PUTEREA POLITICĂ

 Robert Dahl a subliniat trei erori care se comit în legătură cu conceptul de putere:
 puterea se prezintă ca un întreg ce nu poate fi împărțit;

 puterea se confundă cu resursele;

 se confundă cu posibilitatea de a acorda recompense sau de a impune sancțiuni.

 Abordarea conceptului de putere se face din mai multe perspective:

1. instituțională: a identificat puterea cu puterea de stat, se referă la instituțiile
guvernământului, care sunt de fapt instituțiile statului; exclude elementele
neinstituționale, subiective, ce țin de oameni

2. behavioristă (de la cuvântul englez behavior - comportament): abordează puterea

prin prisma comportamentului, definind-o drept capacitatea individului/grupului
de indivizi de a schimba comportamentul altor indivizi în sensul dorit (în acest
caz puterea este percepută ca o formă specifică de exercitare a influenței)

3. sociologică: puterea este definită ca ansamblul proceselor și rolurilor sociale prin

care sunt efectuate și executate acele decizii care implică și obligă tot grupul.
 Puterea politică este un fenomen de relație conducere-supunere. Reprezintă un
subsistem al puterii cu rol determinant în reglarea și funcționarea vieții sociale
(capacitatea unor grupuri de a-și impune voința în organizarea și conducerea societății).

 Puterea politică cuprinde:

a. puterea suverană a statului – prin capacitatea de a organiza și conduce societatea cu
interesul societății respective și de a o reprezenta în raporturile cu alte comunități;
b. partidele și alte organe politice;
c. mijloacele de informare în masă – prin capacitatea lor de influențare au un mare rol
în adoptarea unor atitudini și impunerea unor poziții în conducerea societății.

 Funcțiile puterii politice:

 programatică (decizională);
 organizatorică;
 ideologică (de educare, de răspândire a unor ideologii, idei);
 de control;
 coercitivă etc.
LEGITIMITATE ȘI AUTORITATE POLITICĂ
 Termenul legitimitate provine din limba latină:
legitima = conform cu legea, așadar legitimitatea a fost deseori identificată cu
legalitatea (conform cu legile în vigoare), deoarece legitimitatea presupune în
cele mai multe cazuri legalitatea.

 Antichitatea a realizat trecerea de la legitimitatea divină (întemeierea

supranaturală a puterii) la legitimitatea construită de tradiție, în speță, de
succesiunea în cadrul unei dinastii.

 Epoca modernă a conturat drept criteriu esențial al legitimității consensul, adică o

anumită convergență a opiniei publice, precum și acordul forțelor politice privind
valorile esențiale, scopurile urmărite și mijloacele prin care pot fi atinse
scopurile.

 Consensul nu este tot una cu unanimitatea și nici cu majoritatea, căci presupune

negocieri, consultări, dialog și chiar compromisuri pentru depășirea divergențelor.
 Robert Dahl aprecia că guvernările legitime asigură o largă participare
populară și respectarea unor prevederi referitoare la cei ce dețin
majoritatea pt a respecta drepturile minorității, la respectarea în cazul
alegerilor etc. Alți autori apreciază că indicatorul cel mai relevant îl
constituie în prezent alegerile populare libere și corecte.

 De regulă, puterea legitimă se asociază cu autoritatea (lat. authoritas)

(def. DEX: organ al puterii de stat competent să ia măsuri și să emită
dispoziții cu caracter obligatoriu; influență general acceptată a unei
persoane, a unei organizații sau a unei instituții în diferite sfere ale vieții
sociale), dar într-un mod opus constrângerii.

 În sens general, autoritatea desemnează capacitatea unei instituții sau

persoane de a obține din partea unei comunități sociale respectul,
ascultarea și supunerea față de deciziile și acțiunile sale. Autoritatea
politică vizează o comunitate în ansamblul său.
 Autoritatea politică constă în capacitatea puterii de a-și impune voința în societate
printr-o diversitate de mijloace pentru a-și asigura stabilitatea și funcționalitatea.
 Trebuie făcută diferențierea între autoritatea instituțională și cea personală.

Autoritatea instituțională apare ca putere instituționalizată și este dificil de făcut

distincție între sensul ei politic și cel juridic.
Autoritatea personală derivă din calitățile unei persoane ce deține o funcție politică,
se impune și face o distincție între autoritatea funcției și cea a titularului.

 Max Weber identifică trei tipuri de autoritate:

1. autoritate tradițională – bazată pe respect față de tradiție, de datina practicată
în timp;
2. autoritate carismatică – înzestrarea personală a unui om, care atrage încrederea
celorlalți cu talentele sale de conducător;
3. autoritate în virtutea legalității – credința în statul legal întemeiat pe reguli
rațional elaborate.

 Autoritatea nu contravine democrației, dimpotrivă. Diminuarea acesteia

determină disfuncționalități ale sistemului democratic, care pot duce la o
adevărată criză de autoritate sau chiar la anarhie.
PARTIDELE POLITICE
 Definiția pe care o dă Edmund Burke (părintele conservatorismului modern)
este următoarea: partidul politic este un ansamblu de oameni uniți pentru a lucra
în comun, în favoarea interesului național, în conformitate cu principiul
particular asupra căruia s-au pus de acord.
 Dimitrie Gusti (sociolog, etnolog și filosof român) dă o altă definiție: partidul
politic este o asociație liberă de cetățeni uniți în mod permanent prin interese și
idei comune, de caracter general, ce urmărește să ajungă la puterea de a guverna
, pentru realizarea unui ideal etic, social.

 Trăsăturile partidelor politice:

- caracter conștient pronunțat – se constituie prin liberul consimțământ al
cetățenilor ce aderă la o concepție, program (oameni ce împărtășesc același crez
politic);
 caracter de grupare socială – partidele servesc interesele unei categorii sociale;

 caracter istoric – apar odată cu organizarea politică a societății și evoluează

împreună cu aceasta.
 Rolul partidelor:
1. potențarea procesului de conștientizare privind interesele fundamentale ale unor grupuri de cetățeni și
atragerea lor spre o activitate politică conștientă (prin programele și platformele partidelor);
2. organizarea cetățenilor pe temeiul unor principii și reguli ce asigură desfășurarea unor acțiuni conștiente,
dirijate spre un anumit scop;
3. formarea și pregătirea cadrelor în scopul asigurării personalului calificat pentru aparatul de stat în vederea
guvernării, când partidul preia puterea politică în stat;
4. asigurarea guvernării în perioada exercitării puterii politice în stat prin elaborarea unor programe, norme,
orientări de dezvoltare în concordanță cu interesele țării;
5. opoziția – în cazul opoziției parlamentare, în România, una dintre reguli trebuie să fie concilierea pozițiilor
divergente.
Raporturile între majoritatea parlamentară și opoziție - în sistemele parlamentare contemporane pot fi distinse
două tipuri de opoziție:
a. un regim de opoziție bazat pe confruntare deschisă – în limitele jocului democratic – specific Marii
Britanii și Franței. Acesta este un sistem imflexibil, conflictele dintre cele două părți soluționându-se, în
ultimă instanță prin vot.
b. regimul de opoziție bazat pe compromis politic în vederea concilierii pozițiilor divergente. Acest sistem
este specific Germaniei Federale, Belgiei, Italiei, Țărilor de Jos, Danemarcei.

*Pentru mai multe informații privind rolul opoziției și raporturile între Majoritate și Opoziție în parlamentul
României, vă rog să consultați următoarele link-uri:
http://www.cdep.ro/camera_deputatilor/deputati/gaspar4.htm
http://www.cdep.ro/camera_deputatilor/deputati/gaspar3.htm
 Giovanni Sartori susține că noțiunea de partid implică etimologic două sensuri: cel de parte și cel de asociere spre a lua
parte. Același politolog italian afirmă că termenul de partid nu a fost utilizat în sens politic înainte de sec. al XVI-lea,
inițial acesta având sens negativ de grupare dăunătoare pentru unitatea unei colectivități, fiind de cele mai multe ori
asimilat cu facțiunea.

 Sisteme de partide:
1. unipartidismul: presupune existența unui singur partid în viața politică a unei țări.
Este întâlnit în:
 țări aflate la începutul dezvoltării capitalismului, era necesară coalizarea unor largi forțe sociale în lupta împotriva
absolutismului feudal;
 țări în curs de dezvoltare, în faza luptei de eliberare de sub dominație colonială;

 în perioade de criză ale societății, când forțele conservatoare adoptă o politică dictatorială (conducere dictatorială);

 în țările comuniste a existat un singur partid legal, cel aflat la guvernare, care controla toate aspectele publice și private,
interzicând existența opoziției.

2. bipartidismul: este întâlnit în aproape toate fazele de dezvoltare democratică a societății.

Geneza lui are loc în Anglia secolului XVIII, când s-au structurat două curente politice: whig și tory, care au dat naștere la
ceea ce s-a numit apoi conservator și liberal. Din aceste două orientări, la începutul sec. XIX, s-au constituit în Anglia
cele două curente care au alternat la conducere pe parcursul acestui secol. La începutul sec. XX, locul liberalilor îl ia
partidul laburist, care, împreună cu partidul conservator domină și azi scena politică engleză.

3. pluripartidismul: în forma cea mai cunoscută, se întâlnește după cele două Războaie Mondiale în țările occidentale.
Constă în existența a mai mult de două partide, a căror participare poate fi esențială pentru formarea guvernului și
activitatea lui.
Sistemele pluripartidice pot fi stabile sau instabile.
GENEZA ȘI EVOLUȚIA ISTORICĂ A
PARTIDELOR
 Partidele politice au apărut în Antichitate, dar nu avut
aceeași pondere și semnificație în toate orânduirile sociale.

 Majoritatea politologilor realizează o delimitare netă între

partidele care s-au manifestat în viața social-politică a
orânduirilor sclavagistă și feudală și cele a căror existență
este legată de dezvoltarea societății moderne.

 În (antichitate) orânduirile sclavagistă și feudală, partidele

politice nu erau bine conturate, organizate, nici nu aveau
programe clare și orientare practică, iar activitatea lor nu
era permanentă, ci sporadică.
 În accepțiunea lor modernă ca instituții politice bine conturate, cu statute clare
și programe riguroase, cu activitate politică permanentă la care au acces toate
categoriile sociale, partidele politice au apărut în perioada modernă, în
condițiile societății capitaliste.

 Partidismul, în forma lui evoluată, este strâns legat cu epoca modernă, dar, mai
cu seamă cu cea contemporană, în care devine un fenomen general
caracteristic structurilor și sistemelor politice ale societății dezvoltate sau în
curs de dezvoltare.

 Indiferent de modalitățile concrete pe care le-a îmbrăcat în timp partidismul,

existența partidelor politice a însemnat o necesitate și un factor de progres
social, reprezentând un factor de înlăturare a absolutismului și de instaurare a
unei societăți moderne, cu structuri de organizare și conducere democratică,
fără de care nu era posibil progresul istoric.