Daniel L.

Seiler, Partidele politice din Europa PARTIDELE POLITICE DIN EUROPA Tipologia partidelor se fondeaza pe unul din urmatoarele trei criterii : denumire, ideologie sau organizare (Maurice Duverger). APARITIA PARTIDELOR POLITICE IN EUROPA Abordarea problemei Originea partidelor politice poate fi abordata in mai multe moduri. Astfel, Lapalombara si Weiner au distins trei: 1. maniera institutionalista, 2. o maniera de tip istoric si conflictual 3. o maniera de dezvoltare politica. 4. ! Noi vom adauga aici o a patra: maniera functionalista. 1) Maniera institutionalista - apartine lui Duverger, leaga originea partidelor de dezvoltarea vietii parlamentare si pune accentul pe studierea lor organizatorica. 2) Maniera istorica si conflictuala - plaseaza conceptul de criza la originea partidelor si risca adeseori sa dea o prea mare importanata faptelor si evenimentelor. 3) Maniera de dezvoltare politica- explica aparitia partidelor prin conceptul raspandirii largi a modernizarii ; mai interesanta decat precedentele, aceasta teorie introduce in explicatie baza sociala si economica. 4) Abordarea functionalista examineaza functia societara asumata de partidele politice, o functie particulara care explica originea diferita a fiecarui partid sau tip de partide. Perspectiva schitata de Stein Rokkan combina pozitiile istorico-conflictuale ale dezvoltarii politice si functionaliste. Paradigma celor patru clivaje Intuitia fundamentala a lui Rokkan este, fara indoiala, prezentarea unui clivaj dintre centru si periferie. Acesta din urms se poate scinda in clivaje de ordin lingvistic, etnic si regional. Tocmai aceste patru clivaje fundamentale dau nastere diferitelor partide politice. Tipologia familiilor politice din Europa Clivajul Biserica/Stat : origine culturala ; clivajul Biserica/Stat ii opune pe clericali anticlericalilor. Clericalii sunt detinatorii influentei politice si sociale a Bisericii, in timp ce anticlericalii sunt adeptii separatiei Bisericii de Stat, ca si a secularizarii vietii sociale. In acest tip de clivaj doar doua familii politice isi gasesc originea specifica. Pentru clericali, democratia crestina este mostenitoarea luptelor politicoreligioase din trecut. Pentru anticlericali, gasim o familie de partide care poate fi numita laica, seculara sau chiar radicala.

Clivajul Biserica/Stat, care nu trebuie confundat cu un razboi religios, i-a pus in opozitie pe detinatorii si pe adversarii controlului ecleziastic asupra vietii sociale, mai ales in domeniul educatiei si doar subsidiar in domeniul sanatatii. Alternativa propusa este monopolul de stat si laic asupra acestor institutii. Aceasta situatie este specifica tarilor catolice sau minoritatilor catolice puternice si poate duce la o importanta segmentare a societatii pe ansamblu. Clivajul centru/periferie ii pune in opozitie pe centralistii fie unitaristi, fie nationalisti cu regionalistii, autonomistii sau federalistii. In acest clivaj isi gasesc originea specifica doua familii politice. Pe latura centrala gasim partidele care sustin Statul si pe care le vom numi de centru, iar pe latura periferica vom gasi partidele pe care le vom numi etnonationaliste si regionaliste. Clivajul sector primar/sector secundar si tertiar pune in opozitie interesele orasenilor, comerciantilor si industriasilor cu cele ale taranilor. Apararea intereselor economice ale populatiei rurale va forma o familie politica specifica: cea a partidelor agrariene. Clivajul intre sectorul primar si sectorul secundar s-ar putea citi, in termeni marxisti, ca o opozitie intre sectoarele de productie ramase precapitaliste si restul sectoarelor de productie. Mai concret, acesta pune in opozitie taranii si lumea agricola cu industriile de prelucrare si distributie precum si cu societatea industriala si urbana in general. Puterea societatii industriale capitaliste explica lipsa partidelor ce promoveaza interesele societatii urbane: acolo unde sunt partide agrariene, acest rol il joaca partidele conservatoare - carora li se adauga in Danemarca partidele radicale. Chiar de la inceputul anilor 80 asistam la o renastere a acestui clivaj sub forma opozitiei dintre ecologisti si sectoarele secundare si tertiare. Clivajul proprietari/muncitori pune in opozitie interesele proprietarilor mijloacelor de productie si de schimb cu cele ale muncitorilor si ale altor proletari. Doua familii politice foarte importante din Europa isi au originea chiar in acest tip de clivaj. Pe latura proprietari intalnim partidele care fac cunoscuta vointa politica a mediilor de afaceri, industriale, financiare sau comerciale pe care le numim fie dreapa clasica ca in Franta, de exemplu, fie partide burgheze ca in Scandinavia. Noi le vom numi partide patrimoniale avand in vedere ca trasaturile lor dominante comune sunt apararea economiei de piata si a ortodoxiei liberale. Pe latura muncitori gasim partidele care fac cunoscuta vointa politica a celor ce muncesc si in special a miscarii sindicale si cooperatiste. Acestea sunt numite cand de stanga , cand socialiste . Se pot califica drept partide muncitoresti , dupa baza lor sociologica, fiindca numitorul lor comun il constituie clasa muncitoare organizata. Numerosi politologi, mai ales francezi, au considerat acest clivaj drept unica axa a opozitiilor politice. Acest clivaj apare ca fiind diviziunea politica predominanta in Europa Occidentala. El este cel care, astazi, pune inca bazele distinctiei dintre dreapta si stanga. Clivajele aparute din revolutia internationala. Avndu-i originea n afara rilor
2

Europei Occidentale, revoluia internaional s-a manifestat n dou moduri: n primul rand, ea a dus la apariia sub-clivajului reformiti/comuniti. Acest subclivaj nu a afectat dect latura muncitorilor a clivajului economic, pe care a mprit-o ntre partizani i adversari ai revoluiei ruse din 1917. Prbuirea lumii comuniste i-a dat lovitura de graie. n al doilea rnd, aceasta marcheaz profund rile Europei Centrale care au fost nevoite s suporte timp de patruzeci de ani partidul unic i capitalismul de stat, bazat pe planificarea centralizat. DICIONAR Partidul attrape-tout desemneaz un partid ce cuprinde toate categoriile de alegtori i/sau simpatizani. Periferii = populaiile care, din punct de vedere etnic, lingvistic sau religios difer de cultura care impunea centrul furitor al naiunii. APRAREA SALARIAILOR: PARTIDELE MUNCITORETI Partidele muncitoreti le desemnm i ele se desemneaz cu diferii termeni socialiste, social-democrate, muncitoreti. I. Trasaturile comune. Evidentiem doua trasaturi constitutive: 1) Actiunea miscarii sindicale; 2) Rolul Internationalei. Aceasta si-a dat silinta sa coordoneze efortul partidelor, cei mai puternici ajutand pe cei mai slabi, sa le dezvolte pretutindeni si sa le inzestreze cu o ideologie, o strategie si un tip de organizare asemanatoare. Cu toate ca internationalismul lor era sincer, partidele muncitoresti s-au izbit de realitatea nationala, in fata careia au capitulat in 1914. S-a reconstituit a Doua Internationala, apoi a Treia. Ceea ce ramane in urma efortului istoric al Internationalei socialiste se exprima prin doua trasaturi bine definite. a) Toate partidele muncitoresti constituie partide de mase, usor centralizate si care respecta destul de mult tendintele de pluralism. b) Mitul internationalismului ramane viu, in ciuda unor profunde divergente. 3) Vom adauga aici o a treia: programul politic. Atat politica, cat si programele partidelor vor avea drept trasatura comuna grija afirmarii muncii asupra capitalului si apararea intereselor materiale si morale ale muncitorilor, vointa de a interveni in functionarea mecanismelor economice in scopul asigurarii unei mai bune redistribuiri a veniturilor si refuzul de a considera drept dogma autoritatea patronului in intreprindere.

II. Tipologia partidelor muncitoresti In general, deosebim patru mari traditii istorice in sanul miscarii muncitoresti europene: cartista, democrat-socialista, social-democrata si comunista . 1. Traditia cartista si laburismul. Este forma cea mai veche de organizare adoptata de miscarea muncitoreasca intr-o actiune politica. Trei sunt aspectele care deosebesc partidele provenite din aceasta traditie: rolul sindicatului, organizarea si ideologia. Miscarea sindicala joaca un rol esential, la inceput ca motor apoi, de foarte multe ori, ca
3

un factor inhibitor. Organizarea partidelor de traditie cartista pune pe primul plan sindicatele. Din punct de vedere ideologic, cartismul a adoptat de prima data o linie fluctuanta, chiar sincretica, care s-a concretizat in programe ce prezentau raportul de forte dintre diferitele orientari interne. Cartismul este specific insulelor britanice si regimurilor supuse influentelor lor. Partidele laburiste. Programul acestora reflecta raportul de forte de moment intre curentele socialiste, social-democrate si sindicaliste. Ideologia se exprima, in acest caz, la nivelul tendintelor, organizate in grupuri restranse sau in constituante originale ale partidului. 2. Traditia democrat-socialista este o forma precoce si premarxista de organizare politica a miscarii muncitoresti. Partidele provenite din aceasta traditie se deosebesc prin patru trasaturi distincte: ruptura neta de miscarea sindicala, tipul de organizare, rolul intelectualilor si aspectul de partid de idei . Trebuie amintita aici importanta alesilor, a liderilor si sefilor (curente personalizate in Franta, filipismo in Spania). Predominarea elementelor intelectuale, adaugata la putinul interes fata de problemele de organizare, pun pe prim-plan dezbaterea ideilor in dauna altor considerente. A) Partidele majoritare. B) Epigoni, avortoni si decadenti. 3. Traditia social-democrata. Partidele provenite din aceasta traditie se deosebesc prin patru trasaturi clar distincte: internationalismul , originea marxista, legatura cu sindicatele si tipul de organizare. Social-democratia, la initiativa marxistilor, a strans legatura cu sindicatele. Organizarea social-democrata corespunde partidului de mase care poate conta pe grupuri distincte - tineri, femei etc. A) Partidele majoritare. B) Paridele social-democrate minoritare. C) Partidele social-democrate consociative . Este vorba despre partidele din Benelux unde social-democratia s-a infruntat cu segmentarea societatii in grupuri datorita religiei. D) Dizidentele de dreapta. 4. Traditia comunista: un substitut functional al social-democratiei? Traditia comunista apare ca o ramura a social-democratiei care se detaseaza de curentul sau principal dupa primul razboi mondial si Revolutia rusa din 1917. Trasaturile specifice partidelor comuniste sunt : internationalismul , organizarea si ideologia. Dupa Lenin, ideologia spontana a clasei muncitoare este de tip trade-unionista ( trade-union - sindicat muncitoresc). Miscarea comunista este deci rezultatul voluntarismului revolutionar al unui grup de militanti ai Partidului Muncitoresc Rus: bolsevicii. Partidele comuniste s-au organizat dupa modelul inventat de Lenin si adoptat de partidul sovietic. Acest tip de organizare este denumit de catre cei interesati centralism democratic . Este vorba de o versiune iararhizata, centralizata si disciplinata a partidului de mase. Precursorii. Reformistii. Prin aceasta intelegem comunistii ortodocsi care au stiut sa se foloseasca de o cale nationala spre socialism si au iesit de sub tutela moscovita fara sa
4

darame sandramaua , adica pastrand controlul asupra aparatului comunist pentru a-l reforma. Ortodocsii. Se refera la partidele ramase fidele modelului comunist prin reevaluarea mostenirii si care acceptau o evolutie doctrinara. Disparitia URSS le-a dat posibilitatea sa fie proprii lor stapani. Cu alte cuvinte, evolutia lor trebuia sa urmeze aceeasi traiectorie ca si a omologilor lor reformisti, dar intr-un ritm mai lent. Integristii. Este vorba de formatiunile ramase fidele dogmei comuniste impotriva tuturor si a orice. Partidele aliate Alaturi de partidele muncitoresti, aliniate pe pozitiile lor, intalnim anumite partide care-si au originea intr-o alta traditie politica. Pe de o parte se afla partidele de origine democrat-crestina care, raliindu-se socialismului, se situeaza chiar la stanga partidului socialist sau laburist. Pe de alta parte, se afla partidele claselor de mijloc al caror liberalism reformator, numit si social-democrat, le-a determinat sa faca aliante cu socialistii si chiar cu comunistii. APRAREA CAPITALITILOR: PARTIDELE PATRIMONIALE Toti oamenii politici si toate fortele politice care constituie constelatia dreptei europene au un puternic numitor comun: atasamentul fata de societatea liberala, de libera initiativa si de economia bazata pe profit. I. Trasaturile comune 1. Programul politic. Aceasta familie datoreaza unitatea programului politic. Partidele burgheze reusesc sa realizeze armonia intre scop si mijloace, intre programul politic si optiunea societatii. Jean Durieux: Noi, liberalii, credem in libera initiativa si in concurenta, in dreptul la proprietate si in dreptul la greva. Avem incredere in economia de piata pentru ca este singurul mijloc prin care se poate asigura descentralizarea necesara pentru a da individului puterea reala de decizie privind economia. Ceea ce noi vrem sa evitam este reducerea individului la o unitate de productie sau de consum. Liberalii considera cresterea economica ca fiind cel mai sigur mijloc de aparare a intereselor celor saraci. Suntem pentru deschiderea de piete interne si organizarea economica si sociala a regiunii. Liberalismul se opune ca Statul sa intervina oriunde si oricand. Rolul autoritatii centrale trebuie sa se rezume la a completa, dar niciodata la a inlocui initiativa privata. Viziunea ideologica a partidelor patrimoniale a devenit dominanta dupa destramarea sistemului sovietic. Initiativa privata este situata deasupra interventiei puterilor publice. Partidele patrimoniale considera rolul serviciilor publice ca fiind subsidiar. 2. Baza sociala. Programul unitar al partidelor patrimoniale consta in baza lor sociala, care le face sa fie mediatori privilegiati ai lumii industriale si de afaceri. Cu exceptia Angliei, patronatul intretine, in intreaga Europa, legaturi foarte stranse cu partidele ce apara interesele capitalistilor. Eforturile facute de anumite guverne de stanga de a se face
5

agreate de patroni au esuat mereu pana in prezent. Plecand de la un nucleu conducator "burghez", partidele patrimoniale au devenit adevarate partide attrape-tout. Din punct de vedere al electoratului, ei regrupeaza pe toti proprietarii obiectivi sau subiectivi. Masa lor de manevra a fost formata mult timp din "independenti" - comercianti, mestesugari, liber profesionisti, patroni ai PME - dar ea s-a diversificat, cuprinzand toti salariatii care poseda un patrimoniu pe care spera sa-l transmita mostenitorilor. 3. Origine. Partidele care apara cauza capitalistilor au luat nastere in secolul al XIX-lea din doua traditii ideologice foarte diferite, dar care au ajuns in acelasi punct. Prima, elitista si ostila participarii maselor populare, privilegia fie ierarhiile aristocratice si puterea regala, fie stabilirea unei plutocratii cenzitare. A doua a luptat pentru instaurarea unei veritabile democratii liberale, bazata pe votul universal. Aparitia miscarii muncitoresti si pericolul pe care-l reprezenta aceasta pentru proprietate au apropiat cele doua traditii pana la confundarea lor. II. Tipologia partidelor patrimoniale Maurice Duverger a descris traseul clasic care a permis diferentierea istorica a partidelor care sustin interesele capitalistilor. La inceput, partidele conservatoare, aparatoare ale nobilimii se opuneau liberalilor, purtatori de cuvant ai burgheziei. Aparitia partidelor muncitoresti a creat "dilema liberalilor". Trebuia oare sa se faca corp comun cu adversarul de idei pentru a evita pericolul nou sau trebuia sa se alieze noilor veniti pentru a combate dusmanul istoric? 1. Partidele conservatoare. In secolul al XIX-lea, partidele conservatoare erau purtatoarele sperantelor nobilimii si ale Bisericii. Ele s-au format pentru a lupta impotriva principiilor Revolutiei franceze si pentru apararea vechiului regim, reprezentand dreapta istorica. A) Partidele majoritare. Anumite partide conservatoare aparatoare ale puterii regale si dominate de nobilime s-au adaptat votului universal mai bine decat adversarii lor liberali, pana la punctul de a se substitui lor ca mediatori principali ai lumii industriale si de afaceri. Ostilitatea lor fata de burghezie i-a facut adesea pe conservatori sa mobilizeze taranimea si chiar sa se intereseze de soarta muncitorilor, victime ale "individualismului si egoismului liberalilor". Convertita la liberalism, uneori inversunata - ca in cazul Tories-ilor - "dreapta clasica" poate astfel sa mobilizeze pentru a apara ordinea socio-economica stabilita nu numai burghezia, ci si taranimea, clasele de mijloc si chiar unele segmente importante ale proletariatului care apartineau stangii, cum ar fi salariatii si muncitorii nesindicalisti. Mult timp dreapta a trebuit sa recurga la irational precum si la valorile legate de traditie, de religie sau de patrie. Astazi, pregnanta ideologiei economice, cresterea individualismului si inmultirea comportarilor hedoniste usureaza sarcina conservatorilor pentru care apararea economiei de piata constituie terenul privilegiat. B) Conservatorii care s-au specializat. Lunga domnie a puterii regale mentinuta in Suedia pana in 1917 a asigurat supravietuirea partizanilor opozitiei dintre conservatori si liberali. In urma mai multor realinieri, conservatorii au devenit mediatorii lumii industriale si de afaceri - burghezia, conducatori si indrumatori - in timp ce liberalii reprezentau interesele micii burghezii si ale claselor de mijloc urbane - liber-profesionistii, comerciantii si mestesugarii - ca si fractiunea "nestangista" a credinciosilor. C) "Dreapta orleanista". Daca conservatorii isi afla radacinile intr-o dreapta care a
6

apartinut traditiei si contra-revolutiei, unii dintre ei s-au apropiat de liberalii moderati pentru a crea o sensibilitate politica pe care Rene Remond a numit-o "dreapta orleanista". 2. Partidele liberale. In mod contrar rivalilor lor conservatori, liberalii s-au grupat pentru a apara interesele burgheziei. Ei au intruchipat mult timp "stanga", nume pe care l-au pastrat in Danemarca. Uneori atasate regimului cenzitar, alteori democrate, partidele liberale au pastrat intotdeauna o structura elitista, respingand autoritarismul plebiscitar, care-i punea in pozitie de inferioritate fata de conservatori. Declinul liberalilor. Acest declin este rezultatul succeselor obtinute de Partidul Conservator. Liberalii germani si britanici, prinsi intre o dreapta si o stanga, ambele majoritare, au fost obligati sa lupte pentru a-si mentine o precara identitate de centru. In Marea Britanie, radicalizarea Partidului Laburist, dar mai ales a Tories-ilor a eliberat un spatiu centrist pe care liberalii democrati au incercat sa-l ocupe, contrar scrutinului majoritar care favoriza mentinerea la putere a dreptei. 3. Partidele radicale. O parte a burgheziei, sensibila la trecut (ea forma, altadata, "stanga"), nu a ezitat sa se angajeze intr-o politica de colaborare cu miscarea muncitoreasca. In anumite cazuri, aceasta colaborare a ajuns pana la comunisti. 4. Dreapta in sistemele nepolarizate. In anumite tari din Europa, ca de exemplu Italia, Suedia, Benelux, conflictul de clasa nu a reusit sa polarizeze complet viata politica. In Italia si Tarile de Jos, prezenta unui partid crestin-democrat, capabil sa atraga electoratul tuturor claselor sociale, a fost de natura sa impiedice aceasta polarizare. In Belgia, acest fenomen este chiar dublat de efectul prezentei partidelor regionaliste, a caror baza electorala este "interclasista". Partidele burgheze sufera cel mai mult din cauza acestei situatii care le reduce adesea la o parte neinsemnata. 5. Concluzii. In ceea ce priveste multitudinea de sigle si denumiri, rezultat al evenimentelor istoriei, aceasta nu reuseste sa mascheze un atasament comun la libera initiativa, la concurenta, la beneficiu si la autoritatea patronala din intreprinderi. Intensitatea variabila manifestata de acest atasament, precum si gradul lor de deschidere fata de schimbare creeaza mai degraba curente diferite in sanul diferitelor partide decat partide distincte. Legaturile cu patronatul, pe cat de stranse in Scandinavia, raman foarte oficioase, ca sa nu spunem clandestine, in tarile latine. Unele partide de dreapta sau de extrema-dreapta nu se mai bucura da favorurile patronatului si isi extrag resursele in principal de la membrii lor, constituind o serie de cazuri aberante. III. Dreapta protestatara Aceasta scurta analizare a conservatorismului liberal ar ramane incompleta daca nu am aminti cateva elemente exacerbate si extreme. Ele pot imbraca fie forme nostalgice si reactionare, fie forma revoltei "poujadiste", a sectoarelor amenintate de clasele de mijloc, fie, in sfarsit, cea a anarhismului de dreapta care se traduce prin lipsa simtului civic al celor bogati. 1. Extrema-dreapta sau dreapta extrema. Vom pastra termenul de "extremadreapta" sau, altfel spus, dreapta extrema pentru a denumi vechii reactionari, conservatori ramasi fideli valorilor si traditiei lor, care intruchipeaza dreapta legitimista a lui Rene Remond. 2. "Poujadistii". Aceasta categorie cuprinde partidele care exprima mania
7

mestesugarilor si comerciantilor pe cale de a disparea. 3. Partidele nascute din revolta celor instariti. Alte fenomene, mai recente, au aparut in Scandinavia, inscriindu-se in peisajul parlamentar: este vorba de revolta celor instariti, mai precis de o contestare radicala si iresponsabila privind impozitul direct. Aceasta vine din partea burgheziei si a categoriilor de salariati cele mai bine retribuite. CLIVAJUL BISERICA/STAT: PARTIDELE CLERICALE SI ANTICLERICALE Conflictul dintre Biserica si Stat a atins, in secolul trecut, un asemenea paroxism incat putea depasi conflictul de clasa. Astfel s-au creat, sub impulsul episcopatului, partide care s-au dezvoltat prin vointa catolicimii. Puternic inradacinate intr-o retea de sindicate si de organizatii sociale, cooperatiste si culturale, aceste partide au reusit sa grupeze lumea catolica si sa franeze expansiunea partidelor muncitoresti. Clericalii s-au organizat dupa modelul partidelor de mase. Acestea insa nu au intarziat sa simta contradictiile dintre aripile lor muncitoresti si burgheze: numai influenta Bisericii a reusit sa le mentina unitatea. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, partidele catolice au avut o tentativa de deschidere adoptand filosofia "personalista", foarte la moda pe atunci, devenind crestindemocrate. Partidele specific anticlericale au fost infranate de dezvoltarea partidelor muncitoresti care, in tarile catolice - mai putin in Irlanda -, au preluat o parte din obiectivele lor. Redus doar la o dreapt a curentului "laicist", majoritatea partidelor anticlericale au preferat s se reorienteze. Dintre cele dou familii de partide care au produs clivajul Biseric/Stat, numai democraia cretin mai exist ca for politic important. I. Democratia cretin. Trsturile care permit detaarea democraiei cretine sunt, n ordinea importanei, urmtoarele: interclasismul , orizontalitatea , poziia balama i programul politic. 1. Trsturile comune A) Interclasismul . Partidele cretin-democrate reflect, destul de fidel, structura social a comunitii catolice, i anume, faptul c ele dispun de o baz militant i electoral care se rspndete n ansamblul claselor sociale. Alegtorul care voteaz pentru democraia cretin nu ia aceast hotrre funcie de apartenena sa la burghezie, la clasele de mijloc sau la clasa muncitoare, ci funcie de gradul de implicare n comunitatea catolic. Democraia cretin se sprijin pe organizaiile sindicale puternice i revendicative, privilegiu pe care-l mpart cu partidele muncitoreti. Caracterul interclasist al partidelor cretin-democrate este dezechilibrat de un singur aspect: suprareprezentarea ranilor. Interesul acestor formaiuni fa de agricultori este aa de mare, nct partidele agrariene n-au putut s se dezvolte niciodat n rile sau regimurile catolice. Lumea rural, care prezint un grad mai ridicat de practic religioas dect restul societii, va susine puternic democraia cretin. Deci, practica religioas i nu clasa social constituie factorul determinant n acordarea voturilor democraiei cretine. Dar o coabitare n cadrul aceluiai partid ntre elemente burgheze, muncitoreti i rneti nu poate s nu ridice anumite probleme. B) Orizontalitatea. Apelul cretin-democrat, dac depete frontierele de clas,
8

nu se adreseaz tuturor. Recrutarea acestor partide se face n limitele societii catolice, att la nivelul aleilor i militanilor, ct i al alegtorilor. Ar fi deci mai bine, spun ei, s vorbim de partide orizontale , adic de partide care acoper ntreg eichierul politic, de la dreapta la stnga. Diversitatea de fapt ideologic oferit de democraia cretin nu poate exista fr a pune nite probleme serioase. De fapt, curentele care divizeaz democraia cretin exprim ideologii contrare. Etienne Borne distinge trei ideologii diferite n snul catolicismului francez: integrismul, democraia cretin i progresismul de fapt o dreapt, un centru i o stng. Aceste ideologii diferite care pot fi denumite prin diferii termeni se regsesc, n grade diferite, n partidele cretin-democrate din Europa. Practic, cu excepia ctorva elemente integriste, dreapta cretin-democrat este pragmatic i puin ideologic; nimic nu o deosebete de liberalism. n mod paradoxal, elementele stngii democrat-cretine se regsesc n Evanghelie; foarte ideologic, aceast orientare intelectual este cunoscut sub numele de progresism sau de radicalism cretin n rile de Jos i Austria. C) Poziia balama . Dac interclasismul lor include conflicte de clas i lupte ideologice, acesta poate prezenta i anumite avantaje. n realitate, formaiunile cretindemocrate au profitat mult timp de pe urma eterogenitii ideologice i sociale. Programele lor, rezultatul laborioaselor tratative ntre curentele opuse, reprezint tot attea compromisuri acceptate de diferitele partide n urma constituirii unei coaliii guvernamentale. Analiznd tipul de alian ncheiat de cretin-democrai, constatm o cotitur la nceputul anilor 60. n timp ce din 1945 pn n 1960 acetia s-au orientat spre aliane guvernamentale cu liberalii, dup 1961 observm c orientarea lor s-a ndreptat spre centru-stnga, unindu-se cu partidele muncitoreti. Deplasarea centrului de greutate al democraiei cretine de la centru-dreapta spre centru-stnga traduce, probabil, micarea aggiornamento, imprimat Bisericii catolice de Vatican. D) Programul politic. Dac partidele care au format familia cretin-democrat au reuit s stopeze divizarea lor n favoarea unei uniti fragile, aceasta se datoreaz programului lor politic. ntr-adevr, ele scap dihotomiei dreapta/stnga. Contrar programului anumitor partide protestante, programul cretin-democrat nu-i propune s creeze mpria Domnului i nici Republica cretin. El se arat mai prozaic: s apere i s promoveze interesele reelelor de nvmnt i sanitare instituite de Biserica catolic. Cretin-democraii vor nclina s susin anumite valori ale moralei catolice. Totui, exemplele bulgarilor, italienilor i olandezilor arat c n materie de legislaie privind divorul, avortul sau pornografia, democraia cretin manifest o anumit reticen n realizarea concret a afirmrii sale etice. 2. Partidele cretin-democrate din Europa se bucur de sprijinul puternic al sindicatelor muncitoreti i dispun de susinerea ferm a organizaiilor agricole. 3. Spre un declin al democraiei-cretine? Deschiderea partidelor anticatolice spre credincioi, declinul clericalismului, secularizarea societilor occidentale, creterea n for a ideologiei economice i a valorilor hedoniste, apariia unui neo-pgnism, toi aceti factori au concurat la slbirea democraiei cretine. 4. Dezvoltarea democraiei cretine n Scandinavia. Atunci cnd partidele clericale au nceput s intre n declin n vechile zone catolice, asistm la apariia unor formaiuni neo-clericale n societile permisive ale Scandinaviei. Aceste partide nu se
9

10

nrudesc cu democraia cretin catolic dect prin programul lor a crui transpunere ideologic se dovedete mai mult fundamentalist, dac nu chiar teocratic. II. Partidele anticlericale Form particular i agresiv a liberalismului , ideologia anticlerical reprezint, mai ales la origine, mai mult dect o voin de secularizare a vieii politice prin separarea Bisericii de Stat. Doctrina anticlericalilor mbrac forma unui raionalism voltairian i scientist, n care lupta pentru progresul social i uman, contra obscurantismului merge pn la distrugerea Bisericii Catolice. Dup cum se poate observa, aceast ideologie se ndeprteaz de laicitate prin caracterul emoional care mbrac, la militanii ei, aspectul unei fervori religioase. La aceste partide trebuie subliniat, mai mult dect anticlericalismul lor, atitudinea religioas i, n acelai timp, anticatolic. Partidele anticlericale nu dispun de monopolul asupra anticlericalismului, dar lui li se datoreaz existena. Ele ofer, n schimb, complementul politic al democraiei cretine.

CLIVAJUL CENTRU/PERIFERIE: PARTIDELE DE CENTRU I STATONAIONALISTE Familia centralista regrupeaza partidele nascute din procesul de edificare nationala. Vom incerca sa desprindem cateva constante care disting partidele centraliste de cele de dreapta, unde avem tendinta sa le situam cu prea multa usurinta. Trasaturi distinctive 1. Pozitia de dreapta ; 2. O anumita inclinatie spre stanga ; 3. Caracterul popular si attrape-tout ; 4. Programul politic. 1. Pozitia de dreapta . Partidele de centru impart numeroase pozitii particulare ale liberalismului economic. In urma confruntarilor cu privire la tipul de societate, centralistii s-au plasat in tabara aparatorilor capitalismului. Partidele de centru prezinta afinitati incontestabile cu dreapta - si chiar cu dreapta autoritara. 2. O anumita inclinatie spre stanga. Initial, partidele de centru au luat nastere sub forma unor fronturi sau adunari care aveau drept scop unirea cetatenilor cu ideologii diferite in jurul programului ce viza unitatea nationala. Realizarea acestui deziderat ii determina sa coopereze, la inceput, cu fortele pe care le numim de stanga . Evolutia progresiva a partidelor de centru le-a facut sa devina, pretutindeni, mediatorii intregi sau macar a unei parti a lumii industriale si de afaceri. In ciuda legaturilor lor cu capitalistii, centralistii aveau si o aripa de stanga. De aceea nu este nici exceptional, nici surprinzator sa constatam ca centralistii au facut coalitii guvernamentale cu partidele muncitoresti.

10

11

3. Caracterul popular si attrape-tout. Spre deosebire de liberali, partidele de centru sunt partide populare. Acestea, mediatoare ale burgheziei mici si mijlocii - sau, pentru a folosi vocabularul leninist, ale burgheziei nationale - au obtinut un numar important de voturi ale muncitorilor. Ele pot ajunge, ca si crestin-democratii, pana la paturile muncitoresti organizate, dar intr-o masura mai mica dacat aceasta din urma. Formatiunile centraliste corespund intocmai tipului de partid attrape-tout; ele isi propun sa adune intreaga populatie in jurul unui proiect national, vag si unificator. Pe de o parte, aceste partide se bucura de o sustinere foarte importanta din partea electoratului din zona geografica ce poate fi denumita metropola sau centru. Pe de alta parte, aceasta sustinere se poate repercuta uneori printr-un sprijin venit din zonele periferice. 4. Programul politic. Programul politic centralist a fost la inceput strict nationalist, anume acela de a fauri Statul-natiune. Pentru aceasta, toate diviziunile sociale, etnice sau religioase sunt prezentate ca antinationale; insa aceasta trasatura le poate conferi un caracter destul de autoritar. Procesul de edificare odata incheiat face ca programul sa se indrepte mai ales spre modernizare, singura garantie a independentei nationale in lumea actuala. Afirmarea nationala si importanta Statului justifica caracterul interventionist al politicii economice a acestor partide, care adesea se opun imperialismului economic al marilor puteri si actiunii societatilor multinationale straine. Partidele de centru din Europa In sanul familiei de partide de centru, membrul cel mai important si cel mai de notorietate este, fara indoiala, miscarea gaullista, reformulata de Jacques Chirac. Gaullismul are atat o organizare, cat si o baza sociologica diferita de cele ale partidelor liberale si conservatoare, care formeaza ceea ce se numeste dreapta clasica . Din punct de vedere al electoratului, gaullismul prezinta un caracter popular indiscutabil: acesta grupeaza functionari cu guler alb , ajungand pana la partea nesindicala a paturilor muncitoresti. Miscarea gaullista, mai interesata de politica sociala decat de liberalism, prezinta o aripa de stanga care o deosebeste si mai mult de dreapta clasica. Unele partide de centru europene constituie un tip intermediar intre partidul de cadre si partidul de mase pe care Jean Charlot il numeste partid de alegatori. Centralismele extreme Centralismul stato-nationalist impins la extrem cuprinde un monism politic absolut a carui deviza nazista rezuma programul: ein Volk, ein Reich, ein Fhrer (un popor, un stat, un conducator). Fascismul real, Stato totale, totalitarismul lui Mussolini si Hitler reprezinta o tentatie a absolutului care intelege sa stabileasca o relatie de fuziune intre Stat si societate, intruchipate in persoana sefului; un paroxism politic unde se intalnesc, intr-o sinteza totalitara, anti-etatismul cel mai inversunat si etatismul absolut, care nu admite nici o forma democratica: vointa generala se exprima prin unul singur. Aceasta n-are nici o legatura cu extrema-dreapta reactionara, chiar daca unii adepti ai acesteia din urma au fost sedusi la fel ca unii oameni de stanga. Totalitarismul, cel care s-a bazat pe cultul sefului care intruchipeaza natiunea, stato-nationalismul etnic, centralismul, autoritarismul, autarhia economica etc. nu mai exista in stare pura, cep putin in Europa Occidentala. Acesta s-a dezvoltat in Est pe tema purificarii etnice. Cu toate acestea, asistam la aparitia unor forme atenuate, mai mult sau mai putin consistente.

11

12

Neo-fascismul. Provenit din fascism, neo-fascismul a tras invataminte din esecul acestuia din urma. Xenofobii. Avem in vedere un nationalism primar care face din emigrant tapul ispasitor a tot ce merge rau: de la somaj pana la problemele de mediu. Lipsit de orice trecut fascist si de referinte explicite privind doctrina nationalista, manifestandu-si puternic convingerile democratice, discursurile acestor partide impotriva emigrantilor lasa sa se dezvolte rasismul.

APARATORII PERIFERIILOR: PARTIDELE AUTONOMISTE Tipul de periferie se dovedeste a fi foarte important in definirea partidelor care apara periferia: partidele vor fi mai mult sau mai putin diferite daca factorul de identificare ce mobilizeaza periferia este lingvistic, religios, national, regional sau combina mai multe din aceste elemente. In afara de aceasta, caracterul mai mult sau mai putin recent ori mai mult sau mai putin institutionalizat al clivajului afecteaza ideologia si baza sociologica a partidelor periferiste . Astfel ca ideologia acestor partide va imbraca uneori forma unei constiinte nationale: etnia sau comunitatea religioasa dominata se afirma fata de Statulnatiune dominator ca o entitate nationala distincta, care revendica fie independenta, fie reatasamentul fata de patrie sub forma unui sentiment autentic, ca ihn cazul iredentismului. Anumite partide prezinta o traditie, adesea veche, de reactie periferica impotriva inovatiei nationalist-centralista. Trasaturi comune Caracteristicile lor majore sunt: raspandirea geografica, orizontalitatea si anticentralismul. 1. Raspandirea geografica. Aria lor geografica se limiteaza, cel mai adesea, la o regiune. 2. Orizontalitatea. Partidele periferiste se apropie foarte mult de partidele crestindemocrate. Ele se structureza sub forma de partide de mase. Similitudinea dintre partidele periferice si cele crestin-democrate se releveaza in ceea ce priveste baza electorala. Ele sunt partide attrape-tout si au baze taranesti solide, iar spectrul larg social le permite sa ajunga pana la clasele muncitoresti sindicalizate. Vom constata ca practica religioasa reprezinta un factor determinant important in acordarea voturilor periferistilor . In Irlanda si tinuturile basce, ele se vor substitui crestin-democratilor. 3. Anti-centralismul: Partidele care apara periferia se recunosc prin aversiunea lor fata de Statul-natiune centralizator. Aceasta respingere a centralismului prezinta consecinte politice, culturale si socio-economice. Din punct de vedere politic, autonomistii nu au incredere in puterea centrala si in birocratie. Ei militeaza pentru descentralizarea, federalizarea sau autonomia regiunii lor. Ei apara granitele locale sau municipale si zonele intermediare in general. Din punct de vedere cultural, periferistii apara traditiile si obiceiurile locale, graiurile regionale si dialectele, precum si valorile provinciei sau populatiei rurale. Din punct de vedere socio-economic, ei se opun capitalismului prin apararea celor numiti cei mici , dar nu in termeni de lupta de clasa. Acestui populism social i se datoreaza favoarea claselor intermediare dintre capital si munca: muncitori
12

13

independenti, comercianti, mestesugari si tarani. Ostilitatea fata de marea burghezie se traduce prin doua moduri, si anume: a) prin populismul propriu-zis, care este si cel mai vechi: destul de confuz, el se opune exceselor capitalismului si industrializarii in numele trecutului; b) prin populismul de data mai recenta, acest mod preconizeaza un fel de socialism autogestionar si foarte descentralizat. Tipurile de partide Se disting trei tipuri diferite de partide periferiste: tipul nationalist-populist, tipul nationalitar si tipul neo-centralist. 1. Tipul nationalist-populist. Partidele legitimiste ale periferiei au disparut din peisajul politic al Europei Occidentale. Ele au dat nastere unei constiinte autonomiste care a incercat sa se exprime printr-un discurs nationalist inventat de centru. A) Partidele institutionalizate. Este vorba de partidele care au reusit . Ele se manifesta in tarile in care au fost nevoite sa lupte pentru cucerirea independentei. Astfel ca partidul isi are originea in aspiratia cea mai intransigenta a miscarii de independenta. Odata independenta cucerita, partidul continua sa lupte pentru autenticitatea nationala, culturala, lingvistica si religioasa a tarii. B) Partidele cu program neterminat . Unele periferii au luat cunostinta de identitatea lor mai tarziu. Altele au trait infrangeri politice care au provocat un recul al constiintei lor. Pe buna dreptate se poate pune intrebarea: ce deosebeste etno-nationalismul periferiei de nationalismul pur si daca nu cumva aceste partide provin mai degraba din familia de centru. Nationalismul periferiei ar fi un centralism care n-a putut inca sa se constituie in Stat. Totusi, aceste nationalisme antagonice se deosebesc prin contextul socio-politic in sanul carora s-au format. Astfel ca nationalismul de centru va fi universal sau cel putin aspirand sa se extinda, iar cel al periferiei va fi particular. Primul va fi in acelasi timp elitist si uniformizator si va sustine vointa politica a burgheziei reformatoare. Cel de-al doilea va fi democratic si va fi mediatorul claselor mijlocii provinciale si rurale. Nationalismul de centru va fi expansionist si dominator; cel al periferiei va fi dominat si usor precapitalist. Unul va insoti in fine dreapta clasica, iar celalalt se va alatura altor miscari de emancipare, mai intai democratice, apoi socialiste, suferind influente succesive. 2. Tipul nationalitar. Anumite partide periferiste se aliniaza pe pozitii de stanga. Este cazul formatiunilor provenite din trezirea sentimentului regional, care a avut loc in Europa prin anii 60. Fenomenul regional a izbucnit in tari unde, din diferite motive, mobilizarea periferiei nu se facuse inca. In opozitie cu mobilizarile de tip national sau religios, dimensiunea economica joaca rolul de motor in noua trezire a constiintei regionale. Contestarea Statului-natiune este dublata de o contestare a capitalismului centralizator. Partidele nationalitare vor astepta, functie de contextul in care se lupta, fie repartizarea pe regiuni a efectelor si instrumentelor cresterii economice, fie mentinerea controlului local asupra resurselor. Amestecul partidelor periferiste in domeniul raporturilor de productie, de distributie si de schimb a dus la afectarea considerabila a coeziunii acestor partide. Pe de alta parte, aceasta implicare le pune in raport de concurenta cu partidele socialiste, social-democrate si chiar comuniste, ba mai mult, afectand - acolo unde ea exista - democratia crestina. 3. Tipul neo-centralist. Atunci cand vorbim de raporturile centru/periferie, necunoscatorul isi imagineaza un centru dinamic si puternic si o periferie marginala, saraca si dependenta. Aceasta a fost situatia intalnita pana in prezent. S-a intamplat insa ca centrele militare sa se impuna, inaintea revolutiei industriale, periferiilor mai bogate si mai dezvoltate economic.
13

14

Adesea, din ratiuni ideologice, sau centrul politic a fost separat de centrul economic, sau un centru economic nou si rival s-a dezvoltat in cadrul unei regiuni pana atunci periferice. III. Concluzii Pe langa marea diversitate culturala, partidele care militeaza in favoarea periferiilor constituie o familie tot atat de omogena ca si cea a partidelor muncitoresti. Cele trei tipuri diferite de periferism corespund, de fapt, unor momente istorice distincte. CLIVAJUL SECTOR PRIMAR/SECTOR SECUNDAR I TERIAR = Clivajul care pune n opoziie pe proprietarii din societatea industrial i pe cei ai lumii urbane pe de o parte, cu interesele rurale i cu aprtorii naturii de cealalt parte. Vom face deosebirea dintre contra-mobilizarea mpotriva pieei i apariia unui contra-atac lansat n numele valorilor productiviste. I. Contra-mobilizarea antiproductivist Logica sistemului se baza pe integrarea acumulrilor precapitaliste, care au rezistat ndelung, antrennd astfel o serie de consecine economice, culturale i, n final, ecologice. Au urmat apoi dou valuri succesive de contra-mobilizri, una corespunznd fazei precapitaliste, atunci cnd partidele agrariene s-au organizat pentru a apra preurile produselor agricole, iar a doua, fazei post-materialiste, cnd partidele ecologiste s-au constituit pentru a lupta mpotriva distrugerii echilibrului natural cauzat de procesul de producie. 1. Partidele muncitoreti (agrariene). Agrarienii au format partide de clas dup modelul partidelor muncitoreti sau liberale. Baza lor social este deci rnimea, ale crei interese ei le apr. Obiectivul lor iniial a fost unul economic: s oblige Statul s mpiedice scderea preurilor produselor agricole. Trebuiau s protejeze o lume rural ameninat s dispar i s pstreze valorile i modul s via. Bilanul agrarienilor este semnificativ, meninnd, acolo unde ei existau, preurile agricole nu numai la o cot superioar cursului pieei mondiale, dar i fa de cel practicat n interesul CEE. Cellalt punct forte al agrarienilor l constituie politica privind mediul. 2. Partidele ecologiste. Partidele ecologiste sau verzi s-au nscut n mediul urban prin contientizarea efectelor puternicului dezechilibru natural provocat de logica economiei de pia. Ecologismul, curent politic nou care provine dintr-un vechi clivaj, reuete o fericit sintez ntre noutate i tradiie, ntre trsturi de stnga i de dreapta. El grupeaz pe toi cei care au pierdut lupta mpotriva instaurrii capitalismului. II. Spre o reacie productivist? Corespondentul laturii urbane a clivajului sector primar/sector secundar i teriar a rmas mult timp neocupat. Totui, teoria productivist exist; ea are i un tat: Saint-Simon, i numeroase prenume: industrialism, tehnocraie etc. Configuraia istoric a vrut ca proprietarii productivismului s fie ntotdeauna recrutai fie de partidele muncitoreti, fie de partidele patrimoniale. Acestea au practicat o uniune sacr pentru a asigura dezvoltarea de dup rzboi pn n anii 80 i care a contribuit la asigurarea fastului glorioilor ani 30. GENEZA PARTIDELOR DIN EUROPA CENTRAL-RSRITEAN Trsturi care permit delimitarea unei regiuni bine profilate : importana
14

15

clivajelor urban/rural i centru/periferie. Importana clivajului urban/rural. Europa grupului Viegrad mparte mpreun cu Scandinavia faptul de a avea sau de a fi avut partide agrariene. Cu excepia celor finlandeze, crora li se aseamn foarte mult, partidele rniste se deosebesc ce cele agrariene scandinav prin populismul lor. rnimea era identificat cu tot poporul acesta formnd majoritatea. De factur anticapitalist, ei caut o a treia cale ntre liberalism i socialism: comunitarismul conform valorilor tradiiei rneti. I. Revoluia internaional Transformrile pe care puterea comunist le-a adus Europei Centrale, desprind-o de bazele sale occidentale pentru a o include ntr-un Imperiu rsritean au luat forma unei revoluii. 1. Importana celor patru decenii de socialism real . Nu este suficient s instaurezi instituii democratice pentru a instaura i democraia. Trebuie s se treac de la o cultur a pasivitii, a supunerii, la o cultur ceteneasc. Deschiderea ctre o democraie reprezentativ presupune satisfacerea a minimum trei cerine: una ine de domeniul economic i dou de domeniul cultural. n primul rnd, se pune problema capitalismului fr capitaliti i fr capital. n al doilea rnd, se impune necesitatea unei duble revoluii culturale: pe de o parte, abandonarea unei mentaliti birocratice pentru a ajunge la un spirit ntreprinztor i pe de alt parte, ruperea cu aceast apatie social i nlocuirea cu un sistem de valori fondat pe risc, incertitudine i team pentru ziua de mine. Instaurarea democraiei occidentale poate fi uor conceput: sunt suficiente alegerile libere i legi constituionale adecvate. Mai greu este s-o faci s funcioneze: este imposibil fr un sistem de valori, de mentaliti i atitudini care se numete cultur ceteneasc. Introducerea unei economii de pia este, din punct de vedere tehnic, mai dificil i se supune unor condiii economice necesare, dar nu i suficiente pentru c aceasta impune precondiii de ordin cultural, de modificare a valorilor, mentalitilor i atitudinilor, att la antreprenorii poteniali, ct i la muncitori. 2. Modelul. Rokkan a propus conceptul de revoluie internaional pentru a explica naterea partidelor comuniste. Acesta i-a inspirat lui Jean Charlot ideea unui al cincilea clivaj, care ar pune n opoziie partidele totalitare i partidele specializate ca rezultat al unui clivaj ntre stat i societatea civil. Totui, orict de importante ar fi fost, revoluia internaional i transformrile sale ulterioare trokismul, maoismul, titoismul n-au afectat dect latura muncitori a clivajului capitaliti/muncitori. Dac prezena unui clivaj stat/societate civil, rezultat din revoluia internaional nu se justific n cazul democraiilor occidentale, acesta are o mare importan n democraiile populare. n calitatea sa de partid unic, Partidul Comunist i-a schimbat caracterul de ndat ce a eliminat sau i-a supus rivalii. El se transform ntr-un Partid-Stat, care se deosebete radical nu numai de partidele viabile care acioneaz n societile liberale, dar chiar de partidele comuniste din cadrul acestor societi. Revoluia industrial cuprinde astfel, pe axa teritorial-cultural, clivajul stat/societate civil, care pune n opoziie partidele totalitare cu partidele democrate , n timp ce pe axa funcional ea se traduce prin clivajul minimaliti/maximaliti, care pune n opoziie partidele sociale cu partidele liberale . Patru familii de partide, care se opun dou cte dou, se adaug astfel celor opt care compun peisajul politic al rilor occidentale.

15

16

REVENIREA LA VECHILE CLIVAJE Din punct de vedere teoretic, clivajele rezultate din revoluia naional n-ar fi trebuit s fie modificate de lunga domnie a comunismului. S ne reamintim c acesta din urm cuprinde, pe axa funcional, clivajul Biseric/Stat, iar pe axa teritorial-cultural, clivajul centru/periferie. n schimb, clivajele nscute din revoluia industrial au fost puternic perturbate de naionalizarea mijloacelor de producie i de eliminarea, n consecin, a burgheziei capitaliste. I. Clivajul centru/periferie. Dup modelul aliailor din 1918, Ordinul sovietic a pus capt problemei minoritilor naionale. Noua putere tutelar a procedat la deplasarea n for a frontierelor ca i a populaiilor. II. Clivajul Stat/Biseric. nainte de rzboi, micarea muncitoreasc socialdemocrat afia, pretutindeni pe continentul european, puternice tendine anticlericale. Dup mai bine de patruzeci de ani de regim comunist, chiar dac remarcm existena unor diferene considerabile n practicile religioase din Europa central, atitudinea fa de catolicism a rmas aceeai, i numrul adepilor este la fel de mare. Principala int a regimului, focar de rezisten, Biserica catolic a ieit nvingtoare. III. Clivajul urban/rural. Europa Central a cunoscut chiar de la nceputurile democraiei o micare rural foarte puternic i cu o nclinaie populist i comunitar. IV. Clivajul patroni/muncitori. n urma cderii regimurilor comuniste, observatorii s-ar fi ateptat la o ptrundere a social-democraiei. Dar nu s-a ntmplat aa. De asemenea, au lipsit partidele conservatoare i liberale de dinainte i de dup rzboi. Dac democraiile populare nu au lichidat nici fizic, nici cultural vechile clase i pe capitaliti, n schimb ele au distrus patrimoniul care le conferea puterea i influena. V. Concluzii Surprini de rezistena fenomenului catolic, pe care au ncercat cu insisten sl slbeasc, conductorii comuniti i-au nmulit, imediat dup anii 50, att concesiile fcute Bisericii, ct i jignirile fa de sentimentul religios al populaiei. n schimb, puterea comunist i-a mplinit sarcina principal de distrugere a capitalismului i a tot ce constituia fundamentul puterii burgheziei. Micarea sindical s-a vzut redus la starea de instrument n serviciul regimului. n cei peste patruzeci de ani de socialism real , nu a mai rmas nimic din clivajul cel mai important al lumii occidentale (stnga/dreapta). Clivajul Biseric/Stat a rezistat mai bine n lunga perioad de domnie stalinist i neo-stalinist. Doar clivajul centru/periferie se impune cu o redutabil vigoare, depind adesea nivelul prezenei sale dintre cele dou rzboaie mondiale, pentru a atinge importana pe care a avut-o nainte de 1914 i n secolul trecut. Bilanul complet al democraiilor sovietice din vest ar fi: distrugerea lumii financiare i economice o dat cu partidele care o mediatizau cu excepia Poloniei -, dar i a unei lumi sindicale lsat fr vlag; eecul n ncercarea sa de eradicare a Bisericii Catolice; exacerbarea problemei minoritilor.

CLIVAJELE POLITICE N TRANZIIE

16

17

Apariia, odat cu reinstaurarea democraiei, a unui clivaj Stat/Societate civil. Un al doilea clivaj se instaureaz atunci cnd se restabilete funcionarea unei economii de pia care, dup patruzeci de ani de planificare centralizat, nu mai prezint nimic natural . I. Statul contra societii civile. Instan fundamental a Statului, Partidul Comunist substituia funcional att clasa conductoare n sensul dat de Mosca, ct i burghezia. De aceea, el va pierde orice funcie de mediator ntre societatea civil i societatea politic, pentru a deveni o unealt de mobilizare n avantajul exclusiv al cei de-a doua. Acolo unde exist o societate civil va aprea, din aproape n aproape, o mobilizare mpotriva Statului totalitar. 1. Partidele totalitare. Familia de partide totalitare se compune din partide comuniste normalizate i, n anumite cazuri, remprosptate n vederea alegerilor libere. 2. Paridele democrate. Aceste partide au rezultat din diferite forme de diziden contra comunismului, care s-au reunit apoi pentru a construi democraia i multe dintre ele au disprut ori s-au fragmentat, diversele lor componente reclasndu-se dup alte axe i clivaje. II. Clivajul din tranziia economic. Dilema pe care noile democraii trebuie s-o rezolve se pune n urmorii termeni: cum s construieti o economie de pia fr acumulare primar capital, fr capitaliti, fr adevrate circuite de distribuie i cu un aparat de producie nvechit i depit, ntr-un context financiar cel puin posac, limitnd costurile sociale i umane care sunt i vor fi ridicate. Un clivaj net apare i delimiteaz clar optimitii, cei care cred c echilibrul pieei va rezulta nu numai din privatizarea rapid i pe scar larg a ntreprinderilor, dar i din liberalizarea preurilor, pe de-o parte, i, pe de alt parte, minimalitii, care vd o tranziie mai lung, unde privatizarea precede liberalizarea preurilor i convertibilitatea monedei, totul supravegheat de Statul care-i asum rolul de supraveghetor mai ales n domeniul social. Spre regretul susinorilor acestor dou doctrine, nici una, nici alta nu este conceput pentru a asigura trecerea de la socialismul aplicat la economia de pia i nu constituie panacee. 1. Partidele care susin o tranziie rapid: optimitii. Ei apar observatorului ca dou versiuni care pot coexista: o variant catch-all majoritar i o variant intelectual , mai slab electoral. 2. Minimalitii sau partidele sociale. Partidele adepte ale unei tranziii mai lente au rezistat cu greu. Ele se autoproclam social-democrate, dar fr s prezinte nici una dintre trsturile istorice, sociologice sau morfologice ale partidelor muncitoreti i nici a fortiori ale social-democraiei.

17

18

18