Tehnologi Si Metode Ale Adoptari Deciziei Publice

UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU
FACULTATEA DE ŞTIINȚE SOCIALE ȘI ADMINISTRATIVE

PROGRAM DE STUDII: ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
TEHNICI ŞI METODE ALE ADOPTĂRII DECIZIILOR PUBLICE
Conf. univ. dr. Parlagi Anton P. PARLAGI
EDITURA Pro Universitaria

2011
1
TEHNICI ŞI METODE ALE ADOPTĂRII DECIZIILOR PUBLICE
Introducere
OBIECTIVELE DISCIPLINEI
Obiectivele disciplinei Tehnici şi metode ale adoptării deciziilor publice sunt formulate
în termeni de competenţe profesionale, astfel încât să asigure:
- însuşirea de către studenţii a termenilor, principiilor si normelor specifice
managementului procesului decisional;
- capacitatea studenţilor de a utiliza noţiunile la disciplinele de specialitate;
- deprinderea de abilităţi în elaborarea unor proceduri specifice de adoptare a
deciziilor;
- dobândirea unei viziuni de ansamblu asupra teoriei şi practicii europene în
domeniul policy-making;
- învăţarea metodelor de intervenţie în şedinţele publice pentru, modificarea,
eliminarea, amendare şi adoptarea unor dispoziţii din deciziile publice.
COMPETENȚELE
Disciplina are ca scop formarea unor competenţe specifice de tipul următor:
1. Cunoaştere şi utilizarea adecvata a noţiunilor specifice disciplinei
- cunoaşterea conceptelor si procedurilor de elaborarea deciziilor publice
- înţelegerea contextului politic al deciziilor publice.
- însuşirea reglementărilor U.E. în domeniul policy-making
2. Explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese, precum şi a conţinuturilor
teoretice şi practice ale disciplinei)
- explicare unor situaţii concrete privind instituţionalizarea procesului decisional;
- interpretarea diferitelor acţiuni de intervenţie ale autoritătilor pentru
implementarea şi controlul execuţiei deciziilor publice;
- explicarea necesităţii interdisciplinarităţii în procesul decizional.
3. Instrumental–aplicative conducerea utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente
de investigare şi de aplicare)
- proiectarea unor modele de decizie publică;
- evaluarea ante factum a consecinţelor pe care le pot produce deciziile publice;
eficacitătii;
- utilizarea tehnicilor şi instrumentelor de modelare a soluţiilor în procesul
decisional;
- folosirea instrumentelor de investigare a eficienţei deciziilor publice.
4. Atitudinale
- Cultivarea unei atitudini de cooperare, participativă, în contexte organizaţionale
variate;
- Motivarea comportamentului etic-profesional în relatii contractuale, parteneriate
etc.
- Promovarea unui sistem de valori coerent (responsabilitate, implicare, moralitate
etc.).
Resurse şi mijloace de lucru
Anton P. Parlagi Tehnici şi metode ale adoptării deciziilor publice, curs universitar,
Univ. „Nicolae Titulescu” din Bucureţti, 2011; Slite-uri; schemele logice
2
Structura cursului
Cursul Tehnici şi metode ale adoptării deciziilor publice conţine 12 unităţi de învăţare
şi două teme de control (constând în elaborarea de referate).
Cerinţe preliminare
În vederea studierii cursului Tehnici şi metode ale adoptării deciziilor publice se

impune cunoaşterea noţiunilor disciplinei Teoria administraţiei publice; Management
general;
Durata medie de studiu individual

Pentru fiecare unitate de învăţare se va parcurge, în medie, în 2-3 ore de studiu individual
Evaluarea
La stabilirea notei finale se iau în considerare:

 răspunsurile la colocviu (evaluarea finală) 70%
 testarea continuă pe parcursul semestrului 30%
Modalitatea practică de evaluare finală: 70 + 30 = 100
3
CUPRINS
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 1

DECIZIA ŞI MEDIUL DECIZIONAL
I. Autorităţile de decizie;
II. Mediul extern al deciziei publice;
III. Mediul intern al deciziei publice;
IV. Scopul deciziilor publice;
V. Caracterele deciziei publice.
Teste de autoevaluare
Bibliografie

METODE ŞI TEHNICI DECIZIONALE
I Previziunea decizională;
II Proiectarea deciziilor;
III Raţionalizarea;
IV Optimizarea procesului decizional;
V Scientizarea.
Bibliografie

PROCEDURA ADOPTĂRII DECIZIILOR PUBLICE
I Componente ale procesului decizional;
II. Cerinţe privind fundamentarea deciziilor publice;
III. Etapele elaborării deciziei publice.
Bibliografie
4
TEHNICI SI INSTRUMENTE POLITICE DE ADOPTARE A DECIZIILOR
I. Stabilirea scopului politic;

II. Influenţa mediului politic asupra procesului decizional;
III. Instrumente politice specifice în procesul decizional;
IV. Cerinţe politice pentru elaborarea deciziilor publice;
V. Funcţiile politice ale deciziilor publice.
Bibliografie

TEHNICA LEGISLATIVĂ DE ELABORARE A DECIZIILOR
I. Încadrarea deciziilor publice în sistemul legislativ;
II. Alegerea procedurilor şi tehnicilor de reglementare;
III. Adoptarea deciziilor în forma cerută de lege;
IV Modificarea, completarea şi abrogarea deciziilor normative. Schema logică.
Bibliografie

OBIECTUL, SCOPUL ŞI CLASIFICAREA DECIZIILOR PUBLICE
I. Obiectul deciziei publice;
II. Clasificarea deciziilor publice.
Bibliografie

TEHNICA ADOPTĂRII DECIZIILOR ÎN INSTITUŢIILE PUBLICE
I. Principiile procesului decizional în instituţiile publice;

II. Factorii care influenţează adoptarea deciziei în instituţiile publice;
III. Metode de fundamentare a deciziei în instituţiile publice.
Bibliografie
5
TACTICA ADOPTĂRII DECIZIILOR ÎN ÎNTREPRINDERILE PUBLICE
I. Adoptarea deciziilor în societăţile comerciale cu capital public;schema logică;

II. Adoptarea deciziilor în regiile autonome; schema logică;
III. Adoptartea deciziilor în asocierile de tip public-privat; schema logică.
Bibliografie

FUNDAMENTAREA DECIZIILOR SCUP
I. Fundamentarea legală a deciziilor SCUP;

II. Fundamentarea regulilor de organizare;
III Fundamentarea principiilor de funcţionare;
IV. Elaborarea deciziilor SCUP; schema logică.
Bibliografie

STRATEGIA ADOPTĂRI PROIECTELOR PUBLICE
I. Fundamentare proiectelor publice;

II. Implementarea proiectelor publice;
III. Managementul proiectelor publice;
IV Evaluarea proiectelor publice, Schema logică.
Bibliografie
6
METODA CONSULTĂRII CETĂŢENILOR LA ADOPTAREA DECIZIILOR
I. Cerinţe tehnic-organizatorice pentru participarea cetăţenilor;

II. Modalităţi de informare a cetăţenilor;
III. Proceduri de consultare a cetăţenilor;
IV. Organizarea şedinţelor. Schema logică.
Bibliografie

METODE ŞI TEHNICI DE CONTROL A DECIZIILOR PUBLICE
I. Autorităţile de control;
II. Caracteristicile controlului public;
III. Formele controlului public;
IV. Etapele exercitării controlului;
V. Efectele controlului.
Bibliografie
7
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
DECIZIA SI MEDIUL DECIZIONAL
CUPRINS
I Autorităţile de decizie;
II Mediul extern al deciziei publice;
III Mediul intern al deciziei publice;
IV Scopul deciziilor publice;
V Caracterele deciziei publice.
Bibliografie
INTRODUCERE
Teoria generală a deciziei şi mediului decisional descrie noţiunile, principiile,

metodele şi tehnicile specifice elaborării, adoptării şi implementării deciziilor publice,
precum şi noţiunile fundamentale pentru înţelegerea procesului decisional.
Unitatea de învăţare nr. 1 descrie noţiunile, principiile, metodele şi tehnicile
specifice elaborării, adoptării şi implementării deciziilor publice, precum şi noţiunile
fundamentale pentru înţelegerea procesului decizional. Unitatea abordează teoria
deciziei publice pe care o defineşte ca o manifestare de putere prin care o autoritate
centrală sau locală alege un set de măsuri şi le aplică, la nevoie cu ajutorul forţei de
constrângere a statului, pentru realizarea unui interes general şi/sau de utilitate publică.
Decizia publică relevă interdependenţa dintre politicile publice şi sprijinul politic
care asigură, prin feed-back, modificarea obiectivelor în acţiuni decisive pentru
susținerea sistemului politic dat conform teoriei lui David Easton . Unitatea de învăţare
descrie procesul decizional (policy-making) ca ştiinţă a conducerii statele prin tehnici
legislative şi executive. În ştiinţa administraţiei, termenul se foloseşte pentru a defini
conducerea statului prin procesele de realizare a politicilor publice, în contextul
raţionalizării sistemului politic. Termenul de policy a fost utilizat pentru a defini statul
ca sistem care poate, şi trebuie, să intervină pentru a asigura eficacitatea funcţionării
societăţii. Unitatea nr.1 analizează interconexiunea dintre decizia publică şi politicile
publice (Policy sciences) care stau la baza adoptării deciziilor de interes general,
caracteristicile acestor decizii, modul de elaborare a politicilor publice, implementarea
şi controlul acestora. Modulul prezintă mediul decisional extern şi intern, autorităţile
de decizie, scopul şi caracteristicile deciziilor publice, precum şi elementele specific
ale managementului decizional.
8
Timp necesar: 120 minute
După parcurgerea acestei unităţi veţi avea informaţii complete cu privire la factorii
care influenţează procesul decizional şi metodele de implementare a politicilor publice
prin decizii ale autorităţilor administraţiei centrale şi locale.
 să înţelegeţi procedura de elaborare a deciziei publice;
 să cunoaşteţi principalele reguli necesare în procesul decizional ;
 să explicaţi modul în care factorii de mediu politico-social influenţează
adoptarea unei decizii publice;
 să aplicaţi principiile de management decizional în adopătarea deciziilor;
 să înţelegeţi rolul, sarcinile şi scopul social al deciziilor publice
Definiţia Decizia publică este o manifestare de voinţă prin care autorităţile statale
deciziei publice şi/sau ale unităţilor administrativ-teritoriale, stabilesc, reglementează,
implementează şi controlează programe şi proiecte de dezvoltare social-
economice.
I. AUTORITĂŢILE DE DECIZIE
Actul Actul decizional exprimă voinţa unei persoane fizice sau juridice, numită decident,
decizional
investită în mod formal cu autoritatea de a hotărî în domeniul său de competenţă.
►Autorităţile politice: Preşedintele, Parlamentul, Guvernul,
►Autorităţile administraţiei publice: Ministerele şi Agenţiile Guvernamentale;
Miniştrii şi prefecţii, Consiliile judeţene şi consiliile locale; Preşedinţii consiliilor
judeţene, primarii şi şefii unor servicii publice deconcentrate sau descentralizate;
►Autorităţile publice de jurisdicţie; Curtea Constituţională ; Curtea de
Conturi; Instanţele de contencios administrativ
► Autorităţile Naţionale Autonome: Consiliul Suprem de Apărare a Ţării;
Consiliul Naţional al Audiovizualului; Consiliul Economic şi Social,
►Autorităţile Naţionale de Reglementare; Autoritatea naţională de
reglementare a energiei electrice; Autoritatea naţională de reglementare a serviciilor
publice comunale; Agenţia naţională de protecţie a mediului; Agenţia naţională pentru
siguranţa alimentelor şi protecţie sanitar-veterinară; Agenţiile regionale de dezvoltare,
etc.
►Cetăţenii.
- cetăţenii nu participă direct la adoptarea unei decizii publice decît în situaţia
referendumului;
- cetăţenii participă indirect la adoptarea deciziilor publice prin dreptul de de
vot, dreptul de petiţionare şi dreptul de iniţiativă;
- promovarea unui proiect de hotărâre poate fi niţiată de cetăţenii cu drept de
vot dacă este susţinut prin semnături de cel puţin 5% din populaţia cu drept
9
de vot dintr-o unitate administrativ-teritorială.
II. MEDIUL EXTERN AL PROCESULUI DECIZIONAL
► Mediul ideonomic; defineşte sfera ideilor, principiilor şi valorilor spirituale

specifică sistemului social în care este elaborată decizia. Caracteristicile mediului
sunt:
Mediul - alegerea liberă a unei variantei de acţiune (intervenţie) dintre mai multe
ideonomic posibile ; în cazul în care acţiunea este impusă prin lege nu există o decizie, ci
Caracteristici
doar un act de executare a legii;
- raţionalitatea opţiunii; decizia se elaborează ca urmare a unui proces
intelectual de analiză şi selecţie a variantelor optime; acţiunile instinctive nu
se pot asimila deciziilor conştiente;
- utilitatea opţiunii; caracterul public al deciziilor derivă tocmai din scopul lor
social, de utilitatea socială, de măsura în care satisfac un interes general sau
binele public;
- materializarea opţiunii; odată aleasă o soluţie se impune intervenţia unei
autorităţi publice pentru realizarea ei în mod concret; decizia presupune
aplicarea unor măsuri efective, în sens contrar ea fiind doar o declaraţie de
intenţii.
► Mediul politonomic; ansamblul instituţiilor politice şi a raporturilor de putere

Mediul dintre ele care intervin (influenţează) elaborarea deciziilor publice;
politonomic
- sistemul de alegere (numire) a liderilor politici şi a autorităţilor publice;
- modul de organizare a colectivităţilor umane şi gradul lor de autonomie
locală;
- descentralizarea, deconcentrarea şi centralizarea puterii;
- sistemul public de asistenţă socială etc.
► Mediul socionomic; adoptarea, dar mai ales implementarea deciziilor publice,

Mediul depinde în mod ineluctabil de caracteristicile socio-morale ale colectivităţii. Din
socionomic
această cauză decidenţii trebuie să ţină sema de:
- valorile morale specifice colectivităţilor în care se aplică decizia; în unele
comunităţi sunt tolerate uniunile dintre persoanele de acelaşi sex; unele
comunităţi acceptă avortul, altele nu; etc.
- normele de conduită stabilite ca reguli de funcţionare ale unei colectivităţi
(ex: acceptarea în anumite comunităţi a căsătoriei dintre minori) ;
- relaţiile cauzale (algoritmi) care definesc raporturi biunivoce între cauzele
unui fenomen şi efectele lui (ex: sărăcia poate fi percepută fie ca un efect al
politicilor sociale, fie ca o cauză a acestora);
- percepţia colectivă (imaginea)pe care indivizii şi-o formează cu privire la un
anumit obiect sau fenomen social (ex: imaginea unei biserici induce ideea de
religiozitate).
► Mediul juridic; ansamblul normelor şi instituţiilor de drept care reglementează

Mediul juridic activitatea autorităţilor, instituţiilor şi serviciilor publice. Conducătorii autorităţilor
publice aleg mai degrabă soluţii normative care să le asigure protecţia, decât soluţii în
beneficiul societăţii (ex. extinderea aparatului birocratic care să le justifice existenţa)
- în cazul deciziilor adoptate de autorităţile administraţiei publice dreptul
administrativ impune forma actelor administrative, ca manifestări unilaterale de
10
voinţă prin care se nasc, se se modifică sau sting raporturi juridice între stat şi
cetăţeni în temeiul executării legii.
- sistemul juridic stabileşte condiţiile de fond şi de formă necesare pentru
legalitatea unei decizii publice.
►Mediul economic,
Mediul
economic - în funcţie de tipul de proprietate, de stat sau privată, deciziile publice pot fi
elaborate în mod centralizat, sau descentralizat;
- în funcţie de tipul de piaţă, dirijată sau liberă, deciziile pot fi de comandă sau
numai de îndrumare;
- în funcţie de tipul de redistribuire a venitului naţional deciziile pot fi
personalizate (în avantajul unei persoane sau grup social) sau depersonalizate
(în avantajul tuturor).
III. MEDIUL INTERN AL PROCESULUI DECIZIONAL
 Strategia autorităţii de decizie. Elaborarea şi implementarea deciziei publice

depinde de modul de organizare şi funcţionare al autorităţii de decizie, fixat de regulă
Strategia
autorităţii de de autoritatea ierahic superioară, conform scopului urmărit. În funcţie de acest scop
decizie sunt fixate sarcinile şi obiectivele pe termen lung, mediu sau scurt, sunt elaborate
procedurile, sunt stabilite criteriile de selecţie a soluţiilor şi variantelor de decizie,
precum şi răspunderea pentru modul de realizare a sarcinilor.
- modelul tactic de elaborare a deciziilor are avantajul că este operaţional şi
permite aplicarea rapidă a unei soluţii datorită rutinei, dar are dezavantajul că este
limitat în timp, dar este ineficient pe termen lung;
- modelul strategic are avantajul că permite dezvoltarea durabilă prin obiective
de interes public, dar are dezavantajul că nu permite controlul resurselor şi nu
poate prevedea influenţa mediului extern;
- modelul teoretic: presupune din partea autorităţii de decizie utilizarea unor
metode ştiinţifice cum sunt analiza şi sinteza factorilor economico-sociali,
stabilirea criteriilor de selecţie a variantelor de decizie, proiectarea unor soluţii şi
evaluarea consecinţelor pe care le pot avea acestea ca urmare a implementării
Concepţia deciziei etc. În sens larg, concepţia teoretică se caracterizează prin:
teoretică.
 Gradul de asimilare (înţelegere) a problemelor sociale. Autoritatea de
Caracterizare decizie
poate (şi trebuie) să ia act de producerea unor fenomene sociale şi caută soluţii
pentru elaborarea unei politici publice adecvate realităţii. În acest scop se studiază
factorii determinanţi ai fenomenului social şi interacţiunea dintre ei; se determină
factorii care pot fi influenţaţi şi a celor care nu pot fi evitaţi în elaborarea şi
implementare deciziei, se alege criteriul optimului social (ca tip de utilitate publică
Exemplu de politici publice adoptate prin decizii politice: stabilirea măsurilor
economice de combatare a şomajului; aplicarea unor măsuri pentru diminuarea
infracţionalităţii; stabilirea unor facilităţi pentru persoanele cu dizabilităţi etc.)
 Capacitatea de cercetare, previzionare şi evaluare a soluţiilor prin

desfăşurarea
unor activităţi relevante pentru elaborarea unei decizii, cum ar fi: culegerea opiniilor
(propunerilor) de la partide politice, agenţi economici, asociaţii patronale sau sindicale,
11
ONG-uri, cetăţeni etc; prelucrarea informaţiilor proprii şi a datelor primite de la
instituţii specializate în economie, sociologie, educaţie, cultură etc.; consultarea cu
experţii în analiză economică, demografică, ecologică etc.; sinteza şi ierarhizează
problemele în funcţie de importanţa lor politică, socială sau economică.
 Modalitatea de selecţie a variantelor. După culegerea opţiunilor relevante se
face comparaţia (diferenţierea) între diverse soluţii posibile şi se alege varianta care
are cele mai multe şanse de realizare în momentul adoptării deciziei (ceea ce nu
înseamnă că este varianta optimă). Noul Management Public se bazează pe aplicarea
unor modele de management privat în elaborarea deciziilor publice; elaborarea unor
variante de soluţii conform unor criterii de utilitate socială, de eficienţă economică sau
de altă natură; se determină pentru fiecare soluţie, necesarul de resurse, limitele de
timp, costul instrumentelor şi mijloacelor ce trebuie folosite; se evaluează efectele şi
riscurile de implementare; se alege soluţia care răspunde cel mai bine obiectivelor
stabilite
 Stabilirea procedurilor de adoptare a deciziilor; autoritatea de decizie alege
un
tip de procedură care să conţină reguli, instrumente şi forme adecvate de concepţie,
elaborare, aplicare şi evaluarea a efectelor deciziilor; sistemul de management este
influenţat mai rapid de progresul tehnic decît de modificările legislative în procesul
elaborării deciziilor, prin informatizare ,
- procedura administrativă formă de activitate care are drept scop stabilirea
regulilor necesare pentru a se asigura legalitatea deciziilor;
- procedura deliberativă în cazul organelor colegiale care adoptă deciziile prin
votul majorităţii membrilor;
- procedura emiterii; în cazul autorităţilor individuale deciziile au caracter
unipersonal întrucît exprimă voinţa unei singure persoane.
- procedura jurisdicţiei în cazul autorităţilor jursidicţionale administrativ-
financiare sau a contenciosului administrativ.
Exemplu de norme de procedură Eliberarea autorizaţiilor de construcţie

concesionarea bunurilor imobile, încheierea contractelor economice, selecţia şi
încadrarea funcţionarilor publici etc).
IV. SCOPUL DECIZIILOR PUBLICE
► Scopul politic. Acest scop derivă din faptul că deciziile publice exprimă voinţa
unui partid (sau alianţă de partide) cu privire la realizarea unor politicilor general-
Scopul politic
statale. Realizarea scopului politic al deciziilor publice este asigurat exclusiv de către
instituţiile politice, parlament, guvern, preşedinte etc, care urmăresc;
- realizarea unei anumite politici publice;
- dezvoltarea durabilă a statului şi/sau a colectivităţilor locale;
- materializarea voinţei politocraţiei (deşi valoare unei decizii nu rezidă în
voinţa decidenţilor, ci în efectele sociale pe care le produce);
- menţinerea status-qoului (a sistemului politic).
► Scopul politico-administrativ. Scopul politico-administrativ derivă din faptul

că deciziile publice sunt adoptate de autorităţi ale administraţiei, prin reprezentanţii
Scopul politico- partidelor politice care deţin majoritatea în cadrul autorităţilor de decizie. Scopul
administrativ
politico-administrativ se manifestă prin :
- democraţia decizională; ele sunt rezultatul unor confruntări ideatice între
12
persoane, grupuri, partide, care participă la adoptarea deciziei.
Exemplu de democraţie decizională: în cadrul consiliilor judeţene, municipale

şi comunale, adoptarea hotărârilor se face prin votul consilierilor ce aparţin unor
partide politice diferite şi deţin majoritatea în cadrul consiliului respectiv;
- obiectivele stabilite conform unei voinţe politice, dar fără a specifica
mijloacele (instrumentele) de realizare a acestora;
- justificarea deciziilor publice prin gradul lor de utilitate socială,
prin nevoia de a satisface o necesitate sau interes general.
► Scopul administrativ
Scopul
administrativ Scopul deciziilor cu caracter executiv se manifestă prin în faptul că ele au de
regulă un caracter de organizare a executării şi/sau de executare în concret a legilor.
Funcţii Pentru a realiza această misiune a administraţiei, managerii aleşi sau numiţi în funcţii
de decizie au ca scop:
- soluţionarea operativă a problemelor administrative, întrucît reflectă
activitatea obişnuită (de rutină), fiind elaborate conform unor proceduri
administrative prestabilite;
- intervenţia tactică, în vederea executării deciziilor politice prin norme, reguli,
mijloaceşi instrumente proprii;
- întărirea autorităţii statului, prin utilizarea puterii publice; în caz de nevoie
deciziile pot fi puse în executare cu ajutorul forţei de constrângere a statului.
Scopul tehnic ► Scopul tehnic.

În sens larg, caracterul tehnic al unei decizii defineşte gradul său de specializare şi
tipul de competenţă al decidentului: economică, juridică, financiară, educaţională,
ecologică sau de altă natură. Din această perspectivă scopul tehnic al deciziei publice
poate fi:
- Controlul şi îndrumarea (tutela); prin care autorităţile ierarhic superioare
intervin în activitatea instituţiilor subordonate şi emit acte pentru respectarea
legalităţii;
- Constatarea conformităţii (sau a neconformităţii) unei acţiuni (inacţiuni) cu
actele de reglementare fiscale, comerciale, de protecţia mediului, sau ale
autorităţilor ierarhic superioare;
- Sancţionarea; pentru abaterile de la regulile de organizare şi funcţionare ale
unei instituţii publice;
- Jurisdicţia; pentru soluţionarea divergenţelor (litigiile) privind încălcarea
normelor prohibitive sau a celor onerative.
V. CARACTERELE DECIZIILOR PUBLICE
În sens larg, prin efect al adoptării deciziilor publice se înţeleg toate consecinţele
care se produc în mediul politic, social, economic, cultural etc., prin punerea în
executare a deciziei.
Caracterul
► Caracterul politic . Deciziile publice exprimă voinţa partidelor şi liderilor politici,
politic ai căror reprezentanţi participă la adoptarea deciziilor (ca deputaţi, senatori, membrii ai
guvernului, prefecţi, consilieri judeţeni sau locali etc.)
- obiectivele deciziei publice trebuie să fie în concordanţă cu politicile publice
13
stabilite de puterea politică; adoptarea unei anumite soluţii reflectă preferinţe
politice (ex. elaborarea deciziilor în favoarea intereselor unui partid, mai înainte
de realizarea unor interese sociale; metodele de execuţie a deciziilor publice
sunt stabilite prin reglementări ce emană de la instituţii politice, în special
guvernamentale; scopul deciziilor are caracter politic pentru că ele
reglementează raporturi sociale.
Exemplu de alegere a unei soluţii potrivit criteriului oportunităţii politice;

autorităţile publice care preferă să adopte decizii “satisfăcătoare” în loc să adopte
decizii care presupun un efort mai mare pentru realizarea unui interes general
Utilitatea ► Utilitatea socială. Caracterul public al deciziei derivă din utilitatea şi eficienţa ei
socială
socială; cu cât o decizie are un obiectiv social mai general cu atât este mai justificat
caracterul său public. Obiectivele deciziilor publice se materializează, de regulă, în
proiecte şi programede utilitate socială:
- de tip economic: pentru combatarea şomajului, stimularea concurenţei,
stabilitatea preţurilor, creşterea salariilor, crearea de noi locuri de muncă,
reconversia profesională;
- de tip socio-moral: eliminarea discriminărilor de orice fel (etnice, religioase,
culturale etc), protecţia persoanelor defavorizate, reducerea fenomenelor antisocial;
de tip educaţional: pentru instruire, învăţământ, culturalizare şi informatizare, de
propagare a tehnicilor şi metodelor ştiinţifice de ultimă generaţie etc.;
- de tip juridic: pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor constituţionale, pentru
reducerea infracţionalităţii, a traficului de droguri, a prostituţiei etc.
- de tip politico-administrativ: pentru combatarea corupţiei, pentru
descentralizarea deciziei, pentru reglementarea raporturilor dintre admiistraţia
centrală şi cea locală etc.
Normativitatea ► Normativitatea. Procesul decizional are ca scop reglementarea (normarea), un

proces sau un fenomen social cu scopul de a asigura funcţionarea sistemului politic,
pentru menţinerea status-qoului. Normativitatea defineşte elementele specific
deciziilor publice, cum sunt:
- Elaborarea de norme au caracter general-obligatoriu pentru toate persoanele
fizice şi juridice vizate prin actul decizional; Încadrarea într-un sistem ierahic, în
sensul că fiecare decizie adoptată de o autoritate ierahic inferioară trebuie să se
încadreze în dispoziţiile normei emise de autoritatea ierarhic superioară;
Transpunerea în norme a intereselor sociale: liderii şi partidele politice au
interesul de a câştiga alegerile; cetăţenii au interesul de a obţine anumite beneficii
sociale; aparatul şi funcţionarii de stat au interesul de a-şi maximiza bugetul;
diverse grupuri de presiune au interesul de a obţine reglementări favorabile
activităţii lor etc.
► Legitimitatea. Caracterul legitim al procedurilor decizionale conferă validitate

Legitimitatea politico-administrativă scopului, obiectivelor şi mijloacelor de realizare.Deciziile
publice reflectă modul în care autorităţile statului receptează şi soluţionează interesele,
nevoile sau aspiraţiile cetăţenilor, ceea ce relevă trei component ale legitimităţii;
- utilitatea politică; rezultă din efectele pe care le produce în plan politic,
economic, social, cultural etc.
- eficienţa; rezultă din cuantificarea beneficiilor sociale pe care le produce,
comparativ cu resursele consumate;
- eficacitatea socială, rezultă din gradul în care respectă ordinea socială;
normele, principiile şi valorile unei comunităţi umane.
14
Caracterul ► Caracterul discreţionar. În virtutea dreptului de reglementare autonomă autorităţile
discreţional publice elaborează decizii conform propriei competenţe în mod independent de voinţa
altor autorităţi sau a cetăţenilor. Caracterul discreţionar al deciziei se manifestă prin:
- este legitim întrucît este prevăzut prin legea dreptul unei autorităţi de a decide
într-o anumită materie;
- devine abuz atunci când autoritatea de decizie depăşeşte cadrul legal;
- impune norme proprii de către autoritatea de decizie în sfera sa de autoritate.
Colegialitatea ► Colegialitatea. Procesul decizional reflect o activitate colectivă, participarea mai

multor persoane la adoptarea unei soluţii, indiferent dacă este materializată printr-un
act individual sau nu. Elementele specifice colegialităţii sunt:
- asigură impersonalitatea (anonimatul) măsurilor stabilite prin decizie ceea ce
face ca administraţia să acţioneze indiferent de persoanele care adoptă
deciziile;
- permite participarea indirectă a persoanelor calificate, care analizează
fenomenul ce face obiectul deciziei, care elaborează soluţii, care avizează din
punct de vedere tehno-juridic deciziile, sau pur şi simplu fac propuneri pentru
adoptarea unei anumite soluţii;
- asigură participarea directă la adoptarea deciziilor în cazul autorităţilor
colegiale, sau la emiterea deciziei, de către o autoritate unipersonală.
Exemplu de colegialitate: deciziile miniştrilor, prefecţilor, preşedinţilor de consilii

judeţene, ca şi ale primarilor, sunt fundamentate, redactate, motivate şi promovate de
compartimentele de specialitate din aparatul propriu al ministerelor, prefecturilor,
consiliilor etc.
Formalismul ► Formalismul. Defineşte caracterul fix (prestabilit) al procedurilor de adoptare a
deciziilor publice necesar pentru pentru a întruni condiţiile de validitate şi legalitate.
- constituie o garanţie pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti de
către autorităţile publice; orice decizie trebuie să respecte anumite proceduri şi este
condiţionată de îndeplinirea unor formalităţi);
- formalismul excesiv are efecte contrare realizării sarcinilor autorităţilor
publice.
Exemplu de formalism : invocarea unei formalităţi pentru respingerea unei cereri

de către autoritatea publică în sarcina căreia era soluţionarea cererii.
15
Test de autoevaluare
Întrebări:
1. Ce se înţelege prin caracterul strategic al deciziei ?

a) orizontul de timp pentru realizarea obiectivelor;
b) caracterul social-global al obiectivelor;
c) dreptul de decizie al autorităţii publice.
2. Ce înseamnă participarea indirectă la elaborarea deciziei?

a) prezenţa consilierilor la adoptarea deciziilor;
b) contribuţia specialiştilor la elaborarea proiectelor de decizie;
c) intervenţia conducătorilor autorităţilor publice în procesul decisional.
3. În ce constă scopul tehnic al deciziilor publice?

a) în analiza factorilor de decizie;
b) în controlul de legalitate;
c) în soluţionarea litigiilor,
Răspunsuri 1): a, b. 2): b. 3) b, c.
BIBLIOGRAFIE
PARLAGI, Anton Tehnici şi metode de adoptare a deciziilor publice, curs universitar
2011-2012, Universitatea N.Titulescu, Bucureşti.
PARLAGI, Anton Dicţionar de administraţie publică, ed. C.H.Beck, 2011, Bucureşti.
TRIFU,Alexandru, Universul multidimensional al deciziei, Ed. Economică, 2009,

Bucureşti.
GAREIS, Roland Happy Projects, Ed. CODECS, Bucureşti, 2006
ŞTEFAN, Maria Proiecte şi acţiuni de dezvoltare la nivelul comunităţilor, Ed.

Economică, 2009.
16
METODE ŞI TEHNICI DECIZIONALE
CUPRINS
I. Previziunea decizională;
II. Proiectarea deciziilor;
III. Raţionalizarea;
IV. Optimizarea procesului decizional;
V. Scientizarea.
Bibliografie
INTRODUCERE
Unitatea de învăţare nr.3 abordează problematica deciziei administrative ca
pe o manifestare de voinţă prin care o autoritate a administraţiei publice organizează,
coordonează, comandă şi controlează cu mijloace proprii activitatea unor persoane
fizice sau juridice. Modulul alocă un capitol autorităţilor de decizie a persoanelor
politice numite sau alese în funcţii de conducere la nivel central sau local (miniştrii,
secretarii de stat, prefecţi, preşedinţii consiliilor judeţene, sau locale, şefii agenţiilor
guvernamentale, primarii etc.). Unitatea trateză şi problematica procesului decizional
ca tip de activitate desfăşurată de autorităţile de decizie pentru reglementarea unui
fenomen social prin alegerea unei soluţii optime de rezolvare, stabilirea metodelor şi a
mijloacelor necesare materializării soluţiei şi satisfacerea interesului general. Un
paragraf este dedicat special tipului de participare la adoptarea deciziilor pentru că
defineşte fie dimensiunea colectivă (democraţia), fie dimensiunea unipersonală
(autocraţia) procesului de adoptare a deciziilor publice. Unitatea de învăţare prezintă
fundamentarea deciziilor prin prisma modului în care sunt alese obiectivele şi
mijloacele de realizare a obiectivelor precum şi a utilităţii sociale. Un capitol este
dedicat cerinţelor politice pe care trebuie să le îndeplinească decizia publică; de
legalitate cu caracter ştiintific etc. Ultimul capitol tratează problematica etapelor
elaborării deciziilor publice; iniţierea deciziei, elaborarea proiectului de decizie,
documentarea, selecţi şi analiza informaţiilor, propunerea de alternative, deliberarea,
adoptarae prin vot (sau unilateral) a decizie, executarea, monitorizarea şi evaluarea
deciziei.

După parcurgerea acestei unităţi veţi avea informaţii complete cu privire la procedura
decizională privind organizarea unui serviciu comunitar de utilitate publică.
17
 să înțelegeți procedura de elaborare a deciziei publice;
 să cunoaşteţi principalele metode de proiectare a deciziilor publice-
modelarea, simularea, improvizarea;
 să explicaţi modul de raţionalizare a procesului decizional;
 să aplicaţi principiile de management pentru optimizarea procedurilor de
elaborare a deciziilor publice;
 să înţelegeţi rolul, sarcinile şi scopul informatizăţii şi tehnicizării procesului
decizional.
I. PREVIZIUNEA DECIZIONALĂ
Cercetarea
► Cercetarea; ansamblu de activităţi realizate în mod sistematic, cu scopul de a
dezvolta teoria deciziei prin elaborarea de modele, schimbarea tehnicii şi procedurii de
adoptare şi experimentarea lor în diferite condiţii de mediu socio-economic.
- Cercetarea ştiinţifică în procesul decizional este activitatea sistematică de
obţinere, prelucrare şi utilizare a informaţiilor ştiinţifice în scopul creşterii
eficienţei (utilităţii sociale) a deciziilor publice;
- Cercetarea operaţională are ca obiect pregătirea deciziilor prin utilizarea
unor modele matematice şi modelarea factorilor, cu scopul soluţionării
eficiente a problemelor socio-economice. Metodele moderne de cercetare
operaţională sunt: programarea lineară, model de optimizare a deciziilor
fie prin creşterea, fie prin diminuarea unei funcţii manageriale în mod
obiectiv; analiza stocurilor, model care se bazează pe determinarea corectă
a necesarului de resurse; proiectarea şi delimitarea activităţilor specifice
fiecărei etape decizionale; teoria grafurilor, care construieşte modele de
tipul drumului critic, arborele de decizie, circuitele de decizie etc.;
Planificarea deciziilor publice defineşte activitatea prin care autorităţile

Definiţie statale stabilesc obiectivele de interes general ce trebuie realizate în diferite
perioade de timp şi elaborează strategia şi tactica pentru realizarea acestora.
 Ciclul planificării deciziilor publice este format din patru etape principale:
Ciclul - stabilirea agendei; problemele care ajung pe agenda politică provin de la
planificării instituții, organizații sindicale, patronate, ONG-uri din acelaşi sector de
deciziilor activitate;
publice
- formularea politicii, în această etapă sunt identificate, definite și selectate
alternativele care vor fi ulterior analizate; formularea politicii decizionale se
face pe baza evaluării impactului înainte de adoptarea deciziei (ex-
ante)în două etape: evaluare preliminară se realizează pentru a evalua
conceptele soluțiilor alternative; după ce documentul de politică publică
este acceptat, se face o nouă evaluare a impactului în momentul
redactării actelor normative în domeniu.
- adoptarea deciziilor, etapă, în cadrul căreia persoanele responsabile de
luarea deciziilor stabilesc care dintre soluțiile propuse este cea mai bună,
putând fi implementată în practică; se stabileşte procedura de finanţare şi se
estimeză resursele ;
- implementarea politicii publice; se realizează cu ajutorul instrumentelor de
18
planificare, management și coordonare , precum și monitorizarea și
evaluarea implementării.
 Alegerea metodei. Elaborarea unor soluţii presupune existenţa unei metode de

Alegerea lucru care să stabilească principiile, regulile, procedurile şi eficienţa reglementării
metodei fenomenelor socio-economice prin intermediul deciziilor publice. Alegerea metodei
adecvate fiecărui proces decizional ţine seama în primul rând de specificul domeniului
de reglementare social. In sfera deciziilor publice sunt utilizate:
- Metoda coşului de gunoi care pleacă de la premisa corectă că deciziile
publice nu pot satisface toate interesele aşa că este preferabilă soluţia
„extragerii din coş” a unei variante care să fie oportună (în acel moment, în
acel loc, în acel mod, cu mijloacele existente etc.)
- Metode politice (ale mesei rotunde),care propun adoptarea deciziei prin
acordul participanţilor astfel că soluţia adoptată nu va fi cea mai bună, dar
va fi soluţia acceptă de toată lumea.
- Metode administrative care permit adoptarea unei decizii publice pe baza
mijloacelor proprii, a instrumentelor tehnico-juridice, a operaţiunilor
materiale, şi resurse ale resurselor existente: statistici, rapoarte, documentaţii
tehnice, avize de specialitate, informări, sinteze etc.
- Metode logice cuprind metoda deductivă care constă în activitatea de sinteză
a rezultatelor pe care le-au produs politicile publice anterioare, pentru a putea
formula concluzii pertinente necesare în procesele decizionale ulterioare;
metoda inductivă, care constă în observarea unui fenomen social, formularea
unei ipoteze cu privire la soluţia care trebuie adoptată pentru reglementarea
acelui fenomen şi verificarea corectitudinii acestei soluţii
- Metode de analiză cantitativă şi calitativă se bazează pe măsurarea efectelor
(politice, economice, sociale etc.) pe care le poate produce una sau alta dintre
soluţiile adoptate, pentru a se putea alege şi varianta optimă de decizie.
II. PROIECTAREA DECIZIILOR
 Modelarea. Modelarea este un procedeu care constă în construcţia mai multor

variante (modele) de decizie potrivit unor criterii şi conform unui scop.
Modelarea
- elaborarea modelului conform metodei PALM: se bazează participarea
tuturor persoanelor (compartimentelor) de specialitate la elaborarea unor
variante de decizie, considerate optime în raport obiectivului urmărit;
argumentarea sub aspect social, economic, ideologic, ecologic etc., a fiecărei
variante, pentru fundamentarea deciziei; legitimarea variantei de decizie prin
conformitatea cu sistemul normativ juridic, social-moral sau de altă natură:
motivarea participanţilor pentru:
Condiţiile  Condiţiile modelării deciziei în funcţie de gradul de cunoaştere a factorilor

modelării exteriori se pot observa trei situaţii:
deciziei
1. elaborarea unui model de decizie în condiţii de incertitudine; se referă
la situaţia în care se pot prevedea efectele, dar fără să existe
certitudinea realizării unuia, sau altuia dintre ele.
2. elaborarea unui model de decizie în condiţii de certitudine , pleacă de
la premisa că btoate variabilele sunt cunoscute şi există siguranţa
producerii efectului scontat.
19
3. elaborarea unui model de decizie în condiţii de risc defineşte
probabilitatea foarte redusă de a se produce efectul scontat.
 Simularea . Prin simulare se defineşte în sens larg un experiment în care

Simularea informaţii (date) reale sunt formalizate (de regulă matematic) pentru a studia care sunt
efectele diferitelor modele de decizie. Modelul fiecărei decizii în parte este studiat
prin prisma diverselor variabile şi a combinaţiilor posibile dintre ele, precum şi
efectelor pe care le pot produce în realitate aceste modele;
- modelul econologic presupune că autoritatea de decizie a analizat toate
alternativele posibile şi urmăreşte maximizarea unor parametrii conform
scopului propus; după definirea problemei autoritatea de decizie stabileşte
criteriile de evaluare, calculează efectele pe care le poate produce fiecare
soluţie şi selectează prin comparaţie, soluţia cea mai convenabilă;
- modelul deciziei mediane care presupune că într-o societate democratică
deciziile publice exprimă interesele cetăţenilor aflaţi în centrul spectrului
politic sau social (nu al extremelor).
Exemplu de decizie mediană; curba cheltuielilor publice potrivit principiului

redistribuirii venitului naţional în favoarea cetăţenilor cu venituri medii şi explicaţia
politică a acesteia (media politicilor de dreapta cu politicile de stânga).
 Improvizarea. A improviza înseamnă a găsi o soluţie ad-hoc, fără a avea

Improvizarea timpul
necesar de analiză a condiţiilor interne şi externe care pot influenţa decizia.
-modelul improvizării strategice se bazează pe participarea persoanelor
(instituţiilor) competente la elaborarea deciziilor publice astfel încât să nu mai
fie necesar controlul ierarhic;
- soluţionarea în timp real a problemelor de management; modelul
improvizării se distinge de modelele strategice prin faptul că asigură
soluţionarea problemelor în mod operativ, în momentul apariţiei lor
- imaginarea unor soluţii de către persoanele (instituţiile) de decizie pe baza
gândirii prospective, a imaginaţiei tehnice, juridice etc.
Construcţia  Construcţia unei imagini publice favorabile. Propaganda decizională este un

unei imagini
publice
procedeu care cuprinde o gamă largă de metode de propagandă, comunicare,
favorabile publicare, dezbatere etc., care au ca scop justificarea (înfrumuseţarea) soluţiilor
adoptate de autorităţile de decizie din punct de vedere politic, social, economic şi aşa
mai departe. Modelarea imaginii publice este posibilă datorită efectului de informare
care se realizează trei faze:
- de mediatizare, caracterizată prin faptul că autoritatea publică recunoaşte
existenţa unei probleme sociale şi se angajează să adopte anumite decizii
pentru soluţionarea ei;
- de politizare, în care autoritatea publică încearcă să justifice necesitatea
alocării de resurse (în special din fonduri publice), pentru adoptarea unei
decizii;
- de polarizare, în cadrul căreia se elaborează proiecte reciproc exclusive
pentru stabilirea modului de reglementare (conţinutul deciziei).
20
III. RAŢIONALIZAREA DECIZIONALĂ
Raţionalitatea
decizională  Raţionalitatea decizională. Conceptul de raţionalitate se referă la relaţia
logică dintre conţinutul normativ al deciziei publice şi legitimitatea unei autorităţi de
a reglementa prin norme un fenomen social.
- teoria raţionalităţii sinoptice, susţine că adoptarea deciziilor publice este
posibilă pe baza culegerii tuturor informaţiilor relevante, pe analiza
variabilelor ce intervin în faza de implementare, precum şi pe baza
examinării tuturor efectelor, astfel încât să fie elaborată cea mai bună
variantă de politică publică,
- teoria raţionalităţii limitate, pleacă de la premisa că nu pot fi cunoscute
toate variabilele şi consecinţele unei decizii astfel încât este de preferat
satisfacerea unor anumite exigenţe , definite în mod realist;
- teoria incrementalistă consideră că procesele decizionale reflectă
fenomenul contradicţiilor socio-economice iar variantele decizionale (sau
reformularea deciziilor anterioare) este rezultatul negocierii dintre forţele
sociale.
- Modelul raţionalităţii perfecte se caracterizează prin următoarele elemente:
Autoritatea de decizie are posibilitatea de a cunoaşte toţi factorii interni şi
externi care intervin în procesul elaborării şi implementării deciziei; există
posibilitatea elaborării unor soluţii alternative pe baza unor criterii obiective de
evaluare a efectelor; implementarea soluţiei este luată în calcul anterior
alegerii unei variante de decizie.
 Raţionalizarea managerială defieşte pe larg utilizarea unor strategii

Raţionalitatea
managerială decizionale, cum sunt : modelul antreprenorial, modelul incrementalist, modelul
raţionalităţii limitate etc.
- îmbunătăţirea capacităţii de comunicare a conducătorilor autorităţilor
publice pentru a explica semnificaţiei unei decizii publice din perspectiva
motivelor, nevoilor şi intereselor publice;
- creşterea capacităţii de asimilare a informaţiilor, inclusiv de utilizare a
feed-back-ului în adaptarea (reformularea) deciziei;
- dezvoltarea aptitudinilor de coordonare şi control a managerului sau a
staff-ului care participă la elaborarea deciziei.
 Raţionalizarea normativă. Raţionalitatea normativă reflectă gradul de

Raţionalitatea
normativă corespondenţă (conformitate) între mijloace şi scopuri în realizarea obiectului deciziei
publice.
- raţionalitatea instrumentală, bazată pe ideea de răspundere, justifică
normele instituite prin decizia publică, prin prisma scopului social urmărit de
autorităţi;
- raţionalitatea substanţială, bazată pe ideea de convingere, justifică normele
deciziei prin raportul lor cu valorile şi principiile socio-morale.
 Raţionalizarea organizaţională. Raţionalitate organizaţională răspunde unor

Raţionalitatea
organizaţională cerinţele privind modul de organizare şi funcţionare al unei autorităţi de decizie.
- raţionalitatea instrumentală se referă la faptul că decizia promovează în
primul rând interesele membrilor unei organizaţii;
- raţionalitatea axiologică defineşte decizia publică prin conţinutul valoric,
prin faptul că recunoaşte norme, principii sau valori superioare;
- raţionalitatea instituţională relevă faptul că decizia publică este rezultatul
constrângerii membrilor autorităţii decizionale, al aplicării regulilor, sau al
21
structurii formale.
Raţionalitatea
comunicării
► Raţionalizarea comunicării deciziilor;
deciziilor - simplificarea metodelor de comunicare şi reducerea canalelor de comunicaţie
- transparenţa procesului decizional; ca regulă a procesului decizional, ea
asigură cunoaşterea de către public a conţinutului şi semnificaţiei deciziilor
publice în toate etapele: anterioare, concomitente sau ulterioare elaborării
deciziei; transparenţa asigură accesul liber la informaţiile cu caracter public.
Exemplu de optimizare a comunicării cu publicul: publicarea deciziilor în

mass-media, organizarea de întîlniri cu presa, mese rotunde, dezbateri publice;
înfiinţarea unui compartiment de relaţii cu publicul; publicitatea şi reclama. Argumente
pro şi contra pentru fiecare metodă.
IV. OPTIMIZAREA PROCESULUI DECIZIONAL
 Coordonarea. Coordonarea procesului decizional defineşte corelarea

Coordonarea
activităţilor cu scopul deciziei şi armonizarea structurilor cu scopul autorităţii de
Principii decizie. Coordonarea implică două sarcini: îndrumarea unitară a structurilor care
concură la elaborarea deciziei publice (autorităţi, instituţii, servicii, funcţionari etc.) şi
conducerea unitară a tuturor activităţilor specifice proiectării, modelării, elaborării şi
implementării deciziei.
Principiile coordonării activităţii decizionale sunt:
- ierarhizarea obiectivelor, astfel încât obiectivele particulare să fie
subordonate obiectivelor generale;
- sistematizarea procesului decizional în aşa fel încât să se care să asigure
interconexiunea optimă între activităţi, mijloace şi scopuri.
- transparenţa procesului decizional asigură coordonarea intenţiilor
decidentului cu aşteptările publicului, cunoaşterea de către cetăţeni a
conţinutului şi semnificaţiei deciziilor publice în toate etapele: anterioare,
concomitente sau ulterioare elaborării deciziei.
 Formalizarea. În sens larg, formalizarea defineşte procedeul instituirii unor

Formalizarea norme, principii sau metode decizionale.
- metodele standard de operare sunt acţiuni de rutină (obişnuite), în adoptarea
deciziilor ; ex., motivarea, redactare, avizarea proiectelor de hotărâri.
- procedurile standard de operare sunt utile deoarece asigură o formalizare
riguroasă a procesului decizional; pe de o parte, asigură integrarea noilor
funcţionari în sistemul decizional, pe de altă parte, obligă vechii funcţionari să
respecte normele prestabilite;
- fixarea unor algoritmi (reguli de prioritate sau de relaţii), obligatorii între
diferite structuri care participă la elaborarea deciziei.
Exemplu de formalism : numai după ce proiectul de decizie este avizat

juridic el poate fi poate fi aprobat economic; numai după ce este avizat economic
proiectul poate fi aprobat financiar ; etc.
22
- tipizarea procedurilor; de avizare, de aprobare, de autorizare sau acord în
sfera deciziilor cu caracter curent cum sunt recrutarea funcţionarilor public,
încheierea contractelor administrative, administrarea domeniului public şi
privat, autorizarea construcţiilor etc.;
- duplicarea, ca efect negativ al formalizării, duce la multiplicarea
funcţionarilor sau a compartimentelor care concură la elaborarea deciziilor (sub
pretextul unificării unor norme, al raţionalizării unor proceduri, al
informatizării activităţii etc.).
 Codificarea. Noţiunea de codificare defineşte procedeul de sistematizare şi/sau

Codificarea de unificare a normelor şi procedurilor decizionale posibil prin:
- intervenţia autorităţii de decizie pentru unificare (concentrarea) tuturor
deciziilor de acelaşi tip în coduri;
- eliminarea normelor echivoce, a procedurilor contradictorii, sau căzute în
desuetudine din practica autorităţilor publice de decizie;
- unificarea terminologiei (utilizarea aceluiaşi limbaj de specialitate) de către
toate autorităţile, instituţiile sau serviciile care participă la procesul
decizional.
Centralizarea
 Centralizarea. Centralizarea procesului decizional defineşte concentrarea
activităţii
(puterii de decizie) la nivelul autorităţilor administraţiei publice centrale. Scopul
centralizării deciziilor publice este acela de a soluţiona mai rapid şi mai eficient
fenomenele sociale deoarece la nivel central sunt cunoscute in extenso problemele
globale
- centralizarea dinamică a procesului decizional presupune comunicarea
(colaborarea) dintre autoritatea centrală de decizie şi instituţiile, serviciile
publice sau persoanele care participă la elaborarea deciziilor;
- centralizarea politică se referă la coordonarea procesului decizional de către
instituţiile politice (Parlament, guvern) în scopul aplicării politicilor publice
elaborate la nivel central;
- centralizarea administrativă se manifestă prin dreptul de coordonare pe care
autorităţile administraţiei centrale (ministere, prefecţi etc.) îl exercită asupra
aparatului administrativ din subordine în vederea adoptării unor decizii;
- centralizarea internă presupune conducerea directă a tuturor
compartimentelor, controlul tuturor activităţilor şi reglarea tuturor relaţiilor din
interiorul unei autorităţi sau instituţii, de către manager
V. SCIENTIZAREA
 Profesionalizarea. Profesionalismul se referă în sens larg la specializarea

resurselor umane, a mijloacelor, instrumentelor şi metodelor specifice pentru
concepţia, modelarea, adoptarea, implementarea şi creşterea eficienţei deciziilor
publice. Metodele uzuale:
- calificarea înaltă a persoanelor (instituţiilor) care participă la elaborarea
deciziilor publice;
- formarea tehnostructurii, apartul compus din tehnicieni cu domeniu îngust
23
de specializare, dar cu libertate de decizie deplină;
- debirocratizarea autorităţilor de decizie prin stabilirea competenţelor şi
răspunderii fiecărui persoane (compartiment) la adoptarea deciziei;
- delimitarea sarcinilor ştiinţifice de sarcinile politice;
- externalizarea unor servicii de specialitate (outsourcing consulting).
 Tehnicizarea. Se referă la utilizarea unor metode tehnice în elaborarea

deciziilor publice precum şi la folosirea procedeelor de formalizare şi aplicare a
Tehnicizarea
normelor (regulilor) de proiectare, modelare, selectare şi elaborare a deciziilor
publice;
- tehnica juridică; materială se referă la fondul reglementării care este
întotdeauna susceptibil de interpretări diferite; tehnica juridică formală se
referă la procedeele tehnice prin care se implementează comandamentul
normativ în ordinea socială
- tehnicile de comunicare între participanţii la adoptarea deciziei publice:
şedinţele, briefing-urile, comisiile de specialitate şi tehnicile creative
(braintrorming-ul, metoda Delphi, tehnica Gordon), etc.
- tehnicile informaţionale care cuprind metode de tratare a informaţiei şi
tehnicile de comunicare
- tehnicile manageriale care cuprind metode de perfecţionare a tuturor funcţiilor
de conducere a proceselor decizionale
 Consultanţa. Consultanţa este o activitate specializată prin care experţii

intervin într-un proces decizional cu scopul de a-l modifica, dezvolta şi perfecţiona.
Consultanţa
Consultanţa intervenţionistă totală are ca scop modificarea întregului proces de către
un grup de specialişti în diverse domenii: politic, economic, social, juridic etc.
Consultanţa externă acordă doar îndrumări, propuneri, fără a putea interveni direct în
aplicarea lor.
- Outsourcing consulting: consultanţa care constă în preluarea unor funcţii sau a
întregului management de către o altă persoană (organizaţie)decât autoritatea de
decizie.
- Consultantul este o persoană (instituţie) de specialitate care administrează un
proces de proiectare, elaborare sau schimbarea elementelor sau a întregului
proces decizional
- Consilierul este un expert într-un anumit domeniu care avizează (aprobă sau nu)
conţinutul unui act precizat de către autoritatea de decizie.
Exemplu de consultanţă prin sistemul client: cum poate participa un grup de

persoane interesate în adoptarea unei decizii publice la procesul decizional; prin
consultanţă, particpare la dezbateri, propuneri de proiecte, vot direct sau indirect,
24
Întrebări:
1). Modelarea unei decizii se poate realiza:
a) În condiţii de certitudine;
b) În condiţii de incertitudine;
c) În condiţii de reciprocitate.
2) Ce este tehno -structura ?

a) Aparatul tehnic al autorităţilor de decizie;
b) Corpul funcţionarilor publici dintr-o instituţie;
c) Colectivul de experţi şi consultanţi de specialitate ai autorităţii de decizie.
3) Pe ce se bazează teoria raţionalităţii sinoptice?

a) pe baza culegerii tuturor informaţiilor relevante;
b) pe analiza variabilelor ce intervin în faza de implementare;
c) pe baza evaluării tuturor efectelor
Răspunsuri : 1): a, b. 2): c. 3): a,b,c,.
BIBLIOGRAFIE
PARLAGI, Anton Tehnici şi metode de adoptare a deciziilor publice, curs universitar 2011-2012,
Universitatea N.Titulescu, Bucureşti.
PARLAGI, Anton Dicţionar de administraţie publică, ed. C.H.Beck, 2011, Bucureşti
TRIFU, Alexandru, Universul multidimensional al deciziei, ed. Economică, 2009,
Bucureşti.
GAREIS, Roland Happy Projects, ed. CODECS, Bucureşti, 2006
ŞTEFAN, Maria Proiecte şi acţiuni de dezvoltare la nivelul comunităţilor, ed.
Economică, 2009
25
PROCEDURA ADOPTĂRII DECIZIILOR PUBLICE
CUPRINS
I Componente ale procesului decizional;
II. Cerinţe privind fundamentarea deciziilor publice;
III. Etapele elaborării deciziei publice.
Bibliografie
INTRODUCERE
Pentru înţelegerea mecansimelor specifice, a tehnicilor şi metodelor utilizate în
procesul decizional este necesară cunoaşterea unor concepte cheie. Unitatea de
învăţare abordează problematica deciziei administrative ca pe o manifestare de
voinţă prin care o autoritate a administraţiei publice organizează, coordonează,
comandă şi controlează cu mijloace proprii activitatea unor persoane fizice sau
juridice. Modulul alocă un capitol autorităţilor de decizie a persoanelor politice
numite sau alese în funcţii de conducere la nivel central sau local (miniştrii, secretarii de
stat, prefecţi, preşedinţii consiliilor judeţene, sau locale, şefii agenţiilor guvernamentale,
primarii etc.). Unitatea trateză şi problematica procesului decizional ca tip de activitate
desfăşurată de autorităţile de decizie pentru reglementarea unui fenomen social prin
alegerea unei soluţii optime de rezolvare, stabilirea metodelor şi a mijloacelor necesare
materializării soluţiei şi satisfacerea interesului general. Un paragraf este dedicat special
tipului de participare la adoptarea deciziilor pentru că defineşte fie dimensiunea
colectivă (democraţia), fie dimensiunea unipersonală (autocraţ ia) procesului de
adoptare a deciziilor publice. Unitatea de învăţare prezintă fundamentarea deciziilor prin
prisma modului în care sunt alese obiectivele şi mijloacele de realizare a obiectivelor
precum şi a utilităţii sociale. Un capitol este dedicat cerinţelor politice pe care trebuie să le
îndeplinească decizia publică; de legalitate cu caracter ştiintific etc. Ultimul capitol
tratează problematica etapelor elaborării deciziilor publice; iniţierea deciziei,
elaborarea proiectului de decizie, documentarea, selecţi şi analiza informaţiilor,
propunerea de alternative, deliberarea, adoptarae prin vot (sau unilateral) a deiczie,
executarea, monitorizarea şi evaluarea deciziei.

adoptării deciziei publice.
26
 să cunoaşteţi principalele componente ale procesului decizional :
participarea, procedura, adoptare, adjudecarea;
 să explicaţi necesitatea argumentării (cerinţele) pentru fundamentarea
ştiinţifică a deciziilor publice;
 să aplicaţi criteriile de clasificarea a deciziilor publice;
 să înţelegeţi rolul şi obiectivele fiecărei etape în elaborare deciziilor publice.

I. COMPONENTE NECESARE PROCESULUI DECIZIONAL
1. Tipul de participare Noţiunea defineşte în sens larg dimensiunea colectivă

Tipul de
participare (democraţia) sau dimensiunea unipersonală (autocraţia) procesului de adoptare a
deciziilor publice.
- în cazul autorităţilor deliberative deciziile se adoptă prin vot de către
majoritatea membrilor care compun respectivele organe;
- în cazul autorităţilor unipersonale, deciziile sunt emise conform voinţei
persoanei care are dreptul de a decide.
2. Şedinţa publică. Metoda specifică de adoptare a deciziilor de către

Şedinţa
publică autorităţile deliberative este şedinţa publică. Etapele principale pentru desfăşurarea
şedinţelor publice sunt:
- Convocarea participanţilor la şedinţă se face în scris, individual, în timp util,
cu precizarea locului de desfăşurare;
- Ordinea de zi, cuprinde proiectele de decizii care urmează a fi dezbătute în
şedinţă şi aprobate prin vot de către participanţi;
- Legalitatea constituirii şedinţei se referă la cvorum , la numărul minim de
participanţi cerut de lege pentru validarea şedinţei;
- Procedura de vot, se referă la modul în care sunt adoptate deciziile; prin vot
deschis, secret, nominal, şi la majoritatea cerută de lege;
- Redactarea procesului verbal de şedinţă constă în menţionarea fiecărui proiect
de hotărâre adoptat, a amendamentelor, modificărilor sau respingerii unor
decizii;
- Publicitatea şedinţei; potrivit legii şedinţele sunt deschise , pentru a permite
participarea cetăţenilor, a mass-media, a prefectului şi altor instituţii la
adoptarea deciziilor.
Gradul de  Gradul de expertiză. În sens larg, nivelul sau gradul de expertiză defineşte
expertiză calitatea profesională a unei persoane de a elabora documentaţia completă şi
corectă sub aspect tehno-ştiinţific pentru adoptarea unei decizii. Gradul de expertiză
poate fi demonstrat prin:
- cunostintele de specialitate, de pregatirea profesională a celor care
participă la elaborarea soluţiilor, şi de nivelul lor de înţelegere a
fenomenelor (necesităţilor) sociale,
27
- spiritul de discernamânt, de obiectivitatea si corectitudinea participanţilor
al adoptarea deciziei ;
- modalitatile de rezolvare a problemelor (adecvate sau nu) pe care le

folosesc autorităţile de decizie.
 Adjudecarea este o forma de decizie constand în elaborarea unor reguli

Adjudecarea (algoritmi) formalizate pentru a identifica (cuantifica) factorii situationali, interesele
liderilor şi partidelor , corelarea intereselor politice cu sistemul normativ, gradul de
satisfacere a interesului public.
-adjudecarea prospectivă implica stabilirea unor măsuri pentru îmbunătăţirea
serviciilor publice
- adjudecarea retrospectivă, intervine atunci când se constată deificienţe în
activitatea administraţiei , de regulă ca urmare a unei plângeri sau reclamaţii.
Exemple de adjudecare prospectivă şi retrospectivă în cadrul servicilor

publice de transport, radio-televiziune pe baza plîngerilor, eclamaţiilor, propunerilor
cetăţenilor.
II.CERINŢE PRIVIND FUNDAMENTAREA DECIZIILOR
Fundamentarea deciziilor depinde de modul în care sunt alese obiectivele şi

Cerinţe cu
caracter ştiinţific mijloacele de realizare a obiectivelor din perspective utilităţii (eficacităţii) sociale. Prin
fundamentarea deciziilor publice se înţelege necesitatea (obligativitatea) îndeplinirii unor
cerinţe;
1. Cerinţele cu caracter ştiintific
- competenţa decizională. Caracterul ştiinţific al deciziei depinde de
expertiza decidentului, de gradul de specializare al
funcţionarilor/compartimentelor care participă la fundamentarea ei;
- raţionalitatea deciziei ; în procesului decizional este necesară utilizarea
instrumentelor matematice, informatice, de raţionamet logic, ofera
posibilitatea managerilor publici de a fundamenta deciziile luand in
considerare aspectele de eficienta si eficacitate;
- realismul deciziei; Aceasta presupune alegerea soluţiei optime pe baza unei
evaluări cât mai completă a situatiei de fapt, respectiv a contextului national
si/sau a particularitatilor inregistrate in unitatea administrativ-teritoriala unde
urmeaza a fi aplicata.
2. Cerinţele de legalitate; deciziile administrative au caracter legitim numai

Cerinţe de dacă respectă legile şi a celelalte acte normative în vigoare;
legalitate - de regulă deciziile administrative trebuie avizate juridic de o persoană sau
compartiment de specialitate;
- legalitatea implică şi conformitatea cu ansamblul deciziilor administrative
adoptate anterior; acesat presupune luarea in considerare de catre decidenţi a
conţinutului deciziilor deja adoptate pentru a evita contradicţii, confuzii,
suprapuneri etc.
28
3. Cerinţele privind eficacitatea
Cerinţe - decizia trebuie să intervina in timp util. Pentru fiecare decizie administrativa
privind exista o anumita perioada determinata in care trebuie fundamentata si aplicata
eficacitatea
pentru a putea fi satisfacute anumite interese sociale, generale si/sau specifice.
Pentru ca deciziile sa poata fi adoptate in perioada optima de timp, este
necesara o previzionare a schimbarilor sociale, a mutatiilor care pot interveni
in timp in sistemul nevoilor sociale, dar si in mediul international.
- decizia trebuie să fie oportuna. Pentru ca o decizie administrativa sa asigure
realizarea scopului pentru care a fost elaborată ea trebuie să corespundă
situaţiei de fapt şi de drept, a conjuncturii sociale care a determinat procesul
decizional
- să răspundă intereselor specifice comunităţii
- să fie pusă în executare, adică să fie aplicată imediat după adoptare şi
monitorizată pe tot parcursul implementării.
III. ETAPELE ELABORĂRII DECIZIILOR PUBLICE
 Initierea deciziei publice

Iniţierea Aceasta etapa consta in crearea unui cadru care sa determine formularea unei decizii.
deciziei publice
- iniţiativa adoptării unei decizii publice poate aparţine autorităţilor politice
(parlament, guvern, preşedinte) sau structurilor sociale, (sindicate, patronate,
organizaţii non-guvernamentale, mass-media etc), sau chiar unei autorităţii de
decizie în scopul reglementării unui fenomen social.
- dreptul de iniţia acte normative aparţine ministerelor şi instituţiilor din
subordine, organelor de specialitate, prefecturilor, consiliilor judeţene şi
CGMB.
- Cetăţenii au dreptul de iniţiativă dacă un proiect de hotărâre este susinut prin
semnături de minim 5% din populaţia cu drept de vot dintr-o unitate
administrative teritorială.
 Elaborarea proiectului de decizie are mai multe componente:

Elaborarea
proeiectului de
- definirea obiectivului ca urmare a analizei fenomenului social, identificarea
decizie interesului general şi a modului în care poate fi satisfăcut;
- alegerea resurselor, a mijloacelor şi a procedurilor de realizare a
obiectivului
- stabilirea gradul de prioritate, adica urgenta satisfacerii unei anumite nevoi
sociale.
Documentarea  Documentarea in vederea formularii deciziei. Adoptarea unei decizii publice

presupune un proces complex de culegere a unui volum mare de informatii realiste. Cu
cat acest proces este mai riguros si mai detaliat cu atat va creste si calitatea deciziei.
Documentarea implică:
- Culegerea informaţiilor cu caracter general din mediul socio-politic în care
urmează a se aplica decizia;
- Analiza situaţiei de fapt, pe baza informaţiilor reale din colectivitatea în care se
aplică decizia;
- Sursele de documentare sunt de regulă documentele oficiale, situaţiile
Profesionalizarea
statistice, dările de seamă, anchetele sociale, rapoarte sau avize din partea
Metode uzuale specialiştilor, sondaje de opinie;
- sitetizarea informaţiilor prin tehnici de stocare şi prelucrare IT.
29
 Selectarea şi analiza informaţiilor . Dupa ce s-a încheiat procesul de culegere a
Selectarea şi informatiilor urmeaza activitatea de sinteză care constă în selectarea informatiilor ( sunt
analiza luate în considerare numai cele care pot fi corelate cu obiectivul decizional;
informaţiilor
- Valorificarea informaţiilor selectate se poate face prin şedinţe informale sau
alte forme de dialog între autorităţile de decizie şi specialişti.
 Propunerea alternativelor decizionale. Esenţiala in aceasta etapa este

Propunerea
conturarea unor solutii, a unei variante clare, bine fundamentată pentru problema
alternativelor analizata carora participa.
decizionale - se formulează opinia cu privire la modul de realizare a obiectivului;
- se precizeaza resursele umane, materiale, financiare, informaţionale atrase
în aplicarea fiecarei alternative decizionale;
- se compară , potrivit criteriilor politico-sociale, diferite soluţii de realizare
a obiectivului.
 Deliberarea. Noţiunea se referă la discutarea, analizarea, confruntarea de opinii şi

exprimarea punctelor de vedere cu prilejul adoptării unei decizii. Autorităţile unipersonale
Deliberarea evaluează şi selectează o variantă decizională în mod individual, pe baza documentaţiei
elaborate de aparatul propriu; autorităţile colegiale, apreciază şi selectează o variantă
decizională prin manifestarea de voinţă a majorităţii membrilor acesteia. Deliberarea
presupune următoarele cerinţe:
- Delimitarea temei de dezbatere la obiectivul deciziei;
- Respectare formalismului , a procedurii prevăzute prin lege, sau alt act oficial,
pentru desfăşurarea dezbaterilor;
- Utilizarea metodelor şi tehnicilor de deliberare prin consens, prin negocieri,
etc;
- Folosirea terminologiei şi stilului adecvat deciziilor publice.
 Adoptarea (emiterea )deciziei. Adoptarea unei decizii publice defineşte

Adoptarea alegerea unei soluţii, dintre variantele prezentate, care să corespundă cel mai bine
deciziei obiectivului propus, prin luarea în considerare a mijloacelor (resurselor) de care
dispune autortitatea de decizie.
Procesul este deosebit de complex si presupune:
- transmiterea propunerilor formulate ( a alternativelor decizionale) in timp util
decidentilor pentru ca acestia sa le poata analiza si sa formuleze, fie alte variante,
fie puncte de vedere pentru completarea materialelor;
- existenţa instrumentelor de prezentare şi motivare a proiectelor : note de
fundamentare, expuneri de motive, referate, avize acorduri etc.
- respectarea legalităţii şedinţei ; cvorumul , majoritatea, autentificare şi
publicitatea a procedurii de adoptare a deciziei.
 Efectele adoptării deciziei. După adoptarea deciziilor publice se produc o serie de

Efectele
adoptării
efecte:
deciziei - Efectele politice sunt de natura aplanării sau preîntîmpinării unor conflicte
sociale prin adoptarea unei soluţii legale de rezolvare;
- Efectele economice se manifestă în politici de stimulare a competitivităţii, a
concurenţei, reducerii şomajului, perceperii de taxe şi impozite etc.;
- Efectele organizaţionale se produc în sfera creşterii sau limitării competenţei
serviciilor publice, infiinţarea, organizarea şi funcţionarea unor instituţii
publice, birocratizare sau debirocratizare etc. ;
- Efectele socio-morale principale constau în motivarea persoanelor la realizarea
obiectivului (în cazul în care decizia exprimă interesele lor) sau demotivarea
lor (în cazul că nu satisfac interesele).
30
Efectele  Executarea deciziilor publice. Decizia publică rămîne o simplă declaraţie de
deciziilor intenţii a unei autorităţi dacă ea nu este adusă la îndeplinire (executată). Concretizarea
publice unei decizii publice implică următoarele acţiuni:
- Organizarea resurselor necesare realizării obiectivului, a mijloacelor material,
financiare, umane , informaţionale şi comunicaţionale;
- Activitatea funcţionarilor publici îmbracă forma activităţii materiale, prin
operaţiuni şi proceduri tehnice de aplicare a actelor normative;
- Executarea trebuie să asigue oportunitatea (executarea la timp), eficacitatea
(maximizarea efectelor prin minimizarea costurilor) şi utilitatea deciziei
(satisfacerea unei nevoi sociale).
Exemplu de executarea directă, care presupune acţiunea proprie a

autorităţii de decizie, şi de executare indirectă, care implică o delegare de autoritate
către o altă instituţie publică.
 Monitorizarea .Urmarirea aplicarii si respectarii deciziei administrative se face

Monitorizarea
de catre persoane specializate sau de reprezentantii institutiilor publice, care exercita
functia de control in cadrul sistemului administratiei de stat la nivel central si local. Ele
urmaresc în mod expres modul in care se deruleaza procesele de aplicare a continutului
deciziei adoptate.
- în cazul observării unor abateri de la executarea deciziei se transmit informaţii
autorităţii de decizie pentru intervenţia în timp real.
 Evaluarea. Formularea concluziilor rezultate dupa aplicarea deciziei

Evaluarea
administrative în procesul executarii deciziilor administrative, este posibil sa se
constate ca o decizie nu reuseste sa ofere cea mai buna rezolvare a nevoilor sociale sau
obiectivelor institutiilor care au initiat-o. Astfel, organul administratiei de stat poate
modifica sau chiar anula decizia printr-o alta decizie care sa corespunda noilor conditii.
Situatiile de acest fel atrag însă costuri suplimentare, pe care le va suporta colectivitatea .
- Sistemele de evaluare sunt diverse, conform scopul urmărit de autoritatea de
decizie.
31
32
Întrebări:
1. Ce se înţelege prin deliberare?
a) Delimitarea temei de dezbatere, la obiectul deciziei;
b) Respectare formalismului, a procedurii prevăzute prin lege, sau alt act oficial,
pentru desfăşurarea dezbaterilor; ,
c) Utilizarea metodelor şi tehnicilor de negociere;
2) Cine are drept de iniţiativă pentru adoptarea unei decizii publice?

a) autorităţile administraţiei publice;
b) guvernul;
c) cetăţenii cu drept de vot care reprezintă 5% din populaţia unei unităţi
administrative-teritoriale
3) În ce constă cerinţa de legalitate?

a) în respectarea legilor şi a celorlalte acte normative;
b) în conformitatea cu reglementările U.E;
c) în conformitatea cu normele sociale.
Răspunsuri: 1): a, b. 2): a, b, c . 3): a, b.
BIBLIOGRAFIE
2011-2012, Universitatea N.Titulescu, Bucureşti
TRIFU,Alexandru, Universul multidimensional al deciziei, ed. Economică, 2009,
Bucureşti
Economică, 2009
33
TEHNICI SI INSTRUMENTE POLITICE DE ADOPTARE A DECIZIILOR
CUPRINS
I. Stabilirea scopului politic;

II. Influenţa mediului politic asupra procesului decizional;
III. Instrumente politice specifice în procesul decizional;
IV. Cerinţe politice pentru elaborarea deciziilor publice;
V. Funcţiile politice ale deciziilor publice.
Bibliografie
INTRODUCERE
Pentru înţelegerea strategiei de elaborare a deciziilor cu caracter politico-

administrativ este necesară cunoaşterea unor concepte politice fundamentale pentru
activitatea executivă a statului. În cap. I, este analizat scopul politic al deciziilor
publice din perspectiva adoptării politicilor sectoriale : economice, sociale, fiscale
etc. În capitolul al II-lea este analizată influenţa mediului politic al guvernării, ciclului
electoral, pieţei şi corectitudinii politice, asupra rocesului decizional. În continuare
unitatea de învăţare descrie palierele mediului decizional: politocraţia, sociocraţia,
tehnocraţia şi ideocraţia, care circumscriu întregul proces al elaborării unei decizii
publice. Unitatea de învăţare acordă un capitol separat instrumentelor politice utilizate
în procesul decizional şi anume: stabilirea agendei, modul de organizare a procesului
decizional, polinomia, redactarea intrumentelor de motivare, puterea de decizie,
dereglementarea. În capitolul al IV-lea sunt studiate elementele politice ale procesului
decizional şi anume transparenţa, legitimitatea, caracterul discreţionar şi
proporţionalitatea. În capitolul al V-lea sunt tratate funcţiile politice ale deciziilor
publice ; funcţia de reglementare, de aplanare a conflictelor sociale, de socialitate, de
comunicare, precum şi pentru realizarea poliţiei administrative.

politici care intervin în procesul decizional, instrumentele şi metodele de elaborare a
deciziilor, rolul şi funcţiile politice ale deciziilor publice.
34
 să înțelegeți scopul deciziilor publice ;
 să cunoaşteţi instrumentele politice utilizate în procesul decizional ;
 să aplicaţi în practică principiile de transparenţă legitimitate şi
proporţionalitate a deciziilor;
 să înţelegeţi rolul şi funcţiile politice ale deciziilor publice
I. STABILIREA SCOPULUI POLITIC
Deciziile politico-admimnistrative au ca scop elaborarea politicilor publice

(proiecte şi programe de dezvoltare) în diverse domenii de activitate. Conceptiul de
Politici publice este un termen generic pentru toate programele şi proiectele prin care
autorităţile legislative şi executive reglementează un sector al sistemului socio-
economic cu mijloace (instrumente) administrative, juridice, financiare,
informaţionale, umane, etc.
Deciziile privind  Deciziile privind politicile agrare= ansamblu de proiecte şi programe de

politicile agrare acţiune prin care se realizează obiectivele generale ale statului în domeniul
agriculturii. Obiectivele specifice sunt producţia agroalimentară, preţurile agricole,
protejarea veniturilor agricultorilor, formarea profesională şi ocuparea forţei de muncă
în agricultură, protecţia mediului.
 Decizii privind politici antişomaj= Acţiuni realizate sistematic de către

Decizii privind
politici antişomaj
administraţia publică locală şi/sau centrală privind ocuparea forţei de muncă,
diminuarea şomajului, reconversia profesională a şomerilor etc.
 Decizii privind politici fiscale= concepţia şi instrumentele de impozitare

Decizii privind
politici fiscale utilizate de stat în sfera veniturilor şi cheltuielilor publice, căi şi mijloace de
mobilizare a încasărilor, tipurile şi dimensiunea cheltuielilor etc.
 Decizii privind politici de mediu= ansamblul de principii şi norme cu caracter

Decizii privind
politici de mediu administrativ-juridic, prin care autorităţile publice asigură dezvoltarea durabilă a
colectivităţilor umane în conformitate cu cerinţele de protecţie ecologică a apei,
aerului, solului şi subsolului.
Decizii privind  Decizii privind politici economice= programe elaborate de autorităţile publice
politici economice prin care se stabilesc obiective cu caracter industrial, comercial, de transport, import-
export, etc, resursele necesare şi direcţiile prioritare pentru efectuarea investiţiilor
publice.
Decizii privind  Decizii privind politici sociale= ansamblul de metode şi mijloace folosite de
politici sociale
autorităţile publice la nivel central şi local pentru asigurarea evoluţiei în domeniile
educaţiei, învăţământului, sănătăţii, asistenţei şi protecţiei sociele etc. Totalitatea
instrumentelor de intervenţie ale statului pentru repartizarea resurselor în conformitate
cu normele de dreptate socială
35
II. MEDIUL POLITIC
Guvernarea  Guvernarea. Tip de conducere a statului prin autorităţi publice legal

constituite.
În cazul monarhiilor constituţionale, monarhul conduce, dar nu guvernează; în
guvernarea parlamentară guvernul este investit sau dizolvat de către Parlament; în
cazul guvernării prezideţiale, guvernul se subordonează numai preşedintelui; în cazul
României, guvernarea semiprezidenţială instituie o conducere bicefală a administraţiei:
preşedinte şi guvern
- Guvernarea corporatistă metodă utilizată în statele cu economie socială de piaţă
pentru adoptarea politicilor publice prin organizarea de consultări şi negocieri între
trei forţe : guvern, sindicate şi patronate. În guvernarea de tip corporatist obiectivele
politicilor publice sunt stabilite de salariaţi (sindicate), metodele de management sunt
apanajul patronatelor, iar reglementarea poltico-juridică aparţine guvernului.
Piaţa politică  Piaţa politică. Concept utilizat pentru a defini relaţiile de cooperare sau
concurenţă, raporturile de putere şi comportamentul actorilor politici : partide, alianţe
politice, lideri, alegători, asociaţii cetăţeneşti cu scop politic, etc. Analiza pieţei politice
relevă că politicile publice sunt rezultatul acţiunii politicienilor şi alegătorilor care
încearcă să-şi realizeze propriile interese (să-şi maximizeze funcţia lor de utilitate). În
piaţa politică partidele şi politicienii se manifestă ca bussinesmani dispuşi să vândă o
marfă specifică (decizii publice, soluţii legislative, reglementări) în schimbul unor
interese (în primul rând, realegerea). Caracteristica pieţei politice rezidă în faptul că
relaţiile dintre alegători şi cei aleşi se manifestă ca un tip de agenţie comercială, la
care alegătorii îşi încredinţează interesele, dar pe care agenţia nu le onorează pentru
că are propriile sale interese.
Ciclul electoral  Ciclul electoral. Perioada de timp cuprinsă între anii electorali în care se
produc schimbări în structura şi programul politic al autorităţilor alese la nivel central
sau local. În perioada anterioară alegerilor politicienii propun politici publice cu
impact social puternic (reducerea şomajului, reducerea taxelor şi impozitelor, creşterea
veniturilor, îmbunătăţirea măsurilor de protecţie socială); după alegeri, în prima parte a
mandatului, guvernanţii încearcă să transpună în legislaţie măsuri care le sunt
favorabile atât cetăţenilor, cât şi afacerilor personale; pe parcursul mandatului
guvernanaţii sunt obligaţi de realitatea economică să adopte politici de austeritate,
evident nepopulare; la sfîrşitul mandatului sunt propuse politici publice asemănătoare
cu cele de început.
Fereastra de  Fereastra de oportunitate. Teoria ferestrei de oportunitate pleacă de la

oportunitate următorul raţionament: dacă deciziile publice au ca scop declarat interesul general, sau
utilitatea publică, atunci ele sunt legitimate sub aspect politic şi pot fi instituţionalizate
juridic.
- Fereastra de oportunitate defineşte faptul că interesul public este un element al
legalităţii deciziilor publice, spre deosebire de mijloacele utilizate , care sunt
determinate de oportunitate: momentul adoptării deciziei, locul implementării
deciziei, modul de realizare a obiectivelor deciziei, etc.
36
Ierarhia
politico-
 Ierarhia politico-administrativă. Piramida sistemului politico-administrativ
administrativă cuprinde mai multe paliere;
- politocraţia, formată din reprezenaţi ai partidelor politce aleşi sau numiţi în
funcţii de conducere ale statului;
- tehnocraţia, formată din înalţi funcţionari, consilieri, specialişti care elaborează
modele (variante) de politici publice;
- - sociocraţia, formată din sindicate, patronate, asociaţii şi fundaţii, organe de
presă, TV; cetăţenii care influenţează direct procesul decizional doar în
momentul alegerilor parlamentare sau locale, a referendum-ului, sau indirect,prin
particparea la diverse forme de elaborare şi implementare a deciziilor.
- ideocraţia, ca formă de manifestare (impunere) a ideologiei politice în
sferaeducaţiei, culturii şi spiritualităţii indivizilor.
Corectitudinea  Corectitudinea politică.. Ansamblul normelor morale şi a regulilor de acţiune

politică
care trebuie să guverneze conduita corectă a partidelor, a politicienilor sau a
persoanelor care exercită puterea publică. Deşi normele de etică politică nu sunt
investite cu forţă juridică precum normele de drept, ele au o forţă de impact mai mare
în stabilirea pliticilor publice.
Exemplu de corectitudine politică: respectare unor principii referitoare la

încrederea dintre parteneri; loialitatea în negocieri; respectarea angajamentelor
asumate; mutualitatea avantajelor şi riscurilor etc.
Autonomia  Autonomia. Conceptul de autonomie se referă atât la posibilitatea de a decide,

cât şi la posibilitatea de a alege mijloacele implementare a deciziei, pe care le
stabileşte în mod liber autoritatea de decizie.
- autonomia de decizie este o sursă a puterii autorităţilor publice prin faptul că
asigură independenţa relativă a decidenţilor în procesul executării deciziilor
politice.
- autonomia de interpretarea se manifestă prin faptul că autorităţile de decizie
au posibilitatea de a stabili care este semnificaţia (scopul) unei politici
publice pentru a justifica mijloacele de realizare.
- autonomia de execuţie se manifestă şi prin faptul că decidenţii sunt liberi să
aleagă mijloacele de intervenţie, pentru formarea, reformarea sau deformarea
unei politici publice.
III. INSTRUMENTE POLITICE SPECIFICE PROCESULUI

DECIZIONAL
 Agenda politică. Procesul decizional începe înainte de adoptarea unei decizii,

Agenda politică din momentul în care puterea politică stabileşte o ordine de prioritate pentru luarea în
discuţie şi adoptarea unor decizii;
- Agenda este forma prin care instituţiile politice intervin în procesul de
concepţie (prefigurare, proiectare, elaborare) a deciziilor cu scopul de a
implementa o anumită politică legislativă.
- Stabilirea agendei justifică o intervenţie publică legitimă, sub forma unui act
normativ necesar soluţionării unei probleme sociale: prin adoptarea unor
măsuri de urgenţă, a unui program, prin constituirea unei comisii sau prin
37
Transparenţa
Transparenţa
38
Instrumente, proceduri şi tehnici politice
POLITOCRAŢIA SOCIOCRAŢIA IDEOCRAŢIA

Regim politic Sistem social Ideologia
dominantă
agenda Fereastra advocacy

politică de coalition
oportunitate framework
Necesitate, Legitimitate
Instrumente de Oportunitate, Raţionalitate
fundamentare Legalitate Proporţionalitate
Funcţia politică Funcţia

-menţinere ideologică
status-quo- -normativitate-
OBIECT ŞI SCOP DECIZONAL

Utilitate socială
39
Întrebări:
1). Ce se înţelege prin funcţia de poliţie administrativă?
a) Activitate executivă
b) Activitate de constrîngere
c) Activitate de reglementare
2) La ce se referă dereglementarea?
a) la lipsa de reguli pentru elaborarea deciziilor;
b) la scoaterea din vigoare a actelor normative vechi;
c) la reducerea intervenţiei statului în reglementarea unor sectoare;
3) Ce este agenda politică?

a) Ordinea de prioritate stabilită pentru adoptarea unor decizii;
b) Lista proiectelor de decizie care urmează a fi adoptată;
c) Documentul în care sunt înscrise deciziile publice.
Răspunsuri. 1): a, b. 2):b, c. 3):a
BIBLIOGRAFIE
Bucureşti
Economică, 2009
40
TEHNICA LEGISLATIVĂ DE ELABORARE A DECIZIILOR
CUPRINS
I. Încadrarea deciziilor publice în sistemul legislativ;

II. Alegerea procedurilor şi tehnicilor de reglementare;
III. Adoptarea deciziilor în forma cerută de lege;
IV Modificarea, completarea şi abrogarea deciziilor normative. Schema logică.
Bibliografie
INTRODUCERE
Unitatea de învăţare prezintă principalele reguli şi principii legislative
necesare pentru adoptarea unor decizii publice. Sunt explicate principalele instituţii
juridice: Activitatea de legiferare, care se referă în sens larg, la stabilirea unor regului,
norme, principii care trebuie respectate de orice persoană juridică în procesul
elaborării actelor normative.
Tehnica legislativă, care conţine procedeele tehnice privind elaborarea,
redactarea modificarea, completarea, abrogarea, publicarea şi republicarea actelor
normative, precum şi limbajul şi stilul actului normativ. Respectarea normelor de
tehnică legislativă este obligatorie la elaborarea şi adoptarea proiectelor de ordine,
instrucţiuni şi de alte acte normative emise de conducătorii organelor administraţiei
publice centrale de specialitate, precum şi la elaborarea şi adoptarea deciziilor cu
caracter normativ emise de autorităţile administraţiei publice locale. Ierarhia actelor
normative, pentru a înţelege poziţia pe care o ocupă o decizie cu caracter normativ în
sistemul de legi, respectiv: Constituţia, legile organice, legile ordinare, hotărârile de
guvern etc), Iniţierea deciziilor care defineşte competenţa pe care o are fiecare
autoritate publică la elaborarea diferitelor categorii de decizii. Evaluarea impactului,
ca ansamblu de activităţi şi proceduri necesare pentru fundamentarea corectă a
inţiativelor legislative, care presupune identificarea şi analizarea efectelor economice,
sociale, de mediu, de legislaţie, bugetare etc, pe care le produc noile reglementări.
Modulul abordează şi ierarhia actelor normative, pentru a înţelege poziţia pe
care o ocupă o decizie cu caracter normativ în sistemul de legi, respectiv: Constituţia,
legile organice, legile ordinare, hotărârile de guvern etc). Un capitol al unităţii de
învăţare este destinat analizei structurii şi stilului actelor normative. Modulul
analizează o serie de procedee tehnice de modificare, completare, publicare a
deciziilor ca şi condiţie sine qua non de validitate; pentru a produce efecte trebuie
publicate atât legile cât şi celelalte acte normative ; intrarea în vigoare a actelor
normative, (momentul din care încep să producă efecte juridice) este de la 3 zile de la
data publicării în Monitorul Oficial al României.
41
După parcurgerea acestei unităţi veţi avea informaţii complete cu privire la normele,
principiile şi tehnica elaborării deciziilor publice.
 să înțelegeți principiile de tehnică legislativă şi să le aplicaţi ;
 să cunoaşteţi cerinţele integrării deciziilor publice în ansamblul legislaţiei;
 să explicaţi necesitatea alegerii procedurii şi tehnicii de reglementare;
 să aplicaţi normele de reglementare la redactarea (structurarea) conţinutului
deciziei publice;
 să înţelegeţi scopul şi obiectivele tehnicii legislative în elaborare deciziilor
publice.
I. ÎNCADRAREA DECIZIILOR PUBLICE ÎN SISTEMUL LEGISLATIV
 Avizarea proiectelor, în cazurile prevăzute de lege, în faza de elaborare

aproiectelor de acte normative iniţiatorul trebuie să solicite avizul autorităţilor
competente în domeniul ce urmează a fi reglementat.
 Avizul Consiliului Legislativ; proiectele de legi, propunerile legislative,
precum şi proiectele de ordonanţe şi de hotărâri cu caracter normativ ale
Guvernului se supun în mod obligatoriu avizării Consiliului Legislativ. Avizul
poate fi: favorabil, favorabil cu obiecţii sau propuneri, ori negativ.
 Integrarea proiectului în ansamblul legislaţiei ;presupune îndeplinirea
unorcerinţe referitoare la ; corelarea cu prevederile actelor normative de nivel
superior sau de acelaşi nivel, cu care se află în conexiune; conformitatea cu
decizia unei autorităţi ierarhic superioare ;
 Conformitatea cu legislaţia comunitară şi cu tratatele internaţionale;
Soluţiile preconizate prin noua reglementare trebuie să aibă în vedere
reglementările în materie ale Uniunii Europene, asigurând compatibilitatea cu
acestea.Prevederile se aplică în mod corespunzător şi în ceea ce priveşte
dispoziţiile cuprinse în tratatele internaţionale la care România este parte.
 Unicitatea reglementării; deciziile publice de acelaşi nivel care au acelaşi
obiect de reglementare se cuprind, de regulă, într-un singur act normativ.
Reglementarea poate fi derogatorie dacă soluţiile sunt impuse de o situaţie
specială, strict determinată, prin norme diferite în raport cu reglementarea-
cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-şi caracterul său general
obligatoriu pentru toate celelalte cazuri.
 Evitarea paralelismelor ; în procesul de legiferare este interzisă
instituireaaceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi
act normativ ori în două sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor
conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere.
 Asanarea legislaţiei ; în procesul de elaborare a proiectelor de acte
42
normativeeste necesară abrogarea expresă a deciziilor, normelor şi dispoziţiilor
căzute în desuetudine (care nu mai sunt necesare) sau care vin în contradicţie
cu alte acte nrmative în vigoare.
 Sistematizarea legislaţiei; defineşte încorporarea actelor normative în
codexuri (coduri de legi) pe domenii de activitate, sau sectoare ale vieţii
sociale.
II. ALEGEREA PROCEDURII ŞI TEHNICII DE REGLEMENTARE
 Activitatea de documentare: munca desfăşurată pentru cercetare, studiere,

analiză ştiinţifică, cunoaşterea realităţilor economico-sociale care urmează să
fie reglementate, a istoricului legislaţiei din acel domeniu, precum şi a
reglementărilor similare din legislaţia Uniunii Europene.
 Jurisprudenţa şi doctrina juridică; în activitatea de documentare
pentrufundamentarea proiectului de act normativ sunt examinate hotărîrile şi
deciziile adoptate în acel domeniu, în practica instanţelor judecătoreşti;
 Alegerea soluţiilor ; pentru alegerea unor soluţii corecte se pot elabora mai
multevariante posibile, evaluându-se efectele previzibile ale soluţiilor
preconizate. Soluţiile preconizate prin proiectul de decizie trebuie să acopere
întreaga problematică a relaţiilor sociale ce reprezintă obiectul de reglementare.
Pentru ca soluţiile să fie eficiente (viabile) trebuie luate în considerare diferite
ipoteze privind posibilitatea implementării, efectele aplicării, impactul asupra
altor domenii sau decizii etc. Proiectul trebuie să cuprindă şi soluţii pentru
situaţii tranzitorii (pentru raporturile juridice născute sub vechea reglementare,
dar care îşi produc efectele sub noua reglementare)
 Definirea conceptelor şi noţiunilor ; în cadrul soluţiilor preconizate de o
decizie publică trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor şi
noţiunilor folosite (mai ales dacă au un alt înţeles decât cel comun), pentru a se
asigura astfel înţelegerea lor corectă şi a se evita interpretările greşite.Proiectul
trebuie să cuprindă soluţii legislative pentru situaţii tranzitorii (pentru
raporturile juridice născute sub vechea reglementare care nu şi-au produs
efectele)
 Motivarea proiectelor se realizează prin instrumente specifice de
tehnicănormativă (expuneri de motive , note de fundamentare, referate de
aprobare), care trebuie să conţină : motivul emiterii actului normative (cerinţe
sociale; inuficienţa reglementărilor existente; concluziile studiilor de impact;
politicile publice a căror implementare este necesară; impactul socio-economic
(privind efectele asupra mediului economic, de afaceri, inclusive evaluarea
costurilor şi beneficiilor); impactul financiar (asupra bugetului central sau
local atât pe termen lung cât şi pe termen scurt); impactul legislativ
(efectele asupra celorlalte decizii la nivel naţional) şi conformitatea cu normele
UE; concluziile consultărilor publice (cu cetăţenii, ONG-urile, sindicate,
patronate etc.), măsurile de implementare (modificări instituţionale şi
funcţionale care intervin în sistemul administraţiei publice centrale sau locale) ;
avizele obţinte de la autorităţile publice centrale sau locale, după caz.
 Redactarea motivării, documentele de motivare se redactează într-un
stilexplicativ, clar, cu termenii folosiţi în curprinsul proiectului de decizie.
 Studiul de impact ; document realizat pentru estimarea costurilor şi
43
beneficiilor socio-economice produse ca urmare a aplicării deciziei precum şi
pentru evaluarea dificultăţilor ce pot apărea la punerea ei în practică. Studiul
de impact trebuie să cuprindă: prezentarea situaţiei de fapt existente;
modificările aduse legislaţiei şi obiectivele urmărite ; mijloacele disponibile
pentru realizarea scopului propus ; dificultăţle ce pot apărea prin aplicarea
actului normativ; evaluarea costurilor şi beneficiilor aplicării actului.
 Semnarea instrumentelor de prezentare şi motivare se face de către şeful
autorităţii publice care inţiază proiectul de decizie. În cazul în care iniţiativa
este exercitată de cetăţeni, expunerea de motive trebuie însoţită de punctul de
vedere al Curţii Constituţionale,
 Redactarea deciziilor publice se face cu respectarea unor cerinţe:
Sistematizarea ideilor în text (asigură succesiunea logică a soluţiilor conform
unui plan de grupare a ideilor în funcţie de conexiunile dintre ele ; Stilul se
referă la limbajul specific normativ, concis, sobru, clar şi précis ; Unitatea
terminologică ( aceeaşi instituţie juridică trebuie exprimată prin aceiaşi
termeni în tot cuprinsul deciziei ); Exprimarea rebuie să aibă caracter
dispozitiv ; Trimiterile la alt act normativ se fac prin precizarea categoriei
juridice a acestuia, a numărului său, a titlului şi a datei publicării acelui act.
III. ADOPTAREA DECIZIILOR ÎN FORMA CERUTĂ DE LEGE
 Titlul actului normativ : cuprinde denumirea generică a actului, în funcţie de

categoria sa juridică şi de autoritatea emitentă, precum şi obiectul reglementării
exprimat sintetic. În cazul actelor normative prin care se modifică ori se
completează un alt act normativ, titlul actului va exprima acest fapt.
 Formula introductivă: propoziţie care cuprinde denumirea autorităţii de
decizie (guvern, ministru, prefect etc) denumirea generică a actului (hotărâre,
ordin, decizie etc), precum şi temeiurile juridice pe baza şi în executarea
cărora actul a fost emis.
 Preambulul: este un text prin care se enunţă, în sinteză, scopul şi, după
caz,motivarea reglementării. În cazul deciziilor normative ale administraţiei în
preambul se menţionează şi conţinutul avizelor prevăzute de lege.
 Partea dispozitivă: reprezintă conţinutul propriu-zis al reglementării, alcătuit
din totalitatea normelor juridice instituite pentru sfera raporturilor sociale ce fac
obiectul acestuia ; aceasta este structurată în capitole, secţiuni, articole,
paragrafe, alineate, etc.
 Menţiunea privind transpunerea normelor comunitare ; în situaţia
actelornormative care transpun direct norme comunitare în dreptul intern, după
partea dispozitivă a acestora se face o menţiune care să cuprindă elementele de
identificare a actului comunitar care a fost preluat;
 Atestarea autenticităţii actului normativ ; actul normativ adoptat se semnează
de reprezentantul legal al emitentului, se datează şi se numerotează.
 Numerotarea şi denumirea pe capitolele şi articole. Capitolele, titlurile,
părţileşi cărţile se numerotează cu cifre romane, în succesiunea pe care o au în
structura din care fac parte. Secţiunile şi paragrafele se numerotează cu cifre
arabe. Titlurile, capitolele şi secţiunile se denumesc prin exprimarea sintetică a
reglementărilor pe care le cuprind.
44
 Articolul: este elementul structural de bază al părţii dispozitive care
cuprinde, de regulă, o singură normă (prevedere) aplicabilă într-o situaţie
determinată. Articolul se exprimă în text prin abrevierea "art. ". Articolele se
numerotează în continuare, în ordinea din text, de la începutul până la sfârşitul
actului normativ, cu cifre arabe. Dacă actul normativ cuprinde un singur articol,
acesta se va defini prin expresia "articol unic".
 Alineatul ; în cazul în care din dispoziţia normativă primară a unui articol
decurg, în mod organic, mai multe ipoteze juridice, acestea vor fi prezentate în
alineate distincte. Alineatul, ca subdiviziune a articolului, este constituit, de
regulă, dintr-o singură propoziţie sau frază, prin care se reglementează o
ipoteză juridică specifică ansamblului articolului;
 Enumerările în text ; dacă textul unui articol sau alineat conţine enumerări
prezentate distinct, acestea se identifică prin utilizarea literelor alfabetului
românesc şi nu prin liniuţe sau alte semne grafice.
 Trimiterea la alte acte normative ; în cazul în care o normă este
complementarăaltei norme, pentru evitarea repetării în text a acelei norme se va
face trimitere la articolul, respectiv la actul normativ care o conţine. Dacă
norma la care se face trimitere este cuprinsă în alt act normativ, este obligatorie
indicarea acestuia.
 Sistematizarea conţinutului Conţinutul proiectului de decizie trebuie
sistematizatîn următoarea ordine de prezentare a ideilor: Dispoziţiile
generale (prevederi care orientează întreaga reglementare, determină obiectul şi
principiile acesteia. Dispoziţiile de fond (reglementarea propriu-zisă a
relaţiilor sociale ce fac obiectul actului normativ. Dispoziţiile tranzitorii
(măsurile ce se instituie cu privire la derularea raporturilor juridice născute în
temeiul vechii reglementări care urmează să fie înlocuită de noul act normativ.
Dispoziţiile finale (măsurile necesare pentru punerea în aplicare a actului
normativ, data intrării în vigoare a acestuia, implicaţiile asupra altor acte
normative, ca: abrogări, modificări, completări, precum şi dispoziţia de
republicare, dacă este cazul.
 Anexele ; la elaborarea textului unui proiect de decizie se pot folosi anexe
care cuprind prevederi exprimate prin cifre, desene, tabele, planuri sau altele
asemenea. Anexele fac corp comun cu deciziilor publice atunci când conţin
reglementări ce trebuie aprobate de autoritatea publică competentă, cum ar fi
regulamente, statute, metodologii sau norme cu caracter predominant tehnic.
IV. MODIFICAREA, COMPLETAREA ȘI ABROGARE A DECIZIILOR
 Modificarea; constă în schimbarea expresă a textului unora sau mai multor

articole ori alineate ale acestuia şi în redarea lor într-o nouă formulare. Pentru
exprimarea intenţiei de modificare a unei decizii se nominalizează expres
textul vizat, iar dispoziţia propriu-zisă se formulează utilizându-se sintagma "se
modifică şi va avea următorul cuprins:", urmată de redarea noului text.
 Completarea; constă în introducerea unor dispoziţii noi, cuprinzând soluţii şi
ipoteze suplimentare, exprimate în texte care se adaugă elementelor structurale
existente, prin utilizarea unei formule de exprimare, (ex. După articolul X se
introduce un nou articol, Y, cu următorul cuprins:)
45
 Condiţiile de fond pentru modificare şi/sau completare ; Modificarea
saucompletarea unui act normativ este admisă numai dacă nu se afectează
concepţia generală ori caracterul unitar al acelui act sau dacă nu priveşte
întreaga ori cea mai mare parte a reglementării în cauză; Dispoziţiile de
modificare şi de completare se încorporează în actul de bază, identificându-se
cu acesta. Derogarea de o dispoziţie se poate face numai printr-un act
normativ de nivel cel puţin egal cu cel al reglementării de bază.
 Abrogarea; Prevederile cuprinse într-un act normativ anterior, contrare noului
act normativ, trebuie abrogate.
 Condiţiile de formă şi de fond ale abrogării ; Abrogarea poate fi dispusă,
deregulă, printr-o dispoziţie distinctă în finalul unui act normativ care
reglementează o anumită problematică.
 Suspendarea actului normativ ; aplicarea unui act normativ poate fi
suspendatăprintr-un alt act normativ de acelaşi nivel sau de nivel superior.
 Rectificarea ; în cazul în care după publicarea actului normativ se descoperă
erori materiale în cuprinsul său, se procedează la publicarea unei note
cuprinzând rectificările necesare.
46
ELEMENTE DE TEHNICĂ LEGISLATIVĂ ÎN ELABORAREA DECIZIILOR
PUBLICE
Nevoia socială Politici publice STATUL

SOCIETATEA DE
CIVILĂ DREPT
ÎNCADRAREA DECIZIEI SISTEM

Cereri PUBLICE ÎN SISTEMUL ---------- LEGISLATIV
LEGISLATIV
ALEGEREA TEHNICILOR ŞI A ---------- CONDIŢII DE

Consultare LEGALITATE
PROCEDURILOR DE
REGLEMENTARE
Participare
ADOPTAREA DECIZIEI ÎN
FORMA CERUTĂ DE LEGE Schimbarea
strategiei
normative
modificare
Publicare
IMPLEMENTAREA DECIZIEI
PUBLICE
Efecte
social-economice
EVALUAREA
EFICIENŢEI
47
Întrebări:
1. Indicaţi cerinţele necesare pentru încadrarea deciziei publice în sistemul legislative:
a) conformitatea cu voinţa autorităţii de decizie;
b) conformitatea cu voinţa sistemului politic;
c) conformitatea cu sistemul de drept.
2. Studiul de impact necesar fundamentării deciziei trebuie să cuprindă:

a) modificările aduse legislaţiei prin adoptarea proiectului de decizie ;
b) mijloacele disponibile pentru realizarea scopului propus ;
c) evaluarea costurilor şi beneficiilor ce rezultă din aplicarea deciziei.
3. Conţinutul proiectului de decizie trebuie sistematizat în următoarea ordine de

prezentare a ideilor:
a) Dispoziţiile de fond ;
b) Dispoziţiile generale ;
c) Dispoziţiile finale;
Răspunsuri: 1): c; 2): a, b, c; 3): ordinea corectă este b, a, c.
BIBLIOGRAFIE
Bucureşti
Legea nr. 189/2004 pentru modificarea şi completarea legii nr. 24/2000, privind normele de tehnică
legislativă pentru elaborarea actelor normative.
48
OBIECTUL, SCOPUL ŞI CLASIFICAREA DECIZIILOR PUBLICE
CUPRINS
I. Obiectul deciziei publice;

II. Clasificarea deciziilor publice.
Bibliografie
INTRODUCERE
Sarcinile administraţiei locale şi/sau centrale se concretizează în decizii
publice, necesare pentru satisfacerea interesului general a societăţii, sau pentru
realizarea unor obiective de utilitate publică de tip industrial, commercial, de transport,
de sistematizare şi urbanism, de protecţie a mediului, de protecţie şi asistenţă socială,
de sănătate, învăţământ etc. Obiectul unei decizii publice trebuie să fie în conformitate
cu politicile publice elaborate la nivel guvernamental în virtutea obligaţiei autorităţilor
administraţiei publice de a organiza şi executa în concret legile şi celelalte acte
normative în vigoare. De aceea, unitatea de învăţare tratează în capitolul I,
problematica obiectului deciziilor publice, respectiv executive, economice, de
investiţii, de proiectare, de exploatare a resurselor natural, de sistematizare şi amenajre
a teritoriului. În capitolul al II-lea este prezentată clasificarea deciziilor publice după
diverse criterii: după tipul de politici publice pe care le implementează; după obiective;
după specificul activităţii desfăşurate; după tipul şi forţa de reglementare; după
criteriul de timp; după gradul de particpare la adoptarea deciziei. În final există un
model de autoevaluare şi un test de evaluare.

După parcurgerea acestei unităţi veţi avea informaţii complete cu privire la obiectul
deciziilor publice din perspectiva politicilor guvernamentale pe care le pun în aplicare.
 să înțelegeți modul în care este stabilit obiectul unei decizii ;
 să cunoaşteţi principalele cauze care determină adoptarea unei decizii
publice într-un anumit domeniu ;
 să aplicaţi principiile de clasificare a deciziilor;
 să înţelegeţi rolul, sarcinile şi efectele clasificării deciziilor
49
I. OBIECTUL DECIZIILOR PUBLICE
 Decizii care au ca obiect activitatea executivă. Acest tip de decizii se referă

Decizii care au ca exclusiv la activităţile de natura executivă pe care le desfăşoară, conform legii, numai
obiect activitatea administraţia de stat. Datorită faptului că prin intermediul deciziilor administrative se
executivă
realizează o serie de atribuţii executive ale administraţiei publice, acestea prezintă
Trăsături următoarele trăsături :
- se pot realiza numai în regie proprie, (adică prin intermediul unor
compartimente din aparatul propriu al autorităţilor administraţiei publice).
- se elaborează în mod curent şi au caracter repetitiv (de rutină),
- scopul acestor decizii publice este organizarea şi executarea în concret a legilor
şi a celorlalte acte normative (ordonanaţe, hotărâri ale guvernului, ordine ale
miniştrilor, ordine ale prefecţilor, hotârâri ale consiliilor judeţen, respectiv, ale
Consiliului General al municipiului Bucureşti, etc).
- executarea (aducerea la îndeplinire) a acestor decizii este asigurată de către
autorităţile, instituţiile şi serviciile agenţii administraţiei publice de la nivel
central ş/sau local.
- sursa de finanţare pentru realizarea deciziilor administrative este bugetul
centralizat al statului, (în cazul implementării politicilor naţionale), sau bugetul
judeţean, municipal sau comunal, (în cazul implementării politicilor regionale
şi/sau locale).
Decizii care au  Decizii care au ca obiect activităţile economice. Această categorie de decizii
ca obiect
activităţii publice vizează activităţi de natură industrială şi comercială pe care regiile autonome,
economice agenţii economici cu capital public şi serviciile descentralizate ale administraţiei,
trebuie să le asigure pentru producerea de bunuri de interes general, de servicii de de
utilitate publică sau pentru executarea de lucrări de interes naţional şi/sau local.
- prin înfiinţarea unor activităţi (structuri) economice se asigură principiul
autogestiunii economico-financiare, (fără finanţare de la bugetul central sau
local) pentru ca structurile nou înfiinţate să obţină venituri din care să-şi
acopere propriile cheltuielile.
- prin organizare unor agenţi economici (de producţie, de servicii, de lucrări
publice), se
- instituie răspunderea administrativă faţă de autoritatea centrală/locală care i-a
înfiinţat ,
- obiectul deciziei este expres menţionat de autorităţile publice, prin decizia de
înfiinţare şi regulamentul de organizare şi funcţionare:
Exemplu de agenţi economici înfiinţaţi prin decizii publice

- agent economic cu capital integral public, finanţat de la bugetul de stat,
(pentruregiile autonome şi societăţile comerciale de interes naţional) sau de la
bugetuljudeţean sau local (pentru agenţii economici de interes local);
- agent economic privat, prin delegare de gestiune (concesionare, arendare,
închiriere);
- asociere de tip public-privat, între o autoritatea publică şi un agent economic
privat în scopul de a desfăşura în comun activităţi cu caracter industrial şi/sau
comercial de utilitate publică.
Deciziile care ca
Deciziile care
Deciziile care
obiect activitatea de
proiectare ca obiect
ca obiect
realizarearealizarea
de de
investitii
Etape investitii
 Deciziile care ca obiect realizarea de investiţii publice.
publice publice
50
- scopul deciziilor prin care se aprobă proiecte de investiţii este dezvoltarea,
modernizarea şi/sau restructurarea unui domeniu economic, social, ecologic,
cultural etc., conform unei planificări sectoriale, pe baza unui buget alocat de
autorităţile administraţiei publice de la nivel central, sau de la nivel
- forma juridică în care se adoptă aceste decizii sunt hotărârile de guvern , sau
hotărârile consiliilor judeţene şi locale, pentru aprobarea realizării unor
obiective de utilitate publică, necesare pentru producerea de bunuri, servicii sau
lucări de interes general pentru colectivitatea locală.
- deciziile publice pentru realizarea investiţiilor pot avea ca scop:
● furnizarea de produse, prestarea de servicii sau execuţia unor lucrări care nu
existau anterior. Aceste proiecte au ca scop satisfacerea unei nevoi sociale,
realizarea unui interes public, chiar dacă investiţia nu va aduce profit cu
character financiar. În cazul obiectivelor pentru asistenţă socială, sănătate,
învăţămînt, cultură etc. beneficiile au numai caracter social; în serviciile de
transport public se fac investiţii de la bugetul de stat (local) tocmai pentru că
transportul satisface o necesitate socială, dar nu produce profit.
● creşterea productivităţii operatorilor de servicii sau executări de lucrări
publice pe prin investiţii în modernizare sau înlocuirii utilajelor,
echipamentelor şi tehnologiilor depăşite. Aceste proiecte sunt fezabile rapid
deoarece produsele, serviciile sau lucrările care sunt de interes public şi au
desfacerea asigurată.
● creşterea capacităţii de producţie, de distribuţie sau de execuţie, care
presupun schimbarea utilajelor, instalaţiilor şi tehnologiei în aşa fel încât să
crească cantitatea de produse sau servicii livrate cetăţenilor. Motivaţia acestor
proiecte derivă din studiile de marketing care arată o cerere mare şi/sau
stringentă din partea populaţiei
● restructurarea internă a agenţilor economici în scopul îmbunătăţirii
condiţiilor de muncă, de securitate ale salariaţilor din cadrul regiilor
autonome, agenţilor economici şi instituţiilor de stat.
● extindere/modernizare infrastructura; în acest caz deciziile publice au ca
obiect efectuarea investiţiilor pentru rezolvarea unor probleme de interes
general cum ar fi: sistematizarea şi amenajarea teritoriului; realizarea căilor de
comunicaţie, realizarea reţelelor de distribuţie a energiei termice, electrice, sau
a gazelor naturale; alimentarea cu apă şi canalizare.
● organizarea serviciilor descentralizate, acest tip de decizii reflectă modul în
care autorităţile administraţei publice răspund cererii (nevoii) sociale în
ceeace priveşte necesarul de produse, servicii sau lucrări de interes public
(salubritate, transport, tratarea apelor uzate, amenajarea de parcuri sau spaţii
verzi, etc). Nici în cazul acestor investiţii nu se urmăreşte obţinerea de profit, ci
doar satisfacerea unei nevoi sociale.
Deciziile care ca
obiect activitatea de  Decizii care au ca obiect activitatea de proiectare.
proiectare Deciziile publice prin care se apobă realizarea de noi obiective au ca scop atât
Etape dezvoltarea şi/sau modernizarea capacităţilor existente, cât şi construirea de noi
unităţi de producţie şi/sau de servicii. Procesul apobării unor proiecte de interes public
se desfăşoară în patru etape :
- prima etapă constă în definirea unei strategii, sau a unui program, de către
autoritatea publică locală sau centrală (Guvern, minister, consiliu judeţean,
consiliu local) ; urmează elaborarea proiectului în acord cu strategia definită ;
se analizează fezabilitatea (posibilitatea tehnico-economică şi finaciară de
realizare a obiectivului) care presupune: analiza de piaţă, analiza de eficienţă
şi analiza de risc ; în final se adoptă decizia de acceptare sau de respingere a
51
proiectului care, potrivit legii, ţine de competenţa exclusivă a autorităţii
administraţiei publice centrale sau locale în subordinea căruia funcţionează
serviciul public.
- într-un program de dezvoltare economico-socială se regăsesc o multitudine de
proiecte care trebuie aprobate prin decizii publice şi care se află în mod
obiectiv în relaţii de intercondiţionare, fie de compatibilitate, fie de
incompatibilitate de natură constructivă, tehnică sau funcţională.
 Proiecte incompatibile sunt acele activităţi care, din punct de vedere tehnic
constructiv se exclud reciproc deoarece îndeplinesc aceleaşi funcţiuni. În această
situaţie se află mai multe proiecte de investiţii care au acelaşi scop, dar care se
deosebesc între ele prin soluţiil tehnologice diferite, sua prin soluţii constructive sau
de amplasament diferite. Adoptarea unuia dintre proiecte exclude în mod logic
posibilitatea adoptării altei decizii publice cu acelaşi obiect şi elimină posibilitatea
realizarii concomitente a celorlate variante în cadrul programului respectiv.
 Proiecte compatibile, sunt acele variante indpendente deoarece din punct de
vedere tehnic-constructiv, se pot realiza simultan, fără a fi afectate performanţele
celorlalte decizii ; singira problemă care apare este legată de capacitatea financiară a
autorităţii publice care decide să realizeze simultan mai multe proiecte.
 Proiecte contingente. În practică sunt frecvente cazurile când între serviciile
publice există o anumită interdependenţă, în sensul că, acceptarea sau respingerea unui
proiect poate influenţa decizia referitoare la un alt proiect şi de aceea ele se numesc
contingente. Dupa natura relaţiilor de contingentare dintre ele deosebim urmatoarele
situaţii: complementare, când din considerente de natură tehnică, comercială, etc,
decizia privind un proiect influenţează logic şi legic decizia de adoptare sau de
respingere
Deciziile care ca a unui careun
Scopul
Deciziile ca alt proiect; de eficienţă, când eficienţa unui proiect depinde de
obiect activitatea de obiect activitatea de
administrativ
decizia
proiectare de adoptare
proiectare sau de respingere a unui alt proiect. In acest context putem vorbi de
contingentareFuncţii pozitivă sau negativă în funcţie de modul cum se manifestă adoptarea
Etape
sau repingerea Etape
unui proiect la nivelul eficienţei altui proiect.
Deciziile publice
privind exploatarea  Decizii publice privind exploatarea bogăţiilor naturale.
bogăţiilor naturale Acest tip de servicii se referă la prospectarea, exploatarea şi valorificarea unor
resurse naturale (petrol, gaze, minerale utile etc.) de către un concesionar, persoană
fizică sau juridică, română sau străină în temeiul unui contract economic încheiat cu
statul român.
-în cazul acestor decizii sunt aprobate proiecte care combină activitatea de tip
industrial (perioada în care societatea comercială îşi asumă riscul de succes
pentru că efectuează cercetări pe cheltuiala sa) şi perioada de exploatare
comercială (în caz perioada pentru care guvernul acordă licenţă şi/sau
concesionează dreptul de exploatare a rezultatelor cercetărilor) în schimbul
unor redevenţe.
- activităţile de explorare se pot realiza şi de către o autoritate a administraţiei
publice pe baza unui contract de colaborare cu un institut de specialitate
urmând ca, în funcţie de nevoi, să coopteze un eventual finanţator, de regulă
o bancă.
Decizii care au ca
obiect dezvoltarea
durabilă  Decizii care au ca obiect dezvoltarea durabilă.
Potrivit legii, autorităţile administraţiei publice au obligaţia de a elabora
programe strategice, privind dezvoltarea durabilă a localităţilor şi/sau a zonelor de
interes economico-social, geografic, turistic, ştiinţific sau de altă natură.
- în cadrul programelor privind dezvoltarea durabilă cea mai mare importanţă
o au proiectele privind amenajarea teritoriului şi sistematizare localităţilor în
52
vederea sporirii capacităţii lor economice, sociale etc. Proiectarea modernă se
bazează pe un sistem coerent de programe de amenjare a teritoriului care
reflectă spiritul de competiţie dintre între localităţi, interesele cetăţenilor,
utilitatea socială, tradiţiile şi spiritul local.
- proiectele de dezvoltare durabilă la nivel local trebuie să răspundă unor
cerinţe obiective, respectiv :
 economice, generate de nevoia de a atrage agenţi economici pentru
realizarea unor obiective care să creeze locuri de muncă, să promoveze
competiţia şi să concure la creşterea veniturilor locale ;
 rezidenţiale, care impun înfiinţarea de gospodării individuale într-un
cadru rezidenţial civilizat, caracterizat prin siguranţă şi confort, cu
scopul de a induce locuitorilor sentimente de ataşament local şi
imboldul pentru o viaţă colectivă dinamică ;
 creşterea ofertei de servicii, care au ca efect focalizarea interesului
cetăţenilor asupra zonelor şi localităţilor limitrofe ;
 atragerea de forţă de muncă cu un grad ridicat de instruire subsecventă
creării de noi locuri de muncă în cadrul autorităţilor administraţiei
publice locale.

Decizii care au
ca obiect
 Decizii care au ca obiect sistematizarea teritoriului şi urbanismul.
sistematizarea În cadrul programelor de dezvoltare regională şi/sau locală, proiectele de urbanism
teritoriului şi
urbanismului
joacă un rol primordial pentru că ele prefigurează modul de organizare a
colectivităţiilor locale într-un spaţiu determinat, cu activităţi, funcţiuni şi efecte
specifice.
- prin deciziile publice se aprobă mai multe categorii de planuri de urbanism
● Planul de Urbanism General (PUG) şi Schiţa Directoare de Amenajare
Urbană (SDAU) care reflectă gradul de dezvoltare economică, socială şi culturală a
comunităţii umane. PUG-ul este o sinteză a tuturor proiectelor din zonă, economice sau
noneconomice şi trasează atributele specifice care individualizează o localitate faţa
altele.
● Planurile de Urbanism Zonal (PUZ) şi Planurile de Urbansim de Detaliu
(PUD) Pentru ca viziunea strategică privind dezvoltarera durabilă să poată fi
concretizată se elaborează PU-uri şi PUD-uri;
Planuri de urbanism de detaliu (PUD); prin care se reglementeată tehnico-juridic
zone specifice ale localităţii, cu soluţii de utilizare a patrimoniului material şi cultural,
cu măsuri de combinare a spaţiilor construite cu spaţiile deschise, cu soluţii de
circulaţie pietonală şi de transport în comun, cu măsuri de protecţie a mediului şi
asigurarea aprovizionării populaţiei, etc. pe ţinte precise; pentru sedii de instituţii
publice, de firme, pentru locuinţe, pentru obiective turistice etc.
II. CLASIFICAREA DECIZIILOR PUB LICE.
53
Sarcinile administraţiei locale şi/sau centrale se concretizează în decizii publice,
necesare pentru satisfacerea interesului general a societăţii sau pentru realizarea unor
obiective de utilitate publică (industriale, de transport, de sistematizare şi urbanism, de
protecţie a mediului, de turism, de sănătate, învăţământ etc.).
Clasificarea
a) Clasificarea deciziilor publice după tipul de politici publice pe care le
deciziilor implementează.
publice după
Prin adoptarea deciziilor publice de către autorităţile centrale şi/sau locale se
tipul de politici
publice
concretizează (se transpun în realitate) politicile publice din diferite domenii:
- politic; deciziile privind organizarea alegerilor, referendumul, organizarea
şi funcţionarea partidelor, asociaţiilor, sindicatelor etc.
- administrativ; în acest sector se înscriu deciziile privind înfiinţarea şi
organizarea unor autorităţi, instituţii sau servicii administrative, sau pentru
activităţi care constituie monopol de stat; justiţia, paza şi ordinea publică,
apărarea ţării, evidenţa persoanelor, eliberarea paşapoartelor, perceperea
taxelor şi impozitelor, administrarea patrimoniului,
- economic ; din această categorie fac parte deciziile privind realizarea unor
obiective
- industriale pentru exploatarea unor bogăţii naturale, pentru producerea de
energie termică, pentru producerea de energie electrică, pentru captarea şi
tratarea apelor, pentru distribuţia energiei electrice, pentru alimentarea cu
apă, infrastructură, etc;
- - social, se încadrează deciziile privind activităţile de asistenţă şi protecţie
socială sau pentru înfiinţarea de cantine sociale, construcţia de grădiniţe,
şcoli, teatre, muzee etc.;
- comercial ; se adoptă deciziile privind înfiinţarea de agenţii comerciale, de
import-export, sau instituţii financiare, bancare, de transport, iluminat
public, organizarea de pieţe, târguri şi oboare, turism, vînzări de bunuri,
concesiuni, închirieri etc.
- - ecologie şi protecţia mediului, aici se regăsesc deciziile privind
salubrizarea localităţilor, crearea de parcuri şi grădini, întreţinerea spaţiilor
verzi, curăţarea lacurilor,
- recreativ, (de loisir) ; sunt cuprinse deciziile privind organizarea de
ştranduri, parcuri de distracţii, arene sportive, spectacole etc.
b) Clasificarea deciziilor publice dupa obiective

Clasificarea Există mai multe categorii de obiective urmărite în adoptarea deciziilor publice
deciziilor
obiective care sunt specificate de regulă printr-un caiet de sarcini (sau documentaţie
publice dupa
obiective
tehnico economică) cum ar fi:
- obiective de performanţă; un serviciu public trebuie realizat conform unor
specificaţii tehnice cu privire la execuţia obiectivului în aşa fel încât
produsele/serviciile realizate ulterior să aibă un nivel tehnic ridicat, verificabil
prin fiabilitate, mentenabilitate, proprietăţi organoleptice, sau printr-o anumită
capacitate de a răspunde cerinţelor pieţei.
- obiective de timp; care impun ca termenele de implementare a obiectivului să
fie riguros respectate, ceea ce constituie pentru autorii proiectului restricţii
“tari”.
- obiective de cost, care descriu în termeni financiari eficienţa proiectului şi prin
care se reflectă corectitudinea primelor două categorii de obiective.
54
Clasificarea c). Clasificarea după specificul activităţilor desfăşurate :
după specificul - decizii cu caracter unic, pentru aprobarea unor obiective strict determinate, care
activităţilor
desfăşurate mobilizează pe o perioadă mai mare de timp resurse materiale şi financiare
specifice, dar care presupun o monitorizare din partea investitorilor. În această
categorie intră proiectele de cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnologică, de
investiţii, de mediu etc. Tot în această categorie se înscriu activităţile tip
“proiect” desfăşurate în cadrul unor programe de ajutorare şi asistenţă derulate de
instituţii internaţionale cum sunt FAO, UNICEF, Banca Mondială, Consiliul
Europei, etc. precum şi cele iniţiate de organizaţiile nonguvernamentale.
- decizii derivate din externalizarea unor domenii, cum ar fi procesele de
producţie ce mobilizarea resurse şi competenţe, pe o perioada mai lungă de timp,
pentru realizarea unor obiective specifice. Un exemplu în acest sens este
activitatea agenţilor economici care au producţie de serie unitară cum ar fi
construcţia de nave, de căi rutiere, de poduri, viaducte,etc. pentru care
managementul este cu atât mai complex cu cât în acelaşi interval de timp, se
realizează mai multe proiecte aflate în stadii diferite de execuţie.
- decizii cu caracter repetitiv, care sunt supuse influenţelor factorilor interni ;
tipul de organizare şi funcţionare ; tipul de management, cultura organizaţională
etc.
 Dupa tipul reglementării. Prin deciziile publice se pot stabili norme cu caracter
general obligatorii ( prin care se stabilesc drepturi sau obligaţii pentru toate subiectele
de drept) sau norme cu caracter individual (pentru o anumită persoană fizică sau
juridică).
Exemple pentru tipuri de norme decizionale

- cu caracter imperativ “toate persoanele sunt obligate să plătească”
- cu caracter alternativ “persoanele pot să plătească impozit sau să doneze un
bun cu aceeaşi valoare”;
- cu caracter derogatoriu, “persoanele care au un venit minim sunt scutite de plata
impozitului;
- cu caracter permisiv, “persoanele pot să plătească o taxă;
- cu caracter facultative, ”plata impozitului se face după cum vrea sau nu o
persoană” .
 Dupa forţa de reglementare :

- decizii cu forţă de reglementare supremă, emise de autorităţi ierhic superioare în
sistemul politic (Parlament, Guvern,) de nivel superior,
- decizii cu forţă de reglementare inferioară emise de autorităţi sau instituţii
publice subordonate instituţiilor politice
 Dupa orizontul de timp la care se refera deciziile pot fi :

- pe termen nelimitat si in aceasta categorie sunt incluse deciziile
fundamentate la nivel de parlament si guvern care imbraca forma
legilor, hotararilor de guvern, ordonantelor de urgenta etc.
- strategice, fundamentate la nivel administratiei centrale si locale pe
termen lung şi cu obiective de interes major pentru dezvoltarea
comunităţii;
- pe termen mediu, elaborate de autorităţi ale administraţiei publice la
nivel central sau local pentru realizarea unor obiective cu termen de 3-5
ani
- curente, fundamentate la toate nivelurile sistemului administrativ si care
55
vizeaza orizonturi scurte de
- timp.
- tranzitorii (temporare) care se aplică numai în perioada de tranziţie de
la o reglementare la alta;
 Dupa caracterul şi/sau frecventa adoptarii :

- unice, adoptate o singură dată pentru realizarea unui singur obiectiv
- periodice, adoptate la interval regulate de timp (ex. adoptarea bugetului)
- aleatorii, neprogramate, adoptate pentru soluţionarea unor situaţii
particulare.
 Dupa gradul de participare :

- colective, adoptate de regulă de către autorităţile cu caracter deliberativ prin
votul majorităţii membrilor ce compun acea autoritate;
- individuale, emise de autorităţi publice cu caracter unipersonal.
Întrebări:
1) Ce se înţelege prin obiectul deciziei publice?

a) Domeniul de reglementare al deciziei;
b) Domeniul de activitate al autorităţii publice;
c) Domeniul de implementare al unei politici publice.
2) Care dintre următoarele decizii au ca obiect devoltarea durabilă?

a) Planurile de urbanism şi sistematizare a teritoriului;
b) Exploatarea resurselor nationale;
c) programele de dezvoltare economic-socială.
3) Care sunt deciziile clasificate în funcţie de orizontul de timp?

a) deciziile curente;
b) deciziile tactice;
c) deciziile operaţionale.
Răspunsuri 1): a, 2): a, c. 3): a, b.
BIBLIOGRAFIE
2011-2012, Universitatea N.Titulescu, Bucureşt
Bucureşti
ŞTEFAN, Maria Proiecte şi acţiuni de dezvoltare la nivelul comunităţilor, editura.
Economică, 2009
56
TEHNICA ADOPTĂRII DECIZIILOR ÎN INSTITUŢIILE PUBLICE
CURPINS
I. Principiile procesului decizional în instituţiile publice;

II. Factorii care influenţează adoptarea deciziei în instituţiile publice;
III. Metode de fundamentare a deciziei în instituţiile publice.
Bibliografie
INTRODUCERE
Unitatea de învăţare nr.7, tratează şi aspectul managementului, deoarece
conducătorii instituţiilor publice iau decizii în diverse domenii : pot să încheie
contracte de muncă ; sunt ordonatori de credite (secundari sau terţiari ; pot emite
dispoziţii, în calitate lor de conducători ai unor servicii de asistenţă şi protecţie
socială etc. În ultimul capitol este tratată problema fundamentării deciziilor în
instituţiile publice prin metode de analiză diagnostic, analiza PEST, analiza SWOT şi
analiza Pareto.
Unitatea de învăţare prezintă în mod explicit o serie de concepte cheie pentru
înţelegerea, aplicarea şi optimizarea adoptării deciziilor la nivelul instituţiilor publice.
Tactica adoptării deciziilor într-o instituţie publică este determinată în principal de
structura sa organizatorică, stabilită de regulă prin lege, la nivel central, sau de un alt
act normativ, la nivel local. Tactica procesului decizional este marcată de faptul că
instituţiile publice se află în subordonarea unei autorităţi publice, de regulă, care le-a
înfinţat.
Unitatea nr. 7, acordă o atenţie specială personalităţii juridice din cauză că
ea fixează limitele de comptenţă ale oricărei instituţii publice şi, implicit, tactica
adoptării deciziilor :
instituţiile publice care au personalitate juridică pot adopta decizii în mod autonom,
fără acordul autorităţii care le-a înfiinţat ; ele pot încheia contracte economice, pot sa
stea în justiţie în mod autonom, pot angaja şi concedia personalul, au buget propriu de
venituri şi cheltuieli etc.) ; instituţiile publice fără personalitate juridică se află în
raporturi de subordonare faţă de autoritatea care le-a înfiinţat (ele nu pot lua decizii în
nume propriu),
Unitatea de învăţare nr.7, tratează şi aspectul managementului, deoarece
conducătorii instituţiilor publice iau decizii în diverse domenii : pot să încheie
contracte de muncă ; sunt ordonatori de credite (secundari sau terţiari ; pot emite
dispoziţii, în calitate lor de conducători ai unor servicii de asistenţă şi protecţie
socială etc. În ultimul capitol este tratată problema fundamentării deciziilor în
instituţiile publice prin metode de analiză diagnostic, analiza PEST, analiza SWOT şi
57
analiza Pareto.

După parcurgerea acestei unităţi veţi avea informaţii complete cu privire reguli,
principii şi proceduri de adoptare a deciziilor în instituţiile publice
la factorii care influenţează procesul decizional în cadrul instituţiilor publice.
 să cunoaşteţi care sunt factorii care influenţează procesul decizional în
instituţiile publice;
 să explicaţi modul în care se elaborează şi se adoptă decizia la nivelul unei
instituţii publice;
 să aplicaţi principiile de management decizional în adoptarea deciziilor;
 să înţelegeţi rolul, sarcinile şi scopul deciziilor adoptate de instituţiile
publice.
Tactica procesului decizional în instituţiile publice este o procedură

Definiţie specifică managementului bazat pe metode operaţionale pentru adoptarea unei
decizii cu caracter social.
I. PRINCIPIILE PROCESULUI DECIZIONAL ÎN INSTITUIILE

PUBLICE.
În adoptarea deciziilor autoritatea publică (persoana care exercită autoritatea

publică) trebuie să respecte principiile general-obligatorii de organizare şi funcţionare
a instituţiilor publice. Principiile sunt în sens larg teorii (concepte) cu privire la
fenomenolgia adminstrativă; în sens restrâns, principiile definesc un ansamblu de
norme prestabilite de autorităţile administraţiei ierarhic superioare pentru buna
funcţionare a instituţiilor din sistem.
Principiul  Principiul conducerii unitare

conducerii Potrivit acestei norme politico-administrative o instituţie publică se situează pe o
unitare
anumită traptă ierahică în sistemul organelor administraţiei publice. În virtutea acestei
poziţii o instituţie publică se subordonează faţă de autoritatea care a înfiinţat-o şi, după
caz, se suprardonează serviciilor pe care le coordonează. Principiul conducerii
unitare asigură o concepţie clară asupra obiectivelor şi sarcinilor pe care trebuie să le
realizeze instituţiile subordonate unei autorităţi centrale (Parament, Guvern, Minister)
sau locale (consiliu judeţean sau consiliu local).
Principiul  Principiul autonomiei decizionale

autonomiei Acest principiu defineşte necesitatea ca autorităţile de decizie să adapteze hotărîrile la
decizionale modificările din mediul extern sau intern. Autonomia stimulează atât iniţiativa
managerilor, cât şi răspunderea lor pentru deciziile adoptate la nivelul instituţiei; se
elimină fenomene cum sunt lipsa de interes, birocraţia, dezinteresul faţă de evoluţia
58
instituţiei etc.;
Principiul
 Principiul adaptării
adaptării Complexitate schimbărilor din mediul politico-administrativ impune adaptarea
continuă a instituţiei la cerinţele societăţii. Adaptarea instituţiei la realitatea socială
impune flexibilitatea structurii interne, atât în ceeace priveşte modul de organizare a
compartimentelor, cât şi în ceeace priveşte modul de funcţionare.
 Principiul intervenţiei
Principiul
intervenţiei În scopul realizării sarcinilor pentru care sunt infiinţate instituţiile publice dispun
de o putere discreţionară care le permite să acţioneze fără acordul persoanelor fizice
sau juridice în executarea legii (exproprieri de bunuri, mobilizărea persoanelor sau
rechiziţionarea mijloacelor de transport în cazul catastrofelor naturale, executarea silită
a debitorilor etc.). Principiul intervenţiei presupune oportunitatea acţiunii, adică
intervenţia în locul, în timpul şi în cazurile în care este necesară.
Principiul
 Principiul subordonării ierarhice
subordonării Fiecare instituţie publică este inserată într-o piramidă administrativă care are la
ierarhice vârf autorităţile supreme de stat (Preşedinte, Parlament, Guvern). Potrivit ierarhiei
administrative comanda politică se transmite de sus în jos, la fiecare nivel, astfel încât
toate organismele subordonate sunt obligate să o execute. În virtutea acestei ierarhii,
autorităţile ierarhic superioare au dreptul de a înfiinţa, restructura sau desfiinţa
instituţiile din subordine.
Principiul  Principiul legalităţii activităţii

legalităţii Legalitatea activităţii instituţiilor publice este dublu determinată; pe de o parte, în
activităţii adoptarea deciziilor ele trebuie să se conformeze cu legea (în sens larg); pe de altă
parte, instituţiile trebuie să respecte actele normative emise de autorităţile publice
ierarhic superioare.
II. FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ PROCESUL DECIZIONAL
Mediul politico-administrativ în care îşi desfăşoară activitatea o instituţie publică

este dinamic, ceea ce impune capacitatea instituţiei de a se adapta continuu la
condiţiile nou apărute pentru a fi performantă. Această adaptare se referă în primul
rând la modul de organizare internă a instituţiei, datorită faptului că este mult mai uşor
de operat modificări în structura organizatorică şi funcţiunile compartimentelor, decât
în modificarea relaţiilor politice, administrative sau economice în care se află instituţia.
Obiectivul de
 Obiectul de activitate: Instituţiile publice (spre deosebire de întreprinderile
activitate publice, regii autonome sau societăţi comerciale) nu urmăresc obţinerea de
profit ( nu au scop lucrativ), ci satisfacerea unei necesităţi sociale; de sănătate,
de educaţie, de cultură, de asistenţă şi protecţie socială, etc.
Dezvoltarea  Dezvoltarea organizaţională ;

orgaziţională Schimbarea planificată (în urma unei analize diagnostic pertinenetă) poate duce la
diminuarea riscurilor la care se expune o instituţie publică şi la perfecţionarea
59
activităţii prin :
- strategia educativă, care vizează o schimbare organizaţională planificată cu
privire la atitudinea, valorile, şi climatului instituţional ;
- cerinţele pe care trebuie să le îndeplnească instituţia în ceeace priveşte
perfecţionarea activităţii, motivărea angajaţilor şi creşterea eficienţei ;
- dirijarea procesului de dezvoltare de sus în jos, respectiv de către top-
managementul instituţiei (sau al autorităţii publice pentru instituţiile fără
personalitate juridică)
- asigurarea unui sistem de auto-reglare rapid.
 Managementul ;
Managementul Eficienţa managementului unei instituţii publice depinde de gradul de cunoaştere
(înţelegere) a activităţii specifice. Sarcinile cele mai importante ale managerului de
instituie publică sunt rezolvarea problemelor curente şi luarea deciziilor
- conexiunea cu şefii de compartimente şi cu angajaţii, inclusiv prin
utilizarea metodelor de stimulare pozitivă sau negativă de motivare ;
- diagnoza nevoilor sociale, pe baza solicitărilor din partea cetăenilor şi
analiza resurselor materiale, financiare, umane şi a condiţiilor
administrative pentru satisfacerea lor ;
- planificarea strategică a acţiunilor de dezvoltare a organizaţiei, (prin
utilizarea consultanţei de specialitate).
Resursele  Resursele umane

umane O instituţie publică este cu atât mai eficientă, cu cât compartimentele şi funcţionarii
(personalul) sunt mai eficienţi; managerul, după numirea sa în funcţie, poate să
încheie contracte de muncă pentru salariaţii instituţiei.
- statutul salariaţilor unei instituţii publice poate fi aceea de funcţionari publici
supuşi dispoziţiilor din Statutul funcţionarilor publici ( regim juridic
derogatoriu de la Codul Muncii) ; alte categorii de salariaţi pot avea calitatea
de personal contractual, fiind încadraţi cu contract de muncă pe perioadă
nedeterminată şi supuşi regimului juridic prevăzut de Codul Muncii.
- creşterea eficienţei resurselor umane depinde de: perfecţionarea şi instruirea
periodică a personalului, colaborarea cu grupurile ţină (beneficiarii serviciilor
prestate de instituţie) ; coeziunea morală ; competenţa experţilor,
consultanţilor evaluatorilor etc.
-
 Relaţiile cu mediul : Raporturile instituţiei publice cu mediul exterior se
Relaţiile cu
mediul stabilesc
- prin obiective ; instituţia publică are obiectivele fixate de autorităţile publice
din momentul înfiinţării; aceste obiective cu caracter preponderent social nu
pot fi modificate sau schimbate prin decizia instituţiei;
- prin valorilor sociale ocrotite; valorile sociale pe care trebuie să le asigure
instituţia public sunt stabilite prin decizii politice de către autorităţile publice
de la nivel central (Parlament, Guvern, minister) sau de la nivel local
(consiliu judeţean, municipal sau comunal)
- prin instrumentele de care dispune; instituţiile publice cu personalitate juridică
dispun de un buget propriu de venituri şi cheltuieli pentru a-şi putea
desfăşura activitatea; instituţiile publice fără personalitate juridică sunt
finanţate de la bugetul autorităţii publice care le are în subordonare.
60
III. METODE DE FUNDAMENTARE A DECIZIEI ÎN INSTITUŢIILE
PUBLICE
Analiza -
diagnostic
 Analiza-diagnostic.
DEFINIŢIE:procedura analizei-diagnostic constă în operaţiuni de identificare

Definiţie
a abaterilor (a componentelor slabe) din activitatea instituţiei, punerea în evidenţă
a cauzelor care le generează, precum şi în elaborarea unor soluţii de corectare a
acestor abateri.
Etapele Etapele diagnosticării activităţii instituţiei publice sunt :

diagnosticării - stabilirea obiectului investigaţiei, a domeniului, sau a activităţii ce trebuie
instituţiei investigată de către autorităţile administraţiei publice în subordinea căreia se
publice
află instituţia; activitatea de documentare, care se realizează prin culegerea de
date, informaţii, de natură juridică, administrativă, economică, umană, din
domeniul supus analizei; stabilirea deficienţelor (puncte slabe) şi a cauzelor
care le determină;
- identificare punctelor tari şi a factorilor determinanţi; formularea de
recomandări (propuneri de soluţii) care pot elimina factorii negativi, de
măsuri care înlătură deficienţele şi sporesc eficienţa activităţii instituţiei.
Metoda
întrunirilor  Metoda întrunirilor colective;
colective Şedinţele sunt întruniri colective de scurtă durată care au ca scop soluţionarea
unuor probleme de strategie sau de tactică organizaţională. Şedinţele cu caracter
decizional se caracterizează prin elaborarea, formalizarea, selectarea şi evaluarea
soluţiilor care vor sta la baza adoptării deciziei publice.
- şedinţele de informare au ca obiect prezentarea de către conducătorii de
manageri, şefi de compartimente, specialişti, experţi sau reprezentanţi ai unor
institute de specialitate, de studii, rapoarte, informaţii de ultimă generaţie în
domeniul supus analizei;
- şedinţele de armonizare au drept obiectiv acomodarea (punerea de accord)
dintre conducătorii de compartimente situate pe acelaşi nivel ierarhic din cadrul
structurii organizatorice a instituţiei respective, sau dintre manageri şi alte
structuri.
- şedinţele de anticipare au ca scop investigarea unor factori (probleme, situaţii
etc) de viitor care pot influenţa pozitiv ssau negative activitatea instituţiei;
- etapele desfăşurării şedinţelor decizionale sunt: pregătirea şedinţei (convocarea,
stabilirea ordinei de zi, redactarea materialelor etc); desfăşurarea şedinţei
(înscrieri la cuvînt, alocuţiuni, intervenţii, discuţii etc.); finalizarea şedinţei
(adoptarea deciziei prin procedura de vot stabilită de lege sau prin regulamentul
propriu de organizare şi funcţionare)
- Brainstorming-ul (furtuna ideilor) este o metodă de stimulare a creativităţii
angajaţilor şi permite elaborarea unui număr mare de idei (opinii) cu privire la
soluţiile posibile pentru rezolvarea problemelor instituţiei. Efectele metodei
prevenirea situaţiilor de criză la nivelul instituţiei publice; înţelegerea
(conştientizarea) factorilor de influenţă interni şi externi; identificarea
61
variabilelor endogene şi exogene care favorizează factorii de risc; definirea
scenariilor optime pentru evoluţia instituţiei.
Analiza PEST  Analiza PEST

Analiza PEST permite identificarea factorilor externi instituţiei publice care pot
etermina schimbarea (dezvoltarea) pe termen lung a acesteia.
Evaluarea de tip PEST ia în considerare că mediul exterior adoptării deciziei
conţine patru categorii de factori de influenţă şi anume:
- Factorul politic, caracterizat în primul rînd prin tipul de guvernare; tot ca factori
politici sunt considerate şi reglementările din domeniul muncii, mediului şi
economiei;
Exemplu de analiză a factorului politic: studierea modului în care structurile
politice suprastatale, de tipul Uniunii Europene, influenţează evoluţia diferitelor
instituţii naţionale
- Factorul economic, în care sunt incluse rata dobânzilor, inflaţia, rezervele
financiare, PIB-ul, costul energiei, mediul de afaceri, etc;
Exemplu de analiză a factorului economic: studiul modului în care procesele
de globalizare determină modificarea modul de finanţare, autogestionare sau bugetare
a de instituţiilor publice.
- Factorul social, care conţine următoarele elemente; modul de viaţă, indicii
demografici, indicii de consum, modul de distribuire a venitului naţional etc.
Exemplu de analiză a factorului social: studiul modului în care fenomenele
sociale impun adaptarea instituţiilor publice la combaterea şomajului, sărăciei,
consumului de droguri, violenţei, etc,
- Factorul tehnologic, care ia în considerare ciclul de viaţă al tehnologiei,
mărimea investiţiilor cu caracter tehnico-economic, fondurile allocate programelor de
cercetare şi dezvoltare etc.
Exemplu de analiză a factorului tehnologic; studiul nivelului de informatizare
a proceselor decizionale în instituţiile publice.
Analiza  Analiza SWOT

SWOT Analiza are în vedere atât factorii interni, avantajele (Strengths) şi slăbiciunile
(Weaknesses) cât şi factorii externi, oportunităţile (Opportunities) şi ameninţările
(Threats) care influenţează procesul adoptării unei decizii. Utilizarea acestei metode
poate să asigure eficienţa deciziei deoarece permite îmbinarea avantajelor interne cu
oportunităţile externe, concomitent cu aplicarea unor măsuri de reducere a
slăbiciunilor interne şi a ameninţărilor externe. Metoda SWOT poate fi utilizată prin :
- abordarea calitativă, care presupune analiza factorilor “tari” (din exterior şi din
interior), comparativ cu factori “slabi” (din interior şi din exterior); combinaţiile
dintre aceşti factori fac posbilă elaborarea unei strategii diferite.
Exemplu de strategie SO= se utilizează avantajele interne pentru a profita de
oportunităţile externe;
ST = se utilizează forţele interne pentru a evita ameninările externe; WO = se
iau măsuri de contracarare a slăbiciunilor prin folosirea oportunităţilor; WT =se
aplică măsuri de reducere a slăbiciunilor interne în paralel cu evitarea ameninţărilor
exterioare
- abordarea cantitativă este o metodă matematică prin care se atribuie valori
pozitive şi negative factorilor interni şi externi pentru a calcula probabilitatea
realizării deciziei.
62
Analiza
PARETO
 Analiza Pareto
Metoda este cunsocută sub expresia “a da prioritate priorităţilor”, ceea ce
înseamnă că într-un proces decizional trebuie soluţionate în primul rând problemele de
facto (reale, stringente şi necesare) şi după aceea celelalte probleme.
- pentru a identifica perturbaţiile (problemele care pot afecta grav, esenţial,
efienţa unei decizii); în acest scop se întocmeşte un grafic cu coloane, în
ordinea importanţei; după soluţionarea problemelor din prima coloană, cea de
a doua devine prioritară, ş.a.m.d.
- analiza Pareto relevă faptul că se pot obţine 80% din rezultate folosind numai
20% din resurse.
63
64
Întrebări:
1.Etapele diagnosticării activităţii instituţiei publice sunt :

a) stabilirea obiectului investigaţiei,
b) activitatea de documentare,
c) stabilirea deficienţelor şi a cauzelor care le determină;
2. Care sunt condiţiile legale pentru înfiinţarea unei instituţii publice
a) finanţarea de la bugetul de stat sau local
b) obiect de activitate nonprofit
c) autonomie economico-financiară
3. Care sunt principiile procesului decizional în instituţiile publice
a) subordonarea ierarhică
b) conducerea unitară
c) autogestiunea
Răspunsuri 1): a,b,c, 2).a,b, 3). a,b.
BIBLIOGRAFIE
2011-2012, Universitatea N. Titulescu, Bucureşti
Bucureşti
Economică, 2009
65
TACTICA ADOPTĂRII DECIZIILOR ÎN ÎNTREPRINDERILE PUBLICE
CUPRINS
I. Adoptarea deciziilor în societăţile comerciale cu capital public;schema logică;

II. Adoptarea deciziilor în regiile autonome; schema logică;
III. Adoptartea deciziilor în asocierile de tip public-privat; schema logică.
Bibliografie
INTRODUCERE
Unitatea de învăţare tratează problematica adoptării deciziilor publice prin care

autorităţile de decizie stabilesc sarcini, atribuţii şi răspunderi în sectorul tehnico-
economic. In acest sens, trebuie definite cîteva concepte cheie pentru înţelegerea
procesului decizional cum sunt: întreprinderile publice, agenţi economici care,
indiferent de forma lor de organizare, furnizează bunuri de utilitate publică, prestează
servicii sau execută lucrări de interes general contra-cost., Unitatea de învăţare nr. 8
tratează problematica deciziilor publice care au ca scop satisfacerea interesului general,
prin furnizarea de produse şi execuţia de lucrări de utilitate publică. Modul în care
autorităţile statului participă la adoptarea deciziilor în întreprinderile publice,
naţionale sau locale, este tratat separat pentru fiecare situaţie : când statul deţine
capital majoritar ; când statul deţine capital minoritar ; când deţine întregul capital
(regii autonome). Pentru fiecare dintre situaţiile analizate sunt prezentate scheme
grafice. Un capitol separat este dedicat adoptării deciziilor în cazul asocierilor de tip
public-privat.

care influenţează procesul decizional în întreprinderile publice.
 să înțelegeți procedura de adoptare a deciziei în funcţie de capitalul social
pe care-l deţine statul la o întreprindere publică;
 să cunoaşteţi principalele reguli necesare pentru adoptarea deciziilor în
întreprinderile de stat;
 să explicaţi modul în care autorităţile de decizie partcipă la conducerea
regiilor autonome;
 să aplicaţi principiile de management decizional la nivelul întreprinderilor
publice;
 să înţelegeţi rolul, sarcinile şi scopul asocierilor de tip public privat.
66
I. ADOPTAREA DECIZIILOR ÎN SOCIETĂŢILE COMERCIALE
CU CAPITAL PUBLIC
 In cazul societăţilor comerciale pe acţiuni la care statul, respectiv o unitate

administrativ teritorială, deţine un pachet de acţiuni majoritar (peste 50%,) sau
minoritar, (adică sub 50%). Societăţi comerciale pe acţiuni pot avea ca acţionari
autorităţi publice (statul şi unităţile administrativ teritoriale) în parteneriat cu persoane
fizice sau juridice, publice şi private. Această structură a acţionariatului determină şi
modul de luare a deciziilor
a) În cazul în care autoritatea publică deţine capital majoritar. În
virtutea faptului că statul, consiliul judeţean, consiliul local etc., deţine majoritatea
capitalului social (peste 51%) adoptarea deciziilor se caracterizează prin :
- dreptul de decizie aparţine statului, care dispune de votul majoritar în
Adunarea Generală a Acţionarilor (AGA);
- dreptul de vot se exercită prin reprezentantul administraţiei în A.G.A.
- funcţionarea în regie proprie (fără delegare de gestiune)
- dreptul de control = printr-un cenzor, un reprezentant al autorității
publice
- bunurile imobile (clădiri, terenuri, instalaţii, infrastructură etc) care aparţin
domeniului public pot fi atribuite în administrare sau în în folosinţa
societăţii comerciale.

Prin conţinul lor deciziile adoptate de autorităţile publice în cadrul A.G.A se
impun sarcini şi atribuţii cu impact strategic asupra dezvoltării întreprinderii publice
şi anume:
- numirea şi eliberarea din funcţie a membrilor Consiliului de Administraţie,
din rândul cărora se numeşte de regulă un Preşedinte;
- numirea şi eliberarea din funcţie a membrilor echipei manageriale (director,
inginer şef, contabil şef etc);
- aprobarea strategiei de dezvoltare economică şi a planului de investiţii pe
care le poate efectua întreprinderea publică pe termen mediu şi lung ;
- exercitarea controlului asupra calităţii produselor, serviciilor şi lucărilor
realizate şi verificarea corectitudinii preţurilor şi tarifelor practicate,
aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli, a cash-flow-ului etc.
 Autoritatea publică locală prin cele două instrumente, dreptul de decizie şi

dreptul de control, are rolul determinant asupra proceselor de gestiune ale societăţii
comerciale, prin faptul că impune organizarea procesuală, strucuturală, precum şi
metodele şi tehnicile de management.
- Decizia luată de autoritatea publică în A.G.A are caracter strategic, dar
ea trebuie pusă în aplicare de Consiliul de Administraţie şi managerii
publici prin decizii tactice, astfel încât să asigure transformarea resurselor
publice(materiale şi financiare) în produse, servicii şi lucrări publice de
înaltă performanţă şi utilitate pentru cetăţeni (în calitatea lor de beneficiari)
67
Schema logică de adoptare a deciziilor în SA cu capital public majoritar.
dreptul de vot
Adunarea generală a Autoritatea Aparat
acţionarilor SA dividende publică (stat) propriu
Consiliul de Servicii de
Administraţie Manager specialitate
Sistemul
Management de
economico
gestiune
social
Interese, nevoi și cerințe sociale
Resurse materiale, financiare, umane

Produse,
servicii, lucrări
publice
Servicii publice
b) În cazul în care autoritatea publică deţine capital minoritar
 Chiar dacă statul, sau altă autoritatea publică, nu deţine votul majoritare,
(întrucât nu deţine acţiuni în capitalul social al SA, ori acţiunile pe care le deţine
reprezintă sub 50%), trebuie menţionat faptul că dreptul de proprietate asupra
bunurilor publice nu se poate transmite societăţii comerciale.
 Deciziile autorităţii publice trebuie să asigure strategia de gestiune a
întreprinderii publice tocmai din cauza faptului că întreprinderea este destinată
satisfacerii unui interes general, sau executării unor lucrări de utilitate publică. În astfel
de situaţii deciziile publice trebuie să conţină următoarele elemente:
- dreptul de control al autorităţii publice asupra modului de formare a
preţurilor şi tarifelor pentru produse, serviciile sau lucrări publice, conform
sarcinilor sociale şi răspunderii legale a autorităţilor publice faţă satisfacerea
nevoilor şi interesele cetăţenilor;
- dreptul de veto în cazul adoptării unor decizii publice referitoare la
strategiile investiţionale sau a modului de gestionare a resurselor umane;
- dreptul de a hotărî asupra modului de achiziţionare, vânzare sau altor forme
de valorificare a bunurilor şi lucrărilor publice realizate prin activitatea
întreprinderii.
 Exercitarea drepturilor de control şi de decizie pot fi impuse prin includerea
unor clauze obligatorii în contractele economice (de asociere, de concesiune sau
pentru delegare de gestiune), încheiate cu întreprinderile private ;
68
II. ADOPTAREA DECIZIILOR ÎN CAZUL REGIILOR AUTONOME
Deciziile autorităţilor publice reflectă faptul că Regia Autonomă, ca formă

juridică de organizare a unui agent economic, are un model mai simplu de organizare
şi funcţionare . În aceste cazuri deciziile publice trebuie să ţină sema de următoarele
elemente :
- regia autonomă nu deţine un capital propriu, dar administrează un
patrimoniu primit în momentul înfiinţării spre folosinţă din partea statului
sau a altei autorităţi a administraţiei publice;
- forul decizional nu este constituit din adunarea generală a acţionarilor,
pentru că deciziile sunt luate direct de către o autoritate publică (guvern,
minister, consiliu) potrivit procedurilor specifice administraţiei publice ;
- consiliul de administraţie se numeşte şi se eliberează din funcţii prin decizia
a autorităţii publice care a înfiinţat regia autonomă ;
- patrimoniul regiei autonome este constituit de bunuri imobile (terenuri,
clădiri, instalaţii, infrastructură etc) care aparţin domeniul public şi ca atare
nu pot fi înstrăinate (sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile).
 Prin deciziile publice privind modul de gestionare a regiilor autonome se

stabilesc condiţiile şi parametrii prin intermediul cărora trebuie apreciată efcienţa
activităţii ; elementul cel mai relevant este analiza fluxurilor financiare care se
stabilesc între regia autonomă şi autoritatea publică. În acest sens trebuie apreciat
faptul că regia autonomă asigură pentru bugetul local trei surse importante de venit:
- redevenţa, ca sumă fixă de bani anuală încasată în schimbul folosinţei
bunurilor publice de către regie;
- vărsămintele din profitul net, reprezentând cota-parte din profitul net care
îi revine autorităţii publice, în calitate de proprietar al bunurilor (acţionar
unic);
- impozitul pe profit datorat şi virat, de asemenea statului, respectiv
Consiliului local.
Scopul urmărit de către regia autonomă este, practic, acelaşi cu al tuturor
întreprinderilorpublice: de a asigura, prin intermediul unor structuri de specialitate
(producţie, maketing, resurse umane etc.) utilizarea resurselor publice pentru
furnizarea de produse şi servicii de utilitate sau interes general, pentru a satisface
nevoile colectivităţilor umane.
69
Minister, agenție
AUTORITATEA
guvernamentală,
PUBLICĂ
consiliu județean sau
local
Consiliul de prefect Compartimente

administraţie al primar de specialitate
Regiei Autonome
Preşedinte-
Director general
Cetățeni
producţie servicii de
utilități publice
70
III. ADOPTAREA DECIZIILOR ÎN ASOCIERILE DE TIP PUBLIC-
PRIVAT
Parteneriatul public-privat este un sistem de asociere şi colaborare între stat (sau unităţi
ale statului) şi întreprinderi private (persoane fizice sau juridice cu capital privat) în
vederea realizării în comun a unor obiective de interes general sau de utilitate publică.
 In adoptarea deciziilor de asociere a autorităţilor publice cu persoane juridice
sau fizice private trebuiesc luaţi în considerare factorii obiectivi: Lipsa de experienţă a
administraţiei în managementul întreprinderilor economice; Lipsa specialiştilor (în
special la nivel local) în domeniile de interes pentru dezvoltarea socio-economică ;
Nivelul redus al resurselor financiare, materiale şi umane; Sistemul legislativ confuz,
complicat sau contradictoriu.
 Autorităţile şi instituţiile publice care pot lua decizii privind încheierea

parteneriatelor de tip public-privat : oricare organism al statului, autoritate publica sau
institutie publica, care actioneaza la nivel central, regional ori local; persoanele
juridice care au fost infiintate pentru a satisface nevoi de interes general (fara caracter
comercial sau industrial) finantate, in majoritate, de catre stat ; instituţiile cu
personalitate juridica, ce a fost infiintată pentru a satisface nevoi de interes general
(fara caracter comercial sau industrial) care se afla in subordinea unui partener
public; oricare organism, ce a fost infiintat pentru a satisface nevoi de interes general
(fara caracter comercial sau industrial) care are in componenta organului de
conducere mai mult de jumatate din numarul membrilor acestuia, numiti de catre un
partener public,
 Principiile de baza ale parteneriatului public-privat sunt:
- nediscriminarea (asigurarea conditiilor pentru ca orice operator economic sa poata
participa la procedura de incheiere a contractului de parteneriat public-privat )
- tratamentul egal ( stabilirea si aplicarea unor reguli, cerinte, criteria, identice
pentru toti partenerii economici privaţi)
- transparent (aducerea la cunostinta publicului a tuturor informatiilor referitoare la
aplicarea procedurilor de incheiere a contractului de parteneriat public-privat);
- proportionalitatea (asigurarea corelatiei juste intre scopul urmarit de partenerul
public şi cel privat in sensul existentei echilibrului intre obiectivul ce urmează a se
realiza si conditiile impuse investitorului privat, precum si intre criteriile de selectie si
clauzele contractual);
- eficienta utilizarii fondurilor (parteneriatul trebuie sa reflecte avantajele de natura
economica ale ofertelor in vederea obtinerii rezultatului urmarit, luand in considerare
si efectele preconizate in domeniul social, al protectiei mediului si promovarii
dezvoltarii durabile);
- asumarea raspunderii (determinarea clară a sarcinilor, responsabilităţilor partilor
implicate in procesul de incheiere a contractelor de parteneriat public-privat),
 Conţinutul deciziei publice privind parteneriatul public-privat : modurile de
cooperarea dintre partenerul public si partenerul privat; modul de finantare a
proiectului de parteneriat publicprivat este privat; alocarea riscurilor in mod
proportional si echitabil intre partenerul public si cel privat.
 Tipurile de activităţi ce pot fi transferate investitorului privat: proiectarea,
Mediul
Mediul incepand cu
economic
socionomic
faza de proiect tehnic; constructia; dezvoltarea; reabilitarea/modernizarea; operarea;
71
intretinerea; finantarea obiectivului de interes public.
 Etapele necesare incheierii unui contract de parteneriat public-privat sunt:
initierea proiectului de parteneriat public-privat prin publicarea anuntului de intentie ;
analiza si selectia preliminara a unor investitori privati, premergatoare incheierii
acordului de proiect care este in sarcina partenerului public; negocierea este etapa în
care se deruleaza consultari cu investitorii privati selectati si se negociaza clauzele
contractuale, inclusiv valoarea investitiei, perioada de derulare a contractului de
parteneriat public-privat, cu investitorii selectati; incheierea contractului de parteneriat
public-privat.
 Conditii de iniţiere a proiectului de parteneriat public-privat; Initierea unui
proiect de parteneriat public-privat apartine partenerului public; initiatorul intocmeste
un studiu de fundamentare si prefezabilitate; costurile generate de realizarea studiului
de prefezabilitate sau de fundamentare cad in sarcina initiatorului.
 Conditii de încetare a proiectului de parteneriat public-privat : in cazul
expirarii termenului contractului incheiat intre partenerul public si partenerul privat; in
baza acordului dintre partenerul public si partenerul privat;
 Contractul de parteneriat public-privat conţine clauze privind: tipul de
activitati convenite; obligatiile părtilor in cadrul proiectului de parteneriat publicprivat;
valoarea negociata a investitiei; perioada de derulare a contractului de parteneriat
public-privat si termenul de finalizare a acestuia; definirea calendarului de derulare a
contractului de parteneriat public-privat, care stabileste termenele de: elaborare a
studiului de fezabilitate, realizare a proiectului de executie, derulare a finantarii,
realizare a obiectivului public, intretinere/administrare/operare a obiectivului pana la
finalizarea contractului de parteneriat public-privat, predare a obiectivului catre
partenerul public; cotele departicipare la proiectul de parteneriat public-privat care
stau la baza proportiilor de participare la compania de proiect si lista bunurilor de
natura patrimoniului public sau privat pe care le aduc partenerii; repartizarea riscurilor
dintre partenerul public si partenerul privat pe toata perioada de derulare a contractului
de parteneriat public-privat; criteriile de performanta cu privire la indeplinirea
obiectivelor contractului de parteneriat public-privat; clauzele de retragere din proiect;
penalitatile pentru situatia cand nu se indeplinesc obiectivele stabilite in contract.
 Aprobarea Guvernului (sau a autorităţii publice locale) a contractului de
proiect de parteneriat public-privat in calitate de titulari ai dreptului de administrare a
bunului care face obiectul parteneriatului public-privat.
 Înfiinţa companiilor de proiect prin decizii ale autorităţilor publice în scopul
de a opera si gestiona, pe principii economice, conform legii si statutului propriu de
infiintare si functionare, a tuturor etapelor de derulare a contractului de proiect de
parteneriat public-privat
Mediul prin preluarea obligatiilor de la partile contractante, precum si
transferul in economic
conformitate cu legea al bunurilor l si serviciilor care fac obiectul
acestuia, in beneficiul public, prin partenerul public.
72
Întrebări:
1. Care sunt principiile de bazăale procesului decisional în cazul asocierilor de tip
public privat?
a) nediscriminarea;
b) egalitatea ;
c) transparenţa.
2. Ce drepturi are reprezentantul autorităţii publice în AGA?

a) De a expima votul în numele autorităţii publice;
b) Dreptul de veto;
c) Dreptul de a adopta decizii.
3.Ce resurse asigură regiile autonome la bugetul public ?

a) redevenţa,
b) vărsămintele din profitul net,
c) impozitul pe profit
Răspunsuri. 1) : a, b, c. 2) : a,b. 3) : a, b, c.
BIBLIOGRAFIE:
PARLAGI, A.P. Metode şi tehnici de elaborare a deciziilor publice, curs universitar,
2011-2012, Universitatea N. Titulescu, Bucureşti
PARLAGI, A.P. Serviciile comunitare de utilități publice, curs universitar 2010-2011,
Universitatea N. Titulescu, Bucureşti, 2010
LEGEA 326/2001 privind serviciile publice de gospodărie comunală, cu modificările şi
completările ulterioare.
73
FUNDAMENTAREA DECIZIILOR SCUP
CUPRINS
I. Fundamentarea legală a deciziilor SCUP;

II. Fundamentarea regulilor de organizare;
III Fundamentarea principiilor de funcţionare;
IV. Elaborarea deciziilor SCUP; schema logică.
Bibliografie
INTRODUCERE
Unitatea de învăţare abordează problematica fundamentării deciziilor
care au ca obiect înfiinţarea, organizarea sau desfiinţarea serviciului public este
posibilă numai cu respectarea legilor şi a celorlalte acte normative în vigoare. Prin
legea administraţiei publice locale se precizează că la nivel local, autorităţile
administraţiei publice "organizează servicii publice de gospodărie comunală, transport
local, reţele edilitare, întreţinerea şi epararea drumurilor etc. ;
In ceea ce priveşte fundamentarea regulilor de organizare modulul prezintă
cerinţele specifice pe care autorităţile publice trebuie să la aibă în vedere la elaborarea
deciziei: adaptarea (necesitatea modificării serviciului public în conformitate cu
nevoia socială), cuantificarea (necesitatea măsurării activităţii sub aspect cantitativ şi
calitativ), continuitatea (necesitatea prestării serviciului public în mod permanent) şi
autogestiunea (necesitatea obţinerii de venituri care să acopere costurile prestării
serviciului)
Deasemenea, unitatea de învăţare descrie fundamentarea principiilor de
funcţionare prin cerinţele privind obiectivele care trebuie stabilite (impuse) doptarea
serviciului public; furnizarea în mod direct, echitabil, imediat şi nediscriminatoriu
pentru toţi cetăţenii care au nevoie; caracter gratuit în virtutea faptului că cetățenii
plătesc taxe și impozite; finanţarea din bugetul public (central şi/sau local) fără nici o
obligaţie din partea cetăţenilor; cetăţenii nu sunt obligaţi la o plată directă, deoarece
costul serviciului este acoperit din fondurile publice deja constituite; realizarea
serviciului prin mijloace proprii fiind asigurate de stat, respectiv, de consiliile locale;
prestarea serviciilor administrative în regim de monopol (pe piaţă nu există alte
servicii alternative la care cetăţenii să poată apela).
În primul capitol sunt prezentate o serie de norme, principii și proceduri utilizate
în activitatea de înființare, respectiv desființare a serviciului public. Sunt explicate
criteriile care stau la baza înființării, organizării, restructurării sau desființării servicilor
publice.
În capitolul al doilea sunt prezentate regulile care guvernează organizarea
serviciului public: regula adaptării; regula cuantificării; regula continuității
(permanenței). Sunt tratate de asemenea formele moderne de descentralizare a
serviciilor publice : pe baza capitalului mixt (o parte capital public, altă parte capital
privat), conducerea fiind exercitată de un consiliu de administraţie format din repre-
74
zentanţi ai administraţiei publice şi acţionari; ca fundaţie, asociaţie nonprofit sau altă
instituţie de drept privat, pentru asigurarea unor servicii sociale, sub tutela
autorităţilor administraţiei publice (guvern,ministere, agenții guvernamentale etc); în
sistem corporativ, ca asociaţii profesionale, instituţii de învăţământ sau de cultură etc.,
cu precizarea că, deşi aceste servicii au personalitate juridică, ele nu beneficiază de
statutul instituţiilor publice ; ca servicii naţionalizate În capitolul al treilea este
descrisă funcționarea serviciului public conform următoarelor principii: principiul
utilității sociale (non-exclusivitate); principiul echității (non-rivalitate); principiul
descentralizării; principiul participării cetățenilor (efect de aglomerare zero). În
ultimul capitol sunt relevate rolul, sarcinile și atribuțiile asociațiilor de dezvoltare
comunitară în domeniul înființării unor servicii de utilități publice, fie în gestiune
proprie, fie prin forma de gestiune delegată.

decizională privind organizarea unui serviciu comunitar de utilitate publică
 să înțelegeți procedura de elaborare a deciziei privind înființarea SCUP;
 să explicaţi principiile de funcționare SCUO pe baza cărora trebuie adoptată
decizia;
 să aplicaţi normele și să implementați prevederile legii privind procedura
decizională;
 să înţelegeţi rolul, sarcinile şi scopul deciziilor publice pentru organizarea
şi funcţionarea SCUP.
I. FUNDAMENTAREA LEGALĂ A DECIZIILOR
 Înfiinţarea serviciului public.

Înfiinţarea
serviciului Deciziile privind înfiinţarea SCUP permit dau dreptul colectivităţilor locale de a
public organiza servicii publice în următoarele condiţii:
- cu respectarea legii, (numai pentru servicii publice care nu sunt statale). Prin
legea administraţiei publice locale se precizează că la nivel local autorităţile
administraţiei publice: "organizează servicii publice de gospodărie comunală,
transport local, reţele edilitare, întreţinerea şi epararea drumurilor etc. ;
- cu respectarea obligaţiei de a asigurafuncţionarea serviciilor cu caracter statal
(cu precizarea că răspunderea revine primarului în calitatea lui de reprezentant
al statului) ;
- cu posibilitatea de a înfiinţa servicii administrative, în regim de monopol
(care nu pot fi prestate de alte autorităţi sau instituţii)
- cu respectarea procedurii prevăzută de lege, conform celor trei restricţii:
fixarea obiectului de activitate, organizarea şi funcţionarea pe baza unui reguli
emise de administraţie, controlul modului în care îşi realizează prerogativele.
Mediul
Mediul
politonomic
economic Posibilitatea de a înfiinţa operatori de servicii industriale este permisă de lege
Mediul juridic
socionomic numai în trei cazuri:
75
- atunci când SCUP urmează să-şi desfăşoare activitatea în domeniul public;
- atunci când legea instituie obligaţia de a presta un anumit serviciu
- dacă serviciul nou înfiinţat este necesar (complementar) altui serviciu public.
Desfiinţarea  b) Desfiinţarea serviciului public.

serviciului Desfiinţarea serviciilor publice trebuie să respecte principiul "actului contrar"
public potrivit căruia decizia de desfiinţare este de competenţa aceleiaşi autorităţi publice
locale sau centrale care a aprobat înfiinţarea.
- dacă serviciul public a fost înfiinţat printr-o hotărâre a consiliului judeţean
atunci
desfiinţarea acelui serviciu public poate fi făcută tot printr-o hotărâre a
consiliului judeţean ( act administrativ care are aceeaşi forţă juridică;
- dacă serviciul public este de interes naţional atunci autoritatea publică
(parlament, guvern,minister, sau altă autoritate naţională) care l-a înfiinţat poate
decide printr-un act cu aceeaşi forţă juridică (lege, ordonanţă, hotărâre)
desfiinţarea serviciului respectiv.
- acest drept de a decide desfiinţarea un serviciu public nu are caracter absolut
din cauza faptului că autorităţile administraţiei publice locale sunt obligate prin
lege să organizeze anumite servicii publice şi ca atare nu pot desfiinţa un
serviciu dacă este prevăzut prin lege.
II. FUNDAMENTAREA REGULIOR DE FUNCŢIONARE
Principalele reguli pe care administrația publică trebuie să le le stabilească în

momentul inființării serviciilor cumunitare sunt:
 Regula adaptării
Regula
adaptării
Plecând de la premisa că nevoia socială creşte în permanenţă cantitativ şi calitativ,
ajungem la concluzia că orice serviciu public trebuie să se adapteze acestor cerinţe.
Adaptarea serviciului public la nevoile beneficiarilor se stabileşte prin :
- obligaţia adaptării se stabileşte prin Statutul de organizare şi funcţionare în
cazul regiilor autonome, sau a societăţilor comerciale cu capital public (de
stat sau al cumunităţilor locale).
- în cazul persoanele juridice care nu se află sub autoritatea administraţiei
locale, dar care au în obiectul lor de activitate prestări de servicii (concesiune,
locaţie, închiriere), autorităţile publice trebuie să prevadă prin contractul de
prestări servicii obligaţia adaptării serviciului la nevoia socială.
Regula
cuantificării  Regula cuantificării
Necesitatea cuantificării serviciului public este determinată sub dublu aspect:
-cuantificarea produselor, serviciilor şi lucrărilor permite aprecierea gradului în care
serviciul public asigură (acoperă) necesităţile cetăţenilor ;
-cuantificarea asigură echitatea în distribuţia către cetăţeni a aceloraşi cantităţi de
bunuri şi servicii:
Regula  Regula continuității

continuităţii Există o serie de servicii publice care prin natura interesului public asigurat nu se
pot întrerupe fără riscul de a pune în pericol însăşi viaţa publică
76
- servciile publice vitale pentru viaţa colectivităţii umane (alimentarea cu apă,
cu energie, cu căldură etc.) se realizează în regim de continuitate, adică de
permanenţă.
- autorităţile publice au obligaţia de a prevedea mijloace de intervenţie, de a
face stocuri de materii prime şi energie, de a pregăti forme alternative de
satisfacere a nevoilor comunităţii în cazuri excepţionale, ca şi atunci când
există pericolul întreruperii prestaţiei din alte cauze.
Regula
autogestiunii
 Regula autogestiunii
Autogestiunea economico-financiară este impusă de faptul că toate cheltuielile
necesare funcţionării serviciilor sunt efectuate din bugetul local, adică din taxele şi
impozitele cetăţenilor.
- prin decizia publică autorităţile au obligaţia de a găsi cel mai bun raport între
costuri şi cantitatea/calitatea serviciilor prestate cetăţenilor.
- în cazurile în care cheltuielile depăşesc beneficiile, administraţia are obligaţia
de a acoperi diferenţa, pentru că este preferabil să fie satisfăcut interesul
public, decât să fie blocată activitaţea colectivităţii.
III. FUNDAMENTAREA PRINCIPIILOR DE FUNCŢIONARE
Principiul  Principiul utilităţii sociale.

utilităţii - serviciile sunt furnizate în mod direct, echitabil, imediat şi nediscriminatoriu
sociale pentru toţi cetăţenii care au nevoie. ;
- serviciile publice administrative au caracter gratuit în virtutea faptului că
cetățenii plătesc taxe și impozite servicii şi cetăţeni nu se stabilesc relaţii
contractuale, de vânzare-cumpărare;
- serviciile cu caracter social sunt finanţate din bugetul public (central şi/sau
local) fără nici o obligaţie din partea cetăţenilor; cetăţenii nu sunt obligaţi la o
plată directă, deoarece costul serviciului este acoperit din fondurile publice deja
constituite;
- serviciile sociale realizează prin mijloace proprii fiind asigurate de stat,
respectiv, de consiliile locale;
- procesul de comunicare-informare are loc, înainte de cristalizarea cererii sociale,
fiind esenţial pentru aşa numita implicare strategică a administraţiei, respectiv
prin finţanţarea pe termen lung a unor obiective de investiţii, sau pentru
implicarea tactică respectiv prin alocarea de resurse limitate pentru satisfacerea
unei nevoi de moment.
- serviciile administrative se realizează în regim de monopol (pe piaţă nu există
alte servicii alternative la care cetăţenii să poată apela).
 Principiul echităţii
Principiul - în virtutea faptului că toţi cetăţenii se bucură de aceleaşi drepturi fiecare dintre ei
echităţii
are dreptul la aceiaşi cantitate şi calitate de bunuri şi servicii
- Principiul echităţii trebuie să acţioneze ca egalitate de tratament şi în ceea ce
priveşte pe furnizori şi beneficiari în sensul că tuturor li se aplică aceleaşi reguli.
77
 Principiul descentralizării.
Principiul Cea mai corectă definiţie a descentralizării unui serviciu public rezidă în dreptul
descentralizării
pe care-l au autorităţile administraţiei publice de a organiza aceste servicii pe plan
local. Descentralizarea serviciilor se face prin înfiinţarea unor persoane juridice
(societăţi comerciale) sau prin crearea de operatori de servicii în mai multe variante :
- pe baza capitalului mixt (o parte capital public, altă parte capital privat),
conducerea fiind exercitată de un consiliu de administraţie format din repre-
zentanţi ai administraţiei publice şi acţionari;
- ca fundaţie, asociaţie nonprofit sau altă instituţie de drept privat, pentru
asigurarea unor servicii sociale, sub tutela (îndrumarea) autorităţilor
administraţiei publice (guvern ministere, agenții guvernamentale etc);
- în sistem corporativ, ca asociaţii profesionale, instituţii de învăţământ sau de
cultură etc.), cu precizarea că, deşi aceste servicii au personalitate juridică, ele nu
beneficiază de statutul instituţiilor publice.
- ca servicii naţionalizate care să funcţioneze în regim de autonomie economico-
financiară, cu precizarea că statul nu aplică acestor operatori regimul gestiunii
administrative.
 Principiul participării cetăţenilor.

Principiul
- primă formă participativă a cetăţenilor se realizează prin gestionarea plângerilor
participării şi reclamaţiilor; transparenţa serviciului public.
cetăţenilor - participarea cetăţenilor la prestarea servicilor publice în regim de voluntariat
(ecologizare, salubrizare etc)
- participarea cetăţenilor la referendum, la şedinţele de consiliu, la dezbaterea
proiectului de buget.
IV ELABORAREA DECIZIILOR DE CĂTRE ASOCIAŢIILE DE

DEZVOLTARE COMUNITARĂ
Unităţile administrativ-teritoriale pot lua decizia de a copera între ele, în scopul

înfiinţării, finanţării şi realizării unor servicii de utilităţi publice, inclusiv a
infrastructurii tehnico-edilitare aferente, precum şi pentru organizarea, gestionarea şi
exploatarea în interes comun a acestor servicii, în cadrul unor Asociaţii de Dezvoltare
Comunitară.
 ADC pot realize gestionarea directă prin crearea unui compartiment sau
serviciu intern.
 AD poate opta pentru un regim de gestiune delegată (printr-o societate
comercială pe acţiuni de interes intercomunitar, al cărei capital social este deţinut în
totalitate sau în parte de consiliile locale ale unităţilor administrativ-teritoriale care
formează asociaţia), ori poate angaja şi organiza procedura legală de delegare a
gestiunii serviciului.
78
Schema logică a procesului decizional SCUP
79
Întrebări:
1). Înființarea servicilor publice se face prin:

a) lege;
b) act administrativ emis de o autoritate competentă;
c) orice act juridic.
2). Constituie reguli de organizare a serviciului public:

a) continuitatea;
b) adaptarea;
c) autogestiunea.
3). Care din următoarele sintagme nu constituie principii de funcționare a serviciilor

publice:
a) participarea cetățenilor;
b) participarea statului;
c) participarea investitorilor.
4). Descentralizarea serviciilor comunitare implică:

a) transfer de atribuții de la nivel central la nivel local;
b) transfer de fonduri;
c) transfer de autoritate.
5). Serviciile corporative sunt prestate de :

a) organizații profesionale;
b) asociații și fundațiile de utilitate publică ;
c) organizațiile neguvernamentale
Răspunsuri: 1) a și b; 2) a,b,c; 3) b și c; 4) a și b; 5) a și b.
BIBLIOGRAFIE:
PARLAGI, A.P. Metode şi tehnici de elaborare a deciziilor publice, curs universitar, 2001-2012,
Universitatea N. Titulescu, Bucureşti
PARLAGI, A.P. Serviciile comunitare de utilități publice, curs universitar 2010-2011,
Universitatea N. Titulescu, Bucureşti, 2010
LEGEA 326/2001 privind serviciile publice de gospodărie comunală, cu modificările şi
completările ulterioare.
80
STRATEGIA ADOPTĂRI PROIECTELOR PUBLICE
CUPRINS
I. Fundamentare proiectelor publice;

II. Implementarea proiectelor publice;
III. Managementul proiectelor publice;
IV Evaluarea proiectelor publice, Schema logică.
Bibliografie
INTRODUCERE
Unitatea de învăţare nr. 10, descrie regulile principale după care trebuie adoptate
proiectele de către autorităţile de deciziei pentru efectuarea în condiţii de legalitate şi
oportunitate a investiţiilor publice. Realizarea unor obiective social-economic
necesare satisfacerii unor interese generale presupune adoptarea deciziilor publice pe
baza unor proiecte de investiţii, aprobate şi finanţate de către autorităţile publice locale
şi centrale. Unitatea de învăţare descrie, printre altele, modul în care proiectele publice
pot fi elaborate şi realizate, fie în regie proprie, fie prin de delegare a obiectivului
tehnic-economic (de concesiune, asociere etc). Modalităţile de delegare a unui astfel de
obiectiv public se face printr-un montaj specific de tip BOT (Build-Operate-
Transfert), sau BOOT (Build-Own-Operate-Transfert). Unitatea de învăţare ia în
considere şi participarea sectorului privat la realizarea proiectelor privind obiectivele
de utilitate publică; orice agent economic privat este interesat să facă reclamă
proiectului său, pentru a beneficia de facilităţile oferite de autorităţile administraţiei
publice: (concesiunea de terenuri, acordarea de autorizaţii, asistenţă de specialitate,
facilităţi fiscale, juridice etc ; pe de altă parte, un proiect din sectorul public este
profitabil pentru agenţii economici privaţi; un agent economic privat este interesat de
proiectele din sectorul public în primul rând datorită avantajelor pe care le poate
obţine folosind gratuit infrastructura şi utilităţile publice. Unitatea de învăţare nr. 10
descrie cerinţele impuse proiectelor de decizii pentru realizarea investiţiilor publice
din perspectiva utilităţii lor socio-economice.
81
 să înțelegeți procedura de elaborare a proiectelor pentru fundamentarea
deciziei privind investiţiile;
 să explicaţi fazele şi etapele realizării proiectelor;
 să aplicaţi normele și să implementați prevederile legii privind procedura
decizională;
 să înţelegeţi rolul, sarcinile şi scopul documentaţiei specifice realizării
proiectelor de investiţii publice;
I. FUNDAMENTAREA PROIECTELOR PUBLICE
Din perspectiva interesului public autorităţile administraţei locale trebuie să

cunoască beneficiile sociale ale proiectului înainte de a lua decizia realizării obiectivelor
propuse. In acest sens, proiectul de decizie privind investiţiile publice trebuie să fie
fundamentat :
1). Fundamentarea raţională
Fundamentarea Realizarea unor obiective cu caracter social-economic necesare satisfacerii unor
raţională
interese generale presupune adoptarea deciziilor publice pe baza unor proiecte, aprobate
Etape şi finanţate de către autorităţile publice locale şi/sau central. Etapele fundamentării
teoretice sunt:
- Formularea literară a proiectului de decizie se referă la descrierea informaţiilor
disponibile în momentul elaborării proiectului de decizie, pe baza înscrisurilor,
documentaţiei tehnice, contractelor comerciale, know-how, etc.
- Expresia formalizată a proiectului de decizie, constă în redactarea explicită a
obiectivului preconizat, în special sub aspectul cuantificării componentelor sale
(valoric, fizic sau după alt criteriu);
- Expresia operaţională a proiectului ; în faza de formalizare se alege doar
varianta operaţională cea mai bună în condiţiile momentului, deşi în viitor ar
putea fi, la rîndul ei, exclusă. Expresia operaţională permite stabilirea unei
soluţii de programare efectivă. Această simplificare va conduce inevitabil la
abandonarea unor posibilităţi evocate în faza formală, dar explicitează gama de
restricţii impuse problemei.
- Analiza soluţiei are ca scop admiterea sau respingere a proiectului de decizie,
ceeace presupune aprecieri critice şi reformulări sau întoarecerea la fayele
enterioare (bucle) în logica formulării problemei. Cu alte cuvinte, soluţia
propusă decidentului spre adoptare este varianta optimă (dar nu cea mai bună)
din perspectiva condiţiilor existente.
- Aplicarea soluţiei; Analiza rezultatelor aplicării soluţiei la un moment dat;
măsurarea abaterilor, corecţii, reluarea problemei.
2). Fundamentarea socială

Fundamentarea
socială
Elaborarea documentaţiei de proiect prin care se fundamentează sub aspect social
adoptarea unei decizii publice, în scopul realizării de investiţii se realizează printr-o
serie de documente :
 Prin studiul de oportunitate care trebuie să conţină argumente privind:
- utilitatea care relevă din punct de vedere economic faptul că proiectul propus
Mediul
Mediul
politonomic
economic are o anumită utilitate, fapt care a determinat elaborarea lui. Din perspectiva
Mediul juridic
socionomic interesului public autorităţile administraţei locale trebuie să cunoască beneficiile
82
sociale ale proiectului înainte de a-l putea aproba ;
- necesitatea care dovedește faptul că proiectul are ca scop satisfacerea unei nevoi
sociale, atât prin efectele economico-financiare pozitive ale proiectulului
(rentabilitatea, dezvoltare etc.), cât şi efectele sociale, respectiv cantitatea şi
calitatea produselor şi serviciilor furnizate cetăţenilor ;
- durata rezonabilă de realizare între un moment de începere şi un termen limită
de încheiere, întrucât pe durata prevăzută trebuie mobilizate resurse, mijloace şi
competenţe eterogene ;
- modalităţile de evaluare, economico-financiară şi de eficienţă a obiectivelor
deciziei publice pe baza unei metodologii specifice conform unor criterii de
costuri şi/sau de rentabilitate;
- localizarea optimă care motivează localizarea obiectivelor deciziei într-o
anumită zonă şi efectele asupra colectivitatăţii sub aspectul utilizării resurselor
locale de materii prime, forţă de muncă, instituţionale şi informaţionale ;
- structura organizatorică, a serviciului public care să asigure implementarea
politicii publice ;
- legalitatea deciziei, prin care se asigură conformitatea proiectului cu legislaţia
naţională şi europeană în domeniul în care se va implementa proiectul.
Fundamentarea
tehnică a 3). Fundamentarea tehnică a proiectelor
proiectelor
 Studiul de fezabilitate, este un document oficial care conţine informaţiile
de natură tehnico-economică necesare derulării proiectului înainte de adoptarea deciziei
prin care se aprobă finanţarea lui. Studiul de fezabilitate conţine :
- studiile auxiliare sau funcţionale, necesare pentru rezolvarea punctuală a
unor probleme concrete cum ar fi: amplasamentul, dimensiunea capacităţii de
producţie, alegerea utilajelor de producţie, teste de laborator sau în staţii pilot
etc.
- activităţile specifice pentru fiecare etapă şi modalităţile de realizare tehnice,
economice, financiare, juridice pentru acestea;
- sursele de finanţare şi monitorizarea cheltuielilor efectuate în fiecare etapă;
- evaluarea economico-financiară pe tot parcursul realizării proiectului;
- atribuţiile şi sarcinile fiecărui membru al echipei de proiect, în mod coerent,
determinat, în aşa fel încât aceştia să se cunoască atât gradul de prioritate, cât
şi importanţa în realizarea de ansamblu a proiectului;
- termenele de început şi de sfârşit pentru toate acţiunile, procedurile şi
verificările intermediare necesare, ca jaloane de timp deosebit de importante
pentru gestionarea eficientă a proiectului ;
- consumurile de resurse (materiale, financiare, umane, şi informaţionale)
pentru fiecare activitate în parte, pe baza costurilor şi a disponibilităţilor într-
un anumit interval şi într-o anumitã limitã. Se ştie că există şi procese
tehnologice care nu consumă resurse, cum este de exemplu, maturarea
betonului ;
- raporturile de prioritate dintre o activitate/sarcină şi o altã activitate/sarcină
fie printr-o relaţie de anterioritate (de precedenţă) care, din punct de vedere
tehnologic, aratã că o acţiune nu poate sã înceapã dacã o lucrare anterioare nu
a fost terminatã. Dacă este se poate realiza o suprapunere totală sau parţială a
mai multor activităţi, atunci trebuiesc stabilite condiţiile în care acest lucru
este posibil ;
- durata de viată a proiectului, care este de regulă dublu determinată: atât prin
83
evaluarea oportunităţii şi eficienţei proiectului ca suport pentru decizia de
investiţii, cât şi prin gestiunare implementării proiectului respectiv
(programarea, urmărirea şi controlul execuţiei lucrărilor).
II. IMPLEMENTAREA PROIECTELOR PUBLICE
 Faza de realizare a proiectului, adoptat prin decizie publică, este perioada de

Faza de timp în care resursele alocate sunt transformate în elemente materiale, de folosinţă, de
realizare
exploatare sau deimplementare ale obiectivului. Realizarea proiectului se desfăşoară
conform prescripţiilor din documentaţia tehnico-economică de proiect, şi cuprinde
următoarele :
-pregătirea tehnică şi tehnologică a proiectului, care se realizează printr-un
studiu detaliat al problemelor de ordin tehnic, prin stabilirea tehnologiilor de
lucru a amplasamentulului, şi se elaborează graficele de execuţie a lucrărilor.
-negocierea şi încheierea contractelor cu diverşii participanţi la execuţia
proiectului: finanţatori, antreprenori, constructori, furnizori de echipamente, sau
de utilităţi, de materiale, precum şi cu alţi prestatori de servicii pentru a se realiza
cadrul tehnico-juridic al prcesului de implementare.
execuţia propiu-zisă a proiectului, faza cea mai importantă din punct de vedere
al mobilizării resurselor investiţionale, priveşte coordonarea activităţii pe
şantier.
-pregătirea sau/şi formarea personalului necesar pentru exploatarea şi/sau
gestionare a exploatării proiectului.
Punerea în  Punerea în funcţiune a obiectivului de investiţii, etapă cu un pregnant caracter

funcţiune a tehnic, de calitatea căreia depinde eficienţa în exploatare a noilor capacităţi,
obiectivului de Funcţionarea la parametrii scontaţi dovedeşte că proiectul a fost bine conceput, planificat
investiţii
şi executat, şi se încheie cu transferul de proprietate către autoritatea publică ;
- durata de viaţă ; financiar- contabilă este durata investiţiei, intervalul de
timp în care imobilzările corporale se amortizează complet, fiind prestabilit prin
acte normative. Astfel, în cazul amortizării liniare, clădirile se amortizează în 20-
25 ani, echipamentele de lucru şi utilajele în 10-15 ani, iar materalul rulant în 5
ani,
- durata de viaţă fizică se referă la activele imobilizate, terenuri, echipamente,
clădiri, care se poate determina pe baza carateristicilor tehnico-constructive şi
se exprimă în timp de funcţionare (ore, luni, ani, decenii) ;
- durata de viaţa tehnologică este determinată de ritmul schimbărilor tehnologice
în domeniu respectiv de activitate. Mărimea acestei durate este dată de
“intervalul de timp între momentul punerii în funcţiune a obiectivului şi
momentul estimat al apariţiei pe piaţă a unui nou produs cu aceleaşi
caracteristici funcţionale, dar cu performanţe tehnice superioare" ;
- durata de viaţă a produselor sau serviciilor este perioada de succes comercial a
produselor fabricate, sau a serviciilor prestate, sau perioada de exploatare
rentabilă a unui zăcământ. Această perioada are importantă mai ales în cazul
proiectelor specifice pe produs (amenajări funciare, infrastructuri, mine) deoarece
părţile componente ale obiectivului nu pot fi reconvertite după dispariţia
produsului ;
- durata de viaţă juridică, aceasta se referă la proiectele a căror funcţionare este
84
reglementată prin acte juridice de exemplu: o instalaţie va funcţiona atât timp căt
este prevăzut prin acordul de licenţă, prelungirea sa ulterioară fiind un act de
voinţă al părţilor.
Finalizarea
 Finalizării investiţiei ; momentul în care se trece de la faza de investiţie (în care
investiţiei s-au consumat o serie de resurse), la faza de exploatare a obiectivului de investiţii, în
care se realizează producţia de bunuri şi servicii (din care se face rambursarea datoriilor).
- finalizarea fizică înseamnă terminarea construcţiei diferitelor elementelor
structurale ale unei unităţi de producţie inclusiv montajul echipamentelor şi
instalaţiilor de lucru şi deci finalizarea contractelor specifice.
- finalizarea tehnică defineşte momentul în care obiectivul realizat intră în
funcţiune la parametrii proiectaţi, ceea ce înseamnă că: toate instalaţiile
proiectului sunt terminate conform criteriilor impuse prin caietul de sarcini şi
contractul de construcţie; toate lucrările efectuate sunt acceptate (recepţionate) de
beneficiarul proiectului;toate autorizaţiile şi acordurile de funcţionare au fost
obţinute; testele tehnice făcute de specialişti sau experţi au fost trecute cu succes ;
autoritatea competentă emite către finanţator certificatul care atestă că toate
condiţiile de construcţie au fost îndeplinite; finanţatorul îşi însuşeşte cerificatul
primit de la expertul independent.
III. MANAGEMENTUL PROIECTELOR PUBLICE
Managementul  Managementul proiectelor privind realizarea de obiective de interes (utilitate)

proiectelor
public implică în mod necesar efectuarea unor activităţi tipice de planificare, organizare,
control şi evaluare
- Planificarea activităţii şi a operaţiilor ce trebuie să se execute în termenele
stabilite
- Evaluarea consumului de resurse financiare, materiale şi umane în limitele
stabilite de autoritatea publică în conformitate cu previziunile bugetare;
- Organizarea activităţilor de execuţie a fiecărui element în parte;
- Controlul prin operaţiuni de verificare a parametrilor tehnico-economici;
calculul abaterilor şi analiza pe baza căreia se fac anumite modificări.
Stabilirea echipei şi  Stabilirea echipei şi atribuţiilor

atribuţiilor
Conducătorul de proiect este asistat de regulă de o echipă de specialişti pe diverse
domenii, fie din aparatul propriu al autorităţii publice iniţiatoare, fie din experţi externi,
angajaţi pe baza unui contract de management al proiectului. Sarcinile şi răspunderea
managementului de proiect :
- să coopereze cu autoritatea publică atât în ceea ce priveşte stabilirea obiectivele
proiectului (de durată, de mentenanţă, de siguranţă a muncii sau de performanţă
tehnică),
- să elaboreze un program director cu toate documentaţiile, informaţiile şi datele
referitoare la obiective şi mijloace ;
-să evalueze permanent stadiul de realizare a lucărilor şi să intervină în cazul
abaterii de la obiectivele fixate ;
- să asigure stimularea angajaţilor antrenaţi la realizarea proiectului şi să
Delegarea coordoneze permanent activitatea lor ; a abaterilor care apar în cursul execuției
managementului proiectelor .
de proiect
85
 Delegarea managementului de proiect.
În cazul în care autorităţile de decizie nu dispun de specialişti, sau nu au tehnica şi
tehnologia specifică, ori nu au expertiză tehnico-ştiinţifică pentru realizarea unor
obiective, ele pot delega activitatea de proiectare unor persoane juridice publice sau
private, care au expertiză, forţa financiară, şi specialiştii necesari pentru realizarea
proiectului. Cronologic, procesul de lansare a unui astfel de proiect poate să cuprindă trei
faze.
- lansarea ofertei de către autoritatea publică înainte de adoptarea deciziei prin
care se aprobă proiectul. În ofertă trebuie să se precizeze: natura serviciului, data
limită de răspuns, caietul de sarcini ce trebuie respectat de fiecare candidat, alte
exigenţe specifice de formã sau de fond.
- perioada de răspuns la ofertă în care proiectanţii îşi elaborează propriile
proiecte, conform caietului de sarcini.
- delegarea activităţii de proiectare, de către autoritatea de decizie care a
lansat oferta. În general contractele conţin o parte de reglementare (în care se
regăsesc condiţiile stabilite în caietul de sarcini) şi o parte contractuală (în care
părţile stabilesc clauze de comun acord).
IV. EVALUAREA PROIECTELOR PUBLICE
Concepţia
metologică a
 Concepţia metodologică a evaluării.
evaluării La baza evaluării eficienţei proiectelor se află documentele Băncii Mondiale
conform cărora evaluarea trebuie efectuată sub dublu aspect: pe de o parte, pentru a
pune în evidenţă eficienţa şi profitabilitatea proiectului la nivel macroeconomic
(profitabilitatea naţională), iar pe de altă parte, pentru a cunoaşte eficienţa la nivelul
operatorului economic declanşator (profitabilitatea comercială)
Elavuarea  Evaluare utilităţii economico-sociale

utilităţii
economico- Fundamentare complexă a unui proiect de decizie publică se face de către
sociale specialişti în faza ante-proiect (evaluare ex-ante) Faţă de alte categorii de proiecte, în
cazul proiectelor de interes public, ideea se poate concretiza numai dacă proiectul
întrunește trei condiţii:
- se referă la un domeniu prioritar pentru dezvoltarea socio-economică a
colectivităţii locale; este conform cu strategia autorităţilor administraţiei publice
centrale sau locale privind satisfacerea interesului public; este fezabil din punct de
vedere tehnico-financiar.
Concepţia  Evaluarea antefactum,

metologică a Constă într-o analiză (studiu de fezabilitate) care serveşte la fundamentarea deciziei cu
evaluării
privire la continuarea, sau respingerea, finanţării proiectului din mai multe puncte de
vedere;
- evaluarea fezabilitatii tehnice a proiectului respectiv, dacă din punct de vedere
al soluţiilor tehnice şi tehnologice proiectul este realizabil. Dintr-un inventar de
soluţii tehnice admisibile (din punct de vedere al obiectivului proiectului sau al
şanselor de succes) se va reţine soluţia pertinentă pentru condiţiile date ;
- evaluarea acceptabilităţii proiectului are ca scop evidenţierea modului cum se
poate implementa proiectul într-un mediu social cu anumite caracteristici (ostil,
neutru, favorabil), precum şi în raport cu părţile implicate în realizarea lui
86
(oameni politici, finanţatori, autorităţi centrale şi locale etc.) ;
- evaluarea economică proiectului care se face pe baza unei metodologii
specifice în care primeaza calculele de eficiență; studiul de eficienţă se bazează
pe analiza comparativă şi corelativă a parametrilor de efort şi de efect, respectiv,
între costurile şi beneficiile proiectului.
Evaluarea
sincronică  Evaluarea sincronă se face la punctele de avans atunci când şeful de proiect
prezintă beneficiarului, autoritate publică, stadiul execuţiei proiectului. Are un caracter
preponderent tehnicist si se exprimă prin indicatori specifici de avans tehnic, sau de
pilotaj economic.
Evaluarea
postfactum
 Evaluarea postfactum se realizează pentru ca, pe baza concluziilor trase în urma
realizării proiectului, conform principiului "învăţare-eroare", nivelul de cunoştinţe şi
experienţa factorilor interesaţi, inclusiv a şefului de proiect, să se îmbogăţească,
concluziile trase devenind informaţii utile pentru viitoarele proiecte.
Evaluarea  Evaluarea riscurilor Analiza riscurilor proiectelor trebuie efectuată, pentru a

riscurilor
preîntîmpina eventualele abateri.
- în condiţii deterministe înseamnă, stabilirea unor mărimi unice pentru fiecare
parametru de calcul şi anume, cele care se consideră că au probabilitatea cea mai
mare de apariţie.
- în condiţii probabilistice (de incertitudine) elimină acest neajuns, prin luarea în
consideraţie a unei game de valori probabile pentru fiecare parametru
semnificativ.
- în condiţii de incertitudine are mai multe componente; analiză de
senzitivitate are ca scop evidenţierea modificărilor pe care le suferă criteriile de
eficienţă adoptat ; un proiect este considerat riscant dacă se constată că eficienţa
sa suferă modificari semnificative în raport de modificarile previzionate la
variabilele luate în calcul. Analiza de probabilitate studiază frecvenţa de apariţie
a unuiDesfiinţarea
fenomen
Regula
perturbator şi impactul sau asupra eficienţei proiectului.
serviciului
continuităţii
public
87
88
Întrebări:
1) Ce se înţelege prin fundamentarea utilităţii sociale a unei decizii ?

a) demonstrarea faptului că investiţia răspunde unei nevoi sociale;
b) dovada faptului că investiţia este legală;
c) justificarea efecturăii de cheltuieli sociale.
2) La ce se referă evaluarea ante-factum?

a) la analiza consecinţelor realizării unui proiect de investiţii ;
b) la studiul impactului pe care-l poate avea realizarea investiţiei în plan socio-
economic ;
c) la eficienţa proiectului.
3) În câte etape se poate delega managemntul unui proiect de investiţii ?

a) în două etape ;
b) în trei etape ;
c) în patru etape.
Răspunsuri . 1) : a ; 2) : b ; 3) : b
BIBLIOGRAFIE
Bucureşti
Legea 200/2008 privind stimularea investiţiilor, cu modificările şi completările ulterioare;
Legea 326/2001 privind serviciile publice de gospodărie comunală, cu modificările şi completările
ulterioare
89
METODA CONSULTĂRII CETĂŢENILOR LA ADOPTAREA DECIZIILOR
CUPRINS
I. Cerinţe tehnic-organizatorice pentru participarea cetăţenilor;
II. Modalităţi de informare a cetăţenilor;
III. Proceduri de consultare a cetăţenilor;
IV. Organizarea şedinţelor. Schema logică.
Bibliografie
INTRODUCERE
Unitatea de învăţarea descrie procedurile privind asigurarea transparenţei în procesul

de elaborare şi adoptare a deciziilor publice trebuiesc respectate, în cadrul legal, de
către toate autorităţile administraţiei publice centrale, agenţiile guvrnamentale,
serviciile publice deconcentrate ale acestora, autorităţile administraţiei publice locale,
precum şi de către agenţii economici care gestionează şi utilizează finanţe publice (de
stat sau locale). Modulul explică o serie de concepte cheie pentru înţelegerea acestei
metode democratice de partcipare a cetăţenior la adoptarea deciziilor de interes
general. Unitatea de învăţare descrie o serie de activităţi specifice cum sunt:
- analiza ex-ante ca proces de identificare a problemei, obiectivului, a
eventualelor opţiuni de soluţionare a problemei sau de atingere a obiectivului şi analiza
efectelor sau consecinţelor acestor opţiuni pînă la aprobarea deciziei;
- informarea cu caracter general ca o acţiune de transmitere a informaţiei
despre procesul decizional în cadrul autorităţilor publice către un public larg, nedefinit,
fără a ţine cont de necesităţile şi preferinţele particulare de recepţionare a informaţiei
ale unor părţi interesate; la aceasta se poate adăuga informarea direcţionată (acţiune de
transmitere a informaţiei despre procesul decizional în cadrul autorităţilor publice către
părţi interesate definite, prin intermediul mijloacelor de recepţionare a informaţiei
indicate de părţile interesate);
- procedurile de consultare a publicului despre iniţierea consultării publice,
întreprinse de autorităţile publice în scopul colectării recomandărilor pe marginea unui
proiect de decizie; la acestea se pot adăuga proceduri adiţionale de consultare
(ansamblu de acţiuni de informare generală şi direcţionată a părţilor interesate, de
organizare a întrunirilor publice şi altor modalităţi de consultare, întreprinse la
iniţiativa autorităţilor publice sau la propunerea părţilor interesate, în scopul
recepţionării recomandărilor pe marginea unui proiect de decizie;
- părţile interesate în elaborarea deciziilor publice= cetăţenii, asociaţiile şi
fundaţiile de utilitate publică; sindicatele; asociaţiile patronale; partidele şi alte
organizaţii social-politice; organele de presă; reprezentanţi ai mediului de afaceri etc.;
anunţul public ca tip de informaţie transmisă prin orice mijloc mass-media cu privire
la organizarea unei consultări în vederea adoptării unui proiect de decizie;
- coordonatorul procesului de consultare cu cetăţenii ca serviciu sau
compartiment din aparatul autorităţii publice care organizează consultarea (funcţionar
public sau angajat al autorităţii publice abilitat cu funcţia de coordonare şi monitorizare
90
a asigurării transparenţei în procesul de elaborare şi adoptare a proiectelor de decizii
din cadrul autorităţii respective.

După parcurgerea acestei unităţi veţi avea informaţii complete cu privire la
metodele şi tehnicile de atragere, participare, motivare şi aplicare a deciziilor publice
prin intermediul cetăţenilor sau a grupurilor interesate.
 să înțelegeți necesitatea informării publicului asupra activităţii decizionale;
 să cunoaşteţi regulile şi principiile deomocratice ale participării publicului la
elaborarea deciziilor de interes general ;
 să explicaţi modul în care grupurile de interese, grupurile de presiune,
sindicatele, patronatele, ONG-urile, etc., influenţează adoptarea unei decizii
publice;
 să aplicaţi principiile de management specific întrunirilor, conferinţelor,
consultărilor, dezbaterilor, în procesul adoptării deciziilor;
 să înţelegeţi rolul, sarcinile şi scopul transparenţei decizionale.
I. CERINŢE TEHNICO-ORGANIZATORICE DE PARTICIPARE
Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, precum şi instituţiile publice, îşi

elaborează şi aprobă regulile interne privind procedurile de informare, consultare şi
participare în procesul de elaborare şi adoptare a deciziilor pubice, conform următoarelor
Cerinţe tehnico-
organizatorice cerinţe tehnico-organizatorice:
 stabilirea atribuţiilor coordonatorului (serviciu, birou,consultant de specialitate)
care organizează procesul de consultare publică ; atribuţiile de bază ale
coordonatorului sînt monitorizarea respectării cerinţelor de asigurare a
transparenţei în procesul de elaborare şi adoptare a proiectelor de decizii şi
întocmirea raportului anual privind asigurarea transparenţei procesului decizional
în cadrul autorităţii publice.
 fixarea atribuţiilor promotorului (compartiment de specialitate) responsabil cu
elaborarea proiectelor de decizii; acesta are şi obligaţia consultării părţilor
interesate în cadrul procesului de elaborare a proiectului de decizie
 stabilirea raporturilor dintre coordonatorul procesului de consultare publică şi
compartimentele responsabile de elaborarea proiectelor de decizii;
 modalitatea de colaborare a autorităţii publice cu societatea civilă (crearea unor
comitete consultative, a grupurilor de lucru permanente sau a grupurilor de
lucru ad-hoc, participarea societăţii civile, încheierea acordurilor de
colaborare etc.);
 organizarea şedinţelor publice, inclusiv asigurarea condiţiilor tehnico-materiale
Mediul pentru desfăşurarea lor; coordonatorul procesului de consultare convoacă părţile
Mediul
politonomic
economic la şedinţă persoanelor fizice şi juridice care au solicitat în scris informarea
Mediul juridic
socionomic despre procesul decizional al autorităţii publice.
91
 elaborarea şi publicarea raportului anual privind transparenţa procesului
decizional.
iniţiată şi desfăşurată de către subdiviziunea-autor din cadrul autorităţii publice.
 stabilirea răspunderii pentru: informarea părţilor interesate despre iniţierea
elaborării proiectului de decizie; informarea părţilor interesate despre
desfăşurarea consultării publice; organizarea procedurilor de consultare publică;
întocmirea procesului-verbal privind consultarea publică a părţilor interesate;
redactarea sintezei recomandărilor prezentate; întocmirea dosarului privind
elaborarea proiectului de decizie;
II. MODALITĂŢI DE INFORMARE ÎN PROCESUL DECIZIONAL
Modalităţi de
1. Modalităţi de informare cu caracter general
informare cu  Informarea privind procesul decizional se face pe calea informării generale,
caracter general pentru un public larg nedefinit, şi pe calea informării direcţionate, pentru părţi
interesate definite. Informarea generală este obligatorie în cazul anunţării despre
iniţierea elaborării proiectului de decizie cu caracter de interes general iar
informarea direcţionată pentru decizii publice sectoriale (cre vizează un anumit
sector de activitate).
 Informarea se face după solicitarea din partea părţilor interesate sub forma unei
cereri scrise (din care trebuie să rezulte doleanţa de a recepţiona informaţii
despre procesul decizional al autorităţii şi despre iniţierea consultărilor publice,
după caz, denumirea proiectului de decizie elaborat de autoritatea publică şi
supus consultării publice, numele, prenumele cetăţeanului sau denumirea, în
cazul ONG-urilor sau altor părţi interesate, modalitatea preferabilă de
recepţionare a informaţiei , adresa poştală, poşta electronică).
 Informarea generală se efectuează prin plasarea informaţiei pe pagina web
oficială a autorităţii publice, afişarea la sediul său într-un spaţiu accesibil
publicului, difuzarea, după caz, a unui comunicat de presă în mijloacele de
informare centrale sau locale. Informarea direcţionată se efectuează prin
transmiterea informaţiei privind procesul decizional prin intermediul poştei
electronice sau expedierea scrisorilor la adresa părţilor interesate sau cea indicată
de solicitant.
 În scopul facilitării accesului părţilor interesate la informaţia privind procesul de
elaborare şi adoptare a deciziilor de către autoritatea publică, pe pagina web
oficială rebuie să se regăsească informaţii cu privire la: regulile interne
privind procedurile de informare, consultare şi participare în procesul de
elaborare şi adoptare a deciziilor; numele şi informaţia de contact ale
coordonatorului procesului de consultare publică în procesul decizional în cadrul
autorităţii publice; programele anuale (trimestriale) de elaborare a proiectelor de
acte normative, cu indicarea proiectelor de decizii care urmează a fi supuse
consultării publice; anunţurile privind iniţierea elaborării deciziei; anunţurile
privind organizarea consultării publice; proiectele de decizii şi materialele
aferente acestora, precum şi deciziile adoptate; rezultatele consultării publice
(procese-verbale ale întrunirilor publice consultative, sinteza recomandărilor);
raportul anual al autorităţii publice privind transparenţa procesului decizional;
Anunţul privind
organizarea 2. Anunţul privind organizarea consultării publice
consultării
publice
Informaţia despre organizarea consultărilor publice privind adoptarea unui proiect
de decizie este redactată în forma unui anunţ, care trebuie să conţină următoarele
92
elemente:
 argumentarea necesităţii de a adopta decizia;
 argumentaţia (considerente de legalitate, oportunitate şi fezabilitate) care stă la
baza elaborării şi aprobării proiectului de decizie. Argumentarea trebuie să
explice scopul urmărit de proiectul deciziei, impactul acestuia, compatibilitatea
proiectului cu legislaţia în vigoare, prevederile corespondente ale legislaţiei
comunitare şi ale tratatelor internaţionale
 data plasării anunţului; anunţul făcut public cu cel puţin 15 zile lucrătoare
înainte de iniţierea procedurii de întocmire a variantei finale a proiectului
deciziei. Anunţul se face public prin informarea generală a publicului larg şi
informarea direcţionată a părţilor interesate,
 termenul-limită de prezentare a recomandărilor şi modalitatea în care părţile
interesate pot avea acces la proiectul de decizie;
 procedura de consultare a proiectelor de decizii asupra cărora a fost iniţiată
dezbaterea publică ; prin punerea la dispoziţia părţilor interesate, a proiectului
împeună cu notele de fundamentare şi, după caz, studii tenice, acte de analiză a
impactului, de reglementare, etc.).
 modalitatea de intervenţie a părţilor interesate;
 numele şi informaţia de contact (numărul de telefon, adresa poştei electronice,
adresa poştală) ale persoanelor responsabile de recepţionarea şi examinarea
sesizărilor privind proiectul de decizie supus consultării.
Informarea
despre
rezultatele 3. Informarea despre rezultatele consultării publice
consultării
publice
 rezultatele consultării publice (procese-verbale, sinteza cererilor, sesizărilor
şi/sau recomandărilor cu privire la modificarea proiectelor), se supun analizei
autorităţii publice deliberative înaintea adoptării deciziei,
 deciziile adoptate ale autorităţilor publice, sunt supuse la rîndul lor publicării.

III. PROCEDURI DE CONSULTARE A CETĂŢENILOR.
Principii
generale
1. Principii generale.
Autorităţile publice care iniţiază proceduri de consultare a cetăţenilor au ca scop,
atât informarea publicului cu privire la deciziile pe care urmează a le adopta, cât şi
adaptarea acestor decizii la interesul general.
 Consultarea publică în procesul decizional se desfăşoară în faza de elaborare a
proiectului de decizie şi după întocmirea textului iniţial al proiectului de decizie.
Consultarea publică la etapa de iniţiere a proiectului de decizie se desfăşoară
obligatoriu în cazul deciziilor supuse analizei ex-ante. Consultarea după
întocmirea textului iniţial al proiectului de decizie se desfăşoară după
fundamentarea acestuia şi aprobarea proiectului respectiv pentru consultare
publică de către conducătorul autorităţii publice.
 Perioada necesară procesului de consultare publică trebuie luată în considerare la
planificarea termenelor de elaborare a proiectului de decizie ;
 procedura de consultare a proiectului de decizie elaborat se sincronizează cu
etapa de avizare a acestuia de către autorităţile publice şi instituţiile publice
interesate;
 aplicarea procedurilor obligatorii sau procedurilor adiţionale de consultare în
93
procesul de elaborare a proiectului de decizie, se realizează în funcţie de impactul
pe care îl are proiectul de decizie şi interesul publicului larg pentru subiectul
supus consultării.
 procedurile obligatorii de consultare presupun plasarea anunţului şi proiectului
de decizie pe pagina web oficială a autorităţii publice, afişarea lor la sediul
acesteia într-un spaţiu accesibil publicului şi/sau difuzarea lor, după caz, în
mijloacele de informare în masă centrale sau locale.
Desfăşurarea
consultării 2. Desfăşurarea consultării publice
publice Autorităţile administraţiei publice (atât la nivel central cât şi la nivel local)
realizează procesul de consultare publică asupra deciziilor de interes general, conform
următoarelor etape:
- determinarea proiectului deciziei care urmează a fi supus consultării; stabilirea
coordonatorului responsabil pentru desfăşurarea procedurilor de consultare ;
identificarea şi anunţarea persoanelor interesate în adoptarea deciziei;
selectarea modalităţilor de consultare; estimarea costurilor consultării;
necesarul de resurse materiale şi finnciare; convocarea şi desfăşurarea
întrunirilor (contactelor) publice de consultare; analiza recomandărilor primite
şi luarea deciziei privind acceptarea sau neacceptarea lor, precum şi întocmirea
sintezei recomandărilor; reformarea (restructurarea) proiectului de decizie pe
baza cerinţelor şi propunerilor acceptate; informarea părţilor interesate despre
rezultatele consultării.
Modalităţi de
consultare 3) Modalităţi de consultare,
 Solicitarea opiniei cetăţenilor se desfăşoară prin informarea generală a
publicului larg nedefinit despre iniţierea consultărilor şi supunerea proiectului de
decizie spre consultare;
recomandările sînt recepţionate în scris prin intermediul scrisorilor expediate pe
adresa autorităţii publice, a poştei electronice, opţiunilor tehnice de transmitere a
comentariilor de pe paginile web, altor opţiuni tehnice; pot fi utilizate, opţiuni
tehnice de comunicare între părţile interesate şi autoritatea publică autor al
proiectului de decizie (pagini web oficiale, poşta electronică, bloguri, comunităţi
virtuale, mesagerie instantă).
 Solicitarea opiniilor experţilor se realizează prin informarea direcţionată a
părţilor interesate (experţilor identificaţi ca fiind relevanţi) de domeniul de
activitate a autorităţilor publice, recomandările pot fi recepţionate în scris prin
intermediul poştei electronice, opţiunilor de transmitere a comentariilor de pe
paginile web oficiale, scrisori.
 comitetele permanante , cu participarea reprezentanţilor părţilor interesate, la
iniţiativa autorităţii publice responsabile de elaborarea proiectelor de decizii
conform competenţei, în scopul iniţierii şi menţinerii unui dialog constant pe
parcursul procesului decizional; activitatea acestor grupuri este reglementată prin
regulile interne de organizare a procedurilor de consultare publică în procesul de
elaborare şi adoptare a deciziilor, aprobate în cadrul autorităţii publice respective;
propunerile din cadrul şedinţelor grupurilor de lucru se înregistrează în procese-
verbale privind consultarea publică a părţilor interesate.
 grupurile de lucru ad-hoc cu participarea reprezentanţilor părţilor interesate
sînt create la iniţiativa autorităţii publice autor al proiectului de decizie, sau a
unei părţi interesate în scopul discutării proiectului de decizie supus consultării,
obţinerii de consens în aspecte contradictorii, funcţionarea grupurilor de lucru ad-
hoc este stabilită prin proceduri provizorii, aprobate de comun acord de către
94
membrii grupului; propunerile rezultate în urma şedinţelor grupurilor de lucru se
înregistrează în procesul-verbal privind consultarea publică a părţilor interesate.
 dezbaterile publice implică întrunirea reprezentanţilor autorităţii publice şi
părţilor interesate pentru exprimarea într-un cadru organizat a viziunilor privind
proiectul deciziei. Organizarea dezbaterilor se fundamentează pe: întocmirea unei
ordine de zi, cunoscută în prealabil de către participanţii la dezbateri; intervenţia
participanţilor în cadrul dezbaterilor conform ordinii de zi; numirea, după caz, a
unui moderator neutru, care facilitează şi menţine dezbaterile în corespundere cu
ordinea de zi. Autoritatea publică îşi prezintă punctul de vedere, îl argumentează
şi îşi exprimă, după caz, acordul sau dezacordul asupra recomandărilor şi opiniei
participanţilor la dezbaterile publice. Rezultatul dezbaterilor publice se fixează în
procesul-verbal privind consultarea publică a părţilor interesate.
 audierile publice reprezintă o modalitate de întrunire bine sistematizată a
autorităţii publice autor al proiectului de decizie şi a părţilor interesate; acestea
presupun desfăşurarea organizată a discuţiilor pe marginea proiectului de decizie
elaborat, prin înscrierea prealabilă a vorbitorilor şi, după caz, prezentarea
succintă în formă scrisă a recomandărilor, prin care se prezintă tema discuţiei, se
adresează, întrebări şi ia act de opiniile participanţilor la audieri, fără a-şi
exprima poziţia faţă de recomandările şi opiniile expuse.
 sondajul de opinie este o procedură sociologică de consultare a opiniei
cetăţenilor, menită să identifice atitudinea acestora faţă de intenţiile sau acţiunile
planificate ale autorităţilor publice, stabilite prin proiectele de decizii elaborate.
Pentru desfăşurarea sondajului sociologic autoritatea publică propune un
chestionar cu un şir de întrebări tematice privind subiectul supus consultării;
 Referendumul reprezintă un instrument de consultare a opiniei cetăţenilor
privind cele mai importante probleme ale statului şi societăţii şi se desfăşoară
conform procedurilor stabilite de legislaţia în vigoare.
Înregistrarea şi 4. Înregistrarea şi analiza propunerilor, sesizărilor, reclamaţiilor etc.

analiza Autorităţile administraţiei publice locale şi centrale trebuie să înregistreze toate
propunerilor,
sesizărilor, sesizările părţilor interesate primite în cursul consultării publice a proiectului de
reclamaţiilor decizie pentru a le sinteziza şi, eventual, pentru a le include în decizia finală. Etapele
sunt următoarele:
Etape  înregistrarea propunerilor; recomandările primite în cadrul diverselor întruniri
publice consultative (audieri, dezbateri intruniri cu experţi, pezentări de planuri
urbanistice, anchete sociale etc) sunt înregistrate în documente specifice;
 perioada consultării, proiectul deciziei supus consultării publice trebuie
analizat de către părţile interesate într-un termen rezonabil (de regulă, 15 zile
lucrătoare în cazul proiectelor de buget local, de pildă); dacă în termenul fixat
părţile interesate nu au prezentat recomandări, proiectul de decizie se consideră
consultat public fără recomandări.
 analiza propunerilor (eventual cu specialiştii din alte compartimente ale
autorităţii) şi decide asupra acceptării sau respingerii fiecărei recomandări în
parte. Recomandările parvenite şi rezoluţia autorităţii publice pentru fiecare
recomandare sînt sistematizate într-o sinteză privind consultarea proiectului de
decizie, întocmită în forma unui tabel, care include: propunerea de modificare a
proiectului; autorul recomandării; poziţia autorităţii publice privind acceptarea
sau respingerea recomandării şi argumentarea, în cazul respingerii recomandării.
 documentaţia privind consultarea publică : dosarul cu anunţul de iniţiere a
elaborării deciziei; anunţul de organizare a consultării publice; proiectul
deciziei; anexele la proiectului de decizie (note de fundamentare, raport de
specialitate, avize etc), procesele-verbale ale întrunirilor de consultare publică;
95
sinteza propunerilor de reformare.
IV. ORGANIZAREA ŞEDINŢELOR PUBLICE
Şedinţele autorităţilor în cadrul cărora sunt adoptate decizii de interes general sunt
de regulă publice, cu excepţia cazurilor cînd în cadrul şedinţelor sînt examinate sau
audiate informaţii oficiale cu accesibilitate limitată conform legii. Argumentarea
desfăşurării şedinţelor închise va fi făcută publică. Modalităţile de organizare şi
participare la şedinţele publice în cadrul autorităţii sînt stabilite în regulile interne de
organizare a procedurilor de consultare publică în procesul de elaborare şi adoptare a
deciziilor şi sînt aduse la cunoştinţă participanţilor la şedinţă, care sunt obligaţi să le
respecte.
- Limitarea accesului persoanelor interesate este posibilă doar la acele şedinţe
sau părţi ale şedinţei unde, conform ordinii de zi a acesteia, urmează să fie
examinate decizii sau comunicate informaţii oficiale cu caracter secret.
- Anunţul privind desfăşurarea şedinţei publice, data, ora şi adresa unde aceasta
va avea loc, ordinea de zi a şedinţei se face cu cel puţin 3 zile lucrătoare,
- Participarea părţilor interesate se asigură în limitele locurilor disponibile din
sala de şedinţe şi în ordinea prioritară stabilită de persoana care prezidează
şedinţa, în conformitate cu ponderea fiecărei părţi interesate faţă de subiectele
examinate în cadrul şedinţei publice.
- Accesul mass-media care pot retransmite lucrările şedinţelor respective.
- Raportul anual privind asigurarea transparenţei procesului decizional, se
întocmeşte anual şi se publică în mod obligatoriu de către toate autorităţile de
decizie. Raportul anual privind transparenţa în procesul decizional este
elaborat de coordonatorul procesului de consultare din cadrul autorităţii
publice respective, cu contribuţia tuturor compartimentelor implicate în
elaborarea proiectelor de decizii şi organizarea şedinţelor publice de adoptare a
proiectelor de decizii.
96
dreptul de vot
CETAŢENII AUTORITATE Aparat
DE DECIZIE propriu
ate
forme de Implemen-
participare Alocarea de tare
resurse
propuneri
ŞEDINŢA PUBLICĂ
de soluţii
satisfacerea nevoilor sociale
ADOPTAREA DECIZIEI FINALE

transparenţa
decizională
publice
Servicii publice
Întrebări:
1. Modalităţile de consultare a publicului în procesul decizional sunt:
a) Participarea le şedinţele de adoptare a deciziilor;
b) Referendum;
c) Interviul.
2. Părţile interesate în partciparea la procesul decizional sunt următoarele;

a) Sindicatele şi patronatele;
b) b) Organizaţiile non-guvernamentale;
c) c) Autorităţile administraţiei publice.
3. Informarea publicului se realizează prin:

a) Mass-media;
b) Compartimentele de relaţii cu publicul;
c) Şedinţe.
Răspunsuri: 1: a,b; 2: a, b, c; 3: a, b.
BIBLIOGRAFIE
TRIFU,Alexandru, Universul multidimensional al deciziei, ed. Economică, 2009,
Bucureşti
Legea nr.52/2003 privind transparenţa decizională, cu modificările şi completările ulterioare.
97
METODE ŞI TEHNICI DE CONTROL A DECIZIILOR PUBLICE
CUPRINS
I. Autorităţile de control;
II. Caracteristicile controlului public;
III. Formele controlului public;
IV. Etapele exercitării controlului;
V. Efectele controlului.
Bibliografie
INTRODUCERE
Începând cu momentul fixării obiectivului unei decizii publice, întreg procesul

decizional este controlat de diferite autorităţi publice în scopul realizării sarcinilor
stabilite pentru realizarea acelui obiectiv. Unitatea de învăţare nr. 12 tratează
următoarele forme, tipuri şi metode de control public:
Controlul politic intern, ca procedură de verificare a modului în care s-au
realizat sarcinile de către autorităţile executive , a gradului de îndeplinire a
obiectivelor social-economice stabilite de instituţiile politice şi intervenţia în scopul
corectării abaterilor de la aceste obiective şi sancţionarea autorităţilor , instituţiilor şi
serviciilor administraţiei.
Controlul politic extern, care se realizează de către conducătorii autorităţilor
publice asupra cetăţenilor sau organizaţiilor socio-economice pentru a asigura execuţia
deciziilor adoptate; Controlul social, ca ansamblu de manifestări pozitive sau
negative prin care societatea civilă intervine pentru a asigura conformitatea conduitei
cetăţenilor cu normele, principiile şi valorile instituţionalizate la nivel socio-politic.
Controlul administrativ , definit ca activitate a autorităţilor administraţiei publice
prin care se asigură executarea deciziilor politice şi se acţionează cu instrumente
specifice, (inclusiv prin folosirea forţei de constrîngere în caz de nevoie), în scopul
obligării tuturor persoanelor fizice şi juridice să execute aceste decizii; autonomia
ONG-urilor faţă de stat nu exclude controlul administrative asupra legalităţii înfiinţării
şi funcţionării acestora.
Controlul jurisdicţional. Controlul jurisdicţional se exercită de instanţele de
contencios administrative asupra deciziilor emise de administraţia publică ca urmnare a
excesului de putere (prin depăşirea limitelor legii). Anularea de către instanţă a unei
decizii cu caracter normativ are efecte erga omnes (asupra tuturor persoanelor fizice şi
juridice) iar autoritatea care a emis-o nu mai are dreptul de a adopta o altă decizie cu
conţinut similar.
Controlul bugetar. Componentă a politici de stat prin care se verifică realitatea
încasărilor şi cheltuielilor publice, se verifică modul cum este aplicată legea bugetului,
se previn (se înlătură) abaterile de la disciplina financiară.
98
Controlul financiar de gestiune. Control propriu, efectuat cel puţin odată pe an, la
nivelul ministerelor, departamentelor, autorităţilor administraţiei centrale şi locale,
precum şi a regiilor autonome. Are ca scop verificarea modului în care se respect
normele legale privind gestionarea mijloacelor material şi băneşti aflete în patrimonial
public pe baza documentelor financiar-contabile.
 să înțelegeți necesitatea informării publicului asupra activităţii decizionale;
 să cunoaşteţi regulile şi principiile deomocratice ale participării publicului la
elaborarea deciziilor de interes general;
 să explicaţi modul în care grupurile de interese, grupurile de presiune,
sindicatele, patronatele, ONG-urile, etc., influenţează adoptarea unei decizii
publice;
 să aplicaţi principiile de management specific întrunirilor, conferinţelor,
consultărilor, dezbaterilor, în procesul adoptării deciziilor;
 să înţelegeţi rolul, sarcinile şi scopul transparenţei decizionale.
I. AUTORITĂŢILE DE CONTROL
 Curtea Constituţională. Instituţie de control jurisdicţional a modului în care

autorităţile ca îndeplinesc funcţii statale (legislativă, executivă şi judecătorească) îşi
exercită atribuţiile stabilite prin lege.
 Curtea de conturi. Organism suprem de control financiar, cu atribuţii de

jurisdicţie,
care funcţionează independent şi are ca scop principal verificarea modului în care
autorităţile şi instituţiile publice respect legislaţia financiară. Principala atribuţie a C.C.
este verificarea contului general anual de execuţie a bugetului de stat şi a bugetului
asigurărilor sociale de stat; a conturilor anuale de execuţie a bugetelor locale; conturile
fondurilor de tezaur, etc.
 Consiliul legislativ. Organ consultative de specialitate al Prlamentului cu

atribuţii privind avizarea proiectelor de legi, verificarea tehnicii de redactare a actelor
normative, concordanţa proiectelor legislative cu normele juridice în vigoare, asanarea
legislaţiei (eliminarea actelor căzute în desuetudine, eliminarea paralelismelor,
sistematizarea legislaţiei etc.).
 Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici (ANFP). Organ de specialitate al

Mediul administraţiei publice centrale care are ca scop crearea şi dezvoltarea unui corp de
Mediul
politonomic
economic funcţionari publici profesionist, stabil, imparţial. Ca urmare a dreptului propriu de
Mediul juridic
socionomic control, ANFP are legitimare procesuală activă şi poate sesiza instanţele de contencios
99
administrative cu privire la:
- deciziile prin care administraţia publică încalcă prevederile legale referitoare
la funcţia publică;
- refuzul administraţiei de a aplica dispoziţiile legale în domeniul funcţiei şi
funcţionarilor publici.
-
 Avocatul Poporului. Autoritate publică independentă care supraveghează modul
în care autorităţile administraţiei publice îşi îndeplinesc atribuţiile conferite prin lege.
Avocatul Poporului analizează cererile oricărei persoane fizice care se consideră
vătămată într-un drept legitim prin deciziile administraţiei publice şi se adresează
autorităţii reclamate pentru remedierea situaţiei.
 Prefectul. Funcţionar public superior numit de Guvern care se manifestă în

acţiunile de control în triplă ipostază: ca agent guvernamental deconcentrat în teritoriu;
ca un conducător al serviciilor deconcentrate ale ministerelor la nivel local; ca autoritate
de tutelă administrativă. Prefectul are dreptul de a ataca la instanţa de contencios
administrativ orice decizie pe care o consideră ilegală; până la pronunţarea instanţei,
decizia atacată este suspendată (nu se aplică).
 Instanţele de contencios administrative. Controlul jurisdicţional se exercită de

instanţele de contencios administrative asupra deciziilor ilegale adoptate (emise) de
autorităţi ale administraţiei publice. Secţiile de contencios administrative funcţionează
la nivelul Tribunalelor, a Curţior de Apel şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
II. CARACTERISTICILE CONTROLULUI DECIZIILOR PUBLICE
Execitarea controlului asupra modului de realizare a deciziilor publice la nivel

social- global are ca scop atât realizarea funcţiilor statului, cât şi a serviciilor de utilitate
publică pentru viaţa, sănătatea şi bunăstarea cetăţenilor.
 Caracterul preventiv al controlului. Prin activitatea de îndrumare autorităţile

ierahic superioare pot verifica, de sus în jos, modul în care sunt aduse la
îndplinire deciziile politico-administrative şi pot intervene oricând cu mijloace
de corecţie. Acţiunile de verificare întreprinse de autorităţile publice pot să
înlăture cauzele care provoacă disfuncţii (abateri) de la obiectivele şi scopul
deciziilor publice.
- cauzele principale de abatere de la realizarea deciziilor publice sunt, în principal,
necunoaşterea legii, lipsa mijloacelor de realizare a sarcinilor, lipsa de expertiză
(incompetenţa).
 Caracterul reparator al controlului, Funcţia recuperatoare constă în posibilitatea

autorităţilor publice de a intervene înainte ca deficienţele (abaterile) să producă efecte
negative.
- condiţiile necesare pentru corectare eventualelor abateri sunt monitorizarea
acţiunilor de executare a deciziilor, intervenţia operativă (imediat ce se constată
abaterea); prevederea unor măsuri de intervenţie pre-programate; etc.
 Caracterul de eficientizare a activităţii autorităţilor de decizie . Controlul

deciziilor publice are ca efect perfecţionarea activităţii instituţiilor şi serviciilor publice
100
datorită faptului că scoate în evidenţă defectele şi propune soluţiile de remediere a
acestora;
- Controlul are ca efect şi creşterea gradului de profesionalism al funcţionarilor
publici implicaţi în executarea deciziilor prin formarea şi învăţarea acestora cu
privire la mijloacele şi procedurile moderne de management a deciziilor.
 Caracterul de monitorizare al controlului. Prin exercitarea controlului asupra

modului de executare a deciziilor publice, autorităţile de control culeg şi transmit
instituţiilor politice informaţii relevante cu privire la factorii pozitivi sau negative care
influenţează aplicarea deciziilor;
- organismele de control culeg (asigură) informaţiile cu privire la realitatea
politico-administrativă pentru ca autorităţile decizionale să-şi poată fundamenta
corect deciziile şi pentru a relua ciclul decizional.
 Caracterul stimulativ al controlului. Prin faptul că exercitarea controlului are

caracter analitic-constructiv, el poate stimula activitatea fautorităţilor (funcţionarilor)
prin aplicarea unui sistem de recompense şi/sau sancţiuni administrative.
- prin control se constată activitatea, competenţa şi implicarea fiecărei instituţii,
serviciu sau funcţionar, în realizarea sarcinilor proprii, se apreciază rolul în
executarea deciziilor şi se acordă recompense pentru merit sau sancţiuni pentru
abateri.
II. FORMELE CONTROLULUI
 Controlul continuu. Acest tip de control se desfăşoară permanent în interiorul

unei autorităţi publice (instituţie, serviciu, agenţie etc) , de către un compartiment
specializat din structura organizatorică a acelei autorităţi;
 Controlul discontinuu. Activitate de verificare a unui compartiment declanşată

la cererea conducătorului unei autorităţi (instituţie, serviciu, agenţie etc.) potrivit puterii
sale ierarhice. Controlul discontinuu se poate efectua şi la cerera unei autorităţi ierarhic
superioare celei controlate; de exemplu, la cererea ministrului pentru verificarea
acztivităţii unei instituţii aflate în subordine sau în coordonare.
 Controlul programat. Este o activitate de verificare stabilită şi anunţată înainte

de începerea efectivă a controlului. Scopul acestui tip de control este acela de a verifica
gradul de competenţă şi aportul unui funcţionar public la realizarea sarcinilor stabilite
prin deciziile publice.
 Controlul inopinat. Este o activitate de verificare prin surprindere a activităţii

unei instituţii (compartiment funcţional) cu rol de intimidare. Funcţionarii care ştiu că
pot fi controlaţi prin surprindere nu comit abateri, şi încalcă normele legale, din acuză
că se aşteaptă oricând la un control inopinat.
 Controlul exhaustiv. Este o activitate complexă care vizează verificarea tuturor

activităţilor, compartimentelor şi/sau a persoanelor implicate executarea deciziei
101
publice.
- în practică se preferă controlul parţial (eşantionar), asupra unei singure
activităţi (sau persoane).
 Controlul unilateral sau multilateral. În cazul în care organismul de control face

verificarea activităţii fără a solicita acordul sau participarea instituţiei (persoanei)
verificate, controlul este unilateral.
- dacă la activitatea de verificare participă şi instituţia (persoana) controlată care îşi
poate exprima punctele de vedere, controlul are caracter contradictoriu.
 Controlul individual. Controlul poate fi efectuat în prima etapă de o echipă de

specialişti care adună informaţiile relevante, fac o sinteză şi o prezintă pentru concluzii,
în a doua etapă, unui singur inspector
- în cazul în care controlului colegial, verificarea este efectuată de mai multe
persoane care exprimă mai multe opinii şi se reduce astfel nivelul de
subiectivitate posibil în cazul unei singure persoane.
 Controlul liber sau comandat. În cazul în care autoritatea publică stabileşte strict
obiectul controlului acesta are caracter comandat, dar are dezavantajul că elimină
posibilitatea investigării altor domenii; în cazul controlului liber, organismul de control
poate verifica orice activitate pe care o consideră necesară pentru constatarea realităţii.
IV. ETAPELE EXERCITĂRII CONTROLULUI
 Stabilirea corpului de control.

În principiu, stabilirea autorului, sau a echipei de control este de competenţa autorităţii
publice ierarhic superioară instituţiei subordonate (în cazul controlului extern) sau de
competenţa conducătorului autorităţii publice al cărei compartiment este controlat (în
cazul controlului intern). Corpul de control este un organism (structură) format din
persoane specializate într-un domeniu, investit legal pentru efectuarea unor activităţi
de verificare, analiză, monitorizare şi sancţionare, în cadrul autorităţilor, instituţiilor şi
servciilor publice.
- Corpul de control intern este format din funcţionari ai autorităţii
(instituţiei) în interiorul căreia se desfăşoară activitatea de verificare
(testare);
- Corpul de control extern, este format din specialişti din afara autorităţii
(instituţiei) la care se efectuază controlul.
 Fixarea obiectivelor
Stabilirea obiectivelor se face în conformitate cu scopul urmărit de autorităţile
publice, respectiv, a modului în care se execută deciziile publice.
- Dacă prin decizia public s-a stabilit alocarea de resurse materiale, financiare,
umane, informaţionale sau de altă natură, atunci controlul poate avea ca obiect
execuţia materială, financiară, informaţională a deciziei etc.
 Planul de control.
Autoritatea publică stabileşte un program de verificare care cuprinde: obiectul
controlului, alocarea resurselor, fixarea perioadei de control, costurile, echipa de control,
sarcinile şi răspunderea acesteia etc.
102
- Pentru a determina nivelurile de performanţă atinse de instituţia controlată,
controlul trebuie să compare două variabile: nivelul planificat (norma,
standardul, calitatea) şi nivelul realizat efectiv să analizeze diferenţa dintre ele şi
să dispună măsuri de redresare.
 Stabilirea metodelor.
În această etapă se aleg mijloacele şi instrumentele de control precum şi tipul de
control (exhaustiv, inopinat, individual etc.). De principiu metoda de control nu trebuie
să afecteze desfăşurarea normală a activităţii instituţiei controlate.
 Documentarea.
Este etapa în care se culeg informaţii relevante despre activitatea
controlată.Informaţiile interne sunt puse la dispoziţie de compartimentele din cadrul
instituţiei controlate; informaţiile externe sunt luate din alte surse de informare (baze de
date naţionale sau loacle, statistici, indicatori şi indici economici etc).
 Pregătirea corpului de control.

În această etapă corpul de control primeşte planul şi tematica de control şi se
informează cu privire la particularităţile instituţiei ce urmează a fi verificată. Sunt
comunicate corpului de control mijloacele, metodele şi tipul de control, precum şi
cerinţele desfăşurării controlului
 Efectuarea controlului
Se referă la desfăşurarea propriu-zisă a activităţii de verificare conform planului de
control. Controlul trebuie să cuprindă toate problemele majore, prioritare, relevante
pentru actul decizional; să reflecte corect domeniul investigat; să descopere abaterile şi
să propună măsurile adecvate pentru corectare; să stabilească răspunderea fiecărui
participant la executarea politicii publice.
 Evaluarea rezultatelor.
Această etapă are ca scop evaluarea eficienţei controlului. Evaluarea începe cu o
estimare şi apoi o diagnosticare a situaţiei pe baza cărora să se poată elabora un
program de ameliorare (perfecţionare) a activităţii. În funcţie de rezultatele evaluării
autorităţile de decizie includ (sau exclud) soluţiile, instrumentele sau procedurile
administrative ineficiente.
V. EFECTELE CONTROLULUI
 Efecte controlului administrativ. Prin activitatea de control se stabileşte, în

principiu, conformitatea dintre activitatea autorităţilor publice (instituţiilor, serviciilor,
agenţilor) şi normele de referinţă stabilite prin decizii publice (politice, sociale,
financiare, juridice, economice etc).
- efectul imediat al controlului constă în restabilirea conformităţii prin corectarea
operativă a disfuncţiilor din activitatea administraţiei publice (prin aplicarea
măsurilor obligatorii dispuse de corpul de control);
- efectul în timp al controlului constă în corectarea modului de funcţionare a
instituţiei şi/sau a funcţionarului pentru viitor
103
- efectul de contingenţă constă în posibilitatea autocorectării activităţii prin decizia
conducătorului unei instituţii care a luat la cunoştinţă efectele controlului asupra
altei instituţii similare.
 Efectele controlului de legalitate. Verificarea legalităţii deciziilor publice de

către instanţele de contencios administrative presupune o triplă verificare: verificarea
existenţei faptelor; verificarea legăturii de cauzalitate dintre fapte şi decizia adoptată;
controlul adecvării deciziei la fapte. Soluţiile adoptate de instanţele de conencios
administrative pot fi diferite:
- respingerea cererii ca inadmisibilă sau ca nefondată;
- anularea deciziei publice în totalitate (sau numai în parte);
- reformarea deciziei publice prin includerea în conţinutul ei a măsurilor
dispuse în mod expres de instanţă;
- obligarea autorităţii decizionale de a reexamine condiţiile şi soluţiile pentru
elaborarea altei decizii publice.
 Efectele controlului financiar. Controlul financiar exercitat de Curtea de Conturi

asupra modului în care sunt executate bugetele, la nivel central şi la nivel local are ca
efect principal descărcarea de gestiune a autorităţilor administraţiei publice.
 Efectele controlului de oportunitate. Controlul de oportunitate se exercită numai

în cadrul tutelei administrative în virtutea dreptului autorităţilor ierarhic superioare de a
adopta decizii în locul autorităţilor ierarhic inferioare. Obiectul controlului de
oportunitate constă în verificarea mijloacelor, a locului, a momentului şi a tipurilor de
măsuri adoptate
1. Deosebirea dintre controlul politic intern şi cel extern rezidă în:

a) Autorităţi diferite de control;
b) Subordonarea instituţiei controlate;
c) Proceduri diferite de control.
2. Controlul financiar de gestiune se exercită asupra:

a) Autorităţilor administraţiei publice central;
b) Autorităţilor publice locale,
c) Regiilor autonome.
3. Efectele controlului de legalitate pot fi:

a) Anularea deciziei;
b) Obligarea autorităţii de decizie de a emite alt act;
c) Publicarea deciziei.
Răspunsuri : 1:b; 2: a,b,c. 3: a,b.
BIBLIOGRAFIE
104
Bucureşti
Economică, 2009
105

Tehnologi Si Metode Ale Adoptari Deciziei Publice

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tehnologi Si Metode Ale Adoptari Deciziei Publice

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU

FACULTATEA DE ŞTIINȚE SOCIALE ȘI ADMINISTRATIVE

TEHNICI ŞI METODE ALE ADOPTĂRII DECIZIILOR PUBLICE

Conf. univ. dr. Parlagi Anton P. PARLAGI

EDITURA Pro Universitaria

În vederea studierii cursului Tehnici şi metode ale adoptării deciziilor publice se

Durata medie de studiu individual

La stabilirea notei finale se iau în considerare:

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 1

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 2

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 3

I. Stabilirea scopului politic;

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 5

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 6

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 7

I. Principiile procesului decizional în instituţiile publice;

I. Adoptarea deciziilor în societăţile comerciale cu capital public;schema logică;

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 9

I. Fundamentarea legală a deciziilor SCUP;

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 10

I. Fundamentare proiectelor publice;

I. Cerinţe tehnic-organizatorice pentru participarea cetăţenilor;

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 12

DECIZIA SI MEDIUL DECIZIONAL

II Mediul extern al deciziei publice;

III Mediul intern al deciziei publice;

IV Scopul deciziilor publice;

V Caracterele deciziei publice.

Teoria generală a deciziei şi mediului decisional descrie noţiunile, principiile,

II. MEDIUL EXTERN AL PROCESULUI DECIZIONAL

► Mediul ideonomic; defineşte sfera ideilor, principiilor şi valorilor spirituale

► Mediul politonomic; ansamblul instituţiilor politice şi a raporturilor de putere

► Mediul socionomic; adoptarea, dar mai ales implementarea deciziilor publice,

► Mediul juridic; ansamblul normelor şi instituţiilor de drept care reglementează

III. MEDIUL INTERN AL PROCESULUI DECIZIONAL

 Strategia autorităţii de decizie. Elaborarea şi implementarea deciziei publice

 Capacitatea de cercetare, previzionare şi evaluare a soluţiilor prin

Exemplu de norme de procedură Eliberarea autorizaţiilor de construcţie

IV. SCOPUL DECIZIILOR PUBLICE

► Scopul politico-administrativ. Scopul politico-administrativ derivă din faptul

Exemplu de democraţie decizională: în cadrul consiliilor judeţene, municipale

Scopul tehnic ► Scopul tehnic.

V. CARACTERELE DECIZIILOR PUBLICE

Exemplu de alegere a unei soluţii potrivit criteriului oportunităţii politice;

Normativitatea ► Normativitatea. Procesul decizional are ca scop reglementarea (normarea), un

► Legitimitatea. Caracterul legitim al procedurilor decizionale conferă validitate

Colegialitatea ► Colegialitatea. Procesul decizional reflect o activitate colectivă, participarea mai

Exemplu de colegialitate: deciziile miniştrilor, prefecţilor, preşedinţilor de consilii

Exemplu de formalism : invocarea unei formalităţi pentru respingerea unei cereri

1. Ce se înţelege prin caracterul strategic al deciziei ?

2. Ce înseamnă participarea indirectă la elaborarea deciziei?

3. În ce constă scopul tehnic al deciziilor publice?

Răspunsuri 1): a, b. 2): b. 3) b, c.

PARLAGI, Anton Dicţionar de administraţie publică, ed. C.H.Beck, 2011, Bucureşti.

TRIFU,Alexandru, Universul multidimensional al deciziei, Ed. Economică, 2009,

GAREIS, Roland Happy Projects, Ed. CODECS, Bucureşti, 2006

ŞTEFAN, Maria Proiecte şi acţiuni de dezvoltare la nivelul comunităţilor, Ed.

METODE ŞI TEHNICI DECIZIONALE

Timp necesar: 120 minute

Planificarea deciziilor publice defineşte activitatea prin care autorităţile

 Alegerea metodei. Elaborarea unor soluţii presupune existenţa unei metode de

II. PROIECTAREA DECIZIILOR

 Modelarea. Modelarea este un procedeu care constă în construcţia mai multor

Condiţiile  Condiţiile modelării deciziei în funcţie de gradul de cunoaştere a factorilor