Masacrul de la Peterloo

1819
 Cadrul istoric
• Situația economică:
În 1819, în Marea Britanie, condițiile de viață erau foarte grele: pătura socială a celor săraci se mărise
considerabil, iar pe lângă aceasta rata șomajului era mare. Erau puține locuri de muncă disponibile, costul
alimentelor era în creștere, astfel încât cei mulți și săraci au început să sufere de foame mai mult decât
înainte.

În unele părți din sudul și estul Angliei, femeile și copiii munceau în domenii precum torsul lânii,
confecționarea dantelei, împletirea paielor (fabricarea coșurilor) și alte domenii ce țineau de gospodărie.
Oportunitățile de angajare în torsul lânii, care era cel mai mare domeniu de industrie gospodărească, au
scăzut în secolul al XVIII-lea, restul industriilor de acest fel scăzând la începutul secolului al XIX-lea.
Declinul acestor industrii a redus abilitatea femeilor și a copiilor de a contribui la venitul gospodăriei.

Această perioadă a fost caracterizată și de scăderea salariilor pentru muncitorii agricoli, iar în unele sate de
pierderea drepturilor comune, ceea ce a făcut ca veniturile multor gospodării rurale din sudul Angliei să
scadă periculos, aproape de nivelul de subzistență, până în 1795.

Oamenii de rând au avut puține posibilități de a-și exprima nemulțumirea, înafară de furt sau de revolte
violente. Datorită condițiilor vitrege de trai a crescut rata criminalității rurale în Marea Britanie.
În urma războaielor costisitoare în care Regatul Britanic a fost implicat (Războaiele Napoleoneene), economia
țării a fost epuizată. Societatea a fost afectată de schimbări profunde pe plan intern, care au creat
nesiguranță. Schimbările tehnologice în procesele de producție (mâna de lucru a muncitorilor a fost înlocuită
de mașinării) au provocat creșterea numărului de persoane fără loc de muncă. Revoluția industrială a schimat
raporturile de muncă și procesele de producție. Au început să apară proteste împotriva automatizării, a
mașinăriilor care puteau fi operate de muncitori necalificați, fără experiență, care erau slab plătiți.
Meșteșugarii din mai multe domenii ale industriei, muncitorii calificați, cu experiență au început să rămână
fără locuri de muncă, fiind înlocuiți cu alți muncitori ce puteau fi plătiți cu sume mult mai mici.

• Situația politică:
Dreptul de vot în Anglia se baza pe proprietatea asupra terenului, așadar, puterea politică era în mâinile celor
bogați, a aristocrației. Majoritatea cetățenilor nu erau reprezentați politic în parlament.

O serie de legi ce au fost adoptate au dus la crearea unei mari clase de cetățeni ce trăiau la limita existenței.
Așa numitele Acte de Închidere (Enclosure Acts), din perioada 1770-1830 au creat muncitori fără terenuri, ce
depindeau de clasa proprietarilor de terenuri pentru a putea câștiga salarii. Aceste acte au fost aprobate de
parlamentul britanic și au închis câmpurile deschise și bucățile de teren comun din țară, creând drepturi
legale de proprietate asupra terenului care înainte era considerat comun (toți cetățenii aveau acces la aceste
terenuri înainte). Între 1604 și 1914, au fost aprobate peste 5200 de acte individuale, ce au închis 6,8
milioane de acri de teren (aprox. 2.752.000 hectare). Prin acestea au fost eliminate drepturile anterioare ale
localicilor asupra terenurilor rurale pe care le folosiseră chiar timp de generații. Ca despăgubire, persoanelor
strămutate li s-au oferit în schimb terenuri alternative mai mici și de calitate inferioară, adesea fără acces la
apă sau la lemn.
În 1782 a intrat în funcțiune Actul lui Gilbert, conform căruia parohiile erau încurajate să
formeze uniuni pentru a-i ajuta pe săracii ce făceau parte din aceste parohii. Parohiile au
constituit unitățile de bază în guvernământul local încă din secolul al XIV-lea, deși Parlamentul
a impus o serie de funcții civile acestora până în secolul al XVI-lea. Supraveghetorii de parohii
erau cei ce asigurau aplicarea Legilor Săracilor. Legile Săracilor constau în acordarea de
ajutoare pentru săracii în vîrstă, pentru bolnavii și copii din parohia respectivă, dar și pentru
mamele singure cu copii sau văduve. De asemenea, tot ei ofereau muncă pentru cei erau în
stare să muncească în „casele de muncă” („casele de muncă” au fost instituții publice în care
săracii dintr-o parohie primeau adăpost și mâncare în schimbul muncii). Odată cu Actul lui
Gilbert, parohiile au putut adăposti în „casele de muncă” doar pe acele persoane ce nu
puteau munci, adică pe bătrâni sau pe ologi, restul categoriilor defavorizate fiind îndrumate
să muncească sau fiind ajutate la propriul domiciliu.

În 1795 au fost schimbate Legile Săracilor prin Actul de Îndepărtare al Săracilor. Dacă înainte
parohiile aveau posibilitatea să refuze stabilirea pe domeniul ce le aparținea a acelor
persoane care nu erau considerate dezirabile deoarece nu puteau lucra sau nu fuseseră
stabilite de mai mult timp pe terenul respectiv, odată cu aplicarea acestui act, săracii nu mai
puteau fi alungați din parohie chiar dacă nu erau considerați a fi stabiliți acolo, decât dacă
făceau o solicitare în acest sens. Aceasta în condițiile în care, înainte, parohiile aveau dreptul
de a îndepărta în termen de patruzeci de zile de la sosire orice nou venit considerat „probabil
să fie taxat”, precum și orice solicitant de ajutor ce nu era stabilit în parohie.
Legile porumbului (a grânelor) reprezentau regulații ale importului și exportului de grâne: producătorilor
le era interzis să exporte grâne, lucru ce a dus la descurajarea dezvoltării agriculturii , diminuând
securitatea și liberalitatea aprovizionării interne cu grâne. Starea drumurilor era una precară, iar
lanțul comerțului intern atât de slab, încât era adesea lipsă de cereale într-o parte și abundență în
altă parte a aceluiași regat. Exportul pe mare sau fluviu către o piață străină a fost în multe cazuri mai
ușor decât transportul de porumb de la o piață la alta din țară. Frecvența lipsurilor locale, diversitatea
și fluctuația prețurilor au fost astfel extreme. Din această situație generală au apărut primele legi ale
porumbului, care par să fi fost în întregime îndreptate spre scăderea prețului grânelor. Exportul a fost
interzis, iar mărfurile de acasă în cereale nu aveau reputație. Atâta timp cât chiria pământului,
inclusiv domeniile extinse ale coroanei, era plătită în natură, suveranul, baronii și ceilalți proprietari
de pământ aveau puțin interes pentru prețul porumbului diferit de cel al altor clase de oameni,
singura cerere de grâne fiind pentru consum si nu pentru revânzare sau export. Odată cu aceste legi
ale porumbului, orice comerț la domiciliu nu a mai fost tolerat în privința grânelor sau mărfurilor cu
grâne. Situația a împiedicat creșterea unui interes comercial și financiar suficient de puternic pentru
a îmbunătăți mijloacele de transport prin care belșugul unei părți a aceleiași țări ar fi putut veni în
ajutorul penuriei din alta, în multe zone pâinea devenind inaccesibilă.

Schimbările de legi amintite anterior au încurajat acordarea de salarii mici muncitorilor, în condițiile în
care chiriile erau în creștere. În urma Războaielor Napoleoneene (1803-1815) rata șomajului a fost
foarte ridicată. La acestea s-a adăugat și o antipatie față de plata zecimii către parohiile locale
reprezentând biserica Angliei (zece la sută din venit trebuia plătit parohiei din care muncitorul făcea
parte). Toate aceste situații, cumulate, au dus la o stare de nemulțumire generală a cetățenilor, astfel
că, pe teritoriul Marii Britanii au început să aibă loc mai multe răscoale și revolte populare.
 Desfășurarea evenimentelor
În ziua de 16 august 1819, marea zonă deschisă din jurul Pieței Sfântul Petru (Saint
Peter), atunci cunoscută sub numele de Câmpurile Sfântului Petru (St. Peter’s Fields)
din Manchester, a reprezentat locul în care avea să se desfășoare un ultraj împotriva
protestului cu peste 60.000 de oameni ce s-au adunat acolo pentru a protesta pașnic.
Adunarea a reprezentat punctul culminant dintr-o serie de mitinguri politice ținute în
1819, un an al depresiei industriale și a prețurilor crescute la mâncare. Masacrul a
avut loc într-o perioadă de mari tensiuni politice și proteste în masă pe plan intern.
Mai puțin de 2% din populație avea drept de vot, iar foametea era în floare datorită
legilor dezastruoase ale porumbului, care făceau ca pâinea și grânele să nu mai fie
disponibile în multe zone ale țării.
Prezidată de liderul radical Henry Hunt, întâlnirea a fost intenționată ca o mare
demonstrație, în care oamenii își exprimau nemulțumirea față de situația economică
și politică, iar obiectul său a fost reforma parlamentară. În dimineața zilei de 16
august, mulțimea a început să se adune , purtându-se civilizat, pașnic, după relatările
contemporane, cu demnitate și disciplină, majoritatea oamenilor fiind îmbrăcați în
hainele de Duminică (cele mai bune haine pe care le aveau).
Au participat aproximativ 60.000 de persoane, inclusiv o proporție mare de femei și
copii. Niciunul nu era înarmat.
• Vorbitorul cheie avea să fie chiar liderul protestului, Henry Hunt, care a prezidat adunarea de la
o platformă ce consta dintr-un simplu cărucior, situat în fața clădirii cunoscute acum sub
numele de Centrul Central de Conferințe Manchester (clădirea a fost construită în perioada
1982 - 1986), iar spațiul era plin de bannere cu inscripțiile: REFORMĂ, VOT UNIVERSAL,
REPREZENTARE EGALĂ, IUBIRE.
• Magistrații locali priveau adunarea de la fereastră din apropierea câmpurilor. Aceștia s-au
panicat datorită numărului mare de protestatari și le-au citit acestora Actul de Rebeliune (lege
din 1714, conform căreia autoritățile locale puteau declara orice grup de 12 sau mai mulți
oameni ca fiind adunați ilegal, putând să acționeze prin dispersia lor sau prin acțiuni punitive),
dar fără efect. Deși li s-a ordonat să se disperseze, protestatarii nu au ascultat de magistrați.
• Atunci, în zonă erau staționate un număr de unități și subunități militare: 600 de husari, câteva
sute de infanteriști, o unitate de artilerie, 400 de oameni ce făceau parte din cavaleria Cheshire
și 400 de constabili speciali. Acestor trupe li s-a ordonat să aresteze protestatarii.
• Grupul de militari, conduși de căpitanul Hugh Birley și de maiorul Thomas Trafford, constituiau
de fapt o forță paramilitară, formată din proprietarii locali de magazine și mori. Călare, înarmați
cu săbii și bâte, mulți dintre ei erau familiari și aveau ceva de împărțit cu liderii protestatari.
Îndreptându-se spre mulțime, aceștia au galopat când oamenii și-au dat mâna (au format
lanțuri) pentru a încerca să oprească arestările, începând să doboare bannere și oameni cu
săbiile. Zvonurile din acea perioadă au confirmat faptul că mulți dintre militari erau beți.
• Panica mulțimii a fost interpretată de către aceștia ca un atac asupra lor, astfel încât au fost
chemați husarii conduși de colonelul Guy L’Estrange.
• Husarii au atacat mulțimea, în ciuda strigătelor unui ofițer din cavalerie care
încerca să-i avertizeze pe soldați că oamenii nu au cum să scape.
• Până la ora 14, carnagiul s-a terminat, iar câmpul a fost părăsit, cu banere
distruse și morți. Jurnaliștii prezenți la eveniment au fost arestați, iar alții care au
început să raporteze evenimentele au fost închiși în închisoare. Afaceristul John
Edward Taylor a ajutat la înființarea ziarului The Guardian, ca reacție la
evenimentele la care a fost martor.
• Vorbitorii și organizatorii mitingului au fost judecați, întâi sub acuzația de înaltă
trădare – acuzație la care ulterior s-a renunțat.
• Husarii și magistrații au fost felicitați de către prințul regent, fiind scutiți de orice
acuzare ce li s-ar fi adus.
• Aproximativ 18 oameni, printre care femei și copii au decedat, fiind călcați în
picioare sau răniți de săbii. Aproape 700 de bărbați, femei și copii au suferit răni
extrem de grave. Toate acestea în numele libertății și a dorinței pentru o viață
mai bună.
• Termenul „Peterloo” a fost utilizat cu scopul de a ridiculiza soldații care au atacat
civili neînarmați, prin ecou la termenul „Waterloo” (deoarece soldații din această
bătălie au fost văzuți ca fiind eroi).
• Urmările masacrului:
Majoritatea istoricilor recunosc că Peterloo a avut o imensă
influență în câștigarea de către oamenii obișnuiți a dreptului
de a vota. Evenimentele au dus și la formarea Mișcării
Chartiste, din care au luat naștere sindicatele. De asemenea,
să nu uităm nici influența pe care a avut-o la fondarea
ziarului The Guardian.
Potrivit lui Nick Mansfield, directorul Muzeului de Istorie a
Poporului din Manchester, „Peterloo este un eveniment
critic nu numai din cauza numărului de oameni uciși și răniți,
ci și pentru că, în cele din urmă a schimbat opinia publică
pentru a influența extinderea dreptului de vot și a ne oferi
democrația de care ne bucurăm astăzi. A fost esențial
pentru libertățile noastre”.