CURS NR.

14
COMUNITATEA RURALĂ
CA SISTEM STRUCTURAT DE EXISTENŢĂ UMANĂ

Concepte – cheie:
- satul – aşezări săteşti
- personalitatea ţăranului
- ruralul ca mediu specific

1. Definirea satului, a aşezărilor săteşti

Satul şi ruralul reprezintă un teren complex, variat şi uneori necunoscut
pentru investigaţiilor sociologice sau pentru cele interdisciplinare.
Pentru sociologia rurală, conceptele “sat” şi “rural” sunt fundamentale,
definirea lor corectă şi completă impunând o cunoaştere cât mai relevantă a
dimensiunilor, caracteristicilor celor două realităţi: satul şi comunitatea rurală.
Satul poate fi definit din mai multe perspective prin care se accentuează o
trăsătură sau alta:
 tipuri de practici, de bunuri şi valori specifice comunităţilor etnice care
trăiesc în medii săteşti – în cazul etnografului;
 caracterul de “izolat demografic” al comunităţilor săteşti – în cazul
demografului;
 caracterul endogen, de “izolat etnografic” – în cazul etnologului etc.
Toate aceste dimensiuni intră în câmpul de definire al satului. Sociologul
încearcă să desprinde o serie de caracteristici cu privire la tipul de colectivitate
socială care se dezvoltă în sistemele săteşti prin care acestea se deosebesc dar se şi
apropie de comunităţile urbane, respectiv de oraş.
1
 Sociologul G. Hoyois defineşte satul într-un sens mai larg, ca reprezentând
“o întindere de teritoriu cultivat de om prin intermediul agriculturii sau prin
creşterea animalelor”.
Peisajul este marcat de o ocupaţie productivă. Pentru a deveni sat, trebuie ca
activitatea agricolă în sensul cel mai larg să-şi pună amprenta pe sol. În acest sens,
satul este inclus în rural, fiind înţeles ca “spaţiul rural”, care presupune o
dimensiune geografică, completată de una economică, realizată prin activitatea
umană (spaţiul umanizat devenit colectivitate socială).
Într-o accepţiune generală, satul reprezintă o comunitate socio-economică
relativ autonomă, alcătuită dintr-un conglomerat de gospodării individuale ţărăneşti
şi dintr-o reţea specifică de statusuri şi roluri, legate de muncile agricole şi de o
anumită viaţă politică, morală şi culturală. Odată cu apariţia oraşului, satul a fost
definit în raport cu acest mediu.
În urma mutaţiilor socio-economice petrecute în mediul rural se impune o
reevaluare a conceptului “sat” (aşezare sătească).
Diversitatea punctelor de vedere ţine de însăşi diversitatea realităţii care este
satul. Satul nu este un fenomen omogen, static, simplu, repetabil de la o perioadă
la alta, ci, îşi are propria sa istorie, o istorie care este mai veche decât a civilizaţiei
urbane. Orice mare izbândă a istoriei omenirii se leagă de aşezarea înfăptuirilor
istorice pe temeiul sistemelor săteşti. De civilizaţia sătească se leagă ridicarea
marilor imperii, a marilor culturi istorice.
Satul este o categorie social-teritorială, a cărui populaţie se ocupă, îndeosebi,
cu agricultura. Orice sat este alcătuit din:
a) vatra satului – adică suprafaţa de teren ocupată de case şi dependinţele
acestora (gospodăriile), curţi, străzi, locuri virane;
b) teritoriul de pe care se obţine producţia agricolă numit “hotarul”, moşia
sau mereaua satului;
2
 c) din aceste două componente teritoriale decurge o dualitate funcţională a
satului: rezidenţială (vatra) şi productivă (hotarul).
Oraşul este o formă mai complexă de aşezare umană, cu populaţie mai
numeroasă, având de obicei funcţii politico-administrative, comerciale sau
culturale. Din punct de vedere teritorial, oraşul este format din:
a) oraşul propriu-zis (intravilanul);
b) o zonă preorăşenească, pe care urbaniştii o numesc extravilan, iar
geografii – hinterland.
Sociologul Gaston Richard crede că distincţia dintre sat şi oraş trebuie
făcută sub aspect:
 cantitativ: oraşul fiind o aglomerare umană care se măreşte numeric ca
urmare a unei integrări a unor populaţii rurale, în care naşterile întrec cu
regularitate decesele;
 calitativ: oraşul fiind un focar de cultură morală şi intelectuală, precum şi
de civilizaţie: materială.
Această delimitare a satului trebuie completată cu o precizare: satul este
polivalent şi multifuncţional. Sistemul de producţie agricolă a oferit întotdeauna o
matrice sau o formă de organizare diferitelor tipuri de sate, dar niciodată
comunitatea sătească nu s-a redus la o matrice de producţie ci, de-a lungul
existenţei sale, satul s-a dezvoltat ca o comunitate umană în care apar procese şi
fenomene socio-umane specifice, cu un profil psihosocial complex, bogat în
semnificaţii.
Condiţiile în care s-au format şi s-au dezvoltat au determinat existenţa
diferitelor tipuri de sate, care se deosebesc prin formă, amplasare pe teritoriu,
mărime, densitate, structură etc.
Pornind de la dimensiunile şi trăsăturile fundamentale ale satelor, s-au
încercat o serie de tipologii, clasificări. Astfel, Anton Galopenţia şi D.C.Georgescu
3
clasifică satele după natura ocupaţiilor principale în: a) agricole; b) pastorale; c) cu
ocupaţii anexe, în care predomină alte activităţi decât cele agricole sau pastorale.
Tipurile de sate variază în funcţie de o serie de factori: istorici, geografici,
socio-economici. Vom distinge:
 tipul de aglomerat întâlnit în zonele de câmpie, cu sate mari, în care
casele sunt grupate compact;
 tipul risipit sau tipul liniar, întâlnit în zonele de deal şi de munte,
constituite din gospodării izolate, situate în mijlocul terenurilor de cultură, ceea ce
face ca un sat cu un mic volum demografic să acopere o întinsă suprafaţă;
 tipul uşor răsfirat întâlnit în zonele de dealuri, fiind o variantă a tipului
risipit de sat, datorită viilor şi livezilor care se întâlnesc printre case.
Aceste clasificări au ca punct de referinţă satele româneşti, care deşi se
caracterizează prin trăsături proprii, specifice unei anumite realităţi socio-umane,
permit, printr-un demers sociologic comparativ raportarea la alte tipuri decât cele
româneşti.
Între satul românesc şi satul american, de pildă, există deosebiri de origine,
istorie, grad de dezvoltare, valori, tradiţii etc. În SUA există puţine sate în înţelesul
european al cuvântului. “Unitatea fundamentală în agricultura americană este
ferma, în cea românească este satul” – după opinia sociologului T. Herseni.
“Fermele sunt izolate prin spaţiul moşiilor pe care le cultivă, cuprind câte o
singură familie cu angajaţii ei, fiind organizate ca întreprinderi de tip capitalist,
întemeiate pe principiul rentabilităţii. Satele sunt aşezări omeneşti destul de
cuprinzătoare, în care gospodăria ţărănească se dezvoltă într-o interdependenţă, iar
oamenii sunt legaţi între ei prin nenumărate legături care alcătuiesc o realitate
devălmaşă care trăieşte pe vechi principii de solidaritate, diferite de caracterul
individualist al vieţii rurale americane. Agentul uman în agricultura americană
este fermierul, iar la noi ţăranul.”
4
 Viaţa strict agrară este viaţa de fermă. Există şi sate (de fapt orăşele) locuite
mai ales de populaţie nefermieră (negustori, învăţători, medici etc.). În America, o
aşezare omenească se numeşte sat după reguli strict formale (de recensământ) dacă
are sub 2.500 de locuitori. Se întrebuinţează termenul de sau şi cel de oraş mic ca
echivalenţi (“village or small town”). Satul (agricultural village) sau orăşelul
(small town) au rol dublu: în primul rând acţionează ca mijlocitor în operaţiile de
comerţ şi în al doilea rând sunt un intermediar între fermier şi lumea largă din care
face parte. În SUA, ferma este o adevărată unitate socială agricolă, satul este mai
mult un centru comercial, industrial şi cultural legat de agricultură, ceea ce face ca
sociologia rurală americană să aibă în centrul atenţiei viaţa de fermă (farm life)
din unităţile răspândite într-un spaţiu agricol.
Deosebire dintre un sat şi o fermă – ca unitate de analiză în sociologia rurală
– este semnificativă, mai ales din punct de vedere cultural. Ferma împrumută toate
elementele activităţii ei, de la unelte şi maşini agricole până la ziar, telefon,
inclusiv normele de conduită şi relaţii interumane de la oraş. Ferma este atât de
tributară civilizaţiei şi culturii urbane, încât funcţia ei în societate se reduce sau se
identifică în esenţă cu cea economică; “munca rurală şi agricolă – scrie Gillette –
este asaltată, saturată, formată, modelată şi determinată de înrâuriri culturale …
care radiază din centrele metropolitane şi centrele mai mici”.
Satul dezvoltă, prin evoluţia sa istorică, o veritabilă cultură şi civilizaţie
(cultură şi civilizaţie ţărănească): gospodăria ţărănească, arta ţărănească şi filosofia
ţărănească, dreptul ţărănesc (obiceiul pământului) etc. sunt tot atâtea elemente ale
civilizaţiei sau culturii organice ţărăneşti. De aceea, în multe privinţe, oraşele
noastre şi cultura dezvoltate de ele sunt tributare, cel puţin ca izvor de inspiraţie,
culturii ţărăneşti.
Sociologul francez Henri Mendras caracterizează societatea ţărănească
(satul) prin următoarele dimensiuni:
5
  servitutea întinderii, confuzia rolurilor;
 schimbarea prin societatea globală (relaţia sat-oraş).
Satul, ca tip de comunitate, alcătuită din gospodării aflate în relaţii de
interdependenţă şi intercunoaştere stă la baza sociologiei rurale româneşti.

2. Definirea ţăranului – tipul ţărănesc de personalitate

Satul a apărut prin transformarea de către oameni a mediului natural, printr-o
activitate specifică, în mediu umanizat, în mediu social. Din punct de vedere
conceptual, ţăranul ar reprezenta acea categorie de oameni care este legată prin
origine, rezidenţă, ocupaţie şi întregul mod de viaţă şi gândire de pământ, de sat, de
activitatea agricolă.
Pentru ţăran, pământul are o triplă semnificaţie: este câmp, este meserie
(ocupaţie) şi acţiune. Ca oameni ai pământului, ţăranii “prind parcă rădăcini” în
locurile în care se fixează, devin populaţii înrădăcinate, înlocuind orizonturile
largi şi mobile ale culegătorilor şi vânătorilor cu un orizont restrâns, neschimbat,
mereu acelaşi, dincolo de care se aşterne o altă “lume”, care este “a altora sau a
nimănui”. Este poziţia din care s-a născut nu numai ideea de sat, de aşezare, de
vatră, de cămin ci şi de glie, de patrie, de hotar. Prin apariţia agriculturii, apar pe
lângă relaţiile de rudenie (care fundamentează comunităţile preagricole), relaţiile
de vecinătate: “sângele a fost înlocuit sau dublat cu pământul” – relaţii care
determină un tip specific de intercunoaştere şi comunicare între membrii
comunităţilor rurale româneşti.
Ţăranii se orientează spre interior, spre bucata de pământ, mereu aceeaşi, pe
care o cultivă şi de la care aşteaptă roadele salvatoare şi spre cer, de unde vine
soarele şi ploaia (ei cultivă “verticalitatea”).
Aşa cum a existat prejudecata că civilizaţia sătească este omogenă, tot astfel
s-a considerat că “sufletul ţărănesc” este fără contradicţii şi fără transformări.

6
T.Herseni scria “ţăranul reprezintă o lume istoriceşte cu mult anterioară dezvoltării
capitalismului modern, ca o prelungire a unor vremuri cu rosturi de altă natură”.
Satul românesc nu poate fi lămurit numai prin datele lui prezente, partea cea mai
mare a culturii şi civilizaţiei lui este o creaţie a trecutului, o prelungire a unor
forme străvechi de viaţă.
Transformarea satului este istoria ţăranului, care şi-a creat propria sa istorie.
La noi, ţărănimea continuă tipare vechi de viaţă, unele milenare, încât fără o
coborâre în trecut, fără o largă perspectivă istorică, nu putem înţelege decât frânturi
din viaţa ei. Satul românesc oglindeşte, în structura lui, pe lângă creaţiile actuale,
părţi însemnate din istoria proprie şi din istoria poporului din care îşi trage neamul
românesc originea.
Cultura şi civilizaţia românească îşi trag seva din “natura ţărănească şi
sătească”.
Conceptele de ţăran şi ţărănime trebuie reevaluate, completate, definite în
mod nuanţat, în funcţie de mutaţiile, de transformările statusului său, socio-
profesional şi cultural.
Ţărănimea este denumire generică pentru toţi cei care locuiesc la ţară, sunt
proprietari sau coproprietari de gospodării, trăiesc din munca prestată în aceste
gospodării, dispunând uneori şi de câştiguri auxiliare. Ei se caracterizează prin
omogenitate profesională (înţelegând prin profesie – munca pământului). Populaţia
rurală fără pământ, care se întreţine printr-o muncă salariată – scrie Jan Sczepanski
– nu intră în această categorie.
Sociologii, psihologii sociali (dar şi alţi oameni de ştiinţă) subliniază
caracterul special al relaţiilor interpersonale din colectivităţile săteşti, care
determină o anumită psihologie proprie ţăranului, în care mentalitatea economică
este predominantă şi în jurul căreia se structurează şi celelalte dimensiuni ale
personalităţii ţăranului.
7
 Într-o analiză asupra “sufletului ţărănesc” sociologul Ilie Bădescu stabileşte
caracterele psihologiei sociale ţărăneşti (trăsăturile definitorii ale personalităţii
ţăranului). Sistemul de referinţă îl reprezintă cele trei caracteristici ale conştiinţei
de sine ale omului – pe care le întâlnim la D. Gusti: iubirea de sine; iubirea de
alţii; “simpatia” sau “altruismul” şi veneraţia sau sentimentul absolutului, al
caracterului trecător al individului în raport cu trăinicia eternă a binelui şi dreptăţii,
a vieţii.
Iată cum funcţionează aceste caracteristici în raport cu personalitatea
ţăranului:
 ţăranul îşi atribuie întotdeauna o poziţie modestă în lume, în raport cu
ceilalţi, cu semenii săi, cu tot ce se întâmplă, cu schimbarea vremii, cu scurgerea
anotimpurilor;
 are sentimentul că nu el este cel mai puternic şi cel mai important lucru
din universul său, ci altceva care se găseşte în afara lui;
 se raportează la ceilalţi şi observă lumea cu mirare, iscoditor, dar şi cu
multă veneraţie, cu mult respect;
 mai presus de iubirea de sine, ţăranul pune iubirea de celălalt şi
cooperarea cu altul, la bine şi la rău; responsabilitatea actelor sale este decisivă;
 lumea sa îşi are propriile sale legi spaţiale şi temporale, acestea sunt
respectate şi păstrate de ţăran prin datini, obiceiuri, norme, reguli (“justiţia
patriarhal-tradiţională”);
 lucrurile şi oamenii, faptele şi întâmplările, au o anumită ordine, ierarhie
în universul său. De aici decurge o anumită reprezentare a spaţiului şi a timpului
propriu fiecărui popor. Este vorba de acea reprezentare a spaţiului ondulat propriu
poporului român, pe care L. Blaga îl numeşte “spaţiu mioritic”;
 trăsăturile permanente ale personalităţii ţărăneşti sunt: cooperarea,
ospitalitatea, generozitatea şi toleranţa. “Ele se exprimă în atitudinile,
8
comportamentele ţărăneşti bazate pe un sistem normativ – obiceiul pământului –
care în societatea ţărănească acţionează prin opinia satului; (“oamenii”, “ceilalţi”,
”ce vor spune alţii”). De aceea “ gura satului” este cea care are funcţie de interpret
al obiceiului, al datoriei şi garant al respectării normei …. Sistemul normativ are
un caracter oral şi prescriptiv”.
Aceste prescripţii comportamentale implică “toate aspectele vieţii săteşti,
începând cu momentele vieţii (naştere, căsătorie, moarte etc.) şi terminând cu
practicile productive şi cu formele manifestărilor publice.
Odată cu schimbarea structurilor săteşti apar mutaţii şi în personalitatea
membrilor comunităţilor săteşti. Orice analiză sociologică concretă asupra aceea ce
înseamnă psihologie ţărănească, mentalitatea ţărănească, trebuie să aibă ca punct
de referinţă această “matrice” a personalităţii ţărăneşti, transpusă în satul şi ruralul
modern.

3. Definirea ruralului. Clasificarea conceptului “rural” este necesară pentru

a putea fi folosit în mod concret în munca ştiinţifică, care implică, în acest caz,
investigaţii interdisciplinare.
Cuvântul “rural” este folosit adesea de sociologi ca şi cum s-ar referi la
unele fenomene distincte, unice şi singulare.
“Rural” se foloseşte în mod divers, fie pentru a indica trăsăturile unei zone
fizice (geografice) sau atribuţiile unei persoane individuale, fie a desemna cel puţin
trei aspecte concrete:
1) un aspect ecologic;
2) o dimensiune ocupaţională şi
3) o componentă socio-culturală.
Dezvoltând aceste dimensiuni ale conceptului, V. Miftode desemnează prin
rural “ansamblul spaţiului în care sunt situate satele, raporturile lor de

9
interdependenţă şi specificitatea ecologică”. În structura ruralului includem şi
anumite populaţii care se disting în interiorul colectivităţilor umane sau al societăţii
globale prin particularităţi:
a) ecologice (particularităţile mediului construit, distribuţia rezidenţială,
tipologiile şi funcţionalităţile localităţilor etc.);
b) economice (natura muncii, a relaţiilor de producţie, structura surselor de
venituri etc.);
c) demografice (structura populaţiei, densitatea în “spaţiul rezidenţial”,
numărul de locuitori pe “unitate” socială etc.);
d) socio-culturale (normele şi valorile dominante, mentalităţile şi tradiţiile
specifice, tipologia comportamentelor, modelele de culturale etc.).
Pentru ca un concept să devină operaţional, el trebuie să fie definit precis:
1) fie printr-un aspect specific care să poată fi delimitat, să devină criteriu
unic al “ruralului”;
2) fie să se elaboreze o definiţie în care să fie cuprinse toate dimensiunile
definitorii aflate în interdependenţă. Pentru cercetările empirice (concrete) de
sociologie rurală a doua posibilitate este mai adecvată, deoarece ar sintetiza acele
atribute care permit stabilirea gradului de “ruralitate” al unor locuri şi oameni (sau
de “urbanitate”).
Persoanele şi zonele pot diferi după numărul caracteristicilor “de tip rural”
pe care le posedă. Astfel, o persoană poate trăi într-o zonă cu densitatea populaţiei
mică, poate fi fermier şi să exprime valori “tradiţionale”, iar un altul, din aceeaşi
zonă şi fermă, dar să nu exprime valori de “tip rural”. Primul poate fi considerat
mai “rural” decât al doilea.
În sociologie se vorbeşte despre un continuum de localităţi, în funcţie de
numărul de locuitori (de la cele mai mici la cele mari), de densitatea populaţiei sau
de răspândirea (ponderea) semnelor rurale sau urbane, alcătuit din “zona profund
10
rurală”, “zone profund urbane” sau “zone mai puţin rurale” sau “zone mai puţin
urbane” (aflate în procese de “urbanizare” sau “ruralizare”).
Caracteristicile rurale sau urbane ale unui individ prezintă “grade de
intensitate” în funcţie de relaţiile de intercunoaştere, de vecinătate, de izolare, de
inovare sau tradiţionalism, de acceptare a “ritmurilor lente” sau a “ritmurilor
rapide”; de aderare la agricultură sau la activităţile neagricole, de transformare
individuală, comportamentală, a concepţiilor şi atitudinilor etc.
Ruralii pot fi definiţi şi în funcţie de “tipul empiric” de referinţă: un anumit
comportament; zona de origine sau zona rezidenţială, pe baza căruia se pot stabili
ipotezele legate de celelalte dimensiuni ale ruralităţii.
George M.Marica identifică următorul set de variabile în funcţie de care
putem defini ruralul, raportat la urban – comunităţile rurale la cele urbane:
a) ocupaţiile locuitorilor;
b) caracteristicile ecologice;
c) densitatea populaţiei;
d) dimensiunea aşezării umane/număr de locuitori;
e) stratificarea socială;
f) omogenitatea şi eterogenitatea socio-culturală;
g) mobilitatea socială;
h) tipul de interacţiune socială;
i) tipul de solidaritate socială.
Sociologul G. Hoyois defineşte ruralul prin “notele constitutive ale
ruralităţii”:
a) trăsătura cea mai vizibilă a peisajului rural este amenajarea teritoriului de
către om într-un scop economic;
b) slaba densitate a locuinţelor;
c) apartenenţa la rural.
11
 Apar astfel moduri şi grade de integrare, de apartenenţă a persoanelor în
mediul rural în funcţie de comportamentul acestora. Poate fi:
1) un ataşament economic întâlnit la:
a) cei care au ca principală ocupaţie şi sursă de subzistenţă agricultura;
b) la locuitorii satelor care îndeplinesc servicii pentru populaţia din rural:
medici, comercianţi, profesori etc.;
c) la persoanele cu rezidenţa în rural, care nu exercită în sat activitatea
profesională;
2) un ataşament psihologic
a) faţă de valorile tradiţionale;
b) faţă de “un mediu liniştit”;
c) în virtutea vecinătăţii familiale;
d) din interese economice;
e) în virtutea petrecerii unei perioadei din viaţă în “rural” etc.
3) sau în opoziţie cu primele două, detaşarea, ruperea de rural, “aversiune”,
respingerea valorilor ruralului etc.
În sociologia americană, ruralii se definesc prin indicatorii: sursă de
venituri şi rezidenţa acestora. Se distinge astfel: componenta rurală propriu-zisă
care implică, persoanele care au o altă sursă de subzistenţă decât agricultura şi
componenta agrară, care include pe cei care îşi asigură existenţa, în acest mediu,
prin activitatea agricolă. Alvin Bertrand distinge, prin “rural-farm” de rural-
nonfarm”, persoanele cu rezidenţa şi ocupaţia în agricultură de cele care au doar
rezidenţa în rural, iar ocupaţiile sunt în domenii non-agricole.
Ca o sinteză a tuturor caracteristicilor ruralului la care ne-am referit, reţinem
“schema operaţională” a sociologului V. Miftode:

12
 Indicatorii principali ai ruralităţii
Criterii Nivelul individual (I)
venit pe cap de locuitor
1. Economic
natura veniturilor
2. Ecologic tipul de locuinţă
ocupaţie, profesie
3. Demografic
nivel de instrucţie
utilizarea timpului liber
4. Cultural-afectiv
intensitatea relaţiilor directe
Nivel social (II)
sector productiv dominant
structura activităţilor
tipul de localitate
densitatea locuinţelor
densitatea populaţiei
număr de locuitori
tipologia unităţilor culturale
valori, norme, mentalităţi, tradiţii specifice

Rezumat
În sociologia rurală conceptele: sat, ţăran, rural, sunt fundamentale, definirea
lor exactă şi completă implicând cunoaşterea atât a dimensiunilor teoretice ale
acestor concepte, dar mai ales a caracteristicilor specifice, concrete.
Satul a apărut odată cu sedentarismul, prin “fixarea” unei populaţii într-un
cadru natural pe care l-a transformat în mediu social.
Satul reprezintă o comunitate socio-economică relativ autonomă, alcătuită
dintr-un conglomerat de gospodării individuale şi dintr-o reţea specifică de
statusuri şi roluri legate de muncile agricole ţi de o anumită viaţă politică, morală,
culturală.
“Ruralul” se foloseşte pentru a desemna cel puţin trei aspecte concrete: 1) un
aspect ecologic; 2) o dimensiune ocupaţională; 3) componente socio-culturale.
Din punct de vedere conceptual, prin “ţăran” desemnăm acea categorie de
oameni care este legată prin origine, rezidenţă, ocupaţie şi întregul mod de viaţă şi
gândire de pământ, de sat, de activităţile agricole.
Conceptul specific al relaţiilor interpersonale din colectivităţile săteşti bazate
pe norme, valori, tradiţii, determină o anumită psihologie, proprie ţăranului, în
care mentalitatea economică este predominantă şi în jurul acesteia se structurează
şi celelalte dimensiuni ale personalităţii ţăranului.
13
 Bibliografie
1. Bădescu, I. – De la comunitatea rurală la comunitatea urbană, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980
2. Marica, G.E. – Studii sociologice, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca,
1997
3. Miftode, V. - Elemente de sociologie rurală, Editura Didactică şi
Pedagogică,Bucureşti, 1984

14