III.

GEOGRAFIA A Ș E Z Ă R I L O R

1. Considerații generale

Așezările se înscriu în peisajul geografic ca un element de o însemnătate deosebită. Urmare a

acestui fapt, orice analiză a spațiului geografic nu este posibilă fără a avea în vedere așezările umane ca
loc de rezidență a populației.
În România, cele 13 361 de așezări sunt repartizate astfel: 262 sunt orașe (80 dintre acestea
înscriindu-se în categoria municipiilor), pe teritoriul acestora având rezidența, în anul 1995, 54,9 din
populația țării, iar 13 099 sunt sate (2 687 dintre ele fiind centre de comune; numărul acestora a fost de 4
259 până la organizarea administrativ-teritorială din 1968).
Diferența între cele două categorii de așezări, urbane (orașele) și rurale (satele), este destul de
dificil de realizat, deoarece în cadrul unor așezări apare situația de limită chiar în condițiile apelării la cele
mai științifice criterii de clasificare. Foarte adesea, pentru încadrarea unei așezări la un tip sau altul (urban
sau rural), se are în vedere criteriul dimensional (al numărului de locuitori), care nu conduce însă, în toate
situațiile, la rezultate satisfăcătoare. Totuși, el constituie, mai ales în cazul așezărilor cu un număr ridicat
de locuitori, o modalitate dintre cele mai frecvent folosite pentru tipologia acestor semnificative
componente ale peisajului umanizat.
În situația folosirii criteriului dimensional, Organizația Națiunilor Unite, consideră orașe numai
așezările cu peste 20 000 locuitori. Plafonul este însă variabil de la o țară la alta: Argentina, Franța,
Portugalia (2 000 locuitori), Statele Unite și Thailanda (2 500 locuitori), Spania și Grecia (10 000
locuitori). Apar o serie de țări în care valorile sunt foarte reduse: Canada, Malayezia și Scoția consideră
oraș localitățile cu peste 1 000 locuitori, Islanda cu 300, iar Danemarca cu 250 locuitori. Sunt o serie de
state în care chiar comunele trebuie să aibă un anumit număr de locuitori: Olanda 20 000 locuitori, Elveția
10 000, Belgia și Auastria 5 000, iar în Germania, Cehia și Slovacia 2 000 locuitori.
La numeroase țări, apare o combinație a criteriului numeric cu alte criteri. Astfel, în Guatemala
un oraș trebuie să aibă cel puțin 1 500 locuitori și apă curentă, în timp ce în alte state nu se ține seama de
criteriul numărului de locuitori (în Chile sunt considerate centre urbane acele localități care au anumite
dotări de servicii, iar în Israel localitățile care au activității agricole (J.Beaujeau-Garnier și G. Chabot,
Geografia Urbană. Edit. ªt., 1971, în traducerea lui V. Gârbacea, p.37).
Dificultățile apărute în clasificarea orașleor au determinat o serie de legiferări în acest sens, cum
este cazul în Bulgaria, Anglia, Finlanda, Norvegia, Polonia, Republica Africa de Sud, Ungaria etc.
Conferințele europene de statistică, ținute la Praga în 1959 și Geneva în 1963, au recomandat a fi
considerată ca populație urbană ansamblul de persoane care locuiesc în grupuri de locuințe compacte, în
număr de minim 2 000, cu condiția ca pentru nucleele de sub 10 000 locuitori populația agricolă să nu
depășească 25% (J.B. Garnier, G. Chabot, op.cit.,p. 39).
Din cele expuse, rezultă că definirea orașului este diferită de la o regiune la alta, aceasta în raport
cu condițiile concrete ale fiecărui loc. “Pentru România s-a stabilit că orașul trebuie să fie un centru cu
o populație numeroasă, având funcții politico-administrative, un însemnat potențial industrial,
comercial și social-cultural, precum și multiple legături cu zona înconjurătoare, asupra căreia exercită
o infleunță economică și organizatorică”. În scopul diferențierii celor două categorii de așezări, în
România sunt luate în considerare mai multe criterii: dimensional (numărul de locuitori și suprafață vetrei
și a moșiei), funcțional (funcția principală a localității), gradul de înzestrare edilitar-gospodăresc etc.
Legea pentru îmbunătățirea împărțirii administrativ-teritoriale din anul 1968, prin care s-a
renunțat la organizarea pe regiuni și raioane, revenindu-se la județe, a stabilit, pe baza condițiilor
economice, social-politice și geografice următoarele unități administrative: județul, orașul și comuna,
fiecare dintre ele cu funcții bine precizate.

2. Așezările rurale
În funcție de evoluția societății, așezările rurale pot fi socotite ca o categorie geografico-umană într-o
continuă evoluție. “Indiferent la ce epocă istorică ne-am referi, așezările rurale trebuie privite drept
grupări de locuințe și de oameni ce-și desfășoara activitatea pe un anumit teriroriu, a căror înfățișare se
schimbă în funcție de caracterul formației social-economică” (ªandru I., Cucu V., 1969, p.39).
Analiza așezărilor rurale presupune cunoașterea elementelor componente ale acestora. În prezent,
satul se definește prin relația existentă între populație , vatră și țarină (terenul de muncă sau moșia etc.)
ca elemente esențiale ale oricăreia dintre așezările rurale.
Privitor la numărul așezările rurale, trebuie subliniat că această valoare a suferit modificări
semnificative în timp, desigur în sens pozitiv, pe măsura evoluției componentei geodemografice a
României. Fără a ne întoarece prea mult în timp, trebuie subliniat că un moment important de prag, în
această privință, îl reprezintă anul 1956, când un număr însemnat dintre cătune, sălașe, odăi etc, au fost
trecute în catgoria satelor, astfel încât în acel an s-a ajuns, pe teritoriul României, la un număr de 15 226
sate și 4 314 comune. De asemenea, existau 171 orașe (35 de subordonare regională și 135 de
subordonare raională, la acestea adugându-se și capitala țării).
Ulterior, prin modificarea a numeroase dintre sate, numărul acestora s-a redus treptat, în primul
rând în 1968, când a avut loc reorganizarea administrativ-teritorială a României, care a însemnat
revenirea la forma de organizare pe județe (în locul regiunilor și raioanelor). Urmare a situației
menționată, în anul 1968 numărul satelor a ajuns la 13 149, iar în 1977 la 13 124, dată după care n-au mai
fost înregistrate modificări esențiale, reducerea numărului acestora având loc prin trecerea unora dintre
ele în categoria orașelor (23 în anul 1989, două în 1995 etc).

2.2. Repartiția geografică

Populația rurală a României (45,1% din total, în 1955) trăiește în 13 099 așezări rurale (209 dintre
ele fiind localități componente ale municipiilor și orașelor), care sunt răspândite începând de la nivelul
Mării Negre și până la altitudinea de circa 1400 m. Densitatea așezărilor rurale, în medie de 5,5
localități/100 km2, nu este uniformă pe întregul teritoriu al țării, în zonele de câmpie și în unele depresiuni
înregistrându-se numai 3-4, în timp ce în Bazinul Arieșului, sudul Câmpiei Transilvaniei, Colinele
Tutovei, platformele Cotmeana și Cândești, Subcarpații dintre Buzău și Motru etc, apar până spre 15
localității/100 km2 sau chiar mai mult.
Situația menționata se pune foarte bine în evidență și la nivelul județelor (fig.19). Astfel, valorile
cele mai reduse al acestui indice (1-4 sate/100km 2) sunt caracteristice județelor din sudul și sud-estul țării,
corespunzătoare Câmpiei Române, Dobrogei și Deltei Dunării (Teleorman, Călărași, Ialomița, Brăila,
Constanța și Tulcea, în ultimul înregistrându-se numai 1,5 sate/100km 2, care reprezintă și numărul cel mai
scăzut pentru România. Se adaugă, apoi , unele județe din sud-vest (Timiș, Caraș-Severin), din partea
centrală (Sibiu, Brașov, Covasna, Harghita) și chiar din nord (Maramureș). Această situație se explica, în
primul rând, prin dispunerea satelor în depresiunile intramontane sau submontane, în zonele de câmpie,
Pod. Dobrogei și Delta Dunării, dar și ca urmare a specificului unora dintre locuitori (sașii în Transilvania
și șvabii în Banat, care prin colonizare au edificat, în ansamblu, sate mari).
Valorile cele mai ridicate (peste 7 sate/100km 2) caracterizează toate județele cu teritoriu în
Subcarpații Getici și Subcarpații Curburii (excepție Vrancea), la care se alătură apoi , cele din partea
centrală a Moldovei (Vaslui, Iași, Bacău), și unele din Transilvania (Mureș și Sălaj). Fenomenul de
risipire al așezărillor, cu deosebire pe latura estică a Munților Apuseni, a determinat, pentru județul Alba,
numărul cel mai ridicat de sate la 100km2 (10,5).
Factorii de determinare în repartiția așezărilor rurale, în principal orografici, hidrografici și
social-istorici, au avut consecințe și în ceea ce privește mărimea satelor de pe teritoriul României, asfel
încât în zonele de dealuri și coline apar localități cu un număr mic de locuitori, în timp ce în câmpii și
depresiuni sunt, obișnuit, centre relativ mari de populație.
 Numărul cel mai mare de așezări rurale caracterizează zona de coline și dealuri, între 200-600
m, unde s-au fixat în jur de 50% din totalul satelor, în timp ce în zona de câmpie sunt situate circa 43%
dintre localitățile rurale, iar în zona de munte apar aproximativ 7% din această categorie ale României.

2.2. Originea așezărilor rurale

Satul ca cel mai vechi loc de rezidență al populației,este cunoscut de foarte mult timp pe teritoriul
României. Convețuirea sedentară a unor colectivității de oamenii este atestată de numeroase urme
arheologice documentare, în acestea din urmă începând să fie menționate chiar din secolele X-XI, însă
cele mai multe apar înscrise din secolele XII-XV (Pascu ªt., 1960; Suciu C., 1967, 1968).
Satul și-a luat numele de la latinescul satus-um (= semnătură), iar cele daco-romane sunt
cunoscute sub denumirea de pagi și vicii. Între altele, urme ale unui vicus sau pages (sat sau cătun) au
fost identificate, foarte recent (1995), chiar în partea centrală a orașului Cluj-Napoca (prima bază de
funcționare a locuirii romane). Ocupațiile de bază ale locuitorilor erau agricultura, creșterea animalelor și
mineritul. Se păstrează până astăzi unele urme din perioada daco-romană, mai ales în zonele miniere din
Munții Apuseni (metale neferoase și feroase, relief antropogen), Podișul Transilvaniei și în Subcarpați
(exploatări de sare), precum și în locurile cu izvoare termale (Băile Herculane, Geoagiu-Băi,Călan etc.).
Urmărirea atentă a dovezilor arheologice și a documentelor ne arată că în cele mai numeroase
cazuri este vorba despre o continuitate a vetrei satelor încă din cele mai vechi timpuri (din neolitic și din
perioada daco-romană).
Cu cât ne întoarcem în istoria evoluției așezărilor, suntem obligați să recunoaștem că omul a fost
tot mai apropiat de natura. Acest fapt a determinat ca așezările să folosească cele mai favorabile elemente
ale naturii: surse de alimentare cu apă și locuri în care populația se putea apăra și adăposti ușor (terasele
râurilor, delurile cu poziție dominantă, margini de codru etc). În multe cazuri, așezările au ferit arterele
principale de circulație și s-au urcat chiar în zona montană (până la platforme: Măguri-Mărișel, Feneș-
Deva, Pădureni, Luncani, Bran, Predeal) nu numai pentru utilizarea pădurii și a pășunilor și fânețelor, ci și
pentru a nu fi în fața marilor migrații.
În evoluția așezărilor, în funcție de o serie de factori, au avut loc unele schimbări ale vetrei
satelor. Astfel, expedițiile repetate de jaf ale tătarilor și turcilor au dus în numeroase cazuri la părăsirea
unor sate, populația migrând în târguri și orașe. Foarte adesea, populația și-a schimbat locul de rezidență
datorită măsurilor administrative de concentrare, a amenajării terenurilor (S. Opreanu, Așsezăriloe din
ºara Crișurilor și Banat), a fenomenelor de roire etc.
Datorită unor cauze sociale s-au înregistrat importante curente de populație românească dinspre
Transilvania, care a fost obligată să treacă în sudul Carpaților Merdionali, așezându-se, în zona
subcarpatică a Olteniei și Munteniei, unde au format așezările dublete, respectiv alături de cele existente
s-au constituit așezări ale celor no i veniți din “ºara Ungurească”: Bervoiești-Pământeni, Berevoiești-
Ungureni, Măneciu-Pământeni și Ungureni, Tismana-Pământeni și Ungureni etc. (ªandru I., 1978, p. 334).
În formarea așezărilor dublete sau a altor categorii de sate un rol deosebit de însemnat l-a avut
fenomenul de “roire”, care s-a desfășurat prin deplasarea lentă (Mara N. Popp, București, 1934) a oierilor
transilvăneni sau chiar a unor grupuri mai mari de oameni, determinată de condițiile social-istorice din
anumite perioade “...acești mărgineni sau agricultori din Banat și până la Brașov trecu cu sutele sau
miile Carpații, ale căror poteci ascunse nimeni nu le cunoaște mai bine ca ei și se așează în ºara
Românească (și în Moldova, n.n.) unde viața era mult, mai liberă...” (Meteș ªt., 1971, p.785).
Urmare a acestui fapt s-au format, în tot spațiul dintre Carpați, Dunăre și Marea Neagră, numeroase
“așezări roite”: Hurez, Crișan, Baia. Lisa,Alba etc (în Muntenia), Săcele, Sibioara, Galeșu, Făgărașu
Nou etc (Dobrogea), în total fiind identificate în jur de 150 sate de “ungureni” locuite de românii din
Transilvania ce s-au așzat alături de “pământeni”.
A doua jumătate a secolului al XIX-lea și secolul al XX-lea se caracterizează printr-o schimbare
evidentă a condițiilor istorice. În această etapă, spre deosebire de trecut, liniile de mare circulație rutieră și
feroviară, precum și reformele agrare efectuate au contribuit, mai ales în Moldova și în Bărăgan,la
accentuarea fenomenului de “roire”. Vechile sate, așezate pe văile afluente principalelor cursuri de ape,
trimit tentacule spre șosea sau cale ferată, formându-se, în anumite cazuri, așezări dublete. Asemenea
fenomene sunt caracteristice pentru Valea Siretului între Bacău-Adjud: Domnești, Orbeni, Mândrișca etc.
(acestea sunt legate de șoseaua “Mihăileană” – 1834), pe linia ferată București-Fetești, pe malul Dunării
atât în Câmpia Română, cât și în Dobrogea etc. Foarte bine este evidențiat acet fenomen și în Culoarul
Someșului Mic, între Cluj-Napoca și Dej, unde satele sunt amplasate pe văile afluente ce coboară din
Podișul Someșan, ieșirea lor la șoseaua principală având loc destul de recent. Una dintre așezări, situată
pe V. Lujerdiului, poartă chiar numele Fundătura.
Reformele agrare au contribuit la constituirea unor noi vetre de sate: Batăr-Batăru Nou, Tulca-
Tulca Nouă etc, în Câmpia Crișurilor, apoi unele așezări din Câmpia Siretului au apărut prin “roirea”
populației din Vrancea, mai cu seamă în urma reformei din 1921-1924.
Dezvoltarea industriei a atras după sine o serie de modificări în ocupația predominant agricolă a
populației. Urmare a acestui fapt, au apărut satele legate de exploatările forestiere, minerit, noduri de cale
ferată, porturi etc. După anii 1948 s-au constituit noi forme de rezidență, în legătură cu unitățile de
mecanizarea agriculturii, a unor fenomene agricole, minerit etc. În același timp, a apărut și fenomenul
invers, de dispariție destul de rapidă a unor grupuri de gospodării sau gospodării izolate în câmp (hodăile,
sălașele), care nu mai erau în concordanță cu politica de colectivizare a agriculturii.
Amenajarea complexă a bazinelor hidrografice a condiționat , de asemenea, importante
modificări în poziția unor așezări rurale sau urbane, așa cum a fost cazul strămutării celor șapte sate din
zona lacului de acumulare Izvoru Muntelui, a Someșului Cald și a Belișului din zona amenajată de pe
Valea Someșului Cald, a satului Cinciș de pe Cerna Hunedoarei, a localității Ada-Kaleh în insula ªimian,
a orașului Orșova pe teritoriul satului Jupalnic etc.
În condițiile de dezvoltare a societății românești, de după anul 1989, care au condus, prin Legea
Fondului Funciar nu.18 din 1991, la revenirea la forma de proprietate privată asupra pământului, vor
apărea noi direcții în evoluția așezărilor rurale de pe teritoriul României, dependente însă de un complex
de factori, în primul rând social-economici. Este nevoie, de altfel, de o revitalizare a satului românesc,
mai întâi în privința refaceri potențialului geodemografic și apoi a celui economic.

2.3. Clasificarea așezărilr rurale

Prima jumătate a secolului al XX-lea a corespuns cu impulsionarea considerabilă a investigaților

asupra așezărilor rurale din cadrul continentului european, condiție în care s-a înscris și și cercetarea
geografică, etnografică și istorică românească. Se poate face chiar aprecierea că Geografia Umană din
România acceleași perioade a avut preocupări deosebite privitoare la studiul populației și așezărilor
omenești (Pop Gr., 1995).
Tipizarea așezărilor rurale din România a evoluat în raport de apariția unor noi metode de
cercetare, mai la început avându-se în vedere fizionomia, poziția geografică, precum și unele încercări pe
baza funcției îndeplinite și a dimensiunii, ultimele trei criterii fiind, apoi, folosite pe scară largă în toată
perioada celei de-a doua jumătăți a secolului nostru

2.3.1. Clasificarea fizionomică

Criteriul fizionomic are în vedere modul de dispunere a gospodăriilor în vatra satului , pe baza
acestuia fiind și realizate întâile clasificării ale ale așezărilor rurale de pe teritoriul României.. Astfel,
Emm. de Martonne, în lucrarea “La Valachie” (Paris, 1902), a stabilit, pentru Câmpia Româna, două
tipuri de așezări rurale: satul și cătunul. Ceva mai târziu, Romulus Vuia (etnograf) a efectuat cercetări
semnificative în ºara Hațegului (1926), unde a menționat: sate de tip adunat, predominante în vatra
depresiunii (zona “ºerenilor:), sate de tip risipit, care sunt specifice în zonele mai înalte din estul
Munților Poiana Ruscă (Zona “Pădurenilor”), precum și forma mai putin evoluată – sălașul (stâne
izolate). De altfel, în legătură cu această problemă, R. Vuia a notat o exprimare foarte plastică de
autodefinire făcută de către populația locală din ºara Hațegului: “ºăreni suntem noi, de avem moșie de
bucate, facem grâu și săcară și ședem la sate. Mărgineni, pentru că sunt la margini, mai la deal cu
cășile, ei n-au câmp de bucate, numai fâneață; așa să țin numai cu oi, cu vite.. ºărenii au de seceră.
Mărginenii de coasă”.
Aproximativ în același fel sunt prezentate problemele și de către N. Orghidan, care obervă sate
de tip adunat în ºara Bârsei și sate risipite pe Platforma Poiana Mărului și în Culoarul Bran-Rucăr. Ion
Conea a distins, în ºara Loviștei: sate adunate, în vatra depresiunii și sate răsfirate la contactul
depresiunii cu unitățile periferice, iar pentru Oltenia (“Așezările omenești din Depresiunea Subcarpatică
din Oltenia”, 1931), a separat, în cadrul așezărilor răsfirate, o variantă pe care o definește ca așezare de
tip “omidă” (gospodăriile dispuse de-a lungul văilor sunt așezate în mod simetric față de ulița ce
urmărește valea).
Așezările rurale din Banat au fost studiate de G. Vergez-Tricom (1928), care a separat sate
adunate (în câmpie) și sate răsfirate (în zona de dealuri și la munte), iar Vasile Tulescu a distins: sate cu
textură rectangulară (Câmpia Timișului), sate cu textură circulară (Câmpia Mureșului) și cu textură
haotică (în zona de deal și de munte).
Cercetări cu privire la tipologia așezărilor au mai efectuat: N.Al.Rădulescu (Vrancea), N.N.Lupu
(Cercetări geografice în Bazinul Comăneștilor de pe Valea Trotușului), S. Opreanu (Așezările românești
de tip adunat din Valea Crișurilor și din Banat, 1945), V. Tufescu (Dealul Mare-Hârlău, 1937),
I.Gugiuman (în Depresiunea Huși) etc.
Un strălucit studiu privind așezările omenești apraține lui ªt. Manciulea (“Sate și Sălașuri în
Câmpia Tisei”. B.S.R.R.G., tom.L, București, 1931), care a stabilit, pentru Câmpia de Vest, două zone:
-zona de câmpie cu predominarea tipului de sat adunat și de trecere spre faza compactă;
-zona de contact a câmpiei cu piemonturile, unde predomină tipul răsfirat cu tendințe spre
varianta satului adunat.
În arealul Câmpiei de Vest, pentru fiecare din cele două zone, a stabilit mai multe variante:
Podgoria Aradului, Beliu-Oradea, satele de la nord de Oradea situate la contactul câmpiei cu piemontul,
varianta Câmpiei Crișurilor etc.
Anul 1924 a corespuns cu desfășurarea la Cairo a unui congres de Geografie, sub conducerea lui
A.Demangeon (la acest congres a participat, din România, geologul Ioan Popescu Vitești, profesor la
Universitatea din Cluj), după care, de fapt, au și fost impulsionate cercetările privind așezările rurale din
Europa și din țara noastră. La acest congres, la care a participat, din România, reputatul geolog, profesor
la Universitatea din Cluj, I.Popescu Voitești, s-a lansat un chestionar de tipizare a sateleor. Pe baza
acestui chestionar și apoi a cercetarilor proprii, V. Mihăilescu a realizat două lucrări semnificative
pentru perioada respectivă: “Trebuiesc recunoscute trei tipuri de sat: sat adunat (sau concentrat), satul
răsfirat și satul risipit?” (B.S.R.R.G., tom. XLV, 1926) și “ O hartă a principalelor tipuri de așezări
rurale din România” (B.S.R.R.G.,tom. XLVI, 1927), careși păa, în buna măsură, valabilitatea până astăzi.
În cele două lucrări, pe baza criteriului fizionomic, a stabilit trei tipuri de sate pentru teritoriul
României: risipite, răsfirate și adunate.

a) Satele risipite. Sunt acelea care nu dispun, în general, de rețea stradală (ulițe), gospodăriile
apărând la distanțate unele de altele, iar țarina (terenurile de cultură, fânețele și pășunile) este situată în
jurul gospodăriei. Asemenea mod de dispunere a gospodăriilor a fost determinat mai ales de forma de
proprietate (ªt. Manciulea, 1931), precum și de necesitățile de apărare ale populației în perioadele de
restriște din istoria neamului românesc. Fenomenul de risipire din estul Munților Apuseni, și nu numai, a
fost determinat și de unele favorabilități climatice, în aceste locuri fiind cunoscută circulația de tip
foehnal a maselor de aer. După al doielea război mondial, ca urmare a politicii de constrângere din partea
puterii, numeroase gospodării și chiar sate sau restrâns în mod considerabil sau au dispărut, îndeosebi din
Câmpia Crișurilor, Câmpia Transilvaniei și din unele zone montane (sălașele și hodăile).
Această categorie de așezări este specifică în zona carpatică a Munților Apuseni (Platformele
Măguri-Mărișel și Feneș-Deva, unde în multe cazuri gospodăriile apar mai grupate (câte 3-4 gospodării
sau chiar mai multe), formând cunoscutele “crânguri”, apoi în estul M-lor Poiana Ruscă, vestul și nordul
M-lor ªureanului (Jina, Poiana Sibiului), pe Platforma Poiana Mărului din M-ții Perșani, în Culoarul Bran-
Rucăr, (ªirnea, Fundata, Moeciu etc.), cursul superior al Trotușului, Obcinele Bucovinei, Maramureș, M-
ții Bârgăului (Platoul Zimbroaia) etc. Din întreaga zonă carpatică, fenomenul de risipire apare cel mai
bine exprimat pe fațada estică a M-lor Apuseni, aceasta fiind o dovadă în plus a vechimii populației din
aceste locuri.
Fenomenul de risipire apare și în zonele de deluri și câmpie: Câmpia Transilvaniei, Câmpia de
Vest (mai cu seamă (Câmpia Crișurilor), Podișul Moldovei și mai rar în Delta Dunării.

b) Satele răsfirate se caracterizează prin prezența unei rețele stradale, printr-o vatră relativ bine
delimitată, în care sunt incluse numai casele și grădinile, iar distanța între gospodării este mică. La aceste
tituri de așezări nu apare procesul de geometrizare. În cele mai numeroase cazuri sunt așezări cu un singur
nucleiu (uninucleare) din care pleacă mai multe străzi. Fenomenul de polinuclearizare (mai multe
nuclee) este caracteristic pentru numeroase așezări din Colinele Tutovei, precum și în Câmpia Crișurilor
(satul Susag, fig. 21D). Satele răsfirate sunt specifice pentru Podișul Moldovei, Podișul Transilvaniei,
Dealurile de Vest, Subcarpații Olteniei, Podișul Getic etc. Sunt situate, în marea lor majoritate,de-a lungul
văilor, fapt care le și conferă caracteristica de liniaritate (fig. 21A)

c) Satele adunate sau concentrate sunt prezente în zonele de câmpie, în depresiuni și în culoarele
principalelor văi, ele caracterizându-se printr-o densitate ridicată a gospodăriilor în vatră. În ansamblu,
sunt sate sistamatizate (cele din câmpiue) și cu o geometrizare (de diferite forme) evidentă. Concentrarea
gospodăriilor este o consecință a mai multor factori de determinare: valorificarea la maximum a
terenurilor pentru culturi, existența unor surse de apă numai în anumite locuri, necesitățile de apărare,
forma de proprietate etc.
În Transilvania, condițiile social-istorice, la care s-au adăugat și factorii mediului geografic, au generat
așezări rurale la care aglomerarea gospodăriilor în vatra este foarte ridicată (depresiunile Bârsei,
Făgărașului, Sibiului și Săliște, văile din Podișul Târnavelor etc). La acest tip se poate vorbi despre o
variantă a satelor adunate, respectiv satul compact, specific mai ales populației săsești din teritoriile
amintite.

2.3.2. Clasificarea pe baza poziției geografice. Tipologiei așezărilor rurale pe baza acestui
criteriu a fost avută în vedere în aproape toarte situațiile în care s-au efctuat cercetări asupra satelor
românești. De altfel, nu este posibil să fie urmărite problemele cu privire la această componentă
importantă a peisajului geografic fără a se ține seama de repartiția lor teritorială în raport cu factorii
geografico-fizici principali. Urmare a acestui fapt, în toate situațiile sunt tratate și aspectele de poziționare
a așezărilor rurale, aceasta rezultând cu claritate din studiile elaborate încă în perioada interbelică de către
V. Mihăilescu, I. Conea, V. Tufescu, N.Al. Rădulescu, S. Opreanu, ªt. Manciulea, R. Vuia etc. Au fost
identificate, spre exemplu: sate așezate în luncă, pe terase, la baza teraselor, pe diferite proieminențe ale
terenului, sate de confluență etc (Gugiuman I., 1936).

2.3.3. Clasificarea dimensională. În tipologia așezărilor rurale, acest factor pune în evidență, în
mod pregnant, condițiile de determinare ale mediului geografic și pe cele social-istorice, din acest punct
de vedere fiind binecunoscute perioadele de evoluție și involuție a ruralului în România. Pe baza acestui
criteriu, cele 13 099 așezări rurale de pe teritoriu țării pot fi grupate în: sate foarte mici și mici (sub
500 locuitori), sate mijlocii (500-1 500 locuitori) și sate mari și foarte mari (peste 1 500 locuitori), în
cadrul acestora existând posibilitatea de evidențiere a unor subcategorii, așa cum de altfel au procedat și
alți autori. Cât ne privește, considerăm că în prima categorie pot fi separate două subcategorii: sate foarte
mici (sub 100 locuitori) și sate mici (100-500 locuitori), în cele mijlocii se pot înscrie: mijlociile
inferioare (500-1 000 locuitori) și mijlociile superioare (1 000-1 500 locuitori), iar cele mari și foarte
mari se subdivid în: sate mari (1 500-4 000 locuitori) și sate foarte mari (peste 4 000 locuitori).
În anul 1992 (Recensământul din 7 ianuarie) existau, pe teritoriul României, 13 361 așezări, din care 260
erau orașe și 13 101 sate, două din acestea (Teiuș, din județul Alba și Făget, din județul Timiș) devenind
orașe, în anul 1995, astfel încât în prezent s-a ajuns la 13 099 așezări rurale.
 a) Satele foarte mici și mici au intrat direct în atenția cercetării geografice foarte recent (Gr. p.
Pop, J. Benedek, 1996), în trecut ele fiind analizate numai sumar într-o serie de studii ce au urmărit
întregul habitat de pe teritoriul României.
Privitor la această categorie de așezări rurale, trebuie făcută sublinierea că ele au înregistrat, în numai
aproximativ un sfert de secol (1966-1992) o sporire considerabilă, respectiv de la 4 997 (38% din cele 13
149) în anul 1966 la 5 558 (42,3% din 13 124) în 1984 și 6 648 în anul 1992 (50,8% din cele 13 101).
Aceasta situatție a fost o consecință a modalității în care a evoluat agricultura României în toată perioada
1949-1989, dar mai ales după anul 1962, când s-a încheiat procesul de colectivizare a acesteia, cu
consecințe majore în depopularea ruralului.
În 1992, satele mici și foarte mici (6 648) dețineau 50,8% din totalul așezărilor rurale din
România, în acestea trăind însă numai 6,8% din populația țării, respectiv 1 557 585 locuitori. Privitor la
cele două subcategorii, se constată că 5 541 (40%) dintre ele au între 100-500 locuitori, iar 1407 (10,8%)
dețin mai puțin de 100 locuitori.
Această categorie de așezări rurale, în raport cu factorii de determinare, prezintă o serie de arii de
concentrare pe teritoriul României. Se remarcă, mai întâi, concentrarea foarte ridicată din bazinul superior
al Arieșului, corespunzătoare unor sectoare importante din M-ții Bihorului, M-ții Trascăului și Muntele
Mare (fig. 23), urmată de întregul areal al Podișului Mehedinți și al Subcarpaților Getici, începând de la
Dunărea Severineană și până la Argeș (platformele Strehaia, Jiu, Olteț și Cotmeana), apoi în Subcarpații
Curburii (între văile Teleajen și Putna), în Podișul Bârladului, cu deosebire în Colinele Tutovei, precum și
în Câmpia Transilvaniei, Podișul Someșan, nordul și estul Podișului Târnavelor, platformele Luncani și
Pădureni, sud-estul Munților Metaliferi etc (Gr. P. Pop, J. Benedek, 1996, fig.1). La acestea se mai alătură
și alte areale mai restrânse: Depresiunea Cornereva, cursul mijlociu al Crișului Alb, Depresiunea Beiuș,
Platoul Cărbunari (Munții Locvei) etc.
Concentrarea din această categorie în arealele menționate este o consecință, în primul rând, a
orografiei, reprezentată prin “șesuri” și “tăpșane”, care au favorizat în toate perioadele istorice
localizarea satelor, dar au limitat mărimea lor ca vatră și număr de locuitori (Baranovsky, ªtefănescu,
1970, p.106). La condițiile de relief se pot adăuga și alți factori relativ favorizanți, între aceștia înscriindu-
se cei climatici, manifestați prin efectele de foehn și de adăpostire. De fapt, în legătură cu prezența
așezărilor în spațiul montan, se pune foarte bine în evidență situatia de “față” și “dos”, gospodăriile fiind
întodeauna fixate pe fețele cu expunere sudică.
Urcarea populației spre zonele mai înalte și constituirea așezărilor din această categorie a fost
hotărâtă, de asemenea, de evoluția factorilor social-istorici din aproape toate perioadele, în multe situații
locuitorii acestor teritorii fiind obligați să caute locuri mai adăpostite sau, în alte cazuri, au fost siliți să
lase spațiile mai joase unor populații aduse și fixate în zonele respective.
Multiplicarea satelor mici și foarte mici, după ce acestea înregistrase o creștere destul de
semnificativă până la jumătatea secolului nostru și chiar după aceea, s-a datorat, însă, sistemului social-
politic existent în România în perioada 1945-1989, când în numai 26 de ani (1966-1992) au trecut din
categoria astelor mijlocii în cea a satelor mici și foarte mici un număr de 1 651 de localități.
Fenomenul de concentrare a satelor mici în arealele menționatre este bine pus în evidență și în
condițiile urmăririi la nivelul județelor, prin stabilirea frecvenței acestei categorii în comparație cu totalul
localităților rurale (fig. 24). Astfel, față de media țării (50,8%), frecvențele cele mai ridicate ale satelor
mici și foarte mici se înregistrează în județele Alba (87,6%), Hunedoara (82,9%) și Vrancea (72,5%),
motivate de specificități orografice și climatice, la care se adaugă și condițiile bune de adăpostire a
polulațtiei în decursul timpului. Urmează, apoi, județele Mehedinți (67,7%), Vâlcea (69,5%) și Vaslui
(61,4%), unde fragmentarea reliefului este condiția de bază care a determinat acest fenomen, iar în
județele Cluj (62,3%), Mureș (62,9%) și Harghita (61,8%) la caracteristicile orografiei se adaugă și
exodul puternic al polulației spre centrele urbane, înregistrat în perioada de la 1965 încoace.
Aproape jumătate din județele României înregistrează o frecvență a satelor mici și foarte mici în
jurul mediei țării, în timp ce unitățile administrativ-teritoriale din Câmpia Română (Teleorman, Giurgiu,
Ilfov, Ialomnița, Galați) au valori mai mici de 30% (fig. 24). La acestea din urmă se adaugă un areal
destul de extins din nordul țării (Maramureș, Suceava, Botoșani și Iași), cu 30-40% sate mici și foarte
mici din totalul localităților rurale, unde acestea s-au constituit mai ales în depresiuni, de-a lungul văilor,
în cazul primelor două și în Câmpia Moldovei pentru ultimele județe. Depresiunile Brașov și Făgăraș, pe
care se grefează județele Brașov și Covasna, precum și Subcarpații Prahovei (resurse de petrol), cu
activități industriale mai pregnante, au favorizat formarea în mai mare măsură a unor sate mari și mijlocii,
motiv pentru care frecvența celor mici și foarte mici este simțitor mai scăzută.
Din cele prezentate, rezultă concluzia că frecvența cea mai ridicată a satelor mici și foarte mici
apare în cazul județului Alba (87,6%), iar cea mai redusă în Teleorman (19,4%).
Frecvența satelor mici și foarte mici poate fi urmărită și la nivelul unor areale geografice mai
restrânse sau în cadrul comunelor din care fac parte. Pentru exemplificare, notăm situația arealului de
concentrare de pe Arieșul Superior, cu o largă dezvoltare a suprafeței de nivelare ºara Moților (Feneș-
Deva), unde frecvența satelor mici și foarte mici este de 97% (353 sate mici și foarte mici din totalul de
364 câte sunt pe pe teritoriul celor 16 comune și două orașe). De altfel, concentrarea Arieșului Superior se
caracterizează prin numărul cel mai ridicat de sate la unitatea de suprafață, înregistrându-se 29
sate/100 km2, față de 10,5 în județul Alba (cea mai mare din România) și 5,5 la nivelul țării.
Privitor la repartiția altitudinală a satelor mici și foarte mici se constată că marea lor majoritate,
respectiv 62,5% (4 156 sate), se în scriu în trepta de 200-700 m, care corespunde, în ansamblu, cu
regiunea de dealuri de pe teritoriul României. Pentru aceeași treptă de altitudine se remarcă o
corespondență aproape perfectă între frecvența satelor și a numărului de locuitori (62,6%). În trepta de 0-
200 m (Câmpia Română, Câmpia de Vest, jumătatea sudică a Podisului Dobrogei și în unele culoare largi
de vale ce pătrund destul de adânc în zona dealurilor), sunt prezente 28,5% (1 900) dintre satele cu mai
putin de 500 locuitori, în care trăiește 32,2% (502 138 persoane) din populația satelor mici și foarte mici.
Comparativ cu primele două trepte de altitudine, îurmătoarele două (700-1000 m și peste 1000 m)
s-au constituit numai 9% dintre satele mici și foarte mici, în care trăiește 5,2% din populație.
În treapta de peste 1000 m altitudine sunt prezente 144 sate mici și foarte mici (2,3% din cele 6
648), între acestea înscriindu-se și localitatea Petreasa (comuna Horea, jud. Alba), situată la cea mai
ridicata altitudine pe teritoriul României, aceasta trimițându-și ultimele gospodării până la 1 400 m.
Localitatea este situată în bazinul superior al Văii Albacului (afluent pe stânga a Arieșului Mare), în
imediata vecinătate a Vf. Petreasa (1 415 m), poziționat pe interfluviu dintre Valea Albacului și Valea
Belișului. Ca și alte localități de pe teritoriul României, satul Petreasa, de dimensiuni reduse,
corespunzător condițiilor în care a apărut și s-a dezvoltat, și-a redus numărul de locuitori de la 167 în
1966 la numai 69 în 1992, aceștia ocupându-se cu valorificarea materialului lemnos și a puținelor terenuri
agricole.
Când sunt avute în vedere satele situate la peste 800 m altitudine, obișnuit în zona de munte, se
evidențiază cunoscutele așezări de plai și de vale, în cele mai numeroase cazuri având un grad ridicat de
risipire și răsfirare. În zona Munților Apuseni, când apare situația de grupare a unora dintregospodării,
s-au constituit cunoscutele “crânguri”.
Corespunzător cu evoluția social-economică a perioadei de după 1950, așezările mici și foarte
mici au pierdut un număr foarte important de locuitori, îndeosebi în intervalul 1966-1992, pe ansamblul
țării înregistrându-se o descreștere de –35,2%, respectiv de la 2 406 244 locuitori în 1966 la 1 557 585 în
1992. Desigur, descreșterea numărului de locuitori a acestei categorii de sate, față de media țării, este
diferită de la un loc la altul, valoarea minimă înregistrându-se în satele județului Gorj (-13%), iar cea
maximă în Călărași (-63%).
Descreșteri mai reduse s-au înregistrat, de altfel, în toate județele ce cuprind Subcarpații și
Podișul Getic, o parte din Subcarpații Curburii, unde stabilitatea populației a fost mai mare, datorită
dezvoltării industriei, a pomiculturii și a altor activități ce au permis mijloace materiale mai bune pentru
populația locurilor respective. Aproximativ în aceleași condiții se înscriu și județele Maramureș, Suceava,
Iași și Covasna, la acestea, dar și la celelalte județe din această categorie, adăugându-se ca motivații și un
anumit conservatorism al locuitorilor, sporurile naturale mai ridicate, precum și teritorii mai întinse în
care agricultura n-a fost colectivizată (Gr. Pop, J. Benedek, 1996, p.132).
Urmărirea problemelor majore ale satelor mici și mijlocii de pe teritoriul României permite
evidențieri mai semnificative:
 - au reprezentat întodeauna elementul de stabilitate în viețuirea populației pe teritoriul legat de
Carpați, evoluția lor fiind în strânsă relație cu factorii mediului geografico-fizici, în unele perioade și cu
cei social-istorici;
- în evoluția lor au fost înregistrate perioade de ascensiune, dar și de regres, fiecare dintre ele cu
semnificațiile corespunzătoare. Fără detalierea acestei probleme, se poate afirme că la jumătatea secolului
al XX-lea se ajunsese la situația în care satele României dispuneau, sub toate aspectele, de un foarte
valoros potențial geodemografic;
- instalarea la putere a regimului comunist, în perioada de după al doielea război mondial, a
condus la neajunsuri dintre cele mai semnificative, cu consecințe deosebit de drastice în reducerea
numărului de locuitori, mai ales din satele mijlocii și mici, astfel încât acestea din urmă au sporit de la 4
997 în 1966 la 6 648 în 1992. De asemenea, prin exodul populației din rural în urban, s-a înregistrat un
fenomen foarte accentuat de îmbătrînire a populației, astfel încât grupa vârsnicilor deține, în foarte
numeroase și întinse areale, în jur de 50% sau chiar peste această valoare;
-din cunoașterea modului în care a evoluat ruralul românesc în decursul timpului, având în vedere
noile condiții social-istorice în care a început să se înscrie România după anul 1989, noi credem într-o
relansare a dezvoltărilor rurale, inclusiv a celor mici și foarte mici. Crezul nostru are la bază mai multe
considerente, dar, fără a intra în detalii, subliniem numai unul: ruralul constituie (și rolul acesta l-a avut
din totdeauna) un fundament esențial în dezvoltarea vieții social- economice românesti, așezat,
bineînțeles, pe baze noi.
b) Satele mijlocii (500-1500 locuitori) sunt în număr de 4 587 (35% din satele României), în care
trăiește 16,9% din populația țării. Sunt prezente în Depresiunea Transilvaniei, Podișul Moldovei și
Podișul Dobrogei și pe areale extinse în regiunile de câmpie. În zonele colinare și de dealuri, satele din
această categorie sunt, obișnuit, înșirate de-a lungul văilor. ªi acestea, în ultimele decenii și-au redus în
mod considerabil numărul de locuitori, multe dintre ele trecând în categoria satelor mici.

c) Satele mari și foarte mari sunt considerate acelea care depășesc 1 500 locuitori, numărul lor
fiind de 1 866 (14,2% din totalul localităților rurale), iar populația acestora deținând 22% din cea a
României.
Această categorie de sate a apărut și s-a dezvoltat în unitățile de câmpie, în depresiuni și de-a
lungul unor culoare largi: Câmpia de Vest, Câmpia Română, depresiunile de la marginea Podișului
Transilvaniei și pe culoarele din interiorul acesteia, Depresiunea Maramureș, vestul Dobrogei, Subcarpații
dintre Ialomița și Teleajen, Culoarul Siretului, Câmpia Moldovei, Podișul Sucevei etc. Se caracterizează,
în ansamblu, printr-o structură concentrată și o densitate mare de populație în vatră, având unele tendințe
de urbanizare.
În cadrul acestei categorii se detașează satele foarte mari, respectiv acelea care depășesc 4 000
locuitori (5 000 locuitori, după I. Ianoș, 1990), în număr de 209 în anul 1992. Sunt prezente, aproape în
totalitate, în zonele de câmpie, în unele culoare și în depresiunile intramontane sau marginale. Cele
afirmate sunt susținute chiar dacă repartiția lor este urmărită la nivelul unităților administrativ-teritorial.
Astfel, în vecinătatea capitalei, respectiv în județul Ilfov, sunt prezente 18 așezări rurale din această
categorie, apoi tot 18 în județul Dolj, 12 în Suceava, 11 în Galați, câte 10 în Călărași, Teleorman și
Maramureș, câte 7 în Neamț și Harghita, câte 6 în Arad, Timiș, Bistrița-Năsăud, Prahova, Ialomița,
Constanța etc.
Din cele 209 sate ale acestei categorii, puțin peste jumătate (106) depășesc 5 000 locuitori (I.
Ianoș, în 1990, indică 143), unul singur ajungând la 27 945 loc (Voluntari, jud. Ilfov), iar alte 12
înregistrând între 10-15 mii locuitori (Pecica și Sântana din jud. Arad), Chitila, Jilava, Pantelimon,
Popești-Leordeni și Voluntari din Ilfov, Dăbuleni și Poiana Mare din Dolj, Liești și Pechea din Galați,
Poienile de Sub Munte din Maramureș și Vicovu de Sus din Suceava).
Urmărirea repartiției pe teritoriul României a așezărilor rurale foarte mari pune în evidență o
anumită situație de concentrare (vezi și I. Ianoș, 1990):
- concentrarea din jurul capitalei, de tip inelar, în prezent în județul Ilfov (fig. 25), cu prelungire
spre sud până aproape la Dunăre, în jud. Giurgiu, cuprinde peste 20 de sate, marea lor majoritate având
peste 5000 loc., unele chiar peste 10 000 (Voluntari, 27 945, care și este cea mai mare localitate rurală de
pe teritoriul României, Chitila 10 866, Jilava 12 651, Pantelimon 14 456 și Popești-Leordeni 14 421 loc.).
Dimensionarea acestor așezări a fost o consecință afixării populației în vecinătatea capitalei, în condițiile
în care aceasta a avut fixate, o bună perioadă de timp din ultimele decenii (până în 1990), restricții de
intrare pentru o anumită categorie de populație. De altfel, acest fenomen a fost caracteristic pentru toate
orașele mari de pe teritoriul României;
- de-a lungul V. Vedea, în amonte și aval de Alexandria, este prezentă o concentrare de tip liniar,
unde cinci dintre sate au peste 5 000 loc. (Măldăeni, Peretu, Plosca, ºigănești și bragadiru), iar al șaselea
între 4 000-5 000 loc (Buzescu), acestea având funcție agricolă îmbinată cu cea de “dormitor” și chiar de
existența unor activități industriale;
- Câmpiei Olteniei, dar mai cu seamă sudul și vestul acesteia, reprezintă o a doua mare
concentrare de așezări rurale foarte mari, pe cuprinsul acesteia existând (ianuarie 1992) nouă sate cu
peste 5000 loc. (Cetate, Moțăței, Poiana Mare cu 11 149, Galicea Mare, Sadova, Dăbuleni cu 14560 loc.,
Mârșani, Izbiceni și Islaz) și alte 11 cu 4000 – 5000 loc. (fig. 25). În ansamblu, dezvoltarea acestora s-a
realizat pe seama activităților agricole ale populației locurilor;
- în Câmpia Siretului Inferior și vestul Podișului Covurlui s-a constituit o altă importantă
concentrare de sate foarte mari, numărul acestora fiind de aproape 15, din care nouă cu peste 5000 loc
(Gugești, Păunești și Suraia, în jud. Vrancea, Corod, Cudalbi, Liești 10 998, Matca 10 880, Puchea 10
930 și Tudor Vladimirescu, în Galați). ªi acestea au, în principal, funcție agricolă, la care se adaugă și
unele activități industriale (Gugești, Liești) ele constituind, de asemenea, loc de rezidență pentru un
număr însemnat de locuitori ce se deplasează zilnic pentru lucru la Galați;
- Câmpia Banatului are schițată, de asemenea, o concentrare de sate din această categorie, unele
având peste 5000 loc. (Pecica 11 472, Sântana 10 877, ªiria, Vladimirescu și Recaș), iar altele între 4000 –
5000 loc. (ªimand, Dudeștii Vechi, Periam, Variaș, Vinga, Giarmata și Gătaia), în cadrul acestora
predominând funcția agricolă, ca și în celelalte sate din unitățile de câmpie;
- o concentrare importantă de sate foarte mari s-a format în Podișul Sucevei, unde pot fi numărate
în jur de 12 sate , unele dintre ele cu peste 5000 loc (Vicovu de Sus 10 387, Vicovu de Jos, marginea,
Arbore, Cojocna, Dumbrăveni, Bosanci și Tudora);
- specificitatea geodemografică a Depresiunii Maramureșului (spor natural ridicat,
conservatorismul față de locurile natale, păstrat în bună măsură până în perioada actuală), chiar dacă
factorii geografico-fizici nu prezintă prea multă dărnicie, a condus la dezvoltarea a destul de numeroase
sate mari și foarte mari. Urmare a acestui fapt, poate fi acceptată o concentrare de așezări rurale foarte în
cadrul depresiunii,între acestea înscriindu-se Poienile de Sub Munte (10 561 loc.), Ruscova, Vișeul de
Jos, Moisei și Săliștea de Sus, cu peste 5000 loc., la care se alătură Bârsana, Rona de Sus, Repedea, Ieud
și Săcel. Privitor la ocupațiile locuitorilor din aceste așezări, trebuie subliniat că sunt destul de
diversificate: creșterea animalelor, lucrul la pădure, unele activități locale, precum și deplasarea pentru
lucru înspre alte regiuni ale țării;
- în Subcarpații dintre Dâmbovița și Teleajen, exploatarea petrolului și a cărbunelui, în anumite
cazuri și prelucrarea acestor resurse, au hotărât constituirea unor sate foarte mari, unul dintre ele
(Filipeștii de pădure) cu peste 5000 loc., iar altele cu 4000-5000 locuitori: ªotânga, Doicești, Răzvan,
Ocnița, Poiana Câmpina (construcții de mașini), Măgureni, Florești (petrochimie), Telega și Bucov.
Față de concentrările menționate, pe teritoriul României se pun în evidență unele areale de
concentrare de dimensiuni mai reduse: în estul Bărăganului (Ciocănești, Modelu, Roseti, Borcea,
Dragalina, Perișoru, Bordușani, Amana, Făcăeni, Viziru și tufești), pe Ialomița Mijlocie (Bucov,
Coșereni, Gârbovi, Manasia, Amara), nord-vestul Dobrogei (Greci, Niculițel, Carcaliu, Jijila), Podișul
Dobrogei de Sud (Mihail Kogălniceanu, Lumina, Valu lui Traian, Cumpăna, Cobadiu, Tuzla), pe V.
Bistriței (Săvinești, Roznov, Zănești, Podoleni), în Depresiunea Giurgiului (Remetea, Ditrău, Joseni,
Ciumani), în vecinătatea orașului Tg. Mureș (Sângeorgiu de Mureș, Sântana de Mureș, Cristești),
Someșul Mare (Rodna, Maieru, Feldru, Bistrița Bârgăului, Prundu Bârgăului) și în Bazinul Bahluiului și
pe fața dinspre Prut a Podișului Central Moldovenesc (Belcești, Podu Iloaiei, Tomești, Răducăneni).
 În concluzie, privitor la repartiția celor 209 sate foarte mari, se constată că acestea sunt prezente,
în marea lor majoritate, în partea de sud și de est a României, în timp ce în partea centrală și vestică
numărul lor este redus, iar într-un areal destul de extins ele fac loc așezărilor rurale din celelalte categorii
dimensionale.

2.3.4. Clasificarea funcțională are în vedere activitățile îndeplinite de către fiecare localitate în
parte. Pentru România, după cele cunoscute până în prezent, se pare că prima încercare de aplicare a
criteriului funcțional îi aparține ieșanului Iulian Rick (1932), care a stabilit, pentru Depresiunea Jijiei, trei
tipuri de așezări rurale: rurale-agricole, agricole-comerciale (fostele târgușoare) și agricole industriale
(Ripiceni, unde a funcționat o fabrică de zahăr).
După anul 1950, cercetarea geografică a înregistrat un slat calitativ și în această direcție, astfel
încât tipologia așezărilor rurale s-a realizat pe baza unor indici calitativi corespunzător stabiliți: structura
profesională a populației, modul de utilizare a terenurilor, caracterul producției sociale și a funcțiilor
economice (industrie, agricultură, transporturi etc.). În condițiile în care se dorește adâncirea cunoașterii
într-o asemenea clasificare, se poate apela și la analiza modului în care este utilizată forța de muncă
(pentru cultura plantelor de câmp, a plantelor tehnice, în legumicultură, creșterea animalelor etc.)
Având în vedere elementele amintite, așezările rurale de pe cuprinsul României pot fi grupate
astfel (Băcănaru I și col., 1963): a) sate cu funcții predominant agricole, b) sate cu activități industriale, c)
sate cu funcții mixte.
a) Satele cu funcție agricolă sunt răspândite în toate unitățile geografice de pe cuprinsul
României, acestea deținând, în general, peste 50 % din populația activă ocupată în agricultură. În raport
cu tipul de activități agricole desfășurate, această categorie de așezări rurale se subdivide în mai multe
subtipuri:
a1) așezările de cultura cerealelor și creșterea animalelor sunt acelea în care populația are ca
ocupație principală cultura cerealelor și a plantelor furejere, însoțită de creșterea animalelor pe baza
produselor obținute din aceste activități, cunoscut fiind faptul că pășunile și fânețele în aceste zone, au o
frecvență foarte redusă. Astfel de așezări sunt caracteristice unităților de câmpie și dealuri colinare joase
din Podișul Dobrogei și Podișul Moldovei, unde este prezentă în jur de 65 % din suprafața agricolă a țării;
a2) așezările de creștere a animalelor și cultura cerealelor au o frecvență mai redusă comparativ
cu cele din primul subtip, fiind situate în zonele de altitudine medie din Depresiunea Transilvaniei,
Dealurile Vestice, Subcarpații Moldovei. În aceste unități în care pășunile și fânețele au o răspândire mult
mai largă, iar dintre plantele furajere se remarcă trifoiul, sunt prezente în jur de 20-25% din terenurile
agricole din România;
a3) așezările de creșterea animalelor, de cultură a pomilor fructiferi și a viței de vie au apărut și
s-au dezvoltat, în primul rând, în Subcarpații dintre Râmnicul Sărat și Motru, Culoarul Timiș-Cerna,
depresiunile Almăjului, Beiușului, ªimleului, Maramureșului, Bistriței, precum și în unele areale mai
restrânse, dar cu condiții pedoclimatice favorabile, din podișurile Transilvaniei, Moldovei și Dobrogei. În
unele dintre aceste așezări se practică o agricultură cu un anumit grad de intensivitate, îndeosebi în
condițiile în care pomicultura și viticultura sunt practicate în cadrul stațiunilor de cercetare și producție
viticole sau pomicole;
a4) așezările cu funcție legumicolă s-au înscris în acest subtip numai spre sfârșitul secolului trecut
și la începutul secolului al XX-lea. Specializarea acestora s-a accentuat spre perioada actuală, în condițiile
în care cererea de asemenea produse a sporit considerabil, iar posibilitățile științifice și tehnologice în
acest domeniu s-au amplificat în mod corespunzător, fiind obținute soiuri superioare de legume din toate
speciile. De asemenea, pentru cultura legumelor s-a trecut la construirea a numeroase sere și adăposturi de
polietilenă, unde se practică, se poate spune, o legumicultură de “tip industrial” (Gr. Pop, 1970, p. 143).
Așezările din acest subtip sunt prezente de-a lungul marilor râuri, dar și în zonele interfluviale, unde
populația a realizat instalații corespunzătoare de udare, mai cu seamă în estul Câmpiei Române, în
Câmpia Olteniei, Câmpia Aradului etc.
a5) așezările de creșterea animalelor pe pășunile și fânețele de munte sunt specifice în partea
inferioară a spațiului carpatic, respectiv pe platforma inferioară de nivelare, unde pășunile și fânețele au o
frecvență destul de mare. Se remarcă, în primul rând, depresiunile intramontane și zonele de culoare din
Carpații Orientali (Maramureș, Vatra Dornei, Culoarul Bârgaielor și Culoarul V. Moldovei, depresiunile
Giurgeu și Cinc etc.), apoi din Carpații Meridionali (Culoarul Bran-Rucăr și Platforma Poiana Mărului,
Marginimea Sibiului și Platforma Pădurenilor etc.), precum și din Carpații Occidentali (Platforma Feneș-
Deva). Firesc, în unele situații, se înregistrează o împletire a activității de creșterea animalelor cu alte
preocupări (exploatarea și prelucrarea lemnului, turism agromontan, care a înregistrat, în ultimul timp, o
anumită revigorare).
b) Așezările rurale industriale s-au constituit numai insular pe teritoriul României, în legătură cu
o seamă de activități specifice sectorului secundar, în cadrul acestora evidențiindu-se:
b1) așezările cu industrie extractivă (carboniferă, petroliferă, a metalelor feroase și neferoase și chiar a
unor nemetalifere, îndeosebi materiale de construcții), cantonate cu precădere în teritoriile carpatice și
subcarpatice, precum și în alte unități geografice cu asemenea activități;
b2) așezările cu industrie prelucrătoare (industria lemnului, cea textilă și alimentară etc.), prezența lor
fiind condiționată de existența resurselor corespunzătoare, precum și de condiționările ce au determinat
amplasarea unităților industriale în locurile respective. Asemenea așezări s-au dezvoltat în toate unitătile
geografice de pe teritoriul țării, în multe situații înregistrându-se o împletire a activităților industriale cu
cele agricole, conducând la funcționalitate și viabilitate corespunzătoare pentru acest subtip de sate.
c) Așezările rurale mixte sunt acelea în care funcția dominantă este dată de activitatea agricolă,
aceasta fiind îmbinată cu ocupații conexe, respectiv din domeniile secundar și terțiar (exploatarea și
prelucrarea diferitelor resurse naturale, practicarea unor meșteșuguri sătești, prezența nodurilor de
comunicații, pescuit etc).