PRINCIPALELE IDEOLOGII POLITICE

O democrație presupune pluralitate de opinii, dar și dorința legitimă a fiecărui

cetățean de a face totul - prin mijloacele pașnice ale dezbaterii și alegerilor - pentru a-și
impune ideile, în acest scop, are nevoie de mijloace și de o organizare care depășesc
capacitățile unui singur individ. încă din secolul XVIII, în Anglia, în America, în Franța, apoi
în restul Europei, cetățenii care împărtășeau aceleași idei s-au reunit în cluburi, în societăți
și, din secolul XIX, în asociații noi numite partide politice. Astăzi, acestea sunt uneori privite
fără simpatie de opinia publică, oamenii considerându-le simple mijloace de care se servesc
liderii politici pentru a-și lansa cariera. Organizând dezbaterea publică și contribuind la
exprimarea votului, partidele sunt, totuși, unul dintre fundamentele democrației.

1. Conservatorism

Prin definiție, conservatorul socotește că reformele promovate pentru a îmbunătăți

societatea nu sunt decât utopii irealizabile și costisitoare, care vor sfârși prin a aduce
dezordinea și nu vor rezolva nimic din inegalitățile sociale care au existat și vor exista
totdeauna. Pentru ca oamenii să-și poată depăși condiția, conservatorul nu vede decât un
singur mijloc: meritul și efortul individual.
În țări europene, ca Germania sau Italia, marile partide conservatoare sunt sau au
fost „democrat-creștine".

2. Liberalism

În secolul XIX, un liberal este cineva care se revendică din moștenirea Luminilor,
favorabil tuturor libertăților care vor permite emanciparea indivizilor: marile libertăți
economice (libertatea de a înființa o companie, respingerea statului și a reglementărilor
sale constrângătoare etc.), precum și libertățile politice și sociale (vot universal, libertatea
presei, a opiniei etc.). Această dublă natură explică ambiguitatea actuală a cuvântului,
folosit diferit în diferite țări. În SUA, un liberal este un apărător al drepturilor minorităților,
al căsătoriei gay etc., echivalentul european al unui „om de stânga". în Europa, majoritatea
partidelor de dreapta sunt conservatoare pe plan social, dar favorabile unei intervenții mai
limitate a statului, așadar liberale pe plan economic.

1
3. Naționalism

Ideea de națiune, apărută odată cu Revoluția Franceză, este în prima jumătate a

secolului XIX o idee revoluționară. Popoarele care își vor propria națiune se opun mai întâi
regilor sau împăraților care le stăpânesc. Prin referire la acest subiect, cuvântul
„naționalist" desemnează și azi popoarele care aspiră la independență: vorbim, de exemplu,
despre „naționaliști catalani" sau despre „naționaliști corsicani".
Dar, la sfârșitul secolului XIX, după constituirea marilor națiuni europene (Germania,
Italia etc.)/ lucrurile se schimbă. În timp ce o parte a stângii, inspirată de socialism, devine
internationalistă, o parte a dreptei se alătură națiunii, din care face un idol, un principiu
absolut și sfânt care merită orice sacrificiu. Atunci apare cel de-al doilea sens al
naționalismului, folosit astăzi pentru a desemna partidele de extremă dreaptă. Foarte
adesea, el este însoțit de o concepție etnică asupra poporului, care vizează să-i deosebească
pe „adevărații" cetățeni de ceilalți, cei are sunt prea „recenți", care sunt de altă religie sau
nu au numele de familie bun etc. Acest naționalism se combină cu ideea superiorității
absolute a propriei țări față de toate celelalte, considerate demne de dispreț. Nu trebuie să
confundăm aici naționalismul cu dragostea naturală pe care o simte fiecare pentru țara în
care s-a născut. Această distincție se rezumă adesea printr-o formulă atribuită
romancierului francez Romain Gary (1914-1980): „Patriotismul este dragostea față de ai
tăi, naționalismul este ura față de ceilalți".

4. Populism

Conceptul este greu de definit, iar eticheta, considerată negativă, este folosită în
general de adversarii partidului desemnat ca atare. Populistul este cel care ține partea
poporului împotriva „elitelor", a clasei politice prea obsedate de propriile privilegii pentru
a rezolva adevăratele probleme. Cel mai adesea, partidul populist nu reușește să
demonstreze cum ar proceda ca să rezolve problemele respective, de unde și acuzația de
„demagogie" care i se aduce adesea. În secolul XXI majoritatea partidelor populiste se
situează la extrema dreaptă și se concentrează pe respingerea imigrației, răspunzătoare
pentru relele societății, și pe fobia față de islam. Unele partide de stânga își proclamă,
totuși, o strategie clar antielitistă, așadar „populistă", singura care ar putea radicaliza
perspectiva și ar pune în mișcare societatea.

2
5. Tipuri de socialism

În secolul XIX, mari gânditori ca francezii Saint-Simon (1760-1825), Charles Fourier

(1772-1837) sau britanicul Robert Owen (1771-1858) se preocupă de mizeria îngrozitoare
a clasei muncitoare, strivite de Revoluția Industrială. Ei se opun individualismului predicat
de liberali și cred că soluțiile nu pot fi decât colective și sociale, de unde numele de
socialism acordat acestor teorii.
În secolul XIX, toate grupurile care se declară membre ale așa-numitei „mișcări
muncitorești" cred că numai o revoluție va putea pune capăt capitalismului asupritor, dar
nimeni nu e de acord asupra modului în care ar trebui înfăptuită. Apar primele fracturi și
subdiviziuni ale acestei familii, care nu vor înceta să se amplifice. Contrar lui Karl Marx
(1818-1883) care susține necesitatea ca muncitorii să cucerească statul și să ajungă la
putere printr-o „dictatură a proletariatului", cel puțin temporară, adversarul său Mihail
Bakunin (1814-1876) apără ideea că, pentru a scăpa de tiranie, statul trebuie distrus. în
jurul acestei idei se structurează anarhismul. Mai târziu, unii vor considera că singurul
mijloc de a ajunge la această revoluție de eliberare este o grevă generală, înfăptuită prin
acțiune sindicală; vorbim în acest caz de curentul anarho-sindicalist.
Revoluția Bolșevică din 1917 duce la o nouă ruptură în ansamblul partidelor care se
revendică de la socialism. Cei care, în cadrul acestor mișcări, decid să se încreadă în
experiența rusă și în marii săi conducători - Lenin (1870-1924), apoi Stalin (1878-1953) -
vor forma partidele comuniste. Cei care, încă din anii 1920, se tem că modelul rusesc nu
este decât o dictatură sinistră vor forma partidele numite, în funcție de țară, socialiste sau
social democrate. Treptat, ei vor abandona chiar ideea de revoluție, pentru a deveni partide
reformiste, care nu mai încearcă să iasă din capitalism, ci să îl reformeze, pentru a-l face mai
egalitar și mai generos cu cei defavorizați.
În secolul XXI, această veche tensiune se menține în cadrul partidelor de stânga. De o
parte găsim partidele socialiste sau social-democrate care apără necesitatea de a reforma
societatea, fără să o schimbe în întregime, și nu ezită să se alinieze cu partidele de centru
sau de dreapta pentru a guverna. De cealaltă parte, formațiuni noi - Syriza în Grecia,
Podemos în Spania, Ies Insoumis (Nesupușii) în Franța - consideră că numai schimbările
radicale vor pune capăt nedreptăților și dominației unui grup restrâns de miliardari asupra
celor mulți.

3
6. Ecologism

Majoritatea marilor curente - liberali, conservatori, socialiști - au apărut în secolul XIX

și s-au împărțit după modul de a organiza Revoluția Industrială. Cel mai recent dintre
curentele politice, ecologismul (din grecescul oikos, „locuire", și logos, „studiu") are scopul
de a opri daunele pe care industrializarea le-a produs naturii. De la apariția lor, în anii
1970, majoritatea partidelor ecologiste luptă împotriva poluării, caută să limiteze jefuirea
resurselor naturale, încearcă să găsească soluții pentru o „dezvoltare durabilă", adică o
creștere economică bazată pe respectul bogățiilor Pământului.
O mică parte dintre aceste mișcări, mai radicale, se revendică de la ecologia profundă
(deep ecology, în engleză): conform acestora, trebuie să încetăm de a mai pune omul în
centrul tuturor preocupărilor; dimpotrivă, trebuie să considerăm că natura și Pământul au
drepturi care se cer păstrate cu orice preț, indiferent de consecințele pentru specia umană.

STÂNGA, DREAPTA
În prima Adunare Națională a Revoluției Franceze din 1789 nu existau partide, dar
deputății obișnuiau să se grupeze. Cei care erau în favoarea revoluției se așezau pe băncile
din stânga (față de președinte, care stătea în fața lor), iar cei care erau pentru rege, pe
băncile din dreapta. Așa s-a născut denumirea de „dreapta" și de „stânga" în sensul ei
politic.
Stânga iubește mișcarea, vrea să reformeze societatea și crede în progresul condiției
umane: ea este progresistă. Dreapta preferă ordinea și ar putea fi numită conservatoare.
Între ele, unii, din ură față de prezent, visează să se întoarcă la vremurile de altă dată. Ei
sunt reacționari.
În Marea Britanie și în vechile dominioane britanice (Australia, Canada), marea
opoziție politică se structurează între două mari partide: Partidul Conservator și Partidul
Laburist, Labour Party, care l-a înlocuit pe adversarul de ieri, Partidul Liberal.