pledat pentru prima dată în favoarea integrării europene
pentru a evita ca atrocităţile celor două războaie mondiale să se repete, propunând
ca prim pas în acest sens înfiinţarea unui Consiliu al Europei. În 1948, la Haga, 800
de delegaţi din toate ţările europene s-au reunit în cadrul unui mare Congres al
Europei, la care Churchill a fost preşedinte de onoare. Acest eveniment a condus la
crearea Consiliului Europei, la 5 mai 1949, la a cărui primă reuniune a participat
însuşi Churchill. Apelul său la acţiune poate fi considerat un stimul pentru
continuarea integrării, așa cum s-a convenit ulterior în timpul Conferinţei de la
Messina din 1955 care, doi ani mai târziu, a avut ca rezultat încheierea Tratatului de
la Roma. Churchill a fost, de asemenea, cel care a adus pentru prima dată în

36
discuție ideea unei „armate europene” care să protejeze continentul şi să
consolideze diplomaţia europeană. Mai mult decât atât, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a fost creată în 1959, la un deceniu după ce Churchill
promovase pentru prima dată ideea înfiinţării sale. Motivând popoarele europene
să-şi unească forţele în lupta împotriva nazismului şi fascismului, Winston
Churchill a devenit forţa motrice a integrării europene şi un luptător activ pentru
această cauză [11].
Alcide de Gasperi: un mediator inspirat în sprijinul democraţiei şi libertății
în Europa. Din 1945 până în 1953, Alcide de Gasperi, în calitate de prim-ministru
şi ministru al afacerilor externe, a trasat politica internă şi externă a Italiei
postbelice. S-a născut în regiunea Trentino – Alto Adige (Tirolul de Sud), care
aparţinuse Austriei până în anul 1918. Asemenea altor oameni de stat remarcabili ai
vremii sale, a militat activ în favoarea unităţii europene. Experienţele neplăcute
trăite în perioada fascismului şi a războiului – a fost prizonier între 1927 şi 1929,
înainte de a se refugia la Vatican – l-au condus la concluzia că numai o Europă
unită poate împiedica repetarea lor. A promovat numeroase iniţiative favorabile
unificării Europei occidentale, lucrând la realizarea Planului Marshall şi creând
legături economice strânse cu alte ţări europene, în special cu Franţa. Mai mult
decât atât, a sprijinit Planul Schuman pentru crearea Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului şi a contribuit la dezvoltarea ideii de politică europeană de
apărare comună.
Primii ani de viață. Alcide de Gasperi s-a născut la 3 aprilie 1881. Tatăl său
era un poliţist cu mijloace modeste. A crescut în regiunea Trento care, la acea
vreme, era una dintre zonele în care se vorbea limba italiană din cadrul marelui
grup de naţiuni și popoare multinaţionale şi multiculturale ale Imperiului Austro-
Ungar. În anul 1900 a plecat la Viena pentru a studia filologia, deoarece în zonă nu
existau universităţi italiene care să ofere burse de studiu. Acolo a devenit activ în
mişcarea catolică a studenţilor. Pe parcursul perioadei de studenţie și-a perfecţionat
abilităţile de mediere care, mai târziu, s-au dovedit esenţiale în anii de activitate
politică. A înţeles, de exemplu, că este mai important să găsești soluţii la probleme
decât să porți pică şi a ajuns la concluzia că important este fondul și nu forma. În
1905, după ce și-a terminat studiile, s-a întors la Trentino, unde a devenit reporter
pentru ziarul La Voce Cattolica. Tot atunci a devenit și activ politic în Uniunea
Politică Populară din Trentino (Politica Unione Popolare del Trentino), fiind ales în
1911 să reprezinte Trentino în Camera austriacă a Reprezentanţilor. S-a folosit de
această poziţie pentru a promova îmbunătăţirea drepturilor pentru minoritatea
italiană.
Rolul în integrarea europeană. În timpul aşa-numitei „epoci de Gasperi” Italia
a fost reconstruită prin instituirea unei noi Constituţii republicane care consolida

37
democraţia internă şi făcea primii paşi spre relansarea economică. De Gasperi a fost
un susţinător entuziast al cooperării internaţionale. Artizan al celei mai mari părţi a
reconstrucţiei postbelice, era convins că este necesar ca Italia să își restabilească
rolul pe scena internaţională. În acest scop, a lucrat la înfiinţarea Consiliului
Europei și a convins Italia să se implice în planul american Marshall şi să adere la
NATO. În această perioadă a început cooperarea strânsă cu Statele Unite, deşi în
Italia exista unul dintre cele mai mari partide comuniste din Europa de Vest.
Democraţie, înțelegere și libertate. De Gasperi era de părere că toţi cetățenii
europeni au învăţat următoarele lecţii după cel de-al Doilea Război Mondial:
„viitorul nu va fi construit prin forţă, nici prin dorinţa de cucerire, ci prin aplicarea
perseverentă a metodei democratice, prin spiritul constructiv al înțelegerii şi prin
respectul pentru libertate”. Acestea sunt cuvintele pe care le-a rostit când a acceptat
premiul Charlemagne în 1952 pentru angajamentul proeuropean. Această viziune
explică răspunsul său rapid la propunerea lui Robert Schuman, din 9 mai 1950,
pentru o Europă integrată, care a condus la înfiinţarea Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO) un an mai târziu. A devenit primul preşedinte al
Adunării Parlamentare a CECO în 1954. Şi, chiar dacă proiectul a eşuat în cele din
urmă, de Gasperi a fost un apărător şi un susţinător al politicii europene de apărare
comună.
Comunitatea Economică Europeană. În timpul acestor prime etape către
realizarea integrării europene, de Gasperi a avut rolul de mediator între Germania şi
Franţa, separate de aproape un secol de război. În ultimii ani din viață a încurajat
crearea Comunităţii Economice Europene. Deşi nu a trăit suficient pentru a se
bucura de roadele muncii sale – a murit în august 1954 – rolul său a fost pe deplin
recunoscut la semnarea Tratatelor de la Roma, în 1957. Trecutul său, experienţele
din timpul războiului, faptul că a trăit în perioada regimului fascist şi a făcut parte
dintr-o minoritate l-au făcut pe Alcide de Gasperi să fie foarte conştient de faptul că
este nevoie de o Europă unită pentru a vindeca rănile provocate de cele două
războaie mondiale şi pentru a împiedica repetarea atrocităţilor din trecut. A fost
motivat de o viziune clară asupra unei Uniuni Europene care să nu înlocuiască
statele individuale, ci să le dea posibilitatea de a se completa reciproc [12].

BIBLIOGRAFIE:
1. Ludmila Barbă. Gheorghiu Valeriu. Felea Alina. Uniunea Europeana: istorie, instituţii,
politici. Republica Moldova în noua arhitectură europeană. Chişinău: CEP USM, 2007.
179 p.
2. Marcu Viorel. Drept instituţional comunitar. Bucureşti: Lumina Lex, 2001. 3003 p.
3. Cotea Felician. Drept comunitar european. Bucureşti:Editura Wolters Kluwer,2009.
676 p.

38
4. Bache Ian. George Stephen. Politica în Uniunea Europeană. Chişinău: Editura Epigraf
SRL, 2009. 662 p.
5. Ecobescu Nicolea. Manualul Consiliului Europei. Bucureşti: Biroul de Informare al
Consiliului Europei la Bucureşti, 2003. 551 p.
6. Enciu Nicolae. Enciu Valentina. Construcţia europeană (1945-2007). Curs universitar.
Chişinău: CIVITAS, 2007. 392 p.
7. Nouschi Marc. Mic atlas istoric al secolului XX. Iaşi: Polirom, 2002. 200 p.
8. Benelux. https://en.wikipedia.org/wiki/Benelux
9. Jean Monnet – forţa unificatoare aflată la originea Uniunii Europene. http://europa.eu/
european-union/sites/europaeu/files/docs/body/jean_monnet_ro.pdf
10. Robert Schuman: arhitectul proiectului de integrare europeană.
http://europa.eu/european-union/sites/europaeu/files/docs/body/robert_schuman_ro.pdf
11. Konrad Adenauer: democrat pragmatic și unificator neobosit.
http://europa.eu/european-
union/sites/europaeu/files/docs/body/konrad_adenauer_ro.pdf
12. Winston Churchill: pledoarie în favoarea creării Statelor Unite ale Europei.
http://europa.eu/european-
union/sites/europaeu/files/docs/body/winston_churchill_ro.pdf
13. Alcide de Gasperi: un mediator inspirat în sprijinul democraţiei şi libertății în Europa.
http://europa.eu/european-
union/sites/europaeu/files/docs/body/alcide_de_gasperi_ro.pdf

39
 TEMA 3: FORMAREA ŞI STRUCTURA COMUNITĂŢILOR
EUROPENE

„Punerea în comun a producţiilor de cărbune şi oţel va asigura imediat stabilirea

unor baze comune de dezvoltare economică, un prim pas către realizarea unei
federaţii europene şi va schimba destinele acelor regiuni care s-au dedicat în
trecut fabricării muniţiei de război, dar care au fost, în acelaşi timp, cele mai
constante victime ale conflictelor”

Robert Schuman, 9 mai 1950

Obiective:

Posedarea cunoştinţelor despre evoluţia viziunilor conceptuale privind formarea

şi structura comunităţilor europene va contribui la:

- Identificarea contextului istoric general al preconstituirii primelor

Comunităţi Europene şi atestarea influenţei lui asupra progresului integrării
europene;

- Conştientizarea caracterului progresist al procesului de integrare prin

prisma finalităţilor Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului;

- Conceperea esenţei şi conţinutului obiectivelor Comunităţii Economice

Europene a Comunităţii Europene a Energiei Atomice şi contribuţia lor la
constituirea spaţiului comunitar;

- Familiarizarea cu viziunile şi conţinutul Declaraţiei Schuman din 9 mai

1950, ca punct de reper în unificarea spaţiului european.

40
 3.1.Contextul istoric general al preconstituirii primelor Comunităţi
Europene
Uniunea Europeană a cunoscut de-a lungul vremii mai multe etape ale
evoluţiei. Iniţial, elementul cheie al colaborărilor interstatale l-au constituit
formarea comunităţilor europene. Ideea acestor comunităţi reieşea din nevoia
stringentă de schimbare a relaţiilor de până atunci şi ieşirea la un nivel calitativ nou
prin implementarea concepţiilor de ştergere a barierelor şi de constituire a unor
mecanisme capabile să faciliteze în primul rând schimburile economice. Or, acest
lucru putea fi realizat prin elaborarea şi aprobarea unor acorduri care ar fi urmat să
fie implementate şi care ar fi stimulat dezvoltarea economică în Europa de Vest
puternic afectată de cel de-al doilea război mondial.
Referindu-ne la realităţile stabilite după cel de-al doilea război mondial, putem
spune că firul evenimentelor a fost determinant în conştientizarea generală a
necesităţii schimbării poziţiilor, atitudinilor şi concepţiilor faţă de viitorul
european. Cele două războaie mondiale au zguduit Europa din temelie şi au
determinat o reevaluare atât a trecutului cât şi a viitorului Europei. De aceea,
condiţiile instaurate în Europa în momentul sfârşitului celui de-al doilea război
mondial au fost determinante în acele procese integraţioniste care s-au derulat în
Europa la scurt timp după sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale.
Principiile fundamentale pe care s-a bazat aceste acorduri ţineau de depăşirea
stereotipurilor de până atunci şi ieşirea la un nivel calitativ nou prin promovarea
liberului schimb şi impulsionarea dezvoltării economice.
Viitorul continentului european, aşa cum apărea el după sfârşitul celui de-al
doilea război mondial, trebuia să fie ancorat rezolvării unor chestiuni extrem de
importante menită să schimbe configuraţia de până atunci al relaţiilor pe continent
în general. Era vorba în primul rând de depăşirea stării conflictuale existente între
cele mai importante puteri din vestul Europei: Franţa şi Germania. Anume
conflictul franco-german a alimentat tensiunile existente în preajma primului război
mondial şi tot el a fost unul dintre elementele cheie al izbucnirii celui de-al doilea
război mondial. De aceea, pentru a ieşi din acest cerc vicios, care nu aducea nimic
bun nici uneia dintre puteri s-a încercat găsirea unei formule care să nu dezbine, ci
să unească ambele state. Cu atât mai mult că Franţa şi Germania aveau multe
tangenţe şi puteau găsi cu lejeritate un interes comun care ar fi lucrat pentru
relansarea economică atât a celor două ţări, cât şi a întregului continent.
De remarcat că procesele integraţioniste europene, au fost în linii mari
anticipate de constituirea unor organizaţii politico-militare menite să consolideze
noua ordine mondială. De aceea, procesele integraţioniste economice au fost
favorizate şi facilitate de constituirea în anul 1949 a NATO – Organizaţia Tratatului
Atlanticului de Nord, bazată pe principiile de solidaritate şi ajutor reciproc în caz de

41
pericol. Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE) de asemenea a
fost un precursor important proceselor integraţioniste care au precedat apariţia
comunităţilor europene. Ea a fost organizată în anul 1948 şi avea ca scop
gestionarea ajutorului acordat Europei de către Statele Unite ale Americii în cadrul
aşa zisului Plan Marshall, care viza ajutorarea statelor europene grav afectate în
urma celui de-al doilea război mondial [1, p. 110].
Constituirea Organizaţiei Naţiunilor Unite şi a Consiliului Europei de
asemenea erau nişte exemple demne de luat în seamă pe calea reconceptualizării
unui viitor pentru Europa. Desigur că şi constituirea celor două blocuri social-
politice antagoniste: unul în frunte cu Statele Unite ale Americii şi cel de-al doilea
în frunte cu Uniunea Sovietică, care a şi iniţiat în anul 1949 un Consiliu de Ajutor
Economic Reciproc, trebuie luată în seamă atunci când analizăm pe de o parte
dinamică integraţionistă în vestul Europei, dar şi succesele pe care aceste procese
le-au realizat. Toţi aceşti factori desigur că au impulsionat procesul de integrare
europeană, iniţial la nivel economic ca mai apoi să se pună problema şi a integrării
la nivel politic, deşi această din urmă chestiune a fost privită şi mai este privită şi
acum cu foarte mari rezerve de către ţările europene.
Aşa la câţiva ani în Europa Occidentală au pornit nişte procese complexe, care
au pus problema integrării în special economice menite să asigure prosperitate şi
bunăstare ţărilor acestea. Totodată de menţionat este şi faptul că toate demersurile
integraţioniste s-au derulat cu mare atenţie şi cu prudenţă, ceea ce în ultimă instanţă
a şi determinat durata pe care o cunoaştem a demersurilor şi realizărilor în
domeniul integrării europene. Nu toate încercările s-au bucurat de sprijinul şi
aderenţa ţărilor suverane, care deseori nu au acceptat delegarea prerogativelor
suverane către instituţiile comunitare suprastatale. Până la urmă ceea ce s-a
constituit şi avem astăzi de a face în UE sunt rodul discuţiilor, compromisurilor şi a
bunăvoinţei ţărilor participante la acest proces. Atunci şi acolo când s-a crezut că
un demers sau altul atentează la suveranitatea naţională, acordul pur şi simplu nu a
fost semnat. Este şi cazul primelor demersuri pentru integrare economică europeană
care s-au derulat uneori anevoios, dar sigur şi de bunăvoie.
Doar peste câţiva ani de la terminarea celui de-al doilea război mondial, s-au
putut pune bazele noii realităţi economice pe plan european. În special acest lucru a
prins contur când în aprilie 1949, a fost recunoscut noul stat vest german condus de
Konrad Adenauer. În Germania de Vest chiar după cel de-al doilea război mondial
a fost lansat modelul economiei sociale de piaţă (Soziale Marktwirtshaft), care avea
la bază principiul de autoreglare care se desfăşoară în baza interacţiunii pe pieţele
libere a producătorilor particulari şi a consumatorilor individuali liberi. Cerinţa
principală în acest sens era că nici statul şi nici bussines-ul privat nu pot să aibă
întregul control asupra economiei, dar trebuie să servească oamenilor. Rolul

42
statului constă în dezvoltarea sentimentului responsabilităţii reciproce a tuturor
participanţilor pe piaţă şi în îndreptarea tendinţelor injuste în concurenţă, comerţ şi
în distribuirea venitului.
Principalele caracteristici ale modelului economiei sociale de piaţă: asigurarea
ocupării complete în piaţa muncii a populaţiei; securitatea socială şi dreptatea
socială; proprietatea privată pe mijloacele de producţie; crearea condiţiilor de
concurenţă şi asigurarea concurenţei pe calea legislaţiei anti monopol şi a legilor
împotriva concurenţei neloiale; consolidarea conjuncturii creşterii economice;
politica unei valute stabile; libertatea comerţului extern şi schimbul valutar.
Franţa a trebuit să găsească şi ea o nouă abordare a problemelor mai ales
economice. Anii de ocupaţie militară germană, procesele dificile de renaştere
economică de după cel de-al doilea război mondial şi-au spus cuvântul în crearea
unei anumite stări de spirit în Franţa. Cu toate acestea deja la câţiva ani de după
terminarea celui de-al doilea război mondial problema reconcilierii franco-germane
prinsese un viu contur în societatea franceză.
Artizanii concilierii şi a punerii bazelor primelor comunităţi suprastatale
europene care vor reprezenta faza primară de constituire a Uniunii Europene sunt
consideraţi: Robert Schuman şi Jean Monnet. Prin naştere, cetăţean german, născut
în Luxemburg, vorbind un dialect al limbii germane, şi cu limba franceză învăţată
la şcoală, Robert Schuman deţinea toate premisele pentru a participa activ la opera
de reconciliere a celor două naţiuni importante europene. Din postura de ministru
de externe francez, la 9 mai 1950, la aniversarea a cincea de la sfârşitul celui de-al
doilea război mondial, a venit cu o propunere de creare a unui organism
supranaţional, care să armonizeze şi să creeze premizele unei dezvoltări durabile în
pofida graniţelor existente. Era un prim pas extrem de important în crearea Uniunii
Europene.
Jean Monnet a fost alături de Robert Schuman artizanul creării Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului. Era adeptul paşilor mărunţi dar cu un impact
puternic asupra opiniei publice europene. A propus ca regiunea Rhur-ului, disputată
îndelung de Franţa şi Germania să fie pusă sub o autoritate supremă, care să
gestioneze industria cărbunelui şi a oţelului. Credea că Germania nu poate fi
controlată fără menajamente, dar totodată ea trebuia integrată într-o structură
europeană bine definită. Unele surse îi atribuie anume lui şi colaboratorilor săi
elaborarea declaraţiei cunoscută mai apoi ca Declaraţia Schuman în care este
subliniată importanţa noii organizaţii economice: „Prin punerea în comun a
producţiei de bază şi prin instituirea unei Înalte Autorităţi, ale cărei decizii vor
reuni Franţa, Germania şi alte state membre, această propunere va conduce la
stabilirea primelor baze concrete ale unei federaţii europene, indispensabilă pentru
menţinerea păcii”.

43
 Unul dintre domeniile cele mai importante unde se intersectau interesele
economice ale Franţei şi Germaniei era industria metalurgică. Prin urmare, de aici
s-a propus iniţierea apropierii economice prin facilitarea unei activităţi dinamice
fără frontiere. Nevoia de o comunitate care să întrunească interesele siderurgiştilor
din Franţa şi Germania se arăta evidentă. Prin urmare, deşi s-a conştientizat încă de
pe atunci nevoia de integrare economică la nivel european, paşii care s-au întreprins
au inspirat de la bun început prudenţă în acţiuni şi hotărâri. Aceasta poate fi una
dintre explicaţiile succesului pe care l-a înregistrat Uniunea Europeană de-a lungul
timpului: toate acţiunile întreprinse erau realizate atent şi conştient din partea
tuturor actorilor implicaţi în acel proces anevoios de refacere a Europei postbelice.
Schuman a venit atunci cu propunerea formării unei Comunităţi Europene şi
de formare a unei pieţe comune a ţărilor care vor fi membre ale acestei comunităţi.
Fireşte că aderarea la această comunitate trebuia să fie făcută pe principii de
bunăvoinţă. În special, în domeniul economic, ministrul de externe francez
propunea ca producţia de cărbune şi oţel franco-germană să fie plasată sub o
Autoritate comună în cadrul unei organizaţii deschise pentru participarea şi a altor
membri de pe continentul european.
Din punctul de vedere al rivalităţii multiseculare franco-germane, Schuman
considera că unirea celor două complexe siderurgice în unul singur ar face practic
imposibilă declanşarea unui nou război: „Guvernul francez propune ca producţia
franco-germană de cărbune şi oţel să fie plasată sub o Înaltă Autoritate comună, în
cadrul unei organizaţii deschise şi altor state europene. Punerea în comun a
producţiilor de cărbune şi oţel va asigura imediat stabilirea unor baze comune de
dezvoltare economică, un prim pas către realizarea unei federaţii europene şi va
schimba destinele acelor regiuni care s-au dedicat în trecut fabricării muniţiei de
război, dar care au fost, în acelaşi timp, cele mai constante victime ale conflictelor”.
În această declaraţie nu lipsea nici viziunea de viitor, care s-a dovedit a fi, din
perspectiva zilei de azi, una profetică [2].

3.2.Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului

La aproape un an de la declaraţia lui Robert Schuman, la 18 aprilie 1951, la
Paris, şase state: Franţa, Germania de Vest, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg au
semnat tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, zis
şi Tratatul de la Paris. Astfel, pe bună dreptate CECO poate fi considerată prima
organizaţie internaţională care a depăşit atribuţiile statelor propriu-zise şi s-a ridicat
la nivel de structură supranaţională. În scurt timp, experienţa pieţei libere a
cărbunelui şi oţelului a determinat extinderea prerogativelor CECO şi asupra altor
sectoare ale economiei.

44
 Deocamdată însă în prima jumătate a anului 1951, se puneau bazele a unei
structuri menită să asigure extinderea economiei, creşterea forţei de muncă şi în
genere ridicarea nivelului de trai în cadrul Comunităţii proaspăt create. Eliminarea
frontierelor a contribuit decisiv la raţionalizarea distribuţiei producţiei la nivel înalt
şi totodată asigurarea stabilităţii şi ocuparea forţei de muncă. Şi aşa cum între
semnarea acordurilor şi implementarea lor era necesar să treacă ceva timp, piaţa
comună pentru cărbune a fost deschisă la 10 februarie 1953, iar cea de oţel la 1 mai
1953 [3, p. 10].
Durata tratatului a fost stabilită pentru 50 de ani. O prevedere specială a
tratatului susţinea că statele membre nu pot părăsi comunitatea înainte de expirarea
termenului. Rolul central în comunitate îl juca Înalta Autoritate, un organ
independent de statele membre cu funcţie de gestiune şi care reprezenta interesul
comunităţii. Bugetul ei provenea din taxe percepute asupra agenţilor economici şi
din taxe vamale unice. Mai funcţionau trei organe: Consiliul de miniştri, care era un
organ interguvernamental cu funcţie de decizie; Adunarea era formată din
parlamentari ai ţărilor membre, delegaţi de ţările membre, în viitor s-au stabilit
alegeri directe pentru Adunare, iar Curtea de Justiţie asigura respectarea dreptului.
Printre principiile de care trebuia să se conducă noua organizaţie
supranaţională se numărau: Abolirea taxelor de import şi export şi a restricţiilor
cantitative privind circulaţia produselor; Abolirea măsurilor şi practicilor
discriminatorii între producători, producători şi consumatori. În special erau vizate
preţurile şi condiţiile de livrare a mărfii, a tarifelor şi condiţiilor de transport.
Trebuia asigurat principiul liberei alegeri de către cumpărător a furnizorului.
Trebuiau lichidate subvenţiile şi ajutoarele acordate de către state sau taxele
speciale de protecţie impuse de acestea, de orice formă ele ar fi fost şi oricare ar fi
fost motivul pentru care ele erau practicate. Practicile restrictive care tindeau spre
împărţirea şi exploatarea pieţei erau declarate incompatibile cu principiile generale
ale noii organizaţii proaspăt create. Astfel, practicile şi regulile restrictive din trecut
nu mai erau considerate, pe bună dreptate, oportune pentru promovarea politicilor
economice. Unirea pieţelor naţionale în una singură asigura atât promovarea
producţiei cât şi creşterea profiturilor în comparaţie cu perioada anterioară.
La negocieri cu privire la constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi
Oţelului au participat şi oficialităţile Marii Britanii. Cu toate acestea Marea Britanie
a refuzat semnarea tratatului. Englezii au invocat faptul că Tratatul de constituire a
CECO aduce atingere suveranităţii de stat. În plus, ei au considerat că relaţiile cu
ţările care făceau parte din Commonwelth rămân prioritare faţă de relaţiile cu ţările
de pe bătrânul continent. Printre partenerii cei mai importanţi, imediat după crearea
CECO s-au numărat Statele Unite ale Americii, unde s-a deschis şi prima
reprezentanţă externă a CECO. Datorită eforturilor în definirea, constituirea şi

45
organizarea CECO primul preşedinte al Înaltei Autorităţi a Comunităţii Cărbunelui
şi Oţelului a fost desemnat Jean Monnet, cel care a participat în de aproape la
elaborarea proiectului de constituire şi consolidare a noului concept de integrare
europeană.
Evenimentele de mai departe pot fi caracterizate diferit. Deşi ar fi fost normal
ca procesul de integrare să continue cu noi măsuri care ar fi consolidat realizările
din perioada anterioară cel puţin pentru următorii cinci ani acest proces a fost oprit.
A fost o perioadă foarte dificilă pentru cel puţin unele ţări constituante ale CECO.
Totodată, pe plan mondial s-au produs şi alte evenimente care au făcut să fie
revăzute unele concepţii cu privire la continuarea procedurii de integrare
europeană. Atât războiul din Coreea, care a avut ca urmare divizarea acesteia în
două, dar şi o escaladare a tensiunilor dintre cele două mari puteri: Statele Unite ale
Americii şi Uniunea Sovietică, care au pus lumea în faţa unei noi posibile
confruntări globale, cât şi criza sistemului colonial au pus sub semn de întrebare o
viitoare evoluţie pozitivă a proceselor integraţioniste în Europa. Franţa cea care era
promotoarea principală a proceselor integraţioniste, dar şi una dintre cele mai mari
puteri coloniale ale timpului, s-a confruntat în această perioadă cu mari probleme
atât în Vietnam şi în Algeria.
Astfel, încercarea de a continua procesele integraţioniste prin crearea în anul
1954 a Comunităţii Europene de Apărare şi a Comunităţii Politice Europene au
eşuat. Şi într-un caz şi în altul, Franţa s-a folosit de dreptul de veto, ceea ce a dus la
sistarea eforturilor de consolidare a realizărilor integraţioniste de la începutul
deceniului. Temerile de pierdere a suveranităţii şi de cedare a prerogativelor
suveranităţii faţă de structurile suprastatale europene erau foarte mari, ceea, ce în
ultimă instanţă, confirma şi poziţia foarte prudentă exprimată încă de la început de
Jean Monnet, care sprijinea tactica paşilor mărunţi în procesul de integrare
europeană. Totuşi, acuzaţiile adresate Înaltei Autorităţi a CECO au determinat şi
schimbări la nivelul înalt al acestei instituţii, ceea ce în ultimă instanţă a dus şi la
demisia lui Jean Monnet din fruntea Înaltei Autorităţi [4, p. 16]. Aceste evoluţii au
readus discuţiile cu privire la rostul şi competenţele structurilor suprastatale
europene, iar priorităţile în această privinţă, conform criticilor proceselor
integraţioniste trebuie să se concentreze în singurul domeniu de interes general,
adică în domeniul integrării economice.
Prin urmare, după o perioadă de căutări, ţările semnatare ale CECO au ajuns la
concluzia necesităţii extinderii cooperării economice şi în alte domenii de activitate
economică. Aşa între 1 şi 3 iunie 1955, la Messina, miniştri de externe ale ţărilor
semnatare ale CECO au stabilit necesitatea continuării cooperării economice.
Succesul înregistrat al CECO şi necesitatea extinderii realizărilor din domeniul
economic, având la bază prevederile acesteia, a determinat ţările semnatare să

46
meargă înainte şi să creeze, este adevărat cu aceeaşi tactică a paşilor mărunţi,
Comunitatea Economică Europeană.
La 21 aprilie 1956, în urma dezbaterilor care au avut loc anterior a fost dat
publicităţii Raportul Spaak. Paul-Henri Spaak (1899-1972), autorul acestui raport, a
fost un om politic şi de stat belgian. Odată cu formarea primelor instituţii europene
a participat activ în funcţionarea noilor instituţii pe plan european. Fiind un adept
fervent al integrării economice europene, el a fost desemnat de către liderii
europeni să pregătească un raport despre măsurile ce trebuiau luate în vederea
aprofundării integrării economice europene. Anume acest raport a stat la baza
semnării acordului de constituire a Comunităţii Economice Europene.
Deja la acea oră trebuiau luate măsuri importante cu privire la reglementarea
utilizării energiei atomice, atâta timp cât, celelalte mari puteri la nivel internaţional:
Statele Unite ale Americii, Uniunea Sovietică şi Marea Britanie erau pe punctul de
a institui un monopol în domeniul folosirii energiei nucleare. Pe de altă parte,
experienţa CECO a arătat posibilitatea, dar şi necesitatea extinderii procedurilor
economiei de piaţă asupra întregii economii vest europene.

3.3.Comunitatea Economică Europeană. Comunitatea Europeană a

Energiei Atomice
Comunitatea Economică Europeană a fost înfiinţată la Roma la data de 25
martie 1957, având ca semnatare aceleaşi şase state membre ale CECO: Germania,
Franţa, Italia, Belgia, Luxemburg, Olanda. Cunoscut sub mai multe denumiri ca de
exemplu: Tratatul privind constituirea Comunităţii Economice Europene, sau mai
uzual Tratatele de la Roma sau Tratatul CEE. Împreună cu CECO, constituită în
anul 1951, cu Comunitatea Economică Europeană şi odată cu constituirea
Comunităţii Europene a Atomului (CEA, astăzi Euratom) cele trei au fost numite
Comunităţile Europene. În ceea ce priveşte energia atomică s-au stabilit principiile
de folosire a acestei energii în scopuri exclusiv civile, era necesară de asemenea
dezvoltarea cercetărilor în domeniul energiei nucleare, stabilirea normelor de
securitate, stimularea investiţiilor în domeniul nuclear, principiile pieţii comune
trebuiau să se extindă şi asupra echipamentelor şi materialelor nucleare [5, p. 68].
Crearea CEE urmărea relansarea proceselor integraţioniste. Prin realizarea
acestui nou proiect comunitar se urmăreau două obiective majore. Realizarea unei
armonizări economice pe teritoriul statelor membre al comunităţii şi transformarea
condiţiilor în care sunt obţinute bunurile materiale şi schimburile. De asemenea în
aceeaşi ordine de idei se avea în vedere şi producţia pe teritoriul Comunităţii. Cel
de-al doilea principiu transforma CEE într-un portdrapel al proceselor
integraţioniste prin contribuţia la construcţia funcţională a Europei, iar prin aceasta
reprezentând o contribuţie la o unificare şi mai largă a bătrânului continent.

47
 Chiar în preambul părţile semnatare se declarau gata să pună bazele unei
comunităţi din ce în ce mai strânse a popoarelor europene. Progresul economic era
declarat ca o prioritate pentru părţile semnatare iar calea spre realizarea acestui
deziderat consta în eliminarea barierelor care diviza Europa. Totodată, progresul
economic va duce la îmbunătăţirea continuă a condiţiilor de viaţă ale cetăţenilor de
rând care provin din ţările semnatare a acordului. Eforturile pentru eliminarea
obstacolelor existente necesita o acţiune concertată, care avea să garanteze o
extindere stabilă, schimburi echilibrate şi o concurenţă loială. Semnatarii se
declarau preocupaţi de întărirea economiilor şi de ştergerea barierelor în dezvoltare
a diferitor regiuni şi a rămânerii în urmă a zonelor defavorizate. Era necesară şi o
politică comercială comună care să ducă la eliminarea treptată a restricţiilor din
schimburile internaţionale. Semnatarii declaraţiei lăsau liberă aderarea la aceleaşi
principii a celorlalte popoare ale Europei care le împărtăşesc idealul, dar care
deocamdată nu făceau parte din această structură suprastatală.
Tratatul de formare a Comunităţii Economice Europene prevedea crearea unei
pieţe comune, a uniunii vamale şi elaborarea unor politici comune. Aşa articolul 2
din Tratat stipula: „Comunitatea are ca misiune, prin instituirea unei pieţe comune
şi prin apropierea treptată a politicilor economice ale statelor membre, să
promoveze în întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităţilor
economice, o creştere durabilă şi echilibrată, o stabilitate crescândă, o creştere
accelerată a nivelului de trai şi relaţii mai strânse între statele pe care le reuneşte”.
De această prevedere se leagă cele „patru libertăţi”: libera circulaţie a persoanelor,
libera circulaţie a serviciilor, libera circulaţie a bunurilor, libera circulaţie a
capitalurilor. Astfel, se instituia un spaţiu economic unic şi se introducea libera
concurenţă între întreprinderi. Erau puse bazele pentru apropierea condiţiilor
economice de comercializare a produselor şi serviciilor, cu excepţia celor care
făceau referire la Tratatele CEE şi Euratom. Implementarea pieţei comune era
preconizată a se realiza în 12 ani, divizată în trei etape a câte patru ani fiecare.
Odată cu expirarea termenului trebuiau să intre în vigoare toate normele cu privire
la instituirea pieţei comune [6, p.47].
Tratatul Comunităţii Economice Europene suspenda drepturile vamale între
state şi instituia un Tarif Vamal Comun Extern – care reprezenta o barieră pentru
mărfurile din statele terţe. Politica comercială promovată de membrii comunităţii
trebuia să fie una comună. Politica gestionată la nivel comunitar făcea diferenţa
dintre uniunea vamală şi o simplă asociaţie de liber schimb. În tratat au fost
evidenţiate: Politica agricolă comună (art. 38 şi 47); Politica comercială comună
(art. 110 şi 116); Politica transporturilor (art. 74 şi 84). Totodată Tratatul lăsa liberă
revenirea şi abordarea altor probleme de interes comun cum ar fi: Politica mediului,
Politica regională, Politica socială, Politica industrială.

48
 În 1965 la Bruxelles a fost semnat Tratatul de fuziune, care prevedea unificare
legislativelor şi executivelor într-un singur Consiliu și o Comisie unică, menite să
elaboreze o singură administrație, buget și un singur statut al personalului, la care a
fost adăugat şi Protocolul unic privind privilegiile și imunitățile. Din acel moment
au fost instituţionalizate cele trei comunități, fiecare cu o personalitate juridică
distinctă, chiar erau dirijate de instituții de conducere și administrare comune. Ca
urmare a fuziunii tuturor comunităţilor au fost instituite şi organe de conducere
comune, între care Comisia şi Consiliul unic. Aşa cum CECO a fost constituită
pentru o perioadă de 50 de ani, în anul 2001, a fost integrată în CEE. Până atunci
CECO avea o organizare instituțională proprie, din care făceau parte: Înalta
Autoritate, Consiliul Special de Miniștri, Adunarea Comună și Curtea de Justiție. În
1957, prin Tratatele de la Roma, urmând exemplul CECO pentru CEE și
EURATOM au fost înființate sisteme instituționale similare cu cele ale primei
instituţii comunitare. Ele aveau: câte o comisie, consiliu, adunare și o curte de
justiție proprie.
Tratatul de la Roma a fost acceptat cu unele rezerve şi de către Marea Britanie
în anul 1967, deşi ea a fost invitată anterior să participe la negocieri. Aceasta a
optat iniţial pentru o colaborare sub forma unei asocieri în cadrul unei zone de
comerţ liber. Odată cu creşterea numărului membrilor Comunităţilor europene, dar
şi cu apariţia diferenţelor în dezvoltare nu numai la nivelul ţărilor, dar şi al
regiunilor, s-au pronunţat şi unele dificultăţi în aplicarea politicilor comunitare.
Prin urmare nevoia de o cooperare politică la nivelul comunităţilor europene a
apărut ca o cerinţă din ce în ce mai stringentă. Aşa prin raporturile de la Luxemburg
în 1970, unde s-au pus bazele cooperării politice europene, la Copenhaga, în 1973,
şi Londra, în 1981, au fost formulate principiile cooperării politice între statele
membre. Totuşi, dacă în domeniul economic progresele integraţioniste s-au dovedit
a fi evidente, nu acelaşi lucru s-a putut constata în domeniul cooperării politice şi
de formare a unor structuri suprastatale la acest nivel.
Tradiţia milenară a existenţei statelor naţionale nu putea fi ştearsă dintr-odată,
iar paşii în direcţia integrării politice nu trebuiau să afecteze mersul general al
evoluţiei comunităţilor europene şi mai ales a succeselor deja realizate în domeniul
creării structurilor comunitare. Totodată, experienţa deja acumulată, nu numai a
succeselor, dar şi a eşecurilor usturătoare a impus necesitatea continuării tacticii
paşilor mărunţi în care amânarea pentru timpurile mai bune a unor principii
integraţioniste a fost singura soluţie posibilă într-o lume aflată în profundă
schimbare şi în care orice propunere de aprofundare a unităţii europene trebuia
abordată cu prudenţă şi atenţie pentru a nu atinge fibrele sensibile ale unei istorii
extrem de zbuciumate şi a unei tradiţii deseori determinante în asemenea demersuri.

49
 3.4.Declaraţia Schuman
Pacea mondială nu poate fi asigurată fără a face eforturi creatoare
proporţionale cu pericolele care o ameninţă. Contribuţia pe care o poate aduce
civilizaţiei o Europă organizată şi activă este indispensabilă pentru menţinerea unor
relaţii paşnice. Asumându-şi, timp de mai bine de 20 de ani, rolul de campioană a
unei Europe unite, Franţa şi-a pus dintotdeauna eforturile în slujba păcii. Nu am
reuşit să realizăm o Europă unită şi ne-am confruntat cu războaie.
Europa nu se va construi dintr-o dată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin
realizări concrete care vor genera în primul rând o solidaritate de fapt. Alăturarea
naţiunilor europene implică eliminarea opoziţiei seculare dintre Franţa şi Germania.
Orice acţiune întreprinsă trebuie să aibă în vedere în primul rând aceste două ţări.
În acest scop, guvernul francez propune ca măsuri imediate să fie întreprinse
într-o direcţie concretă, dar decisivă. Guvernul francez propune ca producţia
franco-germană de cărbune şi oţel să fie plasată sub o Înaltă Autoritate comună, în
cadrul unei organizaţii deschise şi altor state europene. Punerea în comun a
producţiilor de cărbune şi oţel va asigura imediat stabilirea unor baze comune de
dezvoltare economică, un prim pas către realizarea unei federaţii europene şi va
schimba destinele acelor regiuni care s-au dedicat în trecut fabricării muniţiei de
război, dar care au fost, în acelaşi timp, cele mai constante victime ale conflictelor.
Solidaritatea de producţie astfel stabilită va demonstra că orice război între
Franţa şi Germania devine nu numai inimaginabil, ci şi imposibil din punct de
vedere material. Înfiinţarea acestei unităţi de producţie puternice, deschisă tuturor
ţărilor care doresc să colaboreze, va pune bazele reale al e unificării economice,
angajându-se să le furnizeze tuturor ţărilor membre elementele principale ale
producţiei industriale, în condiţii egale. Această producţie va fi oferită lumii întregi,
fără diferenţieri sau excepţii, pentru a contribui la creşterea nivelului de trai şi
pentru a promova realizările paşnice. Cu mijloace suplimentare, Europa va putea să
ducă mai departe realizarea uneia dintre misiunile sale esenţiale: dezvoltarea
continentului african.
În acest mod se va realiza, simplu şi rapid, acea fuziune a intereselor care este
indispensabilă pentru crearea unui sistem economic comun; aceasta ar putea fi
piatra de temelie a unei comunităţi mai largi şi mai complexe reunind ţări aflate
multă vreme în conflicte sângeroase. Prin punerea în comun a producţiei de bază şi
prin instituirea unei Înalte Autorităţi, ale cărei decizii vor reuni Franţa, Germania şi
alte state membre, această propunere va conduce la stabilirea primelor baze
concrete ale unei federaţii europene, indispensabilă pentru menţinerea păcii. Pentru
a promova realizarea obiectivelor astfel definite, guvernul francez este pregătit să
iniţieze negocieri pornind de la următoarele considerente.

50
 Sarcina pe care o va avea de îndeplinit Înalta Autoritate comună va fi de a
asigura, în cel mai scurt timp posibil, modernizarea producţiei şi îmbunătăţirea
calităţii acesteia; furnizarea în condiţii egale a cărbunelui şi oţelului pentru pieţele
din Franţa şi Germania, precum şi pentru pieţele din alte ţări membre; dezvoltarea
în comun a exporturilor către alte state; egalizarea şi îmbunătăţirea nivelului de trai
al muncitorilor din aceste ramuri industriale.
Pentru a îndeplini aceste obiective, pornind de la condiţiile de producţie
diferite din statele membre, propunem să se instituie o serie de măsuri cu caracter
tranzitoriu, cum ar fi aplicarea unui plan de producţie şi investiţii, stabilirea unui
mecanism compensatoriu pentru egalizarea preţurilor şi crearea unui fond de
restructurare care să faciliteze raţionalizarea producţiei. Circulaţia cărbunelui şi a
oţelului între statele membre va fi imediat scutită de toate taxele vamale şi nu va fi
afectată de ratele de transport diferenţiate. Se vor crea treptat condiţii care vor
permite o distribuţie cât mai raţională a producţiei, la cel mai înalt nivel de
productivitate. Spre deosebire de cartelurile internaţionale, care au tendinţa de a
impune practici restrictive asupra distribuţiei şi exploatării pieţelor naţionale şi de a
menţine profituri mari, această organizaţie va asigura fuziunea pieţelor şi
extinderea producţiei.
Principiile şi acţiunile esenţiale definite mai sus vor face obiectul unui tratat
semnat între state şi înaintat spre ratificare parlamentelor din fiecare ţară.
Negocierile necesare pentru stabilirea detaliilor legate de aplicarea acestor
prevederi se vor desfăşura cu ajutorul unui arbitru numit de comun acord. Acesta va
avea sarcina de a se asigura că acordurile convenite corespund principiilor enunţate
şi, în cazul în care se ajunge la un impas, va decide ce soluţie urmează să fie
adoptată.
Înalta Autoritate comună care se ocupă de administrarea întregului sistem va
fi alcătuită din personalităţi independente numite de guverne, respectându-se
principiul reprezentării egale. Guvernele vor alege de comun acord un preşedinte.
Deciziile Autorităţii se vor aplica în Franţa, Germania şi în celelalte ţări membre. În
cazul în care deciziile autorităţii vor fi contestate, se vor lua măsuri de la caz la caz.
Un reprezentant al Organizaţiei Naţiunilor Unite va fi acreditat pe lângă
Autoritate şi va întocmi un raport public pentru ONU de două ori pe an, pentru a
face un bilanţ al activităţii noii organizaţii, în special în ceea ce priveşte respectarea
obiectivelor acesteia. Instituirea Înaltei Autorităţi nu va prejudicia în niciun fel
regimul de proprietate asupra întreprinderilor. În exercitarea funcţiilor sale, Înalta
Autoritate comună va lua în considerare puterea conferită de Autoritatea
Internaţională a Ruhrului şi obligaţiile de orice natură impuse Germaniei, atâta timp
cât acestea rămân în vigoare.

51
BIBLIOGRAFIE:

1. Parish Thomas. Enciclopedia Războiului Rece. Bucureşti:Universul Enciclopedic,

2002. 280 p.
2. Părinţii fondatori ai Uniunii Europene. https://europa.eu/european-union/about-
eu/history /founding-fathers_ro.
3. Darie Nicolae. Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Legislaţie. Politici comune.
Dezvoltare. Bucureşti: Editura Matrix Rom, 2001, 340 p.
4. Popescu Andrei. Jinga Ion. Organizaţii europene şi euroatlantice. Bucureşti: Editura
Lumina Lex, 2001. 362 p.
5. Jean Monnet. Memoires. Paris: Fayard, 1976. 378 p.
6. Lefter Cornelia. Drept comunitar instituţional. Bucureşti: Editura Economica, 2001.
168 p.

52
 TEMA 4: EXTINDEREA SPAŢIULUI COMUNITAR (1957-1995)

„Va veni o zi în care voi francezi, ruşi, italieni, germani, voi toate naţiunile
continentului, fără să vă pierdeţi calităţile distincte si glorioasa voastră
individualitate, veţi
fonda o unitate superioară si veţi construi fraternitatea europeană“.

Victor Hugo, 1849

Obiective:

Familiarizarea cu procesul extinderii spaţiului comunitar vă va permite:

- Cunoaşterea situaţiei sociale internă a statelor fondatoare şi viziuni politice

dominante asupra extinderii spaţiului comunitar;

- Perceperea caracterului extinderii spaţiului comunitar în Nordul Europei

(1973);

- Identificarea particularităţilor extinderilor succesive din Sudul Europei

(1981 şi 1986);

- Distingerea caracterului aprofundării procesului de extindere (1995)

53
 4.1.Situaţia social-politică internă a statelor fondatoare şi viziuni politice
dominante asupra extinderii spaţiului comunitar
Integrarea economică a acestei perioade poate fi analizată sub două aspecte şi
anume: integrarea la nivel de ansamblu şi cea realizată în plan sectorial şi regional.
Sub primul aspect, Tratatul care a instituit formarea Comunităţii Economice
Europene îşi propunea ca obiectiv crearea treptată a unei Pieţe Comune, vizată cu
mecanisme de eliminare treptată a taxelor vamale între statele membre, stabilirea
unui tarif vamal comun, eliminarea obstacolelor care stau în calea liberei circulaţii
a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor. Sub cel de-al doilea aspect, şi
anume integrarea sectorială şi regională, Comunitatea a pus în aplicare politici de
dezvoltare economică sectorială, programe de dezvoltare regională pentru
provinciile slab dezvoltate, programe sociale şi programe de protecţie a mediului
înconjurător şi a consumatorilor.
Alături de unificarea instituţională şi de integrarea economică, ideea unei
integrări politice a fost vehiculată încă de la începuturile comunităţii, dar de fiecare
dată punerea ei în aplicare s-a lovit de lipsa de disponibilitate a guvernelor statelor
membre de a renunţa la unul dintre cele mai importante prerogative ale suveranităţii
şi anume independenţa la nivelul factorului de decizie politică. Tentativele de acest
fel s-au izbit mai ales de poziţia Franţei, care se opunea ideii de a constitui un
organism politic la nivel comunitar, idee agreată de o mare parte a restului statelor
membre, dar propunea crearea unei structuri interguvernamentale, în cadrul căreia
oamenii politici urmau să coopereze în procesul de luare a deciziilor politice [1, p.
54].
Pe segmentul extinderii spaţiului comunitar vom sublinia că prin Tratatele de
la Paris (1952) şi Roma (1958), numărul membrilor celor trei Comunităţi au crescut
în mod treptat de la şase la douăsprezece, apoi la cincisprezece state, proces care,
fără a fi lipsit de obstacole sau nesiguranţa unor state candidate, dar şi de opoziţia
unora dintre fondatori, s-a realizat pe parcursul a trei etape, consumate în anii 1973,
1981 şi 1986, şi 1995.
În intenţia de a demara analiza şi descrierea etapelor succesive de extindere a
spaţiului comunitar, ne propunem să evaluăm inclusiv şi situaţia politico-
economică internă a statelor fondatoare pentru a înţelege mai bine contextul în care
au fost acceptaţi noii membri. Astfel, Germania a conceput Comunitatea
Economică Europeană ca un mod de „îmblânzire” a puterii politice şi economice.
Pe măsură ce democraţia şi capitalismul s-au consolidat, elitele germane au devenit
mai încrezătoare şi au început să modeleze activ cursul integrării, proces care s-a
intensificat de la unificare. Ele au primit proiectul european ca pe un mod de a
atinge „o egalitate în drepturi” cu vecinii lor europeni, atribut indispensabil pentru
realizarea obiectivelor de politică externă de după război, refacerea statutului

54
internaţional al Germaniei, relansarea politicii de reunificare, precum şi
reconstrucţia economică. Iar cetăţenii de rând au ajuns să perceapă Comunitatea nu
doar ca o sursă sigură de beneficii economice şi politice, ci şi ca pe o componentă
esenţială a modelului naţional de economie politică şi chiar a sentimentului german
de sine, Germania trăind astfel o „europenizare a identităţii de stat”. Dimensiunea
socială şi-a găsit expresie şi susţinere în politica de mediu a Comunităţii Europene,
Politica Agricolă Comună şi în programele de asistenţă regională şi industrială,
formarea şi consolidarea pieţii unice şi realizarea comerţului extins cu statele
membre. Parcursul Germaniei pe continent este de neegalat. Mărimea şi influenţa ei
economică o plasează pe primul loc printre statele mari, alături de Franţa şi Regatul
Unit, ale căror relaţii cu Bruxelles au fost adesea încordate. Totuşi, deschiderea
elitelor germane spre transferul de suveranitate naţională către Bruxelles, nivelul
ridicat de sprijin public pentru principiile de bază ale integrării, precum şi eficienţa
coordonării dintre comunităţile naţionale şi supranaţionale de stabilire a politicii
amintesc mai degrabă de experienţa statelor mici. O astfel de abordare a procesului
integraţionist, plasează Germania pe un loc deosebit de important în studiul
integrării şi al impactului acesteia asupra statelor membre.
Provocarea extinsă cu care s-a confruntat guvernul a fost de a concilia
unificarea cu cerinţele şi obligaţiile de membru al Comunităţii în reţeaua extinsă a
organizaţiilor internaţionale. Astfel politicile germane au abordat problema
modului în care trebuiau adaptate şi modificate instituţiile internaţionale cum ar fi
NATO şi Comunitatea Europeană, în aşa fel încât să poată face faţă realităţilor în
schimbare din Europa postbelică, de exemplu actorii politici germani au acordat cea
mai mare prioritate extinderii Comunităţii spre Est [2, p. 114].
Interesul iniţial promovat de Franţa pentru integrarea europeană a făcut parte
din politica de putere din procesul de restructurare a ordinii în perioada postbelică.
Confruntându-se cu hegemonia americană după al doilea război mondial,
autorităţile franceze au apelat la cooperarea europeană pentru a recâştiga statutul de
putere mondială, Charles de Gaulle, primul preşedinte al celei de-a Cincea
Republici, exprimând acest lucru cât se poate de clar: „Care este scopul Europei?
Ar trebui să ne permită să scăpăm de dominaţia americanilor şi a ruşilor. Europa
prezintă pentru Franţa calea de recâştigare a poziţiei de primordialitate între
naţiunile lumii”.
Eforturile franceze pentru cooperarea europeană imediat după cel de-al Doilea
Război Mondial, precum şi înfiinţarea unei Comunităţi Europene pentru Apărare,
au fost motivate de logica suveranităţii. Viziunea lui de Gaulle a fost decisivă în
perioada de început a Comunităţii Europene şi a condus la două momente de criză.
În primul rând, neîncrederea lui de Gaulle faţă de legăturile anglo-americane
strânse l-a determinat să se opună vehement aderării Marii Britanii în anii '60 ai

55
secolului trecut. În al doilea caz, într-un efort de a bloca creşterea capacităţilor
Comunităţii, de Gaulle a retras reprezentanţii francezi din Consiliu şi din
organismul său pregătitor, Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER), în
1965, generând astfel criza scaunului gol. Detaliind acest moment vom menţiona
că la summit-ul de la Bonn din iulie 1961, cei șase au examinat ideea unei
cooperări politice aprofundate și au declarat că: „șefii de stat sau de guvern au decis
să se reunească periodic pentru a-și confrunta viziunile şi a concerta politicile
pentru a ajunge la poziții comune, în vederea favorizării uniunii politice a Europei”
[3, p. 11].
În pofida acestei ambiții, evoluția către o uniune politică a suferit mai multe
regrese, în special eșecul „Planurilor Fouchet”1 din 1961 și 1962, dezacordurile din
1963 și 1967 cu privire la prima extindere și criza „scaunului gol” din 1965 și 1966,
atunci când Franța a decis să nu participe la reuniunile Consiliului și ale grupurilor
acestuia. Charlles de Gaulle a atras o atenţie sporită problemelor divizării
competenţelor instituţiilor comunitare şi a guvernelor naţionale, fiind adeptul
consolidării suveranităţii statelor membre. În viziunea lui, spre deosebire de
organizaţiile supranaţionale, statele-naţiuni sunt entităţi care dispun de legitimitate,
fiind fără îndoială foarte diferite unele de altele, au fiecare un suflet, o istorie, însă
aceste state sunt singurele care au dreptul şi autoritatea de a ordona şi a acţiona.
Naţiunile, agenţi ai societăţii internaţionale trebuie să coopereze şi să se organizeze
prin concentrarea eforturilor lor. Cooperarea şi concentrarea naţiunilor europene, în
viziunea lui de Gaulle, ar putea conduce la realizarea unei confederaţii, care
reprezenta obiectivul părinţilor fondatori înscris în Declaraţia din 9 mai 1950.
Europa trebuie să fie independentă. De Gaulle vorbeşte despre „Europa europeană”
pe care o deosebeşte de „Europa atlantică”. El denunţă susţinătorii Europei
comunitare că au dorit să o plaseze sub direcţia politică a americanilor. Astfel, în
acest climat politic dificil, șefii de stat sau de guvern nu s-au mai reunit până în mai
1967, atunci când summit-ul de la Roma a oferit ocazia de a celebra în mod formal
10 ani de la semnarea Tratatelor Comunităţii Economice Europene și Euratom [2,
p. 138].
Pe vremea declaraţiei Schuman, în mai 1950, Italia era o fostă dictatură
fascistă, cu o economie care se baza pe agricultură şi pe rate ale şomajului ridicate,
din cauza instabilităţii politice, ajutorul financiar extern a întârziat să apară. În
concepţia prim ministrului Alcide de Gasperi şi a ministrului afacerilor externe
Carlo Sforza, aderarea la CECO urma să ofere securitate nou-născutei democraţii
italiene. Decizia de aderare a fost, aşadar, o decizie politică a guvernului, susţinută
1
Christian Fouchet a fost președintele comisiei instituite de summitul de la Paris din februarie 1961 pentru a examina
problemele privind cooperarea europeană și însărcinate de șefii de stat sau de guvern cu ocazia summitului de la
Bonn din iulie 1961 să „le prezinte propuneri cu privire la mijloacele care ar permite, cât mai curând cu putință, să se
imprime un caracter statutar uniunii popoarelor lor” (comunicatul oficial, Bonn, 18 iulie 1961).

56
de mai mulţi lideri politici, dar combătută de alţi actori influenţi, cum ar fi Partidul
Socialist sau cel Comunist, precum şi industria oţelului.
De la începutul Republicii Italiene, curentele principale de politică externă au
fost în favoarea valorilor SUA şi a celor europene, deoarece Partidul Creştin
Democrat şi preşedintele său (prim-ministrul), Alcide de Gasperi, credeau că Italia
şi-ar putea apăra interesele naţionale mai bine în cadrul unei politici de solidaritate
europeană. Astfel ei şi-au îndreptat eforturile în direcţia integrării Italiei în
instituţiile naţionale cât de repede posibil. Datorită acceptării Tratatului de la Paris
în calitate de ţară învinsă fără concesii naţionalismului şi „mândriei naţionale”,
Italia a putut să ia parte la negocierile pentru Planul Marshall în iulie 1947,
devenind astfel membru fondator al Organizaţiei pentru Cooperare Economică în
Europa în 1948, iar în 1949 – în negocierile pentru Consiliul Europei. Odată cu
semnarea şi ratificarea de către Parlament a Tratatului Nord-Atlantic (18 martie
1949), Italia depăşeşte în mod oficial înfrângerea militară suferită în cel de-al
Doilea Război Mondial. După moartea lui de Gasperi (1954), a avut loc o
„depolitizare” a politicii externe italiene, dar în administrarea acesteia a crescut
rolul „tehnicienilor” – diplomaţi şi birocraţi, în timp ce politicienii se ocupau mai
degrabă de problemele interne [2, 193].
Statele din Benelux au fost implicate în procesul de integrare de la bun
început, fiecare din state asumându-şi acest obiectiv de politică externă din motive
diferite. Belgia, Olanda şi Luxemburg împart acelaşi spaţiu geografic – cunoscut
sub numele de Ţările de Jos. Ele au o relaţie economică specială de mai bine de
jumătate de secol. Şi, dintre ţările mici din Europa, ele au cea mai lungă experienţă
de integrare. Cele trei motive specifice ţin de fiecare din cele trei state. Belgia
deţinea zona cea mai timpuriu industrializată de pe continent – localizată în
principal în partea de sud a ţării, vorbitoare de limbă franceză – şi ca urmare
depindea din punct de vedere economic de industrii majore cum ar fi cea a
cărbunelui, oţelului şi textilelor, pentru care pericolul protecţionismului de piaţă
este acut. O situaţie asemănătoare era în Luxemburg, cu specificarea că economia
Marelui Ducat era atât de restrânsă, încât consta în întregime în extracţia de
cărbune şi procesarea metalelor. Economia olandeză se baza pe agricultură, pescuit
şi comerţ. Pe lângă producţia mare de carne şi produse lactate a ţării, porturile din
Rotterdam şi Amsterdam reprezentau principala poartă de ieşire dinspre Atlantic
spre continentul european. Ca urmare, Ţările de Jos au cerut acces la comerţ în
proporţii diferite şi din motive diferite.
Accesul pe piaţă şi la comerţ s-a situat în centrul negocierilor economice ale
Beneluxului. La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Belgia şi Luxemburg
deţineau rezerve importante de cărbune şi oţel pe care Olanda le putea folosi pentru
reconstrucţie. Problema era că Olanda nu avea prea multe de oferit în schimb. În

57
plus, Belgia şi Luxemburg aveau rezerve ample de legături externe, prin care
puteau să vândă cărbunele şi oţelul, iar Olanda, în tot acest algoritm, trebuia să
cumpere aceste bunuri. Beneluxul a promis să echilibreze situaţia garantând accesul
pe piaţă în ambele direcţii – direcţionând exporturile olandeze spre Belgia şi
Luxemburg pentru a permite olandezilor să finanţeze importurile de la vecinii din
Sud. Rezultatul nu a fost eficient sută la sută şi a contribuit la eşecul ratei de
schimb fixe dintre franc şi guilder la sfârşitul anilor '40. Cu toate acestea, a avut loc
direcţionarea comerţului şi legăturile economice din cadrul Beneluxului s-au
consolidat rapid [2, p. 222].
Astfel putem remarca interesul distinct dar unitar al fiecărui stat fondator al
Comunităţii Europene, analizat în parte. Deşi situaţia social-politică internă era
profund afectată de repercusiunile celui De-al Doilea Război Mondial, totuşi
viziunile asupra cooperării externe la nivel european era prezent în conştiinţa
politică a acestor entităţi.

4.2.Extinderea spaţiului comunitar în Nord (1973)

După cum se poate observa, între datele la care au intrat în vigoare cele trei
Tratate constitutive, 24 iulie 1952 şi 1 ianuarie 1958, şi prima etapă de extindere
care se va consuma în anul 1973, s-a scurs un interval mare de timp, determinat de
faptul că încă de la început, Marea Britanie invitată să coopereze în cadrul
Comitetului Spaak care a pregătit proiectele celor două Tratate de la Roma, s-a
opus procesului de integrare sub forma Comunităţilor, invocând în principal faptul
că dorea instituirea unei zone economice de liber schimb în vestul Europei, ceea ce
presupunea eliminarea taxelor vamale, însă fără ca această măsură să implice şi
renunţarea la prerogativele suveranităţii naţionale în folosul unor instituţii comune.
Un astfel de deziderat îşi găsea originea în temerea britanicilor că prin intrarea în
Piaţa Comună, decizie care presupunea şi aplicarea unui tarif vamal comun în
relaţiile cu statele terţe, în sistemul Commonwealth vor apărea rupturi şi în
nemulţumirea lor faţă de rolul conducător pe care Franţa începuse să-l exercite în
cadrul celor trei structuri comunitare. Într-o astfel de conjunctură, retrăgându-se în
luna noiembrie 1955 din Comitetul Spaak, însărcinat cu redactarea proiectului de
tratat pentru constituirea unei Pieţe Comune, Marea Britanie a lansat o propunere
proprie de integrare, prin care dorea doar crearea unui spaţiu de liber schimb,
deschis atât statelor comunitare, cât şi celor care erau membre ale Organizaţiei
Europene de Cooperare Economică, iniţiativă care presupunea renunţarea la taxele
vamale, lăsând însă libertate deplină statelor membre în stabilirea propriilor politic
comerciale [4, p. 171].
După discuţii îndelungate pe segmentul integrării europene, din cauza
divergenţelor majore de opinie care au apărut între Marea Britanie şi Franţa, în

58
toamna anului 1958 negocierile pe marginea propunerilor făcute de britanici au
eşuat, fapt care i-a determinat să iniţieze constituirea unei noi forme asociative
europene, deschisă ţărilor care nu erau sau nu doreau să fie membre ale
comunităţilor. Asociaţia a fost denumită Asociaţia Europeană a Liberului Schimb
(A.E.L.S.), iar acordul care o creează a fost semnat la data de 3 ianuarie 1960 la
Stockolm, membrii fondatori fiind şapte state necomunitare: Austria, Danemarca,
Elveţia, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia şi Suedia. Ulterior au aderat la
A.E.L.S Islanda (1970), Finlanda (1986) şi Liechtenstein (1991).
În cele ce urmează vom detalia activitatea A.E.L.S., inclusiv, şi prin prisma
legăturilor stabilite cu Comunitatea Europeană. Astfel, aşa cum am menţionat
anterior, iniţiativa creării A.E.L.S. a aparţinut Marii Britanii, care, deşi iniţial s-a
arătat interesată de înfiinţarea Comunităţilor Europene, după crearea acestora s-a
retras, nedorind să participe la Uniunea Vamală şi, cu atât mai puţin, la Piaţa
Comună. Prin acest demers, Marea Britanie a încercat să prevină o dominaţie
economică a Comunităţii Economice Europene şi a creat o zonă de liber schimb
limitată la produsele industriale şi la produsele agricole fără să se stabilească un
tarif vamal extern comun şi fără politici comune. Începând din 1966, au fost
eliminate tarifele şi taxele de import între ţările A.E.L.S. pentru produsele
industriale şi pentru produsele agricole.
La mijlocul anilor '80, Comisia Europeană şi-a lansat ambiţiosul proiect al
unei pieţe interne complet integrată, planul fiind stabilit prin Actul Unic European,
semnat în 1986. În aprilie 1984, a avut loc la Luxemburg o reuniune la nivel
ministerial între Comunitatea Economică Europeană şi A.E.L.S., cu scopul de a
marca intrarea deplină în vigoare a zonei de liber schimb, cuprinzând ţările celor
două grupări economice, dar şi cu scopul de a defini liniile directoare şi obiectivele
viitoare ale cooperării dintre ţările respective. În acest sens au adoptat o declaraţie
privind înfiinţarea comună a unui Spaţiu Economic European, care enumera
posibilele căi de cooperare, în special în domeniul comerţului cu mărfuri.
În aceste condiţii, statele membre A.E.L.S. au înţeles determinarea politică a
Uniunii Europene de a finaliza crearea pieţii interne şi au decis să continue
dezvoltarea relaţiilor Comunităţii Europene – A.E.L.S în paralel cu evoluţiile
interne ale Uniunii Europene. Astfel, în perioada 1984-1989 s-a realizat eliminarea
barierelor din calea comerţului. Totuşi a devenit dificil pentru A.E.L.S şi pentru
Comunitatea Europeană să coopereze în condiţiile în care unele domenii erau alese
pentru cooperare, iar altele nu. În consecință, în 1989, Jacques Delors, Președintele
Comisiei Europene, a propus o nouă formulă de parteneriat, mai structurată, care
avea să devină Acordul Spațiului Economic European. Statele A.E.L.S. din acea
vreme (Austria, Finlanda, Islanda, Liechtenstein, Norvegia, Suedia și Elveția), au
salutat ideea și negocierile oficiale au început în iunie 1990. Acordul a fost semnat

59
la 2 mai 1999 la Porto (Portugalia) și a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994. Spațiul
Economic European a fost creat ca o zonă de liber schimb între Comunitatea
Europeană și Asociația Europeană a Liberului Schimb și reunește statele membre
într-o piață internă bazată pe libera circulație a mărfurilor, serviciilor și
capitalurilor. Acordul Spaţiului Economic European prevedea următoarele:
Participarea la piața internă, cu libera circulație a mărfurilor, serviciilor,
persoanelor şi capitalurilor; Armonizarea normelor și condițiilor pe care trebuie să
le îndeplinească mărfurile și serviciile din punct de vedere al sănătății, siguranței și
protecției mediului și al protejării intereselor consumatorilor; Norme comune de
reglementare a concurenței, a subvențiilor de la stat și a achizițiilor publice pentru
asigurarea aceleiași condiții de desfășurare a activității pentru toate întreprinderile
care concurează pe piața internă; Cooperarea extinsă în alte sfere ale societăţii, mai
ales în domeniul cercetării, al educaţiei, al protecţiei mediului, al politicii destinate
consumatorilor, al problemelor culturale, al politicii sociale, al egalităţii de şanse
dintre bărbaţi şi femei, al turismului şi al întreprinderilor mici şi mijlocii.
Pentru îndeplinirea în bune condiţii a activităţii sale, A.E.L.S. dispune de o
structură instituţională care cuprinde un consiliu, un secretariat general, un comitet
parlamentar şi un comitet consultativ, organe însărcinate cu coordonarea
activităţilor economice şi comerciale ale statelor membre ale acestui for economic
european [5, p. 485]. Progresul înregistrat de cele şase state iniţiatoare ale
Comunităţilor Europene nu a rămas totuşi fără ecou în lumea occidentală, statele
nemembre începând să perceapă prosperitatea acestora. Mai mult chiar şi Marea
Britanie a devenit conştientă de faptul că doar prin exerciţiul rolului său de
conducător în sistemul Commonwealth şi prin activitatea din sfera limitată oferită
de A.E.L.S. riscă să se izoleze pe plan european, iar firmele britanice să întâmpine
greutăţi în cadrul schimburilor comerciale cu o importantă piaţă de desfacere care
era Piaţa Comună.
Anul 1959 începe cu depunerea cererilor de asociere la Comunitatea
Economică Europeană de către Grecia, la 8 iunie, Turcia la 31 iulie, negocierile
privind asocierea demarând pe 10 şi, respectiv, pe 27 septembrie acelaşi an. În
acelaşi timp şi ţările scandinave au realizat că prin intrarea în piaţa comună nu
aveau decât de câştigat, deoarece în acest fel puteau să participe în mod liber la
schimburile comerciale din acest spaţiu. Danemarca care avea un surplus de
produse alimentare considerat a fi de două ori mai mare decât consumul intern, dar
şi Irlanda pentru care exporturile de produse agricole constituiau o treime din
totalul exporturilor, au văzut în Comunitate poarta deschisă către o imensă şi sigură
piaţă de desfacere.
În contextul prezentat mai sus, la data de 9 august 1961, Marea Britanie a
depus o cerere de aderare la Comunităţile Europene, însoţită de un număr de puncte

60
de vedere personale asupra tratatelor comunitare. Negocierile au demarat în toamna
aceluiaşi an (10 octombrie 1961) şi au continuat până în ziua de 29 ianuarie 1963,
când au fost întrerupte la presiunea preşedintelui francez generalul Charles de
Gaulle, care într-un discurs ţinut cu ocazia unei conferinţe de presă convocată pe 14
ianuarie 1963 a afirmat că britanicii nu vor renunţa la relaţiile privilegiate pe care le
aveau cu ţările membre ale Commonwealth, la politica privind agricultura şi la
relaţiile cu A.E.L.S. În plus, el menţiona că având în vedere legăturile speciale
dintre Marea Britanie şi SUA, prin primirea primului stat în comunitate, care ar
juca rolul unui „cal troian”, SUA şi-ar putea fortifica controlul asupra Comunităţii.
Asemenea britanicilor, au depus cereri de aderare şi Irlanda, la 31 iulie, iar
negocierile au început la 25 octombrie 1961, Danemarca a depus cererea la 10
august 1961, negocierile începând la 26 octombrie 1961 şi Norvegia, care a depus
cererea la 30 aprilie 1962, dar negocierile au fost suspendate în aceiaşi zi cu ale
Marii Britanii, 29 ianuarie 1963. Între timp acordul de asociere al Greciei a intrat în
vigoare la 1 noiembrie 1962, iar Turcia îl semnează la 12 septembrie 1963, urmând
să intre în vigoare pe data de 1 decembrie 1964 [6, p. 245].
O nouă cerere de aderare a fost depusă de Marea Britanie la 10 mai 1967 prin
guvernul laburist revenit la conducerea ţării, urmată de Danemarca şi Irlanda la 11
mai 1967. De această dată britanicii şi-au manifestat dorinţa de a ratifica tratatele
sub rezerva unor aspecte privind procedura de aderare a unor state la Comunităţi şi
politica agricolă, dar şi acum într-o conferinţă de presă ţinută în ziua de 27
noiembrie 1967, generalul de Gaulle s-au opus aderării. Aceiaşi soartă au avut-o
din nou şi cererile Danemarcei, Irlandei şi Norvegiei.
După demisia generalului de Gaulle (aprilie 1969), noul preşedinte francez
ales la 15 iunie 1969, Georges Pompidou, a permis o deschidere politică a Franţei
vizavi de partenerii săi. După veto-ul exercitat în două rânduri de către Charles de
Gaulle împotriva adeziunii marii Britanii, Franţa plasează această primă extindere
în cadrul unei relansări globale a construcţiei europene. A existat de asemenea o
voinţă a Franţei de a reechilibra raporturile sale cu Germania şi de a promova o
politică externă cu o altă putere nucleară, membră permanentă a Consiliului de
Securitate ONU [7, p. 14].
Summit-ul de la Haga, din decembrie 1969, la care pentru prima dată a
participat și Comisia, a impulsionat și a relansat Comunitatea. Deciziile adoptate la
acest summit au deschis, în special, calea către adoptarea unei decizii care i-a
acordat Comunității resurse financiare proprii, către lansarea cooperării în domeniul
politicii externe și către aderarea Danemarcei, a Irlandei și a Regatului Unit.
Împreună, acești pași au constituit o „completare, aprofundare și extindere” a
Comunității. Cei trei noi membri au fost invitați să participe la summit-ul organizat

61
la Paris în octombrie 1972, înainte de aderarea lor oficială din ianuarie 1973.
Această extindere programată era completată prin trei orientări de bază, şi anume:
- Încheierea acordului a fost obţinută de faptul că Franţa s-a arătat foarte interesată
să obţină o înţelegere financiară definitivă pentru o politică agricolă comună.
Acordul ce s-a încheiat s-a tradus prin adoptarea deciziei din 21 aprilie 1970,
privind înlocuirea contribuţiilor financiare naţionale cu o parte a încasărilor din
TVA ale fiecărui stat membru până la cota de 1%, sau cu alte cuvinte se urmărea
posibilitatea prin care Comunitatea Economică Europeană să dispună de propriile
sale resurse reieșind din tarife industriale și atribuite în importul produselor
agricole. Astfel prin acest lucru se dorea finanțarea Politicii Agricole Comune;
- Procesul de lărgire. Acest mecanism urmărea lărgirea organismului european
prin includerea în schemă a Danemarcei, Irlandei, Norvegiei și Marii Britanii.
Marea Britanie deja fusese de două ori respinsă din drumul său spre aderare (1963,
1967), dar în momentul de față pentru a reuşi să ajungă la un acord favorabil,
britanicii doreau două lucruri: primul era acela de a contribui mai puțin la Politica
Agricolă Comună și cel de-al doilea consta în direcționarea obligațiile către alte
zone importante de interes ale Marii Britanii;
- Procesul de aprofundare. La summit-ul de la Haga din 1969, șefii de stat sau de
guvern au definit un nou obiectiv în cadrul integrării europene: uniunea economică
și monetară (UEM). Un grup condus de Pierre Werner, prim-ministrul
Luxemburgului, a elaborat un raport care avea în vedere realizarea unei uniuni
economice și monetare complete în termen de zece ani, conform unui plan cu mai
multe etape. Obiectivul final era liberalizarea completă a mișcărilor de capital,
convertibilitatea integrală a monedelor statelor membre și fixarea definitivă a
cursurilor de schimb. Astfel, la reuniunea de nivel înalt de la Haga din 1-2
decembrie 1969, s-a decis reluarea procesului de aderare cu cele patru state care
solicitaseră în două rânduri acest lucru. Negocierile cu Danemarca, Irlanda, Marea
Britanie şi Norvegia au început la 30 iunie 1970 şi s-au finalizat prin semnarea
acordurilor de aderare la date de 22 ianuarie 1972 2, aderarea devenind operaţională
pentru primii trei candidaţi, începând cu data de 1 ianuarie 1973, după ce fiecare
stat membru a ratificat documentele de aderare potrivit procedurilor constituţionale
proprii (Irlanda a organizat un referendum în vederea ratificării tratatelor de aderare
în ziua de 10 mai 1972, ocazie cu care 83% din cele 71% de alegători prezenţi la
vot s-au declarat în favoarea aderării. Danemarca a organizat şi ea un astfel de
referendum în ziua de 2 octombrie 1972, iar dintr-o prezenţă de 90% la vot, 63% s-
au declarat pentru aderare. Aderarea Marii Britanii a fost supusă unui referendum
abia în ziua de 5 iunie 1975, când guvernul care a urmat celui care a semnat

2
Franţa a organizat un referendum pentru consultarea voinţei populare, ocazie cu care 68% dintre francezi s-au
declarat pentru extinderea Comunităţilor. Prezenţa la vot a fost de 61 %.

62
Tratatele a întrebat populaţia cu rămânerea în continuare în Comunitate 67% din cei
65% de englezi prezenţi la vot răspunzând afirmativ la întrebare.
În privinţa Norvegiei, deşi tratatele de aderare au fost semnate, acest stat nu a
devenit membru al Comunităţilor Europene, întrucât rezultatele referendumului
organizat la data de 25 septembrie 1972 pentru aprobarea aderării s-a soldat cu un
răspuns negativ din partea populaţiei, 54% din cetăţenii prezenţi la vot s-au
pronunţat contra aderării, participarea la vot fiind de 79%. Neratificarea tratatului
de către Norvegia era motivată de specificul acestui stat, industria de bază a căruia
este pescuitul, Norvegia realizând peste o jumătate din producţia piscicolă a statelor
comunitare. În acelaşi timp, alinierea preţurilor produselor agricole la preţurile
comunitare ar fi dus la scăderea veniturilor agricultorilor [7, p. 15]. Ca urmare a
începerii negocierilor de aderare cu trei dintre cele nouă state membre ale A.E.L.S.
(Danemarca, Marea Britanie şi Norvegia), în anul 1972 s-a decis încheierea unor
acorduri de liber schimb şi cu restul statelor A.E.L.S., creându-se astfel cel mai
mare spaţiu european de liber schimb.
Implicarea serioasă în Uniunea Europeană a început pentru Irlanda la sfârşitul
anilor '50. La mijlocul anilor '50 Irlanda a fost destul de izolată în timpul discuţiilor
Organizaţiei pentru Cooperare Economică Europene pentru o zonă de comerţ liber
în procesul de liberalizare a comerţului, care a dus la înfiinţarea A.E.L.S. O
economie stagnantă, niveluri tot mai ridicate de emigrare, dependenţa de comerţul
Marii Britanii au condus la o evaluare a paradigmei economice interne a Irlandei.
Fianna Fail, cel mai mare partid din Irlanda a susţinut cauza pregătirii interne
pentru aderare la Uniunea Europeană până în anii '60. Irlanda a depus prima cererea
pentru aderare în iulie 1961, dar nu a devenit membru până în anul 1973. În ciuda
acestei întârzieri, pregătirile pentru aderare nu s-au oprit, a semnat un şir de
acorduri pentru dezvoltarea comerţului şi a aderat la Fondul Monetar Internaţional.
Liberalizarea şi investiţiile interne au început să transforme Irlanda dintr-o
economie agricolă şi dependentă într-una industrializată.
Aderarea la Uniune era cu siguranţă dorinţa clară a poporului irlandez. O
trăsătură importantă a implicării irlandeze în Uniunea Europeană a fost lipsa
conflictelor dintre partidele politice pe această temă. Cele două partide de centru-
dreapta – Fianna Fail şi Fine Gael – au susţinut aderarea, laburiştii s-au alăturat
partidului Fine Gael pentru a forma un guvern de coaliţie, acceptând verdictul
electoratului s-au implicat imediat în relaţiile cu instituţiile europene. O a doua
trăsătură a implicării Irlandei a fost preocuparea predominantă pentru problemele
economice. Irlanda nu a participat la al Doilea Război Mondial şi, ca un stat
insular, nu avea experienţa istorică sau contextul geopolitic al statelor mai mici de
pe continent. Guvernele irlandeze care s-au succedat au încercat să poziţioneze
statul în Uniune ca un jucător constructiv şi pragmatic [2, p. 272].

63
 În comparaţie cu alte state nordice, Danemarca, cu o industrie agricolă foarte
competitivă a fost din toate punctele de vedere mai aproape de Europa continentală.
După ce au fost respinşi de comunitate pentru a doua oară, danezii au iniţiat o
întărire a alternativei nordice, propunând înfiinţarea unui regim nordic de cooperare
economică (NORDOC). Evenimentele din contextul european mai larg au pus
totuşi capăt acestei iniţiative, acceptând noi cereri de aderare, iar Danemarca şi
Norvegia au luat exemplul Marii Britanii, care a depus cerere în vederea aderării
pentru a treia oară. Astfel, guvernul danez a încredinţat decizia de aderare din 1972
poporului, fapt care era cerut prin Constituţie. O majoritate de 63,4% din alegători
s-au pronunţat în favoarea aderării. În calitate de membri ai Comunităţii şi apoi ai
Uniunii, danezii au fost tot timpul printre cei mai sceptici cu privire la extinderea
Comunităţii [2, p. 247].
După acceptarea Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei, centrul de greutate al
Pieţii Comune s-a deplasat sper Nordul Europei, însă, în scurt timp a demarat
extinderea mediteraneană a Comunităţii Economice Europene, ceea ce a dus la
stabilirea echilibrului atât geografic, dar şi politici, şi economic al cooperării la
nivel european.

4.3.Extinderile succesive din Sudul Europei (1981 şi 1986)

A doua şi a treia etapă a extinderii au demarat chiar în anul 1975, respectiv
anul 1977 şi are ca actori un număr de trei state care trecuseră de la regimuri de
dictatură la democraţie, este cazul Greciei (regimul coloneilor a căzut în anul
1973), Spaniei (dictatura generalului Franco a luat sfârşit în anul 1975) şi
Portugaliei (regimul socialist cade de la putere în anul 1973). Grecia, care
renunţase la regimul militar al coloneilor ce guvernase mulţi ani ţara, îşi dorea
integrarea în structurile comunitare în speranţa că în acest fel îşi va consolida
democraţia şi îşi va moderniza sectorul agricol şi industrial. Însă un raport al
Comisiei din 1976-1977 declara în mod explicit că Grecia nu era deloc pregătită să
adere la Comunitate, dar că va fi oricum integrată pe baza unei decizii pur politice.
În acest fel, în lipsa unor experienţe similare pentru Comunitate, dificultăţile
adaptării şi costurile financiare ale procesului de „aliniere” au fost mult
subestimate. În interiorul Greciei însă, la sfârşitul anilor '70 şi începutul anilor '80,
elitele politice împărtăşeau un optimism mai mare vizavi de instituţiile şi procesele
europene, deoarece le considerau un fel de alternative ale dinamismului economic
în scădere al bătrânului continent. În plus, ambiguităţile şi neclarităţile extinderii
europene nu se făceau simţite prea tare, mai ales datorită faptului că nu fusese încă
atinse efectul de prag referitor la numărul statelor membre. Cererea de aderare a
fost depusă la 12 iunie 1975, iar negocierile au început în ziua de 27 iulie 1976 şi s-
au finalizat prin semnarea la Atena a Tratatelor de aderare la data de 28 mai 1979,

64
astfel că începând cu 1 ianuarie 1891 Grecia a devenit cel de-al zecelea stat
membru al Comunităţii Europene, fiind prima excepţie de la regula în care nu se
respecta continuitatea spaţiului geografic [8, p. 47].
Portugalia a depus cererea de aderare la data de 28 martie 1977, în speranţa
că integrarea îi va deschide accesul la subvenţiile comunitare de care avea nevoie
pentru a-şi relansa economia. În comparaţie cu procesul de aderare al Greciei, cel al
Portugaliei a fost unul foarte anevoios, însă faptul că Portugalia era membru al
A.E.L.S. a contribuit mult la deschiderea către Europa şi apropierea economică la
Comunitate. Integrarea europeană a avut loc fără mobilizarea populaţiei, dar şi fără
o opoziţie prea mare din partea actorilor politici, reprezentând rodul unei
convergenţe între elite, din moment ce toate partidele politice, cu excepţie
Partidului Comunist Portughez, au fost de acord că această opţiune înseamnă
viitorul inevitabil al ţării. Procesul s-a finalizat prin semnarea tratatului de aderare
la 12 iunie 1985 la Lisabona şi intrarea lui în vigoare la 1 ianuarie 1986.
La rândul ei Spania, după căderea regimului generalului Franco, a înregistrat
la data de 28 iulie 1977 cererea de aderare, dorind ca prin integrarea în structurile
comunitare să iasă din izolarea politică din care stagnase câteva decenii şi să aibă
acces la programele de dezvoltare regională, cu ajutorul cărora dorea să reducă din
diferenţele de dezvoltare ale provinciilor sale. Spania era o ţară săracă, care se axa
în principal pe agricultură, marcată de cei patruzeci de ani de dictatura lui Franco şi
de izolarea internaţională datorată acestei situaţii politice. Primul acord cu
Comunitatea Europeană, referitor la reducerea progresivă a obstacolelor impuse
comerţului, datează din 1970; intrarea în A.E.L.S datează din 1979, iar intrarea în
NATO – din 1982. Negocierile pentru aderare la Comunitatea Europeană, deschise
în mod oficial în 1978 au durat aproape un deceniu, iar tratatul de aderare a fost
semnat în 1985. În ceea ce priveşte aderarea Spaniei şi Portugaliei, unele din statele
fondatoare au manifestat o oarecare reticenţă, nefiind de acord cu creşterea
cheltuielilor din domeniul agriculturii destinate noilor state partenere. Cu toate
acestea, preocuparea politică a comunităţii europene de a se extinde a trecut peste
aceste îngrijorări specifice [2, 296].
O menţiune trebuie făcută în domeniul relaţiei spaniolo-portugheză. În timpul
perioadei de dictatură (din anii '30 până la mijlocul anilor '70), nu au existat relaţii
instituţionale între cele două ţări, în pofida unei cooperări din cadrul Naţiunilor
Unite şi semnării unui Pacto Iberico de ajutor reciproc. Abia după aderarea Spaniei
la A.E.L.S., au început să se realizeze schimburi comerciale dintre cele două state.
Cu toate acestea, atât Spania, cât şi Portugalia au avut negocieri diferite pentru
aderarea la Comunitatea Europeană şi au ţinut să negocieze tratatele de aderare în
locuri diferite şi în momente diferite. Portugalia a început procedurile în acest sens
la 6 iunie 1978, iar Spania la 5 februarie 1979, tratatele de aderare fiind semnate la

65
data de 12 iunie 1985 la Lisabona şi, respectiv, la Madrid, astfel că o nouă lărgire a
Comunităţilor, la doisprezece membri, a devenit realitate începând cu 1 ianuarie
1986. Efectul aderării a îmbunătăţit cooperarea economică, precum şi cea politică.
Pentru Spania, procesul integrării europene s-a bucurat de un consens larg în rândul
partidelor politice, dar atitudinea lor cu privire la afacerile Comunităţii a fost
reactivă şi participarea lor limitată. Aderarea a însemnat atât pentru elita politică,
cât şi pentru opinia publică, reîntoarcerea în lumea occidentală, din care ţara se
simţea exclusă. Aderarea la Uniunea Europeană a fost susţinută aproape unanim de
toate partidele politice şi actorii sociali [4, p. 174].
Extinderea spaţiului comunitar prin aderarea Greciei, Portugaliei şi Spaniei a
însemnat regândirea şi redefinirea graniţelor. În Grecia, cele mai sensibile puncte
din cadrul negocierilor au fost cele cu privire la Turcia şi, într-o măsură mai mică,
Orientul Mijlociu. Pe de altă parte, în Portugalia şi Spania, strategiile de control al
graniţelor au fost lansate într-o formă de cooperare separată, fiecare angajându-se
să obţină rezultate în mod separat. Totodată, dacă extinderea Comunităţii Europene
de la şase la nouă membri nu a creat probleme deosebite, atunci acceptarea Greciei,
Spaniei şi Portugaliei a necesitat un substanţial efort financiar al întregii
Comunităţi, deoarece PIB per capita al celor trei state din sudul Europei constituia
circa 65,0% din media Comunităţii. Pentru aducerea indicatorului respectiv la
media CEE, în perioada anilor 1989-1999, Grecia va primi un ajutor de circa 17,2
mlrd. $. În aceste condiţii, puterea de atracţie a Comunităţii Europene a rămas
foarte mare, deoarece Turcia, Cipru, Malta, Austria, Suedia, Finlanda vor solicita în
scurt timp aderarea la Piaţa Comună.

4.4.Aprofundarea procesului de extindere (1995)

Între extinderile din perioada anilor 1983-1986, adică de la Europa celor 12 la
Europa celor 15, în 1995, în Uniunea Europeană a fost impulsionat o nouă relansare
a construcţiei europene determinată de semnarea Actului Unic European din 1986,
cu obiectivul creării Pieţii interne vizată ca un spaţiu fără frontiere interne în care
circulă liber mărfurile, persoanele, serviciile şi capitalurile, precum şi semnarea
Tratatului de la Maastricht din 1992 care prevedea crearea şi recunoaşterea
cetăţeniei europene cu toate drepturile şi obligaţiunile recunoscute, crearea Uniunii
Economice şi Monetare şi consolidarea Uniunii politice cu finalităţile creării
politicii externe şi de securitate comună. În contextul elanului renăscut al
construcţiei comunitare ţări precum Austria, Suedia şi Finlanda s-au determinat să
candideze la aderare. În consecinţă, în anul 1995 Uniunea Europeană se va
completa cu alţi trei membri – două republici şi o monarhie constituţională, toate
fiind state neutre din punct de vedere al securităţii nord-atlantice.

66
 Pe parcursul întregii perioade postbelice, în conformitate cu istoria şi
geografia sa, Austria a promovat în Europa Centrală o politică de aliat între Europa
Occidentală şi cea de Est. Pe plan economic, progresul i-a fost facilitat într-o
măsură considerabilă de apartenenţa, din 4 ianuarie 1960 la A.E.L.S. Austria
depune oficial la 17 iulie 1989, cererea de aderare la Comunitatea Europeană. După
ce va semna, în iunie 1994, Tratatul de aderare la Uniunea Europeană, intrat în
vigoare la 1 ianuarie 1995, Austria va semna şi Acordul de la Schengen privind
libera circulaţie pe teritoriul Uniunii Europene, iar prin participarea în cadrul Zonei
Euro, va înregistra o creştere economică constantă [2, p. 273].
Suedia a depus oficial cererea de aderare la Uniunea Europeană la 1 iunie
1991. Prăbuşirea URSS-ului a eliberat definitiv clasa politică şi opinia publică
suedeză de ideea că adeziunea la Comunitatea Europeană ar implica o supunere
discretă faţă de NATO, permiţând Suediei să se alăture Uniunii Europene, adeziune
confirmată prin referendum la 13 noiembrie 1994 şi intrată în vigoare la 1 ianuarie
1995. Este indiscutabil faptul că cei 135 de ani de neutralitate au fost sinonimi cu
tot atâţia ani de pace şi prosperitate, astăzi Suedia regăsindu-se pe lista statelor
membre ale spaţiului Schengen, dar nu şi în lista statelor din Zona Euro [4, p. 180].
Finlanda depune oficial cerere de aderare la Uniunea Europeană la 18 martie
1992, fiind motivată, inclusiv, de exemplul suedez. La 16 octombrie 1994 poporul
finlandez aprobă prin referendum aderarea la Uniunea Europeană, intrată în vigoare
la 1 ianuarie 1995. La acel moment, frontiera Finlandei constituia prima frontieră a
Uniunii Europene cu Rusia, fiind de asemenea primul stat nordic care s-a alăturat
Uniunii Economice şi Monetare în 1998 – la trei ani de la aderarea la Uniunea
Europeană [7, p. 15].
Dacă aderarea Greciei, Spaniei şi Portugaliei a adus Uniunii Europene o
populaţie totală de aproximativ 60 mln. de oameni, dar un PIB per capita de 65,0%,
faţă de media Uniunii, atunci aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei va aduce o
populaţie totală de 22,0 mln. de oameni, dar un PIB per capita de 104,2% faţă de
media Uniunii Europene.
În concluzie ţinem să precizăm că prin trecerea Comunităţii Economice
Europene de la şase la nouă membri, prin acceptarea Marii Britanii, Irlandei şi
Danemarcei, a oferit o nouă dimensiune. Piaţa comună s-a lărgit, importanţa sa
internaţională a crescut, relaţiile sale cu Statele Unite s-au ameliorat. La rândul său,
aderarea celor trei ţări mediteraneene, Grecia, Spania şi Portugalia, care au ieşit, la
sfârşitul anilor '60, dintr-o lungă perioadă de regim autoritar, a întărit caracterul
democratic al Comunităţii Europene. Sfârşitul comunismului şi accelerarea Uniunii
între cei Doisprezece, ca urmare a Tratatului de la Maastricht, a făcut ca Austria şi
scările scandinave să se teamă de a nu fi excluse din această mişcare istorică. În
consecinţă, Austria, Suedia şi Finlanda devin membre ale Uniunii Europene.

67
Acestea erau dezvoltate din punct de vedere economic şi ca urmare nu au forţat
financiar asupra bugetului comunitar.

BIBLIOGRAFIE:
1. Cotea Felician. Drept comunitar european. Bucureşti: Editura Wolters Kluwer, 2009.
676 p.
2. Bulmer Simion. Christian Lequesne. Statele membre ale Uniunii Europene. Chişinău:
Cartier, 2009. 488 p.
3. O Uniune de drept: de la Paris la Lisabona. Istoria tratatelor Uniunii Europene.
Uniunea Europeană, 2012. 60 p. ISBN 978-92-824-3520-5 http://eur-
lex.europa.eu/homepage.html? locale=ro
4. Enciu Nicolae. Enciu Valentina. Construcţia europeană (1945-2007). Curs universitar.
Chişinău: CIVITAS, 2007, 392 p.
5. Vătăman Dan. Organizaţii europene şi euroatlantice. Bucureşti: Editura C.H.Beck,
2009. 678 p.
6. Fuerea Augustin. Manualul Uniunii Europene. Bucureşti: Univers juridic, 2006. 430p.
7. Ludmila Barbă. Gheorghiu Valeriu. Felea Alina. Uniunea Europeana: istorie, instituţii,
politici. Republica Moldova în noua arhitectură europeană. Chişinău: CEP USM, 2007.
179 p.
8. Grabbe Heather. Puterea de transformare a Uniunii Europene. Chişinău: Editura
Epigraf SRL, 2008. 248 p.

68
 TEMA 5: PREMISELE ȘI FORMAREA UNIUNII EUROPENE

„Drumul spre Europa unită va trebui să pornească de la realizări concrete, care să

creeze o solidaritate de fapt (...) Reunirea naţiunilor europene cere eliminarea
opoziţiei
seculare dintre Franţa şi Germania“

Robert Schuman, 9 mai 1950

Obiective:

Însuşirea premiselor şi procesul de formare a Uniunii Europene va contribui

la:

- Conceperea rolului organizaţiilor internaţionale în procesul construcţiei

structurilor europene;

- Identificarea finalităţilor Tratatul de fuziune de la Bruxelles ca premisă a

formării Uniunii Europene;

- Estimarea realizărilor şi eşecurilor în formarea Europei unite până la

Actul Unic European.

69
 5.1.Rolul organizaţiilor internaţionale în procesul construcţiei europene
Construcţia Europei unite reprezintă dorinţa popoarelor sale de a crea o
regiune din care să fie eliminate conflictele militare, sărăcia şi dezordinea. Până la
planul Schuman, proiectele de organizare europeană au reprezentat simple teorii.
Încercările anterioare au eşuat, în primul rând datorită faptului că artizanii lor nu au
ţinut cont de voinţa naţiunilor europene de a trăi în libertate şi independenţă.
Imperiul Roman, Sfântul Imperiu Roman de Naţiune German, încercările lui
Napoleon Bonaparte, ale lui Bismark şi cel de-al III-lea Reich al lui Hitler, au avut
efecte parţiale şi au fost efemere, tocmai datorită faptului că s-au bazat pe forţa
armelor, pe constrângeri, pe ambiţii personale de dictat şi hegemonie. În condiţiile
lipsei unei omogenităţi în origine, a unei diversităţi de obiceiuri şi tradiţii,
diferenţieri în comportamentul social, inegalitatea resurselor, a dezvoltării social
economice, rivalităţii politice, conflicte de interese, intoleranţe şi ambiţii pe plan
naţional, presiuni venite din afara, trebuia găsită formula optimă pentru a asigura
unitatea unei asocieri de state, unde: unitatea şi exclusivitatea marilor decizii
politice să fie luate de la vârf; normele juridice care exprimă voinţa comună să fie
executate de o putere centrală, în interesul general; statele asociate să cedeze o
parte din suveranitatea lor în favoarea unei puteri centrale care garantează unitatea
politică şi economică a statelor asociate; neînţelegerile dintre state să fie rezolvate
de o instanţă comunitară [1, p.11].
Rezultatele dezastruoase produse de cele două războaie mondiale, i-au convins
pe politicienii europeni ai timpului, că bazele unei construcţii europene solide
constau în egalitatea între părţi şi reciprocitatea în schimburi. Din păcate, după
eliberarea Europei de nazism, continentul se divizează din nou, fiind practic
împărţit în două, chiar cu ocazia eliberării lui, prin linia de demarcaţie care separă
cele două tabere învingătoare: trupele aliate anglo-americane şi trupele sovietice.
Se prefigurează, începând de la 9 mai 1945 – cele două zone de influenţă, cea
occidental şi cea sovietică, apariţia unui nou pericol, cel al comunismului, iar
evoluţia ulterioară a evenimentelor nu va face altceva decât să confirme aceste
previziuni. Prin urmare, conducătorii Europei occidentale devin perfect conştienţi
asupra necesităţii unificării europene, ideea aceasta prinzând forţă după terminarea
celui de-al doilea Război Mondial, în contextul în care a fost esenţial favorizată de
doi factori, şi anume: divizarea Europei în două părţi, cu regimuri politice, sociale
şi economice diferite şi antagoniste, ceea ce va conduce la apariţia „războiului
rece” şi teama de pericolul comunismului; interesul Statelor Unite ale Americii în
realizarea unei Europe Unite, puternice, motiv pentru care este dispusă să sprijine
financiar şi reconstrucţia Europei. Astfel, în aceste condiţii iau naştere Planul
Marshall, precum si Organizaţia Europeană de Cooperare Economică [2, p. 3].

70
 Din punct de vedere doctrinar, două concepţii stau la baza actualei construcţii
europene: curentul funcţional şi curentul federalist. Curentul funcţional are în
vedere depolitizarea procesului de integrare, în care statele componente îşi
păstrează suveranitatea, nu este avut în vedere crearea unui super-stat, ci se are în
vedere transferarea de competenţe unor instituţii centrale, în diferite domenii de
activitate. Apariţia unui centru de decizie supranaţional se concretizează în
înfiinţarea unor organisme internaţionale interguvernamentale, statele membre
menţinându-şi atributele suveranităţii. Curentul federativ are la bază primatul
politicului şi al transferului de competenţe în ceea ce priveşte rezolvarea
problemelor din plan central (al statului), în plan regional. Definiţia clasică a
federaţiei o prezintă ca fiind o uniune liber consfinţită a mai multor state, de obicei
apropiate din punct de vedere teritorial şi care operează un transfer al unei părţi din
suveranitatea lor în favoarea unor organe pe care ea însăşi le creează, un transfer de
competenţe şi de puteri juridice, în principiu permanente, cu scopul de a proteja şi
promova unele interese comune ale tuturor statelor membre, în principal în materie
de diplomaţie, de relaţii economice, financiare şi monetare [3]. În plan practic,
ţările vest europene au considerat că depăşirea situaţiei grele de după război se
putea realiza printr-o integrare economică graduală şi prin apropierea politică.
Europa economică precede Europa politică.
Devenită bipolară, odată cu izbucnirea „războiului rece”, Europa se vede
interpusă între puterea nord-americană şi puterea sovietică – aflate în competiţie
încă din februarie 1945, ca urmare a Acordurilor de la Yalta. Evoluţia
evenimentelor a evidenţiat faptul că nu era posibilă crearea unei Europe mari şi ca
atare, fiecare dintre cele două Europe avea să se organizeze separat. Un lucru
devine însa evident: demararea construcţiei reale a unificării europene, are la bază
crearea unor organizaţii internaţionale care promovează colaborarea dintre state sau
guvernele acestora, motiv pentru care acestea se numesc organizaţii internaţionale.
La modul general, organizaţiile internaţionale (inter)guvernamentale, reprezintă
forme organizatorice ale colaborării internaţionale între state şi alte entităţi în
diferite domenii de activitate, având un cadru juridico-organizatoric şi instituţional
permanent, creat printr-un statut elaborat de comun acord, în care se prevăd
obiectul şi scopurile organizaţiei, organele şi funcţiile lor. Ca esenţă, o organizaţie
internaţională guvernamentală, este o asociaţie de state constituită printr-un tratat
dotată cu o constituţie, tratat constitutiv, pact, etc., şi organe comune, având
personalitate distinctă de cea a statelor membre. Este de remarcat faptul, că
organizaţiile internaţionale (inter)guvernamentale sunt singurele care au calitatea de
subiect de drept internaţional, chiar dacă, nu toate au personalitate juridica
internaţională – această calitate o au doar acelea, cărora statele membre le-au
consfinţit, prin tratatul de constituire, o asemenea calitate, limitată însă, la obiectul

71
şi scopurile stabilite prin acel tratat. Pentru a fi guvernamentală şi pentru a avea
calitatea de subiect de drept internaţional, o organizaţie internaţională trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii sau caracteristici: să fie o asociaţie de state, liber
constituită printr-un tratat internaţional multilateral; să aibă un cadru politico-
organizatoric instituţional permanent, alcătuit din organe de decizie şi de execuţie
care să pună în aplicare obiectivele stabilite prin actul de constituire; să aibă
caracter permanent, ca formă de cooperare instituţionalizată a membrilor săi;
tratatul de constituire, organizare şi funcţionare să fie legal din punct de vedere al
dreptului internaţional public; să aibă personalitate juridică internaţională distinctă
de cea a membrilor săi, recunoscută prin tratatul de constituire, în raport cu
obiectivele şi funcţiile încredinţate [4, p. 67].
Îndeplinind aceste condiţii, organizaţia internaţională se va bucura de
plenitudinea drepturilor recunoscute subiectelor de drept internaţional şi va avea
obligaţiile corespunzătoare acestui statut juridic. O clasificare a organizaţiilor
internaţionale, scoate în evidenţă o suită de criterii de clasificare, şi implicit, o suită
de tipuri de organizaţii internaţionale. Din această perspectivă, întâlnim, în baza
acestor criterii, următoarele tipuri de organizaţii internaţionale
(inter)guvernamentale:
I. În funcţie de obiectul şi scopurile stabilite prin actul de constituire:
1. Organizaţii internaţionale politice:Consiliul Europei; Organizaţia Statelor
Americane; Organizaţia Unităţii Africane;
2. Organizaţii internaţionale economice: Organizaţia pentru Cooperare şi
Dezvoltare Economică; Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului;
Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice;
3. Organizaţii internaţionale comerciale: Organizaţia Mondială a Comerţului;
Organizaţii Militare Internaţionale (NATO şi Uniunea Europei Occidentale,
transformată în anul 2000 în Adunarea Europeană pentru Securitate şi Apărare);
4. Organizaţii Internaţionale cultural-ştiinţifice (UNESCO).
II. În funcţie de aria de cuprindere a membrilor lor:
1. Organizaţii internaţionale cu vocaţie universală (Societatea Naţiunilor,
Organizaţia Naţiunilor Unite şi organizaţiile sale specializate);
2. Organizaţii internaţionale locale sau regionale: Consiliul Europei, Organizaţia
pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Organizaţia Statelor Americane, Liga
Arabă.
III. În funcţie de aria competenţelor lor, organizaţiile internaţionale guvernamentale
sunt:
1. Organizaţii Internaţionale cu competenţă generală (Organizaţia Naţiunilor
Unite);

72
2. Organizaţii Internaţionale cu competenţă generalizată (Organizaţiile specializate
ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord).
IV. În funcţie de posibilitatea altor state de a deveni membre în componenţa lor:
1. Organizaţii Internaţionale deschise (Organizaţia Naţiunilor Unite cu structurile
specializate);
2. Organizaţii Internaţionale închise, de regulă, organizaţiile politico-militare.
V. În funcţie de plenitudinea suveranităţii statelor membre, distingem:
1. Organizaţii de cooperare clasică, numite şi organizaţii de cooperare
interguvernamentală, în care statele îşi păstrează plenitudinea suveranităţii lor;
2. Organizaţii suprastatale (sau supranaţionale), cărora statele membre le cedează
unele competenţe ale suveranităţii lor, ca şi în cazul Uniunii Europene.
Acest ultim criteriu de clasificare a organizaţiilor internaţionale (inter)
guvernamentale, prezintă o importanţă fundamentală pentru analiza noastră,
deoarece organizaţiile internaţionale (inter)guvernamentale au stat la baza
demarării procesului de construcţie şi de unificare europeană [4, p. 22]. Teoria
integrării Europene materializată prin realizarea unei construcţii europene –
cooperarea europeană în sine, s-a concretizat practic în organizaţiile internaţionale
de cooperare interguvernamentală. Organizaţiile de cooperare clasică sunt orientate
mai mult spre exterior, fiind concentrate pe coordonarea politicilor statelor
membre, organele de conducere au un caracter interguvernamental, iar deciziile
acestora trebuie acceptate de statele comunitare. Prin intermediul acestor
organizaţii, cooperarea europeană se va dezvolta pe trei planuri: economic;
diplomatic şi militar; politic şi parlamentar. În felul acesta, în plan diplomatic şi
militar, apar următoarele organizaţii: Uniunea Europei Occidentale, Organizaţia
Tratatului Atlanticului de Nord; Organizaţia Tratatului de la Varşovia (organizaţie
care în prezent este desfiinţată, a fost constituită între statele comuniste). În plan
economic, remarcăm apariţia următoarelor organizaţii internaţionale de cooperare
interguvernamentală: Organizaţia Europeană de Cooperare Economică,
transformată în anul 1960 în Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică; Asociaţia Europeană a Liberului Schimb; Consiliul de Ajutor
Economic Reciproc (organizaţie care în prezent este desfiinţată, a fost constituită
între statele comuniste. În plan politic şi parlamentar, organizaţiile internaţionale de
cooperare clasică au fost: Consiliul Europei şi Organizaţia pentru Securitate şi
Cooperare în Europa [1, p. 16].
Daca primii paşi spre cooperare europeană au avut la bază organizaţiile
interstatale de tip clasic (sau organizaţiile de cooperare interguvernamentală), în
care statele îşi păstrează suveranitatea, construcţia Europei Unite a avut ca punct de
pornire organizaţiile supranaţionale cărora statele membre cedează unele
competenţe ale suveranităţii lor, la modul concret fiind create câteva organizaţii de

73
tip nou şi anume, Comunităţile Europene: Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului, Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice. Constituirea acestor organizaţii de integrare (suprastatale) a reprezentat
practic, declanşarea pe baza unei noi viziuni, de tip federal, construcţia Europei
Unite.

V.2. Tratatul de fuziune de la Bruxelles ca premisă a formării Uniunii

Europene
Geneza şi evoluţia ideii de formare a Europei unite a avansat şi s-a
materializat prin dezideratul comun al celor mai înalţi reprezentanţi ai statelor
fondatoare de a realiza unitatea europeană. În acest context vom menţiona că
Maiestatea sa Regele belgienilor, Preşedintele Republicii Federale Germania,
Preşedintele Republicii Franceze, Preşedintele Republicii Italiene, Alteţa Sa Regală
Marele Duce de Luxemburg, Maiestatea Sa Regina Ţărilor de Jos, hotărâţi să
avanseze pe calea realizării unităţii europene, decişi să procedeze la unificarea celor
trei Comunităţi, conştienţi de contribuţia pe care crearea de instituţii comunitare
unice o constituie pentru această unificare, au decis crearea unui Consiliu unic şi a
unei Comisii unice ale Comunităţilor Europene. Tratatul de fuziune a organelor
executive ale celor trei comunităţi (Comunitatea Economică Cărbunelui şi Oţelului,
Comunitatea Economică Europeană, Euratom) a fost semnat la Bruxelles la 8
aprilie 1965 şi a intrat în vigoare la 1 iulie 1967. Din acest moment, Comunităţile
Europene vor avea o Comisie şi un Consiliu unic. Totuşi, cele două organisme au
continuat să funcţioneze în conformitate cu regulile Comunităţilor individuale [5].
Capitolul I al Tratatului de fuziune defineşte şi analizează structura, funcţiile
şi necesitatea Consiliului Comunităţii Europene. Astfel, în articolul 1 este specificat
expres că Consiliul înlocuieşte Consiliul Special de Miniştri al Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului, Consiliul Comunităţii Economice Europene şi
Consiliul Comunităţii Europene a Energiei Atomice, exercitând puterile şi
competenţele care le revin acestor instituţii în condiţiile prevăzute de Tratatele de
instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, respectiv a Comunităţii
Economice Europene şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice.
Potrivit Tratatului, Consiliul este format din reprezentanţii statelor membre,
iar fiecare guvern va delega unul din membrii săi. Preşedinţia este exercitată, prin
rotaţie, de fiecare membru al Consiliului, pentru o perioadă de şase luni, în
următoarea ordine a statelor membre: Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg,
Ţările de Jos şi se reuneşte la convocarea preşedintelui, la iniţiativa acestuia, a
unuia dintre membrii săi, sau la iniţiativa Comisiei. Un Comitet format din
reprezentanţi permanenţi ai statelor membre are misiunea de a pregăti lucrările
Consiliului şi de a îndeplini sarcinile care îi sunt încredinţate de către acesta.

74
 În activitatea sa, Consiliul respectă regulamentul său intern. În cazul în care
prezentul Tratat necesită o decizie unanimă sau un aviz conform unanim, decizia
sau avizul se adoptă dacă întrunesc voturile tuturor membrilor Consiliului.
Deciziile Consiliului, cu excepţia celor care reclamă o majoritate calificată sau
unanimitatea, se adoptă cu majoritatea membrilor Consiliului; această majoritate se
consideră a fi întrunită, dacă întruneşte majoritatea absolută a reprezentanţilor
statelor membre, inclusiv votul reprezentantului unui stat membru care asigură cel
puţin o şesime din valoarea totală a producţiei de cărbune şi oţel a Comunităţii.
Cu referire la Curtea de Justiţie menţionăm că acesteia îi sunt repartizaţi
funcţionari şi alţi angajaţi publici, pentru a asigura funcţionarea ei. Aceştia sunt
subordonaţi grefierului şi se află sub autoritatea preşedintelui. La propunerea Curţii,
Consiliul, hotărând în unanimitate, poate să prevadă numirea de raportori adjuncţi
şi să definească statutul acestora. Raportorii adjuncţi pot fi chemaţi, în condiţiile
regulamentului de procedură, să participe la instrumentarea cazurilor aflate pe rolul
Curţii şi să colaboreze cu judecătorul raportor. Raportorii adjuncţi, aleşi dintre
personalităţile care oferă toate garanţiile de independenţă şi făcând dovada
calificărilor juridice necesare, sunt numiţi de către Consiliu. Aceştia depun
jurământ în faţa Curţii că îşi vor exercita funcţiile cu imparţialitate şi
conştiinciozitate şi că nu vor divulga nimic din secretul deliberărilor. Pentru
activitatea sa internă, Curtea de Justiţie adoptă regulamentul său de funcţionare.
Acesta este supus aprobării unanime a Consiliului.
Capitolul 2 al Tratatului defineşte şi analizează Comisia Comunităţilor
Europene, menţionând în articolul 9 că se instituie o Comisie unică a Comunităţilor
Europene, organism care înlocuieşte Înalta Autoritate a Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului, precum şi Comisia Comunităţii Economice Europene şi
Comisia Comunităţii Europene a Energiei Atomice. Aceasta exercită puterile şi
competenţele care revin acestor instituţii în condiţiile prevăzute de Tratatele de
instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, respectiv a Comunităţii
Economice Europene şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice, precum şi în
condiţiile prevăzute de prezentul Tratat.
Comisia este formată din nouă membri care sunt aleşi în baza competenţei lor
generale şi care oferă toate garanţiile de independenţă. Numărul membrilor
Comisiei poate fi modificat de Consiliu hotărând în unanimitate. Pot fi membri ai
Comisiei numai cetăţenii statelor membre. Acest organism trebuie să fie format din
cel puţin un cetăţean al fiecărui stat membru şi nu poate include mai mult de doi
membri având cetăţenia aceluiaşi stat. Membrii Comisiei îşi exercită funcţiile în
deplină independenţă, în interesul general al Comunităţii. În îndeplinirea sarcinilor
lor, membrii Comisiei nu solicită şi nici nu acceptă instrucţiuni din partea nici unui
guvern sau organism. Aceştia se abţin de la orice act incompatibil cu caracterul

75
funcţiei lor. Fiecare stat membru se angajează să respecte acest principiu şi să nu
încerce să influenţeze membrii Comisiei în îndeplinirea misiunii lor. Pe durata
mandatului lor, membrii Comisiei nu pot exercita nici o altă activitate profesională,
remunerată sau nu. La preluarea funcţiei lor, membrii Comisiei se angajează
solemn să respecte pe durata mandatului şi după încetarea acestuia, obligaţiile
impuse de mandat, în special obligaţia de onestitate şi de prudenţă în a accepta,
după încetarea mandatului, anumite funcţii şi avantaje. În cazul nerespectării
acestor obligaţii, Curtea de Justiţie, sesizată de Consiliu sau de Comisie, poate,
după caz, să pronunţe demiterea unui membru în condiţiile Tratatului.
Membrii Comisiei sunt numiţi de comun acord de guvernele statelor membre.
Mandatul lor are o durată de patru ani. Mandatul poate fi reînnoit. Cu excepţia
reînnoirilor periodice şi a deceselor, mandatele membrilor Comisiei încetează
individual, prin demisie voluntară sau prin demitere. Persoana în cauză este
înlocuită pe durata rămasă până la încetarea mandatului. Consiliul, hotărând în
unanimitate, poate decide că nu este necesară înlocuirea. Cu excepţia demiterii
prevăzută în articolul 13, membrii Comisiei rămân în funcţie până când este
prevăzută înlocuirea lor. Iar articolul 13 al Tratatului prevede că orice membru al
Comisiei, care nu mai îndeplineşte condiţiile necesare exercitării funcţiei sale sau
care a comis o faptă gravă, poate fi declarat demis de către Curtea de Justiţie, la
cererea Consiliului sau a Comisiei. Preşedintele şi cei doi vicepreşedinţi ai
Comisiei sunt desemnaţi dintre membrii acesteia, pentru o perioadă de doi ani,
conform aceleiaşi proceduri ca şi aceea prevăzută pentru numirea membrilor
Comisiei. Mandatul lor poate fi reînnoit. Cu excepţia cazului în care este reînnoit
mandatul întregii Comisii, numirea se face în urma consultării Comisiei. În caz de
demisie sau de deces, preşedintele şi vicepreşedinţii sunt înlocuiţi pe perioada
rămasă până la încetarea mandatului, în condiţiile stabilite mai sus [6].
Consiliul şi Comisia se consultă reciproc şi stabilesc de comun acord
modalităţile de colaborare. Comisia stabileşte regulamentul său intern pentru
asigurarea funcţionării sale şi a serviciilor sale, în condiţiile prevăzute de Tratatele
de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, a Comunităţii
Economice Europene şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice, precum şi de
Tratatul de fuziune. Hotărârile Comisiei sunt adoptate cu majoritatea numărului de
membri. Comisia nu se poate întruni valabil decât dacă este prezent numărul de
membri stabilit în regulamentul său intern. Ea publică în fiecare an, cel puţin cu o
lună înainte de deschiderea sesiunii Adunării, un raport general privind activitatea
Comunităţilor.
În concluzie reiterăm că la 1 iulie 1967, după „criza scaunului gol”, în care
Franța s-a abținut de la a participa la reuniunile Consiliului și ale organelor
acestuia, intră în vigoare una dintre primele modificări instituționale majore:

76
Tratatul de instituire a unui Consiliu unic și a unei Comisii unice ale Comunităților
Europene, cunoscut mai ales sub denumirea de „Tratatul de fuziune a
executivelor”, care a fost semnat de „Cei șase” la 8 aprilie 1965. În plus, tratatul
instituționalizează Comitetul Reprezentanților Permanenți (Coreper) în articolul 4,
care prevede că un comitet compus din reprezentanți permanenți ai statelor membre
răspunde de pregătirea lucrărilor Consiliului și de îndeplinirea mandatelor
încredințate de acesta. Cele trei Comunități dispun de acum înainte de un Consiliu,
de o Comisie și de un buget unic.

V.3. Realizări şi eşecuri în formarea Europei unite până la Actul Unic

European
Principalele progrese ale primelor tratate sunt legate de crearea resurselor
proprii ale Comunității Europene, consolidarea competențelor bugetare ale
Parlamentului, alegerile prin vot universal direct și înființarea sistemului monetar
european. Perioada anilor ’70 – începutul anilor ’90 este caracterizată prin
adoptarea programului de colaborare valutară şi constituirea unui mecanism
eficient de consultări. În această perioadă, a fost atestată criza cunoscută sub
numele „scleroza europeană”, care s-a caracterizat printr-un nivel diferenţiat de
dezvoltare a ţărilor Comunităţii Economice Europene şi a statelor recent aderate.
De asemenea, a fost adoptat Actul Unic European şi au continuat eforturile de
formare a Uniunii Europene. Intrarea în vigoare a Actului Unic European în 1986,
care a modificat semnificativ Tratatul de la Roma, a întărit ideea integrării prin
crearea unei mari piețe interne.
Ţinem să precizăm însă că adoptarea Actului Unic European a fost precedat de
unele realizări semnificative care au stat la baza continuării eforturilor de realizare
a Europei Unite, în general, şi a Uniunii Europene, în special. Astfel, articolul 8 din
Tratatul de la Roma prevedea realizarea unei piețe comune pe parcursul unei
perioade de tranziție de 12 ani, în trei etape, care urmau să se finalizeze la 31
decembrie 1969. Primul obiectiv, uniunea vamală, a fost atins mai repede decât se
anticipa. Perioada de tranziție pentru extinderea contingentelor și eliminarea
vămilor interne s-a încheiat deja la 1 iulie 1968. Cu toate acestea, la sfârșitul
perioadei de tranziție, existau încă obstacole majore în calea liberei circulații. În
aceeași perioadă, Europa a adoptat un tarif vamal comun pentru comerțul cu țările
terțe. Crearea unei „Europe verzi” a fost un alt proiect major pentru integrarea
europeană. În 1962 au fost adoptate regulamente privind politica agricolă comună
și a fost înființat Fondul European de Orientare și Garantare Agricolă.
În domeniul activităţii instituţionale, prima modificare instituțională a venit
odată cu Tratatul de fuziune a organismelor executive din 8 aprilie 1965, care a
intrat în vigoare în 1967, înființând un singur Consiliu și o singură Comisie a

77
Comunităților Europene și introducând principiul unui buget unic. De asemenea,
prin Decizia Consiliului din 21 aprilie 1970 a fost stabilit un sistem de resurse
proprii ale Comunității, înlocuind contribuțiile financiare din partea statelor
membre. Tratatul de la Luxemburg din 22 aprilie 1970 a acordat Parlamentului
European anumite competențe bugetare, iar Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie
1975 a acordat Parlamentului dreptul de a respinge bugetul și de a acorda Comisiei
descărcarea de gestiune pentru execuția bugetului. Prin același tratat a fost înființată
Curtea de Conturi, organism responsabil de examinarea conturilor și a gestiunii
financiare a Comunității. Actul din 20 septembrie 1976 a acordat Parlamentului
European o nouă legitimitate și autoritate, instituind alegerea sa prin vot universal
direct. Actul a fost revizuit în 2002, ocazie cu care a fost instituit principiul general
al reprezentării proporționale și au fost adoptate dispoziții cadru referitoare la
legislația națională privind alegerile europene.
În domeniul extinderii putem remarca faptul că Regatul Unit a aderat la
Comunitatea Economică Europeană la 1 ianuarie 1973, împreună cu Danemarca și
Irlanda. Poporul norvegian a votat împotriva aderării printr-un referendum. Grecia
a devenit membru în 1981, iar Spania și Portugalia în 1986. În domeniul bugetului
comunitar este necesar a sublinia că primele extinderi au avut ca rezultat
revendicări privind consolidarea disciplinei bugetare și reformarea Politicii
Agricole Comune. În 1979, Consiliul European a convenit asupra unei serii de
măsuri conexe. Acordurile de la Fontainebleau din 1984 au ajuns la o soluție
durabilă, bazată pe principiul potrivit căruia se pot face ajustări pentru a se veni în
sprijinul oricărui stat membru confruntat cu o povară financiară excesivă față de
prosperitatea sa relativă [6].
Încurajat de succesele inițiale ale comunității economice, obiectivul de a crea
și o unitate politică pentru statele membre a revenit în prim plan la începutul anilor
1960, însă devine imperios să analizăm această perioadă, inclusive, prin
intermediul eşecurilor care nu doar au destabilizat cursul construcţiei europene, dar
au şi fortificat acest traseu prin evidenţierea atât a punctelor slabe, cât şi a
oportunităţilor procesului.
- Eșecul unei încercări de a realiza uniunea politică – la summit-ul de la Bonn din
1961, șefii de stat și de guvern ai celor șase state membre fondatoare ale
Comunității Europene au solicitat unei comisii interguvernamentale prezidate de
ambasadorul francez Christian Fouchet să înainteze propuneri privind statutul
politic al unei uniuni a popoarelor europene. Această comisie de cercetare a
încercat zadarnic, de două ori între 1960 și 1962, să prezinte statelor membre un
proiect de tratat care să fie acceptabil pentru toți, deși Fouchet și-a fundamentat
planul pe respectarea cu strictețe a identității statelor membre, respingând astfel
opțiunea federală. În lipsa unei comunități politice, substituentul acesteia a luat

78
forma Cooperării Politice Europene (CPE). La conferința de la Haga din decembrie
1969, șefii de stat și de guvern au decis să caute cea mai bună metodă pentru a face
progrese în domeniul unificării politice. Raportul Davignon, adoptat de către
miniștrii afacerilor externe în octombrie 1970 și completat ulterior prin rapoarte
suplimentare, a stat la baza Cooperării Politice Europene până la Actul Unic.
- Criza din 1966 – o gravă criză a izbucnit când, pe parcursul celei de-a treia etape a
perioadei de tranziție, procedurile de vot din cadrul Consiliului trebuiau să fie
modificate prin trecerea de la votul în unanimitate la votul cu majoritate calificată
în anumite domenii. Franța s-a opus unei serii de propuneri din partea Comisiei,
care includeau măsuri pentru finanțarea Politicii Agricole Comune și a încetat să
participe la principalele reuniuni ale Comunității (politica „scaunului gol”). În cele
din urmă, s-a ajuns la un acord prin așa-numitul Compromis de la Luxemburg, care
prevedea că, atunci când interesele vitale ale uneia sau mai multor țări sunt în joc,
membrii Consiliului trebuie să încerce să găsească soluții care să poată fi adoptate
de către toate statele, respectând în același timp interesele lor reciproce.
- Importanța tot mai mare a reuniunilor europene la nivel înalt – deși se aflau în
afara contextului instituțional comunitar, conferințele șefilor de stat și de guvern ai
statelor membre au început să ofere orientări politice și soluții pentru problemele pe
care nu le putea rezolva Consiliul de Miniștri. După primele reuniuni din 1961 și
1967, conferințele au căpătat o semnificație sporită odată cu reuniunea la nivel înalt
de la Haga din 1 și 2 decembrie 1969, care a permis începerea negocierilor privind
extinderea Comunității și în cadrul căreia s-a ajuns la un acord cu privire la
sistemul financiar al Comunității, și cu reuniunea la nivel înalt de la Fontainebleau
din decembrie 1974, când s-au luat decizii politice majore privind alegerea
Parlamentului prin vot direct și procedura decizională a Consiliului. Tot la
Fontainebleau șefii de stat și de guvern au hotărât să se reunească de trei ori pe an
în calitate de „Consiliu European”, pentru a discuta afacerile și cooperarea politică
a Comunității Europene.
- Reforma instituțională și politica monetară – spre sfârșitul anilor 1970, statele
membre au întreprins o serie de inițiative în vederea alinierii propriilor politici
economice și fiscale. Pentru a rezolva problema instabilității monetare și pentru a
remedia efectele sale negative asupra Politicii Agricole Comune și asupra coeziunii
dintre statele membre, Consiliile Europene de la Bremen și Bruxelles din 1978 au
înființat Sistemul Monetar European. Înființat în mod voluntar și diferențiat
(Regatul Unit a decis să nu participe la mecanismul ratei de schimb), Sistemul
Monetar European depindea de existența unei unități comune de cont, cunoscută
sub denumirea de unitate monetară europeană. În cadrul Consiliului European de la
Londra din 1981, miniștrii de externe ai Germaniei și Italiei, Hans Dietrich
Genscher și Emilio Colombo, au înaintat o propunere pentru un „Act European”

79
care să acopere o varietate de teme: cooperarea politică, cultura, drepturile
fundamentale, armonizarea legislației în domenii care nu intrau sub incidența
tratatelor Comunității și metodele de combatere a violenței, a terorismului și a
criminalității. Acesta nu a fost adoptat în forma sa originală, dar unele porțiuni au
reapărut în „Declarația solemnă privind Uniunea Europeană” adoptată la Stuttgart
la 19 iunie 1983.
- Proiectul Spinelli – la câteva luni de la primele alegeri directe din 1979,
Parlamentul s-a confruntat cu o criză gravă în relațiile sale cu Consiliul, privind
bugetul pentru 1980. La inițiativa lui Altiero Spinelli, deputat în Parlamentul
European, fondator al Mișcării Federaliste Europene și fost membru al Comisiei
Europene, un grup de nouă deputați în Parlamentul European s-a întâlnit în iulie
1980 pentru a purta dezbateri asupra modalităților de relansare a activității
instituțiilor. În iulie 1981, Parlamentul a înființat o comisie pentru afaceri
instituționale, avându-l drept raportor-coordonator pe Altiero Spinelli, în vederea
creării unui plan pentru modificarea tratatelor existente. Comisia a decis să
elaboreze planuri pentru ceea ce urma să ducă la crearea Uniunii Europene.
Proiectul de tratat a fost adoptat cu o largă majoritate la 14 februarie 1984. Puterea
legislativă urma să aparțină unui sistem bicameral asemănător celui al unui stat
federal. Se dorea ca acest sistem să aducă un echilibru între Parlament și Consiliu,
dar nu a fost acceptat de către statele membre.
La 17 februarie 1986, nouă state membre au semnat Actul Unic European,
urmate apoi de Danemarca (în urma unui referendum în favoarea acestuia), Italia și
Grecia, la 28 februarie 1986. Actul a fost ratificat de către parlamentele statelor
membre în decursul anului 1986, însă deoarece un cetățean a sesizat instanțele
irlandeze, intrarea sa în vigoare a întârziat șase luni, până la 1 iulie 1987. Actul
Unic European a constituit prima modificare semnificativă adusă Tratatului de la
Roma. Principalele sale dispoziții sunt următoarele:
a. extinderea competențelor Uniunii prin două segmente: 1. crearea unei mari piețe
interne, până la 1 ianuarie 1993 urma să fie finalizată o piață internă pe deplin
funcțională, preluând și lărgind obiectivul pieței comune introdus în 1958 şi 2.
instituirea unor noi competențe în următoarele domenii: politica monetară, politica
socială, coeziunea economică și socială, cercetarea și dezvoltarea tehnologică,
mediul, cooperarea în domeniul politicii externe.
b. Îmbunătățirea capacității decizionale a consiliului de Miniștri. Votul cu
majoritate calificată a înlocuit votul în unanimitate în patru dintre domeniile de
responsabilitate existente ale Comunității: modificarea tarifului vamal comun,
libertatea de a presta servicii, libera circulație a capitalului și politica comună din
domeniul transportului maritim și aerian. Votul cu majoritate calificată a fost
introdus și pentru o serie de noi responsabilități: piața internă, politica socială,

80
coeziunea economică și socială, cercetarea și dezvoltarea tehnologică și politica din
domeniul mediului. În fine, votul cu majoritate calificată a făcut obiectul unei
modificări a Regulamentului de procedură al Consiliului, pentru a respecta o
declarație a Președinției anterioare, conform căreia, în viitor, votul ar putea fi
solicitat în Consiliu nu doar la inițiativa Președintelui Consiliului, ci și la cererea
Comisiei sau a unui stat membru, dacă majoritatea simplă a membrilor Consiliului
este de acord.
c. extinderea rolului parlamentului European. Puterile Parlamentului au fost
consolidate prin: condiționarea acordurilor comunitare privind extinderea și a
acordurilor de asociere de obținerea avizului Parlamentului; introducerea unei
proceduri de cooperare cu Consiliul, ceea ce a conferit Parlamentului puteri
legislative reale, chiar dacă limitate; procedura s-a aplicat unui număr de
aproximativ zece temeiuri juridice la momentul respectiv și a marcat o etapă
crucială în transformarea Parlamentului într-un forum veritabil [8].
Rezumând premisele de formare şi funcţionare a Uniunii Europene ţinem să
subliniem faptul că începând cu 1979, în sudul Europei au loc schimbări de regim
politic. În scopul stabilizării democrației restaurate în Grecia și al consolidării
economiei acestei țări, se semnează la Atena, la 28 mai 1979, Tratatul de aderare a
Greciei la Comunitățile Europene. Tratatul intră în vigoare la 1 ianuarie 1981. De
asemenea, Tratatul de aderare a Spaniei și a Portugaliei este semnat la Madrid și la
Lisabona la 12 iunie 1985 și intră în vigoare la 1 ianuarie 1986. Europa celor șase,
devenită ulterior a celor nouă și apoi a celor zece, va fi de acum înainte cunoscută
sub denumirea de Europa celor doisprezece.
La 17 februarie, la Luxemburg, precum și la 28 februarie, la Haga, „Cei
doisprezece” semnează Actul Unic European, pentru a da un nou impuls politic și
economic construcției europene. Acest tratat intră în vigoare la 1 iulie 1987. Într-un
discurs ținut în fața Parlamentului European în februarie 1987, Jacques Delors,
președintele de atunci al Comisiei, rezumă obiectivele Actului Unic după cum
urmează: „Actul Unic este, printr-o frază, obligația de a realiza simultan marea
piață fără frontiere, o mai mare coeziune economică și socială, o politică europeană
a cercetării și a tehnologiei, consolidarea Sistemului Monetar European, inițierea
unui spațiu social european și acțiuni semnificative în materie de mediu.” Actul
Unic prevede instituirea unei piețe interne și libera circulație a mărfurilor, a
persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor începând cu 1 ianuarie 1993.
Competențele comunitare au fost extinse (mediu, cercetare, dezvoltare
tehnologică), iar Consiliul poate adopta hotărâri cu majoritate calificată.
Competența legislativă a Parlamentului European este consolidate prin crearea
procedurilor de aviz conform și de cooperare. Asistăm la începutul extinderii
treptate și, în paralel, de la un tratat la altul, a competențelor Parlamentului

81
European în calitate de colegiuitor alături de Consiliu și a numărului de domenii în
care acesta din urmă hotărăște mai degrabă cu majoritate calificată decât în
unanimitate. Actul Unic menționează pentru prima dată Consiliul European,
include, de asemenea, și dispoziții în materie de cooperare politică europeană, în
domeniul politicii externe, care sunt complet separate de dispozițiile referitoare la
domeniul comunitar.
BIBLIOGRAFIE:

1. Moroianu Zlătescu Irina. Demetrescu Radu. Prolegomene la un drept instituţional

comunitar. Bucureşti: Editura Economică, 2003. 199 p.
2. Dragoş Dacian Cosmin. Uniunea Europeană: instituţii, mecanisme. Bucureşti: Editura
C.H.Beck, 2007. 157 p.
3. Boţa Anton. Rolul organizaţiile internaţionale în procesul construcţiei europene.
http://steconomice.uoradea.ro/anale/volume/2006/economie-si-administrarea-
afacerilor/13.pdf
4. Scăunaş Stelian. Uniunea Europeană. Construcţie, Instituţii, Drept. Bucureşti: ALL
Beck, 2005. 230 p.
5. Tratat de instituire a unui Consiliu unic şi a unei Comisii unice ale Comunităţilor
Europene http://cursdeguvernare.ro/wp-content/uploads/2014/07/bruxelles-1965.pdf
6. Comisia Europeană http://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/FTU_1.3.8.pdf
7. Progrese realizate până la Actul Unic European
http://www.europarl.europa.eu/atyourservice /ro/displayFtu.html?
ftuId=FTU_1.1.2.html
8. Actul Unic European http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?
uri=URISERV :xy0027&from=RO

82
TEMA 6: SUPORTUL JURIDICO-LEGAL DE FUNCŢIONARE A
UNIUNII EUROPENE

„Europa se eliberează de moştenirea trecutului. Curajul bărbaţilor şi al femeilor,

puterea voinţei popoarelor şi forţa ideilor Actului final de la Helsinki
au deschis o eră nouă de democraţiei, pace şi unitate”

Carta de la Paris pentru o nouă Europă, 21 noiembrie 1990

Obiective:

Studierea suportului juridico-legal de funcţionare a Uniunii Europene va da

posibilitatea să cunoaşteţi structura acesteia şi va contribui la:

- Definirea şi înţelegerea obiectivelor Tratatelor de la Maastricht şi de la

Amsterdam cu privire la organizarea şi funcţionarea Uniunii Europene;

- Identificarea caracteristicilor Tratatului de la Nisa şi ale Convenţiei

privind viitorul Europei;

- Cunoaşterea noului sistem de organizare şi funcţionare a Uniunii

Europene prin prisma prevederilor Tratatului de la Lisabona.

83
 6.1.Tratatele de la Maastricht și de la Amsterdam
Tratatul privind Uniunea Europeană, semnat la Maastricht la 7 februarie 1992,
a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Instituind o Uniune Europeană, tratatul de
la Maastricht a marcat o nouă etapă în procesul de creare a „unei uniuni din ce în ce
mai strânse între popoarele Europei”. Uniunea Europeană este construită având la
bază Comunitățile Europene [1], completate de politici și forme de cooperare
instaurate prin Tratatul privind Uniunea Europeană. Uniunea dispunea de un cadru
instituțional unic alcătuit din Consiliu, Parlamentul European, Comisia Europeană,
Curtea de Justiție și Curtea de Conturi care, fiind în acel moment singurele
„instituții” ale Uniunii, în sensul strict al cuvântului, își exercitau atribuțiile în
conformitate cu dispozițiile tratatelor. Tratatul a instituit un Comitet economic și
social și un Comitet al regiunilor, ambele exercitând funcții consultative. Un Sistem
European al Băncilor Centrale și o Bancă Centrală Europeană au fost înființate
conform procedurilor prevăzute în tratat și s-au adăugat instituțiilor financiare
preexistente, care sunt Banca Europeană de Investiții și Fondul European de
Investiții.
Uniunii Europene instituite prin Tratatul de la Maastricht i s-a atribuit
competențe clasificate în trei mari grupe, denumite în mod obișnuit „piloni”: cel
dintâi „pilon” era constituit din Comunitățile Europene, în cadrul cărora
competențele care făcuseră obiectul unui transfer de suveranitate a statelor membre
în domeniile aflate sub incidența tratatului erau exercitate de instituțiile comunitare;
al doilea „pilon” era format din politica externă și de securitate comună prevăzută
la capitolul V din tratat;. al treilea „pilon” era constituit din cooperarea în domeniul
justiției și al afacerilor interne prevăzută la capitolul VI din tratat. Prin dispozițiile
capitolelor V și VI, se instituia o cooperare de tip interguvernamental, care utiliza
instituțiile comune și care era dotată cu anumite elemente supranaționale, în special
asocierea Comisiei Europene și consultarea Parlamentului European.
Conform primului pilon, Comunitatea avea misiunea de a asigura buna
funcționare a pieței unice și, printre altele, o dezvoltare armonioasă, echilibrată și
durabilă a activităților economice, un nivel ridicat de ocupare a forței de muncă și
de protecție socială și egalitatea între bărbați și femei. Comunitatea urmărea aceste
obiective, în limitele competențelor care îi erau încredințate, prin instituirea unei
piețe comune și a unor măsuri conexe menționate la articolul 3 din Tratatul
Comunităţilor Europene, precum și prin instaurarea unei politici economice și a
unei monede unice menționate la articolul 4. Acțiunea Comunității trebuia să
respecte principiul proporționalității și, în domeniile care nu intrau în competența sa
exclusivă, principiul subsidiarității (articolul 5 CE).
Cel de-al doilea pilon al tratatului menţiona că misiunea Uniunii era aceea de a
defini și de a pune în aplicare, conform unei metode de tip interguvernamental, o

84
politică externă și de Securitate [2]. Statele membre trebuiau să sprijine în mod
activ și fără rezerve această politică, într-un spirit de loialitate și de solidaritate
reciprocă. Printre altele, aceasta avea ca obiective: salvgardarea valorilor comune, a
intereselor fundamentale, a independenței și a integrității Uniunii, în conformitate
cu principiile Cartei Națiunilor Unite; consolidarea securității Uniunii sub toate
formele; promovarea cooperării internaționale; dezvoltarea și consolidarea
democrației și a statului de drept, precum și respectarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale.
Cooperarea în domeniul justiției și al afacerilor externe (al treilea pilon)
sublinia că sarcina Uniunii Europene era aceea de a elabora o acțiune comună în
aceste domenii conform unei metode de tip interguvernamental [3] în vederea
realizării obiectivului de a oferi cetățenilor un nivel ridicat de protecție într-un
spațiu de libertate, de securitate și de justiție. Aceasta se referea la următoarele
domenii: reguli de trecere a frontierelor externe ale Comunității și de consolidare a
controalelor; lupta împotriva terorismului, a infracțiunilor grave, a traficului de
droguri și a fraudei la nivel internațional; cooperarea judiciară în materie penală și
civilă; crearea unui Oficiu European de Poliție (Europol) dotat cu un sistem de
schimb de informații între polițiile naționale; lupta împotriva imigrației ilegale;
politica comună în domeniul azilului.
Tratatul de la Amsterdam de modificare a Tratatului privind Uniunea
Europeană, a tratatelor de instituire a Comunităților Europene și a anumitor acte
conexe, semnat la Amsterdam la 2 octombrie 1997, a intrat în vigoare la 1 mai
1999. În ceea ce privește obiectivele, s-a pus un accent deosebit pe o dezvoltare
echilibrată și durabilă și pe un nivel ridicat de ocupare a forței de muncă. S-a
instituit un mecanism de coordonare a politicilor de ocupare a forței de muncă din
statele membre, precum și posibilitatea de a lua anumite măsuri comunitare în acest
domeniu. Acordul privind politica socială a fost integrat în Tratatul Comunităţii
Europene cu câteva îmbunătățiri. De atunci, metoda comunitară s-a aplicat în
domenii importante care țineau până în acel moment de „cel de-al treilea pilon”,
cum ar fi azilul, imigrația, trecerea frontierelor externe, lupta împotriva fraudei,
cooperarea vamală și cooperarea judiciară în materie civilă, precum și unei părți
importante a cooperării „Schengen”, acquis-ul lui fiind preluat de Uniunea
Europeană.
Cooperarea interguvernamentală în domeniul cooperării judiciare penale și
polițienești a fost consolidată prin definirea unor obiective și sarcini precise,
precum și prin crearea unui nou instrument juridic analog unei directive.
Instrumentele politicii externe și de securitate comună au fost dezvoltate ulterior, în
special prin crearea unui nou instrument, strategia comună, a unei noi funcții,

85
„Secretarul General al Consiliului responsabil pentru PESC”, și a unei noi structuri,
„Unitatea de planificare politică și de alertă rapidă”.
În cadrul procedurii de codecizie, care a fost extinsă la 15 temeiuri juridice
existente în tratatul Comunităţii Europene, Parlamentul European și Consiliul
deveneau colegiuitori, practic pe poziție de egalitate. Cu singurele excepții
referitoare la politica agricolă și la politica din domeniul concurenței, procedura de
codecizie se aplica tuturor domeniilor în care Consiliul era abilitat să ia decizii cu
majoritate calificată. În patru cazuri (articolele 18, 42 și 47, precum și articolul 151
privind politica din domeniul culturii, care a rămas nemodificat), procedura de
codecizie se combina cu necesitatea unei decizii unanime a Consiliului. Celelalte
domenii legislative supuse unanimității nu țineau de codecizie.
În afara votului de aprobare a Comisiei în calitate de colegiu, Parlamentul
European exercita și un vot de aprobare prealabilă a președintelui desemnat al
viitoarei Comisii (articolul 214). În ceea ce privește procedura pentru alegerea
Parlamentului European prin sufragiu universal direct (articolul 190 din tratatul
Comunităţii Europene), competența Comunității de a adopta principii comune s-a
adăugat competenței existente de a adopta o procedură uniformă. În același articol,
a fost inserat un temei juridic care permitea adoptarea unui statut unic al
deputaților. Cu toate acestea, continua să lipsească o dispoziție care să permită
luarea de măsuri în vederea dezvoltării partidelor politice la nivel european (a se
vedea articolul 191).
Pentru prima dată, tratatele cuprindeau dispoziții generale care permiteau, în
anumite condiții, unui anumit număr de state membre să se prevaleze de instituțiile
comune pentru a organiza o cooperare consolidată între ele. Această posibilitate s-a
adăugat cazurilor de cooperare consolidată reglementate de dispoziții specifice,
cum ar fi uniunea economică și monetară, crearea unui spațiu de libertate, securitate
și justiție, precum și integrarea acquis-ului așa-numitei cooperări „Schengen”.
Domeniile care puteau face obiectul unei cooperări consolidate erau reprezentate de
cel de-al treilea pilon și, în condiții foarte stricte, de domeniile care nu țineau de
competența exclusivă comunitară. Condițiile pe care trebuia să le satisfacă orice
cooperare consolidată, precum și mecanismele de decizie prevăzute erau concepute
astfel încât să garanteze că această nouă modalitate a procesului de integrare va
rămâne o soluție excepțională și că nu va putea fi utilizată decât pentru a realiza
progrese în cadrul procesului de integrare, nu pentru a regresa.
Tratatul de la Amsterdam a eliminat din tratatele europene orice dispoziție
devenită caducă sau depășită în timp, evitând, în același timp, ca efectele juridice
care decurgeau din aceasta în trecut să fie afectate de eliminare. Acesta prevedea și
o nouă numerotare a tratatelor. Din motive juridico-politice, tratatul a fost semnat și
supus ratificării sub formă de amendamente la tratatele în vigoare.

86
 Prin tratatul de la Amsterdam au fost trasate câteva reforme instituționale în
perspectiva viitoarelor extinderi. Astfel a fost fixat la 700 numărul maxim de
membri în Parlamentul European, în conformitate cu solicitarea acestuia (articolul
189). Componența Comisiei și problema ponderării voturilor au făcut obiectul unui
„protocol privind instituțiile” anexat la tratat. În temeiul dispozițiilor acestuia, într-
o Uniune extinsă la maximum 20 de state membre, Comisia urma să fie alcătuită
dintr-un reprezentant din fiecare stat membru, cu condiția ca la data respectivă,
ponderarea voturilor în sânul Consiliului să fi fost modificată. În orice caz, cu cel
puțin un an înainte de aderarea unui al 21-lea stat membru, o nouă Conferinţă
Interguvernamentală trebuia să recurgă la o reexaminare completă a dispozițiilor
instituționale din tratate. Votul cu majoritate calificată în Consiliu era prevăzut
pentru mai multe temeiuri juridice nou-create de Tratatul de la Amsterdam. Cu
toate acestea, dintre politicile comunitare existente, numai în cazul domeniului
politicii privind cercetarea au apărut noi cazuri de vot cu majoritate calificată,
celelalte politici necesitând încă luarea deciziilor cu unanimitate de voturi.
Acquis-ul practicii comunitare în domeniul aplicării principiului subsidiarității
a fost inclus într-un protocol cu privire la acest subiect. Transparența a fost
îmbunătățită prin noi dispoziții privind accesul la documente (articolul 255) și prin
deschiderea lucrărilor Consiliului în domeniul legislativ [articolul 207 alineatul
(3)].
Parlamentul European era consultat pe subiectele agendei înaintea convocării
unei conferințe interguvernamentale. În plus, Parlamentul European era asociat
acestor conferințelor interguvernamentale conform unor formule ad-hoc; în
decursul ultimelor trei dintre acestea, Parlamentul a fost reprezentat, după caz, de
către președinte sau de către doi deputați în Parlamentul European [4].

6.2.Tratatul de la Nisa şi Convenţia privind viitorul Europei

Problemele nesoluționate de Tratatul de la Amsterdam trebuiau rezolvate prin
Tratatul de la Nisa. Cu toate acestea, tratatul a pregătit doar parțial Uniunea
Europeană pentru extinderile importante spre est și sud de la 1 mai 2004 și 1
ianuarie 2007. Prin urmare, ca răspuns la întrebările ridicate în Declarația de la
Leaken din 15 decembrie 2001, Convenția privind viitorul Europei a încercat să
elaboreze un nou temei juridic pentru Uniune, sub forma Tratatului de instituire a
unei Constituții pentru Europa. În urma referendumurilor cu rezultate negative
organizate în două state membre, acest tratat nu a fost ratificat.
Tratatul de la Nisa a fost semnat la 26 februarie 2001 și a intrat în vigoare la 1
februarie 2003. În conformitate cu Concluziile Consiliului European de la Helsinki
din 1999, Uniunea Europeană trebuia să fie capabilă să primească, de la sfârșitul
anului 2002, noile state membre pregătite pentru aderare. Deoarece doar două

87
dintre statele solicitante aveau o populație mai mare decât media statelor membre
de la vremea respectivă, ponderea politică a țărilor cu o populație mai mică trebuia
să crească considerabil. Prin urmare, Tratatul de la Nisa viza să sporească eficiența
și legitimitatea instituțiilor comunitare și să pregătească Uniunea Europeană pentru
următoarea sa mare extindere.
În cadrul Conferințelor interguvernamentale de la Maastricht și Amsterdam
[1], au fost abordate o serie de probleme instituționale, fără ca ele să fie însă
rezolvate în mod satisfăcător (problemele nesoluționate de Tratatul de la
Amsterdam): dimensiunea și componența Comisiei, ponderarea voturilor în
Consiliu și extinderea votului cu majoritate calificată. Pe baza unui raport al
Președinției finlandeze, Consiliul European de la Helsinki a decis, la sfârșitul
anului 1999, ca problemele nesoluționate de Tratatul de la Amsterdam și toate
celelalte modificări necesare pentru pregătirea extinderii să fie abordate în cadrul
unei Conferinţe Interguvernamentale.
Conferinţa Interguvernamentală a fost deschisă la 14 februarie 2000 și și-a
încheiat activitatea la Nisa la 10 decembrie 2000. Aceasta a ajuns la un acord
asupra chestiunilor instituționale menționate mai sus, precum și asupra altor puncte,
printre care o nouă repartizare a mandatelor în Parlamentul European, o cooperare
consolidată mai flexibilă, monitorizarea drepturilor și valorilor europene și
consolidarea sistemului judiciar al Uniunii Europene.
În urma examinării sistemului de vot în Consiliu, a componenței Comisiei și,
într-o anumită măsură, a repartizării mandatelor necesare în Parlamentul European,
Conferinţa Interguvernamentală a considerat că principalul imperativ era
modificarea ponderii relative a statelor membre, un subiect care nu mai fusese
abordat de nici o Conferinţă Interguvernamentală de la intrarea în vigoare a
Tratatului de la Roma. Erau prevăzute două metode de definire a votului cu
majoritate calificată: un nou sistem de ponderare (o adaptare a sistemului existent)
sau aplicarea unei majorități duble (de voturi și de populație), aceasta din urmă
fiind propusă de Comisie și susținută de Parlament. Conferinţa Interguvernamentală
a ales prima opțiune. Deși numărul de voturi a crescut pentru toate statele membre,
partea care le revine celor mai populate state membre a scăzut de la 55% din voturi
la 45% în urma aderării celor noi zece state membre și la 44,5% la 1 ianuarie 2007.
De aceea, a fost introdus „dispozitivul de siguranță” demografică prin care un stat
membru poate solicita să se verifice dacă majoritatea calificată reprezintă cel puțin
62% din populația totală a Uniunii. În cazul în care această condiție nu este
îndeplinită, decizia nu este adoptată.
Pe segmentul de funcţionalitate a Comisiei Europene, Tratatul de la Nisa a
decis că din 2005, statele membre au dreptul la câte un singur comisar. Consiliul
are competența de a decide, în unanimitate, numărul de comisari, precum și

88
sistemul de rotație a acestora, astfel încât fiecare Comisie să reflecte dimensiunea
demografică și geografică a statelor membre. Tratatul de la Nisa conferea
Președintelui Comisiei competența de a aloca responsabilitățile comisarilor și de a
le redistribui pe parcursul mandatului, precum și de a-și alege numărul dorit de
vicepreședinți.
Pe segmentul de funcţionalitate a Parlamentului European, subliniem
următoarele: Tratatul de la Amsterdam a stabilit numărul maxim de deputați în
Parlamentul European la 700. La Nisa, Consiliul European a considerat necesar, în
perspectiva extinderii, să revizuiască numărul de deputați în PE pentru fiecare stat
membru. Noua componență a Parlamentului a fost utilizată, de asemenea, pentru a
contrabalansa ponderarea modificată a voturilor în Consiliu. Astfel, numărul
maxim de deputați europeni a fost stabilit la 732. Parlamentului European i s-a
conferit competența, la fel ca și Consiliului, Comisiei și statelor membre, să
conteste în justiție acte ale Consiliului, ale Comisiei sau ale Băncii Centrale
Europene pentru motive de incompetență, de încălcare a unor norme fundamentale
de procedură, de încălcare a tratatului sau a oricărei norme de drept privind
aplicarea acestuia sau de abuz de putere. În urma unei propuneri a Comisiei,
articolul 191 a fost transformat într-un temei juridic operațional care trebuie să
permită adoptarea, prin procedura de codecizie, a statutului partidelor politice de la
nivel european și a regulilor legate de finanțarea acestora.
Competențele legislative ale Parlamentului au fost sporite printr-o ușoară
extindere a domeniului de aplicare al procedurii de codecizie și prin dispoziții care
impun ca Parlamentul să își dea avizul conform în vederea instituirii unei cooperări
consolidate în domeniile acoperite de codecizie. De asemenea, Parlamentului i se
solicită avizul atunci când Consiliul se pronunță cu privire la riscul unei încălcări
grave a drepturilor fundamentale într-un stat membru.
Curții de Justiție a Uniunii Europene i s-a acordat posibilitatea de a se reuni în
diferite formule: în camere (formate din trei sau cinci judecători), în Marea Cameră
(11 judecători) sau în ședință plenară. Numărul de avocați generali poate fi crescut
printr-o decizie a Consiliului, adoptată în unanimitate. Curtea de Justiție își
păstrează competența cu privire la hotărârile preliminare, dar, în temeiul statutului
său, poate transmite Tribunalului de Primă Instanță alte cauze decât cele enumerate
la articolul 225 din Tratatul CE. Competențele Tribunalului de Primă Instanță au
fost extinse pentru a include anumite categorii de hotărâri preliminare. Camerele
jurisdicționale pot fi instituite printr-o decizie a Consiliului, adoptată în
unanimitate. Toate aceste dispoziții legate de funcționare, în special competențele
Tribunalului, au fost de atunci înainte stabilite chiar în tratat.
Deși un număr considerabil de noi politici și dispoziții (27) necesitau votul cu
majoritate calificată în Consiliu, codecizia a fost extinsă doar la câteva domenii

89
minore (fostele articole 13, 62, 63, 65, 157, 159 și 191 din Tratatul CE), iar pentru
fostul articol 161 se impunea procedura de aviz conform al Parlamentului. Ca și
Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa cuprinde dispoziții generale care se
aplică tuturor domeniilor de cooperare consolidată și dispoziții specifice pilonului
în cauză. În timp ce Tratatul de la Amsterdam prevedea posibilitatea cooperării
consolidate doar în cadrul primului și celui de al treilea pilon, Tratatul de la Nisa
prevedea acest lucru în cadrul tuturor celor trei piloni. De asemenea, Tratatul de la
Nisa a mai adus încă două modificări: sesizarea Consiliului European nu mai era
posibilă, iar conceptul de „termen rezonabil” a fost clarificat. Avizul conform al
Parlamentului era necesar în toate cazurile în care cooperarea consolidată viza o
chestiune acoperită de procedura de codecizie.
La articolul 7 din TUE a fost adăugat un nou alineat care reglementa situațiile
în care exista un „risc clar” de încălcare a drepturilor fundamentale. Consiliul,
hotărând cu o majoritate de patru cincimi din membrii săi și după obținerea avizului
conform al Parlamentului European, avea competența de a stabili existența unui
astfel de risc și de a adresa recomandări adecvate statului membru în cauză. A fost
proclamată o Cartă a drepturilor fundamentale fără caracter obligatoriu [5].
Ca și în cazul conferințelor interguvernamentale anterioare, Parlamentul
European a participat activ la pregătirile pentru Conferinţa Interguvernamentală din
2000, prezentându-și opiniile cu privire la agenda conferinței și la evoluțiile și
obiectivele acesteia. Parlamentul și-a exprimat opinia și asupra fondului și
implicațiilor judiciare ale Cartei drepturilor fundamentale. Parlamentul a insistat
îndeosebi ca viitoarea Conferinţă Interguvernamentală să urmeze un proces
transparent, deschis participării deputaților din Parlamentul European, a
parlamentelor naționale și a Comisiei, precum și contribuțiilor din partea
cetățenilor, urmând ca rezultatul acestuia să fie concretizat într-un document cu
caracter constituțional.
În ceea ce priveşte Convenţia privind viitorul Europei, în conformitate cu
Declarația nr. 23 anexată la Tratatul de la Nisa, Consiliul European de la Laeken
din 14 și 15 decembrie 2001 a hotărât să organizeze o convenție care să reunească
principalele părți interesate în cadrul unei dezbateri privind viitorul Uniunii
Europene. Aceasta avea ca obiective pregătirea următoarei Conferinţe
Interguvernamentale cât mai transparent posibil și abordarea celor patru provocări
majore privind evoluția pe viitor a Uniunii Europene: o mai bună distribuire a
competențelor, simplificarea instrumentelor de acțiune ale Uniunii, o democrație
consolidată și mai multă transparență și eficacitate, precum și elaborarea unei
constituții pentru cetățenii europeni.
Convenția a fost formată dintr-un președinte (Valéry Giscard d’Estaing), doi
vicepreședinți (Giuliano Amato și Jean-Luc Dehaene), 15 reprezentanți ai șefilor de

90
stat sau de guvern din statele membre, 30 de deputați din parlamentele naționale
(câte doi din fiecare stat membru), 16 deputați din Parlamentul European și doi
membri ai Comisiei Europene. Țările candidate la aderare au putut participa la
dezbatere în aceleași condiții și de pe poziții egale, însă nu au avut competența de a
bloca consensul la care puteau ajunge statele membre. Astfel, Convenția a avut 105
membri în total. În afară de președinte și vicepreședinți, prezidiul era compus din
nouă membri ai Convenției și un reprezentant invitat, ales de țările candidate.
Prezidiul a avut rolul de a da un imbold Convenției, oferindu-i o bază de lucru.
Lucrările Convenției prevedeau o etapă de „ascultare”, în care s-a urmărit
identificarea așteptărilor și nevoilor statelor membre și ale cetățenilor europeni, o
etapă în care ideile exprimate au fost studiate și o etapă de elaborare a
recomandărilor pe baza sintezei rezultate în urma dezbaterilor. La sfârșitul anului
2002, cele 11 grupuri de lucru și-au prezentat concluziile Convenției. În timpul
primei jumătăți a anului 2003, Convenția a elaborat și a dezbătut un text care a
devenit proiectul de tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa.
Partea I (principii și instituții, 59 de articole) și partea a II-a (Carta drepturilor
fundamentale, 54 de articole) din tratat au fost prezentate Consiliului European de
la Salonic, la 20 iunie 2003. Partea a III-a (politici, 338 de articole) și partea a IV-a
(dispoziții finale, 10 articole) au fost prezentate Președinției italiene, la 18 iulie
2003. O Conferinţă Interguvernamentală ulterioară a adoptat textul la 18 iunie
2004. Chiar dacă acesta a suferit modificări considerabile, s-a menținut structura de
bază a proiectului elaborat de Convenție. Totuși, din cauza a două referendumuri cu
rezultate negative, desfășurate în Franța și în Țările de Jos, procedura de ratificare a
Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa nu a fost dusă la bun sfârșit
[6].
Cea mai mare parte a observatorilor au considerat că impactul deputaților
europeni în cadrul activităților Convenției a fost decisiv. Mai multe aspecte, cum ar
fi desfășurarea Convenției la sediul Parlamentului și experiența de negociere într-un
mediu internațional a deputaților europeni, le-au permis acestora din urmă să aibă o
puternică influență asupra dezbaterilor și rezultatelor Convenției. De asemenea,
acestea au contribuit în mod activ la formarea familiilor politice compuse din
deputați în Parlamentul European și din deputați în parlamentele naționale. Prin
urmare, Parlamentul a reușit să atingă un număr semnificativ dintre obiectivele sale
inițiale, cea mai mare parte dintre acestea fiind în prezent înscrise în Tratatul de la
Lisabona [7].

6.3.Tratatul de la Lisabona
Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană
(TUE) și a Tratatului de instituire a Comunității Europene (TCE) (JO C 306,

91
17.12.2007), intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Tratatul de la Lisabona a
demarat sub forma unui proiect constituțional la sfârșitul lui 2001 (Declarația
Consiliului European privind viitorul Uniunii Europene sau Declarația de la
Laeken), urmat în 2002 și 2003 de Convenția europeană care a elaborat Tratatul de
instituire a unei Constituții pentru Europa (Tratatul constituțional) [7]. Procesul
care a dus la elaborarea Tratatului de la Lisabona este rezultatul negativ a două
referendumuri asupra Tratatului constituțional organizate în mai și iunie 2005, în
urma cărora Consiliul European a decis să își ia o „perioadă de reflecție” de doi ani.
În final, în temeiul declarației de la Berlin din martie 2007, Consiliul European din
21-23 iunie 2007 a adoptat un mandat detaliat pentru o Conferință
Interguvernamentală ulterioară, sub egida Președinției portugheze. Conferinţa
Interguvernamentală și-a încheiat lucrările în octombrie 2007. Tratatul a fost
semnat în cadrul Consiliului European de la Lisabona din 13 decembrie 2007 și a
fost ratificat de toate statele membre ale Uniunii Europene.
Tratatul de instituire a Comunității Europene este redenumit „Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene”, iar termenul „Comunitate” este înlocuit cu
„Uniune” în tot textul. Uniunea ia locul Comunității, fiind succesorul juridic al
acesteia. Tratatul de la Lisabona nu creează simboluri statale pentru Uniune, cum ar
fi un steag sau un imn. Cu toate că nu mai poartă deci denumirea de tratat
constituțional, noul text menține cele mai semnificative realizări. Tratatul de la
Lisabona nu îi conferă Uniunii competențe exclusive suplimentare. Cu toate
acestea, noul text modifică modul în care Uniunea Europeană își exercită
competențele existente și anumite competențe (partajate) noi, încurajând
participarea și protejarea cetățenilor, creând o nouă ordine instituțională și
modificând procesele decizionale pentru mai multă eficacitate și transparență,
asigurând astfel un nivel mai ridicat de control parlamentar și de răspundere
democratică.
Spre deosebire de Tratatul Constituțional, Tratatul de la Lisabona nu conține
niciun articol care să stabilească în mod oficial supremația dreptului Uniunii
Europene asupra legislației naționale, dar la tratat a fost atașată o declarație în acest
sens (Declarația nr. 17), ce face referire la un aviz al Serviciului juridic al
Consiliului ce reiterează jurisprudența constantă a Curții Europene de Justiție pe
această temă.
Tratatul de la Lisabona clarifică pentru prima dată competențele Uniunii,
distingând trei tipuri de competențe: competența exclusivă, potrivit căreia Uniunea
este singura care poate adopta dispoziții legislative, statele membre ocupându-se
doar de punerea în aplicare; competența partajată, potrivit căreia statele membre au
dreptul de a legifera și de a adopta măsuri obligatorii din punct de vedere juridic în
cazul în care Uniunea nu și-a exercitat competența și competența de sprijin, potrivit

92
căreia Uniunea Europeană desfășoară acțiuni de sprijin sau de completare a
politicilor statelor membre. În prezent, competențele Uniunii pot fi redate statelor
membre în cursul unei revizuiri a tratatului.
Tratatul de la Lisabona conferă Uniunii Europene personalitate juridică
proprie. Prin urmare, Uniunea poate semna tratate internaționale în domeniile sale
de competență și poate deveni membră a unor organizații internaționale. Statele
membre pot semna doar acorduri internaționale compatibile cu legislația Uniunii
Europene. Pentru prima dată, tratatul prevede, la articolul 50 din Tratatul asupra
Uniunii Europene, o procedură oficială pe care trebuie să o urmeze statele ce doresc
să se retragă din Uniunea Europeană conform cerințelor constituționale.
Tratatul de la Lisabona încheie integrarea în cadrul primului pilon a ultimelor
aspecte ale pilonului trei privind spațiul de libertate, securitate și justiție –
cooperarea polițienească și judiciară în materie penală. Fosta structură
interguvernamentală nu mai există, actele din acest domeniu fiind adoptate prin
procedura legislativă ordinară (majoritate calificată și codecizie) și, sub rezerva
unor dispoziții contrare, utilizând instrumentele juridice ale metodei comunitare
(regulamente, directive și decizii).
De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Parlamentul European
poate propune modificări ale tratatelor; anterior, puteau face astfel de propuneri
Consiliul, guvernele statelor membre sau Comisia. În mod normal, astfel de
propuneri ar impune convocarea Convenției, care ar recomanda amendamente unei
Conferinţe Interguvernamentale. Cu toate acestea, Consiliul European poate decide,
după obținerea aprobării Parlamentului, să nu convoace o convenție. Ar urma să fie
apoi convocată o Conferinţă Interguvernamentală, care să adopte amendamentele la
tratate de comun acord. Cu toate acestea, tratatele pot fi revizuite și fără convocarea
unei Conferinţe Interguvernamentale, prin proceduri simplificate de revizuire,
atunci când este vorba de dispoziții privind politicile și acțiunile interne ale
Uniunii. În acest caz, revizuirea ar fi adoptată ca decizie a Consiliului European,
dar ar putea fi supusă normelor naționale de ratificare.
Tratatul de la Lisabona enunță trei principii fundamentale: principiul egalității
democratice, principiul democrației reprezentative și principiul democrației
participative. Democrația participativă îmbracă forma unei noi inițiative a
cetățenilor [8]. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu este inclusă
ca atare în Tratatul de la Lisabona, dar articolul 6 alineatul (1) din TUE îi conferă
forță juridică obligatorie, acordându-i o valoare juridică egală cu cea a tratatelor
[9].
Procesul de aderare a Uniunii Europene la Convenția europeană a drepturilor
omului (CEDO) a fost lansat odată cu intrarea în vigoare, la 1 iunie 2010, a
Protocolului nr. 14 la CEDO, care permite nu doar statelor, ci și organizațiilor

93
internaționale, și deci și Uniunii Europene, să devină semnatare ale CEDO. Este
totuși necesar ca aderarea să fie ratificată atât de toate statele care sunt parte la
CEDO, cât și de Uniunea Europeană. Negocierile dintre reprezentanții Consiliului
Europei și, respectiv, ai Uniunii Europene au dus la finalizarea unui proiect de
acord în aprilie 2013. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a considerat însă, în
Avizul 2/2013, că proiectul respectiv este incompatibil cu articolul 6 din Tratatul
Uniunii Europene. Vor fi necesare noi negocieri înainte de aderare.
În conformitate cu articolul 14 alineatul (2) din Tratatul Uniunii Europene,
Parlamentul European „este compus din reprezentanții cetățenilor Uniunii”, nu din
reprezentanții „populației statelor”(articolul 189 din Tratatul CE). Competențele
legislative ale Parlamentului European s-au extins prin noua procedură legislativă
ordinară, care înlocuiește fosta procedură de codecizie. Printre altele, procedura
legislativă ordinară se aplică acum în peste 40 de domenii noi de politică, numărul
total crescând la 73. Procedura de aviz conform există în continuare sub forma
procedurii de aprobare, iar procedura de consultare rămâne neschimbată. Noua
procedură bugetară creează o egalitate deplină între Parlament și Consiliu în ceea
ce privește aprobarea bugetului anual. Parlamentul European trebuie să își dea
acordul asupra noului cadru financiar multianual (procedura de aprobare). De
asemenea, Parlamentul European este cel care numește acum președintele
Comisiei, cu majoritatea membrilor săi, la propunerea Consiliului European, care
este obligat să aleagă un candidat cu majoritate calificată pe baza rezultatului
alegerilor europene. Parlamentul European continuă să aprobe colegiul comisarilor
(Comisia). Numărul maxim de deputați europeni a fost stabilit la 751. Numărul
maxim de locuri pentru un stat membru a scăzut la 96, iar numărul minim a crescut
la 6. Germania și-a păstrat cei 99 de deputați până la alegerile din 2014.
Tratatul de la Lisabona recunoaște în mod oficial Consiliul European ca
instituție a Uniunii Europene care trebuie să ofere Uniunii „impulsurile necesare
dezvoltării acesteia” și să definească „orientările și prioritățile politice generale” ale
acesteia. Consiliul European nu exercită funcții legislative. O președinție pe termen
lung înlocuiește sistemul anterior de rotație la șase luni. Președintele este ales cu
majoritate calificată de Consiliul European pentru un mandat reînnoibil de 30 de
luni. Acest sistem ar trebui să îmbunătățească continuitatea și coerența lucrărilor
Consiliului European. Președintele este, în egală măsură, reprezentantul extern al
Uniunii, fără a aduce atingere sarcinilor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe și politica de securitate (a se vedea mai jos).
Vicepreședintele Comisiei Europene sau Înaltul Reprezentant al Uniunii
pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate este numit cu majoritate calificată
de Consiliul European, cu acordul președintelui Comisiei și este responsabil de
politica externă și de securitate comună a Uniunii Europene, având dreptul de a

94
înainta propuneri. Acesta prezidează Consiliul Afaceri Externe și, în paralel, este
vicepreședinte al Comisiei. Vicepreședintele Comisiei Europene sau Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate este asistat
de Serviciul European de Acțiune Externă, format din personal de la Consiliu, de la
Comisie și din serviciile diplomatice naționale.
În segmentul de activitate al Consiliului de Miniştri al Uniunii Europene,
Tratatul de la Lisabona menține principiul dublei majorități în cadrul voturilor
(cetățeni și state membre). Cu toate acestea, normele anterioare de vot au rămas
valabile până în noiembrie 2014. Între 1 noiembrie 2014 și 31 martie 2017 se aplică
noile norme, însă orice stat membru poate solicita utilizarea sistemului anterior de
ponderare a voturilor. Majoritatea calificată este obținută atunci când o propunere
este susținută de 55% dintre membrii Consiliului, reunind cel puțin 65 % din
populația Uniunii. Atunci când Consiliul nu hotărăște pe baza unei propuneri a
Comisiei sau a Vicepreședintelui Comisiei Europene sau Înaltul Reprezentant al
Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate, majoritatea necesară a
statelor membre crește la 72%. Pentru a putea bloca un act legislativ, este necesar
ca cel puțin patru state membre să voteze împotrivă. Un nou mecanism, inspirat de
„compromisul de la Ioannina”, va permite ca membri ai Consiliului reprezentând
75% (55% începând cu 1 aprilie 2017) din numărul de state membre necesare
pentru a constitui o minoritate de blocare să solicite, „într-un termen rezonabil”,
reexaminarea unei propuneri.
Consiliul se întrunește în ședință publică atunci când deliberează și votează un
proiect de act legislativ. În acest scop, fiecare sesiune a Consiliului este divizată în
două părți, consacrate deliberărilor privind actele legislative ale Uniunii, respectiv
activităților fără caracter legislativ. Președinția Consiliului va continua să se
schimbe o dată la șase luni, însă constituirea unor grupuri prestabilite de câte trei
state membre care vor asigura președinția timp de 18 luni va asigura o mai bună
continuitate a lucrărilor. În mod excepțional, Consiliul Afaceri Externe este
prezidat întotdeauna de Vicepreședintele Comisiei Europene sau Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate. Deoarece
președintele Comisiei este acum ales și numit pe baza rezultatului alegerilor
europene, legitimitatea sa politică crește. Președintele este responsabil de
organizarea internă a colegiului (numirea comisarilor, distribuirea portofoliilor,
cererile de demisie în anumite circumstanțe).
Cu excepția politicii externe și de securitate comune, toate activitățile Uniunii
sunt acum de competența Curții. Numărul avocaților generali poate crește de la opt
la unsprezece. Se pot institui tribunale specializate cu acordul Parlamentului.
Accesul la Curte pentru persoanele fizice este simplificat. Se prevede instituirea

95
unui parchet european pentru a cerceta, a urmări și a deferi justiției infracțiunile
care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii.
Mai multe „clauze-pasarelă” permit modificarea procesului decizional cu
trecerea de la votul în unanimitate la votul cu majoritate calificată și schimbarea
procedurii de consultare cu procedura legislativă ordinară [10]. În domeniile în care
Uniunea nu dispune de competențe exclusive, un minim de nouă state membre pot
institui o cooperare consolidată. Acțiunile de cooperare consolidată trebuie
autorizate de Consiliu, după aprobarea de către Parlamentul European. Pentru
chestiunile din domeniul politicii externe și de securitate comune se aplică
unanimitatea.
Tratatul de la Lisabona consolidează considerabil principiul subsidiarității prin
implicarea parlamentelor naționale în procesul decizional [11]. Au fost introduse
câteva domenii noi sau extinse de politici în domeniul mediului, care include acum
combaterea schimbărilor climatice, și în domeniul energiei, cu referiri noi la
solidaritate și securitate, precum și la interconectarea aprovizionării. În plus,
drepturile de proprietate intelectuală, sportul, spațiul, turismul, protecția civilă și
cooperarea administrativă pot face în prezent obiectul unor eventuale decizii ale
UE.
În domeniul politicii europene de securitate și apărare comună [12], Tratatul
de la Lisabona introduce o clauză de apărare reciprocă, conform căreia toate statele
membre sunt obligate să sprijine un stat membru în caz de atac. O clauză de
solidaritate stipulează că Uniunea și fiecare dintre statele sale membre trebuie să
acorde asistență, prin toate mijloacele posibile, unui stat membru afectat de o
catastrofă naturală ori de un atac terorist. O „cooperare structurată permanentă” este
disponibilă tuturor statelor membre care se angajează să participe la programele
europene în materie de echipamente militare și să furnizeze unități de luptă
disponibile pentru acțiuni imediate. Pentru instituirea unei astfel de cooperări, este
necesar un vot cu majoritate calificată în Consiliu, după consultarea
Vicepreședintelui Comisiei Europene sau Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru
Afaceri Externe și Politica de Securitate [13].

BIBLIOGRAFIE:
1. Tratatele de formare a Comunităţii Europene.
http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament /ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_1.1.1.html
2. Politica externă: obiective, instrumente, rezultate: http://www.europarl.europa.eu/about
parliament/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_6.1.1.html
3. Un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie: aspecte generale. http://www.europarl.europa.eu/
aboutparliament/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_5.12.1.html
4. Petr Novak. Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam. http://www.europarl.europa.eu/about
parliament/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_1.1.3.html
96
5. Carta drepturilor fundamentale http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/displayFtu.
html?ftuId=FTU_1.1.6.html
6. Tratatul de la Lisabona. http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/displayFtu.html?
ftuId=FTU_1.1.5.html
7. Petr Novak. Tratatul de la Nisa şi Convenţia privind viitorul Europei. Error! Hyperlink
reference not valid..eu/aboutparliament/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_1.1.4.html
8. Iniţiativa cetăţenească europeană. http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/display
Ftu.html?ftuId=FTU_2.1.5.html
9. Carta drepturilor fundamentale. http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/display
Ftu.html?ftuId=FTU_1.1.6.html
10. Proceduri decizionale interguvernamentale.
http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament /ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_1.4.2.html
11. Parlamentul European: cooperare cu parlamentele naţionale.
http://www.europarl.europa.eu /aboutparliament/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_1.3.5.html
12. Politica de securitate şi apărare comună. http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/
displayFtu.html?ftuId=FTU_6.1.2.html
13. Petr Novak. Rosa Raffaelli. Tratatul de la Lisabona. http://www.europarl.europa.eu /atyour
service/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_1.1.5.html

97
 TEMA 7: INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE

„Trebuie să construim un fel de State Unite ale Europei. Este unicul mijloc de a
permite
sutelor de milioane de muncitori de a regăsi bucuriile simple si speranţele care
fac
ca viaţa să merite a fi trăită... De ce n-ar exista un grup european capabil să
dea un sentiment de patriotism extins si de cetăţenie comună popoarelor
înspăimântate ale acestui continent turbulent si puternic ?”

Winston Churchill,
Ridică-te Europa!, Zurich, septembrie 1946

Obiective:

Cunoaşterea arhitecturii instituţionale a Uniunii Europene va permite

perceperea integrării europene ca proces şi va contribui la:

- Sistematizarea tipurilor de funcţii ale Parlamentului European şi

conceperea lor în calitate de mecanisme de realizare a procesului de
integrare;

- Perceperea funcţiilor Consiliului de Miniştri al Uniunii Europene ca

pârghii de realizare a procesului decizional la nivel comunitar;

- Conştientizarea interdependenţei dintre Comisia Europeană şi celelalte

structuri europene, prin prisma atribuţiilor şi funcţiilor determinative;

- Familiarizarea cu forma controlului juridic realizat de Curtea de Justiţie

şi controlului financiar realizat de Curtea de Conturi a Uniunii
Europene.

98
 7.1.Parlamentul European
În urma înființării Comunității Economice Europene și a Comunității
Europene a Energiei Atomice, Adunarea Comună a Comunităţii Economice a
Cărbunelui şi Oţelului a fost extinsă la toate cele trei comunități. Numărând 142 de
membri, noua adunare s-a reunit pentru prima dată la Strasbourg, la 19 martie 1958,
ca „Adunarea parlamentară europeană”, schimbându-și numele în „Parlamentul
European” la 30 martie 1962.Înainte de introducerea alegerilor directe, deputații din
Parlamentul European erau desemnați de fiecare dintre parlamentele naționale ale
statelor membre. Toți deputații aveau, astfel, un dublu mandat. Conferința la nivel
înalt de la Paris, din 9-10 decembrie 1974, a hotărât ca alegerile directe „să aibă loc
în sau după 1978”. Decizia și Actul privind alegerea reprezentanților în Parlamentul
European prin sufragiu universal direct au fost semnate la Bruxelles, la 20
septembrie 1976. În urma ratificării actului de către toate statele membre, a intrat în
vigoare în iulie 1978, primele alegeri având loc la 7 și 10 iunie 1979 [1].
În urma semnării Actului unic european, încheierea oricărui tratat de aderare a
unui nou stat membru precum și a oricărui tratat de asociere necesită avizul
conform al Parlamentului. Pe baza acestui act, procedura se aplică, de asemenea,
acordurilor internaționale cu implicații bugetare importante pentru Uniune. Tratatul
de la Maastricht a extins procedura în cauză la acordurile care instituie un cadru
instituțional specific sau care implică modificarea unui act adoptat în temeiul
procedurii de codecizie. Parlamentul trebuie, de asemenea, să-și dea avizul conform
pentru actele privind procedura electorală (odată cu intrarea în vigoare a Tratatului
de la Maastricht). De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, avizul
conform al Parlamentului European este solicitat în cazul în care Consiliul dorește
să declare că există un pericol evident de încălcare gravă de către un stat membru a
principiilor fundamentale ale Uniunii, înainte de a adresa recomandări sau de a
impune sancțiuni statului membru în cauză. În schimb, orice revizuire a Statutului
deputaților în Parlamentului European trebuie să fie aprobată de către Consiliu. De
la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Parlamentul poate avea inițiativa
revizuirii tratatelor și are ultimul cuvânt în privința convocării unei Convenții
pentru pregătirea unei viitoare modificări a tratatelor. Parlamentul participă la
adoptarea actelor legislative ale Uniunii în proporții diferite, în funcție de temeiul
juridic pertinent pentru fiecare dintre acestea. Rolul său a evoluat, treptat, de la o
participare exclusiv consultativă la codecizie, ceea ce îl plasează pe picior de
egalitate cu Consiliul.
Funcţiile Parlamentului European sunt următoarele: legislative, bugetară şi de
control politic. Parlamentul participă la adoptarea actelor legislative ale Uniunii în
proporții diferite, în funcție de temeiul juridic pertinent pentru fiecare dintre
acestea. Rolul său a evoluat, treptat, de la o participare exclusiv consultativă la

99
codecizie, ceea ce îl plasează pe picior de egalitate cu Consiliul. De la intrarea în
vigoare a Tratatului de la Nisa, procedura de codecizie a fost aplicată pentru 46 de
temeiuri juridice din Tratatul Comunităţii Europene. În cazul în care cele două
instituții ajungeau la un acord, actul era adoptat în prima sau în a doua lectură. În
caz de dezacord, actul respectiv putea fi adoptat doar în urma succesului concilierii.
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, procedura de codecizie a
devenit procedura legislativă ordinară (articolul 294 din Tratatul privind
Funcţionarea Uniunii Europene). Peste 40 de noi politici sunt supuse acestei
proceduri, de exemplu cele privind libertatea, securitatea și justiția, comerțul
exterior, politica de mediu și politica agricolă comună..
Tratatul de la Lisabona elimină distincția dintre cheltuielile obligatorii și cele
neobligatorii. Acesta conferă, de altfel, Parlamentului aceeași poziție cu cea a
Consiliului în cadrul procedurii bugetare anuale, care se apropie în prezent de
procedura legislativă ordinară. Parlamentul rămâne una din cele două componente
ale autorității bugetare. Acesta este implicat în procedura bugetară încă din stadiul
pregătitor, în special în ce privește stabilirea principalelor linii directoare și a
naturii cheltuielilor. Parlamentul adoptă bugetul și monitorizează execuția acestuia.
Parlamentul aprobă descărcarea de gestiune pentru execuția bugetară. În cele din
urmă, Parlamentul trebuie să aprobe cadrul financiar multianual.
Începând din 1981, Parlamentul a început să aprobe, în mod informal,
învestitura Comisiei, prin examinarea și aprobarea programului acesteia. Cu toate
acestea, doar în momentul intrării în vigoare a Tratatului de la Maastricht (1992),
desemnarea de către statele membre a Președintelui și a membrilor Comisiei, în
calitate de colegiu, a fost supusă aprobării prealabile a Parlamentului. Tratatul de la
Amsterdam a mers mai departe, condiționând, în plus, desemnarea președintelui
Comisiei de aprobarea prealabilă a Parlamentului, înainte de desemnarea celorlalți
membri ai colegiului. În 1994, Parlamentul a instituit și audierile comisarilor
desemnați. În conformitate cu Tratatul de la Lisabona, candidatul la postul de
președinte al Comisiei trebuie să fie ales ținându-se seama de rezultatele alegerilor
europene.
Tratatul de la Roma prevedea deja o moțiune de cenzură privind activitatea
Comisiei. Adoptarea acesteia necesită o majoritate de două treimi din voturile
exprimate și majoritatea voturilor membrilor adunării parlamentare. Într-o astfel de
situație, membrii Comisiei trebuie să demisioneze colectiv din funcțiile lor. Până în
prezent, doar opt moțiuni de cenzură au fost supuse la vot și niciuna nu a fost
adoptată, însă numărul de voturi în favoarea cenzurii a crescut în mod constant. Cu
toate acestea, ultima moțiune (votată la 8 iunie 2005) a obținut doar 35 de voturi, cu
589 împotrivă și 35 de abțineri [2].

100
 Organele politice ale Parlamentului sunt: Biroul (articolul 24 din
Regulamentul de procedură - Președintele și cei 14 vicepreședinți), Conferința
președinților (articolul 26 din Regulamentul de procedură - Președintele și
președinții grupurilor politice), cei cinci chestori (articolul 28 din Regulamentul de
procedură - responsabili pentru chestiunile administrative și financiare ale
deputaților), Conferința președinților de comisie (articolul 29 din Regulamentul de
procedură) și Conferința președinților de delegație (articolul 30 din Regulamentul
de procedură). Durata mandatului Președintelui, al vicepreședinților și al
chestorilor, precum și al președinților de comisie și de delegație este de doi ani și
jumătate.
Deputații sunt organizați în 20 de comisii, 2 subcomisii și 39 de delegații
(delegații interparlamentare și delegații la comisii parlamentare mixte, comisii
parlamentare de cooperare și adunări parlamentare multilaterale). Parlamentul
trimite o delegație și la Adunarea Paritară înființată în baza acordului dintre statele
din Africa, Caraibe și Pacific și Uniunea Europeană. Parlamentul poate înființa și
comisii speciale (articolul 197 din Regulamentul de procedură) sau comisii de
anchetă. În temeiul articolului 204, fiecare comisie sau delegație își alege propriul
birou, alcătuit dintr-un președinte și până la patru vicepreședinți. Deputații nu sunt
organizați în delegații naționale, ci, în funcție de afinitățile politice, în grupuri
transnaționale. În temeiul Regulamentului de procedură, un grup politic trebuie să
cuprindă deputați aleși din cel puțin un sfert dintre statele membre și să fie alcătuit
din cel puțin 25 de deputați (articolul 32 din Regulamentul de procedură).
Grupurile politice organizează reuniuni regulate în săptămâna dinaintea perioadei
de sesiune și în săptămânile de sesiune, precum și seminarii pentru a stabili
principiile de bază ale activității lor. Anumite grupuri politice corespund partidelor
politice supranaționale care activează la nivelul Uniunii Europene.
Parlamentul European recomandă crearea unui mediu favorabil dezvoltării
continue a partidelor și fundațiilor politice europene, inclusiv adoptarea legislației-
cadru. Articolul 224 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene prevede
un temei juridic pentru adoptarea, în conformitate cu procedura legislativă ordinară,
a unui statut pentru partidele politice de la nivel european și a unor norme privind
finanțarea acestora. Majoritatea partidelor politice sunt create în baza
Regulamentului (UE, EURATOM) nr. 1141/2014 al Parlamentului European și al
Consiliului din 22octombrie 2014 privind statutul și finanțarea partidelor politice
europene și a fundațiilor politice europene, pentru a introduce posibilitatea de
finanțare a unor fundații politice care să sprijine partidele la care sunt afiliate prin
activități educaționale și de cercetare.
Partidele europene existente în prezent sunt: Partidul Popular European,
Partidul Socialiștilor Europeni, Alianța Liberalilor și Democraților pentru Europa,

101
Partidul Ecologist European, Alianța Conservatorilor și Reformiștilor Europeni,
Partidul Stângii Europene, Mișcarea pentru o Europă a Libertăților și Democrației,
Partidul Democrat European, Alianța Liberă Europeană, Alianța Europeană pentru
Libertate, Alianța Europeană a Mișcărilor Naționale, Mișcarea Politică Creștină
Europeană și Democrații Europeni. Partide supranaționale cooperează strâns cu
grupurile politice corespunzătoare din cadrul Parlamentului European.
În temeiul tratatului, Parlamentul își organizează activitatea în mod
independent. Acesta își adoptă Regulamentul de procedură cu majoritatea voturilor
deputaților săi. Acesta decide ordinea de zi pentru perioadele sale de sesiune, care
sunt destinate în principal adoptării rapoartelor pregătite de comisiile sale,
întrebărilor adresate Comisiei și Consiliului, dezbaterilor de actualitate și urgente,
precum și declarațiilor Președinției. Reuniunile comisiilor și ședințele plenare sunt
publice și transmise pe internet.
Începând cu 7 iulie 1981, Parlamentul a adoptat mai multe rezoluții referitoare
la sediul său, invitând guvernele statelor membre să respecte obligația care le
revine în temeiul tratatelor de a stabili un singur sediu pentru instituții. Întrucât
acestea au continuat să nu pună în aplicare această măsură, Parlamentul a luat o
serie de decizii privind organizarea sa și locurile de desfășurare a activității
(Luxemburg, Strasbourg și Bruxelles). În cadrul Consiliului European de la
Edinburgh din 11 și 12 decembrie 1992, guvernele statelor membre au încheiat un
acord privind sediile instituțiilor, prin care se stabilea ca: Parlamentul să își aibă
sediul la Strasbourg, unde să se organizeze cele 12 perioade de sesiune lunare,
inclusiv sesiunea în care se adoptă Decizia referitoare la bugetul anual al Uniunii
Europene; perioadele de sesiune suplimentare să se țină la Bruxelles; comisiile
parlamentare să se reunească la Bruxelles; Secretariatul Parlamentului și
departamentele care îi acordă asistență acestuia să rămână la Luxemburg. În
general, în decursul unui an, Parlamentul are 12 perioade de sesiune de patru zile la
Strasbourg și șase perioade de sesiune de două zile la Bruxelles. În conformitate cu
articolul 229 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, Parlamentul se
poate întruni în perioade de sesiune extraordinare, la cererea majorității deputaților
care îl compun, a Consiliului sau a Comisiei [3].

7.2.Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene

Pe baza propunerilor prezentate de Comisie, Consiliul adoptă legislația
Uniunii, sub formă de regulamente și directive, fie împreună cu Parlamentul
European, conform procedurii legislative ordinare prevăzute la articolul 294 din
Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, fie singur, după consultarea
Parlamentului European. De asemenea, Consiliul adoptă decizii individuale și
recomandări neobligatorii (articolul 288 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii

102
Europene) și emite rezoluții. Consiliul este una dintre cele două ramuri ale
autorității bugetare care adoptă bugetul Uniunii (cealaltă fiind Parlamentul
European). De asemenea, Consiliul stabilește, hotărând în unanimitate, în cadrul
unei proceduri legislative speciale, dispozițiile aplicabile sistemului de resurse
proprii și cadrului financiar multianual (articolele 311 și 312 din Tratatul privind
Funcţionarea Uniunii Europene). În acest ultim caz, Parlamentul trebuie să își dea
acordul prin votul majorității membrilor săi. Cel mai recent cadru financiar
multianual (2014-2020) a fost adoptat de Parlament în luna noiembrie 2013.
Consiliul încheie acordurile internaționale ale Uniunii Europene, care sunt
negociate de Comisie și necesită avizul conform al Parlamentului în cele mai multe
dintre cazuri. De asemenea Consiliul, hotărând cu majoritate calificată (începând cu
Tratatul de la Nisa), numește membrii Curții de Conturi, ai Comitetului Economic
și Social European și ai Comitetului Regiunilor. Asigură coordonarea politicilor
economice ale statelor membre (articolul 121 din Tratatul privind Funcţionarea
Uniunii Europene) și, fără a aduce atingere competențelor Băncii Centrale
Europene, ia decizii politice în domeniul monetar. Statelor membre ale
Eurogrupului li se aplică norme specifice; acestea aleg un președinte al
Eurogrupului cu un mandat de doi ani și jumătate (articolele 136 și 137 din Tratatul
privind Funcţionarea Uniunii Europene). În general, miniștrii de finanțe ai țărilor
din Eurogrup se reunesc în ajunul ședinței Consiliului Afaceri Economice și
Financiare. De asemenea, exercită un anumit număr de funcții de guvernanță
economică în cadrul semestrului european. La începutul ciclului, toamna, acesta
analizează recomandările specifice destinate zonei euro pe baza analizei anuale a
creșterii, apoi, în iunie și iulie, adoptă recomandările specifice fiecărei țări, după ce
acestea au fost aprobate de Consiliul European.
Consiliul este format dintr-un reprezentant al fiecărui stat membru, la nivel
ministerial, „împuternicit să angajeze guvernul statului membru pe care îl
reprezintă” [articolul 16 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană]. Cu
excepția Consiliului „Afaceri Externe”, Consiliul este prezidat de reprezentantul
statului care exercită președinția Uniunii: aceasta se schimbă la fiecare șase luni în
funcție de ordinea stabilită de Consiliu. Președinția fiecărei formațiuni a
Consiliului, cu excepția formațiunii Afaceri Externe, este asigurată de grupuri
prestabilite de trei state membre pentru o perioadă de 18 luni, fiecare membru al
grupului asigurând, pe rând, președinția pentru o perioadă de șase luni. În următorii
patru ani, președinția va fi exercitată conform ordinii următoare: Malta și Estonia în
2017, Bulgaria și Austria în 2018, România și Finlanda în 2019 și Croația și
Germania în 2020, însă Consiliul European poate modifica ordinea de deținere a
președinției [articolul 236 litera (b) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii
Europene].

103
 Comitetul Reprezentanților Permanenți (Coreper), format din reprezentanții
permanenți ai statelor membre, pregătește lucrările Consiliului și execută mandatele
pe care acesta i le atribuie (articolul 240 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii
Europene). Comitetul este prezidat de un reprezentant al statului membru care
exercită președinția Consiliului Afaceri Generale, adică președinția prin rotație. Cu
toate acestea, Comitetul politic și de securitate, care urmărește evoluția situației
internaționale în domeniul politicii externe și de securitate comune, este prezidat de
un reprezentant al Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și
politica de securitate. Acest comitet se reunește săptămânal pentru a pregăti
lucrările Consiliului și a coordona activitățile legate de codecizia cu Parlamentul
European ale acestuia. El este împărțit în două grupuri: Coreper I, alcătuit din
reprezentanți permanenți adjuncți, care pregătește activitățile legate de domeniile
mai tehnice, cum ar fi agricultura, ocuparea forței de muncă, educația sau mediul, și
Coreper II, care se ocupă de chestiunile legate mai degrabă de „politica la nivel
înalt”, în special afacerile externe, economice și monetare sau justiția și afacerile
interne. Coreper este asistat de 10 comitete și 100 de grupuri de lucru specializate.
În funcție de domeniul în cauză, Consiliul ia decizii, cu majoritate simplă,
majoritate calificată sau unanimitate de voturi. Atunci când Consiliul acționează în
capacitatea sa legislativă, reuniunile sale sunt deschise publicului. Secretarul
general al Consiliului este numit de Consiliu în temeiul articolului 240 din Tratatul
privind Funcţionarea Uniunii Europene. Reuniunile Consiliului au loc la Bruxelles
și la Luxembourg (sesiunile din aprilie, iunie și octombrie). În prezent, Consiliul
are 10 formațiuni, dintre care trei se reunesc în mod regulat [Afaceri generale,
Relații externe, Afaceri economice și monetare (ECOFIN)].
Procedura de adoptare a deciziilor se ia prin majoritate simplă şi majoritate
calificată sau unanimitatea. Majoritatea simplă este întrunită atunci când o decizie
se adoptă dacă sunt mai multe voturi pentru decât împotrivă. Fiecare membru al
Consiliului are un vot. Așadar, aceasta este modalitatea standard de luare a
deciziilor. În practică, aceasta se aplică doar în cazul unui număr restrâns de
decizii: Regulamentul de procedură al Consiliului, organizarea Secretariatului
General al Consiliului și normele care reglementează activitatea comisiilor
prevăzute în tratat. În multe cazuri, tratatul prevede ca deciziile să fie adoptate cu
majoritate calificată, care necesită mai multe voturi decât majoritatea simplă. În
acest caz însă, nu mai există egalitatea numărului de voturi de care dispune fiecare
țară. Fiecare țară dispune de un anumit număr de voturi, în funcție de populația sa.
La 1 ianuarie 2007, s-a introdus o nouă ponderare a voturilor, majoritatea calificată
fiind obținută dacă Decizia primește cel puțin 260 de voturi din totalul de 352 de
voturi (73,86 %), dacă Decizia este aprobată de majoritatea statelor membre și dacă
Decizia este aprobată de cel puțin 62% din populația Uniunii Europene

104
(îndeplinirea ultimului criteriu trebuie solicitată de un stat membru). Tratatul de la
Lisabona a renunțat la sistemul de voturi ponderate și aplică o regulă simplă a
dublei majorități: 55% din membrii Consiliului (72% dacă propunerea nu vine din
partea Comisiei sau a Înaltului Reprezentant), cuprinzând cel puțin 16 dintre aceștia
(sau 21 în cazul lipsei unei inițiative din partea Comisiei sau a Înaltului
Reprezentant) și reprezentând cel puțin 65% din populația totală a Uniunii.
Tratatul prevede unanimitatea numai pentru un număr restrâns de decizii, însă
dintre cele mai importante (fiscalitate, politică socială etc.). Unanimitatea este
păstrată și de Tratatul de la Lisabona. Cu toate acestea, articolul 48 alineatul (7) din
Tratatul privind Uniunea Europeană prevede o clauză pasarelă care îi permite
Consiliului să decidă cu majoritate calificată în loc de unanimitate în anumite
domenii. În plus, în cazul anumitor politici, Consiliul poate decide (în unanimitate)
să extindă utilizarea majorității calificate [de exemplu, articolul 81 alineatul (3) din
Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene privind măsurile referitoare la
dreptul familiei care au implicații transfrontaliere].
În general, Consiliul tinde să urmărească unanimitatea chiar și în domeniile în
care aceasta nu este necesară. Această preferință datează din perioada
„compromisului de la Luxemburg” din 1966, care a încheiat un conflict apărut între
Franța și celelalte state membre, Franța refuzând să treacă de la unanimitate la votul
cu majoritate calificată pentru anumite domenii. Textul compromisului prevede:
„Atunci când, în cazul unei decizii care poate fi luată printr-o majoritate de voturi
la propunerea Comisiei, sunt în joc interese foarte importante ale unuia sau ale mai
multor parteneri, membrii Consiliului vor depune eforturi, într-o perioadă de timp
rezonabilă, să găsească soluții care pot fi adoptate de către toți membrii Consiliului,
cu respectarea intereselor lor reciproce și a celor ale Comunității”. În 1994, s-a
găsit o soluție similară. Așa-numitul „compromis de la Ioannina” protejează
anumite state membre care aproape întrunesc minoritatea de blocare a deciziilor,
prevăzând ca, în cazul în care aceste state și-au exprimat intenția de a se opune
luării unei decizii de către Consiliu cu majoritate calificată, Consiliul să facă tot ce
îi stă în putință, într-un termen rezonabil, pentru a ajunge la o soluție satisfăcătoare
pentru majoritatea statelor. Această atitudine se reflectă, de curând, în introducerea
posibilității de a amâna aplicarea noului sistem al dublei majorități din 2014 până în
2017 [4].

7.3.Comisia Europeană
La început, fiecare comunitate avea propriul său organ executiv: Înalta
Autoritate pentru Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului din 1951 și câte
o comisie pentru fiecare dintre cele două comunități create prin Tratatul de la Roma
din 1957, Comunitatea Economică Europeană și Euratom. Acestea au fost reunite

105
într-o Comisie Europeană unică la 8 aprilie 1965 prin Tratatul de fuziune de la
Bruxelles. O perioadă îndelungată, Comisia a fost alcătuită din cel puțin un
comisar, dar nu mai mult de doi comisari pentru fiecare stat membru. În practică,
primele cinci țări cu populația cea mai mare aveau doi comisari, iar restul țărilor
câte unul, inclusiv cele zece noi state membre. Începând cu 1 noiembrie 2004,
Comisia este alcătuită din câte un comisar pentru fiecare stat membru.
Tratatul de la Lisabona stipulează că Consiliul European, hotărând cu
majoritate calificată, propune Parlamentului European candidatul său, după ce a
procedat la consultările necesare și ținând seama de alegerile pentru Parlamentul
European. Acest candidat pentru funcția de președinte este ales de Parlamentul
European cu majoritatea membrilor care îl compun.
Consiliul Uniunii Europene (numit în continuare „Consiliul”), hotărând cu
majoritate calificată și de comun acord cu candidatul la funcția de președinte,
adoptă lista celorlalte persoane pe care intenționează să le numească în calitate de
membri ai Comisiei, în conformitate cu propunerile făcute de fiecare stat membru.
Președintele și ceilalți membri ai Comisiei, inclusiv Înaltul Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe și politica de securitate, sunt supuși, în ansamblu, unui vot de
aprobare al Parlamentului European și sunt apoi numiți de Consiliul European, care
hotărăște cu majoritate calificată. Începând cu Tratatul de la Maastricht, mandatul
unui comisar corespunde legislaturii de cinci ani a Parlamentului și poate fi
reînnoit.
Membrii Comisiei își exercită funcțiile în deplină independență, în interesul
general al Uniunii; în special, aceștia nu pot cere sau primi instrucțiuni de la niciun
guvern sau alt organism extern şi nu pot să exercite nici o altă activitate
profesională, remunerată sau nu. Comisarii pot fi destituiți de Curtea de Justiție, la
cererea Consiliului sau a Comisiei, în caz de încălcare a obligațiilor sau dacă au
comis o abatere gravă (articolul 247 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii
Europene). Comisia este responsabilă colectiv în fața Parlamentului în conformitate
cu articolul 234 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene. Dacă
Parlamentul adoptă o moțiune de cenzură împotriva Comisiei, toți membrii acesteia
trebuie să demisioneze, inclusiv Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri
externe și politica de securitate, care trebuie să demisioneze din funcțiile pe care le
exercită în cadrul Comisiei.
Comisia acționează sub conducerea președintelui său, care hotărăște cu privire
la organizarea sa internă. Președintele repartizează membrilor sectoarele de
activitate ale Comisiei. Astfel, fiecare comisar este responsabil de un anumit
domeniu tematic și are autoritate asupra serviciilor administrative respective. După
obținerea aprobării colegiului, președintele desemnează vicepreședinții dintre
membrii acestuia. Înaltul Reprezentant este, de asemenea, în mod automat,

106
vicepreședinte al Comisiei. Președintele actual, Jean-Claude Juncker, a decis să
organizeze colegiul în șapte grupuri, conduse de vicepreședinți. Un membru al
Comisiei trebuie să își prezinte demisia în cazul în care președintele îi cere acest
lucru, după aprobarea colegiului. Comisia are un Secretariat General alcătuit din 33
de direcții generale și 11 servicii specializate, inclusiv Oficiul European de Luptă
Antifraudă, Serviciul Juridic, Serviciul Arhivelor Istorice.
De regulă, Comisia deține monopolul asupra inițiativei în procesul legislativ la
nivelul Uniunii Europene [articolul 17 alineatul (2) din TEU]. Ea elaborează
propuneri legislative pentru a fi adoptate de cele două instituții cu competențe
decizionale, Parlamentul și Consiliul. Competența de a face propuneri reprezintă
forma completă a puterii de inițiativă deoarece, pe de o parte, aceasta este
întotdeauna exclusivă și, pe de altă parte, este relativ restrictivă pentru autoritatea
decizională, care nu poate lua o decizie fără existența unei propuneri, Decizia
trebuind să aibă la bază propunerea prezentată. Comisia elaborează și înaintează
Consiliului și Parlamentului toate propunerile legislative (regulamente și directive)
necesare pentru punerea în aplicare a tratatelor. Comisia elaborează proiectul de
buget, care este prezentat Consiliului și Parlamentului în conformitate cu articolul
314 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene.
Pe baza unui mandat din partea Consiliului, Comisia este însărcinată cu
negocierea acordurilor internaționale în conformitate cu articolele 207 și 218 din
Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, care sunt apoi prezentate
Consiliului spre încheiere. Aceasta include și negocierile pentru aderarea la
Convenția europeană privind Protecția drepturilor omului și a libertăților
fundamentale. În domeniul politicii externe și de securitate, acordurile sunt
negociate de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de
securitate.
De asemenea, Comisia joacă un rol în gestionarea uniunii economice și
monetare (UEM). Aceasta prezintă Consiliului: recomandări pentru elaborarea unui
proiect privind orientările generale ale politicilor economice ale statelor membre și
avertismente în cazul în care există riscul ca aceste politici să fie incompatibile cu
orientările [articolul 121 alineatul (4) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii
Europene]; propuneri de evaluare, de către Consiliu, legate de existența unui deficit
excesiv într-un stat membru [articolul 126 alineatul (6) din Tratatul privind
Funcţionarea Uniunii Europene]; recomandări privind măsurile care trebuie luate în
cazul în care un stat membru din afara zonei euro are dificultăți pentru balanța de
plăți, în temeiul articolului 143 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii
Europene; recomandări privind cursul de schimb între moneda unică și alte
monede, precum și orientări generale privind politica cursului de schimb, în temeiul
articolului 219 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene; evaluări ale

107
planurilor de politică națională și prezentări de proiecte de recomandări specifice
fiecărei țări în cadrul semestrului european.
Tratatele conferă Comisiei competența de a asigura punerea în aplicare în mod
corespunzător atât a tratatelor însele, cât și a oricărei decizii luate în aceste scop
(legislația secundară). Acesta este rolul Comisiei de „gardian al tratatelor”. Comisia
îndeplinește acest rol prin „procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor”,
aplicată statelor membre, în temeiul articolului 258 din Tratatul privind
Funcţionarea Uniunii Europene.
Principalele competențe de executare conferite Comisiei sunt următoarele:
execuția bugetului (articolul 317 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii
Europene); autorizarea statelor membre cu privire la luarea măsurilor de
salvgardare prevăzute în tratate, în special în timpul perioadelor de tranziție și
aplicarea normelor privind concurența, în special cu privire la verificarea
ajutoarelor acordate de stat, în conformitate cu articolul 108 din Tratatul privind
Funcţionarea Uniunii Europene. În cazul pachetelor financiare de salvare care
abordează criza datoriilor din unele state membre, Comisia este responsabilă de
gestionarea fondurilor colectate și garantate de bugetul Uniunii Europene. Ea are și
competența de a schimba procedura de vot din Consiliul guvernatorilor
Mecanismului european de stabilitate, de la unanimitate la majoritatea calificată
specială (85%) dacă hotărăște, împreună cu Banca Central Europeană, că
neadoptarea unei decizii de acordare a asistenței financiare amenință
sustenabilitatea economică și financiară a zonei euro.
În conformitate cu articolul 291 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii
Europene, Comisia își exercită atribuțiile conferite pentru punerea în aplicare a
actelor legislative adoptate de Parlament și Consiliu. Tratatul de la Lisabona a
introdus norme și principii generale noi privind „mecanismele de control de către
statele membre al exercitării competențelor de executare de către
Comisie”[articolul 291 alineatul (3) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii
Europene și Regulamentul (Uniunea Europeană) nr. 182/2011]. Ele înlocuiesc
mecanismele anterioare privind comitetele cu două instrumente noi, procedura de
consultare și procedura de examinare. Dreptul de control al Parlamentului și al
Consiliului este inclus în mod oficial și se prevede o cale de atac în cazul în care
există un conflict.
Tratatele acordă rareori Comisiei competențe depline de reglementare. Un
exemplu este articolul 106 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene,
care autorizează Comisia să asigure aplicarea normelor Uniunii cu privire la
întreprinderile publice și întreprinderile care prestează servicii de interes economic
general și să adreseze statelor membre directivele sau deciziile corespunzătoare în
acest sens. Tratatele conferă Comisiei puterea de a formula recomandări sau de a

108
elabora rapoarte sau avize în numeroase cazuri. Acestea prevăd, de asemenea,
consultarea Comisiei cu privire la anumite decizii, cum ar fi admiterea unor noi
state membre în Uniune, în temeiul articolului 49 din Tratatul privind Uniunea
Europeană. Comisia este consultată și cu privire la modificările aduse statutelor
altor instituții și organe, cum sunt Statutul deputaților în Parlamentul European, al
Ombudsmanului și al Curții de Justiție [5].

7.4.Curtea de Justiţie şi Curtea de Conturi

Curtea de Justiție a Uniunii Europene reunește trei instanțe – Curtea de Justiție
ca atare, Tribunalul și Tribunalul Funcției Publice și are ca responsabilitate
jurisdicția Uniunii Europene. Cele trei instanțe asigură interpretarea corectă și
aplicarea corespunzătoare a dreptului primar și și a dreptului secundar al Uniunii pe
teritoriul acesteia. Curtea de Justiție verifică legalitatea actelor emise de instituțiile
Uniunii și hotărăște cu privire la respectarea de către statele membre a obligațiilor
ce le revin în temeiul dreptului primar și al celui secundar. De asemenea, ea oferă
interpretări ale dreptului Uniunii, la solicitarea judecătorilor naționali. Instituția este
finanțată de la bugetul Uniunii Europene, în cadrul căruia dispune de o secțiune
proprie (secțiunea 4) şi este formată din câte un judecător pentru fiecare stat
membru (28). Curtea este asistată de opt avocați generali, numărul acestora putând
fi mărit de Consiliu la cererea Curții. Prin două cereri din 28 martie 2011, Curtea de
Justiție a Uniunii Europene a propus mai multe modificări ale Statutului său.
Modificările propuse privesc cele trei jurisdicții. În ceea ce privește Curtea de
Justiție, modificările propun crearea funcției de vicepreședinte al Curții de Justiție,
modificarea componenței Marii Camere, majorarea cvorumul necesar pentru
adoptarea hotărârilor în Marea Cameră și în plen, precum și eliminarea lecturării, în
ședință, a raportului prezentat de judecătorul-raportor.
Judecătorii trebuie să posede calificările cerute pentru a fi numiți în cele mai
înalte funcții jurisdicționale din țările lor sau să fie jurisconsulți cu competențe
recunoscute şi trebuie să ofere toate garanțiile de independență. Judecătorii și
avocații generali sunt desemnați de comun acord de guvernele statelor membre,
după consultarea unui comitet care își dă avizul cu privire la capacitatea
candidaților de a exercita funcțiile (articolul 255 din Tratatul privind Funcţionarea
Uniunii Europene).
Durata mandatului şase ani. Înlocuire parțială la fiecare trei ani, jumătate
dintre judecători și avocații generali sunt înlocuiți alternativ. Judecătorii și avocații
generali care își încheie mandatul pot fi numiți din nou. Judecătorii și avocații
generali beneficiază de imunitate de jurisdicție. Pentru actele realizate în exercițiul
funcțiunii, ei continuă să beneficieze de această imunitate și după încetarea
mandatului. Judecătorii și avocații generali nu pot fi demiși din funcție decât prin

109
Decizia unanimă a Curții. Judecătorii și avocații generali depun jurământ (jurând
independență, imparțialitate, respectarea secretului) înainte de preluarea funcțiilor,
nu pot exercita nici o funcție politică sau administrativă și nici vreo altă activitate
profesională şi se angajează să respecte obligațiile ce decurg din mandat.
Curtea își desemnează președintele din rândul membrilor săi, pentru un
mandat de 3 ani, care poate fi reînnoit. Curtea își numește grefierul şi își stabilește
Regulamentul de procedură care este supus aprobării Consiliului, ce hotărăște cu
majoritate calificată. Curea de Justiție se poate întruni în plen, cu 28 de judecători,
în complet de Mare Cameră, cu 15 judecători, sau în camere cu trei sau cinci
judecători. Curtea de Justiție s-a relevat a fi o forță motrice a procesului de
integrare europeană. Unul dintre marile merite ale Curții a fost enunțarea
principiului potrivit căruia tratatele nu trebuie interpretate în mod rigid, ci trebuie
considerate în contextul stadiului de integrare și al obiectivelor stabilite de ele
însele. Acest principiu i-a permis Comunității să legifereze în domenii cu referire la
care în tratate nu există dispoziții specifice, de exemplu cel al combaterii poluării
(în hotărârea din 13 septembrie 2005 − cauza C-176/03 − în care Curtea a autorizat
în fapt Uniunea Europeană să ia măsuri legate de dreptul penal, atunci când acestea
sunt considerate „necesare” pentru atingerea obiectivului în ceea ce privește
protecția mediului) [6].
Curtea de Conturi Europeană răspunde de auditul finanțelor Uniunii Europene.
În calitate de auditor extern al Uniunii Europene, aceasta contribuie la
îmbunătățirea gestiunii financiare a Uniunii Europene și joacă rolul de gardian
independent al intereselor financiare ale cetățenilor Uniunii. Curtea este formată
din câte un membru pentru fiecare stat membru (Tratatul de la Nisa a formalizat
ceea ce era până atunci doar procedura recunoscută), adică 28 de membri în
prezent. Membrii trebuie să facă parte ori să fi făcut parte, în statul lor, din
instituțiile de control financiar extern sau să aibă o calificare deosebită pentru
această funcție şi să prezinte toate garanțiile de independență. Membrii Curții de
Conturi sunt numiți de Consiliu, cu majoritate calificată; la recomandarea fiecărui
stat membru pentru locul ce îi revine; după consultarea Parlamentului.
Mandatul Curţii de Conturi este de şase ani, cu posibilitate de reînnoire.
Mandatul președintelui este de trei ani, cu posibilitate de reînnoire. Membrii Curții
de Conturi se bucură de aceleași privilegii și imunități care se aplică judecătorilor
Curții de Justiție. Membrii Curții „își exercită funcțiile în deplină independență”.
Acest lucru înseamnă că: nu au voie să solicite sau să accepte instrucțiuni din partea
nici unei surse externe; trebuie să se abțină de la orice act incompatibil cu funcțiile
lor; nu pot exercita nici o altă activitate profesională, remunerată sau nu dacă
încalcă aceste condiții, Curtea de Justiție îi poate îndepărta din funcție.

110
 Curtea de Conturi își alege președintele dintre membrii săi pentru un mandat
de trei ani, care poate fi reînnoit. Este organizată în cinci camere: patru camere
responsabile pentru domeniile specifice de cheltuieli și pentru venituri (camere
verticale), precum și o cameră orizontală, cunoscută drept CEAD (Camera pentru
coordonare, evaluare, asigurare și dezvoltare). Fiecare cameră are două domenii de
răspundere: în primul rând, adoptarea de rapoarte speciale, rapoarte anuale
specifice și avize; în al doilea rând, elaborarea de proiecte de observații pentru
rapoartele anuale privind bugetul general al Uniunii Europene și Fondurile
Europene de Dezvoltare, precum și de proiecte de avize în vederea adoptării de
către Curte în ansamblu. Mandatul Curții de Conturi acoperă examinarea tuturor
conturilor de venituri sau cheltuieli ale Uniunii sau ale oricărui organism al
Uniunii. Aceasta își realizează auditurile pentru a obține o asigurare rezonabilă
privind fiabilitatea conturilor anuale ale Uniunii Europene, legalitatea și
regularitatea operațiunilor subiacente, precum și buna gestiune financiară.
Auditul efectuat de Curtea de Conturi este permanent; acesta se poate efectua
înainte de închiderea exercițiului financiar examinat. Auditul se bazează pe
înregistrări și poate fi efectuat, de asemenea, la fața locului, în instituțiile Uniunii
Europene; orice organism care gestionează venituri sau cheltuieli în numele Uniunii
Europene; spațiile de lucru ale oricărei persoane fizice sau juridice care beneficiază
de fonduri provenite de la bugetul Uniunii Europene.
În statele membre, auditul este efectuat în colaborare cu organismele sau
serviciile naționale competente. Aceste organisme trebuie să transmită Curții de
Conturi orice document sau informație pe care aceasta o consideră necesară pentru
îndeplinirea atribuțiilor sale. În urma auditurilor sale, Curtea de Conturi prezintă
Parlamentului European și Consiliului o declarație de asigurare anuală (cunoscută
sub denumirea „DASˮ, din termenul în franceză „déclaration d'assuranceˮ) privind
fiabilitatea conturilor și legalitatea și regularitatea operațiunilor subiacente. Curtea
de Conturi publică: un raport anual privind execuția bugetului Uniunii Europene
aferent fiecărui exercițiu financiar, inclusiv declarația de asigurare, pe care îl
transmite instituțiilor Uniunii Europene și îl publică în Jurnalul Oficial împreună cu
răspunsurile instituțiilor la observațiile Curții de Conturi; o declarație de asigurare
privind Fondul european de dezvoltare; rapoarte speciale privind chestiuni de
interes deosebit, în special chestiuni legate de buna gestiune financiară; rapoarte
anuale specifice privind organismele Uniunii Europene; analize panoramice, care
examinează tematici vaste referitoare la aspecte legate direct de mandatul Curții de
Conturi, efectuate pe baza cercetărilor sale și a experienței acumulate.
În temeiul articolului 287 alineatul (4) din Tratatul privind Funcţionarea
Uniunii Europene, celelalte instituții pot solicita Curții de Conturi avizul său
oricând consideră că este oportun. Avizul Curții de Conturi este obligatoriu atunci

111
când Consiliul: adoptă regulamente financiare care specifică procedura de stabilire
și execuție a bugetului și de prezentare și auditare a conturilor, determină metodele
și procedura prin care resursele proprii ale Uniunii Europene sunt puse la dispoziția
Comisiei, stabilește reguli cu privire la responsabilitatea controlorilor financiari, a
ordonatorilor de credite și a contabililor, sau adoptă măsuri pentru combaterea
fraudelor [7].

BIBLIOGRAFIE:
1. Udo Bux. http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?
ftuId=FTU_1.3.1.Html
2. Petr Novak http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?
ftuId=FTU_1.3.2.html
3. Erika Schulze http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?
ftuId=FTU_1.3.3.html
4. Petr Novak http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?
ftuId=FTU_1.3.7.html
5. Petr Novak ttp://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?
ftuId=FTU_1.3.8.html
6. Udo Bux http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?
ftuId=FTU_1.3.9.Html
7. Rudolfs Verdins http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?
ftuId=FTU_1.3.12. html

112
 TEMA 8: PIAŢA UNICĂ EUROPEANĂ
Extinzând câmpul de aplicare al Tratatului de la Roma din 1957, Actul Unic
European
a definit Europa ca „un spaţiu fără frontiere interne, în care libera circulaţie a
persoanelor, bunurilor, mărfurilor şi capitalurilor va fi asigurată prin
eliminarea tuturor obstacolelor juridice, tehnice, fiscale şi sanitar”

Pierre Milza

Obiective:

Organizarea şi funcţionarea Pieţii Unice Europene are loc în baza unui set
complex de prevederi şi norme, cunoaşterea cărora va contribui la:

- Perceperea legităţilor de organizare şi funcţionare a Pieţii Unice

Europene, de la formarea la consolidarea libertăţilor de circulaţie;

- Cunoaşterea beneficiilor funcţionării Pieţii Unice Europene pentru

cetăţeni şi pentru Uniunea Europeană în ansamblu.

113
 8.1.Piaţa Unică Europeană: de la formarea la consolidarea libertăţilor de
circulaţie
Unul dintre elementele de bază a trăiniciei, atractivităţii şi perspectivei pe care
o oferă Uniunea Europeană constă în asigurarea libertăţilor fundamentale care au şi
stat la originea concepţiei de integrare de pe bătrânul continent. Libera circulaţie a
persoanelor, a bunurilor, a serviciilor şi a capitalului este ceea ce a garantat de la
bun început succesul eforturilor de depăşire a izolaţionismului şi de ieşire la un
nivel calitativ nou, capabil să răspundă celor mai ambiţioase provocări ale vremii,
iar pe de altă parte să asigure Uniunii Europene prospeţimea necesară unei evoluţii
şi dezvoltări organice a ţărilor membre a comunităţii. Or, fără asigurarea pieţei
unice nimic din conceptul Europei unite nu mai este valabil. Libertatea de circulaţie
pentru persoane, bunuri, servicii şi capitaluri a schimbat faţa întregului continent.
Oricine astăzi care îşi doreşte obţinerea studiilor într-o ţară membră a comunităţii
europene o poate face fără de nici un obstacol. Acelaşi lucru se referă şi la
posibilitatea de a locui, munci sau de a beneficia de asistenţa socială într-o altă ţară
membru a comunităţii. La rândul său, întreprinderile mici şi mijlocii nu mai
întâlnesc obstacolele de altă dată în desfăşurarea afacerilor, care sunt desfăşurate
mult mai simplu şi fără încărcătura birocratică de altă dată.
Atractivitatea libertăţii care funcţionează în Uniunea Europeană a determinat o
creştere continuă la nivelul întregii comunităţi. Aşa de exemplu dacă la început
piaţa unică a consumatorilor întrunea un număr de 345 milioane de consumatori, la
ora actuală această cifră a depăşit nivelul de 500 de milioane de consumatori [1, p
123].
Datorită condiţiilor favorabile şi a conjuncturii propice dezvoltării mediului de
afaceri din Uniunea Europeană a crescut şi comerţul transfrontalier, iar valoarea
mărfurilor comercializate a crescut spectaculos de la 800 de miliarde de euro în
anul 1992 la 2,8 mii de miliarde în anul 2013. Totodată o creştere considerabilă s-a
înregistrat şi la nivelul comerţului pe care Uniunea Europeană l-a desfăşurat cu
restul lumii [2, p. 5]. Cifrele spun de la sine. Aşa în anul 1992 comerţul se ridica la
500 de miliarde de euro, iar spre anul 2013 el depăşea deja 1,7 mii de miliarde. Aşa
cum apreciază la ora actuală specialiştii piaţa unică europeană astăzi reprezintă: Cel
mai mare PIB din lume; Numărul consumatorilor depăşeşte cifra de 500 de
milioane, ceea ce reprezintă circa 7% din populaţia mondială, iar în acest spaţiu îşi
desfăşoară activitate peste 20 de milioane de întreprinderi mici şi mijlocii – cele
care garantează o dezvoltare durabilă şi eficientă; Din cadrul pieţei unice fac parte
28 de state; Este cel mai mare exportator şi cel mai mare importator; Întruneşte
circa 20% din exporturile şi importurile înregistrate la nivel mondial.
Pentru relansarea procesului de integrare, era nevoie de noi abordări
conceptuale şi de noi strategii care ar fi adus un impuls acesteia. Instituţiile

114
europene aveau să-şi modifice regulile de funcţionare, iar competenţele lor au fost
extinse considerabil. Schimbarea prerogativelor au vizat mai ales domeniul
cercetării şi dezvoltării, al mediului şi al politicii externe comune. Actul Unic
European a fost semnat la Luxemburg la 17 februarie 1986 de către o parte din state
şi la 28 februarie de către ceilalţi. Acest act a fost apreciat ca „prima modificare
importantă a Tratatului de Instituire a Comunităţii Economice Europene”. El a
intrat în vigoare la 1 iulie 1987. Printre etapele care au condus la semnarea Actului
Unic European s-a numărat şi „Cartea Albă despre piaţa internă” din anul 1985.
Prin publicarea Cărţii Albe au fost identificate 279 de măsuri care au fost
considerate necesare pentru constituirea unei pieţi interne a ţărilor membre a
comunităţii europene. Atunci Cartea a propus un calendar de realizare a
programului, iar data limită pentru definitivare a fost stabilită ziua de 31 decembrie
1992. Principalul obiectiv al Actului Unic European a fost constituirea pieţei unice
interne. Tratatele existente erau un mare obstacol pe calea realizării acesteia atâta
timp cât pentru luarea deciziilor din cadrul Consiliului de cele mai multe ori era
necesar de o unanimitate în domeniul armonizării legislative [3, p. 25].
Realizarea pieţei unice necesita schimbări importante în cadrul legislaţiei
existente. În primul rând era vorba de schimbarea modalităţii de adoptare a
deciziilor. Actul Unic trebuia să aducă schimbări esenţiale în cadrul procedurii
decizionale. În termeni reali era vorba de schimbarea principiului unanimităţii pe
cel al majorităţii. Dacă principiul unanimităţii ducea deseori la blocaje fireşti, mai
ales atunci când se căuta găsirea unui numitor comun pentru toate statele membre
(atunci erau 12 state membre). Pentru realizarea pieţei unice nu mai era nevoie de
unanimitate, totuşi cu câteva excepţii. În continuare, era nevoie de unanimitate în
asemenea chestiuni ca: Fiscalitatea; Libera circulaţie a persoanelor; Drepturile şi
interesele lucrătorilor salariaţi.
Departe de a fi o instituţie care să soluţioneze toate problemele existente,
deoarece instituirea Consiliului European s-a produs fără precizarea competenţelor
sale şi nu avea putere de decizie, sau nu dispunea de mijloace de constrângere în
raport cu celelalte instituţii, noua conjunctură a însemnat un pas important înainte
în direcţia constituirii unor structuri capabile să asigure trăinicia şi durabilitatea
eforturilor integraţioniste. Unul dintre elementele cheie care au amplificat formarea
pieţei unice a fost introducerea monedei unice. Numele de euro a fost adoptat
oficial la 16 decembrie 1995. La 1 ianuarie 1999, moneda euro a intrat pe pieţele
internaţionale, înlocuind unitatea monetară europeană ECU. Peste doar câţiva ani,
de la 1 ianuarie 2002, bancnotele şi monedele euro au intrat în circulaţie [4].
În prezent euro este folosit în ţările Uniunii europene: Austria, Belgia, Cipru,
Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania,
Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Slovacia, Slovenia şi Spania. Alte ţări mici,

115
deşi nu sunt membri ai Uniunii Europene: Andora, Monaco, San Marino şi Vatican
folosesc de asemenea moneda euro.
La Maastricht, unde s-a stabilit crearea Uniunii Europene, au fost desemnate şi
criteriile fundamentale pentru politicile monetare ale ţărilor membre ale zonei euro.
Astfel, o ţară membră a zonei euro, sau alta care ar dori să intre în zona euro are
obligaţia de a proteja stabilitatea monedei. Ţările în cauză trebuie de asemenea să
aibă legi specifice cu privire la funcţionarea băncilor naţionale şi la modul de
practicare a politicilor monetare [5].
Din punctul de vedere al indicatorilor economici, modul de măsurare a
acestuia şi a criteriilor de convergenţă s-a stabilit că în ceea ce priveşte stabilitatea
preţurilor, rata inflaţiei trebuie să fie una armonizată şi să nu fie mai mare decât
1,5% peste media celor mai mici rate ale inflaţiei în primele trei ţări cu cei mai buni
indicatori economici. Al doilea element de care trebuie ţinut seama ţine de puterea
finanţelor publice pentru care deficitul public exprimat în procente din PIB nu
trebuie să depăşească 3%, iar datoria publică exprimată ca % din PIB nu trebuie să
fie mai mare decât 60%.
Totodată abaterea de la aceste măsuri şi-a spus puternic cuvântul în timpul
ultimei crize economice globale, care a început în anul 2008 şi care a afectat
puternic relaţiile economice pe plan global. A urmat criza din Grecia care a dus
această ţară în pragul falimentului. Au fost necesare eforturi consolidate din partea
întregii comunităţi europene pentru depăşirea acestei situaţii şi redresarea poziţiei
în care se află Grecia, deşi în continuare sunt nevoie de mai multe măsuri pentru
îndreptarea situaţiei. Chiar dacă principiile pentru participarea la zona euro au fost
clar stabilite, efectele crizei care a început în anul 2008 şi-au spus cuvântul asupra
trăiniciei acordurilor încheiate, iar mai multe state s-au abătut de la linia stabilită
anterior pentru participarea în comun la zona euro. Astfel, Spania, Portugalia, Italia,
Irlanda ş.a. state din zona euro nu-şi îndeplinesc în permanenţă obligaţiunea de a
limita datoriile bugetare anuale la maxim 3% din PIB, iar cele totale la 60% din
PIB.
Cu toate aceste zona euro la ora actuală este o realitate incontestabilă şi o
structură financiară constituită cu toate cele necesare pentru a se afirma pe plan
global. Aşa de exemplu, la un timp relativ scurt după constituire şi intrare în
circulaţie, adică în anul 2010, conform unor estimări, proporţia rezervelor valutare
globale se ridica la circa 26,3% fiind a doua monedă de rezervă după dolar. Aşa
cum au afirmat oficialităţile Băncii Centrale Europene (BCE), această instituţie
financiară duce o politică orientată spre stabilitate ale BCE şi Eurosistemului,
continuând să utilizeze euro ca pe o valoare de depozit credibilă [6]. Totodată,
existenţa unei valute comune pentru statele membre ale zonei euro este un element
determinant în asigurarea viabilităţii şi perspectivelor pieţii comune. Această

116
realitate asigură o continuitate a proiectelor comune realizate în cadrul pieţii interne
a Uniunii Europene, îi asigură prosperitate şi perspective pentru o evoluţie
continuă. Cumulată cu evoluţia spectaculoasă a monedei euro, care i-a permis să
devină o valută de rezervă, aceste perspective garantează o şi mai mare
atractivitate, pe de o parte a monedei euro, iar pe de altă parte a pieţei comune
europene.
Aşa în pofida greutăţilor şi dificultăţilor abătute asupra economiei mondiale în
general şi a pieţei comune în special, este evident că Uniunea Europeană are
soluţiile necesare pentru depăşirea acestor greutăţi inerente într-o lume aflată în
plină schimbare instituţională şi care totuşi este încă vulnerabilă la diferite fluctuaţii
pe arena internaţională. Totodată, politica financiară s-a orientat spre depăşirea
stării de criză [3, p. 94]. Moneda unică şi-a demonstrat puterea şi rezistenţa în faţa
diferitor intemperii, reuşind să-şi păstreze linia de plutire şi să garanteze stabilitate,
menţinându-şi puterea de cumpărare.
Libera circulaţie a persoanelor, lichidarea controalelor la frontiere între cele 22
de ţări care aparţin spaţiului Shengen, stimulează schimbul de persoane şi libera
circulaţie a acestora, dând posibilitatea unor impulsuri pentru o evoluţie ascendentă
a economiilor care fac parte din Uniunii Europene. Deşi beneficiile pieţei comune
şi potenţialul său sunt în continuă creştere înregistrând un salt calitativ incredibil,
există mai sunt multe elemente, detalii şi domenii în care potenţialul său este
departe de a-şi atinge potenţialul său optim. Este vorba aici şi de domeniul
serviciilor care asigură mai bine de 70 % din activitatea economică din cadrul
Uniunii Europene. Aşa cum s-a constatat, în pofida progreselor importante realizate
în cadrul pieţei comune, în general, piaţa unică a serviciilor mai are multe elemente
a căror potenţial nu au fost pe deplin folosite.
Un alt domeniu de activitate care la ora actuală se bucură de o activitate
prodigioasă ţine de domeniul Tehnologiilor Informaţionale. Formarea reţelei
digitale internaţionale a făcut posibilă crearea unor noi oportunităţi în dezvoltarea
comerţului. Cumpărăturile on-line devin din ce în ce mai populare, iar tot mai
multe persoane fac apel la acest gen de serviciu pentru achiziţionarea de bunuri.
Bineînţeles, că un asemenea gen de activitate necesită o securizare a reţelei de
internet, cât şi o securizare a mijloacelor şi surselor bancare de pe care se fac astfel
de intervenţii [7, p. 9]. Aceleaşi principii pun în faţă un alt fel de problemă cea a
necesităţii instruirii folosirii mijloacelor digitale, lucru important în contextul
îmbătrânirii tot mai accentuate a populaţiei şi de asigurare a mobilităţii serviciilor
de vânzare cumpărare.
Fireşte că nici o economie, oricât de păzită şi securizată n-ar fi ea, nu poate fi
asigurată în faţa crizelor economice şi financiare, iar bulversarea echilibrului
existent poate fi foarte uşor bulversat într-o lume interdependentă şi globalizată aşa

117
cum este lumea la etapa actuală. Politicile economice greşite, demersurile
populiste, căutarea obţinerii avantajului celui mai rapid mai ales prin practici
speculative – toate acestea la un loc reprezintă premize pentru declanşarea crizei.
Cea mai recentă criză declanşată în anul 2008 a arătat scos la iveală mai multe
probleme şi sensibilităţi inclusiv din cadrul Uniunii Europene. Reducerea activităţii
economice şi creşterea numărului şomerilor, mai ales în rândul tinerilor au afectat
puternic şi imaginea comunităţii europene. Mai multe ţări din cadrul uniunii au
cerut ajutor de urgenţă. Toate acestea au scos la iveală mai multe probleme şi
carenţe structurale ce ţin de funcţionalitatea pieţei unice. Afectarea finanţelor
publice, şi scăderea drastică a încrederii cetăţenilor în sectorul bancar – toate aceste
au fost o consecinţă firească a nerealizării mai multor principii din cadrul
comunităţii europene.
Cu toate acestea, anume structurile şi organismele europene au propus soluţii
pentru depăşirea crizei şi restabilirea prestigiului pe care comunitatea europeană l-a
avut. Pieţei unice îi revine unul dintre rolurile principale în restabilirea şi
proiectarea unei noi viziuni asupra Uniunii Europene. În fond, soluţiile pentru o
funcţionare mai bună a pieţei unice, o coordonare mai eficientă a politicilor
economice, a normelor pentru sectorul financiar, punerea acestuia sub
supravegherea unui organism de supraveghere sunt elementele care pot asigura o
nouă relansare a pieţei unice. Aceste eforturi pot să fie realizate numai prin
finalizarea pieţei unice.
Abordarea nouă conceptuală este bazată pe o cooperare mai strânsă dintre
Comisie şi ţările Uniunii Europene, precum şi colaborarea cu cetăţenii şi
întreprinderile cu privire la aspectele legate de funcţionarea pieţei unice europene.
La rândul său, furnizarea şi obţinerea informaţiilor necesare s-a schimbat în mod
radical, mai ales în contextul apariţiei şi evoluţiei fulminante a tehnologiilor
informaţionale alături de reţeaua de internet. Soluţionarea problemelor de diferit
nivel este realizată prin cooperarea transfrontalieră şi căutarea soluţiilor la nivelul
Uniunii Europene. Piaţa unică europeană, chiar dacă nu este un organism perfect, a
avut un rol important în depăşirea crizei financiare declanşată în anul 2008. Aşa
cum criza a afectat grav Europa, Comisia a elaborat un set de măsuri pentru
aprofundarea şi consolidarea bazelor pieţei unice europene, care ar amplifica şi mai
mult integrarea în cadrul acestei structuri [7, p. 11].
S-a accentuat necesitatea valorificării depline a potenţialului pieţei unice mai
ales în materie de creştere şi ocupare a forţei de muncă. În cazul realizării
schimbărilor structurale şi de acomodarea a structurilor pieţei unice, Comisia de
regulă efectuează o consultare cu opinia publică, întreprinderile, asociaţiile
profesionale, sindicatele etc. cu scopul de a ajunge la un numitor comun.
Dezbaterile, datorită tehnicilor moderne, se desfăşoară de regulă on-line.

118
Amploarea pe care le-au obţinut reţelele de socializare este folosită în aceste
discuţii, iar în urma discuţiilor se aduc argumente şi contraargumente cu privire la
prevederile care sunt puse spre amendare. Folosirea activităţilor de consultare a
opiniei publice aduce un plus acestor redactări, aşa cum fiecare dintre cei care
participă la dezbateri au ocazia să vină cu propria viziune asupra subiectelor
dezbătute. Aşa cum s-a remarcat, forumul joacă un rol important în evaluarea
politicilor prin monitorizarea implementării Actului pieţei unice.
Pentru asigurarea bunei funcţionalităţi a pieţei unice, normele Uniunii
Europene trebuie să se regăsească în legislaţia naţională. Pornind cu anul 1998,
Comisia evaluează progresele şi starea de fapt în ceea ce priveşte implementarea şi
respectarea normelor pieţei unice, prin intermediul aşa-numitului „tablou de bord
al pieţei interne”. În cadrul evaluărilor şi consultărilor care au loc periodic se pot
trage concluziile cu privire la realizările, dar şi scăpările obţinute în perioada de
referinţă. Statele membre ale Uniunii Europene au şi obligaţia de a se racorda
normelor şi principiilor comunitare. Ele poartă răspunderea de aplicare corectă şi la
timp a legislaţiei Uniunii Europene, iar comisia are sarcina de a asigura că ele
respectă această obligaţie. Comisia urmăreşte aceste practici ale statelor membre,
iar în cazul în care acestea din urmă nu se conformează legislaţiei europene,
Comisia se poate adresa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cu sediul la
Luxemburg.
Procedura de încălcare a dreptului Uniunii Europene cuprinde mai multe etape
care începe cu investigarea faptului semnalat în urma primirii unei plângeri, sau din
proprie iniţiativă, atunci când a constat vreo încălcare a legislaţiei comunitare.
Totuşi, Curtea nu poate anula o măsură naţională incompatibilă cu normele
europene şi nici nu îi poate ordona statului membru să plătească daune celor
păgubiţi. În acest caz doar statul membru poate să ia măsurile necesare pentru a se
conforma legislaţiei europene. Politicile promovate de oficialităţile Uniunii
Europene în domeniul concurenţei şi cele cu privire la piaţa unică internă constau
în stabilirea echităţii procesului de concurenţă. Aceste principii se află la originea
proceselor fireşti în domeniul serviciilor, contribuie la scăderea preţurilor şi la
îmbunătăţirea calităţii. De cele mai multe ori, hotărârile Curţii stabilesc precedente
importante în stabilirea principiilor şi a modului de comportament în diferite cazuri.
De exemplu, Curtea s-a pronunţat deseori împotriva drepturilor preferenţiale de vot
ale statului în cadrul companiilor private, ceea ce în mod firesc duce la îngrădirea
liberei circulaţii a capitalului.
Funcţionarea pieţei unice este asigurată de un complex de factori cu o
interdependenţă bine stabilită şi care a realizat, la această oră, o structură
funcţională care ia în consideraţie totalitatea factorilor şi a procedeelor. Gestionarea
acesteia şi experienţa acumulată de-a lungul timpului a impus şi stabilirea unei

119
strategii de interacţiune cu factorii de decizie de diferit nivel şi cu implicare a
diferitor medii cu un spectru foarte larg. Între acestea, deschiderea şi transparenţa
ocupă un loc prioritar în funcţionarea principiilor pieţei unice europene. Iată de ce
informarea cetăţenilor, întreprinderilor cu privire la drepturile şi oportunităţile
pieţei unice europene reprezintă una intre sarcinile de bază ale Comisiei Europene,
iar conştientizarea acestui fapt duce la permanentizarea contactului cu factorii de
decizie a celor interesaţi de funcţionarea mecanismelor Uniunii Europene.
Au fost organizate şi funcţionează diferite portaluri care îi informează pe cei
interesaţi, cetăţeni sau întreprinderi, de modalităţile de funcţionare a pieţei unice
europene, le furnizează informaţii practice şi accesibile cu privire la diferite teme:
ca de exemplu documentele de călătorie şi drepturile pasagerilor, până la
deschiderea unui cont bancar în altă ţară membră şi paşii care trebuie de urmat în
cazul unui tratament medical neprevăzut în timpul şederii temporare într-o altă ţară
membră a Uniunii Europene. Întreprinderile la rândul lor pot afla informaţii utile cu
privire la impozite, proceduri contabile, posibilităţile de obţinere a finanţării din
partea organismelor financiare, sau despre fondurile de capital etc.
Beneficiile pieţei unice europene sunt diverse, iar pe lângă oferta de a-i
informa pe cetăţenii de rând sau întreprinderile cu privire la realităţile diverse din
alte ţări membre ale Uniunii Europene, organismele comunitare europene le
creează o disponibilitate maximă pentru a putea beneficia de toate avantajele
apartenenţei la spaţiul european unic. Astfel de organisme care facilitează la maxim
apartenenţa la spaţiul unic european sunt de exemplu – centrele europene de
consumatori, unde doritorii pot primi gratis sfaturi pentru diferite chestiuni. Acestea
oferă informaţii şi dau sfaturi practice celor interesaţi în chestiunile financiare sau
cum să se descurce în cazul apariţiei diferitor probleme. De asemenea, în aceleaşi
centre cei doritori au ocazia să obţină informaţii cu privire la protecţia
consumatorilor sau alte probleme apărute între timp. În anul 2006, a fost lansată
Reţeaua de cooperare pentru protecţia consumatorilor, în care sunt reunite
autorităţile naţionale din toate ţările membre a Uniunii Europene. În cazul acesteia
sunt practicate asistenţa reciprocă în prevenirea practicilor comerciale nelegale,
contrare normelor Uniunii Europene şi schimbul de informaţii cu privire la
problemele apărute pe parcurs. Până în prezent în cadrul acestor practici au fost
soluţionate mai multe cazuri, ceea ce este o dovadă concludentă a utilităţii acestor
practici de interes comun şi de ajutor în soluţionarea cazurilor apărute.
În cazul diferitelor reţele de comunicare se intervine direct în sprijinul
persoanelor fizice sau juridice interesate de obţinerea asistenţei în soluţionare
problemelor deja apărute. Sunt oferite consultanţe utile în chestiuni legate de
aplicare necorespunzătoare a normelor şi legislaţiei din Uniunea Europeană.

120
Gestionarea stărilor conflictuale se află în strânsă legătură cu ceea ce prezintă
pentru petiţionari interes special.
Cele mai frecvente cazuri sunt legate de probleme privitoare la refuzul
oficialităţilor locale de a recunoaşte calificările profesionale. De asemenea sunt
cazuri foarte frecvente când petiţionarilor reclamă accesul la educaţie, dar şi
acordarea permiselor de şedere sau a drepturilor de securitate socială. Reţeaua
serviciilor de ocupare a forţei de muncă şi portalul mobilităţii profesionale
contribuie la facilitarea mobilităţii profesionale prin libera circulaţie a lucrătorilor
în cadrul Spaţiului Economic European (unde şi Elveţia este parte componentă).
Înfiinţată în anul 1993, această organizaţie oferă informaţii utile în vederea
consilierii şi a recrutării/ plasării a forţei de muncă în domeniile şi sectoarele care
are nevoie de aşa ceva, în strânsă legătură cu angajatorii şi alte persoane care
doresc să beneficieze de avantajele liberei circulaţii [8, 7].
Criza financiară declanşată în anul 2008 a pus în faţa Uniunii Europene mai
multe provocări. Necesitatea revizuirii politicii economice europene a sugerat
necesitatea realizării mai multor proiecte care să determine o schimbare a fondului
social, politic şi cel mai important economic. Astfel, s-a ridicat problema
definitivării pieţei unice, care a devenit o prioritate pentru Comisia Europeană.
Aceste eforturi se încadrează în logica evenimentelor din ultimul deceniu, deceniu
care a pus serios la încercare realizările anterioare în domeniul integrării europene.
La ora actuală, bulversările la nivel european şi care vizează atât Uniunea
Europeană, cât şi ţările membre principale ale comunităţii au pus problema
schimbării abordărilor conceptuale şi a necesităţii realizării noilor forme de
integrare. De aceea, revigorarea economiei europene se înscrie perfect pe direcţia
noilor teme şi proiecte ale comunităţii. În ultima perioadă s-au depus eforturi
susţinute menite să impulsioneze economia, iar cele mai multe dintre aceste planuri
se încadrează în logica ultimelor evenimente şi este legată direct de piaţa unică
europeană.

8.2.Beneficiile funcţionării Pieţii Unice Europene

Printre obiectivele principale din ultima perioadă se numără îmbunătăţirea
accesului la finanţare pentru companiile nou înfiinţate. De cele mai multe ori, chiar
la începutul fiinţării lor, întreprinderile noi duc lipsă acută de capital pentru
recrutarea personalului sau a asigurării echipamentului corespunzător necesar
actului de producţie concurenţială. Iată de ce Comisia a propus un regulament care
stabileşte norme uniforme de reglementare a comercializării fondurilor de capital
de risc. Odată cu noile reglementări fondurile menţionate au ocazia să atragă mai
mult capital şi să devină mai consistente, iar prin aceste măsuri întreprinderile noi

121
au primit noi perspective de creştere. În urma dezbaterilor, s-a luat hotărârea că
gospodăriile şi întreprinderile îşi pot alege acum furnizorul de energie.
O altă prioritate ţine de îmbunătăţirea recunoaşterii calificărilor profesionale.
În noiembrie 2013 a fost adoptată o nouă versiune a directivei privind calificările
profesionale, care facilitează recunoaşterea acestora în alte state membru şi
garantează un mai mare nivel de protecţie a consumatorilor. De asemenea şi
mobilitatea lucrătorilor la nivelul Uniunii Europene – o altă prioritate – vine să
stabilească o altă sarcină a momentului atâta timp cât multe posturi rămân vacante
şi ar putea fi completate în cadrul ameliorării acestei mobilităţi. A fost propusă
introducerea unui „card profesional european”, menit să-i ajute pe cei interesaţi să
obţină mai uşor recunoaşterea calificărilor pe teritoriul Uniunii Europene şi astfel
să impulsioneze mobilitatea la nivelul întregii Europe [3, p. 55].
În februarie 2014, au fost adoptate noi norme cu privire la achiziţiile publice şi
atribuirea concesiunilor. Strategia Europa 2020 accentuează faptul că politica
achiziţiilor publice rămân larg deschise în toată Europa, mai ales în perioada de
criză financiară.
Noile norme fac procedurile mai sensibile, le fac flexibile şi adaptate pentru a
veni mai bine în sprijinul celorlalte politici – toate cu scopul de a garanta o utilizare
cât mai bună a banilor. Odată cu respectarea principiilor transparenţei şi
concurenţei achiziţiile publice vor deveni mai eficiente. Noile norme, de asemenea,
îşi propun să faciliteze atribuirea de concesiuni, iar încheierea parteneriatelor
public-privat vor încuraja investiţii noi şi vor promova o revenire rapidă la creşterea
economică durabilă.
O altă prioritate ţine de promovarea accesibilităţii economiei digitale. În
martie 2013, Comisia a propus reducerea cu 30% a costurilor de extindere a
internetului de mare viteză. Natura organizatorică ţine totuşi de statele membre. În
februarie 2013, au fost propuse şi noi norme privind siguranţa produselor care
circulă pe piaţa unică şi intensificarea supravegherii produselor nealimentare, în
special a celor importate din afara Uniunii Europene. Îmbunătăţirea trasabilităţii va
duce la retragerea rapidă a produselor a căror calitate nu mai corespunde termenului
de garanţie sau care ar avea ceva probleme de calitate. Noile norme vor fi puse în
aplicare de către autorităţile naţionale de supraveghere a pieţei. Comisia îşi
propune să contribuie la dezvoltarea economiei sociale şi a întreprinderilor sociale.
Scopul principal al acestora este de a îndeplini obiectivele sociale şi de mediu. Pe
viitor se prevede la Uniunea Europeană să aibă un rol important în dezvoltarea
întreprinderilor mici şi mijlocii prin intermediul internetului astfel contribuind la
asigurarea necesarului de finanţare a acestora.
Piaţa unică este realizată pentru un număr de peste 500 de milioane de
consumatori. Diversitatea alegerii este unul dintre punctele forte ca într-un spaţiu

122
atât de mare să se creeze un mediu concurenţial, iar principalele principii să ţină de
calitate şi preţ mai bun. O astfel de atmosferă stimulează concurenţa, inovarea şi
creşterea. Crearea pieţei unice europene din start s-a anunţat ca o manifestare care
să aibă în vedere combaterea discriminării şi susţinerea egalităţii pentru ca pe
continent să nu existe nici o diferenţă în deservire care ar avea la bază principiul
etnic sau regional [3. p. 66]. Dintre cele mai noi tendinţe în sfera pieţei unice
europene se numără şi piaţa digitală unică. Puţini ştiu că cele mai mari realizări în
domeniul dezvoltării reţelei internetului se datorează şi politicii active de
promovare în acest domeniu venit din partea Uniunii Europene.
În domeniul cultural datorită politicii Uniunii Europene privind piaţa unică,
cetăţenii pot accesa versiunile digitale ale creaţiilor europene din diverse domenii
(literatură, film pictură etc.) prin intermediul diferitor portaluri. Piaţa digitală unică
poate fi o parte din rezolvarea problemei relansării economice. Legislaţia Uniunii
Europene din ultimii 15 ani a înregistrat succese notabile în ceea ce priveşte pieţele
naţionale ale energiei. În urma demersurilor susţinute, s-a reuşit scoaterea pieţelor
naţionale ale energiei de sub controlul monopolurilor deţinute de stat şi să se
deschidă posibilitatea furnizării energiei de către furnizorii din străinătate. Prin
urmare, consumatorii casnici şi întreprinderile au posibilitatea acum să îşi aleagă
furnizorul de energie. Intensificarea comerţului transfrontalier contribuie şi la
prevenirea eventualelor probleme de aprovizionare cu energia electrică. Mai multe
companii europene activează acum în câteva ţări membre ale Uniunii Europene.
Creşterea numărului autorizat al furnizorilor va duce la creşterea concurenţei şi în
rândul furnizorilor de servicii [1, p. 105].
La ora actuală majoritatea diplomelor şi a calificărilor profesionale obţinute
într-o ţară din Uniunea Europeană sunt recunoscute în celelalte. Totodată prin
programele europene Erasmus + sute de mii de europeni urmează studii anuale,
sesiuni de formare în alte ţări decât cea de origine. Aceste schimburi contribuie la
stimularea economiei şi este sprijinită de majoritatea populaţiei de pe continentul
european. Multe persoane după ce au trecut prin stagii de pregătire din străinătate s-
au angajat în acele ţări fiind ataşaţi de noile locuri de trai şi de cultura ţărilor de
adopţie. La ora actuală, întreprinderile mici şi mijlocii sunt elementul cheie al
economiei europene. Ele asigură circa 85 % din locurile de muncă noi disponibile
în Uniunea Europeană. Anume ele se află a avanpostul politicilor inovaţionale din
Uniunea Europeană ceea ce pune bazele unei noi relansări economice. Beneficiile
pe care le oferă piaţa unică europeană contribuie în mod decisiv la sporirea
concurenţei lor pe pieţele de din afara Uniunii Europene, fapt explicabil dacă ţinem
seama de politicile economice promovate în cadrul structurilor economice
constituite la mijlocul secolului al XX-lea şi evoluate până la etapa actuală.

123
 Un rol important în asigurarea dezvoltării pieţei unice europene l-a avut
recunoaşterea reciprocă prin care se garantează că normele tehnice existente la
nivel naţional nu stau în calea liberei circulaţii a bunurilor pe teritoriul Uniunii
Europene. Estimativ din 2007 până în prezent povara administrativă a
întreprinderilor europene a fost redusă cu circa 25%.
Pe lângă libera circulaţie a bunurilor, directivele Comisiei fac referinţă şi la
protecţia mediului. Ca urmare, a unei politici chibzuite s-au înregistrat progrese
importante în domeniul protecţiei mediului, iar producţia industrială stă în legătură
directă cu nivelul poluării mediului, aceasta fiind în legătură directă şi cu condiţiile
în care producţia industrială trebuie să răspundă principalelor cerinţe de protejarea
mediului înconjurător [7, p. 9]. Crearea unei pieţe unice europene este greu de
realizat fără eliminarea practicilor anticoncurenţiale şi a obstacolelor care stau în
faţa liberei concurenţe şi împiedică libertatea de mişcare.
Toate acestea alături de promovarea inovării şi investiţiilor stau la temelia unei
dezvoltări durabile care ar asigura Uniunii Europene un viitor plin de realizări. Iată
de ce protecţia proprietăţii intelectuale are un rol important în asigurarea succesului
pieţei unice. Crearea în anul 1993 a mărcii unice care a permis desfăşurarea
activităţii în mai multe state a Uniunii Europene cu eforturi mai mici şi cu mai
puţine eforturi. Înregistrarea mărcii poate fi făcută mult mai lesne. În curând va fi
posibilă brevetarea invenţiei o singură dată. Anterior, aceste proceduri trebuiau
realizate în toate ţările membre.
Astfel, piaţa unică europeană care se sprijină pe cele patru libertăţi: a
persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalului reprezintă unul dintre stâlpii
Uniunii Europene. Evenimentele care s-au produs de la începutul primelor instituţii
comunitare şi până în prezent pot fi ancorate ideile libertăţilor de care a fost vorba
mai sus. Totodată, construcţia europeană nu a fost una liniară, de multe ori au
trebuit să fie rectificate proiecţii de viitor. Pe de altă parte, noua comunitate a
moştenit o realitate venită încă din perioada secolului al XIX-lea cu structuri
fiscale, economice şi protecţioniste care aveau ca scop mai ales protejarea propriei
industrii, agriculturi, sistem fiscal, bugetar, în genere a economiei. Odată cu
începutul demersurilor integraţioniste acestea trebuiau să înlocuiască o poziţie
aproape diametral opusă a ceea ce avea să urmeze pe tărâmul integrării europene.
Pe de altă parte, deşi conştientizată, necesitatea creării pieţei unice europene se
lovea de aceeaşi inerenţă a unei tradiţii seculare. Şi totuşi, necesitatea şi mai ales
avantajele pieţei unice europene au fost conştientizate de toate ţările membre ale
acordului [1, p. 123]. Totodată schimbările şi ajustările politicilor economice
trebuiau să se ralieze noilor realităţi economice, necesităţii realizării unor reforme a
vechiului sistem existent. Acestea trebuiau realizate pe de o parte ţinând seama de
necesităţile stringente ale dezvoltării economiei, iar pe de altă parte a respectării

124
suveranităţii părţilor semnatare – state naţionale care au hotărât să cedeze o parte
din suveranitatea lor în numele unui viitor mai bun. De aici şi necesitatea unui
compromis regăsit în forma şi structura de azi a pieţei unice europene.

BIBLIOGRAFIE:
1. Fererico Rossetto, Jerome Soibinet (coord.), Fişe tehnice despre Uniunea Europeană,
Luxemburg, 2014, 574 p.
2. Comisia Europeană. Libera circulaţie a mărfurilor. Luxemburg: Oficiul Uniunii
Europene pentru Publicaţii, 2010. 65 p.
3. Gabriela Carmen Pascariu. Integrare Economică Europeană.Suport de curs. Iaşi:
Universitatea „Al. I. Cuza”, 2009. 152 p.
4. A. Fourçans, L’Union monétaire de l’Europe : fondements théoriques, problèmes et
propositions, Revue d’économie politique, nr.1, 1991.
5. Tratatul de la Maastricht http://cursdeguvernare.ro/wp-
content/uploads/2014/07/maastricht-1992.pdf
6. Revista Capital, din 22 iulie 2011. Versiunea electronică: http://www.capital.ro/bce-
euro-este-in-continuare-a-doua-moneda-de-rezerva-a-lumii-150446.html
7. Comisia europeană. Piaţa internă. Luxemburg: Oficiul Uniunii Europene pentru
Publicaţii, 2014. 79 p.
8. Comisia europeană. Dreptul la liberă circulaţie şi şedere în Europa. Luxemburg:
Oficiul Uniunii Europene pentru Publicaţii, 2013, 60 p.

125
 TEMA 9: TEORIILE INTEGRĂRII EUROPENE

„Au existat dezbateri importante cu privire la gradul de necesitate al transferării

puterilor guvernelor naţionale către organizaţii internaţionale. În acest sens putem
distinge
două concepţii opuse: supranaţională şi interguvernamentală”

Willem Molle

Obiective:

Studierea şi însuşirea teoriilor care au fundamentat procesul integraţionist

european va contribui la:

- Cunoaşterea factorilor influenţabili asupra fenomenului de globalizarea

şi modelul european de integrare;

- Fortificarea cunoştinţelor despre procesul de formare a Comunităţii

Europene şi a integrării regionale;

- Conceperea esenţei şi conţinutului procesului de crearea a Uniunii

Europene – compromisul principalelor teorii ale integrării.

126
 9.1.Globalizarea şi modelul european de integrare
Procesele integraţioniste cunoscute de-a lungul istoriei se deosebesc de actuala
globalizare prin ritmul şi amploarea schimbărilor, dar şi prin suportul substanţial şi
exponenţial al ştiinţei şi tehnicii cu impact imediat asupra condiţiilor de creştere a
calităţii vieţii cotidiene. Teoriile globaliste defineau fenomenul integraţionalismului
doar ca o expresie a concentrării economice şi financiare sub controlul marilor
societăţi transnaţionale. Se vorbea mult despre noua revoluţie industrială, care a
deschis oportunităţi deosebite pentru creşterea economică şi a determinat
îndepărtarea de pe pieţele internaţionale a micilor concurenţi în favoarea marilor
capitaluri transnaţionale. Deci, esenţa globalizării este integraţionismul. Teoriile
integraţioniste ale unor grupuri de studiu interdisciplinare, futurologi, oameni
politici, analişti, personalităţi din diferite segmente ale ştiinţei au apreciat că
începutul de mileniu va fi dominat de conglomeratele procese de integrare,
indiferent sub ce denumire apar.
În mod uzual, noţiunea de integrare europeană desemnează procesul amplu
politico-economic şi instituţional care tinde spre realizarea unei interdependenţe tot
mai accentuate între statele comunitare, încât, treptat, ele să devină părţi ale unui
întreg cu proprietăţi şi funcţii distincte. În acest mod se poate percepe Uniunea
Europeană ca un sistem integru. Teoriile integrării europene fac distincţie între
integrarea formală, care se referă la ansamblul normativ, al reglementărilor, în
primul rând de ordin juridic şi integrare informală, care desemnează dinamica
producţiei şi pieţei, politicile europene din toate domeniile desfăşurate prin forţa
mecanismelor create. Studiul teoriilor integrării europene pune în evidenţă faptul că
demersurile teoretice, de toate orientările, lărgesc sfera şi orizontul cercetărilor şi
reflectărilor consacrate problemelor europene. Construcţia noii Europe este văzută
nu numai ca o entitate economică, ci şi juridică, administrativă, politică şi chiar
militară. Teoriile integrării se concentrează acum mai cu seamă pe aspectele
politice, juridice, militare şi culturale, acceptând caracterul pluridisciplinar al
studiilor europene, care se instituie tot mai mult în ceea ce se cheamă o ştiinţă de
graniţă a Europei moderne [1, p. 36].
Este incontestabil faptul că dezvoltarea fiecărei economii naţionale este
influenţată de condiţiile economice internaţionale, pe fondul intensificării
procesului de globalizare. Influenţele însă sunt diferite, în funcţie de puterea
economică şi politică a fiecărui stat. Pentru a nu cădea victime ale procesului de
globalizare, popoarele înţeleg că este bine să-şi unească eforturile măcar la nivel
regional. Se explică astfel de ce, în perioada postbelică relaţiile economice
internaţionale au fost concentrate în jurul a câtorva mari centre de putere
economică, dintre cele mai importante fiind: Uniunea Europeană, Statele Unite ale
Americii, Japonia, Federaţia Rusă, fiecare făurindu-şi o anumită zonă de influenţă.

127
În plus, pentru a legitima autoritatea, aceste spaţii de putere economică s-au
instituţionalizat, astfel încât, în Europa a fost creată Comunitatea Economică
Europeană (CEE) în 1958, demers de care ne vom ocupa în detalii pe parcursul
prezentei cercetări. Statele Unite ale Americii a instituţionalizat în 1994, împreună
cu Canada şi Mexic Acordul Nord-American de liber schimb (NAFTA). În prezent
NAFTA acoperă o piaţă de 375 milioane consumatori, cu perspectiva extinderii
încă mai sper sudul american şi o suprafaţă de 21,3 milioane km 2. Scopul declarat
al acestei organizaţii este liberalizarea comerţului cu produse şi servicii cu
eliminarea barierelor între părţi, precum şi liberalizarea investiţiilor intrazonale.
Domeniile vizate de activitatea NAFTA sunt: comerţul cu bunuri materiale,
comerţul cu servicii, investiţii directe de capital, concurenţă, protecţia mediului.
Organizaţia reprezintă un model de cooperare interguvernamental, fără a avea
organisme supranaţionale şi fără a avea obiective de natură politică.
Japonia şi-a consolidat poziţia de lider al Asociaţiei Ţărilor din Asia de Sud-
Est (ASEAN) şi Grupul de Cooperare Economică Asia – Pacific. Integraţionalismul
asiatic a preferat să înceapă cu interconectarea economiilor şi a sistemelor
financiar-bancare. De asemenea, ei au început edificarea unui sistem post-industrial
integrat, bazat pe microelectronică, tehnologii înalte şi alte cuceriri ale ştiinţei
aplicate. ASEAN-ul s-a constituit ca un răspuns împotriva expansiunii comuniste în
Indochina, în anul 1967. Statele fondatoare au fost Indonezia, Malaizia, Singapore,
Thailanda şi Filipine. Războaiele din peninsula Indochina au perturbat instituţia,
dar începând cu anul 1991 a renăscut ca urmare a iniţiativei Thailandei de creare a
unei zone de comerţ liber în Asia de Sud-Est. În prezent, membrele ASEAN sunt
Indonezia, Brunei, Malaizia, Filipine, Singapore, Thailanda şi Vietnam.
APEC-ul fondat în 1989 a fost conceput în ideea ca Statele Unite ale Americii
să nu uite de Asia după terminarea Războiului rece. Acest forum apare acum ca o
instituţie de monitorizare a creşterii influenţei Chinei în regiunea Oceanului Pacific.
În componenţa sa sunt 21 de state membre printre care Australia, Canada, Chile,
Coreea de Sud, China, Indonezia, Japonia, Malaizia, Mexic, Noua Zeelandă,
Filipine, Singapore, Statele Unite ale Americii, Taiwan, Thailanda ş.a. APEC
dispune de 65% din economia globală, 40% din populaţia lumii şi deţine 48% din
comerţul mondial, are cei mai mari poluatori şi consumatori de energie şi cele mai
numeroase armate din Pacific.
Cel de-al patrulea proces integraţionist are loc în spaţiul fostei URSS, în jurul
Federaţiei Ruse şi poartă denumirea de Comunitatea Statelor Independente. Creată
în decembrie 1991 pe ruinele defunctului imperiu sovietic, Comunitatea reuneşte
12 din cele 15 state, foste republici sovietice (statele baltice nu au aderat). Scopul
declarat al acestei organizaţii este de a reintegra fostul spaţiu sovietic, cu preţul
unor reforme şi concesii greu de realizat.

128
 Apariţia şi dezvoltarea acestor puternice structuri instituţionale, precum şi a
altor organizaţii regionale ale ţărilor în curs de dezvoltare, evidenţiază faptul că
sunt necesare verigi intermediare între obiectivitatea intereselor economice şi
culturale ale fiecărui popor. De aceea se afirmă, pe bună dreptate, că Uniunea
Europeană trebuie dezvoltată atât din considerentul menţinerii păcii, cât şi din
nevoia de a face faţă problemelor create de o lume aflată în plin proces de
globalizare, provocare considerată prea vastă şi prea complexă pentru a putea fi
gestionată doar la nivelul statelor naţionale tradiţionale. Astfel spus, globalizarea şi
regionalizarea sunt procese complementare ale societăţii moderne, declanşate de
stricarea echilibrului între posibilităţile de satisfacere a nevoilor de civilizaţie şi
posibilităţile de satisfacere a nevoilor de cultură. Ideal ar fi ca cele două categorii
de posibilităţi să fie în echilibru. Ideea este că în timp ce globalizarea creşte şansele
de satisfacere a nevoilor de civilizaţie tehnologică, atunci, pentru a-şi satisface
nevoile de cultură, popoarele apelează la diferite forme de regionalizare. Din
intersecţia lor derivă o serie de implicaţii importante pe diferite planuri: economic,
social, moral, politic, cultural-filozofic, apariţia de noi mentalităţi care necesită noi
acţiuni, cadrul instituţional reformat, noi categorii de gândire, politici şi acte
normative care să dea contur unei noi ordini internaţionale [2, p 56].
Oricum, sub aspect teoretic, este greu de făcut distincţia între evoluţia
procesului de globalizare şi evoluţia procesului de integrare europeană, întrucât în
ambele sisteme au apărut şi s-au consolidat mari instituţii financiare. Deosebirea
apare la nivel practic, prin felul în care sunt utilizate aceste instituţii financiare,
pentru că dacă în organizaţiile regionale controlul este asigurat pe baza unor
reglementări instituţionale, în cazul globalizării se impune, de obicei, dreptul celui
puternic, prin obligaţiunea asupra statelor de a îndeplini anumite condiţii pentru a
reuşi să primească finanţare externă din parter Fondului Monetar Internaţional, sau
pentru a se integra pe pieţele mondiale, fiind practic obligate să renunţe la
suveranitatea lor. Sub acest aspect, globalizarea îşi lasă puternic amprenta asupra
spiritului democratic al societăţilor.
Revenind la Uniunea Europeană, cei mai mulţi autori consideră că aceasta
reprezintă forma cea mai dezvoltată de integrare economică internaţională şi de
regionalizare a economiei mondiale. În prezent, Uniunea Europeană este o
organizaţie integrată în care deciziile sunt luate de instituţii supranaţionale. În
această situaţie, modelul european de integrare oferă şansa unei legături suportabile
între naţional şi global. Procesul globalizării evidenţiază, prin situaţiile conflictuale
pe care le alimentează necesitatea fundamentării din toate punctele de vederea a
politicii europene actuale, astfel încât vechiul continent să îşi poată exercita
tradiţionala vocaţie de legătură între diferitele civilizaţii contemporane. Această
opţiune transpartinică se impune cu atât mai mult, cu cât sfera economică şi sfera

129
politică, componente strategice de integrare regională delimitează celelalte sfere,
cum ar fi cea de identitate culturală sau socială a Europei.

9.2.Comunitatea Europeană şi integrarea regională

Se cunosc trei mari teorii ale integrării europene: funcţionalismul,
federalismul şi interguvernamentalismul, şi neofuncţionalism. Funcţionalismul este,
aşa cum afirmă Eugen Popescu, citându-l pe David Mitrany 3, o dezvoltare a unor
curente de idei apărute la sfârşitul Primului Război Mondial care îşi propuneau să
teoretizeze condiţiile prin care să pună capăt definitiv conflictelor de natură
politică. Aceste curente se revendicau de la tradiţia lui Kant şi a lui Widrow
Wilson, toate având în comun ideea că pacea şi prosperitatea nu fac parte din
ordinea naturală, fiind necesare instituţii supranaţionale care să reglementeze
relaţiile interstatale. Aşa deci, funcţionalismul este întemeiat pe realizarea unor
sarcini în comun, la nivel suprastatal. Mitran porneşte de la ideea că unele nevoi
depăşesc frontierele statului, acesta din urmă reprezentând un cadrul static care are
ca scop dobândirea şi menţinerea puterii şi nu asigurarea binelui public. Soluţia
funcţionalistă se întemeiază pe întemeierea unor sarcini în comun, la nivel
suprastatal, fiind asigurate astfel pacea şi stabilitatea socială. Astfel,
funcţionalismul reprezintă un mod de abordare a analizei politice caracterizată prin
atenţia acordată funcţiilor îndeplinite de sistemele politice sau în cadrul acestora.
Stabilitatea şi adaptarea la schimbare a sistemelor politice se realizează prin
îndeplinirea unor funcţii (primire, stocare şi prelucrare de informaţii, elaborarea de
decizii, socializare etc.) se reproşează acestui mod de analiză centrarea pe
problematica echilibrului politic, reducţionismul în ceea ce priveşte analiza
schimbărilor şi a importanţei statului şi a altor instituţii politice. Principiul
cooperării între statele naţionale în sferele sociale, umanitare, culturale şi
economice este cel ce întemeiază funcţionalismul. În pofida opoziţiei iniţiale,
funcţionalismul a fost utilizat ca bază a integrării europene [3, p. 22].
Teoriile integrării europene, printre care regăsim federalism şi
interguvernamentalism, trec într-o gamă de analiză mai largă, abordând două mari
probleme teoretice şi practice. Prima o constituie relaţia dintre economie şi politică,
iar cea de-a doua – viitorul statului naţiune ca formă de organizare şi metodă
viabilă de gestionare a societăţii viitoare. În esenţă, teoriile federaliste exprimă
promovarea ideilor legate de federaţie. Aceasta este o formă de organizare statală
constând în unirea în cadrul unui singur stat a mai multor state care îşi păstrează
organizarea lor proprie, dar dispun de unele legi şi organe politico administrative
comune (parlament şi guvern federal, armată federală, unele organe ale
3
David Mitrany (1888-1975) a fost un istoric și politolog născut în România, naturalizat în Marea Britanie. Mitrany
a contribuit la definirea abordării funcționaliste în studiul relațiilor internaționale numită funcționalism, parte a
instituționalismului liberal.

130
administraţiei de stat ş.a.). sunt cunoscute ca state federale Australia, Brazilia,
Canada, Germania, Elveţia, Mexic, Federaţia Rusia, Statele Unite ale Americii.
În ceea ce priveşte integrarea europeană trebuie să arătăm că viziunea federală
a Uniunii Europene a fost utilizată atât de adepţii integraţionalismului, cât şi de cei
care se opuneau acestui proces. Ambele grupuri şi-au demonstrat poziţiile făcând
apel la trăsăturile de bază ale federalismului clasic. Cele mai multe locuri s-au
referit la rolul şi competenţele instituţiilor europene, concretizate prin opiniile
extremitate cu privire la creşterea rolului Parlamentului European, rolul cheie jucat
de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene sau de competenţele Comisiei
Europene ca antrenor şi iniţiator al politicilor, ca şi existenţa unei singure bănci
centrale şi a unei monede unice „Euro”. Teoriile clasice se situează de cele mai
multe ori în opoziţie cu interguvernamentalismul. Viziunea federalistă este
întruchipată, dacă ne referim la instituţiile europene, de către Consiliul European şi
Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene.
Adepţii care susţin teoria interguvernamentalistă şi-au concentrat atenţia
asupra conferinţelor interguvernamentale care conduc la modificarea şi completarea
tratatelor, organele care reprezintă statele membre, a rolului statelor membre în
procesul de luare a deciziilor şi zonelor politice care ţin de justiţie şi afaceri interne,
precum şi de Politica Externă şi de Securitate Comună. Reprezentanţii
interguvernamentalismului văd statele membre drept deţinători de suveranitate şi
care au rolul decisiv în luarea deciziilor. Stanley Hoffman 4, principalul reprezentant
al interguvernamentalismului a trasat principalele fundamente ale acestei teorii.
Astfel, potrivit teoreticianului, Uniunea Europeană este văzută în primul rând ca o
posibilitate de colaborare între state, care sunt actori raţionali şi a căror funcţionare
internă este guvernată de principiile de autoritate şi ierarhie. De asemenea, în
contextul unei interdependenţe economice generalizate, Uniunea Europeană
constituie o formă mai profundă de „regim internaţional” – definit ca un set de
norme, instituţii şi politici comune permiţând acelor state să controleze mai eficient
anumite sectoare problematice cum ar fi comerţul, agricultura sau mediul
înconjurător. În acelaşi context autorul subliniază că „suveranitatea colectivă”
rezultată nu aduce la o diminuare a rolului statului, ci dimpotrivă, la o întărire a
acestui rol, încurajând adaptarea lui la constrângerile impus de mediul internaţional.
Şi în final, crearea unui regim nu duce neapărat la crearea altora printr-un efect de
transfer, aşa cum presupuneau neofuncţionaliştii.

4
Stanley Hoffmann (1928-2015), profesor la Universitatea Harvard, este considerat părintele
interguvernamentalismului. S-a născut în Viena, a studiat ştiinţe politice, iar în 1968 a creat Centrul de Studii
Europene al Universităţii Harvard.

131
 Din dorinţa de a relansa relaţiile dintre stat şi societate Andrew Moravcsik 5 a
lansat la începutul anilor '90 o altă teorie – interguvernamentalismul liberal. Acesta
a devenit o referinţă de bază în literatura de specialitate şi nu poate fi ignorată de
cei interesaţi de integrarea europeană. Astfel teoreticianul exprimă prevederile
teoretice ale acestui curent prin următoarele postulate: statul este un actor raţional
în Europa; Puterea din Uniunea Europeană este rezultatul negocierilor dintre state;
teoria liberală este necesară pentru a explica formarea preferinţelor naţionale din
cadrul statului, aceasta din urmă reprezentând şi cea mai originală contribuţie a
interguvernamentalismului liberal. Interguvernamentalismul liberal a apărut ca
teorie a integrării pentru a explica revirimentul procesului integrativ din anii 1980,
în special ca urmare a adoptării Actului Unic European în 1985. Succesul acestui
acord se datorează acţiunilor intense ale actorilor transnaţionali sau internaţionali şi
negocierii dintre liderii celor mai puternice state ale Europei Prin urmare, adâncirea
integrării şi creşterea numărului de competenţe atribuite instituţiilor supranaţionale
se datorează necesităţii şi dorinţei de a căuta soluţii comune la probleme comune.
Acest lucru nu implică însă dinamizarea transferului de suveranitate către Uniunea
Europeană, ci demonstrează că retragerea din cadrul sistemului său devine practic
imposibilă. Aşadar interguvernamentalismul liberal concepe statele naţiune ca
actori de bază pe scena internaţională fiind preocupat de modalitatea de formare a
preferinţelor pe plan intern şi de modul de negociere interguvernamental, pe plan
extern [4, p. 45].
Principalele deosebiri între interguvernamentalism şi interguvernamentalism
liberal se regăsesc în modul în care cele două linii teoretice privesc statul în relaţii
internaţionale şi, în special, în procesul de integrare europeană. Dacă
interguvernamentalismul consideră statul o „cutie neagră” ale cărei preferinţe şi
interese sunt date, interguvernamentalismul liberal pătrunde în interiorul „cutiei
negre” a statului şi încearcă să explice poziţiile statului ca urmare a influenţei
interne venite din partea diverselor grupuri de interese guvernamentale şi non-
guvernamentale. Opţiunile statelor nu mai sunt date, ci sunt formate, construite ca
urmare a interacţiunilor care au loc la nivel naţional şi care obligă statul să adopte o
anumită poziţie. A doua deosebire se referă la accentul pus de către stat pe
negocierile politice sau economice cu alţi subiecţi. În cazul
interguvernamentalismului, statul e preocupat în principal pe aspectul politic al
negocierilor interguvernamentale, în timp ce în cazul interguvernamentalismului
liberal, statul începe să se preocupe tot mai mult de aspectul economic al integrării.

5
Andrew Maitland Moravcsik, născut în 1957este profesor de politici şi director al Programului Uniunii Europene la
Universitatea Princeston. Este cunoscut pentru cercetările sale în integrare europeană, organizaţii internaţionale,
drepturile omului, metodologie, politica extenră de sorginte americană şi europeană. Este considerat părintele
fondator al interguvernamentalismului liberal.

132
 Reprezentanţii teoriei federaliste apără instituţia „delegării de competenţe” în
a trimite suveranitatea şi executarea puterii spre instituţiile şi organismele
comunitare. În secolul al XX-lea, teoriile federaliste cunosc pe lângă modelul
catolic al organizării statale şi o intensă activitate intelectuală şi activism pentru
ideea de Europa unită. Unul dintre cei mai de seamă teoreticieni ai ideilor de mai
sus a fost Richard Condenhove-Kalergi prin volumul său „Pan Europa” publicat în
anul 1923. El propune o viziune modernă asupra Europei, bazată pe o construcţie
federalistă, situată la limita dintre activism şi politic. Condenhove-Kalergi
consideră Europa o entitate naturală care poate deveni o forţă mondială
semnificativă. De asemenea el consideră că amânarea unor schimbări la nivel
european va antrena continentul într-o perioadă de conflicte. Cartea „Pan Europa” a
influenţat o serie de personalităţi din domeniul ştiinţei şi al politicii. Teoriile
federaliste deveneau agenţi, vectori şi în lumea europeană reală, luând forma unui
proiect politic, în special după cel de-al Doilea Război Mondial, perioadă
frământată în Europa de „chestiunea germană”, situaţia alianţelor, blocarea
militarismului, Războiul rece.
Sistemele federaliste trebuie înţelese curent ca fiind rezultatul unor
compromisuri istorice, implicând contactul permanent între unităţile teritoriale.
Aceste unităţi teritoriale deleagă, într-o anumită măsură, autoritatea către instituţiile
centralizate, comune, dar rămân intacte ca unităţi şi îşi păstrează o largă autonomie.
Formula magică a sistemelor federaliste implică o combinaţie optimă între unitate
şi diversitate. Acest tip de organizare permite unităţilor constituite să îşi atingă
interesele comune cu maximă eficienţă în condiţiile maximizării descentralizării şi
autonomiei. Teoreticienii federalişti6 concep statul supranaţional eficient în măsura
în care alocarea competenţelor în cadrul politicilor se sincronizează cu o devoluţie a
centralizării. Aşa se poate face distincţia dintre federaţie şi confederaţie, unde
competenţele în domenii-cheie rămân atributul statelor membre. Centralizarea
deciziei trebuie balansată de prevederi constituţionale democratice care dau
posibilitatea unor subvenţii multiple, situaţie la care se ajunge prin procesul de
devoluţie.
Subliniem aşadar că federalismul reprezintă o concepţie ce susţine sistemele
de guvernare în care puterea este împărţită între un guvern central şi un număr de
guverne ale statelor ce compun federaţia. Ambele guvernări sunt supreme în sfera
lor de autoritate. Aplicarea acestui principiu a dus la crearea a două tipuri de state,
confederaţii (asociere de două sau mai multe state suverane, ce vor ceda doar o
putere definită şi limitată autorităţilor confederale) şi federaţii (admiterea unei
puteri comune, păstrarea organizării proprii).

6
Murray Forsyth, (născut în 1936), este un politolog britanic, profesor de Politici la Universitatea Leicester.
Consideră că cea mai bună formă de cunoaştere şi percepere a Uniunii Europene este prin prisma confederaţiei.

133
 Menţionăm şi faptul că unii autori neagă însăşi existenţa federalismului
european. Adepţii federalizării europene se raportează la structurile şi instituţiile
europene vizând utilizarea unor tactici de implementare a propriilor agende şi mai
puţin implementarea agendei Uniunii Europene, prin dezbateri cu statele membre.
Federalismul este un discurs teoretic şi politic puternic cu posibilităţi de a se face
auzit şi respectat în dezbaterile privind integrarea europeană. Conform partizanilor
săi, federalismul este destinat să ofere Uniunii Europene, în primul rând,
capacitatea sporită de acţiune în faţa problemelor viitoare, legate de creşterea
semnificativă a numărului de membri văzută nu numai ca o creştere a eterogenităţii,
cât mai ales a diversităţii opiniilor şi intereselor. Problema federalismului este în
realitate una mult mai profundă decât apare la prima vedere. Pe lângă provocările
instituţionale şi procedurale, există şi multe chestiuni de ordin latent care se opun
federalismului. Este puţin probabil ca disoluţia sentimentelor de apartenenţă la grup
să se diminueze într-atât de mult, încât nu-şi face apariţia şi într-o viitoare federaţie
europeană [5, p 17].
Subliniem, în acelaşi timp, că riscurile continuării construcţiei europene în
actuala formulă nefederalistă, care lasă o libertate însemnată statelor membre se
poate dovedi extrem de periculoasă. Nimeni, însă, nu poate cunoaşte cu precizie
cum vor evolua lucrurile într-o ipoteză federalistă. Problema integrării europene, a
disputelor pe marginea teoriilor federaliste rămâne deschisă interpretărilor de tot
felul. În acest sens, dezbaterile asupra federalismului se transformă mai mult în
dezbateri asupra fundamentelor conştiinţei umane europene, în general. Este foarte
dificil ca cetăţenii comunitari să se obişnuiască să convieţuiască într-o uniune de
state de tip federal, în care suveranitatea statului lor de origine şi autodeterminarea
de grup să fie restricţionate şi limitate. Această constatare este mai evidentă mai
ales în cadrul marilor naţiuni ca Germania, Franţa sau Marea Britanie.
Teoria neofuncţionalismului a făcut parte integrantă din studiul integrării
europene în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Această filosofie integraţionistă
a fost produsul noii gândiri social-ştiinţifice care a apărut în Statele Unite ale
Americii, după cel de-al Doilea Război Mondial şi a ajuns la maturitate la sfârşitul
anilor 1950 şi de-a lungul anilor 1960. Ideile neofuncţionalismului au fost foarte
clar relaţionate cu cele de integrare ale arhitecţilor fondatori ai Uniunii Europene.
Există o foarte clară legătură între „metoda Schuman-Monnet” privind integrarea şi
teoria dezvoltată de reprezentanţii neofuncţionalismului cum ar fi Ernst Haas7.
Neofuncţionaliştii susţin mai ales procesul de integrare, dar nu rezultatul
acestuia, luând în considerare, în principal, actorii şi interacţiunea dintre ei.
Evoluţia neofuncţionalismului coincide cu dezvoltarea pluralismului în ştiinţele

7
Ernst Bernard Haas (1924 – 2003) a fost un cercetător din domeniul ştiinţelor politice care a făcut numeroase
contribuţii asupra discursurilor din teoria relaţiilor internaţionale. Este considerat fondatorul neofuncţionalismului.

134
politice şi, din acest punct de vedere, poate fi privită drept o teorie pluralistă. După
cum se ştie, teoriile politice pluraliste analizează politicile în funcţie de interese şi
există astfel tendinţa de a privi societatea ca fiind compusă dintr-o multitudine de
interese care se împart în diverse grupe. În acest mod, politica devine mai mult sau
mai puţin competiţie dintre diferite grupuri de interese în scopul influenţării
procesului de decizie şi rezultatele politicii. Având rădăcini în pluralism,
neofuncţionalismul imaginează translatarea politicii pluraliste de la nivel naţional la
nivel internaţional. Neofuncţionalismul a fost construit în jurul ideii că o societate
internaţională de state poate dobândi caracteristicile procedurale ale unui sistem
politic intern.
O idee de bază a neofuncţionalismului este că două sau mai multe ţări sunt de
acord să integreze un sector economic anume, în scopul cooperării eficiente, ele
înfiinţând o arhitectură supranaţională care să supravegheze operaţiile. De aceea, pe
măsură ce primele procese economice sunt încununate de succes, ele vor implica în
procesul de cooperare alte sectoare relaţionate, aceste procese fiind automate.
Integrarea economică generează în mod automat un nivel crescut al tranzacţiilor
dintre actori în cadrul regiunii integrate. Pe de altă parte, există tendinţa de formare
la nivel regional a unor noi grupuri de interese (federaţii ale angajaţilor, uniuni
sindicale).
Analizând primii ani ai integrării europene constatăm că ei sunt expresia
sintetică a teoriei neofuncţionaliste. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului a constituit punctul de pornire a ceea ce va deveni ulterior o uniune
economică şi monetară şi mai mult chiar, prin elaborarea unui tratat constituţional,
a unei uniuni politice fără precedent în istoria grupărilor politice regionale. Uniunea
Europeană a demarat sub forma unui proiect elitist, care a urmărit la vremea
respectivă stabilizarea politică a Europei de Vest şi menţinerea controlului asupra
Germaniei. S-a început prin integrarea politicilor care reprezentau puncte esenţiale
ale economiilor statelor participante (cum ar fi oţelul şi cărbunele). Din punct de
vedere instituţional s-a înfiinţat Înalta Autoritate cu rol de a supraveghea
cooperarea economică în domeniul oţelului şi cărbunelui şi de a promova integrarea
continuă. Prin existenţa Înaltei Autorităţi, devenită ulterior Comisia Europeană, s-a
urmărit plasarea în centrul procesului de integrare a unui actor supranaţional care să
aibă ca ţel principal interesul european şi adâncirea continuă a integrării.
Teoria efectelor de antrenare arată că integrarea în cele două sectoare de bază
ale economiei naţionale a creat presiuni funcţionale ce au avut ca efect propagarea
integrării către sectoarele economiei relaţionate. Rezultatul acestui proces a fost
integrarea graduală, progresivă a politicilor economice naţionale relaţionate
(integrarea industriei cărbunelui şi oţelului a determinat apariţia politicii
comunitare în domeniul transportului, a politicii comerciale comune, a politicii

135
concurenţei, etc.). Pe de altă parte, Înalta Autoritate, începând cu 1957, când
Tratatele de la Roma sunt semnate, îşi schimbă numele în Comisia Europeană cu
rol exclusiv de a iniţia legislaţie şi de a supraveghea implementarea acesteia
împreună cu Consiliul de Miniştri.
Derularea evenimentelor duce la constatarea că diverse grupuri de actori
statali şi începând cu anul 1980, chiar non-statali încep să participe activ la procesul
decizional. La nivelul Comunităţii Economice Europene încep să-şi manifeste
interesul faţă de evoluţia procesului diverse grupuri, cum ar fi sindicatele,
asociaţiile profesionale. În continuare, pe măsura extinderii procesului de integrare,
acesta a accentuat necesitatea de continuă instituţionalizare europeană în scopul
unei mai bune reglementări a procesului. Implicarea Comisiei Europene în tot mai
multe arii de activitate, precum şi evoluţia continuă şi independentă a Curţii
Europene de Justiţie devine din ce în ce mai evidentă. Comisia Europeană a devenit
pionul principal al integrării europene, dezvoltând strategii pentru adâncirea
integrării, fiind în acelaşi timp avocatul cel mai bun al efectelor pozitive pe care
procesul le are pentru participanţi.
Teoria neofuncţionalistă îşi găseşte cea mai bună imagine în primii 10 ani de
existenţă ai Comunităţii Economice Europene, în perioada 1965-1985, atunci când
neofuncţionalismul îşi pierde din atractivitate. Ca urmare a „crizei scaunului gol”, a
compromisului de la Luxemburg şi mai apoi, în anii 1970, ca urmare a încetinirii
dinamicii integrării, o nouă teorie este elaborată pentru a explica evoluţia
procesului de integrare. Procesul de integrare cunoaşte o perioadă de stagnare
datorită persistenţei accentuate a intereselor naţionale şi a influenţei politice relativ
reduse a Comisiei Europene. Această perioadă este relevată în teoria
interguvernamentală. După adoptarea Actului Unic European, în 1985,
neofuncţionalismul revine ca teorie de bază pentru explicarea adâncirii integrării
europene. Din acest moment, evoluţia Uniunii Europene a fost una continuă, având
drept scop atingerea stadiului de uniune economică şi monetară şi, în prezent, a
celui de uniune politică [6, p. 28].
Subliniem aşadar că integrarea economică accentuată, prin finalizarea pieţei
interne unice şi a uniunii economice şi monetare, a creat condiţii necesare pentru
apariţia integrării politice. Rolul partidelor politice şi al grupurilor de interese este
deosebit de important în acest proces. Sectorul ale în scopul integrării va fi astfel
selecţionat încât să nu atingă interesele vitale ale statelor sau puterea şi interesele
elitelor politice. Precizăm că teoria neofuncţionalismului a apărut ca o încercare de
a explica dinamica integrării europene, dar Europa a fost văzută foarte mult ca un
studiu de caz al proceselor care ar putea opera în orice structură regională.

136
 9.3.Crearea Uniunii Europene – compromisul teoriilor integrării
europene
După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, reînvierea teoriilor
unităţii europene a devenit urgentă, ducând la formarea unor mişcări pro-
europeniste, în principal, neguvernamentale, adică în afara iniţiativelor statelor.
Acestea erau fundamentate pe teoriile integraţioniste pe care le-am prezentat
anterior. Problemele şi provocările mişcărilor comunitare era profunde. Ideea
unităţii europene, gândită la nivelul teoriilor, înainte de război, suferiseră o
profundă lovitură. Mişcările pro-europeniste, în principal neguvernamentale, erau
iniţiative de sorginte mai mult populară, ceea ce făcea ca poziţiile exprimate să nu
corespundă întotdeauna cu cele ale statelor. Între aceste mişcări pot fi identificate
cele universitare şi sindicale, dar şi pe cele care veneau dinspre mari personalităţi
ale vieţii politice, intelectuale sau artistice. Europenismul avea o puternică bază de
masă, în pofida situaţiei economice, politice, sociale şi militare nefavorabile.
Remarcăm în sensul celor arătate, conferinţa lui Winston Churchill ţinută la
Universitatea din Zurich (19 septembrie 1946) în care pleda pentru dezvoltarea
mişcărilor de integrare europeană şi crearea unei organizaţii regionale europene.
Curentele de gândire ce vizau integrarea europeană erau animate de idei
federaliste, împărtăşite de europenişti celebri. Federalismul european milita pentru
înlocuirea suveranităţii naţionale cu una europeană şi, mai cu seamă, crearea unor
instituţii adecvate care prin competenţe şi dimensiuni geografice să fie capabile a
răspunde diferitelor probleme cu care se confruntă Europa. Mişcările federaliste
europene gravitau în jurul ideilor de autonomie, cooperare şi subsidiaritate. Desigur
că principala eroare a teoriilor federaliste, care a ieşit în evidenţă mult mai târziu, a
constat în conceperea unităţii europene după modelul statelor federale existente,
precum Statele Unite ale Americii sau Germania. Era greu de prevăzut necesitatea
unui model de integrare diferit, care să încorporeze „spiritul federalist”, dar şi să
adopte alte modele şi noi instrumente specifice situaţiei istorice în care se găsea
Europa.
De-a lungul istoriei, procesul integrării europeană a fost întotdeauna prezentat
prin două forţe de sens opus, dar nu neapărat complet antagonice: pe de o parte
avem federalismul, care dorea să se progreseze şi să se meargă cât mai departe pe
calea integrării, iar pe de altă parte, naţionalismul, care prefera integrarea ca o
simplă cooperare interguvernamentală. De fapt progresul înregistrat pe calea
integrării europene a demonstrat compromisul continuu între cele două tendinţe.
Acest compromis între federalism şi interguvernamentalism a făcut din comunitatea
europeană un hibrid dintre comunitar şi interguvernamental, posibil doar prin
aplicarea metodei sectorial funcţionale Jean Monnet – Robert Schuman. Acest
lucru însemna conceperea integrării progresive în suprastatal prin intermediul

137
realizărilor concrete la nivelul funcţiilor şi sectoarelor. Este vorba aici de
compromisul celor două teorii fundamentale ale integrării europene: federalismul şi
funcţionalismul. În timp ce federalismul reprezenta doctrina, funcţionalismul
reprezenta metoda. Federalismul sumează întotdeauna eforturile teoretice
întreprinse în vederea apropierii doctrinelor şi a modelelor de construcţie,
anticipând întotdeauna şi un stil de organizare socială. Funcţionalismul are în
vedere instrumentele, calea, formele, şi metodele ce promit apropierea de cooperare
şi integrare a statelor europene.
După cum se poate uşor observa federalismul şi funcţionalismul nu sunt teorii
contradictorii, ci complementare; ele sunt produse ale gândirii şi se bazează pe
acţiunea omului european care doreşte cu adevărat o integrare europeană, omul
responsabil, democrat cu o viziune modernă despre viitorul european. În cadrul
curentelor de gândire apărute după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial,
nu putem să nu facem trimiteri la Planul de reconstrucţie europeană sau aşa cum
este mai bine cunoscut – Planul Marshall. Ideile care au generat şi au realizat
Planul Marshall se bazau pe forţa economică a Statelor Unite ale Americii, care nu
cunoscuse distrugerile de pe urma războiului, ci dimpotrivă, se dezvoltase într-un
ritm susţinut datorită războiului. De planul Marshall au profitat statele Europei
Occidentale, în mod deosebit Germania.
În aceste condiţii, secretarul de stat american George Marshall a lansat planul
în discuţie la Conferinţa din 5 iunie 1947 la Universitatea Harvard. Teoria care
stătea la baza conceptului lansat de guvernul american prevederea că americanii vor
plăti exportatorii săi care vindeau produse guvernelor şi fabricanţilor europeni; la
rândul lor, importatorii europeni plăteau preţul în monedele lor naţionale, iar
contravaloarea se vira într-un cont deschis în numele guvernului american în
băncile lor naţionale. Aceasta a constituit mijlocul de bază prin care s-a stabilizat
inflaţia, întrucât suma colectată rămânea imobilizată, nefiind destinată cumpărării
de dolari. Mai mult decât atât, guvernul nord-atlantic punea la dispoziţia statelor
europene aceste sume, sub formă de investiţii. În acest mod, statele din Europa
Occidentală au fost îndemnate să elaboreze priorităţi de dezvoltare şi programe care
să fie capabile de a reface în termenul cel mai scurt economiile naţionale. Ajutorul
american a fost primit de 16 state care au creat Organizaţia Europeană de
Cooperare Economică, la 16 aprilie 1948. Statele Unite şi Canada au participat la
Organizaţia Europeană de Cooperare Economică ca asociaţi, fără a avea drept de
vot. În ce priveşte teoriile unităţii europene Planul Marshall aducea în sfera
politicului promovarea gestiunii în comun a ajutorului american, cu reţineri mai
mult sau mai puţin evidente din partea autorităţilor unor state occidentale, care îşi
exprimau îngrijorarea ca respectivul ajutor să nu ducă la o dependenţă brutală faţă
de Statele Unite ale Americii şi la alternarea suveranităţii lor statale. Remarcăm

138
aşadar ca Planul Marshall a constituit un pas important, un stimul puternic pe calea
cooperării între statele europene, făcând posibilă dezvoltarea economico-socială, pe
calea cooperării politice.
Un alt moment important premergător apariţiei Comunităţii Europene a fost
Congresul European care a avut loc în perioada 7-11 mai 1948 la Haga, din
iniţiativa „comitetului de coordonare al mişcării pentru Uniunea Europeană”. În
acest forum, participând peste 750 de delegaţi ai organizaţiilor federaliste pro-
europene, tendinţa federalistă a fost punctul esenţial al discuţiilor. Punctele de
vedere exprimate confirmau confruntarea între cei care doreau continuarea
cooperării interguvernamentale şi cei care, dimpotrivă, vizau integrarea de tip
federal. De aceea, având în vedere numărul mare de federalişti prezenţi, Congresul
a înclinat balanţa în favoarea acestora. Teoriile vizau în plan politic transferul
dreptului naţional suveran în favoarea unei uniuni politice şi economice. În plan
economic şi social, ideile adoptate se refereau la dispariţia completă a taxelor
vamale şi a restricţiilor comerciale, deschizând calea spre uniunea vamală; se mai
prevedea, de asemenea, libera circulaţie a mărfurilor şi crearea unui spaţiu monetar
unitar.
Din punct de vedere teoretic, integrarea regională europeană poate fi privită ca
cea mai formatizată expresie a unui compromis între teoriile care s-au succedat şi s-
au consolidat în timp şi efectul aplicării noilor principii ale politicii internaţionale.
În opinia majorităţii teoreticienilor şi politicienilor, Uniunea Europeană este
exemplul cel mai tipic şi mai avansat de grupare regională. Ea exprimă o sinteză a
teoriilor integratoare şi trăsăturilor politicii mondiale, lăsând în acelaşi timp câmp
suficient de extins afirmării identităţilor naţionale ale statelor membre. Comunitatea
Europeană sau Uniunea Europeană este un rezultat al consensului teoretic într-un
areal multidimensional. Ea încearcă să adopte cele mai bune soluţii pentru membrii
săi în plan economic, social, politic şi de securitate, însă, nu de puţine ori, apar
tensiuni în plan teoretic, care fac dificilă aplicarea în practică a soluţiilor exprimate.
Sistemul comunitar porneşte de la principiul comun tuturor teoriilor democratice
occidentale – echilibrul între cele trei funcţii majore: legislativă, executivă şi
justiţie. În acelaşi timp, Constituţia europeană introduce şi momente particulare.
Astfel, din asocierea interguvernametalismului şi caracterului supranaţional al
instituţiilor comunitare, sistemul comunitar a debutat cu o suprapunere a funcţiei
legislative peste cea executivă cu „legiferări” ale Curţii de Justiţie, cu apariţii de noi
norme juridice, noi competenţe, noi mecanisme, noi limitări de suveranitate [2, p.
186].
Europa este un continent caracterizat prin tradiţii şi limbi diferite, dar şi prin
valori comune. De aceea, teoriile prezentate trebuie înţelese, interpretate şi aplicate
conform nevoilor comunitare, care şi ele sunt diferite în funcţie de evenimentele ce

139
se succed în lume şi în Europa. Într-o lume tot mai interdependentă, cetăţeanul
european va trebui, mai mult ca niciodată să comunice şi să coopereze cu populaţia
întregului glob, într-un spirit de curtoazie. Toleranţă şi solidaritate cât mai depline.

BIBLIOGRAFIE:

1. Gornig Gileberg. Russu Ioana Elena. Dreptul Uniunii Europene. București: Editura
C.H.Beck, 2009. 406 p.
2. Munteanu Ștefan. Integrarea Europeană: o perspectivă juridico-filosofică. București:
Editura C.H.Beck, 2006. 207 p.
3. Cucerescu Vasile. Drept instituţional europea. Note de curs. Chişinău: Editura Print
Caro, 2013. 173 p.
4. Popescu Eugen. Teorii ale integrării europene. București: Editura C.H.Beck, 2009. 282
p.
5. Bragari Nicolae. Integrare Europeană. Chişinău: Evrica, 2008. 204 p.
6. Bulmer Simion. Lequesne Christian. Statele membre ale Uniunii Europene. Chişinău:
Cartier ARC, 2009. 488 p.
7. Banciu Angela. Teorii politice şi integrare europeană. Bucureşti: Politehnica Press,
2006. 401 p.

140
TEMA 10: EXTINDEREA SPAŢIULUI COMUNITAR (2004-2013)

„Va veni o zi în care voi francezi, ruşi, italieni, germani, voi toate naţiunile
continentului, fără să vă pierdeţi calităţile distincte si glorioasa voastră
individualitate, veţi
fonda o unitate superioară si veţi construi fraternitatea europeană“.

1. Victor Hugo, 1849

Obiective:

Studierea temei extinderea spaţiului comunitar va permite:

- Definirea criteriilor de extindere a spaţiului comunitar ca parte

componentă a procesului de integrare europeană;

- Determinarea mecanismelor şi etapelor procesului de aderare;

- Clasificarea programelor europene de pre-aderare.

141
 10.1.Criteriile extinderii spaţiului comunitar
Evenimentele din Europa anilor '90, mai ales dispariţia URSS şi, prin urmare,
sfârşitul războiului rece, au dus la modificări ale vechii ordini geopolitice şi au pus
capăt vechilor modele ale echilibrului internaţional. În aceste împrejurări, procesul
integrării europene a cunoscut o accelerare fără precedent, iar Uniunea Europeană
s-a confruntă cu două mari provocări şi anume: aprofundarea integrării politice şi
extinderea spre est. Extinderea Uniunii Europene prin ţările Europei centrale şi
orientale, precum Cipru, Malta şi Turcia, se înscrie în noul context istoric. Practic,
un principiu fundamental al Uniunii Europene este acela că integrarea este deschisă
tuturor ţărilor europene, începând cu anii '90, când a luat sfârşit divizarea artificială
a Europei.
Procesul de extindere a Uniunii Europene în cea de-a cincea etapă prin
aderarea Cehiei, Ciprului, Estoniei, Letoniei, Lituaniei, Maltei, Poloniei, Slovaciei,
Sloveniei şi Ungariei, la 1 mai 2004, se deosebeşte de extinderile anterioare,
realizate prin aderări succesive, deoarece au aderat concomitent un număr mare de
state, ceea ce realmente reprezintă o şansă pentru realizarea idealului de Europă
unită şi prosperă. Extinderea Uniunii Europene a favorizat schimburile şi
activităţile economice şi a dat un nou impuls integrări şi dezvoltării economice
europene în ansamblu. Mai mult, aderarea noilor state a dus la creşterea influenţei
Uniunii Europene pe scena internaţională [1, p. 332].
Politica extinderii Uniunii Europene a dominat constant politica europeană,
cel mai important aspect fiind cel al aplicării principiului potrivit căruia toate
statele candidate pornesc de pe aceiaşi linie de plecare şi în aceleaşi condiţii de
egalitate. Dar este bine cunoscut că relaţiile economice şi politice ale acestor ţări
sunt diferite, de aceea, Uniunea Europeană s-a confruntă cu dificultăţi
instituţionale, politice precum şi financiare, mai ales că populaţia statelor care au
aderat în 2004 reprezintă mai mult de un sfert din populaţia Uniunii Europene,
produsul intern brut al acestor state nu reprezintă mai mult de 5%. Acesta constituie
motivul pentru care ţările candidate depun eforturi enorme pentru integrarea lor în
spaţiul comunitar, dar şi autorităţile europene înţeleg că trebuie să facă faţă unor
provocări fără precedent cum ar fi: o piaţă de consumatori de încă 100 mln. de
oameni, migraţia forţei de muncă, armonizarea discrepanţelor în domenii foarte
sensibile precum agricultura, mediul, concurenţa, afacerile interne, justiţia sau
reforma industrială, domenii care formează obiectul politicilor comunitare. În
acelaşi timp, satele candidate au reuşit să realizeze momentul aderării în funcţie de
îndeplinirea criteriilor politice şi economice, de transpunerea aquis-ului comunitar
în legislaţiile naţionale şi aplicarea efectivă a acestuia. Astfel, cele mai importante
decizii cu privire la extinderea spre Est a Uniunii Europene au fost luate în cadrul
Consiliilor Europene, începând cu anul 1993.

142
 Astfel, Consiliul European de la Copenhaga, din iunie 1993 nu numai că a
aprobat principiul extinderii Uniunii Europene spre ţările asociate din Europa
Centrală şi de Est, dar a şi definit criteriile pe care ţările candidate vor fi solicitate
să le îndeplinească pentru a deveni membri ai Comunităţii. Aceste criterii se referă
la: criteriul politic – stabilitatea instituţiilor care garantează democraţia, statul de
drept, drepturile omului, respectul pentru minorităţi şi protecţia acestora; criteriul
economic – existenţa unei economii de piaţă funcţionale, precum şi capacitatea de a
face faţă presiunii concurenţei şi forţelor pieţei din Uniunea Europeană; criteriul
privind adoptarea acquis-ului comunitar – capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de
membru al Uniunii, vizând adeziunea la obiectivele politico-economice şi monetare
[2, 205].
Ulterior în decembrie 1994 a fost organizat Consiliul European de la Essen
care a adoptat strategia de pre-aderare menită să pregătească ţările care semnaseră
acorduri de asociere cu Uniunea Europeană în vederea dobândirii statutului de
membru. Strategia se axează pe: Acordurile Europene (sau Acordurile de
Asociere); pregătirea ţărilor candidate pentru integrarea în piaţa internă a Uniunii;
dialogul instituţional structurat; programul PHARE, care constituie instrumentul
financiar central al strategiei de pre-aderare. Pentru consolidarea capacităţilor
administrative şi instituţionale implicate în procesul de lărgire a spaţiului
comunitar, Consiliul European de la Essen a solicitat Comisiei să structureze o
Carte Albă privind pregătirea ţărilor asociate din Europa Centrală şi de Est pentru
integrarea în piaţa internă a Uniunii şi să raporteze anual Consiliului de Afaceri
Generale asupra progresului înregistrat în implementarea strategiei de pregătire
pentru aderare.
În iunie 1995 Consiliul European de la Cannes a aprobat Cartea Albă privind
pregătirea ţărilor asociate din Europa Centrală şi de Est pentru integrarea în Piaţa
internă a Uniunii, data publicităţii de Comisia Europeană în luna mai 1995. Anexa
acestui document politic cuprinde un program de îndeplinire a cerinţelor pieţe
unice, program recomandat statelor candidate. Iar în decembrie 1995 Consiliul
European de la Madrid a subliniat necesitatea adaptării structurilor administrative şi
juridice ale ţărilor candidate, astfel încât să se creeze condiţii pentru integrarea
armonioasă a acestor state, şi a semnalat că negocierile de aderare vor fi lansate la
şase luni după Conferinţa Interguvernamentală din 1996.
Astfel, în iunie 1996 a fost organizată Conferinţa Interguvernamentală prin
Consiliul European de la Florenţa care a adoptat un calendar detaliat pentru
negocierile cu ţările Europei Centrale şi de Est. Luând act de concluziile
Consiliului de la Madrid, Consiliul de la Florenţa a reiterat necesitatea ca opiniile şi
rapoartele Comisiei pentru fiecare ţară candidată să fie puse la dispoziţie la şase
luni după încheierea Conferinţei, astfel încât faza iniţială a negocierilor cu ţările

143
Europei Centrale şi de Est să poată coincide cu începerea negocierilor cu Cipru şi
Malta.
O nouă strategie de pre-aderare, îmbunătăţită, a fost adoptată de Consiliul
European de la Dublin, în decembrie 1996. Aceasta se adresează tuturor ţărilor
candidate din Europa Centrală şi de Est şi valorifică atât instrumentele existente
(Acordurile Europene, Cartea Albă asupra pieţei interne, dialogul structurat şi
programul PHARE), cât şi un nou instrument reprezentând piatra de temelie a
strategiei – parteneriatele de aderare.
Consiliul European de la Amsterdam din iunie 1997 a marcat încheierea cu
succes a Conferinţei Interguvernamentale prin adoptarea Tratatului de la
Amsterdam. Consiliul de Afaceri Generale a fost însărcinat să analizeze în detaliu
opiniile Comisiei cu privire la extindere şi la gradul de pregătire a fiecărei ţări
candidate, opinii care urmau să fie finalizate în iulie. Pe baza acestei analize,
Consiliul urma să prezinte un raport amănunţit Consiliului European de la
Luxemburg, în decembrie, acelaşi an. În acest context, Consiliul European de la
Luxemburg a trasat ca sarcină pentru anii următori pregătirea ţărilor candidate
pentru aderarea la Uniune şi, respective, a Uniunii pentru extindere. A fost aprobată
analiza Comisiei încorporată în Agenda 2000 şi s-a stabilit că îndeplinirea
criteriului politic definit la Copenhaga este o condiţie esenţială pentru deschiderea
negocierilor de aderare. Consiliul a hotărât ca negocierile să înceapă cu cinci ţări
din Europa Centrală şi de Est (Cehia, Estonia, Polonia, Slovenia şi Ungaria) plus
Cipru, urmând ca negocierile cu celelalte cinci ţări ale Europei Centrale şi de Est să
înceapă după ce acestea vor înregistra un progres suficient, în baza parteneriatelor
de aderare. Această abordare a luat în considerare două direcţii principale, şi
anume: negocierile se vor derula pe principiul conform căruia acquis-ul comunitar
se va aplica începând cu data aderării; va fi elaborate o strategie de pre-aderare
consolidată pentru a ajuta ţările candidate să îşi alinieze legislaţia la acquis-ul
comunitar în cel mai scurt timp posibil, preferabil înainte de aderare.
Menţionăm că procesul de aderare a început efectiv la data de 30 martie 1998,
odată cu întrunirea de la Londra a miniştrilor de externe ai statelor membre, ai
ţărilor din Europa Centrală şi de Est şi din Cipru. Ca urmare a deschiderii
negocierilor de aderare cu Cipru, Cehia, Estonia, Polonia, Slovenia şi Ungaria,
Consiliul European de la Cardiff, din iunie 1998, a luat notă de finalizarea
exerciţiului de examinare analitică (screening) pentru şapte capitole ale acquis-ului
comunitar. De asemenea, s-a trecut la examinarea analitică a acquis-ului pentru
Bulgaria, Letonia, Lituania, România şi Slovacia. Comisia a confirmat că, la
sfârşitul anului 1998 va prezenta rapoartele de evaluare iniţială a progresului făcut
de fiecare ţară candidată în îndeplinirea criteriilor de aderare. La solicitarea
Consiliului European, rapoartele urmau să includă Cipru şi Malta. În elaborarea

144
rapoartelor referitoare la ţările candidate din Europa Centrală şi de Est, Comisia şi-
a propus să analizeze dacă, în lumina criteriilor de la Copenhaga, reformele
anunţate au fost transpuse în realitate. De asemenea, Comisia a analizat progresul
făcut de fiecare ţară candidată în ce priveşte implementarea acquis-ului şi adaptarea
structurilor administrative aferente.
În vederea aprofundării dialogului de cooperare şi negocieri pe marginea
extinderii spaţiului comunitar, şefii de stat şi de guverne reuniţi în cadrul
Consiliului European de la Berlin din martie 1999, a ajuns la un acord unanim
privind Agenda 2000. Referitor la extindere, acordul a inclus crearea a două
instrumente de pre-aderare: un instrument structural (ISPA) şi un instrument pentru
agricultură (SAPARD). Consiliul European a mai stabilit şi un cadru financiar
pentru aceste instrumente şi a decis să dubleze sprijinul financiar pentru pre-aderare
începând cu anul 2000. De asemenea a fost confirmat programul PHARE revizuit
ca fiind principalul instrument de intervenţie, cuplat la cele două priorităţi legate de
adoptarea acquis-ului, cu 30% din bugetul programului alocat pentru construcţia
capacităţii instituţionale (consolidarea structurilor administrative şi instituţionale
ale ţărilor candidate) şi 70% pentru finanţarea investiţiilor. La rândul lor,
instrumentele de pre-aderare structural şi agricol urmau să furnizeze finanţare
pentru alte proiecte de investiţii.
În cadrul Consiliului European de la Helsinki, din decembrie 1999, şefii de
stat şi de guverne au confirmat încă o data importanţa procesului de extindere, mai
ales pentru asigurarea stabilităţii şi a prosperităţii în Europa. De asemenea a fost
reafirmată natura inclusivă a procesului la care 13 ţări candidate participă în
condiţii egale. Consiliul European de la Helsinki a reiterate faptul că îndeplinirea
criteriului politic stabilit la Copenhaga reprezintă o precondiţie pentru deschiderea
negocierilor de aderare. Consiliul European a decis să convoace conferinţe
interguvernamentale bilaterale (între Uniunea Europeană şi fiecare stat candidat) în
luna februarie 2000 în vederea deschiderii negocierilor cu România, Slovacia,
Letonia, Lituania, Bulgaria şi Malta cu privire la implementarea criteriilor de
aderare la Uniunea Europeană şi la schimbările care vor trebui aduse tratatelor.
Pentru consolidarea capacităţilor de îndeplinire a exerciţiului de aderare, Consiliul
a făcut cunoştinţă cu evaluările recente, sub formă de rapoarte, ale Comisie asupra
progresului înregistrat de ţările candidate. În aceste condiţii s-a atestat că deşi s-au
făcut progrese, evaluarea a arătat existenţa anumitor lacune, astfel unele ţări
candidate nu vor putea îndeplini criteriile de la Copenhaga într-un orizont mediu de
timp.
În decembrie 2000 la Nisa a fost stabilită o nouă strategie de extindere.
Consiliul European a a evidenţiat că, o data cu intrarea în vigoare a Tratatului de la
Nisa şi cu schimbările instituţionale aferente, Uniunea Europeană va putea primi ca

145
noi membri acele ţări care vor fi pregătite la sfârşitul anului 2002. Statele membre
au adoptat o poziţie comună, care se va menţine în cadrul conferinţelor de aderare,
referitor la alocarea locurilor în Parlamentul European, la ponderarea voturilor în
Consiliu şi la structura Comitetului Economic şi Social şi a Comitetului Regiunilor
într-o Uniune cu 27 de membri. Consiliul European a salutat noua strategie de
extindere adoptată de Comisie în luna noiembrie 2000 şi a stabilit ca progresul
înregistrat în aplicarea acestei strategii să fie evaluat în iunie 2001 la Göteborg. În
viziunea Consiliului, „foaia de parcurs", parte componenta acestei strategii,
cuprinde un cadru indicativ flexibil, care va fi adaptat conform progresului
înregistrat de fiecare ţară candidată, astfel încât negocierile cu ţările cel mai bine
pregătite să avanseze mai rapid.
În vederea continuităţii celor stabilite anterior, în iunie 2001, la Göteborg, au
fost stabilit gradul progreselor în negocieri, Consiliul European subliniind
importanţa crucială a capacităţii ţărilor candidate de a implementa şi aplica acquis-
ul şi adăugând că ţările candidate trebuie să depună eforturi substanţiale pentru
consolidarea şi reformarea structurilor lor administrative şi juridice. Pe baza
progresului înregistrat până la acea dată, Consiliul European a reafirmat rolul „foii
de parcurs”ca un cadru de lucru pentru finalizarea cu succes a negocierilor de
extindere. Începând cu primăvara anului 2003, Comisia urmează să includă ţările
candidate şi politicile lor naţionale în raportul său anual de sinteză.
Consiliul European de la Laeken din decembrie 2004 a subliniat hotărârea
Uniunii Europene de a finaliza în 2002 negocierile de aderare cu ţările candidate
care sunt pregătite, astfel încât aceste ţări să poată lua parte, ca membri, la alegerile
din 2004 pentru Parlamentul European. A fost adoptată o Declaraţie şi s-a hotărât
convocarea unei Convenţii privind viitorul Uniunii Europene, la care toate statele
candidate au participat, alături de statele membre.
Negocierile intră în fază finală abia în iunie 2000, atunci când la Sevilla,
Consiliul European a recunoscut şi a apreciat că s-au înregistrat progrese decisive
în cadrul negocierilor de aderare derulate în primul semestru al anului, dar a
subliniat importanţa continuării progreselor în implementarea şi aplicarea efectivă a
acquis-ului comunitar şi a salutat raportul Comisiei referitor la planurile de acţiune
vizând îmbunătăţirea capacităţii administrative şi juridice a ţărilor candidate. S-a
reafirmat că, dacă ritmul actual de progres al negocierilor şi al reformelor se va
menţine, Uniunea Europeană este hotărâtă să încheie negocierile cu Cipru, Malta,
Ungaria, Polonia, Slovacia, Lituania, Letonia, Estonia, Cehia şi Slovenia până la
sfârşitul anului 2002, în ipoteza că aceste ţări sunt pregătite pentru a deveni membri
ai Uniunii. În ce priveşte Bulgaria şi România, Consiliul a apreciat progresul făcut
de aceste două ţări în ultimele luni, le-a încurajat să continue eforturile de pregătire
şi a reiterat angajamentul Uniunii de a sprijini pe deplin pregătirea lor pentru

146
aderare, cu posibilitatea sporirii asistenţei financiare şi a stabilirii unui calendar mai
precis pentru aderarea acestor ţări, până la sfârşitul anului. Acest obiectiv temporar
într-adevăr a fost atins la Copenhaga, decembrie 2002, când s-a decis integrarea în
Uniunea Europeană, la 1 mai 2004, a următoarelor state candidate: Cipru, Estonia,
Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia şi Ungaria.
Pentru o bună funcţionare a Pieţei interne şi a politicilor Uniunii, statele care au
aderat în 2004 au beneficiat de perioade de tranziţie pentru a se integra în toate
mecanismele Uniunii Europene. Statele membre şi statele care vor adera în 2004 au
stabilit nivelul creditelor pentru agricultură, acţiuni structurale, politici interne şi
administraţie. În ceea ce priveşte Cipru, Consiliul European ar prefera reunificarea
acesteia înaintea aderării la Uniunea Europeană şi încurajează autorităţile cipriote
să continue negocierile pe baza propunerilor Secretarului General al ONU. În cazul
în care negocierile vor eşua, principiile şi regulile comunitare nu se vor aplica părţii
de nord a insulei. Tot în cadrul acestui Consiliu, şefii de state sau de guverne şi-au
exprimat dorinţa ca Bulgaria şi România să se integreze în Uniunea Europeană în
2007. Pentru aceasta, cele două ţări trebuie să-şi axeze eforturile pe reforme
administrative şi judiciare. Pentru ca Turcia să poată deschidă negocierile de
aderare, este necesar ca, până în decembrie 2004, guvernul turc să aplice o reformă
a legislaţiei, precum şi a implementării acesteia, pentru a putea îndeplini criteriile
politice de aderare: respectul libertăţii, democraţia, drepturile omului, libertăţile
fundamentale, statul de drept şi stabilitatea instituţiilor.
Continuitatea deciziilor de extindere a spaţiului comunitar a fost confirmată la
Atena, prin semnarea, la 16 aprilie 2003 a tratatelor de aderare a celor 10 state.
Astfel, cei 25 de şefi de state sau de guverne ale Statelor Membre şi ale statelor
care au aderat în 2004 (Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica
Cehă, Slovacia, Slovenia şi Ungaria) au semnat Tratatul de Aderare care garantează
deplina participare a noilor state membre în cadrul instituţional al Uniunii
Europene. Până la 1 mai 2004, la dezbaterile din Parlamentul European, la
reuniunile ministeriale şi la consiliile europene vor participa observatori din partea
noilor state membre, fără drept de vot. La Tratat a fost anexată o declaraţie comună
a statelor membre actuale şi viitoare,care defineşte extinderea ca un proces
„continuu, inclusiv şi ireversibil”.
Următorul Consiliu European, cel de la Salonic, din iunie 2003 a abordat mai
multe probleme. În primul rând cele 10 state care vor adera în 2004 sunt încurajate
să continue eforturile pentru a fi pe deplin pregătite să-şi asume obligaţiile care
decurg din statutul de stat membru, ceea ce presupune şi traducerea acquis-ului
comunitar, inclusiv. În al doilea rând, Consiliul European a salutat angajamentul
asumat de guvernul Turciei de a continua procesul de reformă, în special încheierea
lucrărilor legislative restante până la sfârşitul anului 2003 şi a reconfirmat

147
sprijinirea eforturilor întreprinse pentru a îndeplini criteriile politice de la
Copenhaga, pentru a putea deschide negocierile cu Uniunea Europeană. În al treilea
rând, Consiliul European a confirmat rezoluţia Uniunii Europene de a susţine
perspectiva integrării europene a Balcanilor Occidentali, care vor face parte din
Uniune de îndată ce vor îndeplini criteriile stabilite la Copenhaga. S-a decis ca
Bulgaria, România şi Turcia să participe în calitate de observatori la Conferinţa
inter-guvernamentală pentru aprobarea tratatului constituţional.
La Bruxelles, în decembrie 2003, Consiliul European a demarat extinderea în
linie dreaptă a Uniunii Europene, constituind cea mai mare extindere din istoria sa
prin primirea ca membri cu drepturi depline a Republicii Cehe, Estoniei, Ciprului,
Letoniei, Lituaniei, Ungariei, Maltei, Poloniei, Sloveniei şi Slovaciei. Şefii de stat
şi de guverne reuniţi au remarcat stadiul avansat de ratificare al Tratatului de
Aderare şi au subliniat continuitatea şi ireversibilitatea procesului de extindere, din
care România şi Bulgaria fac parte integrantă. De asemenea, au fost salutate
progresele înregistrate de-a lungul ultimilor ani, subliniindu-se necesitatea
accelerării reformelor menite să compatibilizeze sistemul administrativ şi juridic cu
cel comunitar. Consiliul European a încurajat România şi Bulgaria să continue pe
calea reformelor economice şi structurale, iar Comisia Europeană a fost invitată să
înainteze spre aprobare cadrul financiar.
Eforturile Turciei spre accelerarea reformelor necesare începerii negocierilor
cu Uniunea Europeană au fost apreciate pozitiv de către Consiliul European. A fost
însa subliniată necesitatea continuării reformelor, în special în sensul îndeplinirii
criteriilor politice stabilite la Copenhaga. De asemenea, Consiliul European a
reiterat dorinţa de a primi în Uniunea Europeană un Cipru unificat pe cale paşnică
până la 1 mai 2004, subliniind rolul important pe care îl are de jucat Turcia în acest
proces. Segmentul Balcanilor de Vest reprezintă o zonă de maxim interes pentru
viitorul Uniunii Europene, o serie de Acorduri de Stabilizare şi Asociere (ASA)
fiind în curs de elaborare sau negociere cu Bosnia şi Herţegovina, Serbia şi
Muntenegru, Albania, Fosta Republică Iugoslavă Macedonia şi Croaţia. Cererea
Croaţiei de a începe negocierile de aderare la Uniunea Europeană s-au aflat în acea
perioadă în curs de examinare la Comisia Europeană, fiind aşteptată o opinie în
cursul primăverii 2004.
La Consiliul European de la Bruxelles, din martie 2004 au fost desfăşurate
ultimele pregătiri pentru extindere. Şefii de stat şi de guverne au accentuat sprijinul
pentru acţiunile întreprinse de către Organizaţia Naţiunilor Unite, în sensul
unificării paşnice a Ciprului, considerând că o înţelegere viabilă poate fi aplicata
până la 1 mai 2004, cerând tuturor părţilor implicate în procesul de negociere o
continuare determinată a discuţiilor. Aderarea unui Cipru unificat la Uniunea
Europeana a constituit dorinţa reiterată a Consiliului European.

148
 La următorul Consiliu European de la Bruxelles, din iunie 2004 Consiliul
European a trasat mai multe puncte decizionale. În primul rând au fost remarcate
progresele înregistrate de Bulgaria şi de România în ultimele luni şi a fost reiterat
obiectivul comun de a primi cele două ţări ca membre ale Uniunii Europene în
ianuarie 2007, numai cu condiţia dacă vor fi pregătite. De asemenea, a fost
confirmat obiectivul Uniunii de a încheia negocierile cu cele două ţări în 2004.
Bulgaria şi România au fost îndemnate să acorde o atenţie deosebită îmbunătăţirii
capacităţilor administrative şi judiciare, continuării reformei economice şi
structurale şi aplicării complete a angajamentelor asumate în cadrul negocierilor.
Pentru a putea semna Tratatul de Aderare cu aceste două ţări cât se poate de repede
în 2005, elaborarea tratatului a fost preconizat să înceapă în iulie 2004. În al doilea
rând, pe segmentul negocierilor cu Turcia, s-a hotărât continuarea asistenţei în
pregătirea pentru aderare, iar, dacă raportul Comisiei Europene va stabili că Turcia
îndeplineşte criteriul politic de aderare, Uniunea Europeană va decide deschiderea
negocierilor. În al treilea rând, o nouă ţară a dobândit statutul de ţară candidată:
Croaţia. Consiliul European a decis stabilirea unei conferinţe bilaterale cu Croaţia
la începutul anului 2005, pentru a începe negocierile, urmând să fie stabilit un
cadru al acestor negocieri. S-a subliniat că e necesar ca Croaţia să păstreze
cooperarea cu Tribunalul Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie şi să ia
măsurile necesare pentru ca persoanele împotriva cărora au fost formulate acuzaţii
să fie găsite şi transferate la Haga. Consiliul European a subliniat că, prin faptul că
Croaţia a devenit ţară candidată ar trebui să fie încurajator pentru celelalte state din
Balcanii de vest pentru continuarea reformelor, fiind reafirmate angajamentele de a
aplica Agenda de la Salonic, care a prevăzut că viitorul Balcanilor de vest este în
Uniunea Europeană.
În decembrie 2004, la Consiliul European de la Bruxelles, Bulgaria şi
România au primit confirmarea politică a încheierii negocierilor. Şefii de stat şi de
guverne au considerat că cele două ţări vor fi capabile să îşi asume obligaţiile de
membru de la 1 ianuarie 2007. Le-a fost recomandat însă să continue reformele şi
să aplice angajamentele legate de acquis-ul comunitar. În acelaşi sens s-a stabilit că
Uniunea Europeană continuă monitorizarea pregătirilor de aderare. De asemenea,
Consiliul European a recomandat semnarea Tratatului de aderare comun pentru
Bulgaria şi România în aprilie 2005, după primirea avizului conform al
Parlamentului European. În ceea ce priveşte Croaţia, Consiliul European a
recomandat adoptarea măsurilor necesare de cooperare cu Tribunalul Penal
Internaţional pentru Fosta Iugoslavie şi a stabilit necesitatea adoptării unui cadru de
negocieri, în baza propunerii Comisiei Europene, pentru a putea deschide
negocierile de aderare pe 17 martie 2005, dacă Croaţia va coopera corespunzător cu
Tribunalul. Pe segmentul cooperării cu Turcia, Consiliul European a stabilit că, în

149
baza raportului şi a recomandării Comisiei Europene, Turcia îndeplinea, la ora
respectivă, criteriul politic de la Copenhaga, necesar pentru posibilitatea deschiderii
negocierilor de aderare, respectând condiţia de a pune în aplicare o serie de
instrumente legislative adoptate. Reafirmându-şi angajamentul pentru aplicarea
integrală a Agendei de la Salonic, în iunie 2005, la Bruxelles, Consiliul European a
încurajat intensificarea eforturilor Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, din
perspectiva opiniei pe care Comisia Europeană a urmat să o prezinte referitor la
cererea de aderare la Uniunea Europeană. Iar în decembrie 2005, la Consiliul
European de la Bruxelles, şefii de stat şi de guverne au decis să i se acorde acestei
ţări statutul de ţară candidată.
Reunindu-se la 3 octombrie 2005, la Luxemburg, Consiliul European a
aprobat cadrul de negocieri cu Croația și Turcia privind aderarea acestora la
Uniunea Europeană. Tratatul de aderare cu Croația a fost semnat la 9 decembrie
2011, iar Croația a aderat la 1 iulie 2013.
În cadrul Consiliului European de la Bruxelles, din iunie 2006, procesul
extinderii a fost privit ca o oportunitate istorică. Conform Consiliului European,
extinderea va contribui la asigurarea păcii, securităţii, stabilităţii, democraţiei,
statului de drept, precum şi creşterii economice, şi prosperităţii pe tot teritoriul
Uniunii Europene. Extinderea a permis Uniunii Europene să devină o economie
mai competitive şi mai dinamică, şi să fie mai bine pregătită să facă faţă
provocărilor globalizării. În acest context, Consiliul European a salutat raportul
Comisiei cu privire la succesul economic al celei de-a cincea extinderi a Uniunii,
din care face parte integrantă aderarea Bulgariei şi a României. Referitor la aceste
două ţări, Consiliul European a reiterat obiectivul comun al Uniunii Europene de a
primi Bulgaria şi România ca state membre în ianuarie 2007, dacă sunt suficient de
pregătite. Statele Membre au fost încurajate să termine procesul de ratificare la
timp. S-a stabilit ca la următoarea reuniune, Consiliul European să dezbată toate
aspectele legate de extinderile viitoare, inclusiv despre capacitatea Uniunii
Europene de a absorbi noi membri şi noi posibilităţi de îmbunătăţire a calităţii
procesului de extindere pe baza experienţei de până acum. Comisia Europeană a
fost invitată să elaboreze un raport special cu privire la capacitatea de absorbţie a
Uniunii Europene pe care să îl publice o dată cu rapoartele de ţară anuale. Legat de
Croaţia şi Turcia, Consiliul European a salutat negocierile şi a recomandat
intensificarea procesului de reformă. [3].
După cum s-a stabilit la reuniunea din iunie şi în baza comunicării Comisiei
Europene cu privire la strategia de extindere şi a raportului său special privind
capacitatea Uniunii Europene de a integra noi membri, Consiliul European de la
Bruxelles din decembrie 2006, a desfăşurat o dezbatere cu privire la extindere. S-a
stabilit că baza pentru un nou consens referitor la extindere este strategia de

150
extindere, bazată pe consolidare, condiţionalitate şi comunicare, combinată cu
capacitatea Uniunii Europene de a integra noi membri. Pentru a sprijin capacitatea
de integrare în Uniunea Europeană, ţările candidate au trebuit să fie pregătite şi
capabile de aşi asuma pe deplin obligaţiile de stat membru, iar Uniunea Europeană
trebuie să poată funcţiona eficient şi să se dezvolte. Aceste aspecte sunt importante
pentru a avea sprijinul opiniei publice. În acest sens, sunt importante o mai mare
transparenţă şi o mai bună comunicare. Legat de negocierile în curs, Uniunea nu a
stabilit nici o dată ţintă de aderare până când negocierile nu se vor apropia de final.

10.2.Mecanismele şi etapele procesului de aderare

Tratatul de la Maastricht care exprimă acordul fundamental, cu forţă juridică
obligatorie, încheiat între statele membre prevede că numai statele europene care
respectă valorile Uniunii Europene și care se angajează să le promoveze pot solicita
să devină membre ale Uniunii. Articolul 2 al Tratatului menţionează expres că
Uniunea Europeană se întemeiază pe valorile respectării demnității umane,
libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea
drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților.
Aceste valori sunt comune tuturor statelor membre. Iar articolul 49 din Tratat
subliniază că orice stat european care respectă valorile prevăzute la articolul 2 și
care se angajează să le promoveze poate solicita să devină membru al Uniunii
Europene [4, p. 119].
Astfel, procedura poate fi inițiată numai prin depunerea unei cereri din partea
ţărilor care îşi propun aderarea, urmată de obținerea acordului tuturor statelor
membre existente. Țara adresează Consiliului o cerere, exprimându-și astfel dorința
de a deveni membră a Uniunii Europene. Comisia, care monitorizează îndeaproape
țările care doresc să adere, prezintă un aviz cu privire la cererea respectivă. Pe
această bază, guvernele statelor membre decid în unanimitate dacă acceptă cererea
și dacă acordă țării respective statutul de țară candidată. Prin unanimitate se
înțelege că toate statele membre trebuie să fie de acord.
Etapa următoare este reprezentată de lansarea negocierilor de aderare, ceea ce
se întâmplă, din nou, numai după ce toate statele membre și-au dat acordul. În
vederea pregătirii pentru aderarea la Uniunea Europeană, țara solicitantă trebuie să
adopte și să pună în aplicare legislația și normele comunitare. Negocierile se referă
la modalitatea și la momentul în care normele sunt adoptate și puse în aplicare.
Condițiile sunt aceleași pentru toate țările. Cu alte cuvinte, o țară nu poate alege ce
părți din legislație va aplica. În cazuri excepționale, se pot aplica perioade de
tranziție. De exemplu, accesul la piața forței de muncă pentru cetățenii noului stat
membru poate fi temporar limitat sau noul stat membru poate dispune de mai mult
timp pentru adoptarea legislației și a normelor Uniunii Europene în materie de

151
mediu. Pentru a simplifica procedura, întregul corp legislativ comunitar este
împărțit în diferite domenii în care Uniunea Europeană, împreună cu statele
membre, desfășoară activități și propune acte legislative – de exemplu, ocuparea
forței de muncă, agricultura, educația, statul de drept, mediul, protecția
consumatorilor etc. Au loc negocieri în fiecare dintre aceste domenii, într-un cadru
stabilit de Consiliu, pe baza unei propuneri a Comisiei. Toate statele membre și țara
solicitantă se reunesc în mod regulat în cadrul unor conferințe la nivel
interguvernamental pentru a discuta despre progresele realizate. Standardele pe care
țările trebuie să le respecte se pot referi la următoarele aspecte: măsuri legislative,
aşa cum ar fi adoptarea de noi legi; măsuri administrative, de exemplu, alinierea
administrației vamale la cerințele Uniunii Europene; instanțe judiciare prin crearea
unui sistem judiciar independent și eficient; măsuri economice, de exemplu,
asigurarea stabilității prețurilor, precum și liberalizarea prețurilor și a schimburilor
comerciale.
Atunci când țara solicitantă îndeplinește criteriile stabilite, negocierile în
domeniul respectiv sunt fi analizate. Cu toate acestea, Uniunea Europeană poate
redeschide negocierile în cazul în care țările solicitante nu mai îndeplinesc
condițiile prevăzute. Comisia efectuează controale și își continuă activitatea de
monitorizare până în momentul aderării. Grație procesului de monitorizare
constantă, Comisia poate să ofere mai multe îndrumări țărilor care se pregătesc să
își asume responsabilitățile asociate calității de state membre. Acest lucru
garantează, de asemenea, că noii membri sunt pregătiți de aderare. De cât timp este
nevoie pentru a încheia negocierile? Uniunea Europeană nu poate face previziuni
privind orizontul temporal și nu poate afirma că, de exemplu, o țară va deveni
membră a spaţiului comunitar la 5, 10 sau 15 ani de la data la care și-a depus
cererea. Ritmul negocierilor depinde în mare măsură de progresele reale realizate
de țara solicitantă. Cu cât o țară îndeplinește mai rapid și mai eficient condițiile, cu
atât mai repede va dobândi statutul de stat membru.
După finalizarea negocierilor referitoare la toate domeniile, Comisia trebuie să
își dea avizul prin care să confirme dacă țara este pregătită sau nu să devină un stat
membru al Uniunii Europene. Parlamentul European trebuie să își dea, de
asemenea, aprobarea. Pe baza acestor recomandări, statele membre decid în
unanimitate dacă este oportun să încheie procesul de aderare și să semneze un tratat
de aderare cu țara în cauză [5]. După semnarea tratatului, fiecare stat membru și
țara candidată ratifică oficial tratatul de aderare, în conformitate cu propriile lor
norme constituționale (prin vot parlamentar, referendum etc.). În intervalul cuprins
între momentul în care tratatul de aderare este semnat și obținerea aprobării oficiale
a tuturor statelor membre, viitorul stat membru beneficiază de anumite drepturi.
Acesta dobândește „statutul de observator activ” pe lângă majoritatea organelor și

152
agențiilor comunitare, având dreptul de a-și exprima punctul de vedere, fără a putea
însă vota, dar i se va conferi dreptul de vot când va deveni membru. Poate face
observații cu privire la proiectele de propuneri sau de inițiative ale Uniunii
Europene, întrucât acestea vor avea impact asupra cetățenilor săi. Poate deveni stat
membru numai după aprobarea oficială a tratatului de aderare de către toate statele
membre.

10.3.Programe europene de preaderare

Uniunea Europeană acordă sprijin financiar și tehnic țărilor care doresc să
devină membre. Astfel, acestea pot să aplice cu mai multă ușurință noile
reglementări și să pună în aplicare noile cerințe pentru a-și adapta propriile sisteme
la sistemul european. Țara respectivă valorifică acest avantaj prin faptul că, ulterior,
poate beneficia, de exemplu, de deschiderea pieței sale spre exporturile și
importurile europene. La rândul lor, Uniunea Europeană și statele membre actuale
ale acesteia se asigură că aderarea unui nou stat membru nu va afecta modul lor de
funcționare și că dispozițiile existente vor rămâne în vigoare, în beneficiul tuturor.
Comisia Europeană oferă țărilor sprijin financiar prin intermediul Instrumentului de
Asistență pentru Preaderare. În perioada 2007– 2013, Uniunea Europeană a
consacrat 11 miliarde EUR acestui fond, în timp ce în perioada 2014–2020, acestui
fond îi vor fi alocate alte 11,7 miliarde EUR. Uniunea Europeană și autoritățile
naționale decid cu privire la domeniile în care este oportun să se investească
fondurile respective. Sumele sunt alocate pentru sprijinirea instituțiilor democratice
și a statului de drept, a administrațiilor publice și a organizațiilor care pun în
aplicare legislația comunitară la nivel central, regional și local. Prin urmare,
instituțiile și organizațiile pot să pună efectiv în aplicare legislația și sunt în măsură,
în momentul în care țara respectivă devine membru al Uniunii Europene, să
gestioneze participarea lor la programele comunitare, cum ar fi politica agricolă
comună sau Fondul social european. Uniunea Europeană sprijină dezvoltarea
structurilor instituționale necesare sau formarea personalului responsabil cu
aplicarea normelor comunitare în țara respectivă. Experți din statele membre ale
Uniunii Europene oferă consiliere cu privire la punerea în aplicare a legislației
europeană, prin intermediul unor acorduri de înfrățire sau al unor ateliere de scurtă
durată. Fondurile de preaderare permit Uniunii Europene să investească în
dezvoltarea economică durabilă a țărilor care doresc să devină membre. Obiectivul
este acela de a dispune de o economie de piață funcțională, de a sprijini sectorul
Întreprinderilor Mici şi Mijlocii și de a crea un mediu de afaceri solid. Acest lucru
are un impact asupra statelor membre existente și viitoare, prin extinderea pieței
unice și prin crearea de noi oportunități pentru întreprinderile din spaţiul comunitar.
Încercând să îmbunătățească incluziunea socială în țările care doresc să adere,

153
Uniunea Europeană investește, de asemenea, în oameni. Prin aceasta se
intenționează, de fapt, să se îmbunătățească participarea cetățenilor la societate și să
se evite excluderea anumitor persoane pe motive de etnie, gen, religie, vârstă sau
orientare sexuală. Având mai multe oportunități, cetățenii își pot îmbunătăți
educația și condițiile de viață sau își pot găsi un loc de muncă diferit sau mai bun.
Sprijinul poate fi acordat și pentru agricultură. Astfel, consumatorii europeni au
acces la produse de calitate, care pot fi de origine locală sau pot proveni din orice
țară a Uniunii Europene, achiziționate la prețuri accesibile. Însă această calitate
superioară trebuie să meargă mână în mână cu standarde ridicate în materie de
mediu și de sănătate animală. Pentru țările care doresc să adere la Uniunea
Europeană, adaptarea la standardele comunitare presupune că atât agricultorii, cât și
consumatorii din țările vizate, dar și din întreaga Uniune Europeană, pot valorifica
această experiență. Pe lângă aceasta, viitorii membri pot participa, de asemenea, la
programele europene, de exemplu în domeniul sănătății publice, al cercetării sau al
educației. Ei au astfel posibilitatea de a se familiariza cu politicile comunitare grație
unei experiențe directe.
Îndeplinirea obiectivelor strategice de preaderare poate fi exemplificată prin
următoarele programe administrate pe sectoare diferite, cu obiective diferite.
PHARE a fost creat la începutul anului 1989 pentru Polonia şi Ungaria, primele
două ţări din regiune care au renunţat la comunism şi economia centralizată. Scopul
său era de a ajuta aceste două ţări în procesul de tranziţie de la regimul comunist la
cel democratic (de aici şi numele său: Poland Hungary Aid for Reconstruction of
the Economy/Polonia Ungaria Ajutor pentru Reconstrucţia Economiei).
Pe măsură ce alte state din centrul şi estul Europei au trecut la un regim
democratic, acestea au fost incluse, de asemenea, în program. Astfel, în 1996, 13
state primeau fonduri nerambursabile PHARE: 10 state candidate (Bulgaria,
Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia şi
Slovenia), şi alte trei din vecinătatea Uniunii Europene (Albania, Bosnia-
Herţegovina şi Fosta Republică Iugoslavă Macedonia). Din 2000, cele trei state din
partea vestică a Balcanilor au fost incluse în programul CARDS (Asistenţă
Comunitară pentru Reconstrucţia, Dezvoltarea şi Stabilitatea Balcanilor), PHARE
devenind un instrument concentrat exclusiv pe susţinerea procesului de aderare a
celor 10 state candidate din Europa Centrală şi de Est. Din 2004, beneficiază de
asistenţa PHARE numai România şi Bulgaria. PHARE se concentrează pe trei
domenii principale: 1. Dezvoltare instituţională – consolidarea administraţiei şi
instituţiilor publice din statele candidate, pentru ca acestea să poată funcţiona
eficient în cadrul Uniunii; 2. Investiţii pentru sprijinirea aplicării legislaţiei
comunitare – sprijinirea statelor candidate în efortul investiţional de aliniere a
activităţilor industriale şi a infrastructurii la standardele Uniunii Europene; 3.

154
Investiţii în coeziune economică şi socială – promovarea coeziunii economice şi
sociale.
ISPA (Instrument for Structural Policies for Pre-Accession/Instrument pentru
Politici Structurale de Pre-Aderare) finanţează în perioada 2000-2006 proiecte în
domeniul infrastructurii de transport şi de mediu. Programul urmăreşte alinierea la
standardele de mediu ale Uniunii Europene, extinderea şi conectarea reţelelor de
transport ale statelor candidate la aderare cu cele trans-europene şi familiarizarea
ţărilor beneficiare cu politicile şi procedurile aplicate de Fondurile Structurale şi de
Coeziune. În ceea ce priveşte mediul, domeniile de interes sunt următoarele:
rezerva de apă potabilă; tratarea apelor reziduale; administrarea deşeurilor solide şi
a celor periculoase; poluarea aerului. În domeniul transporturilor, ISPA finanţează
reabilitarea şi dezvoltarea de căi ferate, drumuri, porturi şi aeroporturi. Programul
ISPA a demarat la 1 ianuarie 2000. Iniţial a fost derulat în 10 state candidate şi noi
state membre ale Uniunii situate în Centrul şi Estul Europei: Bulgaria, Republica
Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia, Slovenia.
Din 2004 şi până la aderare au beneficiază de asistenţă ISPA numai România şi
Bulgaria.
SAPARD (Special Pre-Accesion Programme for Agriculture and Rural
Development/ Programul Special de Pre-aderare pentru Agricultură şi Dezvoltare
Rurală). Mai concret, obiectivele programului sunt: îmbunătăţirea vieţii
comunităţilor rurale, crearea unui sector competitiv de producere şi prelucrare a
produselor agricole, crearea de locuri de muncă în mediul rural, asigurarea de
venituri adecvate locuitorilor din zonele rurale şi asigurarea unei dezvoltări durabile
a acestor regiuni. SAPARD reprezintă cel de-al treilea instrument de asistenţă
financiară din partea Uniunii Europene pentru statele candidate şi viitoarele state
membre din Europa Centrală şi de Est în perioada 2000-2006. Programul sprijină
aceste ţări în procesul de pregătire pentru participarea la Politica Agricolă Comună
şi Piaţa Internă şi în rezolvarea problemelor specifice legate de agricultură şi o
dezvoltare rurală durabilă. SAPARD a fost creat iniţial pentru cele 10 state
candidate din Europa Centrală şi de Est. Pentru atingerea obiectivelor mai sus
menţionate, fiecare stat inclus în programul SAPARD a adoptat un Plan Naţional
pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (PNADR) în conformitate cu principiile
utilizate de către statele membre. Conţinutul fiecărui program reflectă priorităţile
fiecărei autorităţi naţionale în funcţie de circumstanţe şi probleme specifice, dar în
limitele stabilite prin Regulamentul SAPARD. Conform Regulamentului, Planul
poate include măsuri privind următoarele aspecte: investiţii în exploataţii agricole;
îmbunătăţirea procesului de producţie şi comercializarea produselor agricole şi
piscicole; îmbunătăţirea calităţii şi a standardelor privind sănătatea produselor de
origine vegetală şi animală; metode de producţie care au în vedere protejarea

155
mediului înconjurător şi conservarea peisajului natural; dezvoltarea şi diversificarea
activităţilor economice; crearea de grupuri de producători agricoli; crearea de
servicii de asistenţă şi de management al fermei; renovarea şi dezvoltarea satelor,
protejarea şi conservarea moştenirii rurale; îmbunătăţirea calităţii terenurilor şi
reparcelare; crearea şi actualizarea registrelor funciare; managementul resurselor de
apă; dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii rurale; măsuri forestiere, inclusiv
împădurirea suprafeţelor agricole, investiţii în holdinguri forestiere private şi
prelucrarea sau comercializarea produselor forestiere; îmbunătăţirea pregătirii
profesionale; asistenţă tehnică, inclusiv studii care să contribuie la pregătirea şi
monitorizarea programului, precum şi la publicitate şi informare. Lista include un
număr mare de măsuri similare cu cele finanţate în statele membre prin intermediul
programelor Uniunii Europene dedicate agriculturii şi dezvoltării rurale [6].

BIBLIOGRAFIE:
1. Bulmer Simion. Christian Lequesne. Statele membre ale Uniunii Europene. Chişinău:
Cartier, 2009. 488 p.
2. Enciu Nicolae. Enciu Valentina. Construcţia europeană (1945-2007). Curs universitar.
Chişinău: CIVITAS, 2007, 392 p.
3. Latest European Council meeting. http://europa.eu/european_council/
4. Gyula Fabian. Drept instituţional european. Cluj: Editura SFERA, 2004. 480 p.
5. European Neighbourhood Policy and Enlargement Negotiation http://ec.europa.eu
/enlargement/.
6. Cum se lucrează cu PHARE ISPA şi SAPARD
http://ec.europa.eu/romania/documents
/eu_romania/cum_se_lucreaza_cu_phare_ispa_si_sapard_-_2005.pdf

156
 TEMA 11: POLITICI SECTORIALE EUROPENE

„Sectorul agricol a fost adesea puternic reglementat de către guvernele naţionale.

În scopul protejării fermierilor de concurenţa străină şi de fluctuaţiile mari de
preţ, multe
ţări au instituit o politică de control a pieţei pentru produsele agricole”

Willem Molle

Obiective:

Studierea politicilor sectoriale europene cărora le revine un loc deosebit în

sistemul de organizare a Uniunii Europene presupune:

- Cunoaşterea esenţei obiectivelor, programelor de finanţare şi

perspectivele Politicii Agricole Comune;

- Familiarizarea cu Politica Socială ca dimensiune a integrării europene;

- Conceperea Politicii de mediu prin prisma principiilor generale și a

conţinutului de bază;

- Recunoaşterea necesităţii Politicii monetare europene.

157
 11.1.Obiective, programe de finanţare şi perspectivele Politicii Agricole
Comune
În momentul înființării pieței comune prin Tratatul de la Roma, în 1958,
agricultura celor șase state membre fondatoare era caracterizată de o puternică
intervenție din partea statului. Pentru includerea produselor agricole în libera
circulație a mărfurilor, menținând în același timp intervenția statului în sectorul
agricol, era necesară eliminarea mecanismelor de intervenție naționale
incompatibile cu piața comună și transpunerea lor la nivel comunitar. Acesta a
constituit motivul principal al apariției Politicii Agricole Comune.
Chiar dacă agricultura nu mai reprezintă în prezent decât o mică parte din
economia țărilor dezvoltate, inclusiv a Uniunii Europene, intervenția publică s-a
consolidat în ultimul timp prin politici agricole rurale care au adăugat la susținerea
funcției tradiționale a activității primare, şi anume, producția de produse
alimentare, alte dimensiuni, printre care dezvoltarea durabilă, amenajarea
teritoriului și a peisajului, diversificarea și revitalizarea economiei rurale sau
producția de energie și biocombustibili. Articolul 39 din Tratatul de Funcţionare a
Uniunii Europene stabilește obiectivele specific ale Politicii Agricole Comune:
creșterea productivității agriculturii prin promovarea progresului tehnic și prin
utilizarea optimă a factorilor de producție, în special a forței de muncă; asigurarea
unui nivel de trai echitabil pentru populația agricolă; stabilizarea piețelor;
garantarea siguranței aprovizionărilor; asigurarea unor prețuri rezonabile
consumatorilor. Pe lângă obiectivele specifice ale Politicii Agricole Comune
stabilite la articolul 39, mai multe dispoziții ale tratatului au adăugat alte obiective
aplicabile ansamblului de politici și acțiuni ale Uniunii Europene. În acest context,
promovarea unui nivel ridicat al ocupării forței de muncă (articolul 9), protecția
mediului pentru promovarea dezvoltării durabile (articolul 11), protecția
consumatorilor (articolul 12), cerințele privind bunăstarea animalelor (articolul 13),
protecția sănătății publice [articolul 168 alineatul (1)] sau coeziunea economică,
socială și teritorială (articolul 175) devin în totalitate obiective ale Politicii Agricole
Comune [1, 212].
Tratatul de la Roma a stabilit procedura necesară pentru elaborarea și punerea
în aplicare a politicii agricole comune, care se baza pe o propunere a Comisiei,
avizul Parlamentului European și, eventual, avizul Comitetului Economic și Social
European, completată de decizia Consiliului, cu majoritate calificată. Era vorba,
așadar, despre o procedură de consultare simplă pentru Parlamentul European, care
nu a fost niciodată modificată pană în 2010.
Tratatul de la Lisabona a recunoscut codecizia drept „procedura legislativă
ordinară” a Politicii Agricole Comune, care înlocuiește procedura de consultare,
consolidând, astfel, rolul Parlamentului European de colegiuitor veritabil în

158
domeniul agriculturii. Dar au existat întotdeauna alte organisme care au participat
la punerea în aplicare a politicii agricole comune, în cadrul așa-numitei proceduri
de „comitologie”. Din 1961 au fost înființate mai multe comitete, cu participare
reprezentanţilor statelor membre, dar Comisia şi-a păstrat exercitarea puterii
decizionale în gestiunea organizării comune a pieței [2].
De altfel, în cadrul comitetelor consultative, organizațiile profesionale ale
Uniunii Europene, prin intermediul Comitetului Organizațiilor Profesionale din
Agricultura Uniunii Europene și al Confederației generale a cooperativelor agricole
din Uniunea Europeană, participă în continuare în mod indirect la procesul
decizional european. O clasificare generală a competențelor pe trei categorii a fost
introdusă în Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene (Titlul I). Este vorba
despre competențe exclusive, competențe partajate și competențe de coordonare,
sprijinire și completare a acțiunilor statelor membre. În acest context, art. 4
recunoaște o competență partajată între Uniune și statele membre în domeniul
agriculturii, spre deosebire de avizul general al doctrinei și al serviciilor juridice ale
Comisiei, care considerau, pană la acea dată, că politica piețelor (primul pilon al
Politicii Agricole Comune) este de competența exclusivă a Uniunii. Pe această
bază, parlamentele naționale pot adresa președinților Parlamentului European,
Consiliului și Comisiei un aviz motivat privind conformitatea unui proiect de act
legislativ în domeniul agricol cu principiul subsidiarității. De altfel, „sistemul de
cooperare consolidată” instituit de articolul 20 din Tratatul Uniunii Europene se
aplică de acum încolo Politicii Agricole Comune.
Partea cheltuielilor agricole în bugetul Uniunii Europene este în continuă
diminuare de mai mulți ani. Dacă Politica Agricolă Comună reprezenta 66 % din
bugetul Uniunii la începutul anilor 1980, cheltuielile aferente acestei politici se
ridică la numai 37,8 % în perioada 2014-2020. Începând cu 1992, data primei
reforme de anvergură a Politicii Agricole Comune și a exploziei ajutoarelor directe,
cheltuielile agricole au rămas stabile în termeni reali, cu excepția anilor 1996 și
1997. Costul bugetar al Politicii Agricole Comune raportat la venitul național brut
(VNB) al Uniunii Europene a scăzut de la 0,54 % în 1990 la un procentaj de 0,34 %
prevăzut pentru 2020 [1, 236].
Cheltuielile ce decurg din primul pilon (44,3 miliarde de euro în 2012) sunt
formate, în proporție de 91 %, din ajutoare directe acordate agricultorilor (40,8
miliarde de euro). Creșterea foarte importantă a ajutoarelor directe începând cu
1992 este compensată de reducerea în paralel a celorlalte cheltuieli din cadrul
Fondului European pentru Orientare şi Garantare Agricolă. Subvențiile la export
reprezintă numai 0,3 % (146,79 de milioane de euro), iar celelalte intervenții
(depozitare, fonduri pentru restructurarea industriei zahărului, măsuri de promovare
și de informare, măsuri veterinare și fitosanitare) se ridică la numai 3,8 miliarde de

159
euro (8,5 % din total). În trecut, primele trei sectoare beneficiare ale Fondului
European pentru Orientare şi Garantare Agricolă au fost culturile erbacee (cereale,
oleaginoase și proteaginoase), carnea de vită și produsele lactate. După reforma din
2003 și după introducerea decuplării ajutoarelor în raport cu producția, cea mai
importantă categorie de cheltuieli este reprezentată de plățile unice pentru
exploatații (82,5 % din totalul Fondului European pentru Garantare Agricolă în
2012), urmată de ajutoarele legate de producție (8,60 %).
Analiza repartizării cheltuielilor pe țări și pe tipuri de exploatații plasează
Franța ca fiind principalul beneficiar (16,8 %), urmată de Spania (12,1 %),
Germania (11,6 %) și Italia (10,6 %). Totuși, în ceea ce privește Fondul European
Agricol pentru Dezvoltare Rurală, Polonia este cel mai mare beneficiar (12,8 %),
urmată de Italia (9,7 %), Germania (9,7 %) și Romania (9,3 %). În schimb, noile
state membre primesc deja o parte semnificativă din Fondul European Agricol
pentru Dezvoltare Rurală (37,9 %), datorită priorității acordate modernizării
structurilor agricole și dezvoltării zonelor rurale din aceste țări.
O reformă veritabilă a Politicii Agricole Comune va avea loc cel târziu la
sfârșitul perioadei 2014-2020. Se vor confirma în 2020 tendințele evidențiate în
cadrul reformei recente a Politicii Agricole Comune? Printre chestiunile care ar
putea fi puse în discuție se numără, în primul rând, menținerea poziției de lider
financiar a plăților directe pentru dezvoltarea rurală, precum și partea din buget
care ar trebui alocată pentru măsurile de piață. De asemenea, având în vedere
experiența dobândită în perioada 2014-2020, se poate pune problema rolului
rezervei pentru situații de criză. Evoluția măsurilor de promovare a organizării
economice a fermierilor, mai ales în sectoarele în care măsurile de control al ofertei
au fost eliminate (sectorul laptelui, al zahărului, al vinului), va fi probabil, de
asemenea, o chestiune centrală. Apoi, s-ar putea pune problema cofinanțării plăților
directe, care ar putea avea drept rezultat crearea unui pilon unic de sprijin pentru
agricultură și zonele rurale – o temă pe care ultima reformă nu a abordat-o, în
special din cauza crizei economice [3, p. 171].
Se va pune în discuție probabil și chestiunea legată de coordonarea fondurilor
Politicii Agricole Comune cu celelalte fonduri structurale și de investiții europene,
precum și problema cheltuielilor în domeniul cercetării și inovării în agricultură. De
asemenea, se va aborda viitoarea structură a plăților directe și, în special,
importanța fiecărui element constitutiv al acestora, precum, de exemplu, sprijinul
pentru producția de bunuri publice. Se va avea în vedere transformarea plății de
bază într-o sumă unică pe hectar ca parte a unui mare sistem agricol European. În
plus, evoluția plăților legate de producție și a plăților redistributive va da cu
siguranță naștere unor dezbateri. În acest context, modelul de punere în aplicare a
ajutoarelor directe care va domina în perioada 2014-2020 va avea probabil o

160
influență asupra viitorului model de ajutoare directe care va fi adoptat. De
asemenea, ar putea fi revizuite definițiile „fermierilor activi” și „micilor fermieri”.
În cele din urmă, rezultatele negocierilor comerciale internaționale, atât
multilaterale, cât și bilaterale vor influența noua Politică Agricolă Comună. Același
lucru va fi valabil și în cazul acordurilor multilaterale în domeniul mediului (de
exemplu, cele referitoare la combaterea schimbărilor climatice).

11.2.Politica Socială ca dimensiune a integrării europene

Dimensiunea socială a integrării europene a fost dezvoltată considerabil de-a
lungul anilor. Aceasta reprezintă un aspect esențial al Strategiei Europa 2020, care
are drept scop asigurarea unei „creșteri bazate pe incluziune”, caracterizată prin
niveluri ridicate de ocupare a forței de muncă și prin reducerea numărului
persoanelor aflate în situație de sărăcie sau expuse riscului de excluziune socială.
Obiectivele politicii sociale cuprind promovarea ocupării forței de muncă,
condiții de viață și de muncă îmbunătățite, protecție social corespunzătoare, dialog
între conducere și personal, dezvoltarea resurselor umane in vederea menținerii
unei rate ridicate a ocupării forței de muncă și combaterea excluziunii. Pentru a le
permite lucrătorilor și familiilor acestora să beneficieze pe deplin de dreptul la
libera circulație și să caute un loc de muncă pretutindeni pe piața comună, Tratatul
de la Roma a prevăzut coordonarea sistemelor de securitate socială ale statelor
membre şi a consacrat principiul egalității de remunerare între bărbați și femei, a
cărui aplicabilitate directă a fost recunoscută de Curtea de Justiție, și a prevăzut
instituirea Fondului social European. Preocupările legate de dezechilibrele
structurale și de creșterea inegală au condus ulterior la o politică socială mai pro
activă la nivel comunitar. Astfel, în 1974,Consiliul a adoptat primul Program de
acțiune socială.
Actul Unic European a introdus prevederi referitoare la armonizarea
condițiilor de sănătate și siguranță la locul de muncă. Hotărând cu majoritate
calificată în cooperare cu Parlamentul, Consiliul a adoptat o serie de directive de
stabilire a cerințelor minime în acest domeniu. Actul Unic European a introdus
posibilitatea negocierii de acorduri colective între partenerii sociali la nivel
european și a instituit o politică comunitară de coeziune economică și socială. S-a
ajuns la un consens cu privire la necesitatea de a acorda o atenție sporită aspectelor
sociale relaționate cu finalizarea pieței interne. După lungi dezbateri, șefii de stat și
de guvern din 11 state membre, fără Regatului Unit, au adoptat la Summit-ul de la
Strasbourg din decembrie 1989 Carta comunitară privind drepturile sociale
fundamentale ale lucrătorilor [4, p. 67].
Odată cu semnarea Tratatului de la Maastricht, promovarea unui nivel înalt de
ocupare a forței de muncă și de protecție socială a fost introdusă oficial drept una

161
dintre sarcinile atribuite Comunității Europene. Cu toate acestea, întrucât nu au fost
în măsură să ajungă la un acord în unanimitate pe parcursul conferinței
interguvernamentale, 11 state membre au hotărât să avanseze prin încheierea unui
Acord privind politica socială, care conținea unele inovații semnificative.
Protocolul nr. 14 la Tratatul privind Uniunea Europeană, la care a fost anexat
acordul, a afirmat că „unsprezece state membre [...] doresc să înainteze pe calea
deschisă de Carta socială din 1989”, scutind astfel Regatul Unit de la participare.
Consiliul a fost investit cu competența de a adopta directive de stabilire a cerințelor
minime în mai multe sectoare noi, aceste cerințe devenind obligatorii pentru toate
statele membre, cu excepția Regatului Unit.
În cele din urmă, situația neplăcută creată prin autoexcluderea voluntară a
Regatului Unit a fost depășită prin semnarea Tratatului de la Amsterdam, atunci
când toate statele membre, inclusiv Regatul Unit (în urma unei alternanțe la
guvernare), au fost de acord cu privire la integrarea Acordului privind politica
socială în textul Tratatului Comunităţii Europene, cu anumite modificări minore. La
articolul 153, cooperarea a fost înlocuită cu procedura de codecizie. Un nou alineat
a prevăzut măsuri menite să încurajeze cooperarea între statele membre cu scopul
de a combate excluderea socială. Articolul 19, în noua sa versiune, a acordat
Comunităţii Europene posibilitatea de a adopta măsurile „necesare în vederea
combaterii oricărei discriminări bazate pe sex, rasă sau origine etnică, pe religie sau
convingeri, pe handicap, vârstă sau orientare sexuală”. Pe baza acestui text, au fost
adoptate în termen scurt două directive: Directiva 2000/43/CE de punere în aplicare
a principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau
origine etnică și Directiva 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea
egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de
muncă. Tratatul de la Amsterdam a inclus și promovarea unui nivel înalt al ocupării
forței de muncă pe lista obiectivelor Uniunii Europene și a încredințat Comunităţii
Europene responsabilitatea de a veni în sprijinul și în completarea activităților
statelor membre din acest domeniu, cu scopul de a încuraja cooperarea dintre
acestea și de a dezvolta Strategia europeană pentru ocuparea forței de muncă care
are la bază o metodă deschisă de coordonare. Cu ocazia lansării Strategiei de la
Lisabona din martie 2000, menită să transforme Uniunea Europeană în cea mai
competitivă economie la nivel mondial, șefii de stat au recunoscut, de asemenea, că
creșterea economică nu este suficientă în lupta împotriva sărăciei sau a pericolului
de excludere socială, angajându-se să amelioreze cooperarea din acest domeniu pe
baza metodei deschise de coordonare [5].
În 2005, a fost adoptată o nouă Agendă social aferentă perioadei 2006-2010,
pentru a însoți relansarea Strategiei de la Lisabona. Pentru perioada 2007-2013, a
fost înființat un program al Uniunii Europene pentru ocuparea forței de muncă și

162
solidaritate socială, denumit Progress, care urmărește să sprijine punerea în aplicare
a obiectivelor Uniunii Europene din domeniul social. În 2007, a fost creat un Fond
european de ajustare la globalizare (FEAG), cu scopul de a oferi sprijin lucrătorilor
care și-au pierdut locul de muncă din cauza schimbărilor intervenite în structura
comerțului mondial.
La 13 decembrie 2007, a fost semnat Tratatul de la Lisabona, care a permis
noi progrese în consolidarea dimensiunii sociale a integrării europene. Tratatul
privind Uniunea Europeană evidențiază în prezent obiectivele sociale ale acesteia,
printre care sunt menționate ocuparea integrală a forței de muncă și solidaritatea
dintre generații (articolul 3). Articolul 6 recunoaște Cartei drepturilor fundamentale
același caracter obligatoriu ca și cel al tratatelor. Carta însăși recunoaște așa-
numitele „drepturi legate de solidaritate”, precum dreptul lucrătorilor la informare
și consultare, drepturile la negocieri colective, la condiții de muncă echitabile și
corecte și dreptul la Securitate socială și asistență socială. În Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene a fost introdusă o clauză socială orizontală, care
afirmă următoarele: „În definirea și punerea în aplicare a politicilor și acțiunilor
sale, Uniunea ține seama de cerințele privind promovarea unui nivel ridicat al
ocupării forței de muncă, garantarea unei protecții sociale corespunzătoare,
combaterea excluziunii sociale, precum și de cerințele privind un nivel ridicat de
educație, de formare profesională și de protecție a sănătății umane”.
În 2010, a fost instituit un nou instrument european de microfinanțare,
Progress, prin intermediul căreia se acordă microcredite întreprinderilor mici și
persoanelor fără loc de muncă dornice să creeze sau să-și dezvolte propria
întreprindere. Creșterea bazată pe incluziune, care încurajează o economie cu un
procent ridicat de ocupare a forței de muncă ce conduce la coeziune social și
teritorială, este unul dintre domeniile prioritare ale Strategiei Europa 2020,
succesoarea Strategiei de la Lisabona. Noul program strategic al Uniunii Europene
menționează pentru prima dată un obiectiv precis pentru pilonul său „social”,
urmărindu-se reducerea cu 20 de milioane a numărului persoanelor expuse la riscul
de sărăcie pană în 2020, împreună cu un angajament reînnoit în favoarea unui
obiectiv ambițios în domeniul ocupării forței de muncă – o rată de ocupare
profesională de 75% a persoanelor cu vârste cuprinse între 20 și 64 de ani). Dintre
cele șapte inițiative emblematice selectate pentru a contribui la îndeplinirea
obiectivelor Strategiei Europa 2020, trei se încadrează în domeniul ocupării forței
de muncă și al afacerilor sociale: O agenda pentru noi competențe și locuri de
muncă, care vizează restructurarea politicilor de flexisecuritate pentru a îmbunătăți
funcționarea pieței muncii, a ajuta individul să capete competențele care se vor cere
în viitor și a îmbunătăți calitatea locurilor de muncă și condițiile de lucru; Tineretul
în mișcare, care va contribui la îmbunătățirea educației și a formării, va ajuta tinerii

163
să studieze în străinătate și va facilita găsirea unui loc de muncă; Platforma
europeană de combatere a sărăciei și a excluziunii sociale, care va contribui la
difuzarea celor mai bune practici și va pune la dispoziție finanțări pentru a susține
incluziunea socială și a combate discriminarea [1, 410].
Începând din 2010, obiectivele emblematice ale Strategiei Europa 2020 legate
de ocuparea forței de muncă și cele sociale au servit drept referință pentru
evaluarea comparativă a Strategiei europene pentru ocuparea forței de muncă. În
plus, trei dintre programele deja existente ale Uniunii Europene (printre care
Progress și Instrumentul de microfinanțare Progress), destinate să testeze la nivel
concret idei de reformă, în perspectiva dezvoltării celor mai bune dintre ele în toate
statele membre, au fost fuzionate în cadrul unui program unic, intitulat Programul
pentru ocuparea forței de muncă și inovare socială (EaSI).

11.3.Politica de mediu: principii generale și cadrul de bază

Politica europeană de mediu a fost adoptată în cadrul Consiliului European de
la Paris din 1972, unde șefii de stat sau de guvern europeni au declarant că este
nevoie de o politică comunitară de mediu și au solicitat un program de acțiune.
Actul Unic European din 1987 a introdus un nou titlu „Mediul”, care furniza primul
temei juridic pentru o politică de mediu comună care are drept obiective
conservarea calității mediului, protejarea sănătății umane și asigurarea unei utilizări
raționale a resurselor naturale. Revizuirile ulterioare ale tratatului au consolidat
angajamentul Europei față de protecția mediului și rolul Parlamentului European în
dezvoltarea acesteia. Prin intermediul Tratatului de la Maastricht (1993), mediul a
devenit un domeniu oficial de politică a Uniunii Europene, s-a introdus procedura
de codecizie, iar votul cu majoritate calificată în Consiliu a devenit regulă generală.
Tratatul de la Amsterdam (1999) a stabilit obligația de integrare a protecției
mediului în cadrul tuturor politicilor sectoriale comunitare, în vederea promovării
dezvoltării durabile. Prin intermediul Tratatului de la Lisabona (2009), „combaterea
schimbărilor climatice” și dezvoltarea durabilă în relațiile cu țările terțe au devenit
obiective specifice. Atribuirea statutului de personalitate juridică a permis Uniunii
Europene să încheie acorduri internaționale [6].
Politica Europeană de mediu se bazează pe principiile precauției, prevenirii,
corectării poluării la sursă și „poluatorul plătește”. Principiul precauției este un
instrument de gestionare a riscurilor care poate fi invocat în cazul în care există o
incertitudine științifică cu privire la un posibil risc la adresa sănătății umane sau a
mediului, provenit dintr-o anumită acțiune sau politică. De exemplu, în cazul în
care există îndoieli cu privire la posibilele efecte periculoase ale unui produs și în
cazul în care incertitudinea persistă și în urma unei evaluări științifice obiective,
pentru evitarea daunelor la adresa sănătății umane sau a mediului, pot fi furnizate

164
instrucțiuni de interzicere a distribuției produsului sau de eliminare a sa de pe piață.
Principiul „poluatorul plătește” este pus în aplicare prin intermediul Directivei
privind răspunderea pentru mediul înconjurător (DRM), care vizează prevenirea sau
remedierea daunelor aduse mediului. Operatorii care desfășoară anumite activități
profesionale, precum transportul de substanțe periculoase sau activități care
presupun evacuări în apă, trebuie să ia măsuri preventive în cazul unei amenințări
iminente la adresa mediului. Dacă s-au produs deja pagube, operatorii sunt obligați
să adopte măsurile adecvate pentru remedierea acestora și să suporte cheltuielile
aferente.
Din 1973, Comisia a inițiat Programe de Acțiune pentru Mediu multianuale,
care stabilesc viitoarele propuneri legislative și viitoarele obiective pentru politica
de mediu a Uniunii Europene, măsurile concrete se adoptă separat ulterior. Cel de-
al șaselea Program de Acţiuni pentru Mediu, care a stabilit politica în domeniul
mediului pentru perioada 2002-2012, s-a concentrat asupra a patru priorități:
schimbările climatice, biodiversitatea, mediul și sănătatea, resursele naturale și
deșeurile. Măsurile aferente acestor priorități au fost detaliate în șapte „strategii
tematice”, concentrate nu atât asupra unor poluanți sau activități economice
specifice, cât asupra unor teme de mediu transversale. În 2013, Consiliul și
Parlamentul au adoptat cel de-al șaptelea Program de Acţiuni pentru Mediu pentru
perioada până în 2020, cu titlul „O viață bună, în limitele planetei noastre.”
Bazându-se pe o serie de inițiative strategice recente (Foaia de parcurs privind
eficiența utilizării resurselor, Strategia în domeniul biodiversității 2020 și Foaia de
parcurs pentru trecerea la o economie competitivă cu emisii scăzute de dioxid de
carbon pană în 2050), acesta stabilește nouă obiective prioritare, printre care se
numără protejarea naturii, o reziliență ecologică sporită, o creștere durabilă,
eficientă din punctul de vedere al resurselor și cu emisii reduse de dioxid de carbon,
precum și combaterea amenințărilor la adresa sănătății legate de mediu [1, p. 275].
O altă acţiune majoră a Uniunii Europene a fost elaborarea Strategiei de la
Lisabona din 2000 pentru a transforma economia europeană în „cea mai dinamică
și mai competitivă economie bazată pe cunoaștere din lume”. Dimensiunea
ecologică a fost inclusă în cadrul acestei strategii de-abia un an mai târziu, la
Goteborg, ceea ce a condus la Strategia de dezvoltare durabilă a Uniunii Europene,
reînnoită în 2006 pentru a combina dimensiunea internă a dezvoltării durabile cu
cea internațională). Cea mai nouă strategie a Uniunii Europene în domeniul
creșterii economice, Strategia Europa 2020, stabilește un obiectiv principal în ceea
ce privește clima și energia. Aceasta vizează conturarea unei „creșteri inteligente,
durabile și favorabile incluziunii”. Sub egida acestei strategii, inițiativa
emblematică „O Europă eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor”
pregătește terenul pentru o creștere durabilă și sprijină trecerea la o economie

165
eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor și cu emisii scăzute de
carbon[7].
Anumite proiecte individuale (private sau publice) care ar putea avea efecte
semnificative asupra mediului, de exemplu, construirea unei autostrăzi sau a unui
aeroport, fac obiectul unei „evaluări a impactului asupra mediului”. De asemenea, o
serie de planuri și programe publice, de exemplu, destinația terenurilor, transportul,
energia, deșeurile sau agricultura, fac obiectul unui proces similar care poartă
denumirea de „evaluare strategică de mediu”. În cazul acesteia, aspectele ecologice
sunt deja integrate în etapa de planificare, iar posibilele consecințe se iau în
considerare înainte de aprobarea sau autorizarea unui proiect, în vederea asigurării
unui nivel sporit de protecție a mediului. În ambele situații, consultarea publicului
reprezintă un aspect fundamental. Acest lucru se datorează Convenției de la
Aarhus, care a fost semnată în 1998 de către Uniunea Europeană sub auspiciile
Comisiei Economice pentru Europa a Națiunilor Unite. În temeiul acestei convenții,
„participarea publicului la luarea deciziei” reprezintă unul dintre cele trei drepturi
garantate publicului în domeniul mediului. Celelalte două drepturi sunt: dreptul de
acces la informațiile referitoare la mediu deținute de autoritățile publice (de
exemplu, privind starea mediului sau starea sănătății oamenilor în cazul în care
aceasta este afectată de starea mediului) și dreptul de acces la justiție în cazul
încălcării celorlalte două drepturi [8].
Uniunea Europeană are un rol fundamental și în cadrul negocierilor
internaționale în domeniul mediului. De exemplu, la cea de a zecea Conferință a
părților la Convenția privind diversitatea biologică, organizată la Nagoya (Japonia)
în 2010, Uniunea Europeană a adus o contribuție majoră la stabilirea unui acord
privind o strategie globală pentru stoparea pierderii biodiversității în următorii zece
ani. De asemenea, Uniunea a participat la decizia privind elaborarea unor obiective
globale de dezvoltare durabilă pentru toate statele, care a fost adoptată în urma
Conferinței „RIO+20” privind dezvoltarea durabilă, care a avut loc în 2012. Pe
lângă negocierile globale, Uniunea Europeană menține acorduri de parteneriat și
strategii de cooperare cu o serie de țări și regiuni, precum, de exemplu, din cadrul
politicii europene de vecinătate (țările din Europa de Est și țările mediteraneene), ca
modalitate de abordare a problemelor care intervin la frontierele externe ale
spaţiului comunitar, printre care chestiuni legate de mediu, precum calitatea apei,
gestionarea deșeurilor, poluarea aerului sau deșertificarea.
Eficacitatea politicii europene de mediu este determinată, în mare parte, de
punerea în aplicare a acesteia la nivel național, regional și local. Cu toate acestea,
punerea în aplicare și executarea defectuoasă rămân o problem majoră. De
asemenea, monitorizarea, atât a stării mediului, cât și a nivelului de aplicare a
legislației Uniunii Europene în domeniul mediului, este fundamentală. În vederea

166
îmbunătățirii aplicării legislației comunitare în domeniul mediului, Directiva
2008/99/CE privind protecția mediului prin intermediul dreptului penal solicită
statelor membre să prevadă sancțiuni penale eficace, proporționale și cu efect de
descurajare pentru cele mai grave infracțiuni în domeniul mediului. Printre acestea
se numără, de exemplu, evacuarea sau eliberarea ilegală de substanțe în apă, aer sau
sol, comerțul ilegal cu specii ale faunei și florei sălbatice, comerțul ilegal cu
substanțe care afectează stratul de ozon și transportul ilicit sau deversarea ilicită de
deșeuri.
În cele din urmă, Rețeaua Uniunii Europene pentru punerea în aplicare și
respectarea legislației din domeniul mediului este o rețea internațională a
autorităților din domeniul mediului din statele membre ale Uniunii Europene,
statele în curs de aderare și statele candidate, precum și din Norvegia, creată pentru
stimularea punerii în aplicare prin furnizarea unei platforme care facilitează
schimbul de idei și de bune practici între factorii de decizie, inspectorii din
domeniul mediului și executorii judecătorești. În 1990, a fost înființată în
Copenhaga Agenția Europeană de Mediu pentru sprijinirea dezvoltării,
implementării și evaluării politicii de mediu și pentru informarea publicului larg cu
privire protejarea mediului. Prin urmare, aceasta colectează, gestionează și
analizează date și coordonează Rețeaua europeană de informare și observare pentru
mediu.

11.4.Politica monetară europeană

Banca Central Europeană și Sistemul European al Băncilor Centrale asigură
realizarea obiectivului principal al uniunii monetare europene, și anume menținerea
stabilității prețurilor. Cele mai importante instrumente ale politicii monetare unice
pentru zona euro sunt operațiunile de piață monetară, facilitățile permanente și
constituirea unor rezerve minime. Obiectivul principal al Sistemului European al
Băncilor Centrale este, în conformitate cu articolul 127 alineatul (1) din Tratatul
privind Funcţionarea Uniunii Europene, menținerea stabilității prețurilor. Fără a
aduce atingere acestui obiectiv, Sistemul susține politicile economice generale ale
Uniunii pentru a contribui la realizarea obiectivelor stabilite la articolul 3 din
Tratatul privind Uniunea Europeană. Sistemul European al Băncilor Centrale
acționează în conformitate cu principiile unei economii de piață deschise în care
concurența este liberă, promovând o alocare eficientă a resurselor.
Principiul fundamental al independenței Băncii Centrale Europene este
enunțat la articolul 130 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene și la
articolul 7 din Statutul Sistemului și al Băncii Centrale Europene. În exercitarea
competențelor și în îndeplinirea misiunilor și îndatoririlor lor, Banca Central
Europeană, băncile centrale naționale și membrii organelor lor de decizie nu pot

167
solicita sau accepta instrucțiuni din partea instituțiilor sau organelor Uniunii
Europene, a guvernului unui stat membru sau a oricărui alt organism. Respectarea
articolului 130 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene este garantată
prin forma mandatului conferit membrilor Comitetului executiv și ai Consiliului
guvernatorilor. Independența Băncii Centrale Europene este asigurată și prin
interdicțiile prevăzute la articolul 123 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii
Europene, valabile și pentru băncile centrale naționale: se interzice acordarea de
credite pe descoperire de cont sau orice alt tip de facilitate de credit instituțiilor sau
organelor Uniunii, administrațiilor publice centrale, autorităților regionale sau
locale, celorlalte autorități publice, celorlalte organisme sau întreprinderi de drept
public sau aflate în proprietate publică din statele membre.
Pentru a asigura credibilitatea Băncii Centrale Europene, articolul 284 din
Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene și articolul 15 din Statut prevăd
obligații de raportare. Banca Centrală Europeană elaborează și publică rapoarte
privind activitatea Sistemului European al Băncilor Centrale, cel puțin trimestrial,
iar săptămânal se publică situația financiară consolidată a Sistemului. În practică,
Banca Centrală Europeană publică rapoarte lunare care conțin o analiză detaliată a
situației economice și perspectivele privind evoluția prețurilor, prezintă
Parlamentului European un raport anual privind activitatea Sistemului și politica
monetară din anul precedent și din anul în curs. De asemenea, Banca Central
Europeană răspunde și în fața Parlamentului, cu toate acestea, Parlamentul nu poate
adresa instrucțiuni Băncii și nu deține dreptul de control a posteriori [9].
În Consiliul guvernatorilor se aplică principiul „un membru, un vot”. Deciziile
de politică monetară se iau cu majoritatea simplă a membrilor cu drept de vot. În
caz de egalitate, votul președintelui este decisiv. Consiliul guvernatorilor este
format din cei șase membri ai Comitetului executiv și guvernatorii Băncilor
Centrale Naţionale din zona euro. O decizie din martie 2003 a stabilit un sistem de
vot prin rotație, aplicabil din momentul în care Consiliul guvernatorilor va avea
peste 21 de membri. Conform acestui sistem, membrii Comitetului executiv ar
urma să își păstreze drepturile permanente de vot, iar guvernatorii băncilor
naţionale ar urma să își împartă restul voturilor, prin rotație, cu o frecvență diferită
în funcție de un clasament bazat pe indicatori ai dimensiunii relative a economiilor
statelor membre. Consiliul guvernatorilor ar urma să adopte toate măsurile necesare
pentru a asigura rotația drepturilor de vot cu o majoritate de două treimi din
membrii săi, indiferent dacă aceștia au sau nu drept de vot în momentul luării
deciziei.
La 13 octombrie 1998, Consiliul guvernatorilor Băncii Centrale Europene a
convenit asupra principalelor elemente ale strategiei sale de politică monetară, și
anume definirea cantitativă a stabilității prețurilor; un rol important în

168
monitorizarea creșterii masei monetare, identificate printr-o valoare agregată; o
evaluare a perspectivelor de evoluție a prețurilor pe baza unei serii ample de
indicatori. Banca Central Europeană a optat pentru o strategie monetară bazată pe
doi piloni: pilonul 1 – analiza economică, pilonul 2 – analiza monetară), al căror rol
a fost definit din nou cu claritate în cadrul revizuirii strategiei monetare, la 8 mai
2003.
Stabilitatea prețurilor a fost definită inițial ca o creștere sub 2% a indicelui
armonizat al prețurilor de consum pentru zona euro față de anul precedent.
Stabilitatea prețurilor trebuie asigurată pe termen mediu. Această definiție a fost
confirmată la 8 mai 2003, când s-a clarificat un aspect important: pe termen mediu,
obiectivul este de a menține rata inflației la un nivel mai mic, dar apropiat de 2%.
Astfel, Banca Centrală Europeană a subliniat faptul că este necesar să se mențină o
marjă de siguranță suficientă pentru a asigura protecția necesară față de riscurile de
deflație și a ține seama de eventualele inexactități la culegerea datelor și de
diferențele dintre ratele inflației în zona euro.
Primul pilon al strategiei de politică monetară este reprezentat de analiza
economică. Aceasta se concentrează în special pe evaluarea evoluțiilor economice
și financiare actuale și a riscurilor la adresa stabilității prețurilor pe care aceste
evoluții le presupun pe termen scurt și mediu. Printre variabilele economice și
financiare care fac obiectul acestei analize se numără, de exemplu: evoluția
producției totale, cererea globală și componentele ei, politica fiscală, condițiile de
pe piața de capital și piața muncii, un spectru larg de indicatori de prețuri și costuri,
evoluțiile cursului de schimb valutar, ale economiei în ansamblul său și ale balanței
de plăți, piețele financiare și bilanțurile diferitelor sectoare ale zonei euro”. Cel de-
al doilea pilon al strategiei monetare – analiza monetară, „se bazează pe relația
dintre creșterea masei monetare și inflație pe termen lung și exploatează faptul că
tendințele monetare determină tendințele inflaționiste”.
Prin stabilirea dobânzilor la care băncile comerciale pot obține bani de la
băncile centrale, Consiliul guvernatorilor Băncii Centrale Europene acționează în
mod indirect asupra ratelor dobânzilor din întreaga economie a zonei euro, în
special asupra dobânzilor la împrumuturile acordate de băncile comerciale și a
celor la depozitele de economii. Pentru punerea în aplicare a politicii monetare,
BCE folosește câteva instrumente:
1. Operațiunile de piață monetară care joacă un rol important în influențarea
dobânzilor, gestionarea lichidităților și orientarea politicii monetare prin patru
categorii de operațiuni:
a. Operațiunile principale de refinanțare constituie cel mai important instrument al
politicii monetare. Acestea sunt tranzacții reversibile, periodice, în vederea
furnizării de lichidități, efectuate cu o frecvență săptămânală și având o scadență de

169
două săptămâni, care pun la dispoziția sistemului bancar o mare parte a
lichidităților. Rata minima oferită pentru operațiunile principale de refinanțare este
una dintre principalele rate ale dobânzii stabilite de Banca Centrală Europeană.
Aceasta se situează între rata facilității de depozit și rata facilității de împrumut
marginal. Nivelul acestor trei rate-cheie indică orientarea politicii monetare în zona
euro.
b. Operațiuni de refinanțare pe termen lung – acestea sunt tranzacții reversibile în
vederea furnizării de lichidități cu o frecvență lunară și o scadență de trei luni. Ele
reprezintă doar o parte limitată din volumul total de refinanțare și nu au ca obiectiv
emiterea de semnale către piață.
c. Operațiunile de ajustare prevăd reacționarea la fluctuațiile neașteptate ale
lichidității de pe piață, în special pentru atenuarea consecințelor acestora asupra
dobânzilor.
d. Operațiuni structurale au drept scop principal adaptarea permanentă a poziției
structurale a Eurosistemului față de sectorul financiar.
2. Constituirea rezervelor obligatorii. În conformitate cu articolul 19 alineatul (1)
din Statut, Banca Centrală Europeană poate impune instituțiilor de credit stabilite în
statele membre obligația de a constitui rezerve minime la Banca Centrală
Europeană și la băncile centrale naționale, pentru a stabiliza dobânzile pe termen
scurt pe piață și a crea (sau a spori) un deficit structural de lichidități în sistemul
bancar față de Eurosistem, ceea ce facilitează controlarea ratelor pe piața monetară
prin alocări periodice de lichidități. Consiliul guvernatorilor adoptă normele privind
calcularea și determinarea rezervelor minime obligatorii.
3. Măsuri de politică monetară neconvenționale și reacția la criza declanșată în
2007. În perioadele de criză, Banca Centrală Europeană poate răspunde cu câteva
politici monetare neconvenționale (furnizarea de lichidități și facilitarea creditării)
pentru a restabili mecanismele pieței și a garanta transmiterea adecvată a politicii
monetare. Cele mai importante dintre aceste măsuri sunt:
- acoperirea tuturor cererilor în operațiunile de refinanțare la o rată fixă;
- relaxarea condițiilor privind ratingul minim de credit pentru garanții (inclusiv
pentru datoriile de stat) și extinderea listei de active acceptate ca garanții;
- programul pentru piețele valorilor mobiliare: intervenții directe pe piețele
secundare de obligațiuni pentru achiziționarea de datorii ale unor state membre, în
paralel cu operațiuni de neutralizare pentru a menține constantă masa monetară în
scopul de a-și respecta obiectivul de asigurare a stabilității prețurilor;
- deschiderea unor linii de schimb cu alte bănci centrale;
- programele de achiziționare a obligațiuni garantate: sunt destinate să sprijine un
segment al pieței financiare care este deosebit de important pentru finanțarea pe
termen lung a băncilor și finanțarea economiei reale. La 8 decembrie 2011, Banca

170
Centrală Europeană a anunțat măsuri de politică fără precedent pentru „sprijinirea
creditării bancare și a lichidității pe piața monetară din zona euro”, redate prin
operațiuni de refinanțare pe termen lung – licitație cu rată fixă și acoperirea tuturor
cererilor – cu scadență de trei ani și o opțiune de rambursare anticipată după un an;
reducerea ratei rezervelor de la 2% la 1%; sporirea disponibilității garanțiilor prin
reducerea în continuare a ratingului minim pentru anumite titluri garantate prin
active și acceptarea de creanțe private performante drept garanții (împrumuturi
bancare) [1, 168].
În concluzie, reiterăm rolul Parlamentului European în cadrul politicii
monetare prin Rezoluția sa din 1 decembrie 2011 referitoare la Raportul anual al
Băncii Centrale Europene pentru 2010, prin care salută „poziția hotărâtă și pro
activă a Băncii Centrale Europene pe durata crizei încă din 2007”. Parlamentul
European recomanda Băncii să asigure o transparență sporită, reiterându-și
„solicitarea sa îndelung repetată de publicare a rezumatelor proceselor-verbale ale
reuniunilor Consiliului guvernatorilor”. Parlamentul European solicita, de
asemenea, o mai bună integrare a supravegherii macro prudențiale a sistemului
financiar în contextual politicii monetare.

BIBLIOGRAFIE:
1. Rossetto Federico. Soibinet Jérôme. Parlamentul European. Fişe tehnice.
Luxemburg: Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, 2014. 574 p.
2. Finanţarea Politicii Agricole Comune. http://www.europarl.
europa.eu/atyourservice/ro/dis playFtu.html?ftuId=FTU_5.2.2.html
3. Molle Willem. Economia integrării europene. Teorie, practică, politici. Chişinău:
Editura Epigraf, 2009. 496 p.
4. Ludmila Barbă. Gheorghiu Valeriu. Felea Alina. Uniunea Europeana: istorie,
instituţii, politici. Republica Moldova în noua arhitectură europeană. Chişinău:
CEP USM, 2007. 179 p.
5. Kraatz Susanne. Politica socială și de ocupare a forței de muncă: principii
generale. http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=
FTU_5.10.1.html
6. Novak Petr. Tratatele de la Maastricht și de la Amsterdam. http://www.europarl.
europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_1.1.3.html
7. Document de evaluare a Strategiei de la Lisabona.
http://ec.europa.eu/europe2020/pdf/lisbon _strategy_evaluation_ro.pdf
8. Convenţia de la Aarhus. http://legislatie.resurse-pentru-
democratie.org/legea/conventia-de-la-aarhus-1998.php
9. Banca Centrală Europeană. http://europa.eu/european-union/about-
eu/institutions-bodies/ european-central-bank_ro

171
 TEMA12: POLITICA EUROPEANĂ DE EDUCARE ŞI
FORMARE PROFESIONALĂ

„A trăi înseamnă a învăța. Când te-ai oprit din învățat, ai murit.”

Tom Clancy

Obiective:

Activitatea Uniunii Europene este de neconceput fără Politica Europeană de

Educare şi Formare Profesională, studierea căreia va contribui la:

- Cunoaşterea esenţei Politicii educaţionale şi de formare profesională la

nivelul Uniunii Europene;

- Conceperea cadrului strategic european al educaţiei şi formării

profesionale;

- Conştientizarea misiunilor şi resurselor programului european de

educare şi formare profesională ERASMUS+.

172
 12.1. Esenţa Politicii educaţionale şi de formare profesională la nivelul
Uniunii Europene
Educaţia şi formarea profesională reprezintă domenii esenţiale pentru Uniunea
Europeană, argument edificat din necesitatea spaţiului european de a se distinge
printr-o societate cu competenţe formate în spiritul noilor provocări prezente şi
viitoare. Instituţiile europene acordă o atenţie deosebită acestui domeniu de
activitate, implicând activ toate statele membre, iar acestea, la rândul lor, devin
responsabile de organizarea şi conţinutul sistemelor de edificare şi formare, însă nu
sunt negate nici avantajele cooperării la nivel comunitar. Educația și formarea
profesională joacă un rol crucial în soluționarea multor provocări socioeconomice,
demografice, de mediu și tehnologice cu care se confruntă Europa și cetățenii săi în
prezent și în anii ce vor urma. Investiția eficientă în capitalul uman prin sisteme de
educație și formare reprezintă o component esențială a strategiei Europei pentru a
asigura niveluri înalte de creștere economică durabilă, bazată pe cunoaștere, și de
ocupare a forței de muncă, ceea ce de fapt reprezintă esența strategiei de la
Lisabona din 2010, promovând în același timp împlinirea pe plan personal,
coeziunea social și cetățenia activă.
Acţiunea politicii educaţionale şi de formare profesională este concepută pe
domenii separate, care derive din nivelurile procesului de învăţământ. Astfel,
prevederile ei pot fi valorificate de la etapa şcolară spre învăţământul superior, prin
educaţia şi formarea profesională şi educaţia pentru adulţi, finalizând cu cooperarea
internaţională prin dialogul politic şi promovarea multilingvismului.
În domeniul politicii educaţionale la nivelul etapei şcolare Comisia Europeană
colaborează cu țările Uniunii Europene pentru dezvoltarea sistemelor de educație
școlară. Fiecare țară răspunde de organizarea și conținutul sistemelor sale de
educație și formare, însă există avantaje în a colabora pe probleme de interes
comun. În acest sens, Comisia Europeană sprijină eforturile depuse la nivel național
prin două mijloace principale: în primul rând colaborează îndeaproape cu factorii
de decizie de la nivel național pentru a-i ajuta să dezvolte politicile și sistemele de
educație școlară. În acest sens, colectează și furnizează informații și analize și
încurajează schimbul de bune practici în materie de politică prin grupuri de lucru
tematice. În al doilea rând, Prin programul Erasmus+ investește anual milioane de
euro în proiecte care promovează schimburile între școli şi educația personalului
prin stagii.
Miniștrii educației din statele membre ale Uniunii Europene au identificat
domeniile prioritare care necesită a deveni puncte de reper pentru agenda
întâlnirilor la nivel European. Astfel, potrivit priorităţilor, toți elevii trebuie să
obțină competențele de care au nevoie, inclusiv la citire și matematică. În acest
scop urmează a fi modernizate programele școlare, materialele didactice și

173
sistemele de evaluare a elevilor. Potrivit politicii educaţionale, fiecare elev trebuie
să beneficieze de un învățământ de înaltă calitate, inclusiv copiii imigranți, iar
educația preșcolară trebuie să fie accesibilă unui număr mai mare de copii. De
asemenea, este necesar să se acorde un sprijin mai consistent elevilor cu nevoi
speciale pentru o mai bună integrare a acestora în școlile cu regim normal și trebuie
redusă rata abandonului școlar
Ceea ce ţine de cadrele didactice, acestea trebuie să beneficieze de un sprijin
sporit prin proceduri eficiente de selecție și recrutare și prin programe de formare
profesională. Comisia Europeană realizează, de asemenea, studii periodice de
evaluare a situației din Europa în scopul monitorizării progreselor înregistrate. În
2012, Comisia a prezentat inițiativa „Regândirea educației”, cu scopul de a încuraja
țările Uniunii Europene să se asigure că tinerii dobândesc competențele cerute pe
piața muncii. Pachetul include documente de analiză privind sprijinul acordat
profesiilor didactice și evaluarea competențelor-cheie în educația și formarea
inițială [1].
Următorul segment al prevederilor politicii educaţionale derivă din domeniul
învăţământului superior. Statele membre răspund de propriile sisteme de educație și
formare și fiecare universitate își organizează propria programă. Totuși, pentru că
toate statele membre ale Uniunii Europene trebuie să facă față acelorași provocări
în materie de învățământ superior, avantajele unei cooperări între acestea sunt
evidente. Învățământul superior și legăturile acestuia cu cercetarea și inovarea joacă
un rol fundamental în progresul societății, precum și în formarea unui capital uman
cu înaltă calificare și a unor cetățeni participativi de care Europa are nevoie pentru
a genera locuri de muncă, prosperitate și creștere economică. Instituțiile de
învățământ superior sunt, prin urmare, parteneri cruciali în realizarea strategiei
Uniunii Europene de stimulare și menținere a creșterii economice. Strategia Europa
2020 are un obiectiv ambițios – ca până în 2020, 40% din tinerii europeni să aibă o
diplomă de studii superioare. Pentru realizarea acestui obiectiv Comisia Europeană
colaborează îndeaproape cu responsabili naționali, pentru a-i ajuta la elaborarea
politicilor în domeniul învățământului superior conform Strategiei pentru educație
și formare 2020. Agenda de modernizare a învățământului superior stabilește cinci
priorități-cheie pentru învățământul superior din Uniunea Europeană:
1. creșterea numărului de absolvenți de învățământ superior;
2. îmbunătățirea calității și a eficienței sistemelor de educație și formare
profesională;
3. promovarea mobilității studenților și a personalului și a cooperării
transfrontaliere;
4. consolidarea „triunghiului cunoașterii”, adică a raporturilor dintre mediul
academic și de cercetare și inovare;

174
5. crearea unor mecanisme eficiente de guvernanță și de finanțare pentru
învățământul superior.
Pentru a se asigura că aceste obiective sunt îndeplinite, Comisia Europeană
elaborează și promovează instrumente menite să încurajeze mobilitatea (de
exemplu Sistemul european de credite transferabile și Suplimentul la Diplomă), să
favorizeze recunoașterea competențelor și calificărilor și să amelioreze calitatea
informațiilor privind învățământul superior din Europa. De asemenea, Comisia
sprijină Procesul de la Bologna, care urmărește să promoveze reformarea
învățământului superior în vederea creării unui Spațiu european al învățământului
superior și schimbul de bune practici între diferite țări prin intermediul grupului de
lucru pentru învățământul superior, creat în cadrul Strategiei pentru educație și
formare 2020. Nu în ultimul rând, pe lângă gestionarea programului Erasmus+, care
le oferă studenților multiple posibilități, Comisia sprijină și cooperarea
internațională în materie de învățământ superior cu țări din afara Uniunii Europene
[2].
Formarea adulților reprezintă o componentă vitală a politicilor Comisiei
Europene în domeniul învățării pe tot parcursul vieții. Este esențială pentru
stimularea capacității de inserție profesională și a competitivității, pentru
promovarea incluziunii sociale, a cetățeniei active și a dezvoltării personale.
Provocarea constă în a oferi posibilități de învățare pentru toți adulții, pe tot
parcursul vieții acestora, în special pentru categoriile sociale defavorizate, care au
cea mai mare nevoie de ele. Formarea adulților cuprinde învățarea formală, non-
formală și informală pentru dezvoltarea competențelor de bază, obținerea de noi
calificări, perfecționare sau reconversie profesională, pentru dezvoltare personală
sau doar de plăcere. Cererea în domeniul formării adulților este în creștere, iar
Comisia se angajează să colaboreze cu toate țările Uniunii Europene pentru a crea
sisteme flexibile, cu metode de predare de înaltă calitate și în care autoritățile
locale, angajatorii, partenerii sociali, societatea civilă și instituțiile culturale să se
implice total.
Planul european reînnoit pentru învățarea în rândul adulților adoptat în 2011 a
definit modul în care ar trebui să evolueze educația și formarea adulților în Europa
până în 2020. Iată care sunt prioritățile acestuia pentru perioada 2015 - 2020:
- Guvernanță: asigurarea coerenței între învățarea în rândul adulților și alte
domenii de politică; îmbunătățirea coordonării, a eficienței și a relevanței în
funcție de nevoile societății, ale economiei și ale mediului; sporirea, după caz,
atât a investițiilor private, cât și a celor publice.
- Oferta și valorificarea ofertei: creșterea semnificativă a ofertei de posibilități de
învățare de înaltă calitate în rândul adulților, în special privind alfabetizarea,
competențele numerice și competențele digitale și sporirea numărului celor care

175
 valorifică această ofertă, prin strategii eficiente de informare, orientare și
motivare vizând grupurile care au cel mai mult nevoie de învățare.
- Flexibilitate și acces: îmbunătățirea accesului prin creșterea disponibilității
posibilităților de învățare la locul de muncă și utilizarea eficientă a TIC;
implementarea unor proceduri de identificare și evaluare a aptitudinilor adulților
slab calificați și furnizarea unui număr suficient de oportunități care să le dea o a
doua șansă celor cu calificări inferioare, astfel încât să le permită să obțină o
calificare recunoscută.
- Calitate: îmbunătățirea procesului de asigurare a calității, inclusiv în ceea ce
privește monitorizarea și evaluarea impactului; îmbunătățirea educației inițiale și
continue a formatorilor care lucrează cu adulți și colectarea datelor necesare
privind nevoia de oferte de învățare mai bine concepute și orientate.
În perioada 2014-2015, un grup de lucru pentru educația adulților a elaborat
orientări de politică, pe baza bunelor practici înregistrate în toată Europa. Acestea
vizează consolidarea eficacității politicilor în domeniul educației și formării
adulților și a ofertei în domeniu, o mai bună utilizare a mijloacelor de comunicare
digitale pentru învățarea în rândul adulților, ridicarea nivelului de alfabetizare și
dezvoltarea competențelor numerice și informatice ale adulților slab calificați
Platforma electronică pentru învățarea în rândul adulților în Europa (EPALE) este
un spațiu on-line multilingv, care permite schimbul, prezentarea și promovarea de
bune practici privind educația adulților. Toți cei implicați în organizarea și
furnizarea serviciilor de educație pentru adulți pot accesa o platformă on-line de
educație a adulților, în scopul de a difuza informații în legătură cu cele mai recente
evoluții și de a învăța unii de la alții. EPALE include și o bibliotecă de resurse, un
calendar al cursurilor și evenimentelor de interes pentru educația practicienilor,
precum și un instrument de căutare a partenerilor şi grupuri de colaborare.
Acţiunile instituţiilor europene cu atribuţii în domeniul educaţiei, dar în
special ale Comisiei Europene în parteneriat cu guvernele statelor membre sunt
canalizate spre îmbunătățirea calităţii formării profesionale, cu referire la educația
inițială şi dezvoltarea continua, eficientizarea pregătirea cadrelor didactice, a
formatorilor și a altor profesioniști din acest sector, precum şi adaptarea cursurilor
de formare şi specializare la piața muncii. Aceste iniţiative urmează a fi realizate
prin următoarele acţiuni:
- Inițiativa „Învățarea la locul de muncă în Europa”. Lipsa de experiență la locul de
muncă precum și aptitudinile sau competențele legate de el reprezintă unul dintre
factorii care contribuie la „decalajul abilităților” în Uniunea Europeană la ora
actuală. În timp ce 5.6 milioane din tinerii spaţiului comunitar suportă consecințele
șomajului, 36% din totalul angajatorilor se confruntă cu necesitatea recrutării
tinerilor care să demonstreze abilităţile necesare la angajare. Necesitatea de a

176
identifica, adapta și adopta practici prin care să se reducă acest decalaj a devenit o
necesitate cu titlu de urgenţă. O parte a soluției poate fi găsită în sistemele de înaltă
calitate de educație și formare profesională, în care participarea activă a
angajatorilor, precum şi prezenţa elementului puternic de învățare la locul de
muncă facilitează tranziția tinerilor de la statutul de neangajat la cel de angajat prin
furnizarea de cunoștințe, aptitudini și competențe de care au nevoie pentru un prim
pas de succes pe piața forței de muncă. Țările cu sisteme puternice și atractive în
domeniul educaţiei şi formării vocaţionale, și în special a celor cu sisteme de
ucenicie bine stabilite, tind în general să funcționeze mai bine şi să înregistrează
rezultate mai bune în ceea ce privește ocuparea forței de muncă în rândul tinerilor
[3].
- Alianțele pentru competențe sectoriale, o inițiativă menită să promoveze
cooperarea europeană în anumite sectoare economice. Această viziune cu aspect de
catalizator poate constitui o resursă fundamentală pentru inovarea socială și
răspunsuri la provocările societale majore, cum sunt schimbările climatice,
dezvoltarea durabilă, schimbările demografice sau diversitatea culturală. De
exemplu, în parteneriat cu sectorul educației și formării profesionale, sectoarele
culturale și creative pot contribui la dezvoltarea unui conglomerat de competențe în
jurul creativității și spiritului antreprenorial, al gândirii critice, al asumării de riscuri
și al angajamentului, de care Uniunea Europeană are nevoie pentru a rămâne
competitivă în societatea bazată pe cunoaștere.
- Platformele de formare a competențelor, cum ar fi WorldSkills Europe care
reprezintă o asociație membră non-profit, promotoarea excelenței în domeniul
aptitudinilor și a dezvoltării competențelor. Organizaţia urmăreşte conștientizarea
importanței formării profesionale înaltă calitate pentru Uniunea Europeană. Ea
conectează membri, parteneri internaționali din industrie, agenții guvernamentale și
instituțiile de învățământ pe o platformă europeană de promovare a excelenței în
educație și formare profesională și încurajează standarde de clasă mondială pentru
obţinerea abilităților și competențelor necesare la nivel european. Mai mult decât
atât, aceasta oferă un mijloc unic de schimb și comparare a standardelor de
competență de clasă europeană în sectorul meseriilor industriale și sectoarele
serviciilor economiei mondiale.
- Îmbunătățirea sistemelor naționale cu ajutorul Cadrului european de referință
pentru asigurarea calității în educație și formare profesională (EQUARF), care este
un instrument important de susținere a statelor membre în promovarea și
monitorizarea îmbunătățirii continue a sistemelor de educație și formare
profesională, pe baza unor referințe convenite de comun acord. Cadrul ar trebui să
contribuie nu numai la îmbunătățirea calității educaţiei şi formării profesionale, dar
și la consolidarea încrederii reciproce între sistemele naţionale participante la acest

177
acord și să faciliteze acceptarea și recunoașterea calificărilor și a competențelor
dobândite în diferite țări și sisteme educaționale. Cu ajutorul acestui cadru, țările
Uniunii Europene își pot îmbunătăți sistemele de asigurare a calității cu participarea
tuturor părților interesate.
- Agenda pentru noi competențe și locuri de muncă. Prin această iniţiativă, Comisia
Europeană doreşte să ajute Uniunea Europeană să îşi atingă obiectivul în materie de
ocupare a forţei de muncă stabilit pentru 2020: acela ca 75% din populaţia cu vârsta
cuprinsă între 20 şi 64 de ani să deţină un loc de muncă stabil. Lansată în 2010,
iniţiativa face parte din strategia Europa 2020 pentru o creştere inteligentă, durabilă
şi favorabilă incluziunii, care va fi pusă în practică cel puţin în următorii 10 ani. De
asemenea, Agenda contribuie la îndeplinirea altor obiective ale Uniunii Europene
cum ar fi reducerea ratei abandonului şcolar sub nivelul de 10% şi obţinerea unui
rezultat de 40% de tineri cu studii superioare sau tehnice, precum şi reducerea
numărului de persoane ameninţate de sărăcie şi excluziune socială cu cel puţin 20
de milioane [2].
Pentru realizarea acestor obiective, Agenda este prevăzută cu o serie de măsuri
concrete, care vor contribui la impulsionarea reformelor destinate ameliorării
flexibilităţii şi securităţii pe piaţa muncii, dotarea cetăţenilor cu competenţele de
care au nevoie pentru a fi competitivi pe piaţa muncii, ameliorarea calităţii locurilor
de muncă şi asigurarea unor condiţii de muncă mai bune ameliorarea condiţiilor
pentru crearea de locuri de muncă. Toate aceste motivaţii reies din faptul că în
prezent, în Europa sunt 23 de milioane de şomeri, adică 10% din populaţia activă,
iar începând cu 2012, populaţia de vârstă activă va începe să scadă. Pentru a asigura
durabilitatea sistemului comunitar de protecţie socială, numărul lucrătorilor trebuie
să crească.
- Tineretul în mișcare reprezintă un pachet cuprinzător de inițiative de politică
privind educația și ocuparea forței de muncă pentru tinerii din Europa. Lansat în
2010, face parte din strategia Europa 2020 pentru o creștere inteligentă, durabilă și
favorabilă incluziunii. Are ca scop îmbunătățirea condiţiilor de educație și angajare,
pentru a reduce rata în creştere a șomajului în rândul tinerilor și a avansa rata de
ocupare a forței de muncă, în conformitate cu obiectivul declarat mai sus –
asigurarea cu locuri de muncă pentru 75% din populația aptă de muncă a Uniunii
Europene, cuprinsă în segmentul de vârstă 20-64 de ani. Realizarea acestor
obiective declarate poate fi posibil prin coordonarea politicii de identificare și de
stimulare a acțiunilor la nivel național și european, promovarea acțiunilor specifice
destinate tinerilor - cum ar fi „Primul tău loc de muncă EURES” pentru mobilitatea
pe piața forței de muncă în cadrul Uniunii Europene, precum și un sprijin sporit
pentru tinerii antreprenori prin intermediul instrumentului european de micro
finanțare.

178
 De ce este necesar ca autorităţile comunitare să se orienteze asupra tinerilor?
Deoarece peste 5 milioane de tineri (sub 25 de ani) au fost șomeri în zona Uniunea
Europeană-28 în al doilea trimestru al anului 2014. Aceasta reprezintă o rată a
șomajului de 21,7% (23,2% în Zona euro). 7,5 milioane de tineri europeni între 15
și 24 de ani nu sunt încadraţi nici în muncă, nici în educație sau formare
profesională. Astfel, „Tineretul în mişcare” este o inițiativă a Uniunii Europene
menită să îi ajute pe tineri să dobândească cunoștințele, competențele și experiența
necesară pentru a-și găsi un prim loc de muncă.
- Toolkit, un instrument destinat integrării Sistemului european de credite pentru
educație și formare profesională în programele de mobilitate noi sau existente. Prin
această iniţiativă sunt propuse principiile politicii educaționale și strategiile de
dezvoltare a formării profesionale inițiale prin rețeaua de unități școlare a
învățământului profesional și tehnic, precum și principiile de corelare a pregătirii
profesionale și de specialitate din învățământul preuniversitar și universitar. Este
asigurată coordonarea știinţifică a proiectelor de inovare și de dezvoltare a
învățământului profesional și etnic.
Cooperarea internaţională prin dialogul politic şi promovarea
multilingvismului reprezintă o altă dimensiune a politicii educaţionale a Uniunii
Europene. Comisia Europeană este foarte interesată să promoveze învățarea
limbilor străine și diversitatea lingvistică în întreaga Europă în vederea
îmbunătățirii competențelor lingvistice de bază. În acest sens, autoritatea executive
a Uniunii Europene colaborează cu guvernele naționale pentru a realiza un obiectiv
ambițios: cetățenii să poată comunica în alte două limbi, pe lângă limba lor
maternă. Acest „obiectiv de la Barcelona” a fost convenit în 2002 de șefii de stat și
de guvern din Uniunea Europeană. Comunicarea din 2008 „Multilingvismul: un
avantaj pentru Europa și un angajament comun” prezintă activitățile Comisiei din
acest domeniu, propunându-şi următoarele activităţi:
- să ajute țările Uniunii Europene să conceapă noi instrumente educaționale pentru
ca absolvenții să aibă competențe lingvistice mai bune;
- să colecteze date pentru a monitoriza progresele în materie de predare și învățare
a limbilor străine și pentru a încuraja învățarea mai multor limbi străine, astfel
încât cetățenii să aibă șanse mai bune de angajare și să poată circula mai ușor în
Uniunea Europeană;
- să recompenseze inovarea în materie de predare și învățare a limbilor străine [4].
Întregul proiect european se bazează pe aspirația Uniunii Europene de a fi
unită în diversitate, aspirație ilustrată de coexistența armonioasă a numeroaselor
limbi din Europa. Limbile pot crea punți de legătură între oameni, oferindu-ne
acces la alte țări și culturi și permițându-ne să ne înțelegem mai bine. Cunoașterea
limbilor străine joacă un rol din ce în ce mai important în sporirea șanselor de

179
angajare ale tinerilor și în asigurarea competențelor necesare pentru a lucra în
străinătate. Acestea sunt și un factor de competitivitate. Din cauza competențelor
lingvistice slabe, multe companii pierd contracte, iar lucrătorii care ar dori să caute
un loc de muncă în alte țări sunt dezavantajați. Cu toate acestea, la terminarea
studiilor, mulți europeni nu cunosc bine o a doua limbă, acesta fiind un motiv
suficient pentru a spori eficiența predării și învățării limbilor străine.

12.2.Cadrul strategic european al educaţiei şi formării profesionale

Fiecare țară din Uniunea Europeană răspunde de sistemele sale de educație și
formare, politica Uniunii Europene având rolul de a veni în sprijinul măsurilor luate
la nivel național și de a ajuta la soluționarea provocărilor comune, cum ar fi
îmbătrânirea populației, lipsa lucrătorilor calificați, evoluțiile tehnologice sau
concurența mondială. Cadrul de cooperare în domeniul educației și formării
profesionale poartă numele de „Educație și formare 2020”. Uniunea Europeană
oferă o platformă pentru schimbul de bune practici și recunoaștere reciprocă, pentru
colectarea și difuzarea de informații și explicații cu privire la instrumentele care s-
au dovedit funcționale, precum și consultanță și sprijin în favoarea reformelor.
Pentru a asigura buna implementare a cadrului strategic pentru educație și formare,
grupuri de lucru formate din experți nominalizați de statele membre și din alte părți
interesate, elaborează orientări strategice și instrumente comune la nivelul Uniunii
Europene. Erasmus+ permite finanțarea proiectelor inovatoare care vin în sprijinul
politicii, în favoarea activităților care promovează învățarea și educația la toate
nivelurile și pentru toate grupele de vârstă.
Apreciind diversitatea europeană și oportunitatea unică pe care aceasta o
oferă, și respectând pe deplin responsabilitățile statelor membre pentru propriile
sisteme educaționale, un cadru strategic actualizat pentru cooperarea europeană în
domeniul educației și formării – creat pe baza progreselor înregistrate în cadrul
programului de lucru „Educație și formare 2010” – ar putea îmbunătăți în
continuare eficiența unei astfel de cooperări și asigura beneficii continue și sprijin
pentru sistemele de educație și formare ale statelor membre până în anul 2020.
Educația și formarea au adus o contribuție substanțială în sensul atingerii
obiectivelor pe termen lung ale strategiei de la Lisabona pentru creștere economică
și ocuparea forței de muncă. Anticipând evoluțiile viitoare ale acestui proces, ar
trebui, prin urmare, să fie menținute eforturile pentru a asigura faptul că educația și
formarea rămân puternic ancorate în strategia mai largă. Este, de asemenea, esențial
să se mențină caracterul suficient de flexibil al cadrului cooperării europene pentru
a răspunde atât provocărilor curente cât și viitoare, inclusiv celor rezultând din
orice nouă strategie după anul 2010 [5].

180
 În 2009, au fost stabilite patru obiective comune la nivelul Uniunii Europene,
pentru a face față, până în 2020, provocărilor cu care se confruntă sistemele de
educație și formare:
- realizarea obiectivelor programului de învățare pe tot parcursul vieții și ale
programului privind mobilitatea;
- îmbunătățirea calității și eficienței educației și formării profesionale;
- promovarea echității, coeziunii sociale și cetățeniei active;
- stimularea creativității și inovării, inclusiv a spiritului antreprenorial la toate
nivelurile de educație și de formare.
În domeniul educației au fost stabilite următoarele criterii de referință pentru
2020:
- cel puțin 95% dintre copiii cu vârsta cuprinsă între 4 ani și vârsta obligatorie de
școlarizare ar trebui să frecventeze învățământul preșcolar;
- ponderea tinerilor de 15 ani care nu au suficiente cunoștințe de citire, matematică
și științe ar trebui să fie sub 15%;
- ponderea tinerilor cu vârsta cuprinsă între 18 și 24 de ani care au părăsit timpuriu
școala ar trebui să fie sub 10%;
- cel puțin 40% din persoanele cu vârsta cuprinsă între 30 și 34 de ani ar trebui să
fi absolvit o formă de învățământ superior;
- cel puțin 15% din adulți ar trebui să participe la activități de învățare pe tot
parcursul vieții;
- cel puțin 20% din absolvenții de învățământ superior și 6% din cei cu vârsta
cuprinsă între 18 și 34 de ani care au o calificare profesională inițială ar trebui să
fi urmat în străinătate o parte din studii sau din programul de formare;
- proporția de angajați absolvenți (persoane cu vârsta cuprinsă între 20 și 34 de
ani, care au urmat cel puțin studii de nivel secundar superior și care și-au
terminat studiile în urmă cu 1-3 ani) ar trebui să fie de cel puțin 82%.
În 2014, Comisia și țările Uniunii Europene s-au angajat într-un exercițiu de
analiză cu scopul de a evalua progresele înregistrate de la raportul comun din 2012
și de a contribui la pregătirea următoarelor priorități pentru cooperarea în domeniul
educației la nivel european. Pe baza concluziilor exercițiului, Comisia Europeană a
propus șase noi priorități pentru perioada 2016-2020. Raportul comun al Comisiei
și al statelor membre a fost adoptat în cadrul Consiliului Educație care a avut loc în
noiembrie 2015. Potrivit prevederilor sale, orice investiție în capitalul uman este o
investiție înțeleaptă. Educația și formarea profesională de bună calitate contribuie la
promovarea unei creșteri economice susținute, precum și a dezvoltării durabile,
alimentând cercetarea și dezvoltarea, inovarea, productivitatea și competitivitatea.
Statele membre ar trebui să realizeze investițiile necesare în toate sistemele de
educație și de formare profesională pentru a îmbunătăți eficiența și eficacitatea

181
acestora în ridicarea nivelului de aptitudini și competențe ale forței de muncă,
pentru a le permite astfel acestora să anticipeze și să răspundă mai bine necesităților
aflate în schimbare rapidă ale piețelor dinamice ale muncii, într-o economie din ce
în ce mai digitală și în contextul schimbărilor tehnologice, de mediu și
demografice. Statele membre ar trebui să își intensifice eforturile pentru a
îmbunătăți accesul tuturor la învățare de calitate pe tot parcursul vieții și pentru a
pune în aplicare strategii de îmbătrânire activă care permit prelungirea vieții
profesionale.
În acest context, educația și formarea profesională reprezintă o componentă
semnificativă pentru multe din strategiile și inițiativele UE, cum ar fi Strategia
Europa 2020, Garanția pentru tineret, Inițiativa privind ocuparea forței de muncă în
rândul tinerilor, Inițiativa privind piața unică digitală, Agendele europene privind
securitatea și migrația și Planul de investiții pentru Europa, respectându-se totodată
integral competența statelor membre în ceea ce privește propriile sisteme de
educație și formare profesională. Cooperarea în cadrul ET 2020 completează
acțiunile naționale și sprijină statele membre prin schimburi colegiale, învățarea
reciprocă, colectarea probelor și a datelor, în aplicarea unor reforme menite să le
îmbunătățească rezultatele. Educația și formarea profesională le asigură persoanelor
cunoștințele, aptitudinile și competențele care le permit să se dezvolte și să
influențeze situația fiecăruia, prin lărgirea perspectivelor acestora, prin dotarea
favorabilă a cetățenilor pentru viitor, punând bazele pentru o cetățenie active și
valori democratice pentru promovarea incluziunii, echității și egalității [6].
Sistemele de educație și formare de înaltă calitate care să fie atât eficiente, cât
și echitabile, sunt cruciale pentru succesul Europei și pentru îmbunătățirea
capacității de integrare profesională. Provocarea majoră constă în asigurarea
dobândirii competențelor-cheie de către toată lumea, dezvoltând în același timp un
nivel de excelență și de atractivitate la toate nivelurile de educație și formare care
să permit Europei să mențină un rol important la nivel mondial. Pentru a obține
acest rezultat în mod durabil, trebuie să se acorde o atenție sporită creșterii
nivelului competențelor de bază, cum ar fi alfabetizarea și aritmetica, creșterii
atractivității matematicii, științelor și tehnologiei și consolidării competențelor
lingvistice. În același timp, este nevoie să se asigure o predare de înaltă calitate, o
educație inițială corespunzătoare a profesorilor, evoluția profesională continua a
profesorilor și a formatorilor, iar cariera în învățământ este nevoie să devină o
opțiune atractivă. De asemenea, este important să se îmbunătățească administrarea
și conducerea instituțiilor de educație de formare și să se elaboreze sisteme
eficiente de asigurare a calității. Înalta calitate va fi atinsă numai prin utilizarea
eficientă și durabilă a resurselor – atât publice cât și private și prin promovarea

182
politicilor și a practicilor bazate pe elemente concrete în domeniul educației și
formării profesionale.

12.3. Programul european de educare şi formare profesională

ERASMUS+
Ținând cont de rolul esențial pe care îl joacă educația în bunăstarea viitoare a
cetățenilor, a națiunilor și a Europei în ansamblul său, Uniunea Europeană a pus la
punct un program ambițios: Erasmus+. Acest program are drept scop să stimuleze
dezvoltarea personală și perspectivele profesionale ale europenilor. El sprijină toate
sectoarele educației și formării, precum și învățarea non-formală pentru tineri,
voluntariatul și sportul de masă. Înlocuiește mai multe programe anterioare, cu
norme de aplicare și proceduri raționalizate și simplificate. Începând din 1987,
peste 3 milioane de studenți din învățământul superior au beneficiat de burse
Erasmus. Finanțarea Uniunii Europene în favoarea programului Erasmus+ a crescut
în mod semnificativ. Aceste fonduri sunt destinate să ajute, în perioada 2014-2020,
aproximativ 4 milioane de tineri, studenți și adulți să câștige experiență și să
dobândească competențe învățând, formându-se și luând parte la schimburi pentru
tineri și la programe de voluntariat în străinătate. De asemenea, cresc semnificativ
posibilitățile de cooperare între instituțiile de învățământ sau organizațiile de
tineret, precum și între mediul educațional și cel profesional. Programul abordează
următoarele tematici:
1. Reducerea şomajului, în special în rândul tinerilor. Pentru a promova ocuparea
forței de muncă în rândul tinerilor și a antreprenorialului, Uniunea Europeană și
țările sale membre lucrează împreună pentru a răspunde preocupărilor exprimate de
către tineri în intenţiile lor de angajare; a investi în abilitățile pe care angajatorii le
caută în potenţialii angajaţi; a dezvolta serviciile de orientare în carieră și servicii
de consiliere; a promova oportunitățile de a munci și de formare în străinătate; a
crea cât mai multe oportunităţi pentru stagii şi suport de calitate; a îmbunătăți
condiţiile de îngrijire a copiilor și a responsabilităților familiale comune; a încuraja
spiritul antreprenorial.
2. Promovarea învățământului pentru adulți, în special în domeniul noilor
competențe și în cel al competențelor cerute pe piața muncii. Educația adulților
poate ajuta Europa să depășească criza economică, să satisfacă nevoia de noi
competențe și să mențină în activitate lucrători mai în vârstă. Educația este, de
asemenea, importantă pentru incluziunea socială și pentru o cetățenie activă. În
zilele noastre, nu mai putem folosi doar ceea ce învățăm la școală pentru a ne
construi o carieră pe termen lung. Participarea adulților la programele de formare
diferă de la o țară a UE la alta, situându-se între 1,4% și 31,6% (cifre din 2012), iar
tendința generală este aceea de stagnare. Ratele de participare sunt dezamăgitoare

183
mai ales în cazul adulților mai în vârstă sau slab calificați. O acțiune la nivel
european ar contribui la o mai mare popularizare a politicilor eficiente, precum și la
susținerea acestora și ar favoriza schimbul de experiență între țări.
3. Încurajarea participării tinerilor la viața democratică europeană. Dialogul
structurat este un mijloc de comunicare reciprocă între tineri și factorii de decizie,
în vederea punerii în aplicare a priorităților de cooperare în domeniul politicii
europene de tineret și pentru a face vocea tinerilor auzit în procesul european de
elaborare a politicilor. Este un proces consultativ, pus în aplicare de către Comisia
Europeană, care își propune să intensifice cooperarea cu societatea civilă în
cadrului unui eveniment de amploare, aşa cum ar fi Conferința Uniunii Europene
de Tineret, organizată de statul care deține în prezent președinția Uniunii Europene.
4. Sprijinirea inovării, cooperării și a reformelor. Un proces de învățare deschis și
flexibil constă în a explora pe deplin potențialul TIC pentru îmbunătățirea
sistemelor de educație și formare profesională și adaptarea acestora la actuala lume
digitală. Instrumentele TIC, practicile și resursele educaționale deschise permit
creșterea eficienței educației, favorizând o învățare mai personalizată, o experiență
de învățare mai benefică și o mai bună utilizare a resurselor. Aceste măsuri
promovează și echitatea, facilitând accesul la o cantitate mai mare de informație. În
ultimă instanță, deschiderea educației ne poate permite tuturor să învățăm în orice
moment, oriunde ne-am afla, cu sprijin din partea oricui, utilizând orice tip de
dispozitiv.
5. Reducerea abandonului școlar. Abandonul școlar are drept consecințe șomajul,
excluziunea socială și sărăcia. Există multe motive pentru care unii tineri renunță
prematur la studii: probleme personale sau familiale, dificultăți de învățare sau o
situație socioeconomică nefavorabilă. Alți factori importanți sunt și structura
sistemului de învățământ și mediul școlar. Politicile de reducere a abandonului
școlar trebuie să aibă în vedere factorii declanșatori și să coreleze politica
educațională și socială cu activitățile organizațiilor de tineret și cu aspecte legate de
sănătate, cum ar fi consumul de droguri sau problemele psihice și emoționale [7].
Uniunea Europeană investește 14,7 miliarde de euro în Erasmus+, programul
Uniunii pentru educație, formare, tineret și sport pentru perioada 2014-2020.
Erasmus+ își propune să stimuleze perspectivele profesionale și dezvoltarea
personală a tinerilor. Cu ajutorul său, sistemele noastre de educație, formare și
programe pentru tineret vor putea oferi activități de predare, învățare și pentru tineri
care vor permite dobândirea competențelor necesare pe piața muncii și în societate.
În acest scop, Erasmus+ este edificat pe trei acţiuni cheie.
Acțiunea-cheie 1 – Mobilitatea în scop educațional: sprijin pentru a studia, a
lucra, a preda, pentru a participa la activități pentru tineret și pentru a urma stagii de
formare sau pentru dezvoltarea competențelor profesionale și personale în

184
străinătate. Studenții pot studia între 3 și 12 luni la o universitate sau un colegiu din
altă țară. De asemenea, pot efectua un stagiu în străinătate pe o perioadă de 2 până
la 12 luni. Tinerii absolvenți de învățământ superior pot, de asemenea, să facă un
stagiu în străinătate în termen de un an de la obținerea diplomei. Erasmus+ îi
sprijină și pe studenții europeni care doresc să studieze în afara Uniunii Europene și
pe cei care vin să studieze în Europa din alte colțuri ale lumii. De asemenea,
programul propune împrumuturi cu rată a dobânzii redusă pentru a le permite
masteranzilor să studieze în alte țări europene. Studenții pot solicita un împrumut
avantajos pentru a urma un întreg program de master în străinătate și pot
împrumuta până la 12 000 de euro pentru un an de studii sau până la 18 000 de euro
pentru doi ani de studii. Subliniem şi faptul că Erasmus+ oferă masteranzilor din
toată lumea posibilitatea de a obține o bursă pentru a urma programe de studii
internaționale comune de înalt nivel, gestionate de universități partenere.
Absolvenții programelor de masterat în cotutelă primesc o diplomă emisă în comun
de toate sau de unele dintre instituțiile participante. Pentru informații suplimentare
vă puteți adresa biroului internațional din cadrul instituției dumneavoastră de
învățământ superior. Mobilitatea în străinătate îi poate ajuta pe tinerii care urmează
studii profesionale sau cursuri de formare profesională să obțină calificările cerute
pe piața competitivă a forței de muncă. Elevii din învățământul secundar superior
înscriși în școli profesionale, stagiarii și ucenicii pot efectua un stagiu sau o
ucenicie în străinătate, într-o întreprindere, un organism (de exemplu, un ONG sau
o organizație publică) sau un liceu profesional, cu o perioadă de practică într-o
întreprindere. Stagiile pot dura între două săptămâni și un an. Iar Serviciul
European de Voluntariat le oferă tinerilor ocazia de a-și dezvolta competențele
personale și profesionale, participând timp de până la 12 luni la activitatea
cotidiană a organizațiilor în domenii precum asistența socială, mediul, programele
de educație non-formală, TIC, cultura și multe altele. Aceștia au, de asemenea,
șansa de a câștiga mai multă încredere în propriile forțe, de a se simți mai implicați
ca cetățeni și de a descoperi un alt mod de viață. O activitate de voluntariat poate
dura până la un an, participanții putând lucra ca voluntari pentru a susține
numeroase cauze, fie în interiorul, fie în afara Uniunii Europene. Schimburile
pentru tineri sunt destinate persoanelor cu vârsta între 13 și 30 de ani. Serviciul
European de Voluntariat este destinat tinerilor cu vârsta între 17 și 30 de ani.
Profesorii, personalul care nu este implicat în procesul de predare sau
animatorii de activități pentru tineret pot urma, de asemenea, cursuri de formare în
străinătate, inclusiv cursuri structurate, cursuri specializate de limbi străine,
activități de formare și de observare la locul de muncă, pentru a-și putea dezvolta
noi cunoștințe și a se întoarce acasă cu idei de pus în practică. Aceste activități pot
dura între două zile și două luni.

185
 Acțiunea-cheie 2 – Cooperare și parteneriat: posibilități de parteneriate de
colaborare între instituțiile de învățământ, formare și organizațiile de tineret,
precum și între mediul educațional și cel antreprenorial. Parteneriatele strategice
încearcă să elaboreze, să transmită și să pună în aplicare practici inovatoare în
domeniul educației, formării și tineretului, cu ajutorul cooperării transfrontaliere
dintre diferite tipuri de organizații. Pentru a atinge aceste obiective, programul
Erasmus+ sprijină organizații din diferite țări, active în domeniul educației, formării
și tineretului. Printre tipurile de activități care pot fi finanțate se numără: elaborarea
de programe comune de studiu, noi programe școlare, metode de predare
inovatoare (de exemplu, o mai bună exploatare a TIC), noi suporturi, metode și
practici de predare/formare (de exemplu, pentru limbile străine); crearea de rețele,
învățarea reciprocă pentru a le permite studenților și personalului să studieze cazuri
reale cu întreprinderile, în scopul de a-și dezvolta spiritul antreprenorial și gândirea
creativă; validarea competențelor dobândite prin învățarea non-formală și informală
la nivel național, prin corelarea cu cadrul comunitar și utilizând instrumentele
Uniunii Europene de documentare.
Erasmus+ finanțează parteneriate structurate între instituțiile de învățământ
superior și întreprinderi, pentru a reduce distanța dintre mediul academic și cel
antreprenorial. Alianțele cunoașterii le vor permite, de asemenea, studenților și
personalului să dobândească mai multe competențe antreprenoriale, iar instituțiilor
de învățământ și întreprinderilor, să își consolideze spiritul antreprenorial. Alianțele
cunoașterii pot sprijini activități având ca scop: elaborarea și punerea în aplicare a
unor noi metode de predare și învățare (precum noile programe școlare
multidisciplinare, învățământul și predarea axate pe probleme concrete); crearea de
structuri pentru învățarea competențelor transversale și pentru aplicarea acestora în
programele de învățământ superior. Acestea trebuie elaborate în cooperare cu
întreprinderile, consolidând astfel capacitatea de inserție profesională, creativitatea
și crearea de noi filiere profesionale; introducerea educației și a abordărilor
antreprenoriale în procesul de predare și învățare pentru toate disciplinele, pentru a
le oferi studenților, cercetătorilor, personalului și educatorilor cunoștințele,
competențele și motivația necesară pentru a se angaja în activități antreprenoriale.
Alianțele cunoașterii trebuie să reunească minimum șase organizații din cel puțin
trei țări diferite participante la program (cu cel puțin două întreprinderi și doi
parteneri academici). Întreprinderile și sectorul industrial gândesc în termeni de
lanțuri de aprovizionare transnaționale și nu naționale. Alianțele pentru competențe
sectoriale trebuie să reunească cel puțin nouă organizații diferite din cel puțin trei
țări participante la program, inclusiv din două state membre.
Erasmus+ sprijină proiectele de cooperare cu instituțiile de învățământ
superior din întreaga lume, în vederea dezvoltării și modernizării instituțiilor de

186
învățământ superior din țările partenere. Instituțiile partenere pot fi alese din țările
învecinate, Balcanii Occidentali, Rusia, precum și din regiuni din Asia, America
Latină și Africa, Zona Caraibilor și Pacific. Proiectele viitoare pot include: proiecte
comune pentru elaborarea de noi programe școlare și diplome, metodologii de
predare și învățare, procese și structuri de dezvoltare a personalului, de asigurare a
calității, de guvernanță și management; proiecte pentru dezvoltarea de reforme
structurale la nivel național, cu sprijinul autorităților din țările partenere (de
exemplu, modernizarea, guvernanța și gestionarea sistemelor de învățământ
superior).
Inițiativa eTwinning sprijină și consolidează cooperarea dintre școli punând la
dispoziție suport, instrumente utile și o platformă de colaborare online.
eTwinningul pot fi utilizat pentru a sprijini proiecte de mobilitate și parteneriate
strategice, sau pentru a colabora pe internet. În plus, eTwinning contribuie la
dezvoltarea profesională a cadrelor didactice și a personalului oferind suporturi de
învățare online și posibilitatea constituirii de rețele în toată Europa. Toate școlile și
grădinițele din țările participante la program pot utiliza eTwinning în orice moment,
înscriindu-se pe portalul eTwinning (http://www. etwinning.net) [8].
Acțiunea-cheie 3: Sprijin pentru reformarea politicilor. Erasmus+ sprijină
activități care vizează realizarea obiectivelor Strategiei Europa 2020, ale cadrului
strategic pentru educație și formare profesională 2020 și ale altor strategii din acest
domeniu, cum ar fi procesul Bologna în învățământul superior. Aceste activități au
în vedere colectarea de date și realizarea unor studii și analize pe anumite teme sau
cu privire la anumite țări, proiecte de cooperare între autoritățile publice sau
organizații importante și consultări cu reprezentanți ai guvernelor și ai
organizațiilor cetățenești. De asemenea, încurajează reuniunile între tineri și factorii
de decizie, în contextul dialogului structurat cu tinerii. Activitățile sunt menite să
amelioreze calitatea și eficiența sistemelor de educație și formare și a politicilor de
tineret, să promoveze angajamentul față de reformarea politicilor și acțiunile de
informare, învățarea reciprocă și cooperarea transnațională, să dezvolte cunoștințe
și să încurajeze participarea activă a tinerilor la viața democratică [9].
În fine, noul program Erasmus+ oferă tinerilor noi oportunități de a-și
perfecționa competențele lingvistice prin studii și stagii de formare profesională în
străinătate. Sistemele de învățământ trebuie să se adapteze la evoluțiile de pe piața
muncii și la nevoile de competențe pentru a putea răspunde cererii care, potrivit
estimărilor, va crește tot mai mult în următorii zece ani. În ciuda investițiilor
importante, sistemele de învățământ sunt încă incapabile să facă față acestor
provocări, iar unele state membre sunt încă departe de a atinge obiectivul fluenței în
două limbi străine pentru toți absolvenții.

187
BIBLIOGRAFIE:

1. Regândirea educaţiei http://ec.europa.eu/education/policy/multilingualism/rethinking-

education_ro
2. Educaţie şi formare profesională. http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/
ro/displayFtu. html?ftuId=FTU_5.13.3.html
3. Eduacţie şi formare vocaţională. http://ec.europa.eu/education/policy/vocational-
policy_ ro
4. Multilingvism. http://ec.europa.eu/education/policy/multilingualism_ro
5. Cadrul strategic – Educație și formare profesională 2020
http://ec.europa.eu/education/policy/ strategic-framework_ro
6. Raport comun pentru 2015 al Consiliului și al Comisiei privind punerea în aplicare a
Cadrului strategic pentru cooperarea europeană în domeniul educației și formării
profesionale (ET 2020) http://data.consilium.europa.eu/doc/document/ST-14440-2015-
REV-1/ro/pdf
7. Educaţie, tineret şi sport. http://europa.eu/european-union/topics/education-training-
youth_ro
8. eTwinning. http://www. etwinning.net
9. Erasmus+. http://ec.europa.eu/programmes/erasmus-plus/about_ro

188
 TEMA 13: PERSPECTIVELE UNIUNII EUROPENE PRIN
CERCETARE ŞI INOVARE. HORIZONT 2020

„Horizont 2020 este deschis participării cercetătorilor din întreaga lume”

Programul-cadru pentru cercetare şi inovare Horizont 2020

Obiective:

Examinarea perspectivelor Uniunii Europene prin prisma programului de

cercetare şi inovare Horizont 2020 va contribui la:

- Cunoaşterea priorităţilor de cercetare şi inovare în HORIZONT 2020;

- Însuşirea procesului de aplicare, selectare şi evaluare a proiectelor depuse

spre finanţare;

- Formarea unei viziuni noi asupra cercetării fără frontiere şi deschiderea

către lume prin HORIZONT 2020.

189
 13.1. Priorităţi de cercetare şi inovare în HORIZONT 2020
Horizont 2020 este cel mai amplu program de cercetare și inovare derulat
vreodată de Uniunea Europeană. Acesta va duce la mai multe inovații capitale,
descoperiri și premiere mondiale, aducând ideile mărețe din laboratoare pe piață.
Este disponibilă o finanțare de 80 de miliarde euro pe durata a 7 ani (2014- 2020) –
pe lângă investițiile private și investițiile publice naționale pe care această finanțare
le va atrage. Horizont 2020 beneficiază de susținerea politică a liderilor europeni și
a deputaților în Parlamentul European, care au convenit că investițiile în cercetare
și inovare sunt esențiale pentru viitorul Europei, plasându-le în centrul Strategiei
Europa 2020 pentru o creștere inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii.
Horizont 2020 contribuie la realizarea acestui obiectiv, îmbinând cercetarea și
inovarea și punând accentul pe trei domenii-cheie: excelența științifică, poziția de
lider în sectorul industrial și provocările societale. Scopul este de a asigura
capacitatea Europei de a produce o știință și tehnologie de clasă mondială, care să
stimuleze creșterea economică.
Grație finanțărilor oferite de Uniunea Europeană pentru cercetare în cadrul
programelor cadru anterioare, oameni de știință și reprezentanți ai industriilor din
Europa și din întreaga lume și-au unit eforturile pentru a găsi soluții la o gamă vastă
de provocări. Inovațiile lor au contribuit la îmbunătățirea nivelului de viață,
protecția mediului și sporirea durabilității și competitivității industriei europene.
Experiența lor a fost esențială pentru dezvoltarea acestui program de pionierat –
Comisia a colectat feedbackul primit și a ținut seama de recomandările statelor
membre și ale Parlamentului European, precum și de învățămintele trase din
programele anterioare.
Horizont 2020 va reprezenta un instrument cheie pentru punerea în aplicare a
iniţiativei emblematice „O Uniune a inovării”, pentru îndeplinirea angajamentelor
asumate prin aceasta şi pentru a răspunde concluziilor formulate de Consiliul
European la 4 februarie 2011 şi rezoluţiei din 12 mai2011 a Parlamentului
European referitoare la o Uniune a inovării. Iniţiativa reuneşte toate programele de
finanţare existente ale Uniunii în materie de cercetare şi inovare, inclusiv
Programul-cadru pentru cercetare, activităţile legate de inovare din cadrul
Programului-cadru pentru competitivitate ţi inovare şi Institutul European de
Inovare şi Tehnologie (EIT). Această abordare este recunoscută pe scară largă de
către părţile interesate ca fiind cea mai bună modalitate de acţiune pe mai departe şi
a fost, de asemenea, sprijinită de Parlamentul European în rezoluţia sa din 27
septembrie 2011, de Comitetul Economic şi Social European şi de Comitetul pentru
Spaţiul european de cercetare.
Horizont 2020 răspunde în mod direct provocărilor societale majore
identificate în Strategia Europa 2020 şi în iniţiativele sale emblematice. Acesta va

190
contribui, de asemenea, la crearea în Europa a unei poziţii de lider în sectorul
industrial. Horizont 2020 va stimula, de asemenea, excelenţa bazei ştiinţifice,
esenţială pentru durabilitatea, prosperitatea şi bunăstarea pe termen lung a Europei.
Pentru a atinge aceste obiective, propunerile includ o gamă completă de sprijin,
care este integrată în ciclul de cercetare şi inovare. Prin urmare, Horizont 2020
reuneşte şi consolidează activităţi finanţate în prezent prin Al şaptelea program-
cadru pentru cercetare, părţile privind inovarea ale Programului-cadru pentru
competitivitate şi inovare, precum şi Institutul European de Inovare şi Tehnologie.
Astfel, propunerile au, de asemenea, scopul de a realiza o simplificare substanţială
pentru participanţi [1].
Horizont 2020 va susține poziția Uniunii Europene de lider mondial în
domeniul științei, atrăgând cele mai luminate minți și ajutând oamenii de știință să
colaboreze și să își împărtășească ideile în întreaga Europă. Programul îi va ajuta pe
cei talentați și întreprinderile inovatoare să impulsioneze competitivitatea Europei,
creând, în paralel, locuri de muncă și contribuind la un standard de viață mai înalt
de care să beneficiem cu toții. În acest sens, pentru a răspunde tuturor provocărilor
care vin din partea societăţii prin filiera ştiinţifică şi inovatoare, Uniunea Europeană
a stabilit următoarele priorităţi de cercetare pentru perioada 2014-2020:
- Cercetarea de frontieră finanțată de Consiliul European pentru Cercetare (ERC).
Unele dintre cele mai importante invenții de astăzi sunt rezultatul curiozității
noastre naturale despre modul în care funcționează lumea care ne înconjoară. Deși
cercetarea determinată de curiozitate la frontierele cunoașterii rareori susține
explicit dezvoltarea produselor comerciale, descoperirile științifice stimulează
nenumărate inovații. Totuși, cercetarea de frontieră este deseori primul domeniu
pentru care se reduce finanțarea în momente de dificultăți economice. De aceea,
prin intermediul ERC, Uniunea Europeană dorește să stimuleze nivelul investițiilor.
Excelența este aici singurul criteriu pentru finanțarea din partea Uniunii Europene,
acordată cercetătorilor individuali sau echipelor de cercetători. Finanțare: 13,095
miliarde euro.
- Acțiunile Marie Skłodowska-Curie. Acțiunile de formare și dezvoltare a carierei
contribuie la evoluţia unor cercetători renumiți. Se oferă sprijin cercetătorilor tineri
și cu experiență pentru a-și consolida cariera și competențele prin formare sau
perioade de stagii în alte țări sau în sectorul privat. Astfel, ei obțin noi cunoștințe și
experiențe, care le permit să-și dezvolte deplin potențialul. Finanțare: 6,162
miliarde euro.
- Infrastructură de clasă mondială. Echipamentele de cercetare pot fi extrem de
complexe și costisitoare, astfel încât o singură echipă de cercetători – sau chiar o
singură țară – nu își permite să le achiziționeze, să le construiască sau să le opereze
de una singură. Exemplele includ: laserele de mare putere care deservesc o

191
comunitate diversă de cercetare, de la medicină sau știința materialelor la
biochimie; avioanele specializate de tehnologie avansată; sau o stație de
monitorizare pe fundul mării pentru observarea schimbărilor climatice. Acestea pot
costa milioane de euro și necesită competențele experților de vază din întreaga
lume. Finanțarea Uniunii Europene ajută la gruparea resurselor pentru astfel de
proiecte de mare amploare, oferind cercetătorilor din Europa acces la o
infrastructură ultramodernă de ultimă generație pentru a face posibile acțiunile de
cercetare noi și fascinante. Finanțare: 2,488 miliarde euro.
- Poziția de lider în materie de tehnologii generice și industrial. Horizont 2020
sprijină tehnologiile revoluționare necesare pentru stimularea inovării în toate
sectoarele, inclusiv tehnologiile informațiilor și comunicațiilor (TIC) și domeniul
spațial. Principalele tehnologii generice, cum ar fi procesele avansate de fabricație
și materialele avansate, biotehnologia și nanotehnologia stau la baza unor produse
revoluționare: smartphone-urile, bateriile de înaltă performanță, vehiculele ușoare,
nanomedicina, textilele inteligente și multe altele. Industria producătoare din
Europa este un angajator major, oferind locuri de muncă pentru 31 de milioane de
oameni din întreaga Europă. Finanțare: 13,557 miliarde euro.
- Întreprinderile mici și mijlocii (IMM-urile) – o sursă-cheie de locuri de muncă și
inovare – beneficiază de o atenție specială în cadrul Horizont 2020. Acestea pot
colabora la proiecte în cadrul unui consorțiu și pot beneficia de sprijin prin
intermediul unui instrument dedicat, special conceput pentru întreprinderile mai
mici, cu un potențial înalt de inovare. Caracterul integrat și optimizat al Horizont
2020 va stimula participarea IMM-urilor la cel puțin 20% (8,65 miliarde euro) din
bugetul total combinat al temelor „Poziția de lider în materie de tehnologii generice
și industriale” și „Provocările societale”. Instrumentul destinat IMM-urilor va fi
esențial pentru realizarea acestui obiectiv, oferind sprijin IMM-urilor individuale
sau consorțiilor de IMM-uri pentru a-și evalua viabilitatea de piață a ideilor lor în
etapa de risc ridicat și pentru a le ajuta să își dezvolte mai apoi aceste idei. De
asemenea, este disponibilă finanțarea pentru consilierea și îndrumarea
întreprinderilor în vederea identificării și atragerii investitorii privați. Finanțare: cel
puțin 3 miliarde euro.
- Accesul la finanțarea de risc. Întreprinderile inovatoare și organizațiile lor se
confruntă adesea cu dificultăți în accesarea finanțării pentru idei noi cu riscuri
înalte sau dezvoltarea unor astfel de idei. Horizont 2020 contribuie la remedierea
acestei „lacune în domeniul inovațiilor” prin împrumuturi și garanții, precum și prin
investiții în IMM-urile inovatoare și în întreprinderile mici cu capitalizare medie.
Sprijinul acordat acționează ca un catalizator pentru atragerea de finanțare privată
și capital de risc pentru cercetare și inovare. Se estimează că fiecare 1 euro investit

192
de Uniunea Europeană generează 5 euro ca finanțare suplimentară. Finanțare: 2,842
miliarde euro.
- Sănătate și bunăstare. Fiecare dintre noi vrem să avem parte de o viață lungă,
fericită și sănătoasă, iar oamenii de știință fac tot ce le stă în putință în acest sens.
Ei încearcă să găsească soluții la anumite probleme majore actuale de sănătate, cum
ar fi impactul în creștere al bolii Alzheimer, diabetul și superorganismele rezistente
la antibiotice. Investițiile în cercetarea și inovarea în domeniul sănătății ne vor ajuta
să rămânem activi, să dezvoltăm tratamente noi, mai sigure și mai eficiente și să
menținem viabilitatea sistemelor noastre de sănătate și îngrijire. Acestea le vor oferi
medicilor instrumente pentru o medicină personalizată, ducând la progrese în
prevenirea și tratamentul bolilor cronice și infecțioase. Finanțare: 7,472 miliarde
euro.
- Securitatea alimentară și utilizarea durabilă a resurselor biologice. Se estimează
că populația mondială va ajunge la nouă miliarde de oameni până în anul 2050,
astfel că trebuie să găsim modalități de a ne schimba în mod radical abordarea față
de procesele de producție, consum, prelucrare, depozitare, reciclare și eliminare a
deșeurilor, minimizând, în același timp, impactul asupra mediului. Aceasta va
include găsirea unui echilibru între utilizarea resurselor regenerabile și
neregenerabile de origine terestră, maritimă sau oceanică, transformarea deșeurilor
în resurse valoroase și o producție durabilă de alimente, hrană pentru animale,
bioproduse și bioenergie. În Uniunea Europeană, agricultura și silvicultura, alături
de sectorul alimentar și bioindustrial asigură în total 22 de milioane de locuri de
muncă și dețin un rol-cheie în dezvoltarea rurală și în gestionarea patrimoniului
natural european. Finanțare: 3,851 miliarde euro.
- Energie durabilă. Energia reprezintă motorul economiei moderne, însă chiar și
numai menținerea standardelor noastre de viață necesită o cantitate enormă de
energie. Fiind a doua cea mai mare economie mondială, Europa este extrem de
dependentă de restul lumii pentru aprovizionarea cu energie – o energie care are la
bază combustibili fosili ce accelerează schimbările climatice. De aceea, Uniunea
Europeană și-a stabilit obiective climatice și energetice ambițioase. Finanțarea
Uniunii Europene prin intermediul Horizont 2020 va avea un rol-cheie în atingerea
acestor obiective. Finanțare: 5,931 miliarde euro.
- O mobilitate ecologică și integrate. Mobilitatea stimulează ocuparea forței de
muncă, creșterea economică, prosperitatea și comerțul mondial. De asemenea,
asigură legături esențiale între oameni și comunități. Totuși, sistemele de transport
actuale și modul în care le utilizăm nu sunt sustenabile. Ne bazăm prea mult pe
stocurile de petrol în declin, ceea ce ne afectează securitatea energetică. În plus,
problemele legate de transporturi – congestionarea, siguranța rutieră, poluarea
aerului – au un impact asupra vieții și sănătății noastre de zi cu zi. Pentru a aborda

193
aceste chestiuni, Horizont 2020 contribuie la crearea unui sistem de transport
sustenabil adecvat unei Europe moderne și competitive. Finanțare: 6,339 miliarde
euro.
- Combaterea schimbărilor climatice, mediu, utilizarea eficientă a resurselor și
materiile prime. Era unor resurse abundente și ieftine se apropie de sfârșit: accesul
la materii prime și apă curată nu mai poate fi luat drept sigur. Biodiversitatea și
ecosistemele sunt și ele supuse presiunilor. Soluția este de a investi acum în inovare
pentru a sprijin o economie ecologică – o economie în armonie cu mediul natural.
Abordarea schimbărilor climatice reprezintă o prioritate transversală a Horizont
2020 și 35 % din bugetul total alocat întregului program. Deșeurile și apa sunt
priorități speciale. Deșeurile reprezintă la momentul actual 2 % din emisiile de gaze
cu efect de seră ale Uniunii Europene. Stimularea creșterii în industria apei cu
numai 1 % ar putea crea până la 20 000 de noi locuri de muncă. Finanțare: 3,081
miliarde euro.
- Europa într-o lume în schimbare – societăți favorabile incluziunii, inovatoare și
reflexive. În 2011, cca 80 de milioane de oameni erau expuși riscului de sărăcie în
Europa. Numeroși tineri nu sunt încadrați în muncă și nu urmează un program
educațional sau de formare. Acestea sunt doar două exemple de provocări care
amenință viitorul Europei și al oamenilor din ample sectoare ale societății.
Cercetarea și inovarea pot ajuta în acest sens, astfel că Horizont 2020 finanțează
acțiunile de cercetare în materie de noi strategii și structuri de guvernanță pentru a
depăși instabilitatea economică predominantă și a asigura reziliența Europei la
viitoarele crize, schimbări demografice și tendințe de migrație. Finanțarea sprijină,
de asemenea, noile forme de inovare, cum ar fi inovarea deschisă, inovarea în
materie de modele de afaceri, inovarea în sectorul public și în domeniul social
pentru a satisface nevoile sociale. Prin sprijinirea cercetării și inovării privind
patrimoniul, identitatea, istoria și cultura europeană și rolul Europei în lume,
Uniunea Europeană construiește și „societăți reflexive” în care sunt explorate
valorile comune și contribuția lor la viitorul nostru comun. Finanțare: 1,309
miliarde euro.
- Societăți sigure – protejarea libertății și securității Europei și a cetățenilor săi. În
prezent, oferirea de siguranță cetățenilor înseamnă combaterea infracționalității și a
terorismului, protejarea comunităților de dezastrele naturale și de cele provocate de
om, contracararea atacurilor cibernetice și protejarea împotriva traficului ilegal de
persoane, droguri și bunuri contrafăcute. Acțiunile de cercetare și inovare ale
Uniunii Europene dezvoltă noi tehnologii pentru protejarea societăților noastre,
respectând, în același timp, viața privată și drepturile fundamentale – două valori
esențiale aflate în centrul cercetării europene în materie de securitate. Aceste

194
tehnologii au un potențial semnificativ pentru stimularea activității economice prin
crearea de noi produse, servicii și locuri de muncă. Finanțare: 1,695 miliarde euro.
- Știința cu și pentru societate. Este necesară o cooperare efectivă între știință și
societate pentru recrutarea de noi talente pentru știință și asocierea excelenței
științifice cu conștientizarea și responsabilitatea socială. Aceasta înseamnă
înțelegerea chestiunilor din toate perspectivele. De aceea, Horizont 2020 sprijină
proiectele care implică cetățenii în procesele de definire a naturii cercetării care
afectează viața noastră de zi cu zi. O înțelegere mai amplă între comunitățile de
specialiști și nespecialiști cu privire la obiective și modalitățile de realizare a
acestora va menține excelența științifică și îi va permite societății să își asume în
comun rezultatele. Finanțare: 462 milioane euro.
- Cercetarea nucleară în beneficiul tuturor cetățenilor. Acțiunile de cercetare ale
Uniunii Europene în domeniul fisiunii nucleare se axează pe siguranță și securitate,
cercetare medicală, protecția radiologică, gestionarea deșeurilor, utilizările
industriale ale radiațiilor, incluzând multe alte domenii precum utilizarea radiațiilor
în sectorul agricol. Acțiunile de cercetare ale Uniunii Europene în domeniul
fuziunii nucleare sunt menite să demonstreze că fuziunea poate deveni o sursă
viabilă de energie pentru o exploatare comercială pe scară largă într-un interval de
timp rezonabil, prin reunirea eforturilor tuturor părților interesate în cadrul unui
program european comun unic. Finanțare: 1,603 miliarde euro [2, p. 19]
Cercetarea și inovarea sunt esențiale pentru prosperitatea economică, astfel că
sunt necesare măsuri pentru a asigura convergența și ameliorarea performanțelor în
materie de inovare ale tuturor statelor membre și ale regiunilor lor. Experiența arată
că atunci când apar crize economice care impun constrângeri asupra bugetelor
naționale, disparitățile în domeniul inovării devin mai evidente în întreaga Europă.
Exploatarea potențialului rezervei de talente a Europei și maximizarea și
distribuirea beneficiilor inovării în întreaga Uniune reprezintă cea mai bună
modalitate de consolidare a competitivității Europei și a capacității acesteia de a
răspunde provocărilor societale pe viitor.

13.2.Aplicarea, selectarea şi evaluarea proiectelor

Orizont 2020 este deschis participării tuturor, programul dispune doar de un
singur set de norme și proceduri simplificate, care trebuie respectate. Aceasta
înseamnă că participanții se pot concentra asupra a ceea ce este cu adevărat
important: cercetarea, inovarea și rezultatele. Această abordare focalizată asigură
demararea rapidă a unor noi proiecte și obținerea de rezultate mai rapide. Normele
sunt concepute să garanteze corectitudinea, protecția participanților și să asigure
cheltuirea adecvată a banilor publici. Participarea în cadrul proiectelor Horizont
2020 este deschisă tuturor, astfel încât pentru proiectele standard de cercetare este

195
necesar un consorțiu format din cel puțin trei entități juridice. Fiecare entitate
trebuie să fie stabilită într-un stat membru al Uniunii Europene sau într-o țară
asociată, iar pentru alte programe, cum ar fi Consiliul European pentru Cercetare
(ERC), instrumentul pentru IMM-uri, cofinanțarea cererilor de propuneri sau a
programelor naționale ori din sectorul public, coordonare și sprijin, formare și
mobilitate – condiția minimă de participare este ca o entitate juridică să fie stabilită
într-un stat membru sau într-o țară asociată.
În general, se bucură de prioritate pentru finanţare proiectele de cercetare care
abordează în mod clar provocările definite și care pot duce la dezvoltarea unor noi
cunoștințe sau a unor noi tehnologii. Pentru acțiunile de inovare, finanțarea este
focalizată mai mult pe activitățile mai apropiate de piață. De exemplu, crearea de
prototipuri, demonstrații, realizarea de proiecte-pilot, validarea la scară largă etc.
dacă proiectele vizează realizarea unor produse ori servicii noi sau ameliorate. În
cazul acțiunilor de coordonare și sprijin, finanțarea acoperă coordonarea și punerea
în relație a proiectelor, programelor și politicilor de cercetare și inovare. La acest
tip de apeluri pot participa entități unice sau consorții de parteneri din diferite țări,
sectoare industriale și medii academice.
Granturi pentru cercetarea de frontieră – Consiliul European pentru Cercetare
alocă finanțarea proiectelor evaluate pe baza criteriului unic al excelenței științifice
în orice domeniu de cercetare, derulate de o echipă națională sau multinațională
unică de cercetare condusă de un „cercetător-șef”.Fondurile Consiliului European
pentru Cercetare sunt destinate cercetărilor tineri, cercetătorilor debutanți,
cercetătorilor deja independenți sau cercetătorilor-lideri care excelează. Cercetătorii
pot avea orice naționalitate, iar proiectele lor pot fi în orice domeniu de cercetare.
Suportul pentru formarea și dezvoltarea carierei – Acțiunile Marie
Skłodowska-Curie acordă finanțare pentru burse internaționale de cercetare în
sectorul public sau privat, formare în materie de cercetare și schimburi de personal.
Pot participa cercetătorii debutanți sau cu experiență (de orice naționalitate),
personalul tehnic, programele naționale și regionale de mobilitate în domeniul
cercetării. Iar finanţarea pentru IMM-uri urmăreşte un potențial înalt de inovare,
care și-au propus să-și dezvolte potențialul de creștere. Instrumentul oferă sume
forfetare pentru studii de fezabilitate, granturi pentru etapa principală a unui proiect
de inovare (demonstrații, crearea de prototipuri, testare, dezvoltarea de aplicații
etc.). În fine, etapa de comercializare este sprijinită indirect prin facilitarea
accesului la instrumente de creditare și capitaluri proprii. La această etapă pot
participa numai IMM-urile, fie un IMM unic, fie un consorțiu de IMM-uri stabilite
într-o țară a Uniunii Europene sau o țară asociată.
Pentru calea rapidă spre inovare, finanțarea urmează să înceapă în 2015 ca o
acțiune-pilot. Cererile de propuneri permanent deschise și axate pe inovare vor viza

196
proiectele inovatoare din orice domeniu de provocări tehnologice sau societale.
Acțiunea-pilot va face obiectul unei evaluări aprofundate la mijlocul perioadei de
derulare a programului Horizont 2020. Este eligibil pentru participare sectorul
industrial, inclusiv IMM-urile, cu minimum trei și maximum cinci parteneri și o
contribuție maximă a Uniunii Europene de 3 milioane euro per proiect.
În cadrul Horizont 2020, există o singură rată de finanțare pentru toți
beneficiarii și toate activitățile incluse în granturile de cercetare. Finanțarea Uniunii
Europene acoperă până la 100 % din totalul costurilor eligibile pentru toate
acțiunile de cercetare și inovare. Pentru acțiunile de inovare, finanțarea acoperă, în
general, 70 % din costurile eligibile, însă poate ajunge la 100 % pentru organizațiile
nonprofit. Costurile eligibile indirecte (de ex. costurile de administrare, comunicare
și infrastructură și furniturile de birou) sunt rambursate prin aplicarea unei rate fixe
de 25 % din costurile eligibile directe (costuri direct legate de realizarea acțiunilor).
Numai coordonatorii proiectelor care solicită o finanțare din partea Uniunii
Europene de cel puțin 500 000 euro vor face obiectul unei verificări a viabilității
financiare, ocazie cu care trebuie să dovedească că dispun de resursele necesare
pentru implementarea proiectului. Comisia Europeană auditează participanții la
proiecte timp de doi ani de la plata soldului. Strategia de audit se axează pe
prevenirea riscurilor și a fraudelor. Drepturile de acces înseamnă dreptul de a
utiliza rezultatele sau informațiile preexistente ale unui alt participant la proiect. De
drepturile de acces pot beneficia participanții pentru implementarea proiectului sau
exploatarea rezultatelor lor, Uniunea Europeană în scopuri necomerciale de politici
și statele membre în scopuri necomerciale de politici pentru „Societăți sigure”.
Fiecare participant trebuie să disemineze rezultatele pe care le obține – și, prin
urmare, pe care le deține – cât mai repede posibil. Excepțiile se aplică numai în
cazul protejării drepturilor de proprietate intelectuală (DPI), securității și intereselor
legitime. La prezentarea rezultatelor în publicațiile științifice, trebuie să se asigure
un acces liber la publicație. Aceasta garantează că rezultatele cercetării finanțate de
contribuabilii Uniunii Europene sunt disponibile gratuit oricui. DPI revin echipei
care generează rezultatele. În situații foarte specifice, se poate aplica coproprietatea
asupra rezultatelor. După generarea rezultatelor, coproprietarii pot decide asupra
unui alt sistem de proprietate. Etica este o parte integrantă a cercetării și un motor
al excelenței în cercetare. Toate activitățile finanțate în cadrul programului
Horizont 2020 trebuie să respecte principiile etice și legislația națională aplicabilă.
Principiile etice includ necesitatea de a se evita încălcările integrității cercetării,
îndeosebi plagiatul, fabricarea sau falsificarea datelor.
Grație parteneriatelor, Horizont 2020 va dezvolta sinergii mai apropiate cu
programele naționale și regionale, va încuraja sporirea investițiilor private în
cercetare și inovare și va regrupa resursele Europei pentru abordarea provocărilor

197
majore. De-a lungul celor șapte ani, finanțarea Uniunii Europene în valoare de 8
miliarde euro va atrage 10 miliarde euro din partea sectorului privat și alte 4
miliarde euro din partea țărilor Uniunii Europene. Majoritatea finanțării va fi
direcționată spre inițiativele tehnologice comune (ITC). Acestea sunt administrate
ca întreprinderi comune și își organizează propria agendă de cercetare.
ITC-urile își desfășoară activitatea într-o serie de domenii de importanță
strategică pentru Uniunea Europeană: medicamente inovatoare, pile de combustie și
hidrogen, aeronave mai ecologice și mai silențioase, bioindustrii, și producția de
componente și sisteme electronice. De asemenea, parteneriatele public-public le
permit organizațiilor sectorului public din statele membre ale Uniunii Europene să
elaboreze programe de cercetare comune. Domeniile vizate includ: sprijinirea
IMM-urilor din domeniile de înaltă tehnologie, noi tratamente pentru bolile cauzate
de sărăcie, noi tehnologii de măsurare și tehnologii menite să permită persoanelor
în vârstă și celor cu dezabilități să trăiască în siguranță în locuințele lor.
Întreprinderile au numai de câștigat dacă devin mai inovatoare, mai eficiente
și mai competitive, ceea ce, la rândul său, creează noi locuri de muncă și noi
oportunități de piață. Fiecare 1 euro investit de Uniunea Europeană generează cca
13 euro ca valoare adăugată pentru întreprinderi. De asemenea, sporirea investițiilor
la 3 % din PIB până în 2020 ar crea 3,7 milioane de noi locuri de muncă! [2, p. 27]
Uniunea Europeană a identificat șapte provocări prioritare în cazul cărora
investițiile specifice în cercetare și inovare pot avea un impact real în beneficiul
cetățenilor: Sănătate, schimbări demografice și bunăstare; Securitate alimentară,
agricultură și silvicultură durabile, cercetare marină și maritimă și privind apele
interioare și bioeconomie; Surse de energie sigure, ecologice și eficiente;
Transporturi inteligente, ecologice și integrate; Acțiuni de combatere a schimbărilor
climatice, de mediu, utilizarea eficientă a resurselor și materiilor prime; Europa
într-o lume în schimbare – societăți favorabile incluziunii, inovatoare și reflexive;
Societăți sigure – protejarea libertății și securității Europei și a cetățenilor săi.

13.3.Cercetarea fără frontiere şi deschiderea către lume prin

HORIZONT 2020
Dacă Europa vrea să găsească soluții la provocările societale și să stimuleze
creșterea și competitivitatea, ea are nevoie de o rețea complet funcțională de
excelență în cercetare - de un spațiu european de cercetare (SEC). Această piață
unică a cunoașterii, cercetării și inovării este dezvoltată cu ajutorul fondurilor
Uniunii Europene și ajută cercetătorii, cunoștințele și rezultatele acestora să circule
liber în Europa.
SEC garantează partajarea ideilor și cunoștințelor la nivel european, reducând
astfel riscul irosirii finanțării pe acțiuni de cercetare duplicate – oameni de știință

198
din diferite laboratoare europene care desfășoară aceleași acțiuni de cercetare
simultan. Această abordare coordonată promovată de Orizont 2020 este menită să
asigure investirea strategică a fiecărui euro cheltuit pentru cercetare. În concordanță
cu strategia Uniunii pentru cooperare internațională în materie de cercetare și
inovare, Orizont 2020 este deschis participării cercetătorilor din întreaga lume. În
țările partenere se desfășoară tot mai multe acțiuni de cercetare și inovare, astfel că
este crucial ca Europa să aibă acces la cei mai buni cercetători și la cele mai bune
centre de cercetare din lume. Astfel, se asigură nu doar surse de idei noi și
expertiză, ci și posibilitatea ca cercetătorii europeni să colaboreze la nivel mondial
cu cei mai buni experți în domeniu. Activitățile specifice de cooperare
internațională sunt incluse în provocările societale, în tehnologiile generice și
industriale și în alte secțiuni relevante ale programului Orizont 2020. Domeniile și
partenerii de cooperare figurează în programul de activitate relevant [2, p. 30].
Comisia Europeană va investi aproape 16 miliarde euro în cercetare și inovare
în următorii doi ani în cadrul Horizont 2020, programul Uniunii Europene de
finanțare a cercetării și inovării în școli, conform unui nou program de lucru pentru
perioada 2016-2017. Noile oportunități de finanțare oferite de programul de lucru
corespund direct priorităților de politică ale Comisiei prezentate de președintele
Jean-Claude Juncker și vor contribui substanțial la Pachetul în materie de locuri de
muncă, creștere și investiții, la Piața unică electronică, la Uniunea energetică și
politica privind clima, la o Piață internă cu o industrie mai puternică și la
transformarea Europei într-un actor mai puternic pe plan mondial
În conformitate cu prioritățile strategice ale comisarului Moedas, Horizont
2020 va fi deschis către inovare, către știință și către lume. Noul program de lucru
2016-2017 oferă o serie de oportunități de finanțare prin intermediul cererilor de
propuneri, achiziții publice și alte acțiuni, cum ar fi Premiile Horizont, care acoperă
împreună aproximativ 600 de subiecte. Structura programului reflectă flexibilitatea
globală a Horizont 2020, care se concentrează pe prioritățile pe termen lung ale
Uniunii Europene și pe cele mai presante provocări societale, permițând în același
timp Uniunii să abordeze rapid problemele emergente cum ar fi apariția focarelor
de boli.
Programul va sprijini o serie de inițiative transversale: modernizarea industriei
producătoare europene (1 miliard euro); tehnologii și standarde pentru conducere
automată a autovehiculelor (peste 100 de milioane euro); Internetul Obiectelor (139
de milioane euro) pentru a aborda digitalizarea industriilor Uniunii Europene;
Industria 2020 și Economia circulară (670 de milioane euro) pentru a dezvolta
economiile puternice și durabile; și orașele inteligente și durabile (232 de milioane
euro) pentru o mai bună integrare a mediului, transporturilor, energiei și rețelelor
digitale în mediile urbane din Uniunea Europeană.

199
 În plus, pentru cercetare în domeniul securității frontierelor externe ale
Uniunii Europene vor fi disponibile cel puțin 8 milioane euro, pentru a ajuta la
identificarea și combaterea traficului de persoane și a imigrației clandestine; 27 de
milioane euro vor fi disponibile pentru noile tehnologii, pentru a ajuta la
combaterea infracțiunilor și terorismului, iar 15 milioane euro vor fi disponibile
pentru cercetarea privind originea și impactul fluxurilor migratorii în Europa. Noul
program de lucru se va baza, de asemenea, pe succesele din cercetarea în domeniul
sănătății, cum ar fi descoperirile inovatoare privind Ebola deja finanțate de
Horizont 2020, prin investiții în valoare de 5 milioane euro pentru a răspunde la
focarul sever de infestare cu Xylella fastidiosa, care produce pagube în culturile de
măslini.
Noul program de lucru vizează, de asemenea, îmbunătățirea impactului
finanțării Horizont 2020. În primul rând, va asigura o mai mare disponibilitate a
fondurilor pentru întreprinderi inovatoare, datorită noilor oportunități de stimulare
sprijinite de Fondul european pentru investiții strategice (EFSI) pe lângă cele peste
740 de milioane euro dedicate sprijinirii activităților de cercetare și inovare în peste
2 000 de întreprinderi mici și mijlocii (IMM-uri). Se vor depune, de asemenea, mai
multe eforturi pentru a îmbunătăți sinergiile cu alte programe de finanțare ale
Uniunii Europene, după cum a subliniat președintele Juncker în discursul său
privind starea Uniunii, precum și pentru a sprijini cercetătorii în solicitările lor, cu
indicații mai clare și criterii de impact.
Vom sublinia că părțile și-au propus să realizeze cooperarea pentru a facilita
integrarea Republicii Moldova în Spațiul european de cercetare, spori participarea
Republicii Moldova în Programul Horizont 2020, avansarea și implementarea
Strategiei Inovațiilor pentru perioada 2013-2020 „Inovațiile pentru Competitivitate”,
fortificarea resurselor umane, materiale și instituționale în vederea îmbunătățirii
capacitățile de cercetare și inovare, extinderii participarea Republicii Moldova în
cadrul acțiunilor Marie Sklodowska - Curie. Potrivit lui Gh. Duca, Programul
Horizont 2020 a devenit primul program comunitar la care s-a asociat Republica
Moldova, fiind, în același timp, prima țară din cadrul Parteneriatului Estic care deține
această calitate. Drept rezultat, pentru a dinamiza participarea la acest program,
Academia de Științe a Moldovei și Delegația Uniunii Europene la Chișinău au semnat
la 25 august 2014 Contractul privind suportul financiar pentru participarea Republicii
Moldova la Programul cadru al Uniunii Europene – Horizont 2020. Contractul
prevede facilități financiare pentru cercetătorii din Republica Moldova prin investirea
banilor în funcționarea Rețelei punctelor naționale de contact și lansarea apelurilor de
consolidare a capacităților și infrastructurii pentru participare la acest program.
Apelurile vizează crearea și conectarea centrelor de excelență științifică la
infrastructura celor europene, a mecanismelor de mobilitate care permit cercetătorilor

200
să realizeze vizite scurte 3-5 zile la evenimente europene de promovare a rezultatelor
și schimb de experiență [3].

BIBLIOGRAFIE:
1. HORIZONT 2020: O separare de trecut. Programului-cadru pentru cercetare şi inovare
Horizont 2020 (2014-2020): http://cpi.asm.md/?page_id=1834
2. Horizont 2020. Programul de cercetare şi inovare al Uniunii Europene. Luxemburg:
Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, 2014. 40 p.
3. Agenda de Asociere dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană. http://www.mfa.
gov.md/img/docs/Agenda-de-Asociere-RO.pdf

201
 TEMA 14: UNIUNEA EUROPEANĂ ÎN RELAȚIILE
INTERNAȚIONALE CONTEMPORANE

„Strategia globală a Uniunii Europene identifică cinci priorități pentru politica sa

externă: securitatea Uniunii Europene; reziliența statelor și societăților în
vecinătatea de est și
de sud; o abordare integrată a conflictelor; ordinele regionale de cooperare;
guvernare globală pentru secolul XXI.”

www.europarl.europa.eu

Obiective:

Studierea Uniunii Europene prin prisma relaţiilor internaţionale contemporane

va permite:

- Definirea esenţei şi a misiunilor Politicii externă a Uniunii Europene prin

obiective şi realizări;

- Familiarizarea cu formele extinderii şi programele de vecinătate ale Uniunii

Europene;

- Evidenţierea parteneriatelor externe transatlantice, estice şi sudice.

202
 14.1.Politica externă a Uniunii Europene: obiective şi realizări
Politica externă și de securitate comună (PESC) a Uniunii Europene a fost
instituită în 1993, iar de atunci a fost întărită prin tratatele ulterioare, cel mai recent
de Tratatul de la Lisabona. Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona,
în 2009, s-a amplificat și rolul Parlamentului în materie de PESC. În prezent,
Parlamentul monitorizează PESC și contribuie la dezvoltarea sa, în special prin
sprijinul acordat Serviciului European de Acțiune Externă, reprezentanților speciali
ai Uniunii Europene şi delegațiilor Uniunii Europene în străinătate. Competențele
bugetare ale Parlamentului influențează amploarea și sfera de acțiune a PESC,
precum și a instrumentelor financiare ale UE care sprijină acțiunile acesteia în
străinătate. Prin intermediul comisiilor și al delegațiilor, Parlamentul menține relații
strânse cu celelalte instituții comunitare, cu statele membre, cu țările partenere, cu
structurile de guvernare la nivel mondial și cu actorii neguvernamentali.
Parlamentul European a contribuit la creșterea coerenței și a transparenței PESC,
precum și la o mai bună cunoașterea a politicii de către public.
Politica externă și de securitate comună (PESC) a Uniunii Europene a fost
instituită în 1993, prin Tratatul privind Uniunea Europeană de la Maastricht, cu
scopul de a menține pacea, de a consolida securitate internațională, de a promova
cooperarea internațională, dezvoltarea, consolidarea democrației, a statului de drept
și a respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Tratatul a introdus
sistemul cu „trei piloni”, PESC fiind al doilea pilon. Cu toate că pozițiile și
acțiunile comune au constituit cadrul răspunsurilor comune în materie de politică
externă, PESC a avut la bază în principal procedurile interguvernamentale și
consensul.
Tratatul de la Amsterdam, din 1997, a instituit un proces decizional mai
eficient care conține abținerea constructivă și votul cu majoritate calificată. În
decembrie 1999, Consiliul European a creat funcția de Înalt Reprezentant pentru
PESC. Tratatul de la Nisa, din 2003, a introdus o altă serie de schimbări vizând
raționalizarea procesului decizional și a însărcinat Comitetul Politic și de
Securitate, înființat în ianuarie 2001 printr-o decizie a Consiliului, să exercite
controlul politic și direcția strategică a operațiunilor de gestionare a crizelor. După
eșecul proiectului Constituției Uniunii Europene în 2005, prevederile instituționale
esențiale ale acesteia au fost preluate într-un alt Tratat de reformă, semnat la 19
octombrie 2007 la Lisabona.
Intrat în vigoare la 1 ianuarie 2009, Tratatul de la Lisabona a conferit Uniunii
personalitate juridică și o structură instituțională sub forma serviciului pentru
acțiune externă, eliminând, totodată, sistemul cu piloni a Uniunii Europene.
Tratatul a creat o serie de noi actori în domeniul PESC, inclusiv Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate (care

203
îndeplinește, de asemenea, funcția de vicepreședinte al Comisiei) și noul Președinte
permanent al Consiliului European. Pe lângă crearea Serviciului European de
Acţiune Externă, tratatul a actualizat Politica de securitate și apărare comună, parte
integrantă a PESC [1].
Temeiul juridic pentru PESC a fost stabilit în Tratatul asupra Uniunii
Europene și a fost revizuit în Tratatul de la Lisabona. Titlul V, articolele 21-46 din
TUE stabilește „Dispoziții generale privind acțiunea externă a Uniunii și Dispoziții
speciale privind politica externă și de securitate comună (PESC)”. În Tratatul
privind funcționarea Uniunii Europene, acțiunea externă a Uniunii este tratată în
partea a cincea, articolele 205-222. Se aplică, de asemenea, partea a șaptea,
articolele 346 și 347.
În iunie 2015, Consiliul European a încredințat Înaltei Reprezentante, Federica
Mogherini, sarcina de a pregăti o Strategie globală a Uniunii Europene pentru
politica externă și de securitate până în iunie în 2016. Acest lucru a venit ca urmare
a evaluării strategice făcute de Înalta Reprezentantă a principalelor modificări și
provocări din mediul global. În urma evaluării, s-a ajuns la concluzia că trebuie
revizuită Strategia europeană de securitate din 2003. Strategia globală a avut drept
obiectiv să ofere un cadru strategic larg în care UE să fie în măsură să înțeleagă și
să facă față provocărilor internaționale de astăzi într-un mod solid și coerent,
bazându-se pe o gamă largă de instrumente și mecanisme avute la dispoziție.
Împreună cu statele membre, parlamentele naționale, experți și publicul larg,
Parlamentul European a fost implicat în procesul de consultare pentru strategia
globală, adoptând rezoluția privind „Uniunea Europeană într-un mediu global în
schimbare - o lume mai conectată, mai contestată și mai complexă”, în care și-a
exprimat dorințele privind viitoarea direcție a politicii externe a Uniunii Europene.
La 28 iunie 2016, Strategia globală pentru politica externă și de securitate a Uniunii
Europene a fost prezentată Consiliului European de către Înalta Reprezentantă
Federica Mogherini. Punând accent pe securitate, pe ambiția sa de autonomie
strategică și pe abordarea principială dar pragmatică a mediului european, Strategia
globală a UE indică o schimbare importantă de filozofie comparativ cu Strategia
europeană de securitate din 2003. Astfel, Strategia globală a Uniunii Europene
identifică cinci priorități pentru politica externă a UE: securitatea Uniunii
Europene; reziliența statelor și societăților în vecinătatea de est și de sud; o
abordare integrată a conflictelor; ordinele regionale de cooperare; guvernare
globală pentru secolul XXI. Pentru a aplica noua strategie, Uniunea Europeană va
revizui strategiile sectoriale actuale și va elabora și implementa strategii tematice
sau geografice noi. Printre acestea se vor regăsi strategie sectorială ce specifică
nivelul de ambiție civilo-militar al Uniunii Europene, precum și sarcinile,
exigențele și prioritățile în ceea ce privește capabilitățile [2].

204
 14.2.Extinderea şi vecinătatea Uniunii Europene
Politica de extindere a Uniunii Europene are drept scop să unească țările
europene într-un proiect politic și economic comun. Călăuzită de valorile Uniunii și
fiind supusă unor condiții stricte, extinderea s-a dovedit a fi unul dintre cele mai
eficiente instrumente pentru promovarea reformelor politice, economice și sociale
și pentru consolidarea păcii, a stabilității și a democrației pe întregul continent.
Politica de extindere consolidează, de asemenea, prezența UE pe scena mondială.
Extinderile viitoare ale Uniunii Europene vizează Balcanii de Vest, Turcia şi
Islanda. Relațiile cu țările din Balcanii de Vest se desfășoară în cadrul procesului de
stabilizare și asociere, lansat în 1999. Acest proces a anticipat aderarea la Uniunea
Europeană a țărilor din regiune — o perspectivă reafirmată în cadrul Consiliului
European de la Salonic, din iunie 2003.
Aderarea Croației la Uniunea Europeană, la 1 iulie 2013, constituie un stimulent
important pentru alte țări din regiune. Pe baza experienței cu Croația, Comisia a
propus în „Strategia de extindere” din 2011-2012 noi îmbunătățiri ale metodei de
negociere, inclusiv acordarea unei atenții mai mari chestiunilor legate de statul de
drept. Acest fapt impune abordarea de către Comisie a capitolului de negocieri
privind reforma sistemului judiciar și drepturile fundamentale (capitolul 23) și a
celui privind justiția, libertatea și securitatea (capitolul 24) încă din fazele inițiale
ale tuturor negocierilor viitoare.
În concordanță cu această „nouă abordare”, deschiderea capitolelor 23 și 24 a
fost o prioritate de prim rang în negocierile cu Muntenegru. Ambele capitole au fost
deschise la 18 decembrie 2013. Negocierile cu Serbia au fost deschise oficial la 21
ianuarie 2014, iar primele două capitole, inclusiv cel privind normalizarea relațiilor
cu Kosovo, au fost deschise în decembrie 2015. La 18 iulie au fost deschise
capitolele esențiale 23 și 24 privind statul de drept.
Nu au fost încă deschise negocierile cu celelalte două țări candidate din Balcanii de
Vest. În cazul fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, căreia i s-a acordat statutul
de țară candidată în 2005, la baza nedeschiderii negocierilor stă în principal litigiul
cu Grecia legat de folosirea numelui de „Macedonia”. Din 2009 Comisia
recomandă în mod constant deschiderea negocierilor. Totuși, în raportul său din
2015, Comisia a condiționat această recomandare de continuarea punerii în aplicare
a acordului politic din iunie/iulie 2015 (cunoscut drept Acordul de la Pržino) și de
realizarea unor progrese substanțiale în punerea în aplicare a priorităților de
reformă urgente. Albaniei i s-a conferit statutul de țară candidată în iunie 2014 și
trebuie să obțină rezultate concrete în cinci domenii prioritare, inclusiv reforma
urgentă a sistemului judiciar, pentru a putea deschide negocierile.
Bosnia și Herțegovina și Kosovo sunt țări potențial candidate. Pentru Bosnia și
Herțegovina, ale cărei progrese au fost, timp de mai mulți ani, aproape

205
imperceptibile, UE a pus în aplicare recent o „abordare reînnoită“, cu accent special
pe guvernanța economică, ceea ce a permis intrarea în vigoare a Acordului de
stabilizare și de asociere cu Uniunea Europeană la 1 iunie 2015. La 15 februarie
2016 Bosnia și Herțegovina au prezentat cererea de aderare la UE, iar la 20
septembrie Consiliul a solicitat Comisiei să prezinte un aviz cu privire la această
cerere. Un Acord de stabilizare și de asociere între Uniunea Europeană și Kosovo,
care nu este recunoscut ca stat independent de către cinci state membre ale UE, a
fost semnat la 27 octombrie 2015 și a intrat în vigoare la 1 aprilie 2016. Kosovo
poartă, de asemenea, un dialog cu Serbia în scopul normalizării relațiilor.
Turcia a depus o cerere de aderare în 1987 și a fost declarată țară candidată în
1999. Negocierile au fost deschise în 2005. Opt capitole sunt blocate și niciun
capitol nu va fi închis provizoriu până când Turcia nu aplică „Protocolul adițional
la Acordul de asociere de la Ankara” în relațiile cu Cipru. Unele state membre ale
Uniunii Europene s-au opus deschiderii de noi capitole. În mai 2012, Comisia a
lansat o „agendă pozitivă” cu Turcia pentru a revigora relațiile bilaterale, sprijinind
eforturile țării de a se alinia la acquis-ul Uniunii Europene. După o stagnare de
peste trei ani, a fost deschis un nou capitol de negociere privind politica regională și
coordonarea instrumentelor structural. La 14 decembrie 2015 a fost deschis un alt
capitol (referitor la politica economică și monetară), ca o consecință directă a
reuniunii Uniunea Europeană-Turcia din 29 noiembrie 2015. Turcia și Uniunea
Europeană și-au reafirmat angajamentul față de aplicarea planului lor comun de
acțiune menit să oprească fluxul de imigranți în situație neregulamentară care se
îndreaptă înspre Uniunea Europeană, precum și față de relansarea procesului de
aderare. Cu toate acestea, părerile sunt împărțite în legătură cu oportunitatea
depunerii unor eforturi pentru deschiderea capitolelor privind drepturile omului,
care au legătură directă cu multe chestiuni spinoase în relațiile dintre Uniunea
Europeană și Turcia. În martie 2016 s-a convenit să se accelereze procesul de
liberalizare a vizelor. Până la începutul lunii mai 2016 Turcia a îndeplinit
majoritatea celor 72 de criterii, fiind deschis un alt capitol de negociere cu privire la
dispozițiile financiare și bugetare.
Islanda a solicitat aderarea la UE în iulie 2009, iar negocierile au fost deschise
în iunie 2010. Fiind o democrație consolidată și un membru al Spațiului Economic
European, Islanda a înregistrat progrese rapide în negocierile cu Uniunea
Europeană. În ciuda acestui fapt, alegerile generale din 2013 au adus la putere un
nou guvern, care a înghețat negocierile de aderare. În martie 2015, guvernul a
solicitat Uniunii Europene să nu mai considere Islanda drept țară candidată, fără a
retrage totuși oficial cererea de aderare a acestei țări [3].
Prin intermediul Politicii europene de vecinătate (PEV), Uniunea Europeană
oferă vecinilor săi o relație privilegiată, care se bazează pe un angajament reciproc

206
în favoarea valorilor comune (democrație și drepturile omului, statul de drept, buna
guvernanță, principiile economiei de piață și dezvoltarea sustenabilă). PEV sprijină
coordonarea politică și aprofundarea integrării economice, mobilitatea sporită și
contactele între persoane. Nivelul de ambiție al acestei relații depinde de măsura în
care aceste valori sunt împărtășite. Politica rămâne distinctă de procesul de
extindere, însă nu aduce atingere modului în care relațiile dintre țările vecine și
Uniune pot evolua în viitor. În 2011, Uniunea Europeană a revizuit PEV și a
consolidat accentul pus pe promovarea democrației profunde și sustenabile și
dezvoltarea economică favorabilă includerii, ca reacție la evoluțiile din țările arabe.
Democrația profundă și sustenabilă include mai ales alegeri libere și corecte,
eforturi de combatere a corupției, independența sistemului judiciar, controlul
democratic asupra forțelor armate și libertatea de exprimare, de întrunire și de
asociere. Uniunea Europeană a subliniat, de asemenea, rolul pe care societatea
civilă îl joacă în acest proces și a introdus principiul său de „mai mult pentru mai
mult”, conform căruia Uniunea dezvoltă parteneriate mai strânse cu acele țări
vecine care realizează progrese mai mari către reforma democratică. În martie
2015, Comisia și Serviciul European de Acțiune Externă, au lansat un proces de
consultare pentru o nouă revizuire a PEV. Unul dintre principalele sale obiective
este de a adapta instrumentele necesare pentru a ține mai bine seama de aspirațiile
specifice ale țărilor partenere. În acest context, Parlamentul European a adoptat o
rezoluție la 9 iulie 2015 care subliniază necesitatea unei abordări mai strategice,
mai bine orientate, mai flexibile și mai coerente a PEV.
Instrumentele de acţiune ale Politicii Europene de Vecinătate pot fi
exemplificate astfel: PEV se bazează foarte mult pe planuri de acțiune bilaterală
care au fost încheiate între Uniunea Europeană și 12 țări partenere din cadrul PEV
(Belarus, Libia și Siria nu au convenit asupra unor planuri de acțiune, iar cu Algeria
negocierile sunt în curs). Ele stabilesc programe de reformă politică și economică
cu priorități pe termen mediu și scurt (de la trei la cinci ani). Planurile de acțiune
ale PEV reflectă nevoile, interesele și capacitățile Uniunii Europene și ale fiecărui
partener. Ele urmăresc să dezvolte societăți democratice, echitabile din punct de
vedere social și favorabile incluziunii, să promoveze integrarea economică și să
îmbunătățească circulația transfrontalieră a persoanelor.
PEV se bazează pe acordurile juridice în vigoare între Uniunea Europeană și
partenerii săi – Acordurile de Parteneriat și Cooperare și Acordurile de Asociere.
Uniunea Europeană sprijină îndeplinirea obiectivelor PEV prin acordarea unui
sprijin financiar și prin cooperarea politică și tehnică. Fondurile sunt furnizate în
cea mai mare parte prin intermediul Instrumentului european de vecinătate cu un
buget de 15,4 miliarde EUR pentru perioada 2014-2020. Alte instrumente și
programe, cum ar fi Facilitatea pentru societatea civilă, sunt utilizate pentru

207
finanțarea Politicii. În plus, Comisia oferă sprijin financiar sub formă de subvenții
acordate partenerilor, iar Banca Europeană de Investiții și Banca Europeană pentru
Reconstrucție și Dezvoltare completează acest sprijin prin intermediul
împrumuturilor. În plus, au fost dezvoltate noi instrumente în cadrul PEV pentru a
promova accesul pe piață, în special prin negocierea unor acorduri de liber schimb
aprofundate și cuprinzătoare (DCFTA), precum și pentru a spori mobilitatea și
gestionarea migrației. Astfel, s-au oferit și s-au încheiat parteneriate pentru
mobilitate și liberalizarea/facilitarea eliberării vizelor cu o serie de parteneri.
Parteneriatul estic a fost constituit pentru a „aduce la un nivel superior”
relațiile Uniunii Europene cu majoritatea vecinilor săi din est: Armenia,
Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Moldova și Ucraina. Aprobat în 2008 și inaugurat
în 2009, se bazează pe Politica Europeană de Vecinătate. Principalul obiectiv al
Parteneriatului estic este „accelerarea asocierii politice și aprofundarea integrării
economice” dintre UE și vecinii săi din est. Nivelul de integrare și cooperare
reflectă angajamentul fiecărei țări partenere față de valorile, standardele și
structurile europene, precum și față de progresul acestuia. Parteneriatul vizează să
promoveze democrația și buna guvernanță, să consolideze securitatea energetică, să
sprijine reformele sectoriale (inclusiv în domeniul protecției mediului), să
încurajeze contactele interpersonale, să sprijine dezvoltarea economică și socială și
să ofere finanțare suplimentară pentru proiecte de reducere a dezechilibrelor socio-
economice și de creștere a gradului de stabilitate [4].
Summit-urile Parteneriatului estic sunt organizate de două ori pe an, cu
participarea Uniunii Europene și a șefilor de stat sau de guvern ai țărilor partenere
și a reprezentanților Parlamentului European, Comisiei Europene și Serviciului
European de Acțiune Externă. Acțiunile multilaterale ale Parteneriatului estic se
bazează pe patru platforme tematice: democrație, buna guvernanță și stabilitatea;
integrare economică și convergența cu politicile Uniunii Europene; securitatea
energetică și contacte interumane. Înalții funcționari se întrunesc de cel puțin două
ori pe an, iar miniștrii afacerilor externe se întâlnesc anual. Este posibil ca lucrările
platformelor să fie promovate ocazional prin reuniuni ministeriale sectoriale. Au
fost lansate, de asemenea, inițiative emblematice care includ: un program integrat
de administrare a frontierelor; un instrument pentru întreprinderile mici și mijlocii;
piețe regionale de electricitate și eforturi de îmbunătățire a eficienței energetice, de
utilizare crescută a surselor regenerabile de energie, de promovare a bunei
guvernanțe în materie de mediu și de prevenire, pregătire și mobilizare în caz de
dezastre naturale sau provocate de om.
Adunarea Parlamentară Euronest [5], componenta parlamentară a
Parteneriatului estic, este responsabilă pentru „consultarea, supravegherea și
monitorizarea” parteneriatului. Aceasta a fost inaugurată în mai 2011 și s-a reunit

208
în patru sesiuni. Este alcătuită din 60 de deputați în Parlamentul European și zece
membri din parlamentul fiecărei țări partenere. Cu toate acestea, întrucât
Parlamentul European nu recunoaște Adunarea Națională din Belarus ca fiind o
instituție aleasă în mod democratic, din Euronest nu face parte în prezent niciun
„parlamentar” din Belarus. La 15 septembrie 2015, Adunarea Națională a
Azerbaidjanului a adoptat o rezoluție prin care și-a încheiat participarea la
Euronest, protestând împotriva unei rezoluții a Parlamentului European care
condamna reprimarea societății civile în Azerbaidjan. În plus, în cadrul
Parteneriatului estic există un Forum al societății civile [6] care publică
recomandări „pentru a influența instituțiile comunitare și guvernele naționale din
cadrul Parteneriatului Estic” [7].
Șase state foste sovietice sunt cuprinse în politica Uniunii Europene denumită
„Parteneriatul estic”: Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Moldova și Ucraina.
Inaugurat în 2009, parteneriatul a fost creat pentru a sprijini reformele economice,
sociale și politice din aceste state, permițându-le să își consolideze procesul de
democratizare și bună guvernare, securitatea energetică, protecția mediului și
dezvoltarea socială și economică.
Ucraina. Evenimentele din noiembrie 2013, care au devastat Ucraina, au
început ca un protest în favoarea Uniunii Europene și împotriva incapacității
guvernului de a înregistra progrese în ceea ce privește Acordul de asociere cu
Uniunea Europeană, parafat în iulie 2012. Numeroși manifestanți aveau vederi
„pro-UE” și considerau probabil acordul drept un pas care să îi apropie de procesul
de aderare. Această mișcare a dus în cele din urmă la o schimbare de guvern și la
alegeri parlamentare (în octombrie 2014), care au adus la putere partide pro-
europene și pro-reformiste. În cursul acestei perioade de tulburări, Rusia a anexat în
mod ilegal Crimeea, iar partea de est a Ucrainei s-a cufundat într-un război
separatist. Deși conflictul militar a pierdut din intensitate grație acordului de
încetare a focului convenit la Minsk, intensificări periodice ale luptelor pun sub
semnul întrebării sustenabilitatea armistițiului.
În martie 2014, Comisia a adoptat măsuri de sprijinire a țării, iar la 27 iunie
2014 Uniunii Europene și Ucraina au semnat Acordul de asociere. Capitolele
privind dialogul politic, justiția, libertatea și securitatea, precum și cooperarea
economică, financiară și sectorială au intrat în vigoare, cu titlu provizoriu, la 1
noiembrie 2014. Partea comercială a acordului de asociere a intrat în aplicare
provizorie la 1 ianuarie 2016, în așteptarea ratificării de către toate statele membre
ale Uniunii Europene. Rezultatul negativ al referendumului organizat în Țările de
Jos la 6 aprilie 2016 va complica ratificarea și aplicarea deplină a acordului de
asociere. Intrarea în vigoare provizorie a marcat totodată sfârșitul negocierilor
comerciale trilaterale cu Rusia, care și-a suspendat preferințele comerciale acordate

209
în cadrul Acordului de liber schimb al Comunității Statelor Independente începând
din 1 ianuarie 2016.
La 27 iunie 2014, Uniunea Europeană și Republica Moldova au semnat un
acord de asociere, ce include o zonă de liber schimb aprofundată și cuprinzătoare
(ZLSAC), care se aplică provizoriu din septembrie 2014. Începând din aprilie 2014,
Republica Moldova a fost primul partener al Uniunii Europene care a beneficiat de
un regim de călătorii fără viză. Ajutoarele acordate Republicii Moldova în cadrul
Instrumentului european de vecinătate au crescut, de asemenea, în mod
semnificativ, de la 40 de milioane de euro în 2007 la 131 de milioane de euro în
2014. Asistența bilaterală acordată Republicii Moldova s-ar putea situa între 335 și
410 milioane de euro în perioada 2014-2017.
Imediat după ce Acordul de asociere cu Uniunea Europeană a fost ratificat de
către Adunarea Națională a Republicii Moldova, Rusia a introdus o serie de măsuri
vizând importurile provenite din Republica Moldova și a retras țării preferințele
comerciale din cadrul Acordului de liber schimb al Comunității Statelor
Independente. Problema regiunii separatiste Transnistria rămâne o provocare
majoră pentru Republica Moldova, cea dintâi declarându-și unilateral independența
față de Republica Moldova. Deși negocierile oficiale care au ca obiectiv
soluționarea conflictului au fost reluate în noiembrie 2011, reuniunile – două în
2014 și una în 2015 – s-au soldat până în prezent cu rezultate minime. Datorită unui
protocol bilateral, ZLSAC a fost extinsă în Transnistria începând din 1 ianuarie
2016.
Uniunea Europeană s-a angajat într-o politică de ,,implicare criticăˮ față de
Belarus. O apropiere bilaterală recentă dintre cele două țări a determinat Uniunea
Europeană să reducă sancțiunile pe care le aplică Belarusului, și anume înghețarea
activelor, interdicții de călătorie și restricții comerciale și financiare. Uniunea
Europeană a oferit Belarusului încurajări suplimentare: recentele concluzii ale
Summit-ului Parteneriatului estic de la Riga, din mai 2015, observă progresele
realizate în cadrul dialogului privind facilitarea regimului de vize și readmisia și
deschid calea către relansarea Dialogului privind drepturile omului între Uniunea
Europeană și Belarus. Acest dialog, care a avut loc în 2012 și 2013, a constat într-
un schimb de opinii între UE și reprezentanții societății civile din Belarus. Din
2014, dialogul a fost înlocuit cu un proiect axat pe punerea în aplicare a reformelor
propuse.
Alegerile parlamentare din 2012 și alegerile prezidențiale din 2013 au fost
câștigate de noua ,,Coaliție de vis a Georgieiˮ și au confirmat orientarea euro-
atlantică a țării. Pe baza acordului de asociere, ZLSAC a intrat provizoriu în
vigoare în septembrie 2014. Georgia a depus eforturi considerabile pentru a-și
alinia legislația la standardele UE, de pildă în ceea ce privește liberalizarea

210
regimului vizelor. Relațiile cu Rusia reprezintă în continuare o provocare, în ciuda
unei înlesniri a relațiilor comerciale. Acțiunile repetate vizând „construirea unei
frontiere” de-a lungul granițelor cu cele două regiuni separatiste, precum și
ratificarea celor două așa-numite tratate dintre Rusia, Osetia de Sud și Abhazia
alimentează tensiunile.
Relațiile Armeniei cu Uniunea Europeană au un caracter dual. Pe de o parte, în
septembrie 2013, președintele Armeniei a declarat că țara sa va adera la Uniunea
Economică Eurasiatică cu Belarus, Kazahstan și Rusia. Armenia a semnat Tratatul
de aderare la Uniunea la 10 octombrie 2014, cu puțin timp înainte ca aceasta să
intre în vigoare la 1 ianuarie 2015. Pe de altă parte, lansarea, în decembrie 2015, a
negocierilor pe tema unui nou acord Uniunea Europeană-Armenia a marcat un
punct de cotitură după virajul în favoarea Moscovei din septembrie 2013. Se
preconizează că pragmatismul de care au dat dovadă până în prezent cele două țări
va continua și va duce la încheierea rapidă a unui acord-cadru întemeiat pe valorile
Uniunii Europene dar compatibil cu noile obligații ale Erevanului față de Uniunea
Vamală.
Negocierile pentru încheierea unui acord de asociere au demarat în 2010, iar în
noiembrie 2013 Azerbaidjanul a semnat un acord de facilitare a acordării vizelor în
spaţiul comunitar. Deși Azerbaidjanul și Uniunea Europeană și-au consolidat recent
cooperarea în sectorul energetic, o mai strânsă cooperare economică între cei doi
parteneri va depinde de progresele înregistrate de Azerbaidjan în ceea ce privește
construirea instituțiilor democratice și aderarea la Organizația Mondială a
Comerțului [8].
Politica europeană de vecinătate include 10 dintre țările învecinate cu Uniunea
Europeană pe malurile de est și de sud ale Mării Mediterane: Algeria, Egipt, Israel,
Iordania, Liban, Libia, Maroc, Palestina, Siria și Tunisia. PEV constă în politici
bilaterale între UE și fiecare dintre țările partenere, la care se adaugă cadrul de
cooperare regional. Ca răspuns la revoltele democratice din vecinătatea sudică,
Uniunea Europeană a revizuit Politica în 2011, pentru a consolida sprijinul pe care
îl acordă transformărilor democratice. Patru ani mai târziu, Comisia și Serviciul
European de Acțiune Externă au realizat o nouă revizuire a Politicii, luând în
considerare evoluțiile diferite din țările partenere și diferența dintre aspirațiile
acestora.
În calitatea sa de actor major pe plan regional și important producător de
energie, Algeria este un partener-cheie al Uniunii Europene în vecinătatea sa
sudică. În anul 2005 a intrat în vigoare un acord de asociere. Negocierile pentru un
plan de acțiune PEV au fost lansate în 2012 și sunt încă în derulare. Cooperarea
dintre parteneri se axează pe reforme politice și socioeconomice, pe combaterea
corupției și pe cooperarea în domeniul securității și al energiei.

211
 Relațiile dintre Uniunea Europeană și Egipt sunt reglementate de un acord de
asociere, în vigoare din 2004 și urmăresc obiectivele prevăzute într-un plan de
acțiune PEV. După revoluția egipteană din 2011, Uniunea Europeană s-a angajat să
sprijine reformele politice, economice și sociale din această țară. Totuși, progresul
în aceste domenii a fost limitat, întrucât țara a trecut printr-o etapă complexă de
instabilitate politică.
Relațiile dintre Uniunea Europeană și Israel sunt extinse, fiind bazate pe
importante relații economice și comerciale și pe cooperare tehnică. Având la bază
acordul de asociere din 2000, relațiile s-au dezvoltat în mod dinamic în următorii
ani, extinzându-se în mod considerabil la nivelul mai multor sectoare. În 2009,
Uniunea Europeană a decis că, pentru ca relațiile să fie promovate la statutul
„avansat”, ar trebui să existe progrese în procesul de pace din Orientul Mijlociu.
Expansiunea așezărilor israeliene în teritoriile palestiniene este considerată ca o
amenințare la soluția coexistenței a două state. Totuși, cooperarea continuă în baza
planului de acțiune PEV din anul 2005. În anul 2013, Uniunea Europeană a oferit
Israelului și viitorului stat Palestina „parteneriate privilegiate speciale”, prin care s-
a oferit ambelor părți un pachet de sprijin fără precedent în domeniul politic,
economic și de securitate, în contextul unui acord privind statutul final.
Uniunea Europeană consideră Iordania ca fiind un partener important, care
exercită un rol de stabilizare în Orientul Mijlociu. Acordul de asociere Uniunea
Europeană-Iordania, în vigoare din mai 2002, oferă temeiul juridic pentru această
relație bilaterală. Un plan de acțiune PEV a fost adoptat în anul 2012. În anul 2010,
Iordania a devenit a doua țară mediteraneană parteneră, după Maroc, care a
dobândit statutul „avansat” în cadrul parteneriatului său cu Uniunea Europeană. Ca
răspuns la criza din Siria, Iordania găzduiește peste 630000 de refugiați sirieni,
Comisia a furnizat asistență pentru refugiați și comunitățile vulnerabile în valoare
de peste 680 de milioane de euro, pe lângă programele regulate de asistență pentru
Iordania. În octombrie 2014, Uniunea Europeană și Iordania au lansat un
parteneriat pentru mobilitate.
Relațiile dintre Uniunea Europeană şi Liban se bazează pe Acordul de asociere
în vigoare din 2006, și urmează foaia de parcurs stabilită în planul de acțiune PEV
2013-2015. Uniunea Europeană sprijină unitatea, stabilitatea, independența,
suveranitatea și integritatea teritorială a Libanului, în special având în vedere
situația în curs de deteriorare din țara vecină, Siria. Cu o populație de 4,4 milioane
de locuitori, Libanul găzduiește în prezent aproximativ 1,1 milioane de refugiați
sirieni înregistrați. De la începutul crizei, Comisia a furnizat Libanului asistență
pentru refugiați și comunitățile vulnerabile în valoare de aproape 800 de milioane
de euro, pe lângă programele regulate de asistență. În decembrie 2014, Uniunea

212
Europeană și Libanul au inițiat un dialog cu privire la migrație, mobilitate și
securitate, care ar putea duce la constituirea unui parteneriat pentru mobilitate.
De la căderea regimului Gaddafi, Libia s-a îndreptat treptat spre un război
civil, pe fondul unor diviziuni politice, teritoriale, sociale și tribale complexe. Libia
mai este cunoscută ca fiind o rută de tranzit în regiunea Sahel pentru traficul de
persoane și pentru contrabandă. În acest context, Uniunea Europeană încearcă să
acorde asistență poporului libian în întemeierea unui stat stabil și favorabil
incluziunii şi sprijină eforturile de mediere ale ONU în direcția încetării ostilităților
și întreprinde demersuri diplomatice din Libia și din regiune.
Dintre partenerii din sud, Marocul are una dintre cele mai dezvoltate relații cu
Uniunea Europeană. Un acord de asociere este în vigoare din anul 2000, iar în anul
2013 a fost adoptat un nou plan de acțiune PEV. Aspectele legate de migrație
reprezintă o prioritate. Parteneriatul pentru mobilitate dintre Uniunea Europeană și
Maroc a fost lansat în iunie 2013, fiind prima țară din regiune care a început
negocierile cu Uniunea Europeană privind un sistem de facilitare a eliberării vizelor
și negocierile privind DCFTA. În plus, în anul 2014 a intrat în vigoare un acord
reînnoit de pescuit. În decembrie 2015, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a
decis că un acord încheiat în urmă cu patru ani între UE și Maroc cu privire la
comerțul cu produse agricole și de pescuit ar trebui anulat deoarece implica în mod
ilegal disputata regiune a Saharei Occidentale.
Uniunea Europeană este unul dintre principalii susținători ai Autorității
Palestiniene (AP). Obiectivul general al asistenței este de a contribui la
consolidarea capacităților unui stat palestinian viabil, independent și democratic,
care să coexiste în pace și securitate cu Israelul și cu alte țări vecine. Temeiul
juridic pentru relațiile Uniunii Europene cu Palestina este Acordul de asociere
interimar privind schimburile comerciale și cooperarea, încheiat în 1997, dar părţile
au semnat un nou plan de acțiune PEV în 2013.
După ce guvernul sirian a început să reprime în mod violent protestele
antiguvernamentale în martie 2011, UE a luat un număr tot mai mare de măsuri
restrictive împotriva regimului sirian. Toate programele bilaterale de cooperare
dintre Uniunea Europeană și guvernul sirian au fost suspendate. UE sprijină
discuțiile incluzive de pace orientate spre o tranziție politică sub conducere siriană.
De la începutul conflictului, Uniunea Europeană, împreună cu statele sale membre,
a contribuit cu peste 5 miliarde de euro pentru a acorda asistență sirienilor din țară,
refugiaților și comunităților gazdă din regiune.
De la revoluția tunisiană din 2011, UE a acordat sprijin politic, financiar și
tehnic pentru tranziția democratică a țării. Adoptarea consensuală a unei noi
constituții în Tunisia în ianuarie 2014 și organizarea cu succes a alegerilor
parlamentare și prezidențiale în octombrie-decembrie 2014 au reprezentat un

213
important pas înainte. În anul 2014, având în vedere progresul semnificativ
înregistrat, Uniunea Europeană și Tunisia au convenit să instituie un „parteneriat
privilegiat”. Temeiul legal al relației bilaterale rămâne acordul de asociere, care
este în vigoare din 1998. Sprijinit de un plan de acțiune PEV pentru perioada 2013-
2017, parteneriatul privilegiat urmărește consolidarea cooperării politice și
integrarea economică. Tunisia și UE au lansat un parteneriat pentru mobilitate în
martie 2014. Negocierile pentru DCFTA au început în octombrie 2015 [9].

14.3.Parteneriatele externe transatlantice, estice şi sudice

Uniunea Europeană și partenerii săi din America de Nord, Statele Unite ale
Americii și Canada, împărtășesc valorile comune ale democrației, drepturilor
omului și libertății economice și politice, precum și aceleași preocupări în materie
de politică externă și probleme de securitate. Atât Uniunea Europeană cât și
America de Nord depun eforturi în vederea depășirii crizei economice și financiare
din 2007 și 2008 pentru a genera creștere economică și a crea locuri de muncă
pentru popoarele lor. Negocierile privind acordurile cuprinzătoare de liber-schimb
și investiții avansează, cu scopul de exploata pe deplin posibilitățile oferite de
schimburile comerciale. Negocierile Uniunea Europeană-Canada privind Acordul
economic și comercial cuprinzător și, în paralel, privind Acordul de parteneriat
strategic au fost încheiate în septembrie 2014. Negocierile privind acordul Uniunea
Europeană-SUA, Parteneriatul transatlantic pentru comerț și investiții (TTIP), au
fost lansate la 8 iulie 2013. Până la mijlocul lunii martie 2016 au avut loc 12 runde
de negocieri. Deputații în Parlamentul European au participat în mod activ la
dialogul Uniunii Europene cu SUA și Canada.
SUA este aliatul cel mai apropiat al Uniunii Europene în materie de politică
externă. Partenerii cooperează îndeaproape, se consultă reciproc cu privire la
prioritățile lor internaționale și colaborează deseori pentru a promova interesele lor
comune în cadrul forumurilor multilaterale. Partenerii cooperează în domeniul
politicii externe în mai multe contexte geografice, punând accentul în prezent pe
Orientul Mijlociu și Africa de Nord (în special Irak și Siria) și vecinătatea estică a
Europei (în special Rusia și Ucraina).
SUA s-a dovedit a fi un partener fiabil în materie de securitate pentru o serie
de state membre ale Uniunii Europene, după cum a demonstrat-o colaborarea dintre
aliații Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). De exemplu, s-a
dezvoltat o cooperare practică eficientă între NATO și misiunile UE din cadrul
Politicii de securitate și apărare comune, în teatre de operațiuni precum Afganistan,
Irak, Kosovo, Bosnia și Herțegovina și Cornul Africii. Chiar dacă Uniunea
Europeană și SUA nu sunt pe aceeași lungime de undă în toate chestiunile de
politică externă, ele rămân cei mai de încredere și cei mai importanți aliați

214
reciproci. Legăturile lor în materie de politică externă au rezistat de-a lungul multor
decenii, în ciuda configurațiilor politice schimbătoare și a schimbărilor
geostrategice de ambele părți.
Canada este unul dintre cei mai vechi și mai apropiați parteneri ai Uniunii
Europene. Relațiile bilaterale au început în anii 1950 pe o bază strict economică și
au evoluat de atunci de-a lungul anilor, devenind un parteneriat strategic apropiat.
Părţile colaborează îndeaproape cu privire la provocări globale precum mediul,
schimbările climatice, securitatea energetică și stabilitatea regională. Canada
contribuie frecvent la misiunile de securitate ale UE, cum ar fi misiunile de poliție
ale UE în Afganistan și în teritoriile palestiniene, și participă, de asemenea la
misiunile de observare a alegerilor [10].
Acordul-cadru de cooperare comercială și economică Uniunea Europeană-
Canada din 1976 a fost primul acord oficial pe care Uniunea Europeană l-a semnat
cu o țară industrializată. Acesta a fost urmat de o Declarație privind relațiile
transatlantice, adoptată în 1990, care a extins domeniul de aplicare al contactelor
lor și a stabilit reuniuni periodice la nivel înalt și la nivel ministerial. Din acel
moment, reprezentanții europeni și canadieni s-au întâlnit în mod regulat pentru a
face schimb de opinii, la toate nivelurile, de la reuniunile la nivel înalt ale
conducătorilor la reuniunile între responsabili cu privire la chestiuni specifice,
inclusiv în diferite foruri multilaterale. În perioada 2013-2014, s-au desfășurat
negocieri cu scopul de a îmbunătăți relațiile dintre Uniunea Europeană și Canada
prin intermediul unui acord economic și comercial cuprinzător și al unui acord de
parteneriat strategic.
Negocierile cu Canada privind un acord-cadru modernizat au fost lansate în
septembrie 2011 și încheiate în septembrie 2014. Acesta reprezintă un acord politic
care vizează consolidarea cooperării bilaterale într-o serie de domenii de politică
externă și sectoriale, inclusiv pacea și securitatea internațională, combaterea
terorismului, gestionarea crizelor, securitatea maritimă, guvernarea globală,
energia, transportul, cercetarea și dezvoltarea, sănătatea, mediul și schimbările
climatice. Acordul este menit să îmbunătățească formele de cooperare care îi
afectează în mod direct pe cetățeni, și anume programele educative, culturale și cele
destinate tineretului, protecția consulară și diversele schimburi interpersonale.
Pe lângă dialogul dintre executivele din Uniunea Europeană și Canada, au loc
întâlniri periodice între deputații în Parlamentul European și omologii lor din
Canada. Reuniunile interparlamentare au loc anual, completate de alte schimburi
interparlamentare pentru grupuri de lucru și delegații. Pe lângă faptul că reprezintă
un forum pentru discuțiile despre negocierile în curs, aceste reuniuni permit
dezbaterea unor chestiuni controversate — cum ar fi impactul exploatării
nisipurilor bituminoase și a gazelor de șist asupra mediului, politicile în domeniul

215
pescuitului, chestiunile privind calitatea vieții animalelor și cerințele de viză pe care
Canada le impune cetățenilor din unele state membre ale Uniunii Europene. Aceste
domenii de dezacord nu distrag atenția de la calitatea de ansamblu excelentă a
relațiilor dintre cei doi parteneri [11].
Începând din 2014, criza din Ucraina și anexarea ilegală a Crimeii de către
Rusia au redefinit în mod considerabil relațiile bilaterale dintre Uniunea Europeană
și Rusia. În ultimii ani, evoluțiile îngrijorătoare din Rusia, alături de politicile
Moscovei în regiunile care se învecinează atât cu Rusia, cât și cu Uniunea
Europeană, au constituit provocări serioase în calea relațiilor dintre părţi. În același
timp, Uniunea Europeană continuă o politică ce vizează o mai mare implicare în
relațiile cu Asia Centrală. Relațiile celor mai multe dintre aceste state cu Uniunea
Europeană sunt definite de acorduri de parteneriat și cooperare, care vizează în mod
special importanța drepturilor omului, a bunei guvernări și a dezvoltării sociale.
Până la criza din Ucraina, Rusia era considerată un „partener strategic” al UE,
iar natura multidimensională a relației a fost reflectată în numeroase domenii de
cooperare, inclusiv în domeniul comerțului, energiei și al chestiunilor
internaționale, cum ar fi combaterea terorismului, neproliferarea și procesul de pace
din Orientul Mijlociu. În ultimii ani, chestiunea vecinătății comune a devenit un
motiv important de fricțiuni între Uniunea Europeană și Rusia. Anexarea ilegală a
Crimeii de către Rusia în martie 2014 și dovezile că de atunci Rusia a sprijinit
separatiștii care luptă în estul Ucrainei au provocat o criză la nivel internațional. UE
și-a revizuit relația bilaterală, anulând reuniuni la nivel înalt Uniunea Europeană-
Rusia și a suspendat procesul de liberalizare a acordării vizelor, precum și
negocierile privind un Acord-cadru modernizat între Uniunea Europeană și Rusia.
În ceea ce privește Rusia, în prezent, Uniunea Europeană urmează o abordare
dublă, care îmbină o politică de sancțiuni treptate și încearcă găsirea unei soluții
diplomatice la conflictul din estul Ucrainei.
În urma alegerilor parlamentare din 2011 și a alegerilor prezidențiale din 2012
– care, potrivit Parlamentului, nu au fost libere și corecte –, mandatul președintelui
rus Vladimir Putin și al partidului său, Rusia Unită, au fost reînnoite. Protestele
care au avut loc în Rusia în urma alegerilor au evidențiat nemulțumirea generală și
au indicat faptul că regimul și-a pierdut legitimitatea în cadrul segmentelor active
politic ale societății ruse. Ca reacție la aceste proteste, legislația rusă adoptată
începând cu 2012 a vizat opoziția și societatea civilă prin noi reglementări privind
înregistrarea organizațiilor neguvernamentale, demonstrațiile, utilizarea
internetului, calomnia și defăimarea și chestiunile de înaltă trădare. Această
legislație a pus și mai mult sub semnul întrebării angajamentul Rusiei față de
valorile democratice. În plus, Uniunea Europeană este preocupată de preeminența
legii și, îndeosebi, de corupția din Rusia și de faptul că în această țară drepturile

216
omului sunt tot mai puțin respectate. Alegerile legislative din 18 septembrie 2016
nu au modificat această tendință: o campanie anostă, o prezență la vot scăzută
(47,88%) și o nouă victorie pentru partidul Rusia unită.
Rusia a aderat la Organizația Mondială a Comerțului (OMC) în august 2012,
după 18 ani de negocieri de aderare. Cu toate acestea, climatul de investiții al țării
este nesigur, iar performanțele sale economice depind în continuare de prețul
petrolului. Deși Uniunea Europeană este primul partener comercial al Rusiei, iar
Rusia este cel de-al treilea partener comercial al Uniunii Europene, relațiile
comerciale și economice ale acestora sunt dominate de numeroși factori
perturbatori. UE consideră că aderarea Rusiei la OMC reprezintă o oportunitate
pozitivă, deoarece oferă un cadru multilateral, bazat pe norme, pentru relațiile
comerciale și soluționarea litigiilor. În august 2014, ca răspuns la noi sancțiuni
impuse de Uniunea Europeană ca urmare a comportamentului Rusiei în timpul
crizelor din Ucraina, Rusia a ripostat prin impunerea unui embargo asupra
produselor agricole și alimentare din Uniunea Europeană. Rusia a continuat să
exercite presiuni nu doar asupra Ucrainei, ci și asupra altor foste țări sovietice,
pentru a le încuraja să se alăture Uniunii Economice Eurasiatice, formată cu
Belarus, Kazahstan, Armenia și Kârgâzstan și condusă de Rusia.
Cooperarea Rusiei pentru a ajunge la acordul nuclear cu Iranul, în iulie 2015,
au creat speranțe pentru o mai bună cooperare la nivel mondial. Cu toate acestea,
intervenția rusă directă, bruscă și puternică, din septembrie 2015, în sprijinul
președintelui Bashar al-Assad, în cadrul conflictului din Siria, a provocat
neînțelegeri suplimentare cu Occidentul: forțele aeriene ale Rusiei au atacat o gamă
extinsă de forțe rebele, nu numai Statul Islamic și aliații acestuia, așa cum
procedează coaliția condusă de SUA. La 15 martie 2016, Rusia a retras unele dintre
trupele și echipamentele din Siria, dar sprijinul său pentru regimul sirian, împreună
cu sprijinul iranian, rămâne fără echivoc [12].
Relațiile dintre Uniunea Europeană și Africa sunt reglementate prin cadre de
politici ce se suprapun parțial. Cele mai importante sunt Acordul de la Cotonou
(2000) și Strategia comună Africa-Uniunea Europeană. Ambele cadre cuprind
dimensiuni politice, economice și de dezvoltare. Uniunea Europeană depune
eforturi active în vederea promovării păcii și securității în Africa și se angajează cu
Uniunea Africană în diferite dialoguri politice, inclusiv cu privire la democrație și
drepturile omului. Cooperarea pentru dezvoltare a Uniunii Europene cu Africa este
canalizată prin diferite instrumente financiare, dintre care cel mai important este
Fondul European de Dezvoltare. Uniunea Europeană a încheiat, de asemenea,
negocierile pentru acorduri de parteneriat economic cu mai multe regiuni africane.
Politica globală a Uniunii Europene în raport cu toate cele 54 de state africane
este Strategia comună Africa-Uniunea Europeană. Strategia a fost adoptată de către

217
liderii europeni și africani la al doilea summit Uniunea Europeană-Africa, care a
avut loc la Lisabona, în decembrie 2007. Strategia a avut drept scop plasarea
relației dintre părţi la un nou nivel strategic, printr-un parteneriat politic consolidat
și prin cooperare consolidată la toate nivelurile. Obiectivele acesteia sunt
următoarele: să depășească stadiul cooperării pentru dezvoltare, deschizând relațiile
Africa-Uniunea Europeană către chestiuni de interes comun; să meargă dincolo de
aspectele strict africane, către o abordare eficientă a provocărilor globale, cum ar fi
migrația, schimbările climatice, pacea și securitatea; să sprijine aspirațiile Africii de
a încuraja răspunsuri transregionale și continentale la aceste importante provocări;
să depună eforturi în direcția unui parteneriat orientat spre oameni, asigurând o mai
bună participare a cetățenilor.
Pentru a atinge aceste obiective, Strategia a instituit inițial opt parteneriate
tematice de cooperare, inclusiv pacea și securitatea, guvernarea democratică și
drepturile omului, comerțul, schimbările climatice și migrația. Al patrulea summit
Uniunea Europeană-Africa, organizat la Bruxelles în aprilie 2014, a avut ca rezultat
adoptarea unei declarații politice de către șefii de stat și de guvern și o foaie de
parcurs orientată spre rezultate pentru perioada 2014-2017. În cadrul reuniunii la
nivel înalt, s-a hotărât să se concentreze cele opt parteneriate tematice inițiale în
jurul a cinci domenii prioritare: pacea și securitatea; democrația, buna guvernare și
drepturile omului; dezvoltarea umană; dezvoltarea, creșterea economică și
integrarea continentală sustenabile și incluzive; chestiuni globale și emergente. În
acest nou cadru de cooperare, știința, tehnologia și inovarea sunt recunoscute ca o
chestiune transversală, având în vedere contribuția acestora la atingerea tuturor
obiectivelor de dezvoltare socio-economică. A fost aprobată o declarație separată
privind migrarea și mobilitatea, împreună cu un plan de acțiune detaliat privind
combaterea migrării ilegale și traficului cu ființe umane, îmbunătățirea protecției
internaționale, mai buna organizare a migrației legale și întărirea legăturii dintre
migrație și dezvoltare. În noiembrie 2015, Uniunea Europeană și Africa au
organizat un summit la Valletta (Malta), care s-a concentrat pe migrație și a dus la
adoptarea planului de acțiune de la Valletta și la lansarea Fondului fiduciar de
urgență al Uniunii Europene pentru Africa ce vizează abordarea cauzelor profunde
ale migrației ilegale și ale strămutărilor de persoane în Africa [13].

BIBLIOGRAFIE:
1. Politica de Securitate şi Apărare Comună.
http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament /ro/displayFtu.html?
ftuId=FTU_6.1.2.html

218
2. Wanda Troszczynska-van Gendere. Jérôme Legrand.
http://www.europarl.europa.eu/atyour service/ro/displayFtu.html?
ftuId=FTU_6.1.1.html
3. André De Munter. http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?
ftuId= FTU_6.5.1.html
4. Eastern Partnership. https://eeas.europa.eu/topics/eastern-partnership
5. EuroNest Parliamentary Assembly.
http://www.euronest.europarl.europa.eu/euronest/cms/ cache/offonce/home
6. Easter Partnership Civil Society Forum. http://eap-csf.eu/?lang=ru
7. Benjamín Rey. Jérôme Legrand.
http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu. html?
ftuId=FTU_6.5.4.html
8. Jérôme Legrand. http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?
ftuId= FTU _6.5.5.html
9. Benjamín Rey. Sabrina Saoudi.
http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu. html?
ftuId=FTU_6.5.6.html
10. Election observation mission. https://eeas.europa.eu/topics/election-observation-
missions-eueoms/421/election-observation-missions-eueoms_en
11. Elina Viilup. Aydan Bahadir.
http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu. html?
ftuId=FTU_6.6.1.html
12. Fernando Garcés de los Fayos
http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu. html?
ftuId=FTU_6.6.3.html
13. Valerie Ramet. http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?
ftuId=FTU _6.6.5.html

219
 TEMA 15: RELAȚIILE DINTRE REPUBLICA MOLDOVA ȘI
UNIUNEA EUROPEANĂ

„Relațiile dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană sub aspect politico-

juridic includ trei etape, în calitate de linii de demarcațiune servind semnarea
Acordului de Parteneriat și
Cooperare la 28 noiembrie 1994, document care a stabilit fundamentele instituționale
de dezvoltare a raporturilor dintre părți, și a Acordului de Asociere la 27 iunie 2014,
ridicând cadrul politico-juridic al relațiilor dintre semnatari pe o treaptă calitativ
nouă”

Victor Juc

Obiective:

În condiţiile aspiraţiilor proeuropene ale Republicii Moldova, studierea temei

privind relaţiile Republicii Moldova cu Uniunea Europeană va contribui la:

- Identificarea dimensiunilor evoluției relaţiilor dintre Republica Moldova şi

Uniunea Europeană iniţiate prin Acordul de Parteneriat şi Cooperare;

- Definirea obiectivelor de cooperare prevăzute în Planul de Acţiuni Republica

Moldova-Uniunea Europeană;

- Familiarizarea cu prevederile Acordului de Asociere dintre Republica Moldova

şi Uniunea Europeană

220
 15.1. Evoluția relaţiilor dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană.
Acordul de Parteneriat şi Cooperare
Republica Moldova este un stat european din punct de vedere geopolitic și
cultural-civilizațional, realizarea integrării europene și a vocației europene a poporului
său reprezentând două componente ale interesului național. Relațiile dintre Republica
Moldova și Uniunea Europeană sub aspect politico-juridic includ trei etape, în calitate
de linii de demarcațiune servind semnarea Acordului de Parteneriat și Cooperare la 28
noiembrie 1994, document care a stabilit fundamentele instituționale de dezvoltare a
raporturilor dintre părți, și a Acordului de Asociere la 27 iunie 2014, ridicând cadrul
politico-juridic al relațiilor dintre semnatari pe o treaptă calitativ nouă.
Prima perioadă, 1991-1994, nu prezintă în sine altceva decât căutări de precizare
a pozițiilor și identificarea cadrului juridic de inițiere a dialogului politic dintre părți.
Luând act de transformările care se desfășurau în spațiul ex-sovietic, Comunitatea
Economică Europeană demarează la sfârșitul anului 1991 procesul de redefinire a
strategiei cu noile state independente, acțiuni care, în linii mari, au fost finalizate către
octombrie 1992 prin adoptarea recomandării Comisiei Europene de a negocia acorduri
de parteneriat și cooperare. Această decizie a fost fundamentată pe următoarea
supoziție: Acordul de Cooperare și Comerț încheiat cu fosta Uniune Sovietică
devenise insuficient pentru țările angajate în procesele de democratizare instituțională
și edificare a economiei de piață din cauza că este ancorat pe cadrul strict comercial-
economic, pe când Acordul European propus unor ţări ex-socialiste conține prevederi
politice și economice pe care statele ex-sovietice, cu excepţia celor baltice, nu sînt în
măsură să le îndeplinească în totalitate și, prin urmare, li se propune un acord de tip
intermediar, ancorat pe promovarea cooperării, sprijinirea construcției instituționale și
consolidarea societății civile, dezvoltarea dialogului politic și deschidere. În acest sens,
acordurile de parteneriat și cooperare, pe de o parte, și acordurile de asociere și
stabilizare, pe de alta, prezintă prin esența și caracterul lor două abordări regionale
distincte ca obiectiv final și spațiu de aplicare, plasând relaţiile dintre părţi pe diferiţi
vectori. Însă declanşarea negocierilor privind semnarea unui acord de parteneriat şi
cooperare s-a lăsat foarte mult aşteptată, practic până la începutul anului 1994,
iniţiativa demarării dialogului aparţinând părţii moldoveneşti, care, prin scrisorile
oficiale semnate de către Președintele M. Snegur, a constatat că Republica Moldova
practic a rămas unica ţară din spaţiul central-european a cărei relaţii cu Uniunea
Europeană n-a depăşit nici faza incipientă a creării cadrului politico-juridic. Odată
iniţiat, dialogul politic nu s-a bucurat de permanenţă şi consecutivitate, principalele
cauze fiind:
1.Republica Moldova nici n-a ştiut cum şi nici n-a putut să se impună pentru a fi
inclusă în lista de priorităţi strategice ale Uniunii Europene datorită lipsei unei forţe
politice eficiente şi consecvente ce s-ar fi identificat cu integrarea europeană şi ar fi

221
promovat aceste procese de apropiere graduală şi aderare prin activităţi concrete și
mediatizate de sensibilizare a europenilor, reformare şi consolidare democratică a
capacităților instituţiilor puterii de stat, edificare a economiei funcţionale de piaţă;
2.incertitudinea cursului politic promovat de Republica Moldova atât în interior,
cât şi în exterior, inconsecvență reflectată prin calitatea reformelor şi alternanţa
priorităţilor strategice de politică externă, pro eurasiatice/proeuropene, turnuri care au
insuflat neîncredere. Concepţia politicii externe a Republicii Moldova prevede că
„integrarea europeană este un obiectiv major şi de perspectivă”, însă „stabilitatea
politică şi succesul reformelor” depinde de caracterul relaţiilor din altă direcţie, care nu
este alta decât Comunitatea Statelor Independente [1];
3.chiar dacă Uniunea Europeană a anunţat abordarea diferenţiată a statelor din
spaţiul CSI, luând ca bază aşezarea geografică şi capacităţile fiecăruia în parte, totuşi,
acestea au fost tratate ca pe un segment de influenţă şi interes geopolitic al Federaţiei
Ruse, întâietatea cronologică în procesele de semnare şi implementare a acordurilor de
parteneriat şi cooperare aparţinând Rusiei.
Perioada a doua, 1994-2004, a debutat prin Acordul de Parteneriat şi Cooperare
din 28 noiembrie 1994, care a instituţionalizat relaţiile dintre părţi ridicându-le la nivel
de parteneriat şi fundamentându-le pe valori democratice şi pe un cadru politico-
juridic mai avansat, a consacrat Republicii Moldova calitatea de partener direct al
Uniunii Europene şi a oferit baza normativă necesară pentru angajarea unui dialog
autentic pe multiple planuri, în special imprimarea dimensiunii politice proceselor de
cooperare şi identificarea mijloacelor noi pentru permanentizarea dialogului. Trebuie
de remarcat însă, că, deşi are o semnificație deosebită, Acordul nu conţine o finalitate
politică clară în sensul asigurării integrării europene graduale a Republicii Moldova.
Acordul a stabilit obiectivele parteneriatului între părți, care, potrivit art. 1,
constau în elaborarea cadrului necesar pentru realizarea dialogului politic, care să
permită dezvoltarea relațiilor politice; promovarea comerțului, investițiilor și a
relațiilor economice armonioase pentru a încuraja dezvoltarea lor durabilă; asigurarea
bazei pentru colaborarea în domeniile legislativ, economic, social, financiar și cultural;
susținerea eforturilor Republicii Moldova de edificare a democrației, dezvoltarea
economiei și finalizarea tranziției la economia de piață. Parteneriatul este edificat pe
respectarea democrației, principiilor dreptului internațional, a drepturilor omului și
economiei de piață (art. 2), ia dialogul politic (art. 6) urma să contribuie la fortificarea
relațiilor dintre părți, inclusiv prin creșterea nivelului de convergență economică și la
sporirea gradului de convergență a pozițiilor pe problemele internaționale de interes
reciproc, cum ar fi stabilitatea și securitatea în Europa, fiind prevăzute anumite
proceduri și mecanisme (art. 8).
Acordul de Parteneriat și Cooperare prevede instituirea Consiliului de Cooperare
abilitat cu examinarea problemelor bilaterale sau internaționale de interes comun (art.

222
82), compus, pe de o parte, din membri ai Consiliului Uniunii Europene și ai Comisiei
Comunităților Europene, iar pe de alta, din membri Guvernului Republicii Moldova,
președinția fiind exercitată pe rând (art. 83). Consiliul, potrivit art. 84, este asistat de
Comitetul de Cooperare, compus de reprezentanți ai părților la nivel de înalți
funcționari, delegându-i unele din competențele sale, iar Comitetul Parlamentar de
Cooperare este constituit pentru a deveni un for de întruniri și schimburi de opinii
pentru membrii Parlamentului European și ai Parlamentului Republicii Moldova (art.
87, 88).
Prin urmare, semnificaţia Acordului de Parteneriat și Cooperare constă în
stabilirea relaţiilor de parteneriat pe orizontală, acest document le instituţionalizează şi
trasează domeniile de cooperare, dar fără a conţine o finalitate şi a determina
perspectivele de „integrare treptată în Uniunea Europeană”, deși în Concepţia politicii
externe a Republicii Moldova este numit „primul pas în această cale” [2].
De fapt, Republica Moldova a încercat de câteva ori să se distanţeze conceptual
și geopolitic de spaţiul ex-sovietic, sperând la un alt tratament, mai preferenţial, din
partea Uniunii Europene, cele mai reuşite tentative au fost acceptarea ei în Pactul de
Stabilitate pentru Europa de Sud-Est în anul 2001 şi în cadrul Procesului de Cooperare
în Europa de Sud-Est în anul 2006, nemaivorbind de alte structuri şi instrumente
subregionale, precum Iniţiativa Central-Europeană (1996), Acordul de liber Schimb în
Europa Centrală (2007). Vom nota că structurile și inițiativele de nivel subregional
reprezintă pentru Republica Moldova un domeniu destul de important, complementar
procesului de integrare europeană, asigurându-i avantajul de a participa la activitățile
organismelor plasate în mai multe spații geopolitice: sud-est-european, central-
european, din bazinul Mării Negre și CSI.
Însă prin lansarea de către Uniunea Europeană a Parteneriatului Estic la 7 mai
2009, Republica Moldova este „reaşezată” conceptual și geopolitic în spaţiul ex-
sovietic, iar la 12 ianuarie 2010 sunt inițiate negocierile pentru semnarea unui acord de
asociere, care este o parte integrantă a acestui program. Precizăm în context că primele
solicitări cu privire la demararea negocierilor în vederea redactării unui acord de
asociere au fost întreprinse de Președintele P. Lucinschi încă în anii 1996-1997, aceste
solicitări fiind de caracter formal, iar Președintele V. Voronin declara în 2003, după ce
a fost legiferată opțiunea de integrare europeană în noiembrie 2002, că aderarea la
Uniunea Europeană a devenit o politică de stat prioritară atât pe plan intern, cât şi pe
plan extern, orientarea externă fiind nu doar un proces de revenire la cultura şi
civilizaţia europeană, dar şi de racordare la standardele şi normele politico-economice
europene.
Pasul decisiv în procesul apropierii integrării europene, dar şi cea mai mare
decepţie ţin de Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, care a fost considerat,
cu o doză de exagerare, un mecanism important de preparare a potenţialilor candidaţi

223
pentru aderare la Uniunea Europeană, supoziţie fondată pe articolul 20 al Pactului –
Uniunea Europeană apropie regiunea de perspectiva unei depline integrări a acestor
ţări în structurile sale, iar în cazul celor care n-au încheiat acorduri de asociere aceasta
se va realiza printr-un nou tip de relaţie contractuală. Fără îndoială, pentru Republica
Moldova, acceptată în Pact la 28 iunie 2001, era foarte important să beneficieze de
fondurile de stabilizare, fiind identificate 21 de domenii de interes prioritar, însă cu
mult mai esenţială se dovedea a fi tentativa de a se include în alt spaţiu, situat
geopolitic şi conceptual mai aproape de Uniunea Europeană. Paradoxal însă, acest
eveniment a coincis în timp cu instaurarea guvernării Partidului Comuniştilor din
Republica Moldova, cu un program vădit pro eurasiatic, dar care și-a modificat
prioritățile strategice și a promovat integrarea europeană ca mecanism de modernizare
a țării.

15.2. Planul de Acţiuni Republica Moldova-Uniunea Europeană

Perspectivele de integrare europeană a Republicii Moldov au fost diminuate într-
o anumită măsură prin lansarea în anul 2002 a Politicii Europene de Vecinătate,
realizată prin planuri bilaterale de acţiuni, planuri care stabilesc agenda reformelor pe
termen scurt şi mediu: ţările vecine, fiind supuse „europenizării”, dispun de
posibilitate de a se apropia de Uniunea Europeană, dar fără a avea acces la instituţiile
ei fundamentale şi a obţine calitatea de stat membru într-un viitor apropiat. Fiind
semnat la 22 februarie 2005, Planul de Acţiuni Uniunea Europeană - Moldova este un
document politic menit să suplimenteze Acordul de Parteneriat și Cooperare, care
rămânea baza validă pentru cooperare, trasează 80 de obiective şi 294 de
acţiuni/măsuri de urmat în 7 domenii principale, majoritatea dintre ele fiind obiect al
responsabilităţii autorităţilor Republicii Moldova.
Planul de Acțiuni a stabilit un set de priorități în domeniile incluse în Acordul de
Parteneriat și Cooperare, acesta „rămânând baza valabilă pentru cooperare dintre
Uniunea Europeană și Moldova”. Prioritățile trasate vizează depunerea eforturilor
susținute pentru soluționarea viabilă a conflictului din raioanele de est ale Republicii
Moldova; consolidarea stabilității și eficienței instituțiilor ce garant5ează democrația și
supremația legii; asigurarea respectării libertății presei și de exprimare; fortificarea
capacităților administrative și judiciar; ameliorarea climatului investițional prin
reforme structurale în vederea asigurării condițiilor nediscriminatorii, transparente și
previzibile pentru afaceri, inclusiv prin lupta cu corupția; reluarea cooperării cu
instituțiile financiare internaționale, implementarea acțiunilor vizând reducerea
sărăciei, consolidarea creșterii economice asigurate de sectorul privat și durabilitatea
fiscală; progresul spre un sistem eficient de management al frontierei pe toate
sectoarele hotarului Republicii Moldova, inclusiv pe cel transnistrean; intensificarea
luptei împotriva crimei organizate, inclusiv traficul de ființe umane; asigurarea

224
eficienței managementului fluxului migrațional, inclusiv inițierea procesului vizând
încheierea unu acord de readmisie între Republica Moldova și Uniunea Europeană [3].
Planul de Acțiuni a fost împărțit în următoarele compartimente: Dialogul politic
și reformele; Cooperarea pentru soluționarea conflictului transnistrean; Reforma și
dezvoltarea social-economică; Comerțul, piața și reforma regulatore; Cooperarea în
domeniul justiției și afacerilor interne; Transport, energie, telecomunicații, mediu și
cercetări, dezvoltare și inovații; Contactele interumane. Specificăm lapidar că prin
intermediul acestui document părțile au convenit să dezvolte dialogul și cooperarea în
domeniul politicii externe și de securitate, Uniunea Europeană s-a angajat să-și
sporească participarea în procesul de identificare a soluțiilor conflictului din raioanele
de est, respectând suveranitatea și integritatea teritorială a Republicii Moldova în
cadrul hotarelor sale recunoscute internațional, iar cooperarea Republicii Moldova în
activitățile Pactului de Stabilitate în Europa de Sud-Est a fost declarată complementară
implementării Planului de Acțiuni.
Prin urmare, Planul de Acțiuni a actualizat dialogul dintre părţi şi a extins într-o
anumită măsură oportunităţile de cooperare, plasează Republica Moldova într-o
perspectivă geopolitică ancorată pe conceptele de vecinătate şi proximitate europeană,
sprijinind participarea în Procesul de Cooperare în Europa de Sud-Est. Totuşi,
constatând că eforturile de a fi inclusă în grupul ţărilor din Balcanii de Vest, care se
bucură de un alt tratament, mai preferențial, erau cu şanse destul de mici de realizare,
din luna august 2007 Republica Moldova iniţiază redefinirea poziţiilor sale în relaţiile
cu Uniunea Europeană, în sensul ancorării progresive în spaţiul celor patru libertăţi de
circulaţie, pedalându-se, mai ales, pe facilitarea regimului de vize şi, implicit,
circulaţia liberă a persoanelor [4].
Lansarea Parteneriatului Estic în 2009 a urmărit identificarea noilor capacităţi de
aprofundare a relaţiilor dintre părţi prin extinderea domeniilor cooperării atât pe
dimensiunea bilaterală, cât şi la nivel multilateral, realizată în baza „principiilor
implicării comune, diferenţierii şi condiţionalităţii”. Este de notat că domeniile
principale de cooperare sânt structurate pe patru platforme tematice: democraţia, buna
guvernare şi stabilitatea; integrarea economică şi convergenţa cu politicile comunitare;
contactele interumane; securitatea energică. Se impune de remarcat, de asemenea, că
acest mecanism de finanţare şi de asistenţă din partea Uniunii Europene conţine două
neajunsuri substanţiale: circumscrie din nou Republica Moldova în spaţiul post
sovietic şi nu prevede o finalitate politică certă. Vom preciza că deși sânt exprimate
supoziţii privind abordarea diferenţiată în funcţie de progresul realizat de fiecare stat,
totuși, acest mecanism de cooperare înglobează state cu diferite opțiuni privind
relațiile cu Uniunea Europeană. Evenimentele care s-au derulat după Summit-ul
Parteneriatului Estic de la Vilnius din 28-29 noiembrie 2013, în special Summit-ul
care a urmat, cel din 21-22 mai 2015 de la Riga, au demonstrat oportunitatea

225
reformatării acestui mecanism de cooperare printr-o abordare absolut diferențiată, date
fiind obiectivele pe care participanții le urmăresc sau chiar înlocuirea lui cu alt
program.
Obiectivele generale urmărite prin lansarea Parteneriatului Estic sunt ancorate pe
apropierea politică și economică a statelor semnatare de Uniunea Europeană,
promovarea securității, stabilității și bunei guvernări, facilitarea și încurajarea
parteneriatului între structurile societății civile și guvernele statelor partenere,
încurajarea contactelor între oameni prin liberalizarea regimului de vize pe termen
lung, îmbunătățirea securității energetice, desfășurarea reformelor structurale și
protecția mediului ambiant.
Uniunea Europeană a pus accentul pe dimensiunea multilaterală a cooperării,
acest areal fiind solicitat să formeze un spațiu de stabilitate la frontierele sale estice
prin propunerea unui format nou de colaborare, exprimat prin programe sustenabile de
reformă democratică. În realitate însă această inițiativă n-a impulsionat cooperarea
între statele post sovietice, fiecare preferând să negocieze direct și de unul singur cu
Uniunea Europeană pe marginea problemelor sale din cauza că prioritățile strategice și
obiectivele urmărite se dovedesc a fi total diferite, chiar dacă am putea identifica un
substrat comun – modernizarea social-economică și politico-juridică. Republica
Moldova a încercat să obțină mai mult, considerând absolut fondat că Uniunea
Europeană poate să-i acorde asistența necesară pentru realizarea proceselor complexe
de modernizare a statului și economiei, având ca suport de referință criteriile de
preaderare și prevederile acquis-ului comunitar. Vom sublinia că deși conține mai
multe carențe, Parteneriatul Estic trebuie tratat ca pe o etapă importantă în realizarea
parcursului european al Republicii Moldova. Integrarea Europeană a Republicii
Moldova este un proces bidimensional, proces care presupune eforturi şi voinţă din
partea ambilor parteneri. Acţiunile care trebuie realizate de Republica Moldova sunt
mult mai variate şi mai extinse, nu poate spera să fie „acceptată aşa cum este”, ci
numai când va corespunde exigenţelor comunitare, cu atât mai mult că Uniunea
Europeană, după toate probabilităţile, nu va mai fi atât de generoasă, „a obosit” de pe
urma extinderilor recente din anii 2004, 2007 și 2013, în condiţiile dificultăţilor
generate de recesiunea economică şi necesităţii redimensionării politicilor economico-
monetare, crizei imigranților și problemei ce vizează relațiile cu Marea Britanie.
Demararea la 12 ianuarie 2010 a negocierilor cu privire la perfectarea unui acord
de asociere a reprezentat un pas determinant în procesul de apropiere a integrării
europene a Republicii Moldova, urmărindu-se integrarea economică și asocierea
politică. Urmărind atingerea acestui obiectiv strategic, a devenit absolut necesar nu
doar să se angajeze expres în procesul de racordare a legislaţiei naţionale la cerinţele
comunitare, ci să-și consolideze capacităţile instituţionale menite să asigure
implementarea eficientă a legilor, altor acte normative adoptate pentru a corespunde

226
exigenţelor faţă de candidaţi. Este important de subliniat că integrarea Republicii
Moldova în Uniunea Europeană presupune beneficii și costuri de nivel și caracter atât
național, cât și sectorial. Principalele categorii de costuri care trebuie asumate sânt:
1.costuri de adoptare a normelor politice europene, marea lor majoritate trebuie
valorificate în perioada care precedă integrarea propriu-zisă; 2. costuri de ajustare și
implementare a legislației naționale la standardele definite de normele și politicile
europene, majoritatea lor se referă atât la nivelul instituțional, cât și la cel
microeconomic, ele presupun cuantificarea eforturilor pentru respectarea prevederilor
în domenii care fac obiect al aquis-ului comunitar; 3.costuri de modernizare a
economiei Republicii Moldova, marea majoritate fiind poziționate în timp anterior
aderării și vizează „intenții obligatorii” pentru dezvoltarea social-economică; 4. costuri
provenite din asumarea calității de stat membru al Uniunii Europene, acestea fiind
achitate în urma realizării integrării europene și presupun contribuții la bugetul
comunitar și alte plăți de participare la exercitarea activităților în cadrul instituțiilor
comunitare.
Beneficiile provenite de pe urma realizării integrării europene ar fi:
1.modernizarea statului și societății, în special contează procesul decât obiectivul final,
dat fiind că prevederile aquis-ului comunitar vizează treizeci de domenii care, la
rândul lor, includ segmente sectoriale mai mici și mai concrete; 2.suplimentarea și
diversificarea resurselor financiare pentru realizarea politicilor de stat și consolidarea
societății civile prin accesul la fondurile structurale și de coeziune, prin participarea la
instituțiile și programele Uniunii Europene; 3.circulația liberă, în regim liberalizat, a
cetățenilor Republicii Moldova în spațiul comunitar, contribuindu-se la dezvoltarea
businessului mic și mijlociu, suplimentarea bugetului de stat și sporirea nivelului de
trai al oamenilor.
Prin urmare, costurile de integrare sânt constituite din costuri bugetare,
economice și sociale, în sensul de cheltuieli necesare armonizării legislative,
ajustărilor structurale, consolidării capacităților instituționale, formării personalului.
Beneficiile se dovedesc a fi de caracter politic (participarea la procesele de adoptare a
deciziilor la nivelul Uniunii Europene, sprijinul în consolidarea și stabilizarea
sistemului și regimului politic, asigurarea securității cetățenilor), de factură economică
(accesul la circulația liberă a mărfurilor, serviciilor și capitalurilor, la fondurile
comunitare structurale și de coeziune, sporirea fluxurilor de investiții străine directe,
facilitarea contractării creditelor străine) și de natură socială (racordarea sistemelor de
protecție socială și ocrotire a sănătății la standardele europene, circulația liberă a
persoanelor, asigurarea protecției juridice legale în baza dreptului Uniunii Europene,
sporirea nivelului de trai și a calității vieții oamenilor). Una dintre prioritățile strategice
de caracter economic constă în susținerea prin fonduri europene a reformei agrare,
complementată de dezvoltarea rurală, care va asigura modernizarea social-economică

227
prin edificarea unei agriculturi orientată spre piețele comunitare și relansarea
localităților din mediul rural substanțial depopulate și prin dezvoltarea turismului,
asigurându-se „deschiderea” Republicii Moldova pentru cetățenii statelor comunitare.

15.3. Acordul de Asociere dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană

Perioada a treia a început la 27 iunie 2014 prin semnarea Acordului de Asociere,
acesta incluzând prin Titlul V Acordul de Liber Schimb Comprehensiv și Aprofundat,
care urma să înlocuiască Acordul de Parteneriat și Cooperare, a cărui valabilitate a
expirat la 1 iulie 2008, prelungit anual în condițiile că părțile nu exprimau obiecțiuni.
Acordul de Asociere imprimă relațiilor politico-juridice dintre cele două părți un cadru
calitativ nou, fiind, după cum am subliniat mai sus, expresie a realizării vocației
europene a poporului Republicii Moldova. Acordul de Asociere include 7 titluri:
Principii generale; Dialogul politic și reforma, cooperarea în domeniul politicii externe
și de securitate; Justiție, libertate și securitate; Cooperarea în sectorul economic și alte
sectoare; Comerțul și aspecte legate de comerț; Asistența financiară și prevederi
privind combaterea fraudelor și controlul; Dispoziții instituționale, generale și finale.
Acordul a instituționalizat asocierea între Uniunea Europeană și statele membre,
pe de o parte, și Republica Moldova, pe de altă parte, a cărei obiective constau, potrivit
art. 1 în promovarea asocierii politice și integrării inclusiv prin creșterea participării
Republicii Moldova la politicile, programele și agențiile Uniunii Europene; fortificarea
cadrului politic de dialog consolidat în domeniile de interes comun; consolidarea
democrației și stabilității politice, economice și instituționale; promovarea, păstrarea și
consolidarea păcii și stabilității pe dimensiunea regională și internațională; susținerea
și sporirea gradului de cooperare în domeniul justiției, libertății și securității pentru
consolidarea statului de drept, respectării drepturilor și libertăților fundamentale, a
mobilității și contactelor interumane; susținerea eforturilor Republicii Moldova în
dezvoltarea potențialului său economic prin cooperarea internațională și armonizarea
legislației sale la standardele comunitare; crearea condițiilor favorabile pentru
integrarea graduală a Republicii Moldova pe piața internă a Uniunii Europene prin
formarea zonei de liber schimb în conformitate cu drepturile și obligațiunile ce decurg
din calitatea sa de membru al Organizației Mondiale a Comerțului.
Dialogul politic dintre cele două părți în domeniile de interes comun, potrivit
art.3, urmărește aprofundarea asocierii politice, respectarea și promovarea principiilor
suveranității și independenței, integrității teritoriale și inviolabilității frontierelor,
supremației legii și bunei guvernări, consolidarea cooperării în materia securității și
apărării, gestiunii crizelor și abordării provocărilor de nivel global și regional pe baza
multilateralismului efectiv. Părțile au convenit, prin art. 7, asupra „participării posibile
a Republicii Moldova în operațiunile civile și militare de gestionare a situațiilor de
criză conduse de Uniunea Europeană”, însă aceste prevederi nu contravin statutului de

228
neutralitate a Republicii Moldova din cauza că Uniunea Europeană nu este prin
caracter o organizație politico-militară și desfășoară numai operațiuni post conflict, de
menținere a păcii, iar Acordul de Asociere nu înseamnă integrare politică și nici nu
conține calitatea de stat candidat. Conform art. 8, părțile au reiterat angajamentul de a
identifica o soluție durabilă a conflictului din raioanele de est, cu respectarea deplină a
suveranității și integrității teritoriale a Republicii Moldova și de a facilita în comun
reabilitarea post conflict, această problemă rămânând, până la rezolvarea definitivă și
fără a aduce atingere formatului stabilit de negocieri pe agenda dialogului și
cooperării, atât în relațiile mutuale, cât și într-un cadru mai extins, incluzând actorii
internaționali interesați. În plus, art. 462 a admis începutul aplicării Acordului de
Asociere sau a Titlului V ca parte integrantă a Acordului în zonele din Republica
Moldova asupra cărora Guvernul nu exercită un control efectiv numai după ce
Republica Moldova va asigura implementarea și aplicarea completă în totalitate sau în
parte. În această ordine de idei, Acordul de Asociere nu se dovedește a fi un
impediment în calea restabilirii integrității teritoriale a Republicii Moldova, ci din
contra, permite agenților economici din stânga Nistrului să beneficieze de un regim
favorabil în raport cu zona de liber schimb [5].
Conflictul din raioanele de est impus Republicii Moldova din exterior i-a marcat
profund istoria politică şi i-a restrâns substanţial posibilitățile de manevrare politică și
diplomatică. În general, în istoria statului Moldova, deseori este atestată preeminenţa
subiectelor de politică externă asupra aspectelor de politică internă, dat fiind că se
dovedesc a fi foarte puţine problemele ale căror reglementare a fost sau este posibilă
independent de împrejurările internaţionale: plasarea problemelor de politică externă
în fruntea ierarhiei priorităţilor, vizând, în special, neaşezarea ţării, a răsturnat ordinea
firească a lucrurilor şi a determinat o particularitate a evoluţiei lui istorice. Cu
certitudine, Republica Moldova nu va putea deveni un stat cu adevărat viabil atât timp,
cât va exista problema raioanelor de est, cât nu-și va găsi o soluție durabilă,
oportunităţile de reintegrare presupunând conjunctură internaţională favorabilă, dar
care trebuie încadrată într-un context mult mai larg, însoţit şi consolidat prin eforturi
susţinute şi acţiuni concrete de caracter intern.
Considerăm că securitatea naţională a Republicii Moldova ar putea fi asigurată
cel mai eficient în condiţiile integrării euroatlantice. Fără îndoială, amendarea
prevederilor constituţionale ce se referă la statutul de neutralitate permanentă,
articolele 11(1) şi 142(1), prezintă un proces complex, anevoios şi de lungă durată care
solicită voinţă politică, eforturi de caracter instituţional, transformări la nivel
conceptual, menţinerea dialogului permanent cu partenerii europeni, realizarea
studiilor de fezabilitate privind beneficiile şi costurile de integrare. În ordinea de idei
reliefată, elaborarea şi implementarea unei strategii de integrare euroatlantică a
Republicii Moldova reprezintă obiect al preocupărilor mai multor structuri, de stat şi

229
neguvernamentale, esenţial fiind să se demonstreze şi să se mediatizeze că Alianța
Nord - Atlantică s-a dovedit a fi cea mai viabilă organizaţie în materie de asigurare a
securităţii internaționale şi se asociază nu numai cu dimensiunea politico-militară, ci o
pondere semnificativă în creștere revine politicilor în domeniul ecologiei şi al
cercetărilor ştiinţifice. În acest context de idei este oportună sensibilizarea şi
familiarizarea opiniei publice cu activităţile prioritare în transformare ale NATO,
deoarece continuă să fie percepută în mare măsură în termenii logicii războiului rece
din cauza insuficienţei sau difuzării nesatisfăcătoare a informaţiei veridice [6].
Revenind la elucidarea prevederilor Acordului de Asociere cu Uniunea
Europeană, subliniem că altă problemă de semnificație determinantă și edificatoarea
pentru realizarea parcursului european ține de reforma internă, care, în conformitate cu
art. 4, se rezumă la cooperarea pentru dezvoltarea, consolidarea și sporirea stabilității
și eficacității instituțiilor democratice și statului de drept; asigurarea respectării
drepturilor și libertăților omului; realizarea progreselor în reformarea sistemului
judiciar și cadrului legal pentru asigurarea independenței și consolidării capacității
sale, garantarea imparțialității și a eficacității organelor de drept; continuarea reformei
administrației publice, dezvoltarea serviciului public responsabil, eficient, transparent
și profesionist; asigurarea eficacității în lupta contra corupției, inclusiv prin aplicarea
instrumentelor legale internaționale relevante. Aceste și alte prevederi și-au găsit
precizare și dezvoltare în textul Acordului de Asociere, fiind ancorate pe armonizarea
legislației naționale la actele comunitare și instrumentele internaționale la care se face
referință, implementarea obligațiunilor asumate și realizarea obiectivelor trasate.
Cadrul instituțional al dialogului și cooperării prevede înființarea unor structuri:
Consiliul de Asociere, format din membri ai Consiliului Uniunii Europene și Comisiei
Europene, pe de o parte, iar pe de alta, din membri ai Guvernului Republicii Moldova,
abilitat cu supravegherea și monitorizarea aplicării și implementarea Acordului,
examinarea periodică a funcționalității (art. 434) și adoptarea deciziilor care cad sub
incidența sa, fiind obligatorii pentru ambele părți, poate face recomandări și are
competența de a actualiza sau modifica anexele ce se conțin, dar fără să aducă atingere
dispozițiilor specifice din Titlul V (art. 436); Comitetul de Asociere, constituit din
funcționari de nivel superior ai părților, oferă asistență Consiliului de Asociere în
exercitarea sarcinilor sale (art. 437), care îi poate delega unele dintre competențele
sale, inclusiv de a adopta decizii de caracter obligatoriu, iar într-o configurație
specifică (a Comitetului) poate aborda probleme ce țin de Titlul V (art. 438);
Comitetul Permanent de Asociere, format din deputați ai Parlamentului European și ai
Parlamentului Republicii Moldova (art. 440), care poate solicita informații de la
Consiliul de Asociere privind implementarea Acordului (art. 441). Acordul de
Asociere mai prevede, în contextul reliefat de acțiuni, promovarea reuniunilor
periodice ale reprezentanților societății civile pentru informarea lor și înregistrarea

230
ideilor privind implementarea Acordului, fiind prevăzută constituirea Platformei
Societății Civile – forum de întruniri și schimb de opinii (art.442).
Ținem să precizăm că aceste structuri instituționalizate de către părți nu lezează
suveranitatea Republicii Moldova din cauzele că nu sânt de caracter supranațional, nu
li se deleagă prerogative suverane, se formează componența lor pe bază de paritate
numerică, iar funcțiile atribuite se referă la evaluarea progreselor înregistrate în
implementarea acțiunilor și aplicarea măsurilor prevăzute și asumate. Republica
Moldova nu cedează drepturi suverane și nici nu deleagă prerogative suverane, dar se
conformează unor reguli și proceduri negociate, acceptate și asumate, de altfel ca și în
cazul participării în alte instituții de cooperare multilaterală. Vom menționa că
întrunirile anuale, din2015 și 2016, la nivelul Consiliului de Asociere au demonstrat că
această instituție vizează în exclusivitate Acordul de Asociere.
Referindu-ne succint la particularitățile și caracterul sensibil al Titlului V, care
vizează zona de liber schimb, notăm că în conformitate cu art. 452, dacă părțile convin
că măsurile necesare prevăzute au fost implementate și sunt aplicate, Consiliul de
Asociere poate să se pronunțe asupra deschiderii mai largi a pieței, iar potrivit art. 458,
semnatarii pot încheia acorduri sectoriale, în orice domeniu care intră sub incidența
cadrului de aplicare a Acordului de Asociere, complementându-l ca parte integrantă a
relațiilor bilaterale generale. Considerăm necesar de a preciza că potrivit art. 157,
Acordul nu împiedică menținerea sau instituirea uniunilor vamale, altor zone de liber
schimb ori aranjamente cu privire la traficul de frontieră, însă în măsura în care nu
contravin aranjamentelor comerciale prevăzute în conținutul său. În acest sens,
Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană nu este îndreptat împotriva unor state sau
grupuri de state organizate în instituții guvernamentale, ci ține de realizarea intereselor
naționale și materializarea aspirațiilor înscrise în Declarația de Independență.
Precizăm că fiind un document-tip, similar după conținut celor semnate de
Ucraina și Georgia, care asigură asocierea politică și integrarea economică. Acordul de
Liber Schimb este o componentă a Acordului de Asociere, incluzând titlurile IV-VI,
înlocuiește Preferințele Comerciale Autonome, dar conține mai multe derogări și
amânări de punere în aplicare, oferind timpul necesar pentru racordarea titlurilor de
mărfuri și produse din Republica Moldova la standardele comunitare. De fapt,
Republica Moldova devine o componentă a unui spațiu de liber schimb, care în
condițiile actuale ar fi un avantaj, iar temerile, mai ales din partea Federației Ruse cu
privire la posibilitatea reexportului, nu se dovedesc a fi fondate, deoarece se conțin
prevederi ce solicită obligativitatea certificatului de proveniență. Însă în general,
alternativa la capitolul opțiuni față de structurile ce realizează procese integraționiste
nu se dovedește a fi un beneficiu și a contribuit la dezintegrarea elitei politice și a
societății. În accepția noastră, Republica Moldova trebuie să fie consecventă în
valorificarea parcursului european, dat fiind că apropierea de Uniunea Europeană

231
constituie un mecanism important de consolidare a pozițiilor sale pe arena geopolitică
din Europa, inclusiv în relațiile cu Rusia. Agenda europeană nu reprezintă altceva
decât o strategie de modernizare a statului și reformă economică, un rol important
revenind reformei agriculturii, care trebuie complementată cu politici în domeniul
dezvoltării rurale. Vom preciza că cele trei Acorduri de Asociere semnate la 27 iunie
2014, chiar dacă sânt prin caracterul lor documente-tip, conțin numere diferite de
articole: cu Republica Moldova – 465, cu Ucraina – 475 și cu Georgia – 434.
Perspectiva europeană a Republicii Moldova a fost consolidată prin Rezoluția
Parlamentului European din 17 aprilie 2014, în care este stipulat expres că prin
semnarea Acordului de Asociere nu se finalizează relațiile cu Uniunea Europeană. În
conformitate cu art. 49 al Tratatului pentru Uniunea Europeană, Georgia, Republica
Moldova și Ucraina, ca și orice stat european, au perspective europene și pot cere să
devină țări membre ale Uniunii, cu condiția să adere la principiile democrației, să
respecte libertățile fundamentale, drepturile omului, inclusiv ale minorităților și să
garanteze statul de drept. Trei luni mai târziu, la 26 iunie 2014, Consiliul Uniunii
Europene a adoptat Agenda de Asociere Uniunea Europeană – Republica Moldova,
document care conține prioritățile cooperării între părți în perioada anilor 2014-2016,
urmărindu-se pregătirea implementării Acordului de Asociere, inclusiv a componentei
privind zona de liber schimb aprofundat și cuprinzător. Agenda de Asociere
înlocuiește Planul de Acțiuni, stabilește o platformă actualizată pentru realizarea
asocierii politice și integrării economice, incluzând aspecte politice, economice și
comerciale. Este de precizat că Agenda include un număr limitat de priorități, însă
acest fapt nu afectează domeniul de acțiune sau mandatul dialogului existent și nu
împiedică îndeplinirea angajamentelor asumate, intrate în vigoare sau aplicate
provizoriu. Acțiunile incluse în Agendă urmează a fi implementate în spiritul
obiectivului general de asociere politică și integrare economică, cu respectarea
principiilor transparenței, răspunderii și incluziunii, angajamentului ambelor părți,
pentru atingerea unor rezultate tangibile si definite prin aplicarea mijloacelor politice,
tehnice și financiare corespunzătoare și suficiente, procesul de implementare fiind
supus analizei progresului realizat, raportării, monitorizării și evaluării anuale. Trebuie
de precizat că Agenda de Asociere nu este în sine un document de programare
financiară și nu substituie exercițiul de programare financiară întreprins de părți, însă
Uniunea Europeană se angajează să susțină Republica Moldova în realizarea
obiectivelor și priorităților stabilite prin utilizarea surselor sale disponibile și
încercarea de a coordona suportul din partea altor partenerei (ai Republicii Moldova)
[7].
Prioritățile Agendei de Asociere încorporează dialogul politic și reforma; politica
externă și de securitate; cooperarea în domeniul justiției, libertății și securității;
cooperarea economică; comerț și aspecte legate de comerț. Dialogul politic și

232
cooperarea în scopul realizării reformelor are ca obiectiv consolidarea respectării
principiilor democratice, supremației legii și bunei guvernări, a drepturilor și
libertăților fundamentale ale omului, asigurarea modernizării instituțiilor care
garantează democrația și statul de drept, respectării drepturilor și libertăților
fundamentale ale omului, inclusiv a sectorului justiției. Dialogul și cooperarea în
domeniul Politicii Externe și de Securitate Comună sânt îndreptate spre asigurarea
convergenței graduale, inclusiv la Politica de Securitate și Apărare Comună, prevenirii
conflictelor și gestionării situațiilor de criză, stabilității regionale, dezarmării,
neproliferării, controlul armelor și controlul exporturilor. Cât despre cooperarea în
domeniul justiției, libertății și securității, părțile au convenit pe marginea acțiunilor
comune ce vizează protecția datelor cu caracter personal, migrația, azilul și gestionarea
frontierei, reforma poliției, prevenirea și combaterea crimei organizate, combaterea
drogurilor ilegale, colaborarea juridică în problemele civile, comerciale și penale. Prin
cooperarea economică este urmărită acordarea susținerii Republicii Moldova în
formarea economiei funcționale de piață și ajustarea graduală a politicilor sale la
standardele comunitare în conformitate cu principiile directorii de stabilitate
macroeconomică, finanțe publice solide, sistem financiar robust și balanță viabilă de
plăți.
În vederea implementării Agendei de Asociere, Guvernul Republicii Moldova
prin Hotărârea nr. 808 din 7 octombrie 2014 a aprobat Planul Național de Acțiuni
pentru perioada 2014-2016. Prin altă Hotărâre, nr. 713 din 12 octombrie 2015, Planul
a fost modificat și completat, acesta conținând măsuri de implementare, instituțiile
responsabile, termenul de implementare și acoperirea financiară, avînd ca bază
prevederile și prioritățile Acordului de Asociere [8].
Considerăm că pentru Republica Moldova și cetățenii săi este convenabilă
integrarea în Uniunea Europeană, dar, totodată, menținând prezența și consolidând
pozițiile pe „piețele tradiționale” din statele ex-sovietice prin acorduri bilaterale, mai
ales în condițiile că „piețele de perspectivă” foarte puțin sânt valorificate. Integrarea
europeană solicită costuri structurale multiaspectuale, însă beneficiile, în ultimă
instanță, incontestabil vor prevala: modernizarea țării prin aderarea la Uniunea
Europeană reprezintă o prioritate strategică și o oportunitate de valorificat, deoarece
procesul de reforme trebuie susținut și consolidat prin asistență financiară, logistică și
tehnologică, consultanță și deschidere, în caz contrar va continua să naufragieze în
zona „gri”, rămânând o țară cu nivel scăzut de trai, grad înalt de emigranți de muncă,
fărâmițată teritorial, instabilă, coruptă și cu restanțe destul de mari la capitolele
independența justiției, buna guvernare, libertatea mass-media și administrație publică
eficientă.
Integrarea europeană este preponderent o problemă și o prioritate strategică de
politică internă, rolul determinant revenind autorităților Republicii Moldova.

233
Axiomatică este supoziția că anul 2015 practic „a fost pierdut” în realizarea
parcursului european, iar atitudinea Uniunii Europene nu s-a lăsat mult așteptată,
devenind una reticentă și de așteptare. Republica Moldova nu se mai bucură de
susținere practic necondiționată, din contra, se solicită reforme implementate pentru a
reseta relațiile dintre părți. În același timp, am invocat expres bidimensionalitatea
relațiilor dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană: considerăm că aceasta din
urmă ar trebui să prezinte statelor europene post sovietice un program nou, dat fiind că
Parteneriatul Estic nu corespunde realităților actuale, provocând incertitudine în țările
care și-au propus să valorifice opțiunea europeană și alimentând atitudine peiorativă
din partea contestatarilor Uniunii Europene. Vom menționa, de asemenea, că nu poate
fi trecută cu vederea nici atitudinea unor segmente ale populației din țările vest-
europene: luând act de rezultatele referendumului consultativ din Olanda cu privire la
Acordul de Asociere cu Ucraina, dar și de alte acțiuni din perioada de după 2004, fără
a generaliza, se creează impresia că est-europenii sânt mai puțin așteptați în Uniunea
Europeană, deși nu putem vorbi de reeditarea „cortinei de fer”. Societățile vest-
europene traversează o etapă mai complicată, provenită din criza multiculturalismului,
amplificată prin fluxul de refugiați și recesiune, însă aceste probleme de fond nu pot fi
impedimente în calea realizării proiectelor de unitate europeană. Reiterăm: realizarea
parcursului european reprezintă o componentă a interesului național, o oportunitate de
modernizare, dat fiind că la moment contează nu obiectivul final, ci procesul și este
absolut indispensabil ca Republica Moldova să poată să se promoveze eficient și să se
afirme pe arena europeană, deoarece direcția proeuropeană semnifică dezvoltare.
BIBLIOGRAFIE:
1. Concepţia securităţii naţionale a Republicii Moldova. Nr.112-XVI din 22 mai 2008. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.97-98 din 3 iunie 2008. p.7-10.
2. Acordul de Parteneriat si Cooperare dintre Uniunea Europeană și Republica Moldova.
În: http://www.mf.gov.md/common/programstrategy/APC_ro.pdf
3. Boţan Igor. Reglementarea transnistreană: o soluţie europeană. Chişinău: Tipogr.
Centrală, 2009. 87p.
4. Planul de Acțiuni Uniunea Europeană – Republica Moldova. În: http://www.e-
democracy. md/files/ghid-ue-rm-ro.pdf
5. Acordul de Asociere între Republica Moldova și Uniunea Europeană. În:
http://www.mfa. gov.md/img/docs/Acordul-de-Asociere-RM-UE.pdf
6. Osmochescu Nicolae. Neutralitatea permanentă a Republicii Moldova în contextul
relaţiilor internaţionale contemporane. În: Academia de Administrare Publică – 15 ani
de modernizare a serviciului public din Republica Moldova. Vol.2. Materialele
conf.intern.şt.-practice. Chişinău: AAP, 2008. p.182-183.
7. Agenda de Asociere dintre Uniunea Europeană și Republica Moldova. În: http://www.
mfa.gov.md/img/docs/Agenda-de-Asociere-RO.pdf
8. Hotărârea Guvernului nr. 808 din 7 octombrie 2014 privind Planul naţional de acţiuni
pentru implementarea Acordului de Asociere Republica Moldova – Uniunea
Europeană pentru anii 2014-2016. În: http://lex.justice.md/index.php?
action=view&view=doc&lang =1& id=354939

234
 ÎNCHEIERE

Actualmente Uniunea Europeană se dovedește a fi singura instituție de

cooperare multilaterală care implementează uniunea economică și monetară,
complementată de uniunea bugetară și bancară. Uniunea economică și monetară
constituie a patra treaptă din schema pentagonală de aprofundare a cooperării
regionale, după zona de liber schimb, uniunea vamală și piața comună. Tentativele
de a implementa, în paralel, prevederile celei de a cincea trepte, unificarea politică,
au suferit eșec prin neacceptarea proiectului de constituție europeană,
complementate în ultimul timp de consolidarea pozițiilor politice ale
euroscepticilor: popoarele europene susțin în diferită măsură valorile și proiectele
europene, dar nu sânt pregătite să refuze la suveranitatea național-statală.
Proiectul Uniunii Europene solicită transformări și ajustări la cerințele
timpului, în special pentru a apropia instituțiile comunitare de aspirațiile oamenilor.
Însă acest proiect nu este unul falimentar, iar europenii trebuie să înțeleagă că
numai împreună reprezintă o putere mondială, mai ales în contextul transferării
centrului global de greutate și pondere în condițiile globalizării și tehnologiilor de
vârf.
Republica Moldova este geopolitic și cultural-civilizațional un stat european,
iar alternativa „pro Uniunea Europeană – pro Uniunea Eurasiatică” se dovedește a
fi nocivă pentru mobilizarea energiilor sociale în vederea dezvoltării. Un stat
trebuie să tindă să promoveze o politică multilaterală, însă în cei 25 de ani de
independență Republica Moldova n-a reușit eficient să desfășoare o asemenea
activitate, cauza din care se perpetuează tranziția, asociată mai degrabă cu
subdezvoltarea. Modernizarea poate fi asigurată prioritar prin apropierea de
Uniunea Europeană, dar, totodată, a nu neglija celelalte direcții principale de
politică, iar în contextul implementării Acordului de Asociere cu Uniunea
Europeană, primordialitatea revine nu politicii externe, ci politicii interne, pentru a
implementa prevederile asumate în scopul modernizării.

235
236