Dimensiunile comportamentului electoral

Capitolul 4

TERITORIALITATE CULTURALĂ ŞI POLITICĂ

ÎN TRANSILVANIA

Asemănător democraţiilor europene, sistemul de partide din Transilvania a

apărut ca rezultat al evoluţiei politice de pe continent, evoluţie determinată de trei
revoluţii succesive care au produs mai multe clivaje multidimensionale. Paradigma
celor patru clivaje fundamentale, susţinută de norvegianul Stein Rokkan, este
aplicabilă şi în cazul provinciei analizate de noi, atât în contextul apartenenţei sale
la Monarhia Austro-Ungară, cât şi în cel al apartenenţei la România.
Pentru înţelegerea rezultatelor şi proceselor electorale care au avut loc în
Transilvania, am apelat la lucrările lui Johnston, Shelley şi Taylor (1990), Taylor
(1993) şi Seiler (1999) care au avut o contribuţie însemnată în ceea ce priveşte
abordarea geografică a problemelor electorale şi geneza partidelor din Europa, toţi
aceştia bazându-se pe teoriile lui Rokkan şi Lipset (1967) privind cauzele clivajelor
naţionale, sociale şi politice existente în fiecare stat.
Potrivit acestora, evoluţia politică a Europei Occidentale a fost afectată de
două procese fundamentale de modernizare a societăţii, respectiv de două revoluţii
succesive, care au determinat apariţia a câte două clivaje sociale. Acestea au
condus la formarea de partide şi sisteme politice, bazate pe două axe conflictuale,
una funcţională şi alta teritorială. Astfel, cele două procese au fost revoluţia
naţională, emanată pentru prima dată în Franţa, şi extinsă ulterior în majoritatea
statelor şi imperiilor multinaţionale şi revoluţia industrială, apărută în Marea
Britanie, şi răspândită mai apoi în cele mai multe state de pe glob.
În cazul revoluţiei naţionale, axa funcţională a conflictelor a fost
reprezentată de clivajul Biserică-Stat, iar cea teritorial-culturală, de clivajul centru-
periferie, mai precis de divergenţele existente între privilegiile bisericii şi statul
naţional centralizat (adică între clericali şi adepţii separaţiei bisericii de stat şi a
secularizării vieţii sociale) şi de cele dintre cultura majorităţii şi cea a grupurilor
minoritare existente atât în perioada imperiilor multinaţionale, cât şi în cea a
statelor naţionale contemporane. Aceste divergenţe generate de mişcările de
emancipare naţională au determinat apariţia de partide creştine, sau creştin-
democrate şi mai ales etnonaţionaliste, regionaliste, autonomiste sau federaliste, în
opoziţie cu partidele care susţineau un stat naţional centralizat.
Revoluţia industrială a determinat apariţia conflictelor dintre capitalişti şi
muncitori, pe axa funcţională şi a celor dintre agricultori şi industriaşi, pe cea
teritorială, partidele constituite în urma acestor divergenţe fiind cele agrariene,
liberale, muncitoreşti, social-democrate sau socialiste. Acestor patru clivaje li se
adaugă cele generate de revoluţia internaţională, care a afectat în special partea
orientală a continentului european, şi care sunt de fapt subclivaje deoarece au
afectat numai latura muncitorească a conflictelor dintre capitalişti şi muncitori,
generând stânga comunistă şi cea necomunistă. În schimb, revoluţiile
anticomuniste din Europa de Est au generat conflicte între partidele totalitare şi
181
Teritorialitate culturală şi politică în Transilvania

partidele democratice, precum şi cele între adepţii menţinerii unui control

substanţial al statului în viaţa socială şi economică şi cei care optau pentru o
reformă radicală a întregului sistem.
Pe lângă cele trei procese desfăşurate în cea mai mare parte a Europei, au
existat şi alţi factori sau conflicte care au generat apariţia de partide politice în
anumite state. Este vorba de dimensiunea politicii externe a unui stat în ceea ce
priveşte acţiunea guvernelor sau atitudinea acestora faţă de alte state sau organisme
internaţionale şi care au generat divizarea unor partide sau apariţia altora.
Atitudinea Irlandei faţă de coroana britanică, în ceea ce priveşte partea nordică a
insulei, cea a Islandei faţă de integrarea în NATO sau a Norvegiei în Uniunea
Europeană, colonizările israeliene în teritoriile ocupate, toate au contribuit la
apariţia de conflicte şi partide în statele respective (Lijphart, 1999). De asemenea,
problemele legate de protecţia mediului au generat, în ultimele decade ale secolului
XX, apariţia de partide ecologiste în multe state de pe glob.

Tabelul 17. Procese, clivaje şi partide politice în Transilvania

Procese politice şi economice Clivaje Funcţionale Clivaje Teritoriale

Revoluţia de la 1848
Revoluţia
Înglobarea Ardealului în Ungaria
naţională Unirea Transilvaniei cu România
Revoluţia Industrializarea
industrială Dezvoltarea serviciilor
comunişti  dreapta interbelică
Revoluţia rusă din 1917
Revoluţia
Instaurarea regimului comunist
internaţională Revoluţia anticomunistă din 1989
majoritate  minoritară naţională
stat  biserici minoritare
centralişti  regionalişti
PI, PUNR, PRM  PNRT, PPS, PM, PG, PE, UDMR, FDG, FER
industriaşi  agrarieni
urban  rural
industriaşi  ecologişti
PNL  PNŢ, LA, PA, PDAR, MER, PER, PNA
biserică  stat totalitar stat  societate civilă
reformişti  conservatori
PCR, PSD, BMT, FP, PDSR  LANC, PTT, PNAg, PNC, CDR

Aceste clivaje naţionale, sociale, politice şi economice au constituit factorii

care au impus o anumită policromie hărţii electorale şi în Transilvania, în toate
perioadele analizate, demonstrând atât o similitudine cu procesele desfăşurate la
nivel european, românesc sau maghiar, cât şi o individualizare a provinciei în
funcţie de particularităţile regionale. Dimensiunea teritorial-culturală a clivajului
centru-periferie a avut cele mai semnificative repercursiuni asupra
comportamentului electoral al grupurilor etnice din Transilvania ultimilor 150 de
ani, urmată de dimensiunea socio-economică a clivajului postdecembrist, dintre
adepţii reformei radicale şi cei ai protecţiei sociale, precum şi dintre grupările
industrial-financiare şi cele agrariene şi ţărăniste din perioada interbelică, iar cea
ecologică, sau a politicii externe, a avut rol minor în regiunea analizată.

182
 Dimensiunile comportamentului electoral

4.1 Dimensiunea etnică a comportamentului electoral.

Clivajul centru-periferie

Contradicţiile dintre centru şi periferie a constituit cel mai important clivaj

social, cultural şi politic în cadrul electoratului din Transilvania, regionalismul
cultural având consecinţe decisive asupra comportamentului minorităţii şi al
majorităţii, subiect care de altfel constituie principalul aspect urmărit în lucrarea de
faţă. Revoluţia de la 1848, de emancipare naţională a popoarelor din Transilvania,
a fost urmată de apariţia partidelor politice constituite pe acest tip de clivaj:
unioniste, secesioniste, federaliste, autonomiste sau regionaliste.
Dimensiunea economică a clivajului centru-periferie, rezultat din
dezvoltarea inegală a diferitelor regiuni ale ţării şi care, combinate cu aspectele
culturale, au determinat în alte cazuri apariţia sentimentelor de “deprivare
relativă”1, a fost nesemnificativă în Transilvania. Mişcări politice sau partide care
să aibă ca principal obiectiv autonomia regională pe principii economice au fost
aproape inexistente, chiar dacă au existat sau există anumite tendinţe în acest sens.
Organizaţii de tipul Pro Transilvania din perioada recentă nu pot fi analizate în
studiul de faţă, deoarece neimplicarea lor în procesele electorale nu ne permite o
evaluare a adevăratei dimensiuni teritoriale sau a gradului de aderenţă a acestora.
Nici autonomia sau reforma administrativă nu a constituit o prioritate în
Transilvania, Partidul Renaşterii Judeţelor Abuziv Desfiinţate activând sporadic în
teritoriile vizate (Făgăraş). Autoidentificări culturale regionale, cu sau fără interese
conjuncturale (economice), au fost efemere în România, calitatea de ardelean,
deosebită de cea de român, maghiar sau german, a avut conotaţii strict regionale,
dimensiunea lor fiind mult inferioară celor întâlnite, spre exemplu, printre bavarezi,
sicilieni, moravieni sau siliezieni (Mişcarea pentru Autonomia Sileziei şi Uniunea
Poporului din Wielkopolska reprezintă grupări politice regionale din Polonia, cu
substrat cultural, oponente centralismului excesiv).
Astfel, vom lua în considerare acele formaţiuni etno-naţionaliste ale
comunităţilor naţionale, existente pe teritoriul Transilvaniei, care militau pentru
autonomie culturală şi teritorială (maghiarii, germanii) sau pentru exprimarea
politică a identităţii lor naţionale (evreii, armenii, bulgarii, romii etc.) pe de o parte,
şi partidele centriste, adică cele naţionaliste ale majorităţii, care contracarau
mişcările centrifuge şi apărau ideea de stat naţional unitar. Până la cel de-al doilea
război mondial, comportamentul electoral al românilor, maghiarilor sau germanilor
a avut conotaţii teritoriale evidente, iar în perioada contemporană, promotorii ideii

1
Principiul “deprivării relative”, conform definiţiei date de Muir (1981), implică
discrepanţa înntre percepţiile unui grup despre ceea ce ei aşteaptă să primească şi ceea ce
este posibil să primească într-un sistem, iar după Brass (1991), balanţa dintre bunurile şi
condiţiile de viaţă la care un grup de oameni se simt îndreptăţiţi şi bunurile şi condiţiile pe
care grupul respectiv crede că le va obţine şi menţine într-un sistem social dat. Astfel de
principii au avut valabilitate în cazul slovenilor sau croaţilor în Yugoslavia, a catalanilor în
Spania sau a italienilor din “Padania”.

183
Teritorialitate culturală şi politică în Transilvania

de teritoriu naţional sau cultural s-au rezumat numai la partidele şi organizaţiile

maghiare.
Având în vedere intervalul mare de timp analizat, în care au avut loc
schimbări repetate de suveranitate, raportul dintre cultura centrală şi cea periferică
a suferit schimbări în consecinţă, maghiarii şi românii, şi într-o oarecare măsură şi
germanii, şi-au schimbat statutul din minoritate în majoritate sau invers, chiar dacă
sub aspect demografic situaţia a rămas relativ stabilă. De fapt în ceea ce îi priveşte
pe maghiari şi germani, schimbarea de statut a avut loc între minoritate dominantă
şi minoritate naţională şi politică. Deşi fiecare perioadă a avut un specific politic,
economic şi cultural distinct, se pot trage câteva concluzii asupra
comportamentului fiecărui grup.

4.1.1. Maghiarii. Unitatea electoratului maghiar şi formaţiunile dizidente.

Chiar dacă au fost divizaţi într-o oarecare măsură, tendinţa dominantă a

electoratului maghiar a fost marcată de ideea apartenenţei acestuia la naţiunea
maghiară, atât în perioada dualismului cât şi în cea ulterioară anului 1918. Şi în
timpurile prezente, chiar dacă se autoidentifică ca maghiari din România sau
ardeleni, se consideră parte a naţiunii maghiare (Culic şi colab., 2000). Partidele
dominante au fost cele naţionaliste, adepte ale integrării într-o Ungarie
independentă sau a unei strânse legături cu aceasta: Partidul Independenţei, după
Revoluţia de la 1848, Partidul Maghiar, între cele două războaie mondiale şi
Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, în perioada contemporană.
Astfel, maghiarii, ca “minoritate dominantă”, au fost divizaţi în ceea ce
priveşte opţiunile electorale între partidele unioniste, reprezentate în special de
Partidul Liberal, ce a contribuit decisiv la înfăptuirea dualismului şi partidele
“secesioniste”, reprezentate de Partidul Independenţei, Kossuth, Ugron sau
Paşoptist Unit, adepte ale independenţei Ungariei faţă de coroana austriacă. Din
punct de vedere teritorial, adepţii independenţei erau concentraţi în ţinuturile
secuieşti, Trei Scaune fiind un adevărat fief al acestui partid, precum şi în comitatul
Turda-Arieş, de asemenea cu ponderi ridicate ale maghiarilor. În mare parte de
etnie maghiară, datorită condiţiilor de participare şi reprezentare, electoratul
transilvan era receptiv la orice schimbare politică centrală, existând concordanţe
între aria centrală a Ungariei şi ţinuturile maghiare din Transilvania. Cu toate
acestea, se poate constata o regionalizare a opţiunilor electorale, suportul
tradiţional al paşoptiştilor corespundea comitatelor Trei Scaune, Odorhei şi Ciuc
precum şi oraşului Târgu Mureş, iar cel al liberalilor, părţile nordice, vestice şi
sudice ale fostului principat autonom, în special Făgăraşul, Sibiul, Târnavele,
bazinul Petroşani, Cojocna, Someş, susţinătorii acestora fiind de regulă nemaghiari
care sprijineau ideea uniunii cu Austria şi păstrarea autonomiei regionale.

184
 Dimensiunile comportamentului electoral
Tabelul 18. Formaţiuni politice cu specific etnic, în Transilvania ultimilor 150 de ani
Perioada Formaţiunea politică Sediu
Partidul Naţional Român din Transilvania Sibiu
Partidul Social-Democrat din Ardeal şi Banat Lugoj
1848-1919
Partidul Moderat Român Budapesta
Partidul Popular Săsesc Mediaş (?)
Partidul Naţional Democrat Maghiar-Secuiesc Târgu Mureş
Uniunea Maghiară Cluj
Partidul Popular Maghiar (Partidul Poporului Maghiar) Huedin
1919-1923
Partidul Naţional Maghiar
Partidul Sas
Partidul Naţional Săsesc
Partidul Maghiar Cluj
Partidul Maghiar Independent Odorhei
Uniunea Oamenilor Muncii Maghiari-MADOSZ (Opoziţia Maghiară) Târgu Mureş
Uniunea Populară Maghiară Braşov
1923-1948 Partidul Ţărănesc Maghiar (Partidul Micilor Agrarieni)
Partidul German din România Sighişoara
Partidul Poporului German din România
Partidul Muncitoresc Naţional-Socialist German
Partidul Evreiesc din România Bucureşti
Uniunea Democrată Maghiară din România Cluj-Napoca
Partidul Liber-Democrat Maghiar din România (Partidul Independent Târgu Mureş
Maghiar)
Partidul Gospodarilor Maghiari din România Miercurea-Ciuc
Partidul Creştin-Democrat Maghiar din România Cluj-Napoca
Asociaţia Civică Pro-Odorhei Odorhei
Partidul Naţional Democrat Creştin
Forumul Tineretului Secuiesc
Forumul Democrat al Germanilor din România
Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România
Partidul Ţiganilor din România
Uniunea Generală a Romilor din România
Uniunea Liber Democrată a Romilor din România
Partida Romilor
Comunitatea Etniei Romilor din România
Asociaţia Romilor-Harghita
Uniunea Armenilor din România
1989-2000 Comunitatea Ruşilor Lipoveni din România
Uniunea Democratică a Cehilor şi Slovacilor din România
Uniunea Elenă din România
Comunitatea Elenă-Prahova
Comunitatea Italiană din România
Asociaţia Etnicilor Italieni “Circolo Trentina”
Federaţia Italienilor din România- Comunitatea “Ovidius” Constanţa
Liga Comunităţilor Italiene din România
Uniunea Bulgară din Banat-România
Comunitatea “Bratsvo” a Bulgarilor din România
Uniunea Culturală a Albanezilor din România
Liga Albanezilor din România
Uniunea Polonezilor din România “Dom Polski”-Bucureşti
Uniunea Polonezilor din România
Uniunea Croaţilor din România
Liga Democrată a Croaţilor din România
Uniunea Culturală a Rutenilor din România
Asociaţia Macedonenilor Slavi din România

185
Teritorialitate culturală şi politică în Transilvania

Evenimentele politice şi diplomatice cruciale de după primul război

mondial au găsit societatea maghiară ardeleană divizată între adepţii activismului şi
cei ai pasivismului politic, între partide sau organizaţii care nu acceptau noua
realitate politico-teritorială şi cele care tindeau spre compromisul cu forţele politice
politice româneşti. Până la sfârşitul anului 1922, când unul din liderii de marcă
(Emil Grandpierre) a reuşit unirea forţelor maghiare într-un partid puternic
(Partidul Maghiar), opţiunile electoratului au fost divizate între o serie de partide
regionale, emanate din principalele oraşe ale Transilvaniei, centre polarizatoare
politice şi culturale: Cluj, Târgu Mureş şi Odorhei. Dacă electoratul şi elitele
maghiare din vestul Transilvaniei, concentrate în jurul Uniunii Maghiare erau
antiunioniste, cele din regiunea secuiască dovedeau o oarecare tendinţă spre
integrare, exponentul acestora fiind Partidul Democrat Maghiar Secuiesc.
Pasivismul politic, sau mai bine spus rezistenţa pasivă, a caracterizat electoratul
maghiar interbelic, prezenţa la vot fiind inferioară ponderii acestora din populaţia
Transilvaniei, în special în judeţele Cluj şi Mureş şi în urbanul mare (cu
performanţe reduse ale partidului în Cluj sau Târgu Mureş, chiar dacă electoratul
acestora era dominant), asemănător electoratului din Sătmar, Crişana şi Banat.
Fondarea Partidului Maghiar a constituit momentul implicării forţelor
maghiare în politica românească prin participarea în toate alegerile de după
adoptarea constituţiei României reîntregite, atât pe liste proprii, cât şi prin alianţe
cu alte partide etnice sau româneşti. Atitudinea izolaţionistă a partidului şi
desprinderea forţelor de stânga a determinat radicalizarea liderilor acestuia cu
tendinţe de dreapta revizioniste. Electoratul stabil al Partidului Maghiar se
suprapunea judeţelor preponderent maghiare, cu o oarecare discordanţă dată de
Odorhei, prin implicarea în competiţia electorală a mai multor partide specifice,
sau prin participarea pe liste ale partidelor cu acoperire naţională. Cu toate acestea,
Ciuc, Odorhei şi Trei Scaune au constituit singurele judeţe unde acest partid a fost
declarat majoritar (în condiţiile în care se obţinea peste 40% din opţiunile
electoratului), iar circumscripţii precum Năsăud, Făgăraş, Sibiu sau Hunedoara
erau caracterizate prin lipsa voturilor pentru formaţiunea maghiară sau prin
rezultate modeste ale acesteia.
Unitatea comunităţii maghiare a fost şi continuă să fie remarcabilă în
perioada postcomunistă, reprezentanta aproape unică a acesteia fiind Uniunea
Democrată a Maghiarilor din România, singura formaţiune politică constituită pe
principii etnice care reuşeşte trecerea pragului electoral şi reprezentare consistentă
bazată pe cel mai stabil electorat din România. Spre deosebire de perioada
interbelică, electoratul maghiar a fost unul din cele mai “disciplinate” din ţară,
maximele prezenţei la vot înregistrându-se în regiunile majoritar maghiare şi care
aproape în unanimitate (în multe cazuri cu 100% din voturi) au optat pentru acest
partid. Acest fapt este dovedit atât de scorul electoral obţinut de partid în raport cu
ponderea grupului în cadrul populaţiei Transilvaniei (situaţie înregistrată de altfel şi
la nivelul întregii ţări), cât şi de suprapunerea aproape perfectă a distribuţiei
maghiarilor în România cu cea a voturilor pentru UDMR sau a candidatului la
preşedenţie a acesteia (fig. 61). Suprareprezentare şi subreprezentarea electorală, cu

186
 Dimensiunile comportamentului electoral

fig. 61mgh-udmr-frunda

187
Teritorialitate culturală şi politică în Transilvania

câteva excepţii, a fost nesemnificativă în regiune, cea mai mare parte a unităţilor de
votare înregistrând valori ale UDMR similare cu ponderea etniei în cadrul acestora,
fapt care demonstrează şi volumul redus al modificărilor etno-teritoriale din 1992
şi până în prezent. Cele trei judeţe cu
majoritate maghiară, precum şi
arealele izolate din Cluj, Alba sau
Bistriţa-Năsăud, cu prezenţă a acestora
de peste 20% (în condiţiile divizării
electoratului românesc), au constituit
cel mai stabil, consecvent şi masiv
suport pentru UDMR. În toate
alegerile, partidul maghiarilor s-a
clasat pe primele locuri, cu o pondere
a voturilor de peste 20%.
Pe lângă aceste mari şi
dominante partide ale maghiarilor ardeleni, electoratul acestora a mai avut
posibilitatea de a opta şi pentru alte formaţiuni specifice, constituite pe
considerente ideologice, profesionale sau interese regionale. Astfel, orientările de
stânga s-au concentrat în Uniunea Oamenilor Muncii Maghiari din România -
MADOSZ (1934-1944) şi Uniunea Populară Maghiară (1944-1953), care vor
colabora intens cu partidele comuniste, şi în cadrul unor partide cu reprezentare
naţională: Partidul Social-Democrat (Trei Scaune şi Odorhei) şi Blocul
Muncitoresc-Ţărănesc (Braşov, Odorhei, Ciuc), în multe cazuri listele acestor
partide prezentând numai candidaţi maghiari. De asemenea, elite maghiare au
activat cu deosebită intensitate în cadrul mişcărilor comuniste, majoritatea
membrilor Partidului Comunist Român fiind la un moment dat format din
reprezentanţii acestei comunităţi. Prezenţa lor în rândul acestor partide nu a atras
voturi pe măsură în judeţele secuieşti, aderenţa sporită corespunzând regiunilor cu
prezenţă maghiară şi evreiască (Mureş, Braşov, Cluj). Orientările liberale şi
profesionale au fost reprezentate de Partidul Micilor Agrarieni şi Uniunea
Economică Maghiară, în perioada interbelică, şi de Partidul Liber-Democrat
Maghiar şi Partidul Gospodarilor Maghiari, după 1989. Interese locale sau
opoziţia faţă de partidele dominante au determinat apariţia Partidului Maghiar
Independent (1928-1931), care a participat în alegerile din 1931, sub numele de
Partidul Maghiar Democrat, obţinând voturi numai în judeţul Odorhei.
Partidele maghiare au încheiat alianţe cu Partidul Germanilor în 1927, sau
pe plan local după evenimentele din decembrie 1989, şi cu partidele româneşti, atât
în perioada interbelică (prin Pactul de la Ciucea realizat cu Partidul Poporului), cât
şi contemporană, prin sprijinirea candidaţilor la preşedenţie a Convenţiei
Democratice sau Partidului Democraţiei Sociale din România. Participarea elitelor
maghiare pe listele partidelor româneşti, cu excepţia celor de stânga, a fost
sporadică, dar întâlnită totuşi în perioada interbelică (în special pe listele Partidului
Naţional Liberal, Uniunea şi Partidul Agrar) şi în cea contemporană (Partidul
Naţional Democrat Creştin, Mişcarea Ecologistă din România etc.). Partidele de

188
 Dimensiunile comportamentului electoral

dreapta extremiste interbelice şi cele naţionaliste contemporane au constituit

formaţiuni politice care nu au primit niciodată sprijin sau candidaturi din partea
comunităţii maghiare.

4.1.2 Germanii. Pragmatismul politic şi orientările de dreapta

O altă manifestare a conflictului centru - periferie, pe axa cultural-

teritorială, a fost reprezentată de activitatea politică a grupului etnic german în
toată perioada analizată. Unitatea comportamentală a germanilor a fost mult mai
pronunţată decât cea a comunităţii maghiare, partidul dominant şi chiar unic fiind
mult mai bine pus în evidenţă. Partidul Popular Săsesc, Partidul German şi
Forumul Democrat al Germanilor din România, au fost formaţiunile politice care
au dominat opţiunile electoratului săsesc sau german din Transilvania celor trei
intervale analizate. Grupul germanilor a fost mult mai bine închegat din punct de
vedere politic în România postcomunistă în comparaţie cu alte state est-europene.
În Polonia, de exemplu, cinci partide germane au participat cu liste separate în
alegerile din 1991 şi 1993, suportul stabil al acestora, din punct de vedere teritorial,
corespunzând Sileziei (Matkovski & Tobolska, 1998).
Caracteristica comună
tuturor perioadelor, privind
comportamentul elitelor şi
electoratului german, a fost
pragmatismul politic, prin
adaptarea la noile realităţi
politico-teritoriale şi prin
susţinerea partidelor aflate la
guvernare şi necolaborarea cu
cele aflate în opoziţie. De
regulă, partidele germane au
susţinut partidele liberale, sau
au participat în alegeri pe listele
Fig. 62. Numărul de germani şi ţigani, şi acestora, atât în perioada
voturile obţinute de partidele corespondente dualismului, cât şi în cea
interbelică. În câteva alegeri au participat pe liste separate şi o singură dată (1927)
în cartel cu Partidul Maghiar.
Divizarea a avut loc în sânul partidului, între tineri şi bătrâni, între pasivişti
şi activişti, între adepţii uniunii cu Ungaria şi cei ai autonomiei sub tutelă austriacă.
Diferenţele de opinii au avut şi o manifestare teritorială. Saşii din zona Sibiului
erau împotriva înglobării Pământului Crăiesc în Ungaria, în timp ce electoratul din
zona Braşovului, Sighişoarei şi Bistriţei sperau la o autonomie pronunţată în
condiţiile independenţei regatului maghiar. De asemenea, cele trei partide săseşti
de după 1918 au avut fiecare fieful lor: Partidul Sas în Bistriţa şi Braşov, Partidul
Poporului Sas în Sibiu şi Partidul Naţional Săsesc în Mediaş şi Sighişoara.
Consolidarea fascismului în Europa a determinat şi apariţia mişcărilor de acest tip

189
Teritorialitate culturală şi politică în Transilvania

în rândul saşilor transilvăneni, Partidul Poporului German înregistrând cea mai

largă aderenţă în Târnava Mare, Braşov şi Făgăraş.
Forumul Democrat German constituie şi în prezent singurul partid al
germanilor din România, a cărui electorat a fost decisiv afectat de diminuarea
numărului de etnici din ultimii zeci de ani. Cele mai bune rezultate ale partidului au
fost înregistrate în alegerile locale din 2000, iar arealele stabile ale forumului
corespund regiunilor cu comunităţi restrânse de saşi: Sibiu-Sebeş-Orăştie, Bistriţa-
Reghin, Braşov-Rupea etc.
Atitudinea elitelor germane faţă de români a fost rezervată în perioada
dualismului, acestea fiind împotriva introducerii votului universal care le-ar fi
periclitat majoritatea electorală, iar în perioada imediat următoare Unirii de la 1918
nu au acceptat autoritatea Bucureştilor. Chiar dacă au colaborat cu partidele
româneşti, deţinând şi portofolii guvernamentale, germanii doreau recunoaşterea
lor ca entitate separată, tendinţă accentuată în perioada instaurării naţional-
socialismului în Germania prin statutul individualizat al grupului etnic german din
România. După 1989, politica acestora a fost de cooperare cu societatea
românească, iar sprijinul electoratului românesc, în anumite situaţii, a fost elocvent
(suportul acordat de români candidatului FDG la primăria Sibiului, în ultimele
alegeri locale).

4.1.3 Evreii. Ameninţarea comunităţii şi orientările de stânga

Analiza comportamentului electoral al comunităţii evreieşti s-a rezumat la

perioada interbelică, activitatea acestora din perioada dualismului nefiindu-ne
cunoscută, iar cea de după 1989 fiind nesemnificativă. Organizaţii de tipul Uniunii
Evreilor Pământeni din România, sau a Uniunii Naţionale a Evreilor în
Transilvania, au acţionat pentru recunoaşterea identităţii proprii a cetăţenilor
români sau maghiari de religie mozaică. Adepţii pasivismului politic în perioada
interbelică s-au organizat în Uniunea Evreilor din România, iar cei ai implicării în
competiţia electorală în Partidul Evreiesc, acesta neînregistrând însă rezultate
comparabile cu cele din Basarabia sau Bucovina, chiar dacă s-a consemnat o
anumită concentrare teritorială a opţiunilor (Someş, Năsăud, Sălaj, Cluj şi Mureş).
În schimb, participarea evreilor pe listele partidelor româneşti a fost
evidentă, în anumite circumscripţii întregile liste de candidaturi fiind ocupate de
aceştia. Opţiunile evreilor au fost cu preponderenţă spre partidele de stânga, de
tipul Partidului Social-Democrat, Blocului Muncitoresc-Ţărănesc şi a Partidului
Comunist Român. Aderenţa maximă a acestor partide s-a suprapus regiunilor
locuite de ei (Mureş, Cluj, Braşov), mai ales mediului urban. Existenţa lor, politică
şi fizică, a fost periclitată de apariţia mişcărilor extremiste antisemite şi de
implicaţiile celui de-al doilea război mondial. După 1989, Federaţia Comunităţilor
Evreieşti din România constituie forumul reprezentant al acestora, voturile obţinute
cu preponderenţă din urbanul mare nepermiţându-le accesul în parlament conform
pragului electoral.

190
 Dimensiunile comportamentului electoral

4.1.4 Alte grupuri minoritare. Electoratul redus şi organizaţiile multiple

Nici o altă formaţiune politică aparţinând minorităţilor naţionale nu a

activat în competiţiile electorale până în 1990. Legislaţia postdecembristă permite
comunităţilor naţionale, rezidente în România, reprezentare parlamentară în
condiţiile obţinerii unui cuantum de voturi egal cu 5% din numărul mediu de voturi
valabil exprimate pentru alegerea unui deputat. Acest articol de lege, deosebit de
generos, similar şi altor ţări est-europene (în Polonia este necesară prezentarea unei
liste de 3000 de semnături cu rezidenţi permanenţi în circumscripţie) a determinat
formarea unui grup parlamentar al minorităţilor naţionale (incluzând germanii şi
evreii) de 9 membri în 1990, 13 în 1992, 15 în 1996 şi 18 în 2000 şi care de regulă
a coalizat cu partidul aflat la guvernare.
Aproape toate grupurile şi sub-grupurile etnice rezidente în România s-au
organizat în “asociaţii” sau “uniuni” culturale care s-au înscris pe liste separate în
circumscripţii electorale ce corespund mai mult sau mai puţin cu realitatea etno-
teritorială. În acest sens, rezultatele electorale ne dezvăluie existenţa unor
comunităţi etnice nedeclarate la recensăminte, cazul macedonenilor slavi, sau a
căror distribuţie teritorială nu corespunde înregistrărilor oficiale: comunitatea
croată din Sălaj, sau a italienilor din întreaga regiune. Chiar în aceste condiţii se
remarcă o concordanţă evidentă între distribuţia voturilor pentru aceste formaţiuni
şi distribuţia teritorială a grupurilor etnice, situaţie întâlnită la nivelul întregii ţări
(Bodocan, 1999). De asemenea, sporirea continuă a numărului de astfel de asociaţii
şi a voturilor etnice scoate în evidenţă anumite tendinţe de regionalism incipient în
România. Cu toate acestea, nici o formaţiune politică etnică (cu excepţia
maghiarilor) nu are ca principal obiectiv reforma administrativă, pentru o
autonomie mai pronunţată, economică, culturală sau teritorială.
Divizarea unor grupuri în mai multe formaţiuni candidate are la bază
interese regionale sau materiale, în scopul atragerii de fonduri guvernamentale.
Cele mai multe formaţiuni (multe dintre acestea pe criterii profesionale: partide ale
căldărarilor, ursarilor, spoitorilor etc.) se înregistrează în rândul ţiganilor (cei din
Transilvania însă, fiind mai puţin divizaţi în comparaţie cu ţiganii din regiunile
extracarpatice sau din Ungaria, care aveau în 1994 peste o sută de asociaţii, Kovacs
& Dingsdale, 1998), al italienilor, bulgarilor, polonezilor, albanezilor, grecilor şi
croaţilor. Slovacii, armenii şi lipovenii (alături de germani şi evrei) au participat, de
fiecare dată, cu câte o singură formaţiune politică. Divizarea voturilor în asociaţii
regionale ale comunităţilor etnice corespunde bulgarilor, grecilor, polonezilor şi
italienilor (Comunitatea Bratsvo, Uniunea Elenă Prahova şi Dom Polski, numai în
Braşov, Liga Comunităţilor Italiene, numai în judeţele din sud).
Suprareprezentarea electorală (obţinerea unui număr mai mare de voturi
decât ponderea acestora din populaţia regiunii) a caracterizat grupurile etnice ale
italienilor, albanezilor, macedonenilor slavi (care de altfel nu apar înregistraţi
separat la ultimul recensământ), grecilor, armenilor, bulgarilor, rutenilor,
polonezilor şi croaţilor, iar subreprezentarea, cele ele ţiganilor, lipovenilor şi
slovacilor. Cea mai mare discrepanţă se înregistrează în cazul italienilor (suportul

191
Teritorialitate culturală şi politică în Transilvania

electoral al celor două (trei în 1996) formaţiuni fiind constituit, probabil, din cel
românesc), al croaţilor, albanezilor şi bulgarilor.

Fig. 63. Dimensiunea numerică a grupurilor şi voturilor etnice

Cele mai multe voturi etnice se înregistrează în mediul urban, cu deosebire

în Braşov, oraşul şi judeţul consemnând concentrarea maximă a activităţii şi
aderenţei grupurilor minoritare. Această situaţie are o posibilă explicaţie prin
calitatea sa de centru industrial şi al serviciilor, ce a atras forţă de muncă diversă.
Configuraţia teritorială a voturilor şi prezenţei etniilor respective este respectată în
cazul slovacilor, ţiganilor, grecilor sau armenilor şi discordantă în cazul italienilor,
croaţilor sau bulgarilor, aceştia din urmă fiind concentraţi în sud-vestul provinciei
(Hunedoara, Alba), dar majoritatea voturilor s-au înregistrat în partea nordică.
“Subreprezentarea” teritorială caracterizează lipovenii, concentraţi numai în
Braşov, slovacii numai în Sălaj, polonezii din Hunedoara etc.

4.1.5 Românii. De la minoritate la majoritate

Comportamentul electoral al românilor din Transilvania a fost marcat de

statutul acestora de minoritate dominată în timpul dualismului, de minoritate
demografică în Ţara Secuilor şi de majoritate demografică şi politică în perioada de
după primul război mondial. Interesele naţionale ale românilor ardeleni au fost
apărate de Partidul Naţional Român din Transilvania în perioada dualismului, de
Partidul Naţional Ţărănesc şi de o serie de alte partide cu reprezentare naţională
care militau pentru preponderenţa elementului românesc (în special în defavoarea
celui evreiesc) în viaţa economică şi politică interbelică, şi de Partidul Unităţii
Naţionale Române şi Partidul România Mare în perioada contemporană, formaţiuni
politice a căror apariţie a fost determinată de activitatea elitelor maghiare de după
1989.
192
 Dimensiunile comportamentului electoral

Doctrina naţională a fost importantă pentru majoritatea partidelor, atât în

perioada interbelică, cât şi în cea contemporană, atragerea sau respingerea
electoratului maghiar fiind hotărâtoare în obţinerea voturilor. Dacă în primele
alegeri după Unire partidele din regat nu s-au implicat în competiţia electorală din
Transilvania (fapt ce explică victoria covârşitoare a PNR în 1919), Partidul
Democraţiei Sociale din România (FSN, FDSN) a dus o politică naţionalistă în
Transilvania în primii ani ai democraţiei postdecembriste, iar în ultimele alegeri a
încercat şi a reuşit atragerea electoratului maghiar de partea sa. Partidul Popular,
condus printre alţii de Octavian Goga, a format chiar un cartel electoral cu Partidul
Maghiar în alegerile din 1926, deşi acesta prezenta puternice accente naţionaliste,
câştigând astfel detaşat primele alegeri după adoptarea Constituţiei şi a noului
sistem electoral.
Implicarea politică ezitantă şi neconcludentă, din primii ani ai dualismului,
a fost urmată de o radicalizare a mişcărilor româneşti, la sfârşitul secolului XIX şi
începutul secolului XX, iniţial pentru autonomie şi ulterior, pentru unirea cu
Regatul României recent constituit. Regiunile greco-catolice din nord şi cele
ortodoxe din sud, de o parte şi de alta a culoarelor de penetraţie şi rezidenţă
maghiară, au constituit fiefurile partidului dominant românesc, circumscripţiile din
Apuseni, din Depresiunea Făgăraş şi Sibiu şi cele de pe Someş fiind cele mai
stabile în ceea ce priveşte opţiunile naţionale. De la un partid minoritar, Partidul
Naţional Român a ajuns să reprezinte autoritatea în Transilvania prin Consiliul
Dirigent, în urma dominării electoratului din primele alegeri postbelice. Integrarea
în sistemul electoral şi politic românesc a determinat mutări semnificative în rândul
electoratului transilvan, prin aderenţa la partide active în toată România sau prin
fuziunea Partidului Naţional cu cel Ţărănesc din Muntenia, dar fără a se abandona
doctrina naţională a noului partid. Suportul electoral al PNŢ s-a suprapus de
asemenea, regiunilor tradiţionale ale PNRT, atât în arealele greco-catolice, cât şi în
cele ortodoxe, judeţele Alba, Someş sau Făgăraş situându-se de fiecare dată, peste
media naţională sau regională. Susţinerea partidului în regiunile săseşti s-a datorat
alianţelor cu partidul germanilor, iar adversitatea, electoratului maghiar din centrul
şi sud-estul Transilvaniei.
Perioada contemporană marchează translaţia voturilor naţionaliste
româneşti din nordul şi sudul regiunii în centrul acesteia, în interiorul culoarului de
penetraţie şi rezidenţă maghiară, determinând constituirea unei axe teritoriale
naţionaliste pe direcţie NV-SE ce se va menţine în toată perioada postdecembristă.
Astfel, regionalismul cultural a determinat apariţia şi consolidarea primelor partide
regionale din sistemul de partide contemporan, în condiţiile în care conştiinţa
regională este foarte puţin dezvoltată în România. Două din cele mai puternice
partide din Transilvania au activat pe această axă naţionalistă, centrele acestora
fiind Cluj-Napoca şi Târgu Mureş, poli şi avanposturi ai regionalismului cultural-
politic, fiecare cu câte un hinterland în regiunile montane adiacente: Munţii
Apuseni şi Grupa Centrală a Orientalilor. Suprapunerea şi interferenţa acţiunii şi
voturilor acestora are loc între cele două oraşe, de-a lungul principalelor căi de

193
Teritorialitate culturală şi politică în Transilvania

comunicaţie şi în Câmpia Transilvaniei, areal în care s-a încercat şi realizat

modificări etnice printre cele mai evidente în regiunea analizată.
Statutul de minoritate corespunde, în perioada contemporană, grupurilor de
români dispersaţi în ţinuturile secuieşti, comportamentul acestora dovedind o
înclinare mai mare spre partidele aflate la putere, adică cu autoritatea care le-ar
putea asigura siguranţa lor naţională. În schimb, cei de la periferia acestor teritorii,
au optat pentru partidele naţionaliste. Neparticiparea la vot a electoratului
românesc, sau a candidaturilor acestora, în alegerile locale, este elocventă,
populaţia minoritară nefiind reprezentată în consiliile locale cu majoritate etnică
maghiară, situaţie întâlnită de altfel şi în cazul diferitelor majorităţi.

4.2 Dimensiunea religioasă a comportamentului electoral.

Clivajul Biserică-Stat

Dimensiunea religioasă a comportamentului electoral sau a conflictelor pe

axa funcţională biserică-stat a avut un rol mai puţin însemnat decât cea etno-
lingvistică. În cea mai mare parte a cazurilor, diferenţele confesionale nu s-au
transformat în factori de dezbinare în cadrul grupurilor etnice sau de generare a
unor comunităţi a căror identitate de grup să se bazeze numai pe religie. Conflictele
dintre adepţii diferitelor confesiuni nu a generat apariţia de partide specifice în
Transilvania ca şi în statele a căror structură religioasă este determinată de catolici
şi protestanţi (Elveţia, Germania, Irlanda de Nord, Belgia, Canada etc.), dar care în
prezent au un impact politic mult redus faţă de perioadele anterioare (Lijphart,
1999), sau de catolici şi ortodocşi minoritari (Comitetul Electoral al Bisericii
Ortodoxe, susţinut de cetăţeni polonezi de origine ucraineană şi bielorusă, a căror
identitate de grup se bazează doar pe religie), clivajul fiind în acest caz de
actualitate (Matkowski & Tobolska, 1998).
De asemenea, conflictul dintre clericali şi anticlericali, între adepţii
implicării Bisericii în viaţa politică şi socială şi cei ai separaţiei acestei instituţii de
autoritatea statală, nu a determinat apariţia de formaţiuni politice care să aibă ca
platforme exclusiv aceste obiective, chiar dacă o serie de partide s-au
autoidentificat creştine sau creştin-democrate.
Cu toate acestea, au existat partide a căror platforme sau deziderate aveau
şi tentă religioasă sau elite confesionale care au promovat o anumită politică în
diferite momente ale istoriei.
Curentele existente în interiorul Partidului Naţional Român din
Transilvania, al pasivismului şi activismului politic, a avut conotaţii religioase şi
teritoriale. Greco-catolicii din nordul provinciei, în primele decenii după dualism,
erau adepţii pasivismului, în schimb, grupările ortodoxe sub conducerea lui Andrei
Şaguna, din sudul Transilvaniei, erau adeptele implicării în viaţa politică maghiară.
Ulterior, elitele din comitatele româneşti cu frecvenţe ridicate ale uniţilor nu
dispuneau de un electorat foarte stabil în comparaţie cu circumscripţiile ortodoxe
“aproape sigure” din Sibiu sau Hunedoara, fapt ce a atras candidatura elitelor
greco-catolice şi în aceste areale. De asemenea, integrarea politico-electorală în
194
 Dimensiunile comportamentului electoral

fig.64 prezenta la vot

195
Teritorialitate culturală şi politică în Transilvania

sistemul românesc a început în regiunile ortodoxe sudice, prin suportul

electoratului de aici pentru partidele specifice regatului, nordul regiunii susţinând şi
după unire partidele specific transilvane.
În perioada interbelică, implicarea religiei în politica partidelor şi a
electoratului a fost cea mai evidentă în toată perioada analizată. Întărirea rolului
Bisericii Ortodoxe în viaţa statului şi promovarea ortodoxismului au constituit
elemente de bază ale platformelor politice specifice partidelor de dreapta totalitare:
Liga Apărării Naţional-Creştine, Legiunea Arhanghelului Mihail, Partidul
Naţional-Creştin, Partidul Naţional-Socialist. Marea majoritate a acestora însă, au
avut ca principale obiective combaterea mişcărilor de stânga comuniste sau
evreieşti, ortodoxia fiind doar unul din componentele programelor lor. Dovada
acestor afirmaţii constă în faptul că aceste mişcări “ortodoxe”, care au emanat mai
ales din Moldova ortodoxă şi cu o pondere considerabilă de evrei, au atras un
electorat considerabil şi în regiuni greco-catolice, cum ar fi Năsăudul, Făgăraşul,
Turda sau Alba.
Implicarea redusă a religiei în politica românească a fost dovedită şi în
perioada postdecembristă, când reabilitarea Bisericii Române Unite cu Roma ar fi
reclamat un partid care să se impună în redobândirea proprietăţilor acesteia,
diferend care persistă încă în multe comunităţi locale din Transilvania. Prezenţa
unor preoţi greco-catolici în rândurile Partidului Naţional Ţărănesc Creştin-
Democrat şi mai recent în Alianţa Naţională Creştin-Democrată denotă totuşi o
oarecare implicare a bisericii în viaţa politică contemporană, iar aderenţa acestora
la creştin-democraţia europeană confirmă identificarea acestora.
Dacă grupul etnic german era aproape omogen din punct de vedere
confesional, iar Biserica Luterană s-a implicat activ în politica sfârşitului de secol
XIX, comportamentul maghiarilor a fost influenţat într-o oarecare măsură de
diferenţele religioase. Deosebirile de opţiuni între catolici şi protestanţi s-au
manifestat mai ales la nivelul elitelor, cei mai înverşunaţi adversari ai unirii
Transilvaniei cu România fiind conducătorii Bisericii Unitariene, urmaţi de calvini
şi mai puţini de catolici, universalitatea Bisericii Romano-Catolice imprimând
probabil un anumit tip de comportament, întâlnit şi în zilele de astăzi, elitele
protestante fiind mult mai radicale.
O altă manifestare a dimensiunii religioase în comportamentul electoral
este caracteristică unor culte minoritare care nu doresc să se implice în viaţa
politică. Este vorba de penticostali şi mai ales de Martorii lui Iehova,
izolaţionismul practicat de aceştia fiind reflectat prin neparticiparea la vot în
alegerile postdecembriste (fig. 64). Exemplul elocvent îl constituie comuna Valea
Largă din judeţul Mureş, cu cea mai slabă prezenţă la vot în aproape toate alegerile
şi care, conform datelor oficiale, aproape un sfert din populaţie aparţine “altor
religii”. De asemenea, prezenţă redusă la vot s-a înregistrat în comunele bistriţene
Parva, Rebra, Târlişua, Ilva Mare, apoi în Măguri-Răcătău (Cluj) sau Jina (Sibiu),
toate cu frecvenţă sporită a penticostalilor.

196
 Dimensiunile comportamentului electoral

4.3 Dimensiunea socio-economică a comportamentului electoral.

Clivajul reformişti-conservatori

Evenimentele din decembrie 1989, care au marcat revenirea la democraţie

a României, a determinat şi apariţia primelor conflicte pe axa funcţională, între
adepţii valorilor occidentale, respingerii oricăror forme de comunism şi a unei
tranziţii rapide spre economia de piaţă, şi adepţii unei tranziţii lente, a menţinerii
controlului statului în economie şi a proprietăţii acestuia asupra marilor
întreprinderi de stat. Aceste contradicţii reprezentate pe axa ideologică au
corespuns la vremea respectivă Frontului Salvării Naţionale, cu variantele
ulterioare ale acestuia, la stânga eşicherului politic românesc şi Convenţia
Democrată, cu partidele componente liberale, creştin sau social-democrate în
dreapta acestuia. Această clasificare are un caracter empiric şi efemer, datorită
platformelor politice care de multe ori nu au nici o legătură cu denumirea şi
identitatea partidului sau combină elemente caracteristice unor ideologii diverse,
sau datorită alunecării spre stânga sau spre dreapta pe parcursul celor 11 ani de
pluripartitism.
Firesc, partidele de centru ar trebui să corespundă formaţiunilor aflate între
cei doi mari ai politicii româneşti însă, puţine partide din România nu se declară a
fi de centru (Uniunea Forţelor de Dreapta, partid autodeclarat de dreapta, Partidul
România Mare autodeclarat adeptul doctrinei naţionale, Partidul Muncitoresc
Român de stânga comunist etc.). Identificarea de stânga şi de dreapta a fost
compromisă după 1989, stânga fiind asociată cu Partidul Comunist Român, iar
dreapta cu partidele istorice, a căror lideri erau “patronii şi moşierii” interbelici. De
aceea, majoritatea partidelor se declară de centru, de centru-stânga sau de centru-
dreapta. Câteva dintre acestea (Partidul Naţional Ţărănesc Creştin-Democrat,
Partidul Naţional Liberal, Partidul Social-Democrat Român şi Partidul Democrat)
au reuşit însă aderarea la diferite internaţionale europene.
Aceste conflicte pe axa funcţională au şi o evidentă reprezentare teritorială,
Transilvania şi celelalte ţinuturi de la vest de Carpaţi contribuind într-un mod cu
totul diferit la configuraţia hărţii electorale a României. Chiar dacă există
diversitate de opţiuni în interiorul regiunii, comportamentul electoratului din
Transilvania diferă net de cel din Moldova şi Muntenia, unde singurele clivaje
teritoriale se înregistrează între urban şi rural, spre deosebire de teritoriul analizat,
unde această discrepanţă este mult diminuată. În provinciile extracarpatice, se
înregistrează cel mai constant electorat de “stânga” (PDSR), cu excepţia
Călăraşilor, toate reşedinţele de judeţ din Moldova, Dobrogea, Muntenia şi Oltenia
optând pentru partide de “dreapta” (CDR). Influenţa oraşelor este destul de
restrânsă în aceste areale, comunitatea de opţiuni rezumându-se la câteva comune
din imediata vecinătate a marilor oraşe, difuziunea având loc fie radiar-concentric
(Bucureşti, Ploieşti, Slobozia, Târgovişte, Iaşi etc.), fie de-a lungul arterelor de
comunicaţie (Bacău pe Valea Siretului, Râmnicu Vâlcea pe Valea Oltului, Craiova
pe drumul european E70 şi pe DN 6, spre Bucureşti). Scăderea aderenţei voturilor
pentru aceste partide are loc odată cu creşterea distanţei faţă de marile oraşe şi de
197
Teritorialitate culturală şi politică în Transilvania

căile de comunicaţie. În câteva cazuri (Botoşani, Neamţ, Vaslui, Buzău etc.),

majoritatea electorală CDR (în alegerile din 1996) a reşedinţelor de judeţ este
aproape singulară în tot teritoriul administrativ, ele constituind insule ale suportului
pentru această coaliţie, înconjurate de electoratul constant al actualului partid de
guvernământ (fig. 65). Oraşele transilvane au continuat să-şi exercite rolul de
centre polarizatoare şi emanatoare de idei politice şi naţionale, diseminarea lor
având loc în arealele rurale apropiate şi îndepărtate. Pe axa ideologică, deosebiri
comportamentale între cele două medii se înregistrează numai în judeţul
Hunedoara, unde, în oraşele mari şi în unele aşezări de pe principalele axe de
comunicaţie, se înregistrează opţiuni opuse cu cele din arealul profund sau din
regiunile miniere.
Există totuşi areale în Transilvania al căror comportament este similar
zonelor adiacente din provinciile extracarpatice, distribuţia voturilor nerespectând
limitele administrative şi regionale. Acestea au fost influenţate sau au influenţat
comportamentul electoratului din arealele respective, acest proces având loc de
asemenea de-a lungul principalelor culoare de comunicaţie. Similitudini
comportamentale, între electoratul transilvan şi cel din Muntenia şi Moldova, s-au
înregistrat în cazul Bazinului Petroşani şi Subcarpaţilor Olteniei, a Depresiunii
Sibiu şi Văii Oltului, a Depresiunii Braşov şi Văii Prahovei, a Depresiunii Întorsura
Buzăului şi Subcarpaţilor Curburii, a culoarului transversal Bârgău-Dorna-
Câmpulung etc. Tipul comportamental ardelean a fost însă mult mai apropiat şi de
cele mai multe ori similar, atât din punct de vedere socio-economic cât şi etno-
lingvistic, cu provinciile vestice a căror evoluţie istorică a fost relativ similară.
Arealele cu suport constant pentru adepţii reformei rapide au corespuns
întotdeauna centrelor urbane mari din toată Transilvania, judeţelor din sudul
Transilvaniei, Sibiu, Braşov şi parţial Alba şi Bistriţa-Năsăud, iar cele cu suport
PDSR, arealului rural din Hunedoara şi Sălaj şi izolat din Podişul Secaşelor şi
Câmpia Transilvaniei, bazinelor miniere din Petroşani, Poiana Ruscă, Brad etc.
Electoratul partidelor de centru a fost de regulă asociat şi suprapus teritorial cu cel
de dreapta, Braşovul, Sibiul, Alba şi în special Bistriţa-Năsăud constituind
teritoriile administrative cu cea mai mare aderenţă a acestora.
Dimensiunea socio-economică a comportamentului electoral a caracterizat
şi perioada interbelică, într-un context politic specific acesteia. Diferendele aveau
loc între cele două mari partide ale vremii, Partidul Naţional Ţărănesc, care
reprezenta marea masă a ţăranilor şi a micilor proprietari şi Partidul Naţional
Liberal, susţinut de marii proprietari din industrie şi finanţe. Din punct de vedere
teritorial, electoratul stabil ţărănist corespundea judeţelor din nord, iar cel liberal,
sudului industrializat, astfel de deosebiri existând şi între Transilvania şi restul
României.
Clivajul dintre sectorul primar şi cel secundar sau dintre urban şi rural a
fost cel mai bine pus în evidenţă de partidele agrariene, multe dintre acestea
militând pentru o Românie eminamente agrară, industria rezumându-se doar la
prelucrarea produselor agricole. Acestea au fost Liga Agrară, Uniunea Agrară şi
Partidul Agrar, reprezentante ale marilor proprietari de pământ şi a comercianţilor

198
 Dimensiunile comportamentului electoral

fig.65 drumuri-cdr

199
Teritorialitate culturală şi politică în Transilvania

cu produse agricole. Electoratul specific acestora a corespuns iniţial Hunedoarei

(Frontul Plugarilor devenind, în ultimele alegeri, principala formaţiune de acest tip,
cu orientări de stânga) iar ulterior, judeţelor Trei Scaune şi Ciuc (cu liste de
candidaţi maghiari), Făgăraş şi Năsăud.

4.4 Dimensiunea ecologică a comportamentului electoral.

Clivajul industriaşi-ecologişti

Mişcările ecologiste din România au apărut imediat după evenimentele din

1989, cea mai populară dintre acestea fiind Mişcarea Ecologistă din România care
a reuşit să fie reprezentată parlamentar în primul for legislativ postcomunist. Cea
de a doua formaţiune a fost Partidul Ecologist Român, acesta candidând de regulă
pe listele Convenţiei Democrate la alegerile generale. În ultima perioadă, Federaţia
Ecologistă din România a devenit cea mai populară formaţiune de acest tip, alături
de alte partide de interes regional, demonstrând ca şi în cazul altor ideologii, lipsa
de unitate a tendinţelor ecologiste în contradicţie cu interese personale. Electoratul
specific este concentrat în mediul urban şi în sudul Transilvaniei, de regulă
românesc, mai puţin preocupat de problemele naţionale şi care şi-au permis “luxul”
de a vota pentru verzi. Braşovul, Sibiul, Alba şi Hunedoara s-au detaşat net încă
din primele alegeri libere, iar Mureşul, Harghita şi Covasna au dat dovada unui
electorat “ignorant” la probleme de mediu, fiind mai preocupat de cauza naţională.
O altă categorie de alegători au fost în mod real interesaţi de protecţia
mediului local. Este vorba de opţiunile ecologiste exprimate în regiunile intens
poluate, fiecare cu câte un centru urban polarizator afectat: Zlatna şi Valea
Ampoiului, Turda şi Valea Arieşului, Lupeni şi Bazinul Petroşani, Hunedoara şi
Valea Streiului, Victoria, Făgăraş şi Depresiunea Făgăraşului, Codlea şi
Depresiunea Braşov.
Există un electorat constant de aproximativ 2% pentru mişcările ecologiste,
mai bine reprezentat în Transilvania decât în restul ţării şi care cu siguranţă va
creşte într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, atunci când se va înregistra o
creştere economică evidentă şi când problemele materiale sau naţionale nu vor mai
constitui principala preocupare a alegătorilor. Primii care vor renunţa la votul
emoţional vor fi categoriile de alegători cu drept de vot recent din urbanul mare al
Transilvaniei şi cei localizaţi în arealele cu risc ecologic depăşit sau ridicat.

4.5 Nuanţele extreme ale comportamentului. Dimensiunea totalitară

Aparte de aceste clivaje şi conflicte în România au activat şi activează o

serie de partide a căror platformă sau activitate politică se încadrează în categoria
celor totalitare, dictatoriale, de dreapta sau stânga, cu nuanţe extreme. Conflictele
generate de revoluţia internaţională, au avut loc pe axa funcţională şi teritorială,
mai precis între partidul comunist şi formaţiunile satelit şi partidele anticomuniste,
antisemite şi naţionaliste, şi între partidele totalitare şi societatea civilă.

200
 Dimensiunile comportamentului electoral

Mişcarea legionară din România a fost asociată cel mai des cu extrema
dreaptă, programul şi activitatea politică a acesteia fiind considerată anticomunistă,
antisemită, absolutistă sau totalitară. Această mişcare a fost reprezentată de
Legiunea Arhanghelului Mihail, cu formaţiunile sale politice Garda de Fier (1930),
Gruparea Zelea Codreanu (1931), Totul Pentru Ţară (1935-1938). Liga Apărării
Naţional-Creştine (1925-1935), Partidul Naţional-Creştin (1935-1938) şi Partidul
Naţional-Socialist (1932-1938), au avut platforme asemănătoare, dar accentele
antisemite şi şovine au fost mult mai evidente.
Alături de acestea au activat partide care militau pentru proporţionalitatea
sau preponderenţa elementului românesc în viaţa economică şi politică, prin
aplicarea principiului “numerus classus”, “numerus valahicus” sau “România a
românilor”: Frontul Românesc (1935-1938), Partidul Naţional-Agrar (1932-1935)
şi Partidul Naţionalist-Democrat (1910-1946).
Aderenţa maximă a acestor partide a corespuns anilor ’30, pe măsura
intensificării mişcărilor de tip comunist, care puneau în pericol integritatea
teritorială a statului, a dominării capitatului străin (şi în special cel evreiesc) în
industrie şi finanţe şi implicării active a evreilor în politica partidelor de stânga.
Ultimele alegeri libere din perioada interbelică a marcat şi apogeul mişcărilor de
acest tip, întrunind peste un sfert din opţiunile electoratului din Transilvania. Fieful
legionarilor a corespuns judeţelor din sud, Făgăraş, Alba, Turda, iar cel al
cuziştilor, regiunile cu pondere ridicată a a evreilor: Mureş şi Năsăud.
De cealaltă parte a conflictului, se situează cea mai evidentă manifestare a
internaţionalizării politice europene, adică mişcarea comunistă din România,
începută după revoluţia din octombrie. Chiar dacă Partidul Comunist din România
a fost scos în afara legii în 1924, ca urmare a politicii sale antinaţionale, a
conducerii neromâneşti şi a subordonării unor organizaţii din afara statului, adepţii
acestei ideologii au activat în diferite formaţiuni politice, de tipul Blocului
Muncitoresc Ţărănesc (comunist dizident), Partidului Social-Democrat, Frontului
Plugarilor sau altor formaţiuni agrariene sau socialiste. Activiştii şi electoratul
acestor formaţiuni s-au concentrat în regiunile estice şi centrale (Ciuc, Trei Scaune,
Mureş), cu prezenţă maghiară şi evreiască, dar mai ales în Hunedoara şi Sălaj, care
s-au detaşat net, ca fiefuri ale mişcărilor de stânga, încă din primele etape ale
organizării acestora în România. Făgăraş, Năsăud şi Odorhei au constituit
circumscripţii aproape lipsite de electorat de stânga.
Clivajele din societatea şi politica românească, pe axa ideologică stânga-
dreapta, a avut astfel o dimensiune etnică şi religioasă în perioada interbelică, şi
una socio-economică în perioada actuală, cele două extreme neregăsindu-se în
sistemul de partide postdecembrist. Accentele radicale ale liderilor Partidului
România Mare ar putea încadra formaţiunea condusă de Vadim Tudor în una din
acestea, iar Partidul Socialist al Muncii şi Partidul Muncitoresc Român în stânga
necomunistă şi cea comunistă, ambele cu aderenţă teritorială mai semnificativă în
judeţul Hunedoara.

201
Teritorialitate culturală şi politică în Transilvania

4.6 Regiuni politice şi culturale

Evoluţia numerică şi teritorială a grupurilor etnice şi religioase,

omogenitatea sau eterogenitatea culturală, comunitatea sau deosebirile de opţiuni şi
comportament electoral, pe verticală sau orizontală, ne permite realizarea, cu
anumite rezerve, a unei regionări politico-culturale a Transilvaniei, fără însă a
cataloga arealele identificate ca reprezentante ale unei ideologii. Acestea au fost
analizate în funcţie de opţiunile contemporane, fără a se omite evoluţia culturală şi
politică anterioară. Configuraţia hărţii electorale a Transilvaniei relevă existenţa a
două categorii de regiuni, diferenţiate în funcţie de cele două clivaje majore:

4.6.1 Regiuni dominate de conflicte pe axa teritorial-culturală

centru-periferie

 Regiunea tradiţională maghiară, corespunde în mare Ţării Secuilor, adică

judeţelor Covasna, Harghita şi partea orientală a judeţului Mureş din bazinul
superior al Târnavelor şi Nirajului. Este cea mai omogenă regiune din punct de
vedere etnic şi politic, maghiarii şi secuii formând majoritatea covârşitoare a
populaţiei în toată perioada analizată. La fiecare scrutin, prezenţa la vot a fost
printre cele mai ridicate din ţară. Deosebirile religioase nu au determinat
diferenţieri comportamentale, votul naţionalist fiind uniform şi cu valori dintre
cele mai ridicate, de multe ori înregistrându-se unanimitatea UDMR. Constituie
cel mai bun exemplu de comportament electoral din România ca rezultat al
clivajului centru-periferie. Cu toate acestea, zona Odorheiului, centru polarizator
politic şi cultural, cu o grupare compactă de unitarieni, s-a individualizat în cadrul
secuilor, atât în perioada interbelică cât şi în prezent, partidele locale având un
anumit rol în competiţiile electorale. Regiunea va avea şi în următoarele alegeri
aceeaşi coloratură politică şi va persista atât timp cât electoratul maghiar se va
considera ameninţat de cultura majoritară. Acestui areal compact i se adaugă
aşezările izolate sau grupate cu majoritate maghiară şi UDMR din Depresiunea
Huedin şi Dealurile Căpuşului, de pe Arieş şi din extremitatea nordică a Câmpiei
Transilvaniei.
 Regiunea central-transilvană, centrată pe Câmpia Transilvaniei, dar care
cuprinde şi teritorii din Podişul Târnavelor, Culoarul Mureşului, al Someşului
Mic şi Podişului Someşan, în mare parte situată la contactul judeţelor Cluj, Alba,
Mureş şi Bistriţa-Năsăud, corespunde de asemenea unui electorat pentru care
problema naţională este primordială. Mixtă din punct de vedere etnic şi religios,
regiunea a fost încorporată Ungariei după Dictatul de la Viena, fapt care explică
în parte opţiunile alegătorilor. Aşezările situate pe axele principale de comunicare
între centrele urbane din regiune, au fost supuse unor modificări etnice repetate,
arealul constituind practic o zonă de discontinuitate maghiară între vestul şi estul
provinciei. Ponderea ridicată a evreilor în perioada interbelică a impus o anumită
amploare mişcărilor de dreapta şi de stânga. Electoratul postdecembrist, cu
excepţia alegerilor din 1996, a optat pentru partidele centriste româneşti şi etnice
202
 Dimensiunile comportamentului electoral

 fig 66 etnic stabilitate

203
Teritorialitate culturală şi politică în Transilvania

maghiare (fieful acestora fiind cele mai importante oraşe ale regiunii: Cluj-Napoca
şi Târgu Mureş), dar şi pentru partidele de centru-stânga (PDSR). Comunele şi
oraşele din imediata vecinătate a zonei specific maghiare, şi-au păstrat opţiunea
constantă pentru PUNR/PRM.
 Regiunile montane ale judeţelor Cluj şi Mureş, din Apuseni, Călimani şi
Gurghiu (incluzând şi arealul piemontan), cu cei mai consecvenţi susţinători ai
partidelor naţionaliste româneşti, aici înregistrându-se cele mai ridicate ponderi
ale voturilor pentru PUNR, PRM şi candidaţii la preşedenţie ai acestora.
Majoritatea românească din aceste areale (modificată pe Valea Mureşului în
prima jumătate a secolului XX, dar nu decisiv, în favoarea maghiarilor) şi
proximitatea electoratului UDMR influenţeză în bună măsură acest tip de
comportament.

4.6.2 Regiuni dominate de conflicte pe axa funcţională socio-economică şi

ideologică

Transilvania de Sud, suprapusă Depresiunii Haţeg, Culoarului Mureşului dintre

Zam şi Teiuş, Depresiunii Sibiu, Făgăraş şi Braşov şi Podişului Hârtibaciu,
cuprinde electoratul din comunele şi oraşele de pe axe majore de comunicaţie din
Hunedoara şi Alba şi aproape întreg teritoriul administrativ al judeţelor Braşov şi
Sibiu. Regiunea este grefată pe vechiul teritoriu locuit de saşi (Pământul Crăiesc),
cu centre urbane fondate sau locuite de aceştia. Oraşele de pe Mureş şi Olt au fost
supuse maghiarizării în ultima perioadă de dominare a acestora, dar ponderea lor a
fost şi este nesemnificativă. Românii au devenit majoritari, în tot teritoriul, în urma
emigrării saşilor, dar influenţa germană este persistentă. Ponderea mare a ţiganilor
nu a influenţat configuraţia hărţii electorale, aceştia adaptându-se
comportamentului majorităţii. Fief al partidelor “minoritare” ale românilor
ortodocşi şi saşilor luterani din perioada dualismului, regiunea s-a integrat cel mai
rapid în sistemul politic românesc, liberalii înregistrând aici cel mai stabil electorat
din provincie. Mişcările de dreapta, legionare şi naţional-socialiste, au atras mulţi
adepţi, în special în fostele judeţe Făgăraş, Sibiu şi cele două Târnave. După 1989,
regiunea a corespuns celui mai stabil electorat al Convenţiei Democrate şi al
Partidului Democrat, voturile naţionaliste şi cele de stânga (cu excepţia ultimelor
alegeri) au lipsit aproape în totalitate. În Hunedoara, voturile pentru CDR sunt
asociate cu prezenţa comunelor şi oraşelor în culoarul Mureşului, importantă axă
de comunicaţie şi fac notă discordantă cu arealele montane limitrofe. Excepţiile
corespund Podişului Secaşelor, în zona de “umbră de comunicaţii”, bazinului
superior al Bârsei şi Depresiunii Întorsurii, influenţate de electoratul de la sud de
Carpaţi, prin culoarele de legătură.
 Regiunile montane şi miniere din Hunedoara, cuprind electoratul din Bazinul
Petroşani, Poiana Ruscă şi Metaliferi, cu indici ai sărăciei comunitare printre cei
mai ridicaţi în Transilvania (Sandu, 2000). Populaţia este majoritar românească şi
ortodoxă, cu frecvenţa mai ridicată a neoprotestanţilor în prezent, şi a greco-
catolicilor în trecut (Depresiunea Petroşani), cu penetraţii maghiare şi slave în

204
 Dimensiunile comportamentului electoral

 fig. 67 regiuni politice

205
Teritorialitate culturală şi politică în Transilvania

prima parte a secolului XX, legate de activităţile extractive. În cadrul Transilvaniei,

regiunea este tradiţională de stânga, comunistă sau necomunistă, încă din perioada
interbelică, cu suport stabil pentru Partidul Democraţiei Sociale din România şi cu
cele mai multe voturi pentru partidele socialiste.
 Regiunea rurală a judeţului Sălaj, suprapusă fâşiilor de contact interjudeţene,
slab dezvoltată din punct de vedere economic şi social, relativ izolată faţă de căile
de comunicaţii, cu suport stabil pentru Partidul Naţional Român, înainte şi după
1918, şi mai ales pentru PDSR, după 1990. Locuită de români, şi cu pondere
ridicată a evreilor până la cel de-al doilea război mondial, a constituit o regiune cu
un electorat evident de stânga, atât în alegerile postdecembriste, cât şi în cele din
perioada interbelică.
 Regiunea deluroasă şi piemontană a Bistriţei, suprapusă în mare parte fostului
District grăniceresc Năsăudean (Mureşianu, 2000), în bazinul superior al
Someşului Mare şi al Bistriţei, zonă tradiţional românească, majoritară în toată
perioada analizată, dar cu cea mai mare frecvenţă a evreilor în perioada
interbelică. Religia specifică a fost cea greco-catolică până în 1948, iar în prezent
cu o pondere ridicată a neoprotestanţilor. Fief al Partidului Naţional Ţărănesc şi al
mişcărilor de dreapta, legionare şi cuziste, opţiunile contemporane s-au îndreptat
înspre partidele reformiste, aici înregistrându-se frecvenţe ridicate ale voturilor
obţinute de democraţi, liberali, republicani şi de Convenţia Democrată.

206