ID - Note de Curs - Instituții Europene

ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE
FACULTATEA DE ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
ÎNVĂȚĂMÂNT CU FRECVENȚĂ REDUSĂ (IFR)
INSTITUȚII EUROPENE
Suport de curs
Prof.univ.dr. Irina MOROIANU ZLĂTESCU
Lucrare îngrijită și actualizată – asist. univ. dr. Claudia Elena MARINICĂ
București
2021
1
Cuprins
Suport de curs............................................................................................................ 1
Introducere ................................................................................................................. 4
MODULUL 1. DE LA COMUNITĂȚILE EUROPENE LA UNIUNEA EUROPEANĂ.

INSTITUȚII EUROPENE - CONSILIILE, PARLAMENTUL ȘI COMISIA EUROPEANĂ ... 6
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1.1. CELE TREI COMUNITĂȚI EUROPENE .............. 6
1.1.1. Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) ......................... 8
1.1.2. Comunitatea Economică Europeană........................................................ 10
1.1.3. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice............................................. 12
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1.2. CONSILIUL EUROPEAN ...................................... 16
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1.3. CONSILIUL ........................................................ 19
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1.4. PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI COMISIA

EUROPEANĂ ................................................................................................................. 23
1.4.1. Parlamentul European ................................................................................ 23
1.4.2. Comisia Europeană .................................................................................... 31
MODULUL 2. INSTITUȚII EUROPENE – CURTEA DE JUSTIȚIE A UNIUNII

EUROPENE, CURTEA DE CONTURI ȘI BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ .................. 36
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2.1. CURTEA DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE

........................................................................................................................................ 36
3.1.1. Curtea de Justiție ..................................................................................... 37
3.1.2. Tribunalul ................................................................................................. 39
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2.2. CURTEA DE CONTURI A UNIUNII EUROPENE

........................................................................................................................................ 42
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2.3. BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ ................... 44
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2.4. ORGANISME CONSULTATIVE - COMITETUL

ECONOMIC ȘI SOCIAL ȘI COMITETUL REGIUNILOR ................................................ 46
2
2.4.1. Comitetul Economic și Social ..................................................................... 47
2.4.2. Comitetul Regiunilor ................................................................................... 48
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2.5. ALTE ORGANISME ȘI AGENȚII ALE UNIUNII

EUROPENE.................................................................................................................... 49
2.5.1. Banca Europeană de Investiţii (B.E.I.) ..................................................... 49
2.5.2. Organismele interinstituţionale și organismele descentralizate ale Uniunii

Europene 50
2.5.3. Agenţia drepturilor fundamentale a Uniunii Europene .............................. 52
3
Introducere
Cursul “INSTITUȚII EUROPENE” este realizat pentru a răspunde cerințelor

programului universitar, studii de master, formele de învățământ: frecvență redusă (IFR) și
învățământ la distanță (ID).
Obiectivul general al cursului "Instituții Europene" urmărește cunoașterea și
înțelegerea principalelor reglementări specifice sistemului instituțional al Uniunii Europene,
motiv pentru care maniera în care este elaborat este una sintetică. Drept urmare, după
parcurgerea acestuia, studentul poate dobândi cunoștințele necesare formării unei viziuni
cât mai corecte privind instituțiile europene și a felului în care acestea sunt interconectate,
devenind interoperabile, alcătuind sistemul instituțional al Uniunii Europene.
Pentru aceasta s-a pornit de la prezentarea instituțiilor europene în contextul istoric și
politic aferent întregii perioade de până în prezent, începând cu construcția europeană din
perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial și bazându-se pe realitatea
europeană și pe identificarea soluției asocierii statelor Europei în care unitatea și
exclusivitatea deciziilor politice să fie luate la vârf. Elementul principal, care a stat la baza
apariției și cooperării europene și fără de care aceasta nu se putea concepe, l-a constituit
încrederea reciprocă într-un cadru instituțional bine reglementat.
Apariția Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O.), Comunității
Economice Europene (C.E.E.) și a Comunității Europene a Energiei Atomice (C.E.E.A.)
prin Tratatul de la Paris din 1951 și Tratatele de la Roma din 1957, extinderea Uniunii
Europene de la 6 state membre la 28, actual 27, toate acestea presupun adaptarea
permanentă a instituțiilor Uniunii Europene, a puterii și autorității acestora, acestea
constituind în prezent un sistem instituțional unic și complex constituit din Parlamentul
European, Consiliul European, Consiliul, Comisia Europeană, Curtea de Justiție a Uniunii
Europene, Banca Centrală Europeană și Curtea de Conturi, cărora li se adaugă o serie de
organe consultative și agenții pentru realizarea funcțiilor stabilite potrivit prevederilor
tratatelor.
Disciplina prezintă evoluția istorică a instituțiilor Uniunii Europene, modul în care
acestea funcționează, pentru înțelegerea structurii acesteia, a coerenței și eficienței
procesului decizional și politicilor Uniunii Europene, a respectării valorilor fundamentale
care stau la baza funcționării acesteia și care îi conferă caracterul de originalitate.
Tema prioritară în cadrul cursului este reprezentată de înțelegerea procesului de
funcționare a instituțiilor europene, astfel încât cei interesați să își formeze o imagine de
ansamblu asupra sistemului instituțional al Uniunii Europene și să se familiarizeze cu
competențele și atribuțiile fiecărei instituții din cadrul Uniunii Europene.
Cursul este structurat în trei module principale, Modulul 1 – De La Comunitățile
Europene La Uniunea Europeană. Instituții Europene - Consiliile, Parlamentul Și Comisia
Europeană Instituții Europene, Modulul 2. Instituții Europene – Curtea de Justiție a Uniunii
Europene, Curtea de Conturi și Banca Centrală Europeană și Modulul 3 – Alte organisme
și agenții ale Uniunii Europene, fiecare modul fiind la rândul său structurat pe teme, care
dispun de referințe bibliografice și teste de autoevaluare.
Pentru aprofundarea informațiilor, cei interesați pot consulta și o serie de materiale și
pagini de internet după cum urmează:
Irina Moroianu Zlătescu, Claudia Elena Marinică, Dreptul Uniunii Europene,
Editura Universul Academic, Editura Universitară, 2017, pp.87-151, pp.151-249, pp.249-
308;
4
Irina Moroianu Zlătescu, Claudia Elena Marinică, Instituțiile Uniunii Europene,
Editura Universul Academic, Editura Universitară, 2020, pp.11-264;
Elena Marinică (2019), Improving the European Citizens' Initiative from the
good addministrion, Supplement of Valahia University Law Study 2019, pp.300-311.
Elena Marinică (2018), European Union Issues - Protecting Democracy,
Human Rights and the rule of law, Fiat Justitia, nr.2/2018, pp.167-178.
Sean Van Raepenbusch, Drept instituțional al Uniunii Europene, Rosseti
International, 2011, pp. 130-166, pp. 381-426;
Craig Paul, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii,
jurisprudență și doctrină, ediția a-VI-a, Editura Hamangiu, 2017, pp. 33-80, pp. 117-181,
678-710;
Zlătescu Moroianu Irina, Human Rights a Dynamic and Evolving Process,
Ed. ProUniversitaria, 2015, pp. 46-64;
Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu, Drept instituțional comunitar
și drepturile omului, IRDO, București, 2005, pp. 9-63;
http://www.consilium.europa.eu/ro/
https://ec.europa.eu/info/index_ro
http://www.europarl.europa.eu/portal/ro
https://curia.europa.eu/jcms/jcms/j_6/ro/
http://www.consilium.europa.eu/ro/european-council/
http://www.eca.europa.eu/ro/Pages/ecadefault.aspx
Având în vedere caracteristicile învățământului la distanță, se recomandă cursanților

o planificare proprie și riguroasă a studiului individual, o stabilirea a ritmului de învățare și
a necesităților proprii coroborate cu dialogul și consultarea titularului de disciplină, în caz
de nevoie.
Evaluarea cursanților se va realiza în baza unui examen, orice tentativă de încălcare
a normelor deontologice academice (ex. plagiat) va fi sancționată corespunzător.
Disciplina Instituții Europene este obligatorie, având atribuite conform planului de
învățământ 5 credite.
5
MODULUL 1. DE LA COMUNITĂȚILE EUROPENE LA UNIUNEA
EUROPEANĂ. INSTITUȚII EUROPENE - CONSILIILE, PARLAMENTUL ȘI
COMISIA EUROPEANĂ
Scopul modulului:
Studentul va fi capabil să explice trecerea de la Comunitățile Europene la Instituțiile Uniunii
Europene, să identifice premisele și obiectivele construcției europene, principiile de organizare și
funcționare ale acesteia, inclusiv să identifice patru dintre instituțiile Uniunii Europene, cu rol deosebit
de important în peisajul instituțional al Uniunii Europene.
Obiectivele modulului:
La finalul parcurgerii acestui modul, cursanții vor putea:
- să se familiarizeze cu evoluția Comunităților Europene și trecerea la Uniunea Europeană,
- să explice obiectivele urmărite, principiile de organizare și funcționare a Comunitățile
Europene, precum și ale Uniunii Europene;
- să cunoască rolul și evoluția a patru dintre instituțiile europene, respectiv Consiliului European,
Consiliul, Parlamentul European și Comisia Europeană;
- să cunoască trăsăturile definitorii ale fiecărei instituții europene din cele enumerate în
prezentul modul.
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1.1. CELE TREI COMUNITĂȚI EUROPENE
Cunoștințe și deprinderi:
La finalul parcurgerii acestei unități de învățare vei înțelege:
- care sunt premisele care au dus la crearea comunităților europene;
- care sunt bazele cooperării în plan economic între statele europene;
- care sunt obiectivele urmărite în cadrul celor trei comunități, CECO, CEE și EURATOM;
La finalul parcurgerii acestei unități de învățare vei putea să:

- cunoști noțiunea de ”comunitate europeană”,
- caracterizezi cele trei comunități, CECO, CEE și EURATOM,
- înțelegi care a fost începutul construcției europene.
Dorința statelor de a nu mai accepta politicile conflictuale și de a clădi un spațiu

comunitar care să se bazeze pe o piață unică, în care restricțiile la import să fie înlăturate
au dus la apariția Comunitățile Europene.
Comunitățile Europene nu mai reprezintă organizații internaționale ci sunt constituite
la nivel supranațional, urmărind pe fond integrarea tuturor statelor membre, fiind înzestrate
cu puteri proprii.
Înainte de a deveni un adevărat obiectiv politic, ideea unificării Europei nu era decât
un vis al vizionarilor1.
Prima încercare de demarare a unui astfel de proces a avut loc încă din 1951, când,
la 20 septembrie, Robert Schuman declara că Franța va propune "crearea unei organizații
1 Victor Hugo, de exemplu, a avansat ideea „Statelor Unite ale Europei”, fiind inspirat de
idealurile umaniste. Visul acesta a fost însă spulberat de groaznicele războaie care au devastat continentul în
prima jumătate a secolului XX, Preluând o idee mai veche a lui Jean Monnet, Robert Schuman (ministru de
Externe al Franței) propune, la 9 mai 1950, instituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO).
6
politice europene" în care o autoritate supranațională va conduce "o politică externă
comună".
Cu prilejul preluării președinției Înaltei Autorități a Comunității Economice a
Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O.), la 13 august 1952, Jean Monnet declara că "instituirea
comunității, care este începutul unui stat federal, nu are de altminteri sens decât dacă
debutează cu o adevărată autoritate politică", iar momentul potrivit a fost prilejuit de
discuțiile asupra Tratatului Comunității Europene de Apărare (C.E.A.). Cei șase miniștri de
externe (Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda) au hotărât la 10 septembrie
1952 la Luxemburg să introducă în apărarea comună și ideea construcției politice, prin
absorbirea atribuțiilor C.E.C.O. și C.E.A., pentru ca în doi ani de zile să formeze o singură
entitate care să coordoneze politicile externe ale statelor membre2.
Aceasta ar fi trebuit să fie compusă astfel:
 Parlament bicameral, cu o Cameră a popoarelor, aleasă prin vot universal,
direct și un Senat desemnat de Parlamentele naționale, cu atribuții legislative;
 Consiliu Executiv European, independent și colegial;
 Consiliu de Miniștri, interguvernamental, compus din reprezentanții statelor
membre;
 Curtea Comunității, care va rezolva neînțelegerile dintre state și care va
valida deciziile Consiliului;
 Consiliu Economic și Social, consultativ, care va acorda avize Camerelor și
Consiliului Executiv.
Planul Fouchet I (1961) și Planul Fouchet II (1962) reprezintă încercări de relansare
ale ideii de uniune politică, idei care au fost respinse din considerente de ordin instituțional,
statele neputând să depășească divergențele instituționale dintre Franța, partizana unei
Europe de tip confederal, și partenerii ei, care erau atașați unei soluții de tip federal și a
unei Europe a popoarelor.
Astfel, la 20 ianuarie 1962, un contraproiect propus de celelalte 5 state, avea în
vedere o uniune de state și de popoare, dar nici acesta nu avut șanse să fie acceptat (de
Franța). Ca urmare, și de această dată, s-a înregistrat un alt eșec în tentativa de unitate
politică.
Ideea Europei unite a cunoscut o rapidă accelerare după cel de-al doilea război
mondial, când trebuiau găsite soluții pentru ca evitarea unui alt război să fie posibilă în
viitor și, odată cu aceasta, să fie înlăturate și obstacolele din calea dezvoltării economice și
sociale — condiție a asigurării progresului.
În 1946, Winston Churchill declara că: "Noi va trebui să construim un fel de State
Unite ale Europei. Primul pas de împlinit este constituirea unui Consiliu European. Pentru a
duce cu bine această sarcină urgentă, Franța și Germania vor trebui să se reconcilieze ..."
El anunța, într-un anumit fel, un punct de plecare pentru construcția europeană. "Dacă
țările europene — spunea W. Churchill — vor ajunge să se cunoască, cele 300-400 de
milioane de locuitori vor cunoaște, pe calea unei moșteniri comune, o prosperitate, o glorie,
o fericire, pe care nici o stavilă, nici o frontieră nu le va limita". După el, unitatea europeană
era bazată pe necesitatea reconcilierii Franței și Germaniei; Marea Britanie, Statele Unite și
2Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu, Drept instituțional comunitar, Univ. Spiru Haret, București,
1994, p. 40.
7
URSS erau chemate ă îndeplinească rolul de "amici și protectori în noua Europă".
1.1.1. Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO)
La 9 mai 1950, ministrul francez de externe Robert Schuman (1886-1963) a prezentat
presei internaționale o declarație a guvernului în care se arătau obiectivele construcției
europene.
Obiectivele construcției europene vizau reconcilierea franco-germană, necesitatea
unei politici de unificare europeană, crearea unei autorități supranaționale, independentă
de guverne, cu o putere de decizie de asemenea supranațională. Construcția europeană
reprezenta un plan revoluționar în domeniul relațiilor internaționale în care erau subliniate
premisele concrete "ale unei federații europene indispensabile menținerii păcii", eliminării
rivalității seculare dintre Franța și Germania, pregătirea unei "comunități economice" și a
unei "comunități mai largi și mai adânci". Metoda propusă era clar exprimată: "Europa nu
se va face dintr-odată, nici într-o construcție de ansamblu, ea se va face prin realizări
concrete, creând mai întâi o solidaritate de fapt". Pe plan economic, textul era construit
într-o viziune liberală (fuziunea piețelor, nediscriminarea lor, dar și cu indicații dirijiste —
rolul activ al Înaltei Autorități, plan de producție, plan de investiții ș.a.).
Fuseseră alese două materii strategice de bază: cărbunele și oțelul, amândouă absolut
necesare atât unei economii de pace cât și a uneia de război. Se urmărea deci, ca întreaga
producție franco-germană de cărbune și oțel să fie așezată sub o "Înaltă Autoritate" într-o
organizație deschisă și altor țări europene.
Cunoscutul economist Jean Monnet (1888-1979) a avut un rol decisiv în pregătirea
Declarației, care a reprezentat un plan concret de construire a Europei cu indicarea unor
mijloace pragmatice de realizare. Ecoul acestei Declarații a fost deosebit de puternic și a
suscitat discuții politice între guverne în scopul încheierii unui tratat.
Konrad Adenauer (1876-1967), considerat ca unul din "părinții fondatori", alături de
Jean Monnet, Robert Schuman, Alcide de Gasperi, dorea drepturi egale pentru țara lui
precum și integrarea Germaniei în vestul european, favorizând reconcilierea franco-
germană.
La 18 aprilie 1951 la Paris, Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg au
acceptat în mod oficial Declarația și, ca urmare, au semnat Tratatul de creare a Comunității
Europene a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O.), intrat în vigoare la 25 iulie 1952.
CECO a fost prima organizație europeană de tip federal, independentă de guvernele
statelor membre, dotată cu atribuțiile necesare pentru realizarea prevederilor înscrise în
Tratat.
Reținerea Marii Britanii avea drept cauză caracterul supranațional al Comunității, pe
care ea îl considera ca fiind o prea mare cedare a unei părți din suveranitatea națională, și,
ca urmare, C.E.C.O. s-a limitat numai la "Cei 6", în care primul rol i-a revenit Franței.
Caracteristica Comunității a apărut cu evidență în dispozițiile Tratatului: C.E.C.O. avea
o vocație federalistă universală cu caracter sectorial; obiectul era crearea unei piețe
comune, limitate la cărbune și oțel, cu suprimarea taxelor vamale, a contingentelor3 și
acordurilor de cartel4, deschisă și altor state. Piața comună a cărbunelui și oțelului a fost
3Contingent = cantitate de mărfuri care poate fi importată sau exportată într-o anumită perioadă de timp.
4Cartel = înțelegere formată între producătorii dintr-o anumită ramură industrială în vederea fixării prețurilor
prin limitarea producției și a concurenței.
8
deschisă la 10 februarie 1953, devenind funcțională când cele șase state fondatoare au
înlăturat barierele vamale și restricțiile cantitative la oțel și cărbune, astfel: pentru minereul
de fier, cărbune și fier vechi; la 10 mai 1953, pentru oțel; la 10 august 1954, pentru oțeluri
speciale.
Începând cu crearea acestei piețe comune, chiar sectorială, se provoca și apropierea
pe plan politic la care a contribuit asigurarea raționalizării producției, desființarea piedicilor
din calea liberei circulații, fixarea prețurilor și în consecință și ridicarea nivelului de trai
pentru lucrătorii din industriile carboniferă, a oțelăriilor precum și a celor legate de acestea.
C.E.C.O. dispunea și de competențe privitoare la controlul concurenței și la intervenția
asupra prețurilor. Potrivit prevederilor înscrise în Tratat, C.EC.O. dispunea de competențe
prin care putea interzice înțelegerile, abuzurile în materie, precum și impune obligativitatea
obținerii unei autorizații prealabile pentru concentrările de întreprinderi.
Comunitatea putea interveni fie prin sesizarea Curții de Justiție a C.E.C.O., fie pe calea
avizelor, deciziilor sau recomandărilor, dar și prin adoptarea de măsuri în favoarea
salariaților din industria cărbunelui și oțelului, acordând ajutoare sau împrumuturi, prin
finanțarea unor programe de dezvoltare de noi activități pentru reconversia lucrătorilor sau
reintegrarea forței de muncă.
Înalta Autoritate, Consiliul de Miniștri, Adunarea Comună, Curtea de Justiție erau
instituțiile prin care se îndeplineau obiectivele Tratatului, conferind originalitate organizației.
Aceste instituții erau înzestrate cu importante puteri de decizie, cu efecte concrete și
imediate, cu competențe bine structurate și precise.
În aceste patru instituții s-au concentrat două caracteristici fundamentale: legitimitatea
democratică și eficacitatea decizională.
 Înalta Autoritate era organul decizional înzestrat cu puteri de gestiune, formată fiind
din 9 membri numiți de comun acord de guvernele celor șase state membre și supusă
controlului Adunării Parlamentare. Aceasta a fost dotată cu puteri substanțiale în
gestionarea producției de cărbune și oțel, în modernizarea și creșterea calității și
asigurarea raționalizării producției cu funcționarea întregului regim. Era compusă din
personalități independente, desemnate pe o bază paritară de către guvernele statelor
membre, iar deciziile emise aveau forță executorie. Primul președinte al C.E.C.O. a fost
Jean Monnet.
 Consiliul Special de Miniștri reprezenta guvernele naționale, făcând legătura între
acestea și acțiunea Înaltei Autorități, dar și legătura dintre sectoarele cărbunelui și oțelului
încredințate Înaltei Autorități și restul activităților economice din diferitele țări comunitare.
Consiliul era format din reprezentanți ai statelor membre și era abilitat să determine, în
unanimitate, prioritățile de utilizare și de repartiție între industriile interesate precum și
resursele de cărbune și oțel.
 Adunarea Parlamentară (Adunarea Comună) exercita un control democratic asupra
Înaltei Autorități, fiind compusă din reprezentanți ai Parlamentelor naționale și desemnați
de către acestea (în total, 78 de membri).
 Curtea de Justiție a fost creată pentru a soluționa neînțelegerile dintre țările membre
sau particulari și Înalta Autoritate și pentru a supraveghea respectarea prevederilor înscrise
în Tratat.
Finanțarea Comunității nu se făcea prin contribuții ale țărilor membre, ci printr-un
impozit european plătit direct de întreprinderi de cărbune și oțel, aceasta conferind Înaltei
9
Autorități un plus de independență. C.E.C.O. a fost proiectat pentru 50 de ani, timp în care,
potrivit Preambulului din Tratat urma să se asigure premisele unei comunități "mai largi și
mai profunde între popoarele mult timp opuse de divizări sângeroase". Cu toate acestea,
C.E.C.O. și-a încetat activitatea în 2002.
Aceste patru instituții au stat la baza dezvoltării actuale a instituțiilor Uniunii
Europene. Astfel, era pentru prima dată când structura tradițională a celor trei puteri -
legislativă, executivă și judecătorească - era abandonată în favoarea unei structuri formate
din patru autorități. Prin Tratatul de la Maastricht, acestei structuri cvadripartite i s-a mai
adăugat o a cincea, Curtea de Conturi. Cu alte cuvinte, organizarea CECO nu a avut în
vedere separația puterilor. Accentul s-a pus pe reprezentarea intereselor comunitare, ale
statelor membre și ale populațiilor în linii generale, structura instituțională a CECO
reprezintă interesul comun, o putere executivă, una de decizie, deci cu caracter legislativ,
una deliberativă, una de control și una de asigurare a respectării dreptului și de interpretare
a Tratatului.
Ca urmare, ordinea instituțională comunitară se rezema pe Consiliul, format din câte
un reprezentant membru al guvernului fiecărui stat parte, dispune de un secretariat, pe
Comisie, formată din membrii desemnați de guverne pentru o perioadă de patru ani (art. 10
și 11) și pe Parlamentul European, compus din delegați ai parlamentelor naționale, ca
"reprezentanți ai popoarelor și pe Curtea de Justiție, organ jurisdicțional format din șapte
judecători numiți pe o perioadă de șase ani, de comun acord cu guvernele naționale,
asistați de doi avocați generali.
Prezența acestor patru instituții exprimă chiar specificitatea naturii Comunităților: ele
nu pot fi comparate cu nici o altă structură existentă, fie că este vorba de un stat, fie că
este vorba de o organizație internațională. Comunitățile sunt comunități de state, dar în
aceeași măsură sunt și comunități de popoare. Din acest punct de vedere, Comisia
reprezintă mai întâi interesul comun al statelor, iar Parlamentul European este expresia
participării popoarelor la exercitarea puterii.
O altă deosebire între o structură statală și cea comunitară constă în exercitarea
diferită a puterii legislative, care nu aparține numai Parlamentului European, ci și
Consiliului, organ format din reprezentanți ai guvernelor naționale. Nici Comisia nu poate fi
asimilată unei adevărate puteri executive naționale. În concluzie, la aceste considerații
Comunitățile Europene, cum s-a arătat mai înainte, nu au transpus tripticul instituțional care
decurge din aplicarea principiului separației puterilor, ci au adoptat o structură instituțională
mai complexă decât aceea existentă într-un stat, tocmai pentru a se exprima participarea
statelor și participarea popoarelor la ansamblul comunitar.
1.1.2. Comunitatea Economică Europeană

Dorința de înfăptuire a unității politice a Europei a fost supusă pieirii odată cu eșecul
Comunității Europene a Apărării, devenind tot mai clar că o astfel de unitate nu putea fi
încă realizată, că eforturile de creare a unor autorități supranaționale eșuaseră în toate
domeniile, cu excepția cărbunelui și oțelului și că drumul unei Europe militare și al unei
Europe politice luaseră sfârșit.
Prin urmare, integrarea europeană trebuia urmărită pe cale economică prin integrarea
tuturor sectoarelor economice.
Apare astfel o schimbare de optică asupra procesului de relansare europeană:
10
Europa va fi a producătorilor și a schimburilor comerciale, fără o politică externă și de
securitate comune, acestea din urmă rămânând a fi realizate într-un viitor încă nedefinit.
Relansarea procesului european susținută de o "minoritate care știe ce vrea"5 s-a efectuat
în aceste condiții cu mare rapiditate și amploare.
Declarația de la Messina (Sicilia), adoptată de miniștrii de externe ai "Celor 6" (1-6
iunie 1955), a confirmat decizia de unificare. Rezoluția adoptată exprima mai întâi voința
politică de a se păși într-o nouă etapă pe calea construirii europene, dar și o politică
comună în domeniul transporturilor, cu deosebire în ceea ce privea infrastructura lor, o
politică a energiei schițându-se astfel și proiectul unei organizații privind energia atomică.
Numai un plan economic ar fi putut fi cel care o poate asigura, iar pentru aceasta trebuie
dezvoltate instituții comune, trebuie asigurată fuziunea progresivă a economiilor naționale,
trebuie creată o piață comună și armonizate treptat politicile sociale naționale.
Aici intervin diferențele de opinii, referitoare la stabilirea modalităților pin care aceste
obiective urmau să fie îndeplinite. Franța susținea ca integrarea să aibă caracter sectorial
(energia nucleară, transporturile, poșta, telecomunicațiile, electricitatea), iar alte state
(Germania Federală, Italia, țările Benelux) au adoptat poziții mai rezervate față de piața
comună generalizată. Comitetul Spaak (un Comitet de experți sub președinția lui P. H.
Spaak), reunit la Bruxelles, a întocmit un raport la 12 aprilie 1956 în care fără a îndepărta
diversele propuneri exprimate reținea, în principal, două proiecte: unul pentru piața comună
generalizată și unul pentru energia atomică.
Raportul constata dificultățile unei integrări sectoriale, cu excepția celei din domeniul
energiei atomice și punea în evidență natura și mijloacele de realizare a unei piețe
comune. Se preconiza un sistem de uniune vamală cu un tarif exterior comun mai larg
decât o simplă liberalizare a schimburilor și mai apt pentru a conduce la o integrare
economică.
Toate aceste idei au fost susținute și de Jean Monnet care a creat Comitetul de
acțiune pentru Statele Unite ale Europei. Comitetul era un organism conceput ca un
instrument menit să impulsioneze planurile de integrare europeană prin câștigarea
sprijinului responsabililor politici din diferite țări.
Negocierile interguvernamentale sprijinite și de curente politice favorabile au dus la
semnarea la Roma, la 25 martie 1957, a două tratate prin care s-au instituit Comunitatea
Economică Europeană (C.E.E.) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A.
sau EURATOM). Tratatele au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
Ambele organizații au ca acte constitutive, în afara celor două Tratate, mai multe
protocoale și anexe la fiecare dintre ele precum și o Convenție referitoare la unele instituții
comune Comunităților și un Act Final semnat la aceeași dată.
Tratatul de instituire a C.E.E., cea mai cunoscută dintre cele trei comunități prevedea
obiectivele economice ale organizației precum și mijloacele de acțiune. Obiectivul
fundamental îl reprezenta instituirea unei piețe comune care să se sprijine pe o uniune
vamală, pe armonizarea politicilor economice, pe libertatea întregii vieți economice: a
producției, a serviciilor, a schimburilor, a factorilor umani și financiari.
C.E.E. se fundamenta pe patru libertăți esențiale (a capitalurilor, a serviciilor, a
bunurilor și a persoanelor) și pe mai multe politici comune, cu precădere în domeniul
agricol, al transporturilor, al dezvoltării regionale, în cel social. Articolul 3 al Tratatului
5 Paul Henri Spaak, Combats inachevés, Fayard, Paris, 1969, vol. II, p. 71.
11
C.E.E. enumeră principiile generale care guvernează Comunitatea: eliminarea piedicilor
vamale, crearea unui tarif vamal comun, organizarea unei bune funcționări a concurenței,
apropierea legislațiilor naționale, instituirea de fonduri speciale și a unei bănci de investiții,
asocierea cu alte țări la obiectivele Comunității și, evident, abolirea tuturor obstacolelor în
calea liberei circulații.
Prin sintagma "Piața Comună" se înțelege conform unei hotărâri a Curții de Justiție6
"eliminarea tuturor piedicilor schimburilor intracomunitare în vederea fuziunii piețelor
naționale într-o piață unică realizând condiții pe cât posibil destul de apropiate de acelea
ale unei adevărate piețe interioare".
Uniunea vamală era programată pentru o perioadă tranzitorie de 12 ani, divizată în
trei etape a câte patru ani. Ea s-a realizat treptat, începând cu o primă reducere tarifară de
10% la 1 ianuarie 1959. A triumfat astfel abordarea pe cale economică, într-o concepție
liberală, a integrării europene.
Totodată, s-au mai pus la punct trei politici comunitare: o politică agricolă comună, o
politică comercială comună și o politică concurențială.
Din punct de vedere instituțional, Tratatul de la Roma care a instituit Comunitatea
Economică Europeană relua într-o mare măsură schema generală C.E.C.O., însă spre
deosebire de C.E.C.O., care a fost concepută pentru o perioadă de 50 de ani, C.E.E. are o
durată nelimitată. Acesta a determinat apariția unei noi ordini juridice integrată în dreptul
intern al statelor membre. Astfel, Comunitatea a fost dotată cu atribuții proprii, cu
personalitate juridică, cu o capacitate de reprezentare internațională, cu puteri reale
izvorâte din limitarea unor competențe ale statelor membre sau din transferul de atribuții
ale acestora în favoarea Comunității.
Totodată, statele membre și-au creat un corp de norme aplicabile lor și cetățenilor lor,
limitând unele din drepturile lor suverane. În acest fel, dreptului născut din tratate nu i se
vor putea opune, din punct de vedere juridic, textele interne, fără a-și pierde caracterul
comunitar și fără ca să se pună în cauză însăși baza juridică a Comunității7, cu alte
cuvinte, în generalitatea sa, el are drept de întâietate, adică, reglementările din Tratat sunt
direct aplicabile în dreptul intern al statelor membre.
Comunitatea Economică Europeană este, după cum s-a statuat8, o comunitate de
drept, ceea ce înseamnă că nici statele membre și nici instituțiile lor nu pot scăpa
controlului de conformitate a actelor lor și nici prevederilor din Tratat care reprezintă o cartă
constituțională de bază.
1.1.3. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

Asemenea constituirii Comunității Economice Europene, prin cel de-al doilea Tratat
semnat la Roma la 25 martie 1957, s-au pus bazele Comunității Europene a Energiei
Atomice (C.E.E.A.). Acesta a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958 și prevedea crearea unei
piețe comune pentru materialele nucleare de bază, produsele și mijloacele de producție
legate de dezvoltarea pașnică a energiei nucleare și controlul acesteia.
6 Rec. 1982, p. 1409, point 33.

7 Rec. 1964, p. 1141.
8 Rec. 1986, p. 1339.
12
C.E.E.A. (EURATOM), deși era constituită în domenii de activitate specifice și
funcționa separat, avea o structură instituțională identică cu cea a C.E.C.O. și a C.E.E.
Conform prevederilor art.52 din Tratat, EURATOM dispunea de un drept de opțiune
asupra mineralelor, a materiilor brute și a materialelor fuzionabile speciale produse pe
teritoriul statelor membre, precum și de posibilitatea de a exercita un control de securitate
asupra destinației finale a produselor.
C.E.E.A., consacrat unificării economice, conține în plus probleme referitoare la
securitate, sănătate publică, învățământ și cercetare. Tratatul se referea și la cooperarea în
sectorul de cercetare, de difuzare a cunoștințelor tehnice în materie nucleară civilă, de
protecție sanitară și de securitate civilă atât pentru personalul din domeniu cât și pentru
populație.
Până în 1970, spre deosebire de C.E.C.O., C.E.E. și C.E.E.A. erau finanțate prin
contribuții financiare furnizate de statele membre, însă ulterior, regimul financiar al
Comunităților s-a modificat prin adoptarea Deciziei din 21 aprilie 1970 referitoare la
înlocuirea contribuțiilor financiare ale statelor membre prin resurse proprii comunitare.
Astfel, Comunitățile au căpătat și un plus de independență, alimentându-se printr-un sistem
propriu de resurse.
Sistemul de finanțare al Comunităților constituie și una din trăsăturile specifice care
deosebesc Comunitățile de alte organizații internaționale care rămân tributare contribuțiilor
vărsate de statele membre la bugetele comune.
Tratatele C.E.E. și C.E.E.A. poziționează pe primul plan problemele economice fiind
create pe durată nedeterminată, existând deosebiri între acestea și C.E.C.O. și în ceea ce
privește procedura de revizuire (pentru revizuirea unor dispoziții din Tratatele C.E.C.O. și
C.E.E.A. sunt prevăzute proceduri simplificate, prin simpla intervenție a organelor
comunitare).
Toate cele trei tratate urmăresc crearea unei economii internaționale de piață bazate
pe principiul liberalismului economic prin trei mecanisme fundamentale: uniunea vamală,
piața comună sau un spațiu economic unificat, și uniunea economică printr-o politică
economică comună.
Printr-o rezoluție a Parlamentului European, referitoare la "o denumire unică pentru
Comunitate", Comunitățile Europene au luat titulatura de Comunitatea Europeană.
A urmat o altă etapă marcată de momentul în care celor patru instituții li s-au mai
adăugat, ca urmare a unor stipulații din Tratatul asupra Uniunii Europene (Maastricht, 7
februarie 1992), Curtea de Conturi, care cu acest prilej a primit statut de instituție. Cu
același prilej, a fost consacrat ca instituție și Consiliul European.
Începând cu Tratatul de Maastricht, se vorbește de un "cadru instituțional unic",
pentru că sunt aceleași instituții care servesc Comunitățile ca organe de decizie, de
propunere, de consultare, judiciare, dar care au fost create prin tratate diferite, considerate
din punct de vedere juridic de asemenea diferit, cu proceduri și competențe diferite.
Instituțiile Uniunii Europene sunt deci:
1. Consiliul European, care reprezintă reuniunea la cel mai înalt nivel (șefi de
state și de guverne ai statelor membre);
13
2. Consiliul, care reprezintă interesele statelor membre prin reunirea în formații
distincte, după problemele tratate, a miniștrilor de resort ai guvernelor naționale și care
adoptă norme și programe comune;
3. Comisia Europeană, organ independent "păzitoare a tratatelor și motor al
integrării europene";
4. Parlamentul European, care reprezintă popoarele din Uniune;
5. Curtea de Justiție, care controlează legalitatea actelor organelor comunitare
și respectarea dreptului comunitar de către statele membre;
6. Curtea de Conturi, "conștiința financiară a Comunităților", care controlează
legalitatea, fiabilitatea și regularitatea conturilor și a tuturor operațiunilor bugetare.
Tratatele încheiate cunosc mai multe categorii de entități: unele cărora li s-a conferit
calitatea de instituție și altele care nu beneficiază de această calitate.
Într-un anumit fel, noțiunea de ”instituție”, în sensul art. 4 din Tratatul CEE, ar fi
apropiată de aceea de "organe principale" menționate în art. 7 al Cartei Națiunilor Unite
(Adunarea Generală, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Securitate, Consiliul de
Tutelă, Curtea Internațională de Justiție, Secretariatul).
În prezent, instituțiile Uniunii Europene sunt Consiliul European, Consiliul,
Parlamentul European, Comisia Europeană, Curtea de Justiție, Banca Centrală Europeană
și Curtea de Conturi. Acestora li se alătură o serie de alte organisme precum Comitetul
Economic și Social European, Comitetul Regiunilor, Banca Europeană de Investiții etc.
Aceste entități nu au statut de instituție.
În activitatea lor, instituțiile europene sunt guvernate de o serie de principii de
organizare și funcționare, cum ar fi: principiul autonomiei instituțiilor europene, principiul
atribuirii de competențe, principiul echilibrului instituțional etc.
A. Principiul autonomiei instituțiilor europene este pus în evidență direct din
textul tratatelor, chiar dacă instituțiile nu beneficiază de personalitate juridică, aceasta
revenindu-i Uniunii.
Exigența autonomiei se manifestă mai întâi prin posibilitatea recunoscută fiecărei
instituții de a-și hotărî propriul regulament intern (art. 142, 151 și 162 din Tratatul CEE).
Fiecare din instituțiile comunitare (europene) își poate organiza funcționarea internă a
serviciilor în scopul unei mai bune administrări.
Autonomia instituțiilor europene se mai manifestă în desemnarea funcționarilor publici
europeni. Tratatele fundamentale nu înscriu nicio dispoziție în acest sens, adică nu numesc
o autoritate învestită cu putere de numire în funcție. Această competență aparține fiecărei
instituții în parte, conform Statutului funcțiunilor publice europene.
Mai trebuie observat că fiecare instituție își stabilește regulile de executare a
Statutului, aceasta decurgând fie dintr-o dispoziție expresă a Statutului, fie din puterea
generală a fiecărei instituții de a-și organiza în mod liber serviciile.
Autonomia instituțiilor s-a manifestat și atunci când s-a pus problema alegerii sediului
Parlamentului European. Tratatele au precizat numai că "sediul instituțiilor comunitare este
fixat de comun acord cu guvernele statelor membre". Statele membre au avut mai multe
propuneri și, ca urmare, nu a putut fi luată nici o decizie în acest sens.
14
Curtea de Justiție, sesizată, a arbitrat între puterea de autoorganizare a Parlamentului
European și necesitatea respectării dispozițiilor din tratate. Decizia Curții a fost luată în
sensul păstrării autonomiei Parlamentului, cu alte cuvinte, în respectarea competenței
acestuia de a-și reglementa organizarea internă.
B. Principiul atribuirii de puteri (competențe) decurge din chiar termenii art. 4 al
Tratatului CEE conform căruia "fiecare instituție acționează în limitele atribuțiilor care îi sunt
conferite prin prezentul Tratat", competențe precise și limitate. Curtea de Justiție a refuzat
să accepte o teorie a atribuțiilor implicite așa cum aceasta ar rezulta din Tratatul CECO,
dar nu a menținut aceeași poziție de principiu în cadrul CEE.
Într-o altă speță, Curtea a precizat: "Competența Comisiei decurge în mod implicit din
competența pe care Consiliul i-a conferit-o pentru a adopta măsuri speciale de intervenție".
În acest fel, admițându-se teoria puterilor implicite, se atenuează chiar principiul
conform căruia instituțiile europene nu ar fi susceptibile de a-și exercita decât competențele
care le sunt conferite explicit în textul documentelor de bază.
Un principiu care guvernează relațiile dintre instituțiile europene este cel al echilibrului
instituțional. Pentru prima dată acest principiu a fost afirmat într-o hotărâre a Curții de
Justiție dată ca soluție într-un litigiu din cadrul CECO, când s-a menționat "echilibrul
puterilor". Într-un aviz dat în aplicarea art. 95 din Tratatul CECO se menționează "echilibrul
prevăzut de Tratat între instituțiile Comunității". Este un principiu de natură constituțională
cu caracter ambivalent: este un echilibru de promovat, dar și un echilibru căruia trebuie să i
se asigure respectarea. Sub primul aspect, trebuie văzut ca fiind dinamic și deci poate fi
înțeles în termeni de separare dar și de colaborare intre puteri.
Echilibrul instituțional conceput ca separare a puterilor înseamnă în primul rând că o
instituție nu va renunța să își exercite competența care i-a fost conferită prin Tratat,
transferând exercitarea acesteia unei alte instituții sau unui organ extraceuropean. În
același mod, o instituție europeană nu va încălca competențele conferite altor instituții.
Echilibrul instituțional conceput ca o colaborare a puterilor exprimă existența unei
relații care unește fiecare instituție. Această colaborare se manifestă cu deosebire la nivelul
participării fiecărei instituții la elaborarea de norme europene.
În jurisprudența Curții de Justiție există mai multe precizări, ca de pildă cea referitoare
la procedura de cooperare instaurată de art. 7 din Actul Unic, în care se spune că obiectul
acesteia este consolidarea participării Parlamentului European la procesul legislativ al
Comunității.
Văzut astfel, principiul echilibrului instituțional înseamnă deci că fiecare instituție,
parte la elaborarea normelor europene, trebuie să-și exercite competențele pe care
Tratatul i le-a conferit în scopul construirii acestui echilibru. Echilibrului trebuie să i se
asigure și respectarea, deci existența efectivă. Echilibrul nu poate fi rupt de nici o instituție
europeană, pentru că astfel s-ar pune în pericol însăși structura Uniunii.
Teste de autoevaluare:
1. Care sunt premisele care au stat la baza creării Comunităților Europene?
2. Care sunt trăsăturile definitorii ale celor 3 comunități?
3. Prezentați succint care este contextul apariției construcției europene.
15
4. Care sunt primele șase state fondatoare ale Comunității Europene a
Cărbunelui și Oțelului?
a. Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda;
b. Marea Britanie, Franța, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda;
c. Belgia, Franța, Malta, Italia, Luxemburg, Olanda.
5. Câte tratate au fost semnate la Roma la 25 martie 1957?

a. 1
b. 2
c. 3
Bibliografie recomandată:
jurisprudență și doctrină, ediția a-VI-a, Editura Hamangiu, 2017, pp. 3-6;
International, 2011, pp. 42-46;
Pagini web:
https://europa.eu/european-union/index_ro
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1.2. CONSILIUL EUROPEAN
- care este evoluția istorică a Consiliului European și încadrarea acestuia ca instituție europeană;
- care este rolul Consiliul European;
- cum este organizat și funcționează Consiliul European;

- caracterizezi Consiliul European;
- faci diferența între Consiliul European și Consiliul Europei.
Consiliul European este o instituție pe care Tratatele CECO, CEE și CEEA nu au

prevăzut-o, dar care ulterior a fost recunoscută prin Actul Unic, consacrată prin Tratatul de
la Maastricht, menținută ca instituție a Uniunii Europene prin Tratatul de la Lisabona.
Consiliul European, încă înainte de a fi consacrat în aceste documente, s-a reunit
după 1975 de cel puțin două ori pe an în statul care asigura președinția Comunităților. Nu
trebuie confundat Consiliul European cu organizația Consiliului Europei, fondată în 1949 și
care reunește în prezent 49 de state membre.
Crearea Consiliului European a fost rezultatul unei îndelungate evoluții desfășurate
într-un context politic și istoric în care se profilase ideea unui nou tip de cooperare între
șefii de state și de guverne. Astfel, planurile prezentate în 1961 și 1962 de Christian
Fouchet concepeau reuniunea șefilor de state și de guverne ca organ decizional central,
ceea ce ar fi însemnat că instituțiilor comunitare create prin Tratatul de la Paris și
respectiv Tratatele de la Roma le-ar fi revenit un rol secundar. Planurile Fouchet au fost
respinse pe considerentul că rolul Comisiei s-ar diminua și astfel interesele statelor mici ar
fi slab reprezentate. Practica conferințelor europene la vârf a început să se
16
instituționalizeze pe parcursul anilor 1961-1974 pentru a se găsi formula definitivă în
întâlnirea șefilor de state și de guverne din decembrie 1974 de la Paris.
Cu alte cuvinte, Consiliul European, creat de facto în 1974, a devenit de jure prin
Actul Unic European și a fost oficializat prin Tratatul de la Maastricht. La 10 decembrie
1974, a fost acceptată propunerea franceză ca întâlnirile la vârf să aibă loc regulat; era o
decizie esențial politică dat fiind că valoarea juridică era limitată. Practic, Consiliul
European nu avea nicio legătură juridică cu instituțiile comunitare preexistente. De altfel,
nici denumirea de „Consiliul European” nu figurează în comunicatul textului final, ea
impunându-se pe parcursul reuniunilor și fiind introdusă în Actul Unic.
În conformitate cu prevederile Tratatului de la Maastricht, Consiliul European se
reunea de cel puțin două ori pe an, însă din anul 2002 cu ocazia reuniunii Consiliului
European de la Sevilia au fost realizate modificări în ceea ce privește organizarea
activității instituției, astfel încât acesta a început să se reunească de patru ori pe an, în
fiecare semestru de două ori, fapt care denotă accelerarea dezvoltării Uniunii. Inițial
reuniunile Consiliului European aveau loc în statul care deținea președinția acestuia, însă
Tratatul de la Nisa a prevăzut ca una dintre reuniunile anuale să se desfășoare
obligatoriu la Bruxelles, ca mai târziu, după 1 mai 2004, să se stabilească ca reuniunile
Consiliului să aibă loc numai la Bruxelles.
Reuniunile Consiliului aveau loc sub Președinția statului care exercită Președinția
Consiliului de Miniștri, ordinea în care statele membre exercitau președinția fiind stabilită
de Consiliu prin unanimitate. Dreptul de participare la reuniuni, rezervat inițial șefilor de
state și de guverne, s-a extins și asupra miniștrilor de externe, marcându-se astfel și
legătura dintre Consiliu și Consiliul European. Actul Unic a impus limita de două reuniuni
pe an, dar din 1986 s-a derogat de la această limită pe motivul gravității problemelor
politice apărute.
În prezent, Consiliul European reprezintă centrul politic al Uniunii Europene,
influențând marile orientări ale acesteia. Consiliul European este o structură
interguvernamentală, un forum informal de dezbatere între șefii de stat sau de guvern ai
statelor membre ale Uniunii, pe care Tratatele C.E.C.O., C.E.E. și C.E.E.A. nu au
prevăzut-o. Consiliul European reunește șefi de state și de guverne și pe președintele
Comisiei Europene pentru a discuta probleme importante ale Uniunii Europene, inclusiv
cele de politică externă. Este o instituție politică pe care șefii de state și de guverne au voit
s-o integreze în ordinea instituțională a UE.
Ultimul tratat, în vigoare în prezent, Tratatul de la Lisabona introduce funcția de
președinte al Consiliului European, acesta fiind ales de către Consiliul European pentru un
mandat de doi ani și jumătate, mandat care poate fi reînnoit. Ales în unanimitate de prim-
miniștrii și de președinții statelor membre, el are rolul de a asigura pregătirea și
continuitatea lucrărilor Consiliului European și de a găsi soluții care să conducă la
obținerea consensului între state.
Dinamica Consiliului European se traduce prin alternanța ședințelor plenare și
întâlnirilor informale, bilaterale sau multilaterale, favorizându-se astfel dialogul și
realizarea acordurilor. De la crearea sa, Consiliul European a acoperit toate problemele
de maximă importanță, a stabilit marile orientări pentru crearea Uniunii Economice și
Monetare, desăvârșirea pieței interne ș.a. Sistemul Monetar European, de pildă, este una
din marile sale realizări.
17
Consiliul European a devenit și o instanță de arbitraj între interesele naționale,
funcția de arbitraj și cea decizională devenind preponderente. Consiliul European s-a
implicat și în gestiunea UE și a contribuit la consolidarea, extinderea și perfecționarea
procedurilor de cooperare. Tratatul de la Lisabona precizează că acesta nu exercită o
funcție legislativă, acestea fiind încredințate Consiliului și Parlamentului European. La ora
actuală, Consiliul European se plasează în vârful cadrului instituțional, are un rol
dinamizator dând Uniunii Europene „impulsurile necesare dezvoltării și definirii orientărilor
sale generale.
Și în prezent, Consiliul dispune de un președinte ales pentru o perioadă de doi ani și
jumătate, acest mandat putând fi reînnoit o dată, acesta fiind însărcinat să prezideze și să
modereze ședințele Consiliului European. Președintele are rolul de a contribui la
realizarea coeziunii și consensului în cadrul Consiliului European și de a reprezenta
Uniunea în relațiile externe, în domenii ce decurg din politica externă și de securitate
comună. Prin activitatea sa nu trebuie să aducă atingere atribuțiilor Înaltului Reprezentant
al Uniunii pentru Afaceri externe și Politica de securitate, care asigură la rândul său
reprezentarea externă. După fiecare reuniune a Consiliului European, Președintele
Consiliului European trebuie să prezinte un raport Parlamentului European; de asemenea,
dacă este cazul, poate convoca reuniuni extraordinare ale Consiliului European. Cu
majoritate calificată poate fi revocat de Consiliul European în cazul depășirii atribuțiilor
sau dacă nu le poate exercita.
Consiliul European se reunește în baza Tratatului de la Lisabona, de cel puțin două
ori la fiecare șase luni, la convocarea Președintelui.
În privința votului, în cazul în care tratatele nu dispun altfel, Consiliul se pronunță prin
consens. Există situații prevăzute în tratatele U.E., în care deciziile sunt adoptate în
unanimitate sau cu majoritate calificată. În situația în care se recurge la vot, nu participă
nici președintele Consiliului European, nici președintele Comisiei. Pentru probleme de
procedură și adoptarea Regulamentului de ordine interioară, votul este cu majoritate
simplă. Fiecare membru al Consiliului European poate vota pe baza de delegație doar
pentru un singur alt membru. În cazul unor decizii ce sunt luate urgent se poate vota prin
corespondență, însă pentru aceasta este nevoie de unanimitate.
Actele Consiliului European sunt susceptibile de a fi controlate de Curtea de Justiție
a Uniunii Europene, care se poate pronunța asupra legalității unui act adoptat de Consiliul
European atunci când a fost identificat un risc clar de violare gravă de către un stat
membru a anumitor valori.
De la crearea sa, Consiliul European a acoperit toate problemele de maximă
importanță, a stabilit marile orientări pentru crearea Uniunii Economice și Monetare,
desăvârșirea pieței interioare ș.a. (ex. Sistemul Monetar European este una din marile
sale realizări). Plasându-se la ora actuală în vârful cadrului instituțional, Consiliul
European are meritul de a acționa în mod dinamic oferind Uniunii Europene ,,impulsurile
necesare dezvoltării și definirii orientărilor sale generale”.
1. Care sunt competențele Consiliului European?
2. Care este componența Consiliului European?
3. Cum se poate distinge între Consiliul European și Consiliul Europei?
18
Elena Marinică (2018), European Union Issues - Protecting Democracy,
Human Rights and the rule of law, Fiat Justitia, nr.2/2018, pp.167-178;
International, 2011, pp. 166-170.
Pagini web:
https://europa.eu/european-union/about-eu/institutions-bodies/european-council_ro
https://www.consilium.europa.eu/ro/
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1.3. CONSILIUL
- care este evoluția istorică a Consiliului Uniunii Europene și încadrarea acestuia ca instituție
europeană;
- care este rolul Consiliului;
- cum este organizat și funcționează Consiliul.

- caracterizezi Consiliul;
- faci diferența între Consiliu, Consiliul European și Consiliul Europei.
Cele patru instituţii comunitare create în scopul de a susţine îndeplinirea

obiectivelor înscrise în Tratatul de la Paris, care a instituit Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului, au inclus și Consiliul Special de Miniştri, instituţie cu putere
decizională.
Odată cu semnarea în 1957 a Tratatelor de la Roma, prin care s-au instituit
alte două Comunități Europene - Comunitatea Economică Europeană, respectiv
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice – au fost create și pentru acestea câte o
instituție similară Consiliului creat în cadrul CECO.
Prin Tratatul de la Bruxelles, din februarie 1965, instituţia Consiliului de Miniştri
a căpătat denumirea de Consiliu al Comunităţilor Europene, devenind astfel un
Consiliu Unic care se substituia celor trei consilii anterioare.
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht această instituţie şi-a
schimbat încă o dată denumirea în cea de Consiliu al Uniunii Europene.
Consiliul este una din principalele instituții ale Uniunii Europene reprezentând
centrul de greutate instituțional al Uniunii Europene, considerată a fi organul principal
cu atribuții în materie decizională. Influența Consiliului rezidă în aceea că el poate
discuta toate problemele pe care statele le doresc să fie tratate împreună.
19
Consiliul este format din miniștri ai guvernelor naționale din statele U.E., fiind o
instituție interguvernamentală, reunind câte un ministru din fiecare stat membru,
delegat în funcţie de problemele înscrise pe ordinea de zi. În funcție de tema
discutată, participă persoana considerată cea mai competentă în domeniul respectiv.
Deci, după caz: miniștrii afacerilor externe, de finanțe, ai agriculturii etc., însoțiți de
funcționari și experți. Prin Tratatul de la Maastricht s-a precizat că reprezentanţii statelor
trebuie să fie abilitaţi să angajeze guvernele statelor membre. În situaţia în care un
membru al Consiliului nu poate participa, acesta poate fi reprezentat de către un
funcţionar naţional cu rang înalt, de reprezentantul permanent (ambasadorul statului
respectiv la Uniunea Europeană) sau de adjunctul acestuia, care nu au însă şi drept de
vot.
Principalele structuri de lucru ale Consiliului sunt: Președinția, Comitetul
Reprezentanților Permanenți (COREPER) și Secretariatul General.
Preşedinţia Consiliului este asigurată prin rotație, de către membrii acestuia, la
fiecare 6 luni, asigurându-se astfel o strictă egalitate între toate cele 27 de state
reprezentate. Președintele Consiliului nu are o autoritate superioară celorlalți membri,
dar aceasta nu îl împiedică să aibă o influență reală asupra conducerii lucrărilor
comunitare (momentul și ordinea luării cuvântului, timpul acordat fiecărui ministru,
timpul lăsat înaintea exprimării votului, efortul de a căuta eventuale compromisuri
etc.). În timpul unei președinții, toate Consiliile, COREPER și toate organele
interguvernamentale sunt prezidate de același stat. În unele situații, cum ar fi de pildă
conferințele internaționale sau negocierile cu alte entități exterioare, președintele este
cel care le reprezintă.
În ceea ce privește modalitatea de vot, tratatele încheiate prevăd că
deliberările cer votul cu majoritate simplă şi numai în câteva ipoteze mai rare este
cerut votul cu majoritate absolută. Practica votului cu majoritate simplă sau calificată
s-a dezvoltat treptat de pe la mijlocul anilor '80 şi a fost impulsionată prin
Aranjamentul de la Luxemburg (29 ianuarie 1966) pentru a pune capăt politicii
„scaunului gol” practicată de Franţa în timpul preşedintelui de Gaulle. Votul fiecărui
stat membru este ponderat, ținându-se cont de anumite aspecte. Ia sfârșit tradiţia
consacrată în dreptul internaţional privind regula egalităţii între statele suverane.
Există în Tratate și obligativitatea, în anumite situații, a unanimității de voturi și
anume atunci când urmează a se adopta decizii dintre cele mai importante, care
angajează Uniunea Europeană.
Tratatul de la Lisabona aduce o schimbare esențială privitor la procesul de
decizie; astfel votul cu majoritate calificată a fost extins la numeroase domenii de
acțiune (de exemplu, cultura sau imigrarea), excepție făcând cazurile în care tratatele
prevăd o altă procedură (votul în unanimitate).
Comitetul Reprezentanților Permanenți (COREPER) reprezintă un organ de
lucru al Consiliului, care are rolul de a pregăti lucrările Consiliului și exercitarea
mandatelor care îi sunt încredințate.
COREPER a luat naştere din nevoia organizării unei structuri stabile,
permanente, care să aibă capacitatea să sprijine eficient activitatea Consiliului, să-i
pregătească reuniunile, să îndeplinească sarcinile pe care acesta i le încredinţează.
Temiul juridic care stă la baza înființării COREPER se regăsește în art. 151 din
Tratatul C.E.E. şi art. 121 din Tratatul C.E.E.A., în care se stipulează că prin
Regulamentul intern al Consiliului se poate constitui un Comitet din care să facă
20
parte reprezentanţi ai statelor membre. COREPER a continuat activitatea COCOR,
nu numai în ceea ce priveşte domeniul european, ci şi în politica externă şi
cooperarea internă precum şi în coordonarea altor comitete (ex. Comitetul Monetar,
Comitetul Politic, Comitetul Economic şi Financiar, Comitetul Agricol Special,
Comitetul de Coordonare). Art. 4 din Tratatul de fuziune reconfirmă existenţa şi
atribuţiile sale, iar Tratatul de la Maastricht a lărgit competenţele COREPER şi pentru
politica externă de securitate comună precum şi pentru afacerile interne şi judiciare.
Tratatul a introdus dispoziţiile art. 4 din Tratatul de fuziune, în cele trei Tratate
constitutive.
Activitatea COREPER a început la 25 ianuarie 1958.
În prezent, COREPER este un organ permanent, de natură diplomatică, format
din reprezentanţi statelor membre, care are misiunea nu numai de a pregăti şedinţele
Consiliului, ci şi de a asigura interimatul între acestea. COREPER este cel care
uşurează luarea deciziilor în cadrul Consiliului, pregătind proiectele de decizii,
prezentând puncte de vedere, acordurile sau neînţelegerile dintre membri şi, atunci
când este cazul, propuneri de compromis. Acestea constituie astfel temeiul negocierilor
ce se poartă în cadrul Consiliului. Membrii COREPER sunt desemnaţi de fiecare stat
european pentru a-l reprezenta pe lângă Uniune, deci nu de Consiliu. Ei au rang de
ambasadori şi sunt asistaţi de către un reprezentant permanent adjunct care conduce o
reprezentanţă permanentă, compusă din diplomaţi din cadrul ministerelor de afaceri
externe ale ţărilor membre şi din funcţionari specializaţi trimişi de diferite ministere
naţionale.
Preşedinţia COREPER este asigurată de reprezentantul permanent al statului
căruia îi aparţine şi preşedinţia Consiliului. El fixează ordinea de zi, convoacă Comitetul
şi conduce dezbaterile. În îndeplinirea atribuţiilor sale, dispune de Secretariatul general
al Consiliului. Comisia Europeană, de regulă, este reprezentată la lucrările COREPER.
Începând cu anul 1962, Comitetul şi-a creat grupuri de lucru, permanente sau ad-hoc,
a căror sarcină este de a studia problemele înainte ca acestea să fie examinate în
şedinţele plenare ale COREPER. Cu acelaşi prilej, Comitetul s-a divizat în două părţi:
COREPER I, care grupează reprezentanții adjuncţi permanenţi, şi COREPER II, în
care sunt reuniţi reprezentanţii permanenţi.
Secretariatul General al Consiliului asigură buna activitate a Consiliului, din punct
de vedere logistic, fiind condus de un Secretar General numit de Consiliu. Activitatea
sa se desfășoară prin intermediul mai multor direcții generale, precum și printr-o
direcție privind chestiunile politice generale și relațiile interinstituționale. Astfel,
contribuie la pregătirea reuniunilor Consiliului, ale COREPER-ului și, nu în ultimul rând,
acordă sprijin pentru buna desfășurare și monitorizare a activității acestora.
Cu o mare influenţă asupra procesului decizional european, COREPER participă
la elaborarea de propuneri, dar nu are şi mandat de executare a acestora, acesta
revenind Comisiei.
În ceea ce privește atribuțiile Consiliului, putem vorbi de:
 Atribuții decizionale,
 Atribuții de execuție,
 Atribuții de definire și coordonare.
Având în vedere că în domeniul legislativ competențele sunt împărțite între
Consiliu, Comisia Europeană și Parlamentul European, Consiliul exercită alături de
21
Parlamentul European o putere legislativă, prin adoptarea de legi ale Uniunii, obligatorii
pentru statele membre, cu consecințe directe asupra cetățenilor.
Prin Actul Unic s-a conferit Consiliului dreptul de a atribui Comisiei, în actele pe
care le adoptă, competenţe de execuţie, dar în același timp, şi Consiliul poate să-şi
rezerve, în anumite situaţii, asemenea competenţe. Rezultă astfel că acesta asigură nu
numai competenţe legislative, dar el poate intra şi în detaliile de execuţie. Când
Consiliul acordă Comisiei o competenţă de execuţie, această delegare de competenţe
este numită „comitologie”9. Prin comitologie se realizează participarea funcţionarilor
naţionali la comitetele Comisiei atunci când acesteia i se deleagă de către Consiliu
competenţe pentru executarea anumitor politici ale UE. Comitologia reprezintă prin
urmare o practică instituţională prezentă numai în dreptul UE care se inserează în
relaţiile complexe şi uneori conflictuale dintre Comisie şi Consiliu.
Orice act este preluat de Consiliu după propunerile formulate de Comisia
Europeană şi după avizul Parlamentului European sau, după caz, de Comitetul
Economic şi Social. Preşedintele Consiliului ia act de propunerea Comisiei şi convoacă
un grup de lucru care studiază propunerea şi întocmeşte un dosar pe care îl transmite
Comitetului Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER). La reuniunile grupului asistă şi
reprezentanţi calificaţi ai Secretariatului General (organizat în Direcţii generale,
specializate pe domenii). Sesiunile Consiliului se desfăşoară la Bruxelles sau
Luxemburg.
Odată cu Tratatul de la Lisabona, a fost reglementat și dreptul de inițiativă sl
cetățenilor, prin care Comisia Europeană este invitată să prezinte o propunere.
La început, sesiunile Consiliului nu erau publice, dar o decizie adoptată de
Consiliul European (în decembrie 1982, la Edinburgh) stipulează că unele dezbateri
pot fi retransmise prin intermediul televiziunii dacă aceasta s-a aprobat în unanimitate.
S-a decis ca rezultatul votului să urmeze aceeaşi practică. Dezbaterile din domeniile
care nu țin de sfera legislativului (ex. afacerile externe) nu sunt publice, însă se dă
publicității un comunicat de presă și, totodată, se ține și o conferință de presă pentru a
aduce la cunoștința opiniei publice cele discutate.
Lărgirea treptată a activităţii UE a determinat Consiliul să se reunească în mai
multe formaţiuni pentru a delibera în anumite domenii (ex. Afaceri Generale, Afaceri
Externe, Afacerile Economice şi Financiare (ECOFIN), Ocuparea forței de muncă,
Politică socială, Sănătate și Consumatori, Competitivitate, Transporturi,
Telecomunicaţii și Energie, Agricultură şi Pescuit, Mediu, Educaţie, Tineret, Cultură și
Sport etc).
Consiliul are o importantă funcție legislativă, adoptând în codecizie cu
Parlamentul European o serie de acte normative (directive, regulamente, decizii) și,
totodată, adoptă alături de acesta bugetul Uniunii, contribuie la coordonarea politicilor
statelor membre, elaborează politica externă și de securitate comună și încheie
acorduri internaționale în numele Uniunii Europene.
Important de menționat este că, începând cu 1 ianuarie 2019, România a deținut
pentru prima dată, pentru șase luni, Președinția Consiliul Uniunii Europene, în calitatea
sa de stat membru U.E.. Considerată a fi o prioritate națională, Președinția a plasat
România în mijlocul procesului decizional european, determinând statul român să
9 Numele vine de la faptul că în asemenea situaţii Comisia trebuie să consulte comitetele, care vor da avize
în cauză.
22
consolideze cooperarea cu statele membre ale U.E., să transmită celorlalte state
membre și chiar U.E. viziunea sa în privința viitorului european, dar și să își
îmbunătățească capacitatea administrativă pentru a exercita acest mandat în bune
condiții.
1. Descrieți în câteva cuvinte care este rolul Consiliului și funcția
predominantă pe care acesta o îndeplinește?
2. Care este componența Consiliului?

3. Cum se poate distinge între Consiliu, Consiliul European și Consiliul
Europei?
International, 2011 pp.170-191.
Pagini web:
https://europa.eu/european-union/about-eu/institutions-bodies/council-eu_ro
https://www.consilium.europa.eu/ro/
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1.4. PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI COMISIA

EUROPEANĂ
- care este evoluția istorică a Parlamentului European și a Comisiei Europene și încadrarea
acestora în peisajul instituțional european;
- care este rolul Parlamentului European și al Comisiei Europene;
- cum sunt organizate și funcționează Parlamentul European și Comisia Europeană.

- caracterizezi Parlamentul European și Comisia Europeană.
1.4.1. Parlamentul European
Istoria Parlamentului European se identifică cu cea a Uniunii, altfel spus Parlamentul

există încă de la înființarea primelor Comunități. A avut o evoluție originală, diferită de a
celorlalte instituții și a beneficiat de extinderi succesive ale competențelor sale, fiind
singura instituție a Uniunii Europene căreia i-au fost sporite competențele în mod
progresiv prin modificarea tratatelor, precum și prin acordurile instituționale.
Tratatul privind instituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului a instituit
Adunarea Comună a Comunității creată la 10 septembrie 1952, care din punct de vedere
istoric a fost prima adunare internațională de natură parlamentară înzestrată cu puteri
reale, dar și limitate. Adunarea se compunea din „delegați pe care Parlamentele sunt
23
chemate să-i desemneze din rândul lor ... sau aleși prin sufragiu universal, direct, după
procedura stabilită de fiecare Înaltă Parte contractantă.”15 Odată cu intrarea în vigoare a
celor două Tratate de la Roma, competențele și puterile Adunării Comune precum și ale
celor două Adunări ale Comunității Economice Europene și Comunității Europene a
Energiei Atomice au fost încredințate unei Adunări unice, a cărei primă sesiune a avut loc
la 19-21 martie 1958.
Cu acest prilej, instituția a luat denumirea de Adunarea Parlamentară Europeană,

schimbată, la rândul ei, patru ani mai târziu în Parlamentul European, denumire acceptată
în unanimitate de toate instituțiile comunitare și reiterată și în Actul Unic. Bazele juridice
ale acestei instituții au fost înscrise în Tratatele de la Roma și în Tratatul de Fuziune de la
Bruxelles.
Parlamentul reprezintă cetățenii din statele membre ale Uniunii Europene, fiind
singura instituție a Uniunii ai cărei membri sunt aleși în mod democratic, prin vot universal
direct, la fiecare cinci ani. Acesta a cunoscut un proces evolutiv original reușind să obțină
pe lângă competențe bugetare și un rol important în materie legislativă și în materie de
relații externe. Parlamentul European se compune din deputați sau „reprezentanți ai
popoarelor statelor” rezultând astfel că membrii reprezintă interesele popoarelor mai mult
decât pe acelea ale statelor membre, interesele naționale fiind reprezentate din plin în
cadrul Consiliului. Este organizat în sistem unicameral.
Prima Adunare Comună a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului a reunit 78
de membri, reprezentanți ai parlamentelor naționale ale celor șase state fondatoare
(Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg). În anul 1957, odată cu semnarea
Tratatelor de la Roma prin care s-au instituit celelalte două Comunități a crescut și
numărul deputaților delegați de parlamentele naționale, acesta ajungând la 162.
La data de 16 ianuarie 1973 a avut loc prima reuniune a deputaților, după ce au
aderat Danemarca, Irlanda și Marea Britanie, numărul deputaților ajungând la 198 de
membri. Un aspect deosebit de important îl reprezintă data de 20 septembrie 1976, dată
la care Consiliul de Miniștri adoptă „Actul privitor la alegerea reprezentanților în
Parlamentul European prin sufragiu universal direct”17 fapt care a făcut ca trei ani mai
târziu la, 7-10 iunie 1979, reprezentanții parlamentelor naționale să poată să fie aleși prin
vot universal direct de către proprii cetățeni pentru un mandat la Parlamentul European,
fapt care a condus în același timp și către legitimitatea democratică a Parlamentului.
Prima reuniune a membrilor Parlamentului European aleși prin vot universal direct a
numărat 410 deputați, numărul acestora continuând să crească la 434 odată cu aderarea
Greciei iar cinci ani mai târziu la 518 după aderarea Spaniei și Portugaliei. Următoarele
două extinderi ale numărului deputaților Parlamentului European au avut loc ca urmare a
unificării germane din 1994 și aderării Austriei, Finlandei și Suediei la Uniunea Europeană,
numărul acestora fiind de 567 de deputați, respectiv 626 deputați.
Locurile în Parlament sunt repartizate în așa fel încât să garanteze o reprezentare
proporțională cu prezența tuturor forțelor politice majore din țările lor. Prin Tratatul de la
Nisa s-a urmărit consolidarea rolului de colegislator al Parlamentului European.
Tratatul de la Lisabona aduce o completare prevederii Tratatului de la Nisa privind
numărul minim al eurodeputaților stabilind că numărul acestora nu va depăși 751 (750
24
plus președintele), iar reprezentarea locurilor pe state membre se va face după principiul
proporționalității degresive10.
Odată cu aderarea României și Bulgariei la Uniunea Europeană, Parlamentul
European numără 736 de deputați aleși în cele 27 de state membre ale Uniunii Europene.
Într-o Uniune Europeană cu 27 de state membre, în legislatura 2014-2019 repartizarea
locurilor în Parlamentul European arată astfel:
Legislatura
2014-2019
Germania - 96 Franța - 74 Italia – 73
Regatul Unit - 73 Spania - 54 Polonia - 51
România - 32 Țările de Jos - 26 Belgia - 21
Grecia - 21 Ungaria - 21 Portugalia - 21
Republica Cehă - 21 Suedia - 20 Austria - 18
Bulgaria - 17 Danemarca - 13 Finlanda - 13
Slovacia - 13 Irlanda - 11 Croația - 11
Lituania - 11 Letonia - 8 Slovenia - 8
Cipru - 6 Luxemburg - 6 Estonia - 6
Malta - 6
Total: 751 locuri
În legislatura actuală, repartizarea locurilor în Parlamentul European arată astfel:
Germania - 96 Franța - 79 Italia - 76

Spania - 59 Polonia - 52 România - 33
Țările de Jos - 29 Belgia - 21 Grecia - 21
Ungaria - 21 Portugalia - 21 Suedia - 21
Republica Cehă - 21 Austria - 19 Bulgaria - 17
Finlanda - 14 Danemarca - 14 Slovacia - 14
Irlanda - 13 Croația - 12 Lituania - 11
Letonia - 8 Slovenia - 8 Estonia - 7
Cipru - 6 Luxemburg - 6 Malta - 6
Total: 705 locuri
Repartizarea în funcție de afilierea politică este reglementată de Regulamentul intern

care conţine prevederea potrivit căreia deputaţii se pot organiza în grupuri politice după
afinităţi, fapt ce a determinat apariţia mai multor grupuri. În prezent, aceste grupuri sunt:
Grupul Partidului Popular European (Creştin Democrat), Grupul Alianţei Progresiste a
Socialiştilor şi Democraţilor din Parlamentul European, Grupul Alianţei Liberalilor şi
Democraţilor pentru Europa, Grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană, Conservatorii şi
Reformiştii Europeni, Grupul Confederal al Stângii Unite Europene/Stânga Verde Nordică,
Grupul Europa Libertăţii şi Democraţiei Directe şi Grupul Europa Naţiunilor şi Libertăţii.
10Potrivit acestui principiu, deputații din statele membre cu cei mai mulți locuitori vor reprezenta un
număr mai mare de cetățeni decât deputații din statele cel mai puțin populate
25
Pentru constituirea unui grup politic, numărul minim este de 25 de deputaţi şi cel
puţin o pătrime din statele membre trebuie să fie reprezentate în cadrul grupului. Un
deputat poate să facă parte doar dintr-un singur grup politic sau să nu facă parte din
niciun grup politic fiind considerat deputat neafiliat. De precizat și faptul că în prezent
reprezentarea femeilor în Parlamentul European este în continuă creștere, din numărul
total al deputaților mai mult de o treime sunt femei. Membrii Parlamentului European pot
cumula mandatul de parlamentar național cu cel de parlamentar european dar nu pot fi
membri ai guvernelor naționale sau în alte instituții ale Uniunii Europene.
Odată aleși, deputații se regrupează și votează potrivit afinităților lor politice mai mult
decât în funcție de naționalitățile lor. În ceea ce privește mandatul unui deputat, acesta
este de cinci ani și se deschide cu săptămâna care urmează alegerii și se încheie cu
sfârșitul săptămânii care urmează alegerilor următoare.
Parlamentul desemnează dintre membrii săi un președinte și un Birou, își întocmește
regulamentul intern de funcționare cu majoritatea membrilor care îl compun. Președintele
este ales pe o perioadă de doi ani și jumătate cu posibilitatea de reînnoire a mandatului.
Acesta are în principal următoarele atribuții:
 asigură respectarea Regulamentului de procedură al Parlamentului şi garantează
buna desfăşurare a activităţilor acestei instituţii şi ale organelor sale constitutive;
 reprezintă Parlamentul în afacerile juridice şi în relaţiile externe;
 coordonează toate lucrările Parlamentului, precum şi dezbaterile din şedinele
plenare;
 prezintă în deschiderea fiecărei reuniuni a Consiliului European punctul de vedere şi
preocupările instituţiei pe care o reprezintă cu privire la subiecte specifice şi la
puncte înscrise pe ordinea de zi;
 în urma adoptării de către Parlament a bugetului Uniunii Europene în a doua lectură,
îl semnează, pentru ca astfel acesta să devină operaţional.
Președintele este ajutat de Biroul care este compus din 14 vicepreședinți și din
chestori cu statut de observatori, aceștia fiind responsabili de chestiuni administrative și
financiare care îi privesc direct pe deputați, în funcție de orientările stabilite de Birou. Sunt
aleși de Parlament pe o perioadă de doi ani și jumătate, cu posibilitatea de reînnoire.
Preşedintele este ajutat de Biroul care este compus din 14 vicepreşedinţi şi din
chestori cu statut de observatori, aceştia fiind responsabili de chestiuni administrative şi
financiare care îi privesc direct pe deputaţi, în funcţie de orientările stabilite de Birou. Sunt
aleşi de Parlament pe o perioadă de doi ani şi jumătate, cu posibilitatea de reînnoire. De
asemenea, Parlamentul European este asistat de un Secretariat General cu sediul la
Luxemburg şi Bruxelles, care îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea unui Secretar
General desemnat de către Birou. În cadrul Secretariatului General există şi un director
pentru relaţiile cu fracţiunile politice. La rândul lui, Biroul poate fi lărgit şi cu preşedinţii
grupurilor politice. Parlamentul stabileşte Comisiile parlamentare permanente, temporare
sau de anchetă.
Activitatea Parlamentului poate fi subliniată prin două etape principale. Pe de o parte,
etapa comisiilor, la ora actuală existând 20 de comisii permanente11 (ex. agricultură, buget,
11 O comisie este alcătuită din 24 până la 76 de deputaţi şi are un preşedinte, un birou şi un secretariat.
26
control bugetar, politică regională, petiţii, politică externă şi drepturile omului, drepturile
femeilor) care elaborează rapoarte pentru a fi supuse votului Adunării în plen în cadrul
procedurilor de aviz conform, de aviz consultativ, de cooperare sau de codecizie. De
asemenea, Parlamentul poate constitui şi subcomisii şi comisii speciale temporare în
vederea gestionării unor probleme specifice. Pe lângă cele 20 comisii există și 2
subcomisii. Pe de altă parte, există etapa ședințelor plenare, al căror scop îl constituie
adoptarea legislației.
În ceea ce privește competențele Parlamentului, acestea sunt împărțite în 3 mari
cateogorii:
A. Atribuții legislative
B. Atribuții de supraveghere și control
C. Atribuții bugetare
A. Atribuții legislative
Parlamentul European are rolul de a adopta legislația Uniunii Europene, un rol extins
prin Tratatul de la Lisabona, astfel că acesta împarte alături de Consiliul Uniunii Europene,
pe baza propunerilor făcute de Comisia Europeană, rolul de legislator în aproape toate
domeniile de competenţă ale Uniunii Europene.
Procedura de codecizie reprezintă procedura legislativă ordinară, prin care
Parlamentul împreună cu Consiliul au responsabilități egale în activitatea de legiferare, în
domeniile care necesită majoritatea calificată de voturi în Consiliu (ex. agricultura,
pescuitul, imigraţia, cooperarea poliţienească și judiciară, politica de coeziune și de
dezvoltare regională, sportul și tineretul, energia, turismul, politica spaţială ș.a.).
Tratatul de la Maastricht (art. 189B) a instituit12 procedura de adoptare a actelor
comunitare prin care Parlamentul decide împreună cu Consiliul. Această inovaţie face din
Parlament un codecidor şi îi conferă un drept de veto, aceasta neînsemnând însă că a
devenit şi colegislator, deoarece nu dispune de o veritabilă putere de iniţiativă, care
continuă să rămână apanajul Comisiei.
Procedura codeciziei este lungă, complexă şi amănunţită, desfăşurându-se în mai
multe faze. Comisia îşi prezintă propunerea Parlamentului şi Consiliului. Parlamentul
adoptă un prim aviz asupra acestei propuneri. Consiliul adoptă la rândul lui o poziţie
comună pe care o transmite Parlamentului. Dacă, în următoarele trei luni, Parlamentul
aprobă poziţia comună, Consiliul aprobă definitiv actul în cauză; dar, dacă Parlamentul nu
se pronunţă, se consideră o aprobare tacită şi în asemenea situaţie Consiliul adoptă actul.
Dacă însă majoritatea absolută a Parlamentului respinge poziţia comună a
Consiliului, acesta poate convoca Comitetul de Conciliere (Comitetul de Conciliere
reuneşte membri ai Consiliului şi reprezentanţi ai Parlamentului). Dacă Comitetul de
Conciliere nu poate ajunge la nici un acord, propunerea nu este adoptată.
12 Art. 189 B al Tratatului de la Maastricht.

27
Astfel, Parlamentul European deţine ultimul cuvânt în procesul legislativ, el având
mijloacele de a bloca o decizie pe care o dezaprobă. Codecizia implică deci un dialog între
cei doi codecizori, desfăşurându-se pe durata a trei luni, în unele situaţii şase săptămâni
care, succedându-se, se pot prelungi chiar peste un an.
Prin procedura avizului conform, rolul Parlamentului fiind acela de a ratifica acordurile
internaționale încheiate de Uniunea Europeană, inclusiv a tratatelor de extindere a Uniunii
Europene. Avizul conform se dă cu majoritatea absolută a membrilor Parlamentului,
aplicându-se acordurilor de adeziune la Comunitate, acordurilor de asociere şi
protocoalelor la aceste acorduri (art. 237 şi 238 din Tratatele C.E.E., devenite în Tratatul
asupra Uniunii Europene art. O).
Avizul conform a fost instituit de Actul Unic European, iar Tratatul de Maastricht i-a
extins procedura la şase noi domenii: dreptul de a locui şi de a circula al cetăţenilor Uniunii,
elaborarea unei proceduri uniforme referitoare la exercitarea dreptului de vot şi de a fi ales
al cetăţenilor Uniunii pentru Parlamentul European, modificarea statutelor Sistemului
European al Băncilor Centrale şi atribuirea de sarcini specifice Băncii Centrale Europene,
regulile aferente fondurilor structurale şi creării Fondului de Coeziune, admiterea în Uniune
a unui nou stat european (art. O), semnarea de către Comunitate a acordurilor de asociere
precum şi a altor acorduri care creează un cadru instituţional specific de organizare a
procedurilor de cooperare. Parlamentul s-a servit de această putere pentru a întârzia
acordurile de asociere din raţiuni „politice” derivate din comportamentul statului terţ
contractant mai mult decât din conţinutul acordului.
Procedura de aviz conform presupune mai multe faze succesive. Astfel, Preşedintele
Consiliului de Miniştri cere avizul printr-o scrisoare adresată preşedintelui Parlamentului,
care o transmite comisiei parlamentare competente. După vot, Comisia elaborează o
recomandare în care propune Parlamentului admiterea sau respingerea avizului conform.
Cu majoritatea absolută a parlamentarilor, se constată adoptarea sau refuzul. Rezultatul
este anunţat de preşedinte. În situaţia în care avizul conform a fost acordat, el este publicat
în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, seria Comunicări.
Avizul consultativ obligatoriu (nu conform) este o procedură prin care Consiliul este
împiedicat să adopte o decizie fără avizul Parlamentului. Tratatul de la Maastricht prevede
consultarea sistematică a Parlamentului, care, la rândul lui, trebuie să emită un aviz într-un
anumit termen. Este cazul pentru fiscalitatea indirectă şi pentru armonizarea legislaţiilor.
Parlamentul este consultat asupra deciziilor referitoare la extinderea drepturilor privind
cetăţenia Uniunii, pentru transporturi), politicii de vize, sau politicii industriale. Dacă avizul
nu este dat în termenul stabilit, se consideră o aprobare tacită, situaţie în care Consiliul
poate să statueze.
Procedura de cooperare se aplică pentru adoptarea de măsuri referitoare la piaţa
internă, la libera circulaţie a persoanelor, la libera prestaţie de servicii, la coeziunea
economică şi socială, la cercetarea şi dezvoltarea tehnologică. Curtea de Justiţie a conchis
28
că obiectul procedurii de cooperare „este consolidarea participării Parlamentului European
la procesul legislativ în Comunitate”.13
Actul Unic este cel care a creat procedura de cooperare, oferind posibilitate
Parlamentului, cu majoritatea absolută a membrilor săi, să respingă la a doua lectură
„poziţia comună” a Consiliului; în această situaţie, Consiliul nu poate statua decât în
unanimitate. Tot astfel, amendamentele Parlamentului, adoptate cu aceeaşi majoritate, nu
pot fi reluate de Consiliu decât dacă sunt sprijinite în unanimitate de membrii acestuia.
Câmpul său de aplicare a fost lărgit prin Tratatul de la Maastricht la noi domenii (ex.
reglementarea care interzice discriminarea pe considerente de naţionalitate, modalităţile de
supraveghere multilaterală a politicilor economice ale statelor membre, armonizarea
monedelor naţionale în cadrul monedei unice, decizii referitore la Fondul social european,
la Fondul european de dezvoltare regională, la mediu, pregătirea profesională ș.a.).
Procedura de consultare simplă reprezintă o procedură legislativă de bază a
Comunităţii Europene, care obligă Consiliul să consulte Parlamentul mai înainte de
adoptarea oricărei decizii, sub condiţia nulităţii actului. Această procedură este prevăzută
în mai multe articole ale Tratatelor C.E.E. şi C.E.E.A.. În urma sesizării Consiliului cu o
propunere din partea Comisiei, Parlamentul îşi dă avizul într-o singură lectură, cu
majoritatea voturilor exprimate. În cadrul C.E.E., consultarea simplă se aplică cu deosebire
măsurilor luate în cadrul politicilor comune, unor decizii cu caracter instituţional sau
bugetar, măsurilor de armonizare în materie fiscală, şi directivelor privitoare la stabilirea şi
funcţionarea Pieţei Comune care nu sunt acoperite de art. 100A (piaţa internă). Consiliul
poate, în mod valabil, să consulte Parlamentul asupra oricărei propuneri legislative.
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a subliniat în mai multe rânduri că participarea
Parlamentului la procesul legislativ „este reflectarea la nivelul Comunităţii a unui principiu
fundamental, după care popoarele participă la exercitarea puterii prin intermediul unei
Adunări reprezentative”. Ca urmare, „Consultarea regulată a Parlamentului prevăzută de
Tratat constituie...o formalitate esenţială a cărei nerespectare antrenează nulitatea
actului”14 în cauză.
Nu în ultimul rând, în cadrul atribuțiilor sale legislative intră și revizuirea programului
de lucru al Comisiei și posibilitatea acestuia de a solicita Comisiei să propună acte
legislative.
B. Atribuții de supraveghere și control
În categoria acestor atribuții deținute de Parlamentul European, un rol important
revine exercitării controlului democratic asupra tuturor instituțiilor U.E.
Tratatul C.E.E. atribuie Parlamentului mai multe mijloace pentru exercitarea puterilor
sale de control:
13 C.J.C.E., juin, 1991, Aff. C-300/89, Rec. 1991, p. I-2867.

14 C.J.C.E., 29 oct. 1980, Aff. 138/79, Rec. 1980, p. 3333, pt. 33.
29
 Moţiunea de cenzură15. Adoptarea unei asemenea moţiuni este subordonată
respectării unei condiţii de bază, şi anume, aceea de a şti că ea se referă la activităţile
Comisiei. Mai sunt impuse încă trei condiţii procedurale: un termen de trei zile între
depunerea moţiunii, supunerea ei la vot prin „scrutin public” şi adoptarea moţiunii cu două
treimi din voturile exprimate. În cazul adoptării moţiunii, Comisia trebuie să demisioneze.
 Examinarea raportului anual general16 pe care Comisia trebuie să-l prezinte
Parlamentului.
 Întrebări parlamentare17. Parlamentul poate adresa întrebări Comisiei, fie scrise fie
orale. Pe parcursul anilor, Consiliul s-a angajat să răspundă întrebărilor parlamentare.
Acestea pot îmbrăca patru forme: întrebări scrise, întrebări orale cu dezbatere, întrebări
orale fără dezbatere, întrebări generale. Acestea prezintă avantajul rapidităţii şi posibilităţii
unei reacţii imediate.
 Petiţii. Regulamentul Parlamentului în art. 128 atribuie un drept de petiţie „oricărui
cetăţean al Comunităţii ... cu titlu individual sau în asociaţie cu alţi cetăţeni”. Tratatul de la
Maastricht precizează că „orice cetăţean al Uniunii, precum și orice persoană fizică sau
juridică care locuieşte sau care îşi are reşedinţa statutară în unul din statele membre, are
dreptul de a prezenta, individual sau colectiv, o petiţie Parlamentului European asupra unui
subiect aparţinând domeniilor de activitate a Comunităţii şi care îl sau o priveşte direct”.
Astfel, acesta analizează petițiile cetățenilor și formează comisii de anchetă.
De asemenea, Parlamentul alege președintele Comisiei și aprobă colegiul comisarilor
în ansamblu, aprobă modalitatea în care s-a cheltuit bugetul U.E. prin descărcarea de
gestiune, discută politicile monetare cu Banca Centrală Europeană și, nu în ultimul rând,
participă la misiuni de observare a alegerilor pentru garantarea unor alegeri democratice,
prin verificarea caracterului liber și echitabil al alegerilor.
În cadrul atribuțiilor de supraveghere ale Parlamentului European intră și rolul de
gardian al libertăților fundamentale, ale drepturilor omului și ale democrației, atât în
Uniunea Europeană, cât și în restul celorlalte țări.18 Prin Tratatului de la Lisabona, Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene19, a căpătat un caracter juridic obligatoriu20,
iar crearea Agenţiei Europene pentru Drepturi Fundamentale, cu rolul de a asigura
aplicarea acestor drepturi în statele membre, subliniază importanța rolului Parlamentului
European în acest domeniu.
15 Art. 144 al Tratatului C.E.E. Această moțiune de cenzură nu a fost aplicată niciodată.
16 Ibidem, art. 143.
17 Ibidem, art. 140.
18 Prin Tratatul de la Lisabona se stipulează că Uniunea Europeană se întemeiază pe valorile respectării
demnităţii umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a
drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor.
19 Așa cum este stipulat și în preambul acesteia, ”Carta reafirmă, cu respectarea competențelor și sarcinilor
Uniunii, precum și a principiului subsidiarității, drepturile care rezultă în principal din tradițiile constituționale și
din obligațiile internaționale comune statelor membre, din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor
omului și a libertăților fundamentale, din Cartele sociale adoptate de Uniune și de către Consiliul Europei,
precum și din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Curții Europene a Drepturilor Omului.”
20 La solicitarea Parlamentului European.
30
Tot în acest context, trebuie menționat că Parlamentul European publică un raport
anual privind situaţia drepturilor omului în lume și acordă Premiul Saharov 21, pentru
recunoașterea luptei și eforturilor depuse de persoane sau organizații, în scopul apărării
drepturilor omului, democrației, libertății de gândire și libertății de exprimare.
De asemenea, Parlamentului European îi revine rolul de a alege Ombudsmanul
European22, care are rolul de a examina plângerile cu privire la administrarea defectuoasă
în instituţiile şi organismele Uniunii Europene.
C. Atribuții bugetare
Parlamentul are și rol bugetar, acesta exercitând „puterile de deliberare şi de control
care îi sunt atribuite prin prezentul Tratat”23, având un rol activ în procesul de adoptare a
bugetului Uniunii.
De asemenea, acesta stabilește bugetul Uninii, alături de Consiliu și, totodată, aprobă
bugetul pe termen lung al U.E., așa-numitul „cadru financiar multianual”, o dată la șapte
ani. Practic, la nivel bugetar Tratatul de la Lisabona prevede că Parlamentul European şi
Consiliul vor stabili împreună cheltuielile, fapt care conduce către o situaţie de echilibru
privind aprobarea bugetului Uniunii Europene de către cele două instituţii. În cadrul acestui
buget pe termen lung, ultimul fiind stabilit pentru perioada 2014-2020, un procent majoritar
revine conservării și gestionării resurselor naturale, prin politica agricolă comună și
dezvoltarea rurală (38,9%) și coeziunii pentru creșterea și ocuparea forței de muncă, prin
ocuparea forței de muncă, coeziunea teritorială și cooperare (33,9%).
Prin urmare, competenţele Parlamentului European au fost extinse progresiv de la un
tratat la altul, cel mai nou, Tratatul de la Lisabona confirmând acest lucru prin acordarea
unor competenţe sporite la nivel legislativ, bugetar şi în materie de acorduri internaţionale,
având totodată un rol esențial în alegerea președintelui Comisiei Europene 24 și în
împărțirea puterii bugetare și legislativă cu Consiliul Uniunii Europene.
De asemenea, Parlamentul European are și un rol în desfășurarea politicilor de
extindere, de dezvoltare și ajutor umanitar ale Uniunii, fiind nevoie de acordul
Parlamentului în ceea ce privește încheierea de noi acorduri de aderare, precum și să
aprobe majoritatea acordurilor internaţionale încheiate de Uniunea Europeană.
1.4.2. Comisia Europeană
La 10 august 1952 Înalta Autoritate (așa cum a fost pentru început numită Comisia
în cadrul CECO) și-a început prima ședință la Luxemburg, prezidată de Jean Monnet.
Independentă de guvernele celor șase state membre (Franța, Germania, Italia, Belgia,
Olanda și Luxemburg) acesta a fost însărcinată cu administrarea producției de cărbune și
oțel.
21 Premiul Saharov se acordă începând cu anul 1989.

22 A se vedea Elena Marinică, Promovarea și protecția drepturilor omului prin instituții de tip ”ombudsman”,
Revista Drepturile Omului nr. 1/2009, Editura I.R.D.O, Bucureşti, pp. 63-80
23 Art. 137 al Tratatului C.E.E..
24 Este nevoie de avizul conform al Parlamentului European.
31
Dacă în Tratatul CECO era denumită Înalta Autoritate, ulterior acesta a devenit
Comisie în cadrul Tratatelor de la Roma privind instituirea Comunității Economice
Europene și a Comunității Europene a Energiei Atomice. Fuziunea executivelor realizată
prin Tratatul de la Bruxelles (8 aprilie 1965) a făcut din Comisii (Înalta Autoritate și cele
două Comisii CEE și CEEA) o Comisie Unică, cu competențele rezultate din fiecare tratat.
Actul Unic precum și Tratatul de la Maastricht au confirmat mecanismul fundamental al
Comisiei în ansamblul instituțional al Comunităților.
Până la adoptarea Actului Unic European, Consiliul de Miniștri deținea atât puterea
legislativă, cât și pe cea executivă, Comisia putând lua măsuri de execuție doar în baza
unor abilitări date de către Consiliu. După acest moment Comisia a devenit executivul
Comunităților, cu excepția unor situații în care își rezervă Consiliul acest drept.
În prezent, Comisia Europeană reprezintă instituția cea mai originală a sistemului
european îndeplinind atribuțiile unui adevărat executiv, fiind un organ colegial compus din
cetățeni naționali ai statelor membre cu rangul de comisari și este condusă de un
președinte asistat de unul sau doi vicepreședinți.
Președintele și vicepreședinții sunt desemnați dintre membrii Comisiei, conform
aceleiași proceduri după care sunt aleși și membrii Comisiei. Tratatul asupra Uniunii
Europene a prelungit mandatul președintelui de la doi ani la cinci ani, același mandat fiind
al întregii Comisii. În funcției de rezultatul alegerilor europene, Președintele Comisiei este
propus de guvernele naţionale și ales de Parlamentul European cu majoritate absolută.
Potrivit prevederilor înscrise în Tratatul de la Bruxelles, prevederi care își păstrează
actualitatea și în prezent, „membrii Comisiei își exercită funcțiunile în deplină
independență în interesul general al Comunității. În îndeplinirea îndatoririlor lor, ei nu
solicită și nu acceptă instrucțiuni de la niciun guvern, de la niciun organism ...‖. Este una
din caracteristicile Comisiei: independența comisarilor25”.
Numirea acestora se face de către guvernele statelor membre de „comun acord”,
ceea ce subliniază independența acestora. Acordul tuturor asupra numirii unui comisar îi
determină deci independența chiar față de statul căruia comisarul respectiv îi este
cetățean.
Deşi Tratatul asupra Uniunii Europene nu utilizează termenul de învestitură, membrii
Comisiei trebuie să primească această învestitură de la Parlamentul European, având în
vedere că după numirea membrilor Comisiei de către guvernele statelor, Comisia îşi
prezintă programul în faţa Parlamentului European pentru a fi dezbătut şi a obţine
aprobarea acestuia. Art. 158 din T.U.E. dispune că „Guvernele statelor membre
desemnează de comun acord, după consultarea cu Parlamentul European, personalitatea
pe care o ia în considerare să o numească preşedintele Comisiei ... Preşedintele şi ceilalţi
membri ai Comisiei ... sunt supuşi, ca organ colegial, la un vot şi la aprobarea
Parlamentului European ...”.
Comisarii sunt recrutați dintre tehnicieni, înalți funcționari, profesori, experți și, în
ultimul timp din ce în ce mai frecvent, din rândurile oamenilor politici. Avantajul este
evident în sensul că se întărește autoritatea Comisiei în raport cu Parlamentul și Consiliul,
dar și un dezavantaj, întrucât periclitează caracterul de independență al comisarului față
de guvernul țării căreia îi aparține. Membrii Comisiei trebuie să primească învestitura
Parlamentului European. După numirea membrilor Comisiei de către guvernele statelor,
Comisia își prezintă programul în fața Parlamentului European pentru a fi dezbătut și a
25 I.M. Zlătescu, R.C. Demetrescu, Drept instituțional european, Edit. Olimp, București, 1999, pag. 107.
32
obține aprobarea acestuia. Președintele și ceilalți membri ai Comisiei ... sunt supuși, ca
organ colegial, la un vot și la aprobarea Parlamentului European ...”. Numărul comisarilor
s-a dovedit în timp că este variabil la fel ca și în cazul celorlalte instituții, astfel că a
cunoscut modificări în funcție de numărul statelor membre care au aderat la Uniune.
Dacă prima Comisie, cunoscută sub denumirea de Înalta Autoritate creată prin
Tratatul de la Paris era formată din nouă membri, iar în 1995 când Uniunea număra 15
state membre Comisia era compusă din 20 de membri, în prezent aceasta este compusă
din 27 de comisari, din care unul are funcția de președinte al Comisiei Europene, întrucât
fiecare stat membru al Uniunii Europene își deleagă câte un comisar căruia i se acordă o
anumită sferă de competență politică. Organizarea Comisiei este dominată de principiul
colegialității.
Comisarii sunt organizați în Colegiul comisarilor26, din care fac parte 27 de comisari.
Comisia este compusă dintr-un număr de direcţii generale şi servicii orizontale, cu sediul
principal la Bruxelles (majoritatea) şi la Luxemburg (ex. Oficiul statistic, Oficiul publicaţiilor
oficiale). Comisia şi-a creat şi un număr de agenții, care se pot grupa în două mari
categorii: cele care sunt pur consultative şi cele care într-un anumit fel participă la procesul
decizional.
Principiul colegialității comisarilor implică neîmpărţirea competenţelor atribuite
Comisiei. Deși colegialitatea implică neîmpărțirea competențelor atribuite Comisiei, nevoia
sporirii eficacității acesteia a condus în practică la dotarea fiecărui comisar cu o
responsabilitate specială asupra unuia sau mai multor sectoare de activitate, colegialitatea
rămânând însă o realitate, întrucât orice comisar poate interveni în orice problemă, și nu
numai asupra aceea sau acelora din domeniul său de competență.
Principiul responsabilității colective stă la baza organizării Comisiei Europene.
Şedinţele Comisiei se desfășoară cel puţin o dată pe săptămână, în şedinţe care nu
sunt publice, sub trei modalităţi:
 în primul sistem, în şedinţe plenare;
 în şedinţe săptămânale ale şefilor de cabinete (fiecare comisar dispune de câţiva
colaboratori, aleşi sau nu, dintre funcţionarii Comisiei);
 a treia modalitate o reprezintă „procedura scrisă”, prin care orice comisar poate
prezenta o propunere scrisă colegilor săi, care poate fi considerată acceptată dacă într-un
anumit timp nu se cere o dezbatere sau nu se exprimă o rezervă.
Comisia are competențe în a redacta propuneri de acte legislative, dar și drept de
iniţiativă exclusiv, pentru ca mai apoi să asigure punerea în practică a actele legislative
adoptate de către Consiliu și Parlamentul European. Puterea de execuţie a Comisiei
Europene înseamnă că, odată decizia fiind luată (indiferent de forma sa juridică) de către
Consiliu, Comisia are ca misiune să vegheze la îndeplinirea ei.
Rolul Comisiei privește și protejarea intereselor cetățenilor statelor membre și ale
Uniunii prin garantarea respectării legislației Uniunii (”gardian al tratatelor”), consultarea
experților și a cetățenilor, precum și gestionarea activității Uniunii Europene de zi cu zi și a
politicilor Uniunii și alocarea fondurilor europene.
26 În art. 1 din Decizia Comisiei Europene din data de 24 februarie 2010, referitor la ”colegialitate” se
precizează următoarele: ”Comisia acționează în calitate de colegiu în conformitate cu dispozițiile prezentului
regulament de procedură și potrivit priorităților pe care le-a stabilit în cadrul orientărilor politice definite de
președinte în conformitate cu articolul 17 alineatul (6) din T.U.E.”.
33
Nu în ultimul rând, Comisia prioritizează cheltuielile Uniunii, elaborând proiectele de
bugete anuale și exercitând acțiunea de control asupra cheltuielilor.
În ceea ce privește funcția acesteia de reprezentare, aceasta este şi mai evidentă pe
plan internaţional prin aceea că are o putere specifică proprie în negocieri, cu deosebire în
domeniul politicii comerciale şi în relaţiile cu terţe ţări.
Astfel, în planul relațiilor externe, Comisia reprezintă Uniunea la nivel internațional,
prin negocierea acordurilor internaționale în numele Uniunii.
Competențele Comisiei privesc puterea de inițiativă, de execuție și de reprezentare.
Puterea de inițiativă este exercitată prin intermediul unei propuneri adresate
Consiliului, nu neapărat sub forma unui proiect de act, ci și prin enunțarea principiilor
generale sau a unui text de tipul memorandumului, programului sau cartei albe. Dacă într-
un stat național dreptul de inițiativă este exercitat de guvern și de parlament, la nivelul
Uniunii Europene acest drept revine în principal Comisiei Europene și doar cu titlu de
excepție, în unele cazuri revine Consiliului și Parlamentului European.
Puterea de execuție înseamnă că, odată decizia fiind luată (indiferent de forma sa
juridică) de către Consiliu, Comisia are ca misiune să vegheze la îndeplinirea ei. Tot
Comisiei îi revine și sarcina de a face să fie respectate obligațiile UE și, pentru aceasta,
ea dispune de posibilitatea de a culege informații, de a proceda la verificări, de a aplica
sancțiuni pecuniare.
Puterea de reprezentare a Comisiei este și mai evidentă pe plan internațional prin
aceea că are o putere specifică proprie în negocieri, cu deosebire în domeniul politicii
comerciale și în relațiile cu terțe țări. În concluzie, este păzitoarea Tratatelor, deține în
multe domenii inițiativa, este organul executiv al Comunității, negociază tratate
internaționale.
1. Descrieți în câteva cuvinte care este rolul Comisiei Europene și al Parlamentului

European?
2. Care sunt funcțiile predominante pe care Comisia Europeană și Parlamentul

European le îndeplinesc?
3. Care sunt instituțiile Uniunii Europene care exercită funcția legislativă?

Argumentați.
jurisprudență și doctrină, ediția a-VI-a, Editura Hamangiu, 2017, pp. 34-44, pp.56-73.
Elena Marinică (2019), Improving the European Citizens' Initiative from the
good addministrion, Supplement of Valahia University Law Study 2019, pp.300-311.
International, 2011, pp.191-220.
34
Pagini web:
https://europa.eu/european-union/about-eu/institutions-bodies/european-
commission_ro
https://ec.europa.eu/info/index_ro
parliament_ro
https://www.europarl.europa.eu/portal/ro
35
MODULUL 2. INSTITUȚII EUROPENE – CURTEA DE JUSTIȚIE A UNIUNII
EUROPENE, CURTEA DE CONTURI ȘI BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ
Scopul modulului:
Studentul va fi capabil să explice rolul instituțiilor europene în vederea înțelegerii modalității de
formare și funcționare cât și a locului și rolului lor în construcția europeană.
Obiectivele modulului:
La finalul parcurgerii acestui modul, cursanții vor putea:
- să cunoască rolul și evoluția celorlalte trei dintre instituțiile europene, respectiv Curtea de
Justiție a Uniunii Europene, Curtea de Conturi a Uniunii Europene și Banca Centrală Europeană.
- să se familiarizeze cu evoluția acestor instituții europene;
- să cunoască trăsăturile definitorii ale fiecărei instituții europene din cele enumerate în
prezentul modul.
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2.1. CURTEA DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE
- care sunt premisele care au dus la crearea Curții de Justiție a Comunităților Europene și evoluția
acesteia spre Curtea de Justiție a Uniunii Europene.-

- cunoști noțiunea de ”jurisdicție a Uniunii Europene”,
- caracterizezi instituția Curtea de Justiție a Uniunii Europene.
Curtea de Justiție este instituția UE care a fost prevăzută în toate cele trei tratate
constitutive ale Comunităților, precum și în Protocolul privind Statutul Curții de Justiție
anexat tratatelor de la Roma.27 Instanță supremă în materie de drept european ce asigură
respectarea interpretării și aplicării tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, Curtea de
Justiție a Uniunii Europene reprezintă instituția jurisdicțională a U.E. și a Comunității
Europene a Energiei Atomice (C.E.E.A.), care își regăsește temeiurile juridice în art.31-45
din Tratatul C.E.C.O., art.4, 164-168 din Tratatul C.E.E. şi în art.136-160 ale Tratatului
C.E.E.A.
Unul din obiectivele fundamentale ale Curții de Justiţie este asigurarea respectării
dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor, aceasta intervenind în toate domeniile ce
decurg din aceasta. Tratatul de la Amsterdam sporeşte competenţele Curţii în domeniul
cooperării juridice şi poliţieneşti cu excepţia cazurilor care implică ordinea publică. şi
adaugă faptul că aceasta devine competentă în ceea ce priveşte acţiunile instituţiilor
europene în domeniul drepturilor fundamentale pe care Uniunea trebuie să le respecte.
Tratatul de la Lisabona îndepărtează cele mai multe limitări în ceea ce priveşte
competenţa Curţii în domeniul cooperării juridice şi poliţieneşti .
Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, a făcut ca dreptul comunitar să

devină dreptul Uniunii Europene iar sistemul jurisdicţional al Uniunii să se numească
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene compusă din două instanţe: Curtea de Justiţie și
Tribunalul.
27 Statutul Curții de Justiție a fost succesiv modificat prin Decizii ale Consiliului.
36
Nu trebuie confundată Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, cu sediul la
Luxemburg, cu Curtea Europeană de Justiţie pentru Drepturile Omului, cu sediul la
Strasburg, care este o instituţie a Consiliului Europei.
3.1.1. Curtea de Justiție
Inițial, componența Curții a fost asigurată din 7 judecători şi 2 avocaţi generali,

numărul lor crescând pe măsură ce noi state au aderat la Comunitate (câte un judecător
pentru fiecare stat membru).
În prezent, Curtea de Justiţie de la Luxemburg este formată din 27 de judecători şi

este asistată de 11 avocaţi generali și grefierul, care este secretarul general al instituției.
Judecătorii Curţii sunt numiţi de comun acord de guvernele statelor membre. Aceştia
sunt selecţionaţi dintre personalităţile care prezintă „toate garanţiile de independenţă şi
care întrunesc condiţiile cerute pentru exercitarea, în ţările lor respective, a celor mai
înalte funcţii jurisdicţionale sau care sunt jurisconsulţi ce posedă competenţe notorii”
(art.167 alin.(1) din Tratatul C.E.E.). Pe toată durata mandatului acestora, ei sunt
independenţi de ţările lor de origine, care nu îi pot revoca. Potrivit art. 4 din Protocolul
privind Statutul Curţii de Justiţie din 1957 „în momentul instalării în funcţie, judecătorii îşi
iau angajamentul solemn ca, pe durata exercitării funcţiei şi după încetarea acesteia, să
îndeplinească obligaţiile care decurg din funcţie, îndeosebi obligaţia de a manifesta
onestitate şi reţinere în acceptarea anumitor funcţii sau avantaje după încetarea funcţiei
lor”.
Aceleaşi principii de numire a judecătorilor stau și la baza numirii avocaţilor generali,

aceștia având sarcina, aşa cum este prevăzut în tratate, de a prezenta public, cu toată
imparţialitatea şi total independent, concluzii motivate asupra cauzelor supuse Curţii de
justiţie, asistând astfel Curtea în activitatea sa şi sprijinind-o în îndeplinirea misiunii sale.
Mandatul judecătorilor şi avocaţilor generali este de 6 ani şi poate fi reînnoit. Din trei
în trei ani are loc o reînnoire parţială, în vederea asigurării unei anumite continuităţi a
Curţii.
Judecătorii desemnează din rândul lor un preşedinte pentru un mandat de trei ani,
de asemenea reeligibil. Atribuţiile preşedintelui Curţii se referă la conducerea lucrărilor, la
repartizarea lor între diferitele camere ale Curţii; pentru fiecare lucrare, preşedintele
însărcinează un judecător raportor, fixează termenele pentru fiecare fază procedurală,
data audierilor precum şi a deliberărilor.
Curtea este autorizată să creeze camere compuse fiecare din trei sau cinci
judecători. Tot Curtea desemnează din rândul avocaţilor generali un prim avocat general.
La cererea unui stat membru sau a unei instituţii UE, parte în instanţă, sau în situaţia
în care una din Camere solicită aceasta, Curtea poate judeca în şedinţă plenară în Marea
Cameră sau în camere formate din cinci sau din trei judecători.
Înainte de intrarea în funcţie, judecătorii şi avocaţii generali depun un jurământ

public. Ei se angajează să îşi exercite atribuţiile în deplină imparţialitate potrivit conştiinţei
lor, să respecte secretul deliberărilor. După depunerea jurământului, judecătorii şi avocaţii
generali semnează o declaraţie prin care se angajează în mod solemn „să respecte în
37
timpul exercitării funcţiilor lor şi după încetarea acestora obligaţiile ce decurg din sarcinile
lor, cu deosebire îndatoririle de cinste şi corectitudine …”.
Judecătorii şi avocaţii generali desemnează un grefier al Curţii căruia îi fixează şi

statutul. Acesta are obligaţia de a depune jurământul în faţa Curţii, la fel ca şi judecătorii şi
avocaţii generali. Sarcinile grefierului sunt cele de conducere a serviciilor de grefă: ia
notele de audiere, primeşte depoziţiile părţilor, întocmeşte minutele şedinţelor, conservă
documentele, notificările, înregistrează toate actele de procedură, întocmeşte procesele
verbale de audienţe, eliberează copiile după diferite acte etc. Este ajutat de doi grefieri
adjuncţi şi, împreună, asigură executarea bugetului şi supraveghează buna funcţionare a
serviciilor. Grefierul poate fi revocat în situaţia în care nu-şi îndeplineşte obligaţiile care îi
revin sau dacă nu mai corespunde condiţiilor cerute.
Curtea are organizată şi o echipă de interpreţi specializaţi în limbile oficiale ale UE.
În ceea ce privește competenţele jurisdicţionale ale Curții, acestea sunt bine definite,
exercitate fiind în cadrul procedurii întrebărilor preliminare şi al diferitelor categorii de
acţiuni.
În cadrul procedurii întrebărilor preliminare, suntem în prezența unei cooperări între

Curte și instanţele judecătoreşti naționale din statele membre (instanţe de drept comun în
materia dreptului Uniunii) în vederea aplicării uniforme a legislaţiei Uniunii. Astfel,
instanţelor naţionale le este oferită posiblitatea ca, în vederea clarificării unor probleme de
drept al Uniunii sau în ceea ce privește controlul validităţii unui act al Uniunii, să se
adreseze Curţii de Justiţie, care printr-o hotărâre sau ordonanţă motivată (cu caracter
obligatoriu pentru toate staele membre) se pronunță.
Aceeași procedură este aplicabilă și cetăţenilor europeni (parte în procedura din fața
instanței naționale) care doresc să își clarifice aspecte ce țin de aplicarea normelor Uniunii
care îi privesc.
De asemenea, există și procedura în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor de către

statele membre, în temeiul dreptului Uniunii. Competente să introducă această acţiune
sunt fie Comisia Europeană, fie statele membre, iar sancțiunea aplicată pentru
nerespectarea hotărârii Curții, constă în plata unei sume forfetare și/sau a unor penalităţi
cu titlu cominatoriu.
O altă procedură vizează acţiunea în anulare, prin care se solicită anularea unui act
(ex. regulament, directivă, decizie) emis de o instituţie, organ, oficiu sau agenție a Uniunii.
Acțiunile introduse de o instituţie a U.E. împotriva unei alte instituții sau acţiunile unui stat
membru împotriva Parlamentului European/Consiliului revin în competența Curții, iar
Tribunalului îi revine judecarea printre altele, tot în primă instanţă, a acţiunilor introduse de
persoane private.
Recursul reprezintă și acesta o procedură exercitată în fața Curții, care se

formulează împotriva hotărârilor şi ordonanţelor Tribunalului, fiind limitate la motive de
drept, având ca finalitatea fie anularea deciziei Tribunalului cu reținere spre judecare, fie
retrimiterea acesteia Tribunalului, care va fi ţinut de decizia pronunţată de Curte.
În ceea ce privește procedura în fața Curții, aceasta include o fază scrisă şi, atunci
când este cazul, o fază orală, publică. Atunci când se încheie procedura scrisă, este la
latitudinea părților să indice, dacă doresc organizarea unei ședințe de audiere a
38
pledoariilor (și care sunt motivele care stau la baza acestei solicitări). În cazul în care se
aprobă și se organizează ședința de audiere a pledoariilor, cauza se va ține în şedinţă
publică, care ia sfârșit odată cu prezentarea concluziilor avocatului general și cu soluția
Curții de Justiţie.
Hotărârile Curții de Justiţie sunt adoptate cu majoritate de voturi, în ședință publică,

având la bază un proiect de hotărâre redactat de judecătorul raportor. Întrucât la deciziile
Curţii de Justiţie nu se poate face recurs în faţa tribunalelor naţionale, acestea au valoare
obligatorie şi executorie pe întregul teritoriu al Uniunii Europene, ducând la crearea a ceea
ce numim ordinea juridică unică.
Totodată există și o serie de proceduri speciale (ex. procedura simplificată,

procedura accelerată, procedura preliminară de urgenţă, procedura măsurilor provizorii).
Prin deciziile sale, precum şi prin interpretările pe care le elaborează, Curtea a

favorizat într-o mare măsură formarea şi îmbogăţirea dreptului european ale cărui
dispoziţii se impun tuturor: instituţiilor europene, statelor membre, tribunalelor naţionale,
cetăţenilor. Astfel, Curtea de Justiţie a consacrat necesitatea aplicării directe a dreptului
Uniunii Europene, dar și supremaţia dreptului Uniunii asupra dreptului naţional. Toate
acestea au dat naștere unui spaţiu juridic guvernat de principiul răspunderii statelor
membre pentru încălcarea dreptului Uniunii, pentru protejarea drepturilor cetățenilor
europeni.
3.1.2. Tribunalul
Deşi nu are statut de instituţie, ci numai de organ de jurisdicţie, Tribunalul trebuie

studiat în contextul regulilor referitoare la competenţele şi procedurile Curţii de Justiţie.
Până la adoptarea Actului Unic, care a adus modificări celor trei tratate constitutive,
Curtea de Justiţie era singurul organ jurisdicţional din sistemul instituţional comunitar.
Decizia 88/591 din 14 octombrie 1988 a Consiliului a creat o jurisdicţie de primă instanţă
care să asiste Curtea şi s-o degreveze de anumite speţe. Decizia a fost confirmată prin
Tratatul de la Maastricht şi astfel Tribunalul de Primă Instanţă a căpătat statut oficial de
organizaţie de jurisdicţie. Actul Unic prevedea că, la cererea Curţii de Justiţie şi după o
consultare prealabilă a Comisiei şi Parlamentului, Consiliul, statuând în unanimitate, poate
să adauge Curţii de Justiţie o jurisdicţie însărcinată să cunoască în prima instanţă anumite
categorii de cereri formulate de persoane fizice sau juridice, cum ar fi cele ce se referă la
concurenţă, la probleme ale funcţionarilor europeni ş.a.
Aceste texte au fost înlocuite prin Tratatul de la Maastricht, prin dispoziţii care nu le
modifică în mod esenţial, obiectivele de bază fiind, pe de o parte, că prin transferul unei
părţi din competenţele Curţii în favoarea noii jurisdicţii, Curtea se degrevează de unele
activităţi, permiţându-şi astfel să accelereze soluţionarea unor litigii şi să se concentreze
asupra misiunii sale principale, asigurarea interpretării uniforme a dreptului comunitar și, pe
de altă parte, se îmbunătăţeşte protecţia justiţiabililor prin instituirea unei duble trepte de
jurisdicţie pentru recursurile care necesită un examen mai aprofundat, de obicei în speţe de
natură economică. Examinarea recursurilor introduse de particulari şi întreprinderi precum
şi examinarea conflictelor dintre Uniunea Europeană şi funcţionari şi agenţi constituie
preocupări de mare importanţă.
39
Un nou articol introdus prin Tratatul de la Nisa prevede crearea unor „camere
jurisdicţionale capabile de a se pronunţa în primă instanţă asupra unor categorii de apeluri
formulate în domenii specifice”. Prin aceasta tratatul conferă Tribunalului de Primă Instanţă
un rol şi un statut nou28, şi anume competenţa de casare a deciziilor camerelor
jurisdicţionale care îi sunt ataşate.
Dacă iniţial, competenţa Tribunalului era limitată la recursurile persoanelor împotriva
împotriva actelor emise de către instituţii sau recursuri directe în materie de concurenţă,
ulterior Consiliul a sporit competenţele acestuia la toate recursurile introduse de
persoanele fizice sau juridice în materie de ajutor de stat, responsabilitate pentru anti-
dumping29.
Astfel, competența Tribunalului privește domeniile precum concurența, ajutorul de
stat, comerțul, agricultura etc., iar acțiunile în anulare sunt introduse de persoane fizice,
întreprinderi și, uneori, de guvernele Uniunii Europene.
În prezent, conform Tratatului de la Lisabona, Tribunalul de Primă Instanţă a devenit
Tribunalul, fiind format din câte un judecător pentru fiecare stat membru. Ei sunt numiţi
pentru şase ani printr-un acord comun de către guvernele statelor membre şi au reînnoibil,
din trei în trei ani; cei cărora le expiră mandatul pot fi numiţi din nou. Statutul lor este
analog cu cel al membrilor Curţii de Justiţie. Membrii aleg dintre ei un preşedinte pentru un
mandat de trei ani, judecă în Camere compuse din trei sau cinci membri, de un judecător
unic, sau chiar 15 membri (Marea Cameră), conform Regulamentului de procedură. În
anumite situaţii, Tribunalul judecă în plenul său. Membrii Tribunalului pot fi chemaţi să
exercite şi funcţia de avocat general, cu excepţia preşedintelui, având în vedere că
Tribunalul nu dispune de avocaţi generali permanenţi.
Tribunalul este competent să soluţioneze în primă instanţă:
 acţiuni directe introduse de persoane fizice sau juridice împotriva actelor
emise de instituţiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii Europene;
 acţiuni introduse de statele membre împotriva Consiliului;
 acţiuni introduse de statele membre împotriva Comisiei Europene;
 acţiuni prin care se urmăreşte obţinerea unor despăgubiri ca urmare a
prejudiciilor cauzate prin actele emise de către instituţiile comunitare sau de către
funcţionarii acestora;
 acţiuni în materia mărcilor europene;
 acțiuni în materia contractelor încheiate de Uniunea Europeană, în care este
stipulată expres competența Tribunalului;
28 Art. 225 alin. 2 din Tratatul de la Nisa prevedea "Tribunalul de Primă Instanţă are jurisdicţie în a asculta şi
hotărî în privinţa acţiunilor şi apelurilor aduse împotriva deciziilor camerelor jurisdicţionale, create în temeiul
art. 225 A. Deciziile luate de către Tribunalul de Primă Instanţă în virtutea prezentului paragraf pot fi în mod
excepţional subiectul revizuirii de către Curtea de Justiţie, în condiţiile şi în cadrul limitelor stabilite prin Statut,
atunci când există un risc serios ca unitatea sau coerenţa dreptului comunitar să fie afectate".
29 Măsuri de apărare împotriva unui dumping extern, în special prin aplicarea unor taxe vamale protecţioniste
(dumping-ul presupune vânzarea unor produse sub preţul pieţei cu scopul de a elimina alţi concurenţi de pe
piaţă).
40
 litigii între personalul Uniunii Europene și instituțiile din care fac parte în
materia raporturilor de muncă și sistemului de asigurări sociale.
Deciziile pronunţate de Tribunalul pot reprezenta obiectul unui drept de recurs la
Curtea de Justiţie şi pot fi atacate în termen de două luni.
În ceea ce privește procedura în fața Tribunalului, aceasta este similară procedurii
Curții de Justiție, singura diferență fiind aceea că mare parte a cazurilor sunt soluționate de
complete a câte 3 judecători.
În ceea ce privește Tribunalul Funcţiei Publice, desi acesta a fost înfiinţat prin Decizia
Consiliului 2004/752/CE, Euratom30 din 2 noiembrie 2004, ca instanţă specializată în
materia contenciosului funcţiei publice la nivelul Uniunii Europene, acesta s-a desființat la 1
septembrie 2016, întrucât Uniunea a decis să majoreze progresiv numărul judecătorilor la
Tribunalul Uniunii Europene până la 56 și să integreze competențele Tribunalului Funcției
Publice în cadrul Tribunalului. Tribunalul Funcției Publice avea competențe în soluţionarea
în primă instanţă a litigiilor dintre Comunităţi şi agenţii acestora, în conformitate cu
dispoziţiile art. 236 din Tratatul C.E., precum şi a litigiilor dintre oricare organ sau organism
şi personalul acestora.
1. Care este rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene?
2. Care sunt competențele Curții de Justiție a Uniunii Europene?
3. Este Tribunalul o instituție a Uniunii Europene?
Pagini web:
https://europa.eu/european-union/about-eu/institutions-bodies/court-
justice_ro
https://curia.europa.eu/jcms/jcms/j_6/ro/
30 Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 333 din 9.11.2004.

41
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2.2. CURTEA DE CONTURI A UNIUNII EUROPENE
- care sunt premisele care au dus la crearea Curții de Conturi a Uniunii Europene și evoluția
acesteia.

- caracterizezi instituția Curtea de Conturi a Uniunii Europene.
Considerată a fi ”conștiința financiară” a Uniunii Europene iar în prezent, ”gardianul

finanțelor Uniunii Europene”, Curtea de Conturi a fost instituită inițial prin Tratatul de la
Bruxelles, activitatea acesteia începând în 1977, pentru a îndeplini rolul de auditor extern al
Uniunii Europene.
Odată cu Tratatul de la Maastricht, la 1 noiembrie 1993, Curtea de Conturi Europeană
a devenit o instituție europeană de sine stătătoare, iar prin Tratatul de la Amsterdam
(1999), rolul Curții a devenit și mai puternic, prin extinderea competențelor de audit în mai
multe domenii de politică, permițându-i în același timp să formuleze acțiuni în fața Curții de
Justiție în vederea protejării atribuțiilor de posibile încălcări din partea celorlalte instituții ale
U.E..
Ulterior, prin Tratatul de la Nisa (2003) s-a stabilit că este necesară cooperarea Curții
cu instituțiile naționale de audit și că în componența colegiului Curții trebuie să fie câte un
membru din fiecare stat al U.E. Tratatul de la Lisabona (2009) reconfirmă statutul Curții de
instituție a U.E., însă aduce modificări referitoare la competențele Parlamentului European
în materie bugetară.
Curtea de Conturi Europeană exercită un audit extern, delimitat și independent de cel
exercitat de instituţiile naționale controlate, audit regăsit sub 3 forme:
 audit financiar, prin care analizează conturile pentru a verifica dacă acestea
respectă cadrul financiar stabilit.
 audit de conformitate, prin care se verifică respectarea regulilor tranzacțiilor
financiare.
 audit al performanței, prin care se verifică îndeplinirea eficientă a obiectivelor
privind finanțarea U.E.
În ceea ce privește organizarea Curții, aceasta este organizată sub forma unui organ
colegial compus din 27 state membre ale U.E., care se organizează, în general, de două
ori pe lună, compus fiind din cinci camere. Curtea de Conturi Europeană este condusă de
un președinte, ales dintre membri, pentru un mandat de trei ani, care poate fi reînnoit, al
cărui rol este printre altele de a prezida reuniunile Curții și de a veghea la buna gestionare
a activităților sale.
Membrii Curții beneficiază de un mandat de șase ani, reînnoibil, repartizați fiind în
cinci camere, membrilor din fiecare cameră revenindu-le sarcina de a-și alege câte un
decan pentru un mandat de doi ani, și acest mandat fiind reînnoibil.
Atribuțiile fiecărei camere în parte privesc adoptarea de rapoarte anuale specifice, de
rapoarte speciale și avize, dar și elaborarea raportului anual privind bugetul general al U.E.
și a raportului anual privind fondurile europene de dezvoltare. Deciziile, rapoartele sau
42
avizele pe care Curtea de Conturi le ia cu majoritate de voturi, în conformitate cu
prevederile regulamentului intern de funcţionare.
Alături de organul colegial, Curtea este alcătuită și dintr-un Secretarul general numit
de Curte, pentru șase ani, dar și de personalul Curții, inclusiv de personalul de audit.
Având în vedere, în principal, Strategia Curții pentru perioada 2013-2017, Curtea s-a
supus unui amplu proces de reorganizare internă, bazat fiind pe necesitatea alocării
flexibile a resurselor financiare pentru sarcinile de audit prioritare, dar și pe necesitatea
oferirii unui răspuns la fel de flexibil la problema de mediu. De asemenea, reforma a
urmărit și o mai bună comunicare referitoare la activitatea și rolul pe care Curtea le are în
cadrul Uniunii Europene.
Astfel, luând în considerare articolul 285 din T.F.U.E. potrivit căruia „Curtea de
Conturi asigură controlul conturilor Uniunii” și continuând cu articolele următoare din cadrul
Secțiunii 7 din tratatul menționat, se poate constata că această instituție europeană prin
cele două funcții ale sale (funcția de control și funcția de avizare) își propune să
îmbunătățească gestiunea financiară a U.E. și să-și informeze cetățenii europeni cu privire
la felul în care au fost cheltuite fondurilor publice, în mod transparent.
1. Descrieți în câteva cuvinte care este rolul Curții de Conturi a Uniunii
Europene.
2. Care este funcția predominantă pe care Curtea de Conturi a Uniunii
Europene o îndeplinește?
International, 2011, pp. 288-290.
Pagini web:
https://europa.eu/european-union/about-eu/institutions-bodies/european-court-
auditors_ro
https://www.eca.europa.eu/ro/Pages/ecadefault.aspx
43
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2.3. BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ
- care sunt premisele care au dus la crearea Băncii Centrale Europene și evoluția acesteia.

- caracterizezi instituția Banca Centrală Europeană.
Banca Centrală Europeană (B.C.E.) este o instituție oficială a U.E., cea mai nouă
instituţie a U.E.31, care are rolul de a supraveghea politica monetară în zona EURO 32,
precum și stabilitatea prețurilor în această zonă.
Inițial a funcționat sub denumirea de Curtea de Conturi a Comunităților Europene și
instituită prin Tratatul de la Bruxelles, care a adus și importante modificări unor dispoziții
financiare prevăzând printre altele și lărgirea puterilor bugetare ale Parlamentului
European. Tratatul a fost semnat la 22 iulie 1975, a intrat în vigoare la 1 iunie 1977, iar la
25 octombrie 1977 Curtea de Conturi s-a reunit la Luxemburg în ședința constitutivă. A
devenit o instituție independentă, însărcinată cu verificarea gestiunii finanțelor comunitare.
Inițial, în cadrul CECO și CEEA, sarcina de control financiar era atribuită „comisarilor de
conturi, iar în cadrul CEE unei „Comisii de control”. Evoluția Curții de Conturi a fost marcată
de creșterea competențelor Parlamentului European, devenit pe parcurs și o autoritate
bugetară. Câteva tratate au marcat această evoluție: Tratatul din 22 aprilie 1970 referitor
la modificarea unor dispoziții bugetare din Tratatele care au creat cele trei Comunități,
Tratatul de fuziune precum și Tratatul din 22 iulie 1975 de la Bruxelles.
Necesitatea creării acestei instituții a fost determinată de creșterea importantă a
volumului finanțelor comunitare, de diversitatea surselor și a cheltuielilor, de complexitatea
operațiunilor pe care gestiunea lor le impunea precum și a gestionării creditelor bugetare.
În legătură cu autoritățile naționale competente, Curtea poate proceda la verificări în statele
membre și poate să ceară să i se furnizeze documentele justificative necesare. Este vorba
de un control extern, independent de instituțiile și organele controlate, deoarece un control
intern era asigurat de controlori financiari proprii ai fiecărei instituții.
În prezent, B.C.E. constituie nucleul central al Uniunii Economice şi Monetare precum
și al Mecanismului unic de supraveghere, în ceea ce privește supravegherea bancară.
B.C.E. este o instituţie independentă, înzestrată cu personalitate juridică, cu sediul la
Frankfurt, care alături de băncile centrale ale statelor membre ale U.E., face parte din
Sistemul European de Bănci Centrale (S.E.B.C.).33
De asemenea, Banca Centrală Europeană alături de băncile centrale naționale ale
statelor membre care au adoptat moneda euro formează Eurosistemul, autoritatea
monetară a zonei euro, al cărui rol este de a păstra stabilitatea prețurilor în această zonă.
Principalele obiective ale B.C.E. urmăresc formularea politicii monetare a zonei euro
precum și adoptarea deciziilor în vederea asigurării îndepliniri atribuțiilor.
31 A fost înfiinţată în mod oficial la data de 1 iunie 1998, înlocuind Institutul Monetar European, creat la data
de 1 ianuarie 1994, marcator al debutului celei de-a doua etape a Uniunii Economice şi Monetare.
32 În prezent sunt 19 state membre ale Uniunii Europene care au adoptat moneda unică Euro.
33 Sistemul European de Bănci Centrale (S.E.B.C.) cuprinde B.C.E. şi băncile centrale ale statelor membre
din U.E. Chiar dacă au adoptat sau nu au adoptat moneda euro.

44
Curtea este compusă din câte un membru pentru fiecare stat membru, cu un statut
asemănător cu cel al membrilor Curții de Justiție. Membrii Curții de Conturi sunt numiți de
către Consiliu, pentru un mandat de șase ani, după o prealabilă consultare a
Parlamentului, criteriile fiind competența și independența lor. Membrii săi funcționează pe
principiul colegialității, aleg un președinte pentru un mandat de trei ani, cu posibilitatea
reînnoirii lui.
Președintele Curții trebuie să asigure buna desfășurare a serviciilor și activității
acesteia. Acesta reprezintă pe plan extern Curtea și în relațiile cu celelalte instituții ale
Uniunii Europene. Deciziile, rapoartele sau avizele Curții de Conturi sunt luate cu
majoritate de voturi, în conformitate cu prevederile regulamentului intern de funcționare. În
timpul mandatului lor, membrii Curții nu pot exercita nicio altă activitate profesională, sunt
inamovibili și față de statul al cărui cetățeni sunt și față de orice structură în afara Curții în
completul ei. Activitatea Curții de Conturi se desfășoară prin intermediul unor sectoare
conduse fiecare de câte un membru al Curții.
La încheierea exercițiului bugetar anual, Curtea de Conturi își întocmește rapoarte
generale asupra întregii activități de control în care, în afară de rezultatele strict financiare,
înscrie și eventualele disfuncționalități ale politicilor UE. Aceste rapoarte sunt publicate în
Jurnalul Oficial al UE, însoțite de observațiile organelor interesate, observații cu caracter
confidențial, înscrise în afara raportului și transmise toate Parlamentului și Consiliului.
Curtea de Conturi poate prezenta și din proprie inițiativă rapoarte speciale care
cuprind observații asupra unor probleme deosebite. Diferitele instituții interesate pot lua
poziție cu privire la observațiile și criticile înscrise în rapoarte, observații și critici care vor fi
publicate în Jurnalul Oficial al UE în același timp cu raportul anual.
Toate acestea înseamnă că acțiunile controlului financiar sunt transparente; bugetul
Comunităților este de asemenea transparent. Chiar după închiderea exercițiului bugetar,
Curtea poate să supună controlului sau unei analize specifice și operațiuni care nu au fost
încă definitivate. Organul decizional principal al B.C.E. este Consiliul guvernatorilor, care
se întrunește, de regulă, de două ori pe lună și care este alcătuit din șase membri ai
Comitetului executiv (format dintr-un preşedinte, un vicepreşedinte şi alţi patru membri,
numiți fiind de Consiliul European și care au drept de vot permanent) și guvernatorii tuturor
băncilor centrale naționale (B.C.N.) din cele 19 state din zona euro.
Potrivit art. 284 din T.F.U.E. (ex-articolul 113 T.C.E.) ”președintele Băncii Centrale
Europene este invitat să participe la reuniunile Consiliului în cazul în care acesta
deliberează asupra problemelor referitoare la obiectivele și misiunile S.E.B.C.” și, totodată,
”prezintă Parlamentului European, Consiliului și Comisiei, precum și Consiliului European
un raport anual privind activitatea S.E.B.C. și politica monetară din anul precedent și din
anul în curs. Președintele Băncii Centrale Europene prezintă acest raport Consiliului și
Parlamentului European, care poate organiza o dezbatere generală pe acest temei.”
Specific B.C.E. este rotația drepturilor de vot în cadrul Consiliului, astfel încât
guvernatorii băncilor centrale naționale să dispună fiecare de drepturi de vot în cadrul
Consiliului,34 iar deciziile se iau în general cu majoritate simplă.
34 Rotația drepturilor de vot a fost introdusă urmare a aderării Lituaniei la zona euro la data de 1 ianuarie
2015, având în vedere că potrivit tratatelor U.E., imediat ce numărul guvernatorilor trece de 18, sistemul de
rotație trebuia implementat.
45
1. Descrieți în câteva cuvinte care este rolul Băncii Centrale Europene.
2. Care sunt funcțiile predominante pe care Banca Centrală Europeană le

îndeplinește?
Pagini web:
https://europa.eu/european-union/about-eu/institutions-bodies/european-central-
bank_ro
https://www.ecb.europa.eu/ecb/html/index.ro.html
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2.4. ORGANISME CONSULTATIVE - COMITETUL

ECONOMIC ȘI SOCIAL ȘI COMITETUL REGIUNILOR
- care este rolul Comitetului Economic și Social și Comitetului Regiunilor ca organisme
consultative.

- caracterizezi Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor.
Arhitectura funcţională a Uniunii Europene se sprijină, pe lângă instituţii, şi pe un

mare număr de alte entităţi, din care unele, din cauza importanţei, au fost create prin
tratate, iar altele au luat fiinţă prin acte emise de instituţiile autorizate în acest scop tot prin
dispoziţiile din tratate. Dacă instituţiile europene sunt organe principale, celelalte entităţi
sunt ceea ce unii autori numesc organe auxiliare, iar alţii organe subsidiare. Aceste organe
sunt numeroase, de o mare diversitate, cu atribuţii, preocupări, modalităţi de funcţionare şi
de constituire diferite, cu statute de asemenea specifice; se mai deosebesc prin poziţie
juridică, adică sunt organe cu personalitate juridică, cu autonomie sau fără autonomie,
până la simple individualizări administrative sau financiare. Unele au caracter consultativ,
altele au caracter tehnic sau financiar.
Cele consultative sunt organe create prin dispoziţiile tratatelor, cum ar fi Comitetul
economic şi social create prin Tratatul CECO sau prin Tratatele CEE şi CEEA şi confirmate
prin Tratatul de fuziune şi prin cel de la Maastricht. Altele au fost create de instituţiile
europene şi confirmate de Tratatul de la Maastricht, cum este Comitetul reprezentanţilor
permanenţi şi Comitetul regiunilor. Membrii acestor organe sunt numiţi de către Consiliu în
calitatea lui de instituţie cu atribuţii de coordonare a acţiunilor europene cu cele ale ţărilor
membre.
46
2.4.1. Comitetul Economic și Social
Comitetul Economic și Social (C.E.S.E.) este un organism consultativ al U.E. în

care reprezentanţii mediului economic şi social au posibilitatea să-şi exprime în mod
colectiv punctele de vedere asupra activităţilor europene. Aceşti reprezentanţi provin din
rândurile producătorilor, agricultorilor, transportatorilor, comercianţilor, profesiunilor
liberale şi de interes general, meseriaşilor şi muncitorilor.
Tratatele de la Roma au pus bazele creării C.E.S.E., prin dispoziţiile art.193-198 din
Tratatul C.E.E. şi art. 165-170 din Tratatul C.E.E.A. C.E.S.E. este subordonat Consiliului,
prin unificarea într-un singur Comitet a celor două existente în C.E.E. şi C.E.E.A., dar nu
şi prin fuzionarea Comitetului Consultativ al C.E.C.O.
Comitetul Economic şi Social European a primit dreptul de a emite avize din proprie
iniţiativă asupra oricăror probleme legate de activităţile europene, încă din octombrie
1972, astfel de avize putând fi date nu numai în probleme economice şi sociale, ci şi în
alte domenii, de la probleme instituţionale până la politica generală comunitară. În art. 198
alin. (1) din Tratatul de la Maastricht, este menționat că C.E.S.E. "poate lua iniţiativa de a
emite un aviz în cazurile în care consideră oportun". Avizul întocmit pe baza unui aviz
anterior al secţiei specializate, precum şi darea de seamă privind desfăşurarea
deliberărilor sunt trimise Consiliului şi Comisiei. Prin Tratatul de la Maastricht, consultările
obligatorii ale C.E.S.E. au fost extinse şi asupra altor domenii care iniţial nu erau
prevăzute.
Astfel, C.E.S.E. comunică Comisiei Europene, Consiliului Uniunii Europene și
Parlamentului European avize pe probleme europene, fiind un element de legătură între
instituțiile europene cu rol de decizie și cetățenii U.E.. Avizele sunt pregătite în secţiile de
specialitate şi votate în şedinţa plenară a secţiei respective, unde trebuie aprobate cu
majoritatea voturilor exprimate. În unele situaţii, este nevoie de unanimitate.
Din punct de vedere al componenței, membrii C.E.S.E., desemnați de guvernele
naționale și numiți în funcție de Consiliul U.E. pentru un mandat de 5 ani, reprezintă 3
grupuri: angajatorii, lucrătorii și grupurile sociale de interes din toată Europa.
Grupurile sunt conduse de un preşedinte, ajutat de 2 până la 5 vicepreşedinţi;
fiecare grup are un secretar şi un număr de consultanţi. Ei sunt numiţi de către Consiliul
de Miniştri pentru o perioadă de 4 ani, aleşi în unanimitate de pe o listă propusă de
guvernele naţionale; mandatul lor poate fi reînnoit. În timpul mandatului, ei acţionează
independent faţă de propriul lor guvern şi faţă de organizaţiile cărora le aparţin, şi numai
în interesul general al Uniunii Europene.
C.E.S.E. își desfăşoară activitatea pe o structură formată de Adunarea generală, un
preşedinte şi un birou, secţii, grupuri, subcomitete şi un secretariat general. În principiu,
C.E.S.E. se reuneşte de mai multe ori pe an, cu o ordine de zi propusă de birou. Există
consultări obligatorii pentru toate cazurile prevăzute în Tratat și consultări facultative,
cerute de Consiliu, dar fără ca tratatele să le pretindă.
Prin urmare, C.E.S.E. este organismul consultativ al Consiliului sau al Comisiei care
are rolul de garant al adaptării U.E. la condițiile economice și sociale, prin promovarea
unei Uniuni caracterizată de democrație, libertate de exprimare și dialog permanent.
47
1. Descrieți în câteva cuvinte care este rolul Comitetului Economic și Social și
care sunt funcțiile predominante pe care acesta le îndeplinește?
2. Care sunt domeniile în care consultarea CES este obligatorie?
Pagini web:
economic-social-committee_ro
https://www.eesc.europa.eu/ro
2.4.2. Comitetul Regiunilor
La început, politica regională nu era înscrisă în preocupările tratatelor, deşi unele

dispoziţii ale acestora se refereau şi la regiuni. Asemenea referiri aveau loc fie în cadrul
politicilor comune privitoare la agricultură sau transporturi, fie în cadrul politicilor sociale.
Comunităţile au pus însă pe parcurs bazele viitoarei politici regionale. Astfel, în 1988,
Comisia a instituit un Comitet consultativ al colectivităţilor regionale şi locale, după ce în
1967 se crease o Direcţie generală de politică regională şi în 1975 un Comitet de politică
regională.
O dificultate care a apărut încă de la început a fost absenţa unui concept adoptat de
toate statele membre asupra noţiunii de "regiune". A trebuit ca însăşi Comisia să dea un
conţinut noţiunii de regiune, plecând de la câteva caracteristici dominante. În acest fel, se
disting regiuni cu dezvoltare întârziată, regiuni industriale în declin, regiuni puternic
industrializate, regiuni agricole, regiuni urbane cu probleme, regiuni periferice, frontaliere,
maritime, insulare.
Pentru a răspunde în mod coerent unei asemenea probleme, Tratatul de la
Maastricht a creat în cadrul Uniunii Europene (art. 197A – 198C) un "Comitet al
Regiunilor" compus din reprezentanţi ai diferitelor colectivităţi regionale şi locale. Acest
Comitet a fost creat ca urmare a presiunilor tot mai mari pe care colectivităţile regionale şi
locale le exercitau asupra statelor membre pentru a determina şi participarea lor la luarea
deciziilor.
Numărul membrilor Comitetului şi repartizarea locurilor sunt aceleaşi cu cele din
Comitetul Economic şi Social. Există şi un număr de membri supleanţi egal cu cel al
membrilor plini. Toţi aceştia sunt propuşi de statele membre şi numiţi de Consiliu pentru o
perioadă de patru ani, cu mandat reînnoibil. Preşedintele, vicepreşedintele şi biroul sunt
aleşi pentru o perioadă de doi ani.
Membrii Comitetului au calitatea de reprezentanţi ai colectivităţilor regionale şi
locale, nu sunt legaţi de nici un mandat imperativ, exercitându-şi atribuţiile în mod
independent, numai în interesul general al Uniunii. Este un mandat de natură politică.
Comitetul regiunilor îşi stabileşte propriul regulament de funcţionare, care trebuie să
primească aprobarea unanimă a Consiliului. Consultarea Comitetului regiunilor se face în
acelaşi mod cu a Comitetului economic şi social. Este obligatorie, dacă este cerută de
48
Tratat; poate fi cerută şi de Comisie sau de Consiliu, din iniţiativa acestora, dacă se
consideră oportună consultarea. Comitetul regiunilor, la fel ca şi Comitetul economic şi
social, are dreptul de a emite avize atunci când apreciază a fi necesar.
1. Descrieți în câteva cuvinte care este rolul Comitetului Regiunilor și care
sunt funcțiile predominante pe care acesta le îndeplinește?
2. Indicaţi similitudinile dintre CES şi CoR?
Pagini web:
https://europa.eu/european-union/about-eu/institutions-bodies/european-committee-
regions_ro
https://cor.europa.eu/ro/
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2.5. ALTE ORGANISME ȘI AGENȚII ALE UNIUNII

EUROPENE
- care sunt organismele financiare și agențiile create la nivelul Uniunii Europene;
- care este rolul Băncii Europene de Investiții și al Agenției de Drepturi Fundamentale a Uniunii
Europene etc.

- caracterizezi organismele financiare și agențiile create la nivelul Uniunii Europene,
- înțelegi cum completează aceste organisme și agenții sistemul instituțional al Uniunii Europene
și în ce măsură susțin activitatea instituțiilor europene.
Organismele tehnice sau financiare sunt organe înzestrate cu personalitate juridică

şi cu autonomie financiară, din această categorie făcând parte Banca Europeană de
Investiţii.
2.5.1. Banca Europeană de Investiţii (B.E.I.)
Din categoria organismelor financiare face parte Banca Europeană de Investiţii

(B.E.I.), reprezentând principala instituţie de credit a Uniunii Europene cu scopul de a
”contribui, recurgând la piețele de capital și la resursele proprii, la dezvoltarea echilibrată
și neîntreruptă a pieței interne în interesul Uniunii” prin acordarea de consiliere și finanțări
pentru proiecte.
Creată în 1958 prin dispoziţiile Tratatului de la Roma, este supusă unor permanente
modificări și completări, pentru ca prin dispozițiile art.308 și 309 din Tratatul privind
49
funcționarea Uniunii Europene (T.F.U.E.). și alte câteva dispoziții prevăzute în Statutul său
de organizare, să se prezinte în forma disponibilă astăzi.
Astfel, potrivit acestor reglementări, aceasta beneficiază de personalitate juridică,
membrii Băncii fiind statele membre. B.E.I. este autonomă din punct de vedere financiar,
resursele de creditare de pe pieţele de capital internaţionale fiind obținute prin emiterea de
obligaţiuni.
B.E.I. își propune, prin consultanţă tehnică şi financiară, să acorde sprijin pentru
creşterea și redresarea economică, precum şi pentru crearea de locuri de muncă. Astfel,
aceasta pune în aplicare Fondul european pentru investiţii strategice (F.E.I.S.).
B.E.I. are calitatea de acționar majoritar al Fondului european de investiții (F.E.I.)
formând împreună cu acesta Grupul B.E.I., al cărui rol este acela de a acoperi deficitul de
investiții. F.E.I. a fost creat în 1994, sub forma unui parteneriat public-privat (PPP) a cărui
componență era: B.E.I. - acționar majoritar, Comisia European și alte instituții financiare
publice și private din Europa. Obiectivul principal al F.E.I. este de a acorda împrumuturi
întreprinderilor mici și mijlocii (I.M.M.) și de a îmbunătăți accesarea acestor finanțări din
partea IMM-urilor.
În prezent, aceasta este prezent în toate statele membre ale U.E., fiind un organism
independent faţă de alte instituţii europene, cu o largă autonomie financiară şi cu o
structură organizatorică proprie: Consiliul guvernatorilor (miniștri desemnați de statele
membre); Consiliul de administraţie (organ principal care adoptă decizii referitoare la
acordarea de finanțări, contractarea de împrumuturi, cu fixarea ratei dobânzilor la creditele
acordate; membrii săi sunt numiţi de Consiliul guvernatorilor pentru o perioadă de cinci
ani); un Comitet de direcţie (care asigură gestiunea afacerilor curente; el pregăteşte şi
execută deciziile Consiliului de administraţie şi este compus dintr un preşedinte şi opt
vicepreşedinţi, desemnaţi pentru şase ani de Consiliul guvernatorilor, la propunerea
Consiliului de administraţie); un Comitet de audit, compus din șase membri, numiţi de
Consiliul guvernatorilor; atribuţiile Comitetului sunt verificările anuale ale desfășurării
corespunzătoare a operaţiunilor B.E.I. şi a actelor acesteia).
2.5.2. Organismele interinstituţionale și organismele descentralizate ale

Uniunii Europene
În aceste categorii intră, pe de o parte organismele interinstituţionale create cu rolul
de a sprijini managementul sistemului instituțional al U.E. și, pe de altă parte, organismele
descentralizate ale Uniunii Europene, create pentru realizarea obiectivelor U.E.
Din prima categorie fac parte:
 Echipa de Intervenție în Caz de Urgență Informatică -CERT (care
funcționează din 2012), creată cu rolul de a contribui la îndepărtarea pericolelor care
amenință sistemele informatice ale U.E.;
 Oficiul European pentru Selecția Personalului – EPSO (care funcționează din
2003), cu rolul de a asigura organizarea concursurilor pentru recrutarea personalului în
vederea angajării în toate instituţiile U.E.;
 Școala Europeană de Administrație (care funcționează din 2005), cu rolul de
a organiza cursuri de formare adresate personalului U.E.
Din cea de-a doua categorie fac parte agențiile și organismele EURATOM, agențiile
executive ale Uniunii Europene și agențiile descentralizate.
50
Organisme distincte de instituțiile U.E., agențiile U.E. sunt create sub forma unor
entități juridice separate, pentru a realiza anumite obiective specifice determinate.
Cu titlu de exemplu, precizăm că există agenții descentralizate, agenţii pentru politica
de securitate şi de apărare comună (ex. Agenția Europeană de Apărare, Centrul Satelitar
al Uniunii Europene), agenții executive (ex. Agenția Executivă pentru Consumatori,
Sănătate, Agricultură și Alimente, Agenţia Executivă a Consiliului European pentru
Cercetare, Agenția Executivă pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii, Agenţia Executivă a
Consiliului European pentru Cercetare), agenții și organisme EURATOM (ex. Agenția de
aprovizionare EURATOM) și alte organizații (ex. Institul European de Inovare și
Tehnologie).
Agenția Europeană de Apărare35 acordă sprijin tuturor statelor membre U.E. (cu
excepția Danemarcei) în dezvoltarea capacităților care stau la baza politicii de securitate și
apărare comună ale U.E. și resurselor militare.
Agenția Executivă pentru Consumatori, Sănătate, Agricultură și Alimente
(CHAFEA),36 entitate de tipul organismelor executive specializate, transnaționale și
descentralizate, succesor al Agenţiei Executive pentru Programul de Sănătate Publică 37,
creat de Comisia Europeană în anul 2008, având ca atribuţie gestionarea programului în
domeniul sănătăţii publice. Ulterior, aceasta a fost tranformată în Agenţia Executivă pentru
Consumatori, Sănătate, Agricultură şi Alimente (CHAFEA), care şi-a început activitatea la
1 ianuarie 2014, cu un mandat de funcţionare până în anul 2024, îndeplinind atribuţiile care
îi sunt delegate de către Direcţia Generală Sănătate şi Siguranţă Alimentară a Comisiei
Europene.
Agenția Executivă pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii38 este o entitate de tipul
organismelor executive specializate transnaționale descentralizate, cu personalitate
35 A fost creată în 2004, cu sediul la Bruxelles.

36 Agenţie temporară, cu sediul la Luxembourg. În anul 2013, mandatul Agenţiei a fost prelungit până în 2024
şi extins astfel încât să includă acţiuni în domeniul sănătăţii, protecţiei consumatorului şi siguranţei
alimentare. În anul 2016, mandatul a fost extins pentru a gestiona informaţiile privind produse agricole.
Agenţia are ca atribuţii principale: gestionarea tuturor sau a unor etape de implementare ale programelor
specifice de lucru relevante adoptate de Comisie; adoptarea instrumentelor de execuţie bugetară şi
efectuarea tuturor operaţiunilor necesare pentru gestionarea programelor specifice; furnizarea de sprijin în
punerea în aplicare a acestor programe.
37 Entitate de tipul organismelor executive specializate, transnaționale și descentralizate, creat de către
Comisia Europeană la 1 ianuarie 2005 pentru punerea în aplicare a programului comunitar de sănătate
publică. Agenţia a avut această denumire între anii 2005-2008, ulterior, în anul 2008, Comisia Europeană
transformând PHEA în Agenţia Executivă pentru Sănătate şi Consumatori (A.E.S.C.), care a funcţionat sub
această titulatură până în anul 2014, când a fost tranformată în Agenţia Executivă pentru Consumatori,
Sănătate, Agricultură şi Alimente (CHAFEA).
38 Este înfiinţată de Comisia Europeană pentru a îmbunătăţi cercetarea şi inovarea la nivelul Uniunii
Europene. Obiectivele sale au fost acelea de optimizare a cooperării, printr-o gestionare eficientă a politicilor
europene şi naţionale, precum şi de extindere a capacităţilor structurale şi relaţionare a echipelor de
cercetare. Denumirea inițială a Agenţiei -Agenţia Executivă pentru Energie Inteligentă- a fost modificată în
Agenţia Executivă pentru Competitivitate şi Inovaţie. Ulterior, la 1 ianuarie 2014, Agenţia Executivă pentru
Competitivitate şi Inovaţie a fost înlocuită de Agenţia Executivă pentru întreprinderile Mici şi Mijlocii. Aceasta
gestionează mai multe programe, printre care ORIZONT 2020 - Cercetare, COSME - Competitivitatea
întreprinderilor şi a întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM-uri), LIFE- Mediu şi combaterea schimbărilor climatice,
FEPAM - Fondul european pentru pescuit şi afaceri maritime etc.
51
juridică, cu rol în finanțarea cercetării și inovării, care oferă programe în domeniul
cercetării, protecției mediului, energiei și pescuitului precum și sprijin întreprinderilor mici.
2.5.3. Agenţia drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
Respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale constituie unul dintre

principiile fondatoare ale Uniunii Europene alături de libertăţi, ce decurg din democraţie şi
statul de drept.
Bazată pe tradiţiile constituţionale şi obligaţiile internaţionale comune, din tratatele
asupra Uniunii Europene şi tratatele comunitare, Convenţia europeană a drepturilor omului,
Carta socială adoptată de către Comunitatea europeană şi Consiliul Europei precum şi din
jurisprudeuţa Curţii de justiţie, a Curţii europene a drepturilor omului, Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene cuprinde reperele principale ale protecţiei şi garantării
efective a acestor drepturi, de care instituţiile comunitare şi statele membre trebuie să ţină
seama în aplicarea dreptului UE.
Așa cum se poate imagina, la nivelul Uniunii, au fost create mecanisme pentru
protecția și promovarea drepturilor omului.
Astfel, a fost creată în 1994 Comisia privind Rasismul și Xenofobia, care în 1998 s‑a
transformat în Centrul European de Monitorizare a Rasismului și Xenofobiei 39. El a fost
apoi transformat în Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA),
organism independent cu personalitate juridică al Uniunii, constituit în baza Regulamentului
nr. 168 din 15 februarie 2007 al Consiliului, intrat în vigoare la 1 martie 2007.
Obiectivul Agenţiei drepturilor fundamentale (FRA) este acela de a furniza „instituţiilor,
organelor, organismelor şi agenţiilor competente ale UE, ca şi statelor membre, în
aplicarea dreptului UE, asistenţă şi competenţe în materia drepturilor fundamentale, pentru
a le ajuta în respectarea deplină a acestora atunci când, în domeniile lor de competenţă,
iau măsuri sau definesc acţiuni”40
Sarcinile ce revin Agenţiei pentru realizarea acestui obiectiv constau, conform art. 4
din Regulament, în:
a) colectarea, înregistrarea, analiza şi difuzarea de informaţii şi date pertinente,
obiective, fiabile şi comparabile, inclusiv rezultatele cercetărilor şi controalelor care îi sunt
comunicate de către statele membre, instituţiile Uniunii ca şi de organele şi agenţiile
Uniunii, centrele de cercetare, organismele naţionale, organizaţiile neguvemamentale,
ţările terţe şi organizaţiile internaţionale şi, în special, organele competente ale Consiliului
Europei;
b) să pună la punct, în cooperare cu Comisia şi statele membre, metode şi norme
pentru ameliorarea comparabilităţii, obiectivităţii şi fiabilităţii datelor la nivel european;
c) să realizeze sau să faciliteze cercetări şi anchete ştiinţifice, studii pregătitoare şi de
fezabilitate sau să colaboreze la acestea, inclusiv, acolo unde este cazul, la cererea
Parlamentului European, a Consiliului sau a Comisiei, cu condiţia ca această cerere să fie
compatibilă cu priorităţile sale şi cu programul său anual de lucru.
39În baza Regulamentului Consiliului nr. 1035/97 din 2 iunie 1997.

40 Regulamentul Consiliului (CE) nr.168 din 15 februarie 2007 privind crearea unei Agenții a drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 53 din 22.2.2007, p.4
52
Totodată, fie la cererea Parlamentului, Consiliului sau Comisiei fie din proprie
iniţiativă, formulează şi publică concluzii şi avize asupra unor subiecte tematice specifice,
la dispoziţia instituţiilor Uniunii şi statelor membre în aplicarea de către acestea a dreptului
comunitar; publică un raport anual pe probleme ale drepturilor omului, subliniind totodată
exemplele de bune practici, rapoarte tematice având ca bază analizele, cercetările şi
anchetele sale, un raport anual de activitate, concepe o strategie de comunicare şi
favorizează dialogul cu societatea civilă, în scopul de a sensibiliza marele public în privinţa
drepturilor fundamentale şi informează într-o manieră activă asupra lucrărilor sale.
Ţinând seama de necesitatea de a face ca la colectarea datelor să participe
autorităţile naţionale, Agenţia se bazează pe competenţele diferitelor organisme şi organe
din fiecare stat membru. Totodată în exercitarea activităţilor sale, ţine seama de informaţiile
şi de activităţile instituţiilor, organelor, organismelor şi agenţiilor Uniunii şi ale statelor
membre, ale Consiliului Europei, O.S.C.E., O.N.U. şi ale altor organizaţii internaţionale, fapt
de natură a asigura complementaritatea şi utilizarea optimală a resurselor.
Sarcinile Agenţiei se execută în limita domeniilor tematice definite în programul cadru
plurianual (5 ani), care respectă priorităţile Uniunii, ţine cont de resursele materiale şi
umane ale Agenţiei şi conţine dispoziţii menite să asigure complementaritatea cu mandatul
altor organe, organisme şi agenţii cu atribuţii în domeniul drepturilor omului, cu care
trebuie, de asemenea, să întreţină relaţii de cooperare.
Totodată, F.R.A. cooperează strâns cu statele membre, care desemnează, fiecare,
agenţi de legătură naţionali, şi cu organizaţiile guvernamentale şi organele publice
competente din statele membre ale Uniunii, inclusiv cu instituţiile naţionale din domeniul
drepturilor omului precum şi cu societatea civilă, constituind în acest scop „platforma
drepturilor omului”, reţea de cooperare pentru schimbul de informaţii şi cunoştinţe.
În activitatea sa, agenţia se ghidează după programul cadra multianual în contextul
prevederilor Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi al Directivelor
antidiscriminare.
Agenția își desfășoară activitatea în baza unor programe anuale ce au ca fundament
programe-cadru multianuale. Acest cadru tematic poate fi depăşit la cererea Parlamentului
European, a Consiliului sau a Comisiei, în limita resurselor umane şi financiare ale
Agenţiei.
Una dintre prioritățile strategice este reprezentată de întărirea contribuției şi
impactului Agenţiei la nivel naţional. În acest sens, Agenţia a creat şi coordonat trei tipuri
de mecanisme care asigură legătura cu părţile implicate la nivel naţional: reţeaua agenţilor
naţionali de legătură ai FRA, care se reuneşte de două ori pe an şi care dă reprezentanţilor
statelor membre oportunitatea de a partaja informaţii şi de a discuta diferite aspecte
pertinente din domeniul drepturilor fundamentale; reţeaua de puncte focale a parlamentelor
naţionale41, care permite comunicarea cu serviciile parlamentelor naţionale responsabile cu
problematica drepturilor fundamentale; în al treilea rând, FRA cooperează în mod regulat
cu instituţiile naţionale pentru drepturile omului, cu organismele care promovează
egalitatea ș.a.
O prioritate strategică vizează identificarea evoluţiei tendinţelor şi măsurarea
progreselor în statele membre ale Uniunii. Astfel, Agenţia identifică evoluţia acestor
tendinţe şi progrese pe baza propriilor analize, inclusiv analizele din raportul său anual, a
41Irina Moroianu Zlătescu, Priorităţi în domeniul drepturilor omului la nivel european, Revista Drepturile
Omului, nr.4, 2016, pp. 14-20.
53
anchetelor sale realizate în mod regulat şi pe baza studiilor juridice actualizate. FRA îşi
propune să examineze în mod progresiv modul în care vor fi evaluate tendinţele în
domeniul drepturilor fundamentale cât priveşte, de exemplu, colectarea cantitativă a
datelor, actualizarea analizei juridice, crearea de indicatori şi repere, identificarea şi
evaluarea practicilor pozitive.
Pentru început, urmărirea în mod constant a tendinţelor va avea în vedere un număr
specific de domenii-cheie a drepturilor fundamentale, în conformitate cu domeniile din
programul multianual al Agenţiei.
În acelaşi timp, pentru a evita dubla înregistrare, Agenţia supraveghează activităţile
de colectare a informaţiilor şi a datelor pertinente la nivelul Uniunii realizate de alţi actori şi
cooperează cu alte agenţii (ca, de exemplu, EIGE şi Eurofound) care colectează, de
asemenea, date în domenii conexe. Pentru anumite domenii-cheie, la interval de câțiva ani,
FRA repetă colectarea de date prin intermediul unor anchete, prima anchetă reluată de
către Agenţie fiind ancheta Uniunii în privința drepturilor persoanelor aparținând
minorităților.
De asemenea, ea elaborează și reeditează manuale pentru domeniile cele mai
importante de activitate. Acest lucru se realizează în colaborare cu Consiliul Europei și
Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Sunt puse astfel în evidenţă progresele juridice
realizate în timp. În scopul comunicării mai efciciente a rezultatelor activităţii sale, Agenţia a
realizat grafice şi hărţi interactive on‑line.
Elementul central al activităţii de comunicare al FRA constă în dialogul cu
responsabilii politici şi factorii de decizie atât la nivel naţional, cât şi la nivelul Uniunii
Europene, în scopul furnizării de expertize şi de sensibilizare a interlocutorilor în ceea ce
priveşte situaţia drepturilor omului în diferite domenii, inclusiv comunicarea cu părţile direct
implicate în acţiuni de respectare a acestor drepturi „pe teren”, ca, de exemplu, poliţişti,
profesionişti din domeniul sănătăţii, alte grupuri profesionale, autorităţi locale şi regionale,
dar şi media, în calitate de agent multiplicator principal.
În concluzie, în vederea îndeplinirii obiectivului său Agenţia drepturilor fundamentale
colectează date, desfăşoară cercetări, programe de educaţie şi conştientizare şi comunică
rezultatele pentru a pune la dispoziţia utilizatorilor o informaţie independentă, relevantă, în
timp util, de calitate şi într-o formă corectă în scopul promovării şi creşterii respectului
pentru drepturile omului. Astfel, acest organism răspunde cerinţelor sporite ale noii etape în
care a intrat construcţia europeană, inclusiv în domeniul drepturilor omului.
1. Descrieți în câteva cuvinte care este rolul organismelor și agențiilor

înființate la nivelul UE?
2. Prezentați una din sarcinile Agenției de Drepturi Fundamentale a Uniunii

Europene?
54
Irina Moroianu Zlătescu, Priorităţi în domeniul drepturilor omului la nivel
european, Revista Drepturile Omului, nr.4/2016;
Pagini web:
investment-bank_ro
https://www.eib.org/en/
https://europa.eu/european-union/about-eu/agencies/fra_ro
https://fra.europa.eu/en/about-fra
55

ID - Note de Curs - Instituții Europene

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ID - Note de Curs - Instituții Europene

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

ÎNVĂȚĂMÂNT CU FRECVENȚĂ REDUSĂ (IFR)

Prof.univ.dr. Irina MOROIANU ZLĂTESCU

Lucrare îngrijită și actualizată – asist. univ. dr. Claudia Elena MARINICĂ

MODULUL 1. DE LA COMUNITĂȚILE EUROPENE LA UNIUNEA EUROPEANĂ.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1.1. CELE TREI COMUNITĂȚI EUROPENE .............. 6

1.1.1. Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) ......................... 8

1.1.2. Comunitatea Economică Europeană........................................................ 10

1.1.3. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice............................................. 12

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1.2. CONSILIUL EUROPEAN ...................................... 16

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1.3. CONSILIUL ........................................................ 19

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1.4. PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI COMISIA

1.4.1. Parlamentul European ................................................................................ 23

1.4.2. Comisia Europeană .................................................................................... 31

MODULUL 2. INSTITUȚII EUROPENE – CURTEA DE JUSTIȚIE A UNIUNII

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2.1. CURTEA DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE

3.1.1. Curtea de Justiție ..................................................................................... 37

3.1.2. Tribunalul ................................................................................................. 39

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2.2. CURTEA DE CONTURI A UNIUNII EUROPENE

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2.3. BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ ................... 44

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2.4. ORGANISME CONSULTATIVE - COMITETUL

2.4.2. Comitetul Regiunilor ................................................................................... 48

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2.5. ALTE ORGANISME ȘI AGENȚII ALE UNIUNII

2.5.1. Banca Europeană de Investiţii (B.E.I.) ..................................................... 49

2.5.2. Organismele interinstituţionale și organismele descentralizate ale Uniunii

2.5.3. Agenţia drepturilor fundamentale a Uniunii Europene .............................. 52

Cursul “INSTITUȚII EUROPENE” este realizat pentru a răspunde cerințelor

Având în vedere caracteristicile învățământului la distanță, se recomandă cursanților

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1.1. CELE TREI COMUNITĂȚI EUROPENE

La finalul parcurgerii acestei unități de învățare vei putea să:

Dorința statelor de a nu mai accepta politicile conflictuale și de a clădi un spațiu

1.1.2. Comunitatea Economică Europeană

1.1.3. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

6 Rec. 1982, p. 1409, point 33.

5. Câte tratate au fost semnate la Roma la 25 martie 1957?

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1.2. CONSILIUL EUROPEAN

La finalul parcurgerii acestei unități de învățare vei putea să:

Consiliul European este o instituție pe care Tratatele CECO, CEE și CEEA nu au

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1.3. CONSILIUL

La finalul parcurgerii acestei unități de învățare vei putea să:

Cele patru instituţii comunitare create în scopul de a susţine îndeplinirea

2. Care este componența Consiliului?

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1.4. PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI COMISIA

La finalul parcurgerii acestei unități de învățare vei putea să:

1.4.1. Parlamentul European

Istoria Parlamentului European se identifică cu cea a Uniunii, altfel spus Parlamentul

Cu acest prilej, instituția a luat denumirea de Adunarea Parlamentară Europeană,

În legislatura actuală, repartizarea locurilor în Parlamentul European arată astfel:

Germania - 96 Franța - 79 Italia - 76

Repartizarea în funcție de afilierea politică este reglementată de Regulamentul intern

12 Art. 189 B al Tratatului de la Maastricht.

13 C.J.C.E., juin, 1991, Aff. C-300/89, Rec. 1991, p. I-2867.

1.4.2. Comisia Europeană

21 Premiul Saharov se acordă începând cu anul 1989.

1. Descrieți în câteva cuvinte care este rolul Comisiei Europene și al Parlamentului

2. Care sunt funcțiile predominante pe care Comisia Europeană și Parlamentul

3. Care sunt instituțiile Uniunii Europene care exercită funcția legislativă?

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2.1. CURTEA DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE

La finalul parcurgerii acestei unități de învățare vei putea să:

Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, a făcut ca dreptul comunitar să

3.1.1. Curtea de Justiție

Inițial, componența Curții a fost asigurată din 7 judecători şi 2 avocaţi generali,