Capitolul 1

Spațiul rural
„Spațiul rural” este un concept complex, a cărui definiție a fost în continuă
schimbare în ultimele decenii. Necesitatea identificării de noi forme de definire și
delimitare a zonelor rurale a apărut în special pe fondul modificărilor aduse
măsurilor de politică agricolă din ultimele decenii. Astfel, dacă în momentul
lansării Politicii Agricole Comune (PAC) a Uniunii Europene (UE) se definea
spațiul rural doar prin dimensiunea agricolă, odată cu înțelegerea complexității
conceptului de ruralitate a apărut necesitatea delimitării teritoriale a zonelor
rurale.
Măsurile politice au fost astfel orientate la început spre rezolvarea
„problemei rurale” pornind de la criterii de clasificare create în jurul
caracteristicilor agricole ale teritoriului, precum elementele topografice, resursele
agricole, structura exploatațiilor agricole etc.
Odată cu anii ’70, viziunea asupra spațiului rural se lărgește, recunoscându-se
caracterul eterogen al activităților desfășurate în cadrul acestor zone, moment în
care delimitarea conceptului doar prin dimensiunea agricolă nu a mai fost
suficientă. Au apărut noi viziuni centrate pe ideea că spațiul rural „nu mai este
doar un spațiu consacrat pentru esențialele activități agricole, el nu mai este
spațiul locuit de comunități închise independente de circuitele moderne, el nu mai
este spațiul caracterizat de anumite peisaje, chiar dacă discontinuitatea
locuințelor a arătat-o cam în acest fel”1.
Încercările de definire a spațiului rural s-au multiplicat în anii ’90 pe fondul
observării schimbărilor suferite sub influența factorilor economici, sociali, politici
și de mediu ale perioadei. În fapt, s-a observat o diversificare a activităților din
spațiul rural pe fondul mecanismelor economiei de piață și, mai ales, datorită
modernizării societății2. Dezvoltarea altor sectoare, precum industria, turismul etc.
și a rolurilor de protejare a mediului sau de piață de desfacere a determinat
schimbarea relațiilor de schimb în spațiul rural și au atras atenția asupra acestuia
nu numai ca sector productiv, cât și ca sector de consum.
1 Kayser B., 1990, La renaissance rurale: sociologie des campagnes du monde occidental.
Armand Colin, Paris.
2 Black R., Buller H. și Hoggart K., 1995, Rural Europe: identity and change. Arnold, London.
Economie rurală
28
În aceste condiții, schimbările politice și socioeconomice produse începând
cu anii ’90 au condus la dezvoltarea sectoarelor secundare și terțiare, la generarea
de venituri din activități neagricole și la restructurarea funcțională a sistemelor
agroalimentare. Odată cu aceste modificări structurale conceptul de spațiu rural a
suferit, de asemenea, în ultimele decenii, schimbări continue, ajungându-se în
prezent la definirea acestuia din perspectivă multidimensională (teritorială,
socială, demografică etc.).
1.1. Delimitare conceptuală și spațială
1.1.1. Abordarea conceptului de spațiu rural în literatura de specialitate
Anii ’70 au reprezentat, așa cum am menționat anterior, momente de
răscruce în delimitarea conceptuală a spațiului rural. Studiile din domeniu s-au
diversificat aducând în atenție numeroase abordări, precum3:
- Abordarea funcțională a spațiului rural pornea de la identificarea
funcțiilor specifice zonelor rurale, acestea caracterizându-se astfel: sunt
dominate de utilizarea extensivă a terenurilor, în special prin agricultură
și silvicultură; sunt formate din așezări mici, cu relații puternice între
arhitectura locală și peisaj; dețin un stil de viață bazat pe identitate
locală4;
- Abordarea politico-economică avea la bază delimitarea zonelor rurale
considerând că acestea dețin structuri socioeconomice distincte de
localitățile urbane. Conform acestei abordări, spațiul rural prezintă:
șomaj ridicat; probleme de accesibilitate și costuri ridicate ale serviciilor
publice; ideologii politice distincte orientate spre comunitate5;
- Abordarea socială pornea de la ideea că spațiul rural prezintă valori
sociale, culturale și morale distinctive ce caracterizează stilul de viață
local. Studiile ce înglobează această abordare urmăresc modul în care
comportamentul, performanța, deciziile etc. sunt influențate de interpretările
sociale și culturale ale societății rurale. Definirile conceptuale ce
iau în considerare componenta socială au fost orientate către evidențierea
elementelor estetice, identitare și de apartenență comunitară.
3 Cloke P., 2006, Conceptualizing rurality. Handbook of rural studies, pp. 18-28, Sage, London.
4 Cloke P. şi Park C.C., 2013, Rural Resource Management (Routledge Revivals), Routledge,
reeditare carte din 1985.
5 Moseley M.J., 1980, Rural development and its relevance to the inner city debate. Rural
development and its relevance to the inner city debate, Social Science Research Council, London.
Capitolul 1. Spațiul rural
29
La începutul anilor ’90 se sugerează ideea că „identificarea unei singure,
atotcuprinzătoare definiții a ruralului nu este nici dezirabilă, nici fezabilă”6. Cu
toate acestea au existat numeroase încercări de definire a spațiului rural. În 1993,
Halfacree a identificat în literatura de specialitate patru tipuri de abordări privind
definirea conceptului de spațiu rural:
- studiile descriptive, orientate spre descrierea empirică a zonelor rurale
prin utilizarea de parametri care definesc caracteristici sociospațiale;
- studiile socioculturale care aduc în prim plan relațiile dintre atributele
spațiale și sociale, deși identificarea atributelor urbane era din ce în ce
mai evidentă încă din anii ’70;
- studierea ruralului în funcție de tipul de localitate care pornea de la
premisa studierii localităților în funcție de diferite caracteristici ce le
determină a fi clasificate drept rurale;
- studierea reprezentării sociale care abordează tematica în funcție de
percepția asupra spațiului rural și a populației aferente.
La aceste abordări se adaugă studiile care au definit ruralul în corelație cu
zonele urbane. Aceste studii pornesc de altfel încă din momentul în care Lefebvre
atrăgea atenția asupra modificărilor caracteristicilor grupurilor tradiționale din
mediul rural sub influența vieții urbane aducând în atenție transformarea multor
areale rurale în zone periurbane7. Dintre ideile ce se integrează acestei abordări
amintim:
- „termenii rural și urban relevă modul în care se utilizează terenul…
împreună aceștia formează ceea ce este considerat în prezent un sistem
continuu… care susține diferite nivele de activitate economică și
socială”8;
- „viața rurală este asociată cu o societate necomplicată, inocentă și
originală în care persistă valorile tradiționale și viața este mult mai reală.
Prieteniile trecute, relațiile de familie și chiar munca sunt văzute ca fiind
cumva mai oneste și autentice, neafectate de capcanele pline de falsitate
și nesincere a vieții de oraș sau de valorile acestor zone”9;
- termenul rural se utilizează în opoziție cu termenul urban, care
înglobează toate elementele relaționate cu orașul10.
6 Halfacree K.H., 1993, Locality and social representation: space, discourse and alternative
definitions of the rural. Journal of rural studies, 9(1), pp. 23-37.
7 Lefebvre H., 1970, Du rural a l’urban, Efitions Antropos, Paris.
8 Kayser B., 1990, La renaissance rurale: sociologie des campagnes du monde occidental.
Armand Colin, Paris.
9 Little J. şi Austin P., 1996, Women and the rural idyll. Journal of rural studies, 12(2), pp. 101-111.
10 Ciparisse G., 1999, Thésaurus Multilingue du Foncier, FAO, Rome, versiunea franceză,
republicată în 2005.
Economie rurală
30
Literatura de specialitate atrage atenția asupra transformării schimburilor
rural-urban pe fondul integrării economice ce redefinesc relațiile dintre aceste
zone, asupra diferențierilor sociale și culturale create pe fondul formelor de
diviziune a muncii, dar și asupra reafirmării identității rurale în cadrul unei clare și
delimitate afilieri teritoriale11. Spațiul rural începe să fie conturat prin următoarele
trăsături: densitate scăzută a populației, rețea infrastructurală slabă și număr redus
de lucrători în sectorul secundar și terțiar12.
În aceste condiții, având în vedere complexitatea studiilor din domeniu,
schimbarea continuă a viziunilor din domeniu și necesitatea unei abordări unitare
asupra conceptului, Carta Europeană a Spațiului Rural definea în 1996 spațiul
rural ca fiind: „zonă interioară sau de coastă (un teren continental sau litoral)
reprezentată de teritorii cu sate și orașe mici, în care cea mai mare parte a
terenurilor sunt utilizate pentru: agricultură, silvicultură, acvacultură și pescuit;
activități economice și culturale ale localnicilor (artizanat, industrie, servicii
etc.); amenajarea de zone neurbane de distracții (inclusiv rezervații naturale) și
alte utilizări (cu excepția celor de locuit)”13.
Documentul puncta de asemenea funcțiile spațiului rural14, pornind de la
trăsăturile sale specifice:
- funcția economică – obținerea produselor agricole și a altor bunuri
materiale realizate de ramurile productive din amonte și din aval de
agricultură, precum silvicultura, industria alimentară, artizanatul etc.;
scopul economic îl reprezintă asigurarea nevoilor alimentare ale
populației, obținerea unor venituri comparabile cu cele urbane,
valorificarea durabilă a resurselor naturale etc.;
- funcția ecologică – asigurarea protecției și gestionării solului și aerului, a
conservării florei, faunei și a habitatului lor etc.;
- funcția socio-culturală – protejarea culturii tradiționale, a obiceiurilor
locale și a patrimoniului fiecărei localități, zone sau regiuni rurale,
pornindu-se de la premisa că spațiul rural favorizează „dezvoltarea unor
relații sociale speciale, începând cu cele de vecinătate și încheind cu cele
ce se stabilesc în cadrul diferitelor instituții din rural, care pot viza
aspectul formativ (școală, biserică etc.), dar și activități asociative de
ordin economic, ecologic și cultural”15.
11 Kayser B., Brun A, Cavailhès J. și Lacombe P., 1994, Pour une ruralite choise, Aube, Datar.
12 Clout H.D., 1993, European experience of rural development. Rural Development Commission
13 Consiliul Europei, Recomandarea nr. 1296/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei
cu privire la Carta europeană a spaţiului rural.
14 Bold I., Buciuman E. și Drăghici M., 2003, Spaţiul rural: definire, organizare, dezvoltare.
Mirton, Timișoara.
15 Consiliul Europei, 1995, La Charte européenne de l’espace rurale – un cadre politique pour le
developpement rural, Strasbourg.
Capitolul 1. Spațiul rural
31
Odată cu schimbările percepției politice asupra modului de delimitare a
ruralității și a necesității unor instrumente de dezvoltare rurală care să răspundă
unui spațiu clar delimitat, au apărut noi modificări în delimitarea conceptuală a
spațiului rural. În acest context, s-a considerat că spațiul rural își poate îndeplini
funcțiile de producție, relaxare și consum doar în condițiile păstrării condițiilor de
viață specific rurale, a dezvoltării infrastructurii și a asigurării tuturor condițiilor
dezvoltării agriculturii și activităților neagricole fără afectarea peisajului rural16.
Această viziune politică a condus la delimitarea convențională a spațiului
rural atât din punct de vedere statistic, cât și administrativ, dar, totodată, la
asigurarea unor modalități consensuale privind modul de abordare a zonelor
rurale17. De asemenea, s-au dezvoltat criterii de definire a naturii rurale a unei
colectivități, precum: criterii economice, sociologice și geografice 18 ; criterii
morfologice, structurale și funcționale etc. Putem spune astfel că, deși din punct
de vedere economic agricultura și silvicultura rămân ramurile principale, a început
să afirme tot mai des că spațiul rural necesită dezvoltarea și a altor tipuri de
activități specifice, precum: industrie rurală, artizanat, servicii productive
relaționate cu agricultura și servicii neproductive ce deservesc populația rurală19.
1.1.2. Spațiul rural – clasificare și tipologie
Delimitarea spațiului rural și clasificarea acestuia are la bază o multitudine
de criterii socioeconomice. În Uniunea Europeană „cel mai utilizat criteriu pentru
delimitarea frontierei dintre spațiul rural și spațiul urban este densitatea
populației. Hărțile elaborate pe baza multiplelor praguri ale densității populației
(8 loc/km2, 50 loc/km2, 100 loc/km2 etc.) evidențiază, aparent, diferitele modele
de ocupare a teritoriilor… însă, utilizarea densității populației drept criteriu
principal în procesul definirii spațiului rural, este adesea considerată o metodă
aproximativă și neadecvată pentru elaborarea politicilor publice”20. Desigur că
există și alte criterii de clasificare, precum: ponderea populației ocupate în
agricultură (USA); ponderea ramurilor agricole, piscicole și forestiere, inclusiv a
industriilor conexe, în economie (Rusia) etc.21.
16 Popescu A., 2002, Dezvoltare rurală, Ed. Univers, București.
17 Hâncu C., 2004, Dezvoltare rurală, Ed. Matrix Rom, București.
18 Bold I., Buciuman E. și Drăghici M., 2003, Spațiul rural: definire, organizare, dezvoltare, Ed.
Mirton, Timişoara.
19 Dona I., 2006, Dezvoltare rurală. Note de curs, Departament ID, USAMV, București.
 D., Florian V. (coord), 2007, Economia rurală din România, Ed. Terra Nostra, Iași.
20 Gavrilescu
21 GeambașuT. și Alecu I.N., 2014, Conceptual approaches of the rural space in Agrarian
Economy and Rural Development, Realities and Perspectives for Romania, vol. 5, pp. 8-12.
Economie rurală
32
1.1.2.1. Nomenclatorul unităților teritoriale pentru statistică (NUTS)
Nomenclatorul NUTS a fost stabilit de Eurostat în scopul delimitării
unităților teritoriale din cadrul Uniunii Europene. Deși clasificarea NUTS nu are
în sine o valoare legală, aceasta a fost utilizată în cadrul legislației comunitare
încă din 198822. Sistemul de clasificare a fost definitivat în 199923 și presupunea
următoarele niveluri:
- NUTS 0 – nivelul statal;
- NUTS 1 – nivelul macroregiunilor;
- NUTS 2 – nivelul regiunilor statistice, unități de bază ale politicii
regionale;
- NUTS 3 – nivelul departamentelor, al județelor;
- NUTS 4 – nivelul microregiunilor;
- NUTS 5 – nivelul local – așezările rurale și urbane.
Sistemul de clasificare a suferit însă o serie de modificări, respectiv:
2001 – Eurostat, împreună cu institutele naționale de statistică a stabilit
nivelele NUTS 1, 2 și 3 pentru țările în curs de aderare în 2004 și 2007;
2003 – nomenclatorul stabilește subdiviziunile teritoriale ale UE-25, respectiv:
89 regiuni NUTS 1; 254 regiuni NUTS 2 și 1214 regiuni NUTS 3;
2006 – nomenclatorul stabilește subdiviziunile teritoriale ale UE-27,
respectiv: 97 regiuni NUTS 1; 271 regiuni NUTS 2 și 1303 regiuni NUTS 3;
2008 – se iau în considerare alte 3 țări candidate (Macedonia, Muntenegru și
Turcia) și 4 țări EFTA (Islanda, Liechtenstein, Norvegia și Elveția);
2010 – Regulamentul CE 31/201124 prezintă nomenclatura NUTS 2010,
valabilă începând cu anul 2012, respectiv: 122 regiuni NUTS 1; 296
regiuni NUTS 2 și 1321 regiuni NUTS 3.
Actualizarea nomenclatoarelor NUTS s-a realizat prin programul ESPON a
cărui derulare a condus la crearea unei baze de date, armonizată cu datele
Eurostat, pentru toate statele membre și candidate (http://database.espon.eu).
1.1.2.2. Tipologia spațiului rural conform Eurostat-OCDE
O altă clasificare a zonelor rurale a fost elaborată de Organizația pentru
Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), care a venit să completeze
clasificarea Eurostat. Scopul principal l-a reprezentat elaborarea analizelor și
comparațiilor internaționale viabile privind condițiile din mediul rural și evoluția
acestora. OCDE a propus, ca la nivel local (NUTS 5), comunitățile să fie
22 Consiliul Europei, 1995, La Charte européenne de l’espace rurale – un cadre politique pour le
developpement rural, Strasbourg.
23 Eurostat, http://ec.europa.eu/eurostat
24 Comisia Europeană, 2011, Commission Regulation (EU) No. 31/2011 of 17 January 2011.
Capitolul 1. Spațiul rural
33
catalogate drept rurale dacă densitatea populației este mai mică de 150
locuitori/km2. Luarea în considerare doar a densității populației a creat însă
confuzii. În aceste condiții, OCDE introduce alte două criterii25
- procentul populației care trăiește în comunitățile rurale, identificându-se
trei categorii de zone26:
predominant rurale – peste 50% din populație trăiește în comunități
rurale;
semnificativ rurale – între 15% și 50% din populație trăiește în
comunități rurale;
predominant urbane – sub 15% din populație trăiește în comunități
rurale.
- dimensiunea centrelor urbane. Astfel: o regiune este considerată
intermediară dacă are în componență un centru urban cu peste 200000 de
locuitori și a cărui populație reprezintă nu mai puțin de 25% din totalul
populației regiunii; o regiune intermediară este clasificată ca predominant
urbană dacă include un centru urban cu peste 500000 de locuitori și a
cărui populație reprezintă nu mai puțin de 25% din totalul populației
regiunii.
OCDE, în anul 2010, a elaborat o tipologie revizuită a zonelor
urbane/rurale, care stabilește 5 categorii de regiuni, luând în considerare distanța
față de centrele urbane (criteriul accesibilității)27. Pornind de la această metodologie
Comisia Europeană (DGAGRI – Direcția Generală pentru Agricultură și
Dezvoltare Rurală) a proiectat gruparea localităților, pornind de la dimensiunea
populației și densitatea acesteia, în trei categorii:
- regiune predominant urbană – ponderea populației rurale este sub 20%;
- regiune intermediară – ponderea populației rurale este între 20% și 50%;
- regiune predominant rurală – ponderea populației rurale este peste 50%.
Tipologia a împărțit populația urbană și rurală „folosind celulele de rețea
(celulele-grilă cu o densitate a populației de minim 300 de locuitori pe km2 și o
populație de cel puțin 5000 locuitori sunt clasificate ca urbane)... o dimensiune
suplimentară se aplică la regiunile intermediare și predominant rurale: aproape de
oraș – cel puțin 50% din populația zonei locuiește la mai puțin de 45 de minute de
mers pe șosea până la un oraș cu cel puțin 50000 de locuitori; la distanță – toate
celelalte”28.
25 OECD, 2009, Regional typology: Updated statistics.
26 ComisiaEuropeană, 1997, Directorate General for Agriculture, CAP 2000 Working Document –
Rural developments, 1997.
27 OECD, 2011, OECD Regions at a Glance, OECD Publishing, Paris.
28 ADR Vest, 2014, Dezvoltare urbană.
Economie rurală
34
1.1.3. Amenajarea spațială rural-urban în România
Teritoriul României este împărțit din punct de vedere administrativ în
următoarele unități administrative-teritoriale29: sat – cea mai mică unitate teritorială,
având caracteristicile așezărilor de tip rural; comună – unitatea administrativteritorială
care cuprinde populația rurală unită prin comunitate de interese și
tradiții, fiind alcătuită din unul sau mai multe sate (din care unul este reședință de
comună); oraș – concentrare umană cu o funcție administrativă și un mod de viață
specific ariilor urbane și o structură profesională a populației în care predomină
cea ocupată în ramurile neagricole; municipiu – oraș cu un rol economic, social,
politic și cultural însemnat având, de regulă, funcție administrativă; județ –
unitatea administrativ-teritorială tradițională în România, alcătuită din orașe și
comune, în funcție de condițiile geografice, economice, social-politice și de
legăturile culturale și tradiționale ale populației.
1.1.3.1. Definirea spațiului rural în România
În România, spațiul rural a fost reglementat prin Legea nr. 2/1968 privind
organizarea teritoriului30 și Legea nr. 351/200131 privind aprobarea Planului de
amenajare a teritoriului național –Secțiunea V – Rețeaua de localități. Astfel,
ierarhizarea localităților pe ranguri este următoarea:
- „rangul 0 – capitala României, municipiu de importanță europeană;
- rangul I – municipii de importanță națională, cu influență potențială la
nivel european (11 municipii);
- rangul II – municipii de importanță interjudețeană, județeană sau cu rol
de echilibru în rețeaua de localități (81 de municipii);
- rangul III – orașe (172 de orașe, frecvent de talie demografică mică și
medie);
- rangul IV – sate reședință de comună (2686);
- rangul V – sate componente ale comunelor și sate aparținând municipiilor
și orașelor (13092)”.
Conform Legii nr. 351/2001, prin localitate rurală se înțelege: „acea
localitate în care majoritatea forței de muncă se află concentrată în agricultură,
silvicultură, pescuit, oferind un mod specific și viabil de viață locuitorilor săi, și
care prin politicile de modernizare își va păstra și în perspectivă specificul rural,
sau majoritatea forței de muncă se află în alte domenii decât cele agricole,
silvice, piscicole, dar care oferă în prezent o dotare insuficientă necesară în
29 INS,Statistică teritorială 2014.
30 Legea nr. 2/1968 privind organizarea teritoriului.
31 Legea nr. 351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional, Secţiunea V –
Reţeaua de localităţi.
Capitolul 1. Spațiul rural
35
vederea declarării ei ca oraș și care prin politicile de echipare și modernizare va
putea evolua spre localitățile de tip urban” (Anexa nr. 1. Definirea principalilor
termeni utilizați).
Pentru armonizarea cu sistemul NUTS, în condițiile pregătirii procesului de
aderare la Uniunea Europeană, în 1998 a fost adoptată Legea nr. 151 privind
dezvoltarea regională32, prin care au fost înființate opt regiuni de dezvoltare:
Nord-Est, Sud-Est, Sud, Sud-Vest, Vest, Nord-Vest, Centru și București. Dar, în
cadrul celor opt regiuni de dezvoltare spațiul rural nu este reprezentat uniform ca
suprafață și populație. În aceste condiții, pentru accesarea fondurilor de preaderare
(în special SAPARD) de către comunitățile rurale, s-a apelat la definiția
spațiului rural elaborată prin Legea nr. 2/1968, care precizează:
- „spațiul rural este constituit din toate comunele din România”;
- comuna este „unitatea administrativ-teritorială ce cuprinde populația
rurală unită prin interese comune și tradiții”.
Definiția a fost însă foarte vagă și a condus la numeroase probleme de
încadrare a unor localități, din punct de vedere al eligibilității, ca aparținând
spațiului rural. În aceste condiții, spațiul rural a fost redefinit în anul 2004
(Ordinul nr. 173/200433) ca urmare a necesității adaptării obiectivelor prevăzute
de Strategia agricolă și rurală pentru aderarea României la Uniunea Europeană și a
urmărit transpunerea în legislația românească a Regulamentului nr. 1296/1996
privind Carta europeană a spațiului rural. Astfel:
„Spațiul rural se definește prin componenta teritorială și caracteristici
dominante… Componenta teritorială a spațiului rural are în vedere zona
geografică interioară și/sau de coastă, aparținând fondului funciar al
României, cuprinzând terenuri cu destinație agricolă, forestieră și/sau
aflate permanent sub ape, precum și cele intravilane, așa cum sunt
prevăzute în… Legea fondului funciar nr. 18/1991… Zona geografică… va
corespunde spațiului rural dacă sunt dominante, individual sau cumulativ,
următoarele caracteristici: a) majoritatea terenurilor sunt utilizate
pentru: activități economice de producție și valorificare a producției
agricole, silvice, piscicole și de acvacultură, precum și activități de
protecție și conservare a mediului; activități economice neagricole:
32 Legea nr. 151/1998 privind dezvoltarea regională.
33 Ordinul nr. 173/2004 privind definirea și caracterizarea noțiunii de spațiu rural. Ordinul
173/160/93 din 3 martie 2004, emis de Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale,
publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 323 din 14 aprilie 2004. Precizăm că acest
ordin a fost în vigoare de la 14.04.2004 până la 06.05.2005 fiind abolit și înlocuit de Ordinul
nr. 143/2005.
Economie rurală
36
meșteșugărești și de mică industrie, pentru prelucrarea și valorificarea
materiilor prime preponderent locale, artizanat, servicii și alte asemenea;
activități economice de agrement si turism; b) populația locală este sub
nivelul de 5.000 de locuitori” (articolele 1, 2, 3a și 3b).
Ordinul menționat anterior a fost abrogat în anul următor, când, prin Ordinul
nr. 143/200534, se precizează că prin spațiu rural „sunt definite zonele aparținând
comunelor, precum și zonele periurbane ale orașelor sau municipiilor, în care se
desfășoară, cu respectarea prevederilor legislației în vigoare, activități încadrate
în următoarele domenii economice: producție agricolă vegetală și/sau
zootehnică, silvică, de pescuit și acvacultură; procesarea industrială a produselor
agricole, silvice, piscicole și de acvacultură, precum și activități meșteșugărești,
artizanale și de mică industrie; servicii de turism și de agrement rural” (articolele
1a, 1b, 1c).
Ținând cont de faptul că scopul principal al acestor documente legislative a
fost acela de a extinde oportunitățile de finanțare din perioada de preaderare, în
anul 2006 (OUG nr. 7/200635) s-a adus o completare, respectiv: „spațiul rural este
format din satele componente ale comunelor și satele aparținând orașelor și
municipiilor și zonelor periurbane” (art. 3). Această definiție a fost utilizată în
perioada 2007-2013 și va fi valabilă și în perioada 2014-2020. Explicația constă în
faptul că România nu a adoptat noua tipologie (Eurostat-OCDE), având în
continuare propria metodologie de definire a spațiului rural. Deci, ce trebuie
reținut este faptul că în România teritoriul este împărțit din punct de vedere
administrativ în sate, comune, orașe, municipii și județe, iar dintre acestea satul și
comuna sunt specifice spațiului rural. Cu toate acestea, se încearcă prin diferite
demersuri legislative considerarea satelor componente ale orașelor care au sub
25.000 de locuitori ca fiind rurale pentru a li se permite să acceseze și să utilizeze
fondurile europene destinate dezvoltării rurale. Dar situația rămâne în continuare
ambiguă atâta timp cât, contrar Ordonanței nr. 7/2006, satele aparținătoare unui
oraș nu pot face parte din aria de acoperire a unui GAL separat de orașul de care
sunt legate administrativ.
34 Ordinul nr. 143/2005 privind definirea şi caracterizarea spaţiului rural, emis de Ministerul
Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltare Rurală, Ministerul Administrației și Internelor, publicat în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 382 din 06.05.2005.
35 Ordonanţa de Urgență nr. 7/2006 din 19 ianuarie, privind instituirea Programului de dezvoltare a
infrastructurii şi a unor baze sportive din spaţiul rural, emisă de Guvernul României, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 27 ianuarie 2006.
Capitolul 1. Spațiul rural
37
1.1.3.2. Delimitarea spațiului rural conform metodologiei NUTS (INS)
Conform Nomenclatorului Unităților Teritoriale Statistice (NUTS) 36 și
reglementărilor Europene emise de Eurostat pentru nivelul de clasificare
teritorială, structura teritorială a României, asimilabilă NUTS, este următoarea
(Harta 1.1):
- Nivel NUTS 0: România;
- Nivel NUTS 1: 4 macroregiuni; nu sunt unități administrativ-teritoriale și
nu au personalitate juridică; sunt constituite pentru a asigura colectarea,
elaborarea și difuzarea statisticilor regionale amortizate la nivelul Uniunii
Europene (Legea nr. 315/200437);
- Nivel NUTS 2: 8 regiuni de dezvoltare, cu o populație medie de 2,8 mil.
locuitori; acestea sunt unități teritoriale (nonadministrative), constituite
prin reuniunea mai multor județe; nu sunt unități administrativ-teritoriale
și nu au personalitate juridică; sunt constituite pentru a asigura cadrul de
elaborare, implementare și evaluare a politicilor de dezvoltare regională
(Legea nr. 315/2004);
- Nivel NUTS 3: 42 județe, ce reflectă structura administrativ-teritorială a
României
- Nivel NUTS 4: nu se folosește38, deoarece nu s-au identificat asocieri de
unități teritoriale;
- Nivel NUTS 5: 103 municipii; 217 orașe; 792 localități componente ale
municipiilor și orașelor; 2861 comune; 12957 sate, din care 470 aparțin
de municipii și orașe (31.12.2014).
36 Nomenclatorul are rolul de a localiza regiunile şi graniţele regionale în scop informaţional, scala
de clasificare depinzând de caracteristicile fiecărei ţări. În funcţie de diferite variabile luate în
considerare, datele statistice regionale sunt structurate pe 5 nivele NUTS, astfel: NUTS I – regiuni
majore socioeconomice ce grupează mai multe regiuni de bază; NUTS II – Regiuni de bază;
NUTS III – regiuni care sunt prea mici pentru analize economice complexe; NUTS IV – Nivelul 1
de Unităţi Administrative Locale (Local Administrative Units – LAU level 1); NUTS V – Nivelul
2 LAU cuprinde municipalităţi sau unităţi echivalente.
37 Legea nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională în România.
38 În România, nivelul NUTS 4, nivelul microregiunilor, nu a fost încă organizat. În general,
microregiunile se formează ocazional, pe baza parteneriatului voluntar al unor administraţii
comunale, în cadrul unor programe sau proiecte.
Economie rurală
38
Harta 1.1. România – organizarea administrativ-teritorială
Sursa: INS, Statistică teritorială 2014.
Luând în considerare structura rețelei de localități rurale, teritoriul rural
ocupa în anul 2014 o suprafață de 212,7 mii de km2 ceea ce reprezintă circa 89%
din suprafața țării. Pe acest teritoriu locuia o populație de 9714 mii locuitori,
reprezentând 43,6% din populația totală39, densitatea populației rurale era de 45,7
locuitori/km², valoare ponderală redusă, comparativ cu cea înregistrată la nivel
național (93,5 loc/km²)40.
În același timp, la 1 iulie 2014, în mediul urban aveau domiciliu 12,6
milioane persoane, reprezentând peste jumătate din populația țării. Din cele 320
municipii și orașe, 85,6% aveau o populație sub 50000 de locuitori, reprezentând
18,1% din populația țării și 32,1% din populația urbană. Orașele mari (cu peste
100000 de locuitori) dețin 30,9% din populația țării și 54,7% din populația
urbană.
În mediul rural, în cadrul celor 2861 de comune locuiau 9,7 mil. persoane,
iar mărimea medie a unei comune din punct de vedere al numărului de persoane
cu domiciliul în localitatea respectivă a fost de 3,4 mil. persoane (valorile
individuale variază între 24941 locuitori în comuna Florești (județul Cluj) și 131
39 INS,
România în cifre 2015.
Tempo-online (populația României pe localități la 1 ianuarie 2015).
40 INS,
Capitolul 1. Spațiul rural
39
locuitori în comuna Bătrâna (județul Hunedoara). De asemenea, în 21 dintre
județele țării populația din mediul rural este preponderent de sex masculin (Alba,
Bacău, Bistrița-Năsăud, Botoșani, Brașov, Brăila, Constanța, Covasna, Galați,
Gorj, Harghita, Iași, Maramureș, Mehedinți, Mureș, Neamț, Olt, Sibiu, Suceava,
Tulcea și Vaslui).
Gruparea comunelor după numărul de locuitori ne relevă următoarele:
58,7% din numărul de comune au între 2000 și 5000 de locuitori; 17% au peste
5000 locuitori, fiind situate în special în jurul marilor orașe; 24,3% au sub 2000 de
locuitori; populația medie a unei comune era de 3396 locuitori (tabelul 1.1). Satele
aflate în componența comunelor prezintă o mare varietate sub aspectul numărului
de locuitori, dimensiunea demografică variind, de la cele care au doar câțiva
locuitori, până la sate cu peste 9000 de locuitori.
Tabelul 1.1. Gruparea comunelor după numărul de locuitori la 01.07.2014
Număr de locuitori Număr de comune % Număr de locuitori %
Total 2861 100,0 9714936 100,0
Sub 1000 90 3,1 67525 0,7
1000-1999 607 21,2 949645 9,8
2000-4999 1679 58,7 5381728 55,4
5000-9999 446 15,6 2858840 29,4
10000 și peste 39 1,4 457198 4,7
Sursa: Anuarul Statistic al României 2014.
Gruparea județelor după numărul de comune indică faptul că cele mai
semnificative concentrări le găsim în grupa 51-60 de comune și în cea cu peste 80
de comune în județ (tabelul 1.2).
Tabelul 1.2. Gruparea județelor după numărul de comune la 31.12.2013
Specificare Nr. județe
pana la 40 comune 3
41-50 3
51-60 9
61-70 8
71-80 4
peste 80 14
Total 41
* Exclusiv municipiul București.
Sursa: Anuarul Statistic al României 2014.
Gruparea județelor în funcție de numărul de sate deținute indica la sfârșitul
anului 2013 o repartiție relativ echilibrată a numărului de județe cu privire la
numărul și dimensiunea satelor, astfel: 19 județe aveau în componență până la 300
de sate, iar alte 19 județe aveau între 300 și 500 de sate (tabelul 1.3).
Economie rurală
40
Tabelul 1.3. Gruparea județelor după numărul de sate la 31.12.2013
Specificare Nr. județe
pana la 200 sate 11
201-300 8
301-400 9
401-500 10
peste 500 sate 3
Total 41
* Exclusiv Municipiul București.
Sursa: Anuarul Statistic al României 2014.
Prin Legea nr. 151/1998 41 , privind dezvoltarea regională, a fost creată
modalitatea legală prin care s-au asociat un număr de 4 până la 7 județe învecinate
și au alcătuit 8 regiuni statistice, ce reprezintă cadrul de implementare și de
evaluare a politicii de dezvoltare regională. Regiunile de dezvoltare sunt definite
ca fiind ,,zone ce corespund unor grupări de județe, constituite prin asociere
voluntară pe bază de convenție semnată de reprezentanții consiliilor județene și,
respectiv, ai Consiliului general al Municipiului București”42. Regiunile reprezintă
nivelul NUTS 2 conform clasificării teritoriale a Uniunii Europene.
Particularitățile demografice și teritorial-administrative ale regiunilor de dezvoltare
sunt prezentate în tabelul 1.4.
Tabelul 1.4. Organizarea teritorial-administrativă și particularitățile demografice pe regiuni
statistice la 31.12.2013
Specificare România Nord-
Est Sud-Est Sud Sud-
Vest Vest Nord-
Vest Centru București-
Ilfov
Suprafața
totală (kmp) 238391 36850 35762 34453 29212 32034 34159 34100 1821
% 100,0 15,5 15,0 14,5 12,3 13,4 14,3 14,3 0,8
Populația
totală –mil loc 19,947 3,273 2,509 3,085 2,033 1,818 2,590 2,355 2,283
% 100,0 16,4 12,6 15,5 10,2 9,1 13,0 11,8 11,4
Populația
rurală
–mii loc
9,198 1,912 1,170 1,866 1,097 0,696 1,227 0,994 0,236
% 100,0 20,8 12,7 20,3 11,9 7,6 13,3 10,8 2,6
Nr. orașe și
municipii 320 46 35 48 40 42 43 57 9
% 100,0 14,4 10,9 15,0 12,5 13,1 13,4 17,8 2,8
Nr. comune 2861 506 355 519 406 281 403 357 32
% 100,0 17,7 12,4 18,1 14,2 9,8 14,1 12,5 1,1
Sursa: INS, Anuarul Statistic al României 2014, Tempo-online.
41 Legea a fost abrogată de Legea nr. 315/2004 care înlocuieşte denumirea de Agenţie Naţională
pentru Dezvoltare Regională cu Ministerul Dezvoltării şi Prognozei.
42 Guvernul României şi Comisia Europeană, 1997, Carta verde. Politica de dezvoltare regională în
România.
Capitolul 1. Spațiul rural
41
Din situația prezentată se observă următoarele aspecte:
- Regiunea Nord-Est raportată la dimensiunea demografică și
administrativ-teritorială a întregii țări deține cea mai mare suprafață
(15,5%), populație (16,4%) și populație rurală (20,8%);
- Regiunea Sud prezintă un preponderent caracter rural datorat ponderii
ridicate de comune (18,1%) și preponderenței populației rurale (20,3%)
în contextul în care se situează pe al doilea loc în ceea ce privește
populația totală (15,5%);
- deși s-a urmărit ca toate cele opt regiuni de dezvoltare să dispună de
aproximativ același potențial demografic, regiunile Vest, Sud-Vest și
București dispun de cel mai mic potențial demografic.
1.1.3.3. Delimitarea spațiului rural conform metodologiei Eurostat-OCDE
Conform metodologiei OCDE de clasificare a regiunilor rurale la nivelul
NUTS 3, în România regiunile predominant rurale totalizează 59,8% din teritoriu
și 45,0% din populație (tabelul 1.5). Dacă ne referim la spațiile intermediare,
atunci putem aprecia că, spațiul rural se întinde pe aproximativ 99% din suprafață,
cuprinzând 89% din populație.
Tabelul 1.5. Caracteristicile spațiului rural după tipologia Eurostat-OCDE (2013)
Specificare România
Regiuni
predominant
urbane
% Regiuni
intermediare %
Regiuni
predominant
rurale
%
Suprafață totală –
km2 238391 1821 0,76 94025 39,44 142545 59,79
Suprafață utilizată
totală – km2 230021 1759 0,76 91819 39,92 136443 59,32
Populație – mil.
locuitori 20,020 2,282 11,40 8,726 43,58 9,012 45,02
Densitatea
populației – loc/km2 87,0 1297,5 - 95,0 - 66,1 -
Sursa: Eurostat.
1.2. Dimensiunile spațiului rural românesc
Spațiul rural românesc este definit, în principal, de dimensiunile economice
și sociale și, în egală măsură, de calitatea vieții (de aspectele obiective, specifice
infrastructurii de bază).
1.2.1. Dimensiunea economică
În cadrul spațiului rural românesc agricultura reprezintă ramura de activitate
cea mai importantă, concentrând aproximativ 30% din populația ocupată (și chiar
peste 40% în regiunile predominant rurale). Sectorul micilor întreprinderi este foarte
redus, iar activitățile turistice rurale s-au dezvoltat în special în zonele cu potențial.
Economie rurală
42
Sectorul agricol
Aportul agriculturii la formarea PIB a fost în scădere în ultimele decenii. Cu
o pondere de doar 4,7% în PIB în anul 2014, agricultura a generat circa 31,6 mld.
lei valoare adăugată brută (VAB). Aceasta a fost devansată de creșterea ramurilor
secundare, mai ales a industriei care a reprezentat circa 30% din VAB. Fenomenul
este comun la nivel european, dar cu toate acestea ponderea agriculturii
devansează cu mult ponderea înregistrată în UE-27 de 1,7%. Nivelul scăzut al
VAB din agricultură a fost însoțit de o scădere în perioada postaderare a
investițiilor nete, acestea menținându-se sub 4% din totalul investițiilor atrase de
țara noastră.
Nivelul redus al investițiilor și creșterea foarte mică a VAB nu permit
îmbunătățirea gradului de înzestrare tehnică a exploatațiilor agricole sau
îmbunătățirea sistemelor de irigație. Conform Ministerului Agriculturii și
Dezvoltării rurale (MADR)43, dotarea unui fermier român este de 350 euro în
imobilizări corporale/fermier față de circa 9000-9200 euro în UE-15, suprafața
agricolă amenajată pentru irigații (circa 3,1 mil. ha în 2012) reprezintă doar 1,2%
din suprafața agricolă utilizată, iar spațiile de depozitare existente sunt insuficiente
(se acoperă, spre exemplu, doar 20% din necesarul de condiționare pentru
producția de fructe și legume și doar 40% din necesarul de depozitare la producția
de cartofi). Desigur că există mai mulți factori care influențează dezvoltarea slabă
a agriculturii în perioada postaderare, precum: dimensiunea fizică și economică
redusă a exploatațiilor agricole, numărul foarte mic al structurilor asociative,
sistemul de creditare și garantare deficitar, schimbările climatice etc.
Această situație a determinat ca în anul 2012 productivitatea muncii din
agricultură să fie de 10525,3 lei/persoană ocupată (circa 2460 euro), de aproape 5
ori mai mică decât media europeană și de circa 8 ori mai mică decât în industrie
sau construcții.
Sectorul întreprinderilor mici și mijlocii
Conform INS, numărul întreprinderilor mici și mijlocii cu activitate
nonagricolă din mediul rural este foarte redus, majoritatea fiind concentrate în
orașe (doar circa 18% în 2011). De altfel, în anul 2011, la nivel național,
densitatea IMM-urilor la 1000 de locuitori la nivel național a fost de 23,7 față de
doar 9,6 în mediul rural44. Deși se constată o creștere față de anul 2006 (22,6 la
nivel național și 7 în mediul rural), acest fenomen a avut loc mai mult pe fondul
scăderii populației, și nu a efectelor economice postaderare.
43 MADR, 2014, Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2014-2020.
44 Ibidem.
Capitolul 1. Spațiul rural
43
Economiile rurale sunt caracterizate de un nivel minim de dezvoltare pentru
că nu dispun de o infrastructură organizațională modernizată : există, aproximativ
850 de cooperative meșteșugărești, sub 100 de societăți cooperatiste iar ca o
tendință generală, se remarcă faptul că, numărul afacerilor nonagricole și cel
specific unităților cu caracter productiv, înregistrează valori reduse. Lipsa
perspectivelor de pe piața muncii determină concentrarea forței de muncă rurale în
zonele urbane și periurbane.
Dezvoltarea afacerilor la scară mică este recunoscută ca fiind sursa cea mai
importantă de locuri de muncă/obținere de venituri în spațiul rural, atât pentru
economiile deja dezvoltate, cât și pentru cele în curs de dezvoltare.
Sectorul turistic
Activitățile turistice au cunoscut în rândul serviciilor rurale cea mai mare
dezvoltare. În ultimul deceniu, în urma definitivării legislației specifice și mai ales
după acordarea fondurilor postaderare, s-a înregistrat o dublare a locurilor de
cazare în pensiunile rurale și agroturistice, acestea reprezentând în prezent peste
90% din structurile cu capacități de cazare.
1.2.2. Dimensiunea socială
Populația rurală a României era formată în anul 2014 din circa 9,7 mil.
persoane, respectiv 43,6% din populația totală. Populația a fost în scădere în
ultimele decenii pe fondul atât al sporului natural negativ (rată de mortalitate mai
ridicată decât rata natalității), cât și al emigrării populației. Scăderea natalității va
avea drept consecință directă în viitor reducerea forței de muncă, pe fondul
scăderii populației școlare, a necesarului de cadre didactice și a scăderii implicite
a accesului la educație pentru comunitățile rurale.
Modificările de pe piața forței de muncă postaderare sunt nesemnificative,
rata de activitate menținându-se în jurul valorii de 65% și rata de ocupare în jurul
valorii de 61%, în timp ce rata șomajului a ajuns în anul 2014 la 5,3% (sub media
pe țară de 6,8%). Se constată de asemenea o ușoară scădere a populației active atât
pe fondul reducerii populației, cât și al îmbătrânirii acesteia, dar totodată și o
ocupare insuficientă a populației rurale.
Bazinul de muncă din mediul rural prezintă un potențial foarte ridicat, dar
oportunitățile de pe piața forței de muncă sunt reduse, majoritatea populației fiind
implicată în activități specifice agriculturii de subzistență și semisubzistență.
Astfel, la nivelul anului 2014 peste 60% din populația rurală era ocupată în
agricultură, dar trebuie să ținem cont că există localități rurale unde acest procent
depășește 80% (conform MADR). În aceste condiții, s-a ajuns ca aproape 45% din
populația ocupată rurală să fie formată din lucrători pe cont propriu și lucrători
Economie rurală
44
familiali neremunerați, cu activitate principală agricultura. Aceasta reflectă mai
curând dimensiunea ridicată a agriculturii de subzistență și lipsa alternativelor de
pe piața muncii decât spiritul antreprenorial al populației rurale.
Menținerea caracterului preponderent agricol a vieții rurale și slaba eficiență
a acestui sector sunt consecințe directe ale educației scăzute a populației, care deși
s-a îmbunătățit ușor în perioada postaderare, rămâne un fenomen dominant.
Astfel, în mediul rural, doar circa 5% din populația ocupată are studii superioare,
circa 30% are studii liceale și postliceale și doar circa 20% studii profesionale.
Ponderea semnificativă a persoanelor cu studii gimnaziale, 38,2%, reflectă gradul
instrucțional redus al populației ocupate din mediul rural.
De asemenea, reducerea numărului liceelor agricole, concomitent cu
scăderea numărului absolvenților au contribuit la scăderea nivelului de instruire a
managerilor exploatațiilor agricole. Astfel, conform MADR, doar circa 2,5%
dintre managerii exploatațiilor agricole au absolvit forme de învățământ agricol
(în condițiile în care la nivel european procentul este de circa 30%), majoritatea
bazându-se pe experiența practică agricolă.
În condițiile în care formarea continuă se află încă într-un stadiu incipient de
manifestare (sub 2% din populația rurală a participat la astfel de cursuri)
considerăm că mediul rural va rămâne în viitorul apropiat cu o forță de muncă
slab pregătită profesional, iar pe termen lung, dacă luăm în considerare
fenomenele sociodemografice (reducerea natalității și abandonul școlar) estimăm
că mediul rural se va confrunta cu grave probleme sociale dacă nu se vor adopta
măsuri și intervenții adecvate.
1.2.3. Dimensiunea serviciilor de bază
Drumurile județene și comunale au o lungime de 68090 km din care 20,7%
sunt modernizate, 32,2% sunt pietruite și 16,0% de pământ (impracticabile în
perioadele cu precipitații). Deși lungimea rețelelor de distribuție a apei și de
canalizare a crescut, accesul la acestea rămâne redus: 71,7% din localități au acces
la apă potabilă, 23,5% la canalizare și 23,0% la sistemul de gaze naturale.
De asemenea, mediul rural prezintă deficiențe și în ceea ce privește
infrastructura educațională, sanitară și culturală. Creșele sunt inexistente, grădinițele
reprezintă doar 7% din totalul național, iar numărul școlilor profesionale a
scăzut considerabil. Numărul locuitorilor din mediul rural la un medic era în 2014
de 1734,2, de peste 4 ori mai mare decât în mediul urban.
Accesul la informație prezintă p îmbunătățire, la nivelul anului 2014,
ponderea gospodăriilor cu acces la internet în bandă largă atingând 37%, cu mult
totuși sub nivelul celor din mediul urban.
Capitolul 1. Spațiul rural
45
Bibliografie
Black R., Buller H. și Hoggart K., 1995, Rural Europe: identity and change. Arnold, London
Bold I., Buciuman E. și Drăghici M., 2003, Agricultural exploiting: definition, organization,
development, Ed. Mirton, Timișoara
Bold I., Buciuman E. și Drăghici M., 2003, Spațiul rural: definire, organizare, dezvoltare.
Ed. Mirton, Timișoara
Ciparisse G., 1999, Thésaurus Multilingue du Foncier, Rome: FAO, versiunea franceză,
republicată în 2005
Cloke P., 2006, Conceptualizing rurality. Handbook of rural studies, 18-28, London, SAGE
Cloke P. și Park C.C., 2013, Rural Resource Management (Routledge Revivals). Routledge,
reeditare carte din 1985
Clout H. D., 1993, European experience of rural development. Rural Development Commission
Dona I., 2006, Dezvoltare rurală, Note de curs, Departament ID, USAMV București
Gavrilescu D., Florian V. (coord), 2007, Economia rurală din România, Ed. Terra Nostra, Iași
Geamașu T. și Alecu I.N., 2014, Conceptual approaches of the rural space in Agrarian Economy
and Rural Development, Realities and Perspectives for Romania, vol. IV, pp. 8-12
Halfacree K.H., 1993, Locality and social representation: space, discourse and alternative
definitions of the rural. Journal of rural studies, 9(1), pp. 23-37
Hâncu C., 2004, Dezvoltare rurală, Matrix Rom, București
Kayser B., 1970, Nécessité et difficultés de l'aménagement de l'espace rural. Aménagement du
territoire et développement régional, Les faits, les idées, les intitutions, vol. 3, pp. 63-91,
Institut d'Études politiques, Grenoble et Paris
Kayser B., 1990, La renaissance rurale: sociologie des campagnes du monde occidental. Armand
Colin, Paris
Kayser B., Brun A, Cavailhès J., Lacombe P., 1994, Pour une ruralite choise, Edit. Aube, Datar
Lefebvre H., 1970, Du rural a l’urban, Paris: Efitions Antropos
Little J. și Austin P., 1996, Women and the rural idyll. Journal of rural studies, 12(2), pp. 101-111
Moseley M.J., 1980, Rural development and its relevance to the inner city debate. Rural
development and its relevance to the inner city debate, London, Social Science Research
Council
Popescu A., 2002, Dezvoltare rurală, Ed. Univers, București
*** ADR Vest, 2014, Dezvoltare urbană
*** Comisia Europeană, 1997, Directorate General for Agriculture, CAP 2000 Working
Document –Rural developments, 1997
*** Comisia Europeană, 2011, Commission Regulation (EU) No 31/2011 of 17 January 2011
*** Consiliul Europei, 1988, (EEC)/2052/88 on the tasks of the Structural Funds: O.J. L 185 of 15
July 1988
*** Consiliul Europei, 1995, La Charte européenne de l’espace rurale – un cadre politique pour le
developpement rural, Strasbourg
*** Consiliul Europei, Recomandarea nr. 1296/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului
Europei cu privire la Carta europeană a spațiului rural
*** Eurostat, 1999, Nomenclature of territorial units for statistics NUTS, Eurostat, Luxembourg.
*** Eurostat, http://ec.europa.eu/eurostat
Economie rurală
46
*** Guvernul României și Comisia Europeană, 1997, Carta verde. Politica de dezvoltare regională
în România
*** INS, Anuarul Statistic al României 2014
*** INS, România în cifre 2015
*** INS, Statistică teritorială 2014
*** INS, Tempo-online
*** Legea nr. 2/1968 privind organizarea teritoriului
*** Legea nr. 151/1998 privind dezvoltarea regională
*** Legea nr. 351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național –Secțiunea
V – Rețeaua de localități
*** Legea nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională în România
*** MADR, 2014, Programul Național de Dezvoltare Rurală 2014-2020
*** OECD, 2009, Regional typology: Updated statistics
*** OECD, 2011, OECD Regions at a Glance, OECD Publishing, Paris
*** Ordinul nr. 173/2004 privind definirea și caracterizarea noțiunii de spațiu rural. Ordinul nr.
173/160/93 din 3 martie 2004, emis de Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării
Rurale, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 323 din 14 aprilie 2004.
Precizăm că acest ordin a fost în vigoare de la 14.04.2004 până la 06.05.2005 fiind abolit și
înlocuit de Ordinul nr. 143/2005
*** Ordin nr. 143/2005 privind definirea și caracterizarea spațiului rural, emis de Ministerul
Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltare Rurală, Ministerul Administrației și Internelor, publicat
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 382 din 06.05.2005
*** Ordonanța de Urgență nr. 7/2006 din 19 ianuarie, privind instituirea Programului de
dezvoltare a infrastructurii și a unor baze sportive din spațiul rural, emisă de Guvernul
României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 27 ianuarie 2006