Liberalismul

Abstract

Născut în mediul politic şi intelectual al celor trei revoluţii din cursul secolelor XVII-XVIII
(revoluţia industrială engleză, revoluţia ideologică franceză şi revoluţia politică americană),
liberalismul s-a impus ca sistem de gândire specific lumii moderne. Dacă ar trebui să asociem
cultura modernă şi modernitatea cu ceva anume, atunci acest „ceva" ar trebui să fie
liberalismul. Cuvântul de ordine al noului sistem de gândire a fost „eliberarea" sau
„descătuşarea": a individului de vechile legături sociale şi a minţii de tradiţiile învechite.
Practic, nimic din ceea ce a reprezentat vechiul regim în Europa nu a rămas neatins: credinţe,
tradiţii şi instituţii, toate au fost somate să se prezinte în faţa examenului sistemului de gândire
liberal, declarat natural, raţional şi universal.

Cuvinte cheie: liberalism, gândire liberă, doctrină.

De pe la mijlocul secolului al XVIII-lea şi în cursul secolului al XlX-lea, prin

intermediul filosofilor englezi (printre alţii, John Locke, Adam Smith, David Ricardo, Jeremy
Bentham, Herbert Spencer, John Stuart Mill) şi francezi (Montesquieu, Voltaire, Condorcet,
Rousseau, Turgot, Tocqueville) noţiunile de individ, raţiune, progres, libertate, contract, clasă,
societate s-au instalat în vocabularul politic şi intelectual pentru o lungă perioadă de timp şi
sunt expresia etosului liberal. Spre deosebire de etosul conservator, preocupat de păstrarea
tradiţiei, etosul liberal este dedicat ideilor de schimbare, progres, eficienţă, modernizare,
reformă şi revoluţie.

Ideile complementare - comunitate, tradiţie, status, ierarhie, istorie, evoluţie - erau

opuse şi obiect de referinţă critică pentru gândirea liberală, care a operat, cel puţin de la
Revoluţia Franceză încoace, cu ideea de revoluţie în formele sale radicale şi cu ideea de
reformă în formele moderate. După Secolul Luminilor, veacul al XlX-lea a devenit, în
ansamblul său, între Congresul de la Viena din 1815 şi Primul Război Mondial din 1914-
1918, un secolul al revoluţiilor.

După 1920, în contextul regimurilor totalitare, în Europa, liberalismul a fost expediat,

mai mult sau mai puţin forţat, în plan secund. O parte dintre partidele liberale au dispărut, iar
mulţi intelectuali au emigrat peste Atlantic. Reinterpretat sau mai degrabă reinventat pe la
sfârşitul anilor 1970, liberalismul s-a impus din nou ca doctrină dominantă în special după
căderea comunismului, de această dată sub eticheta de neoliberalism.

în acest capitol, liberalismul este analizat ca sistem de gândire specific epocii moderne
şi este descris prin prisma evoluţiei sale doctrinare şi instituţionale pe parcursul ultimelor
secole. Liberalismul este abordat într-un cadru sociologic din nevoia de a furniza o imagine

1
cât mai completă a acestui sistem de gândire, care se dovedeşte a fi mai puternic decât
expresia sa politică. în final, accentul este pus totuşi pe aspectele politice ale acestei doctrine.
Interesează rădăcinile liberalismului, liniile teoretice, şcolile şi autorii care l-au ilustrat, modul
de constituire a ideologiei politice liberale şi principalele elemente doctrinare care îl
deosebesc de celelalte ideologii politice. Se adaugă un capitol distinct dedicat partidelor şi
grupurilor politice liberale formate la nivel european.

Se consideră că partidele politice liberale nu au deţinut decât temporar şi cel mai

adesea cu caracter de excepţie supremaţia politică în ţările europene 1. Paradoxul constă în
lipsa de vizibilitate a acestor partide pe fundalul dominaţiei sistemului de gândire liberal. Se
poate vorbi de o „banalizare" a liberalismului? De câteva secole, gândirea liberală este
dominantă în spaţiul public european, dar este, cel puţin în prezent, relativ minoră în spaţiul
politic. Pe această temă, Ludwig von Mises (1927) remarca: „Liberalismul a făcut o serioasă
greşeală tactică prin neconstituirea sa în partid politic şi prin nepromovarea scopurilor sale pe
calea compromisului şi a alianţei în funcţie de utilitatea politică2."

Liberalismul s-a născut ca o doctrină „împotriva" (opusă societăţii feudale şi a

clericalismului, împotriva lipsei de libertate, împotriva îngrădirilor economice), în timp ce, în
spaţiul politic adepţii se câştigă cu doctrine ce militează „pentru". După N. Roussellier (2002),
„liberalii ştiu mai bine ce nu vor decât ce îşi doresc" 3. Este una dintre explicaţiile acestui
paradox, pe care o detaliez în materialul de faţă.

Din punctul de vedere al acestui capitol, dacă succesele politice ale liberalismului sunt
disputabile, în schimb influenţa sa socială este în afara oricărei îndoieli. Ludwig von Mises
are dreptate pe fond, cu condiţia să acceptăm că liberalismul este mai mult decât politică: este
o atitudine, o stare de spirit ce orientează acţiunea socială. Aşadar, înainte de a fi politică sau
orice

Ce este liberalismul? Liberalismul ca sistem de gândire

Importanţa liberalismului depăşeşte succesele sale politice mai mult sau mai puţin
certe, pe care le deplânge Von Misses. Societăţile au rămas „liberale", chiar dacă în fruntea
lor s-au aflat partide neliberale. Cauzele acestei situaţii sunt multiple. Printre alţii, Giovanni
Sartori (1987) consideră că liberalismul este mai degrabă o doctrină de facto şi mai puţin de

1
Explicaţia dominaţiei gândirii liberale în Europa şi paradoxul slăbiciunii partidelor politice liberale puternice
este oferită, printre alţii, de Giovanni Sartori în A Theory of Democracy Revisited (1987). Pentru prezentul
studiu am folosit ediţia în limba română (Editura Polirom, 1999).
2
Ludwig von Mises, Liberalism in the Classical Tradition, Cobden Press, San Francisco, ediţia a IlI-a, 1985, p. X.
3
Nicolas Roussellier, „Ce este liberalismul politic?", în Pascal Delwit (ed.), Liberalisme şi partide liberale în
Europa, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 32.

2
jure4, ceea ce înseamnă că liberalismul pur şi simplu există fară a mai fi nevoie de notificarea
acestui fapt. Mulţi dintre noi împărtăşim opinii liberale fară să dăm un nume preferinţelor
noastre.

Liberalismul a fost puternic chiar şi în lipsa, sau tocmai prin lipsa, partidelor politice,
înclinate să-i folosească numele şi să-i monopolizeze mesajul. Sartori menţionează că „în timp
ce un liberalism neidentificat a constituit, între secolul al XVII-lea şi secolul al XX-lea,
mişcarea fundamentală a civilizaţiei occidentale, «liberalismul» ca denumire pleno jure4
menită să reprezinte o sinteză a acestei experienţe a dobândit un statut şi o recunoaştere numai
în urmă cu câteva decenii5". Mai mult, Harold Laski (1936), pe care îl citează Sartori,
considera că liberalismul a fost un martor deasupra oricăror suspiciuni în calitatea sa de
doctrină esenţială a Occidentului timp de patru secole6.

Ca doctrină esenţială şi deci ca sistem de gândire, ca viziune asupra lumii şi a

societăţii, liberalismul a fost asimilat în grade diverse de majoritatea mişcărilor politice
moderne.

în sens teoretic, liberalismul este abordat astăzi ca tradiţie politică (constituţionalism),

doctrină economică (liber schimb), fîlosofîe politică (libertate) şi teorie filosofică generală
(individualism). Din punct de vedere conceptual, există certe deosebiri între liberalismul
politic francez, liberalismul economic englez şi liberalismul social german, însă ceea ce
apropie aceste trei specii ale liberalismului este, înainte de toate, credinţa nestrămutată în
ideea libertăţii, înţeleasă ca libertate individuală. Robert A. Nisbet (1966) consideră că, în
Europa, „marca liberalismului este devoţiunea pentru individ, în special pentru drepturile sale
politice, civile şi, mai apoi şi din ce în ce în ce mai mult, pentru drepturile sale sociale".7

Pentru liberalii de la Manchester, libertatea a însemnat eliberarea productivităţii

economice de obstacolele juridice şi vamale. Doctrina laissez-faire promovată de
reprezentanţii acestei şcoli a fost o formă de libertate neîngrădită în economie. în Franţa,
liberalismul are o expresie seculară (eliberarea de dogmele religiei) şi politică (egalitatea
politică a cetăţenilor), în Statele Unite liberalismul madisonian prezintă o certă admiraţie
pentru libertatea persoanei şi o oarecare antipatie pentru capitalism (motiv pentru care
doctrina liberală este, politic, îmbrăţişată de democraţi şi, economic, de republicani), în timp
ce în Australia liberalismul este favorabil capitalismului şi mai puţin libertăţilor individuale 8.
De aceea, se poate afirma că liberalismul clasic, cu accentul său pe individ, pe drepturile sale
politice, economice şi sociale, este, prin excelenţă, european9. Liberalismul filosofilor

4
Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Editura Polirom, 1999, p. 330.
5
Ibidem.
6
Harold Laski, The Rise of European Liberalism, Allen and Unwin, Londra 1936, apud G. Sartori, op. cit. p. 329.
7
Robert Nisbet, The Sociological Tradition, Basic Books Inc., New York, 1966, p. 10.
8
Vezi Stanford Encyclopedia of Philoshopy, p. 1, disponibilă la http://plato.stanford.edu/entries/liberalism/
9
Liberalismul clasic este asociat, în literatura de profil, cu liberalismul lais-sez-faire. In acest capitol utilizez
ideea de liberalism clasic sau tradiţional pentru a identifica trăsăturile sale europene în opoziţie cu liberalismul

3
iluminişti francezi era secular, chiar antireligiös, în timp ce liberalismul economiştilor englezi
era antietatist, se opunea intervenţiei statului în economie, în general, în chestiunile
comerciale, în particular. Din punct de vedere politic, primii liberali susţineau ideea unui
principe luminat, a unui despot-înţelept. De la Machiavelli în Italia, la Carnot, în Franţa, mai
puţin în Anglia, intelectualii imaginau politica ca fiind atributul unui principe luminat. Dacă
principele nu era înzestrat cu această calitate, atunci un corp de filosofi, cum 1-a imaginat în
epocă chiar August Comte, putea furniza înţelepciunea necesară. Revoluţia franceză a
schimbat această percepţie. Voinţa principelui a fost înlocuită de voinţa populară, ca
modalitate de luare a deciziilor politice. Iar pentru acest lucru a fost nevoie de schimbarea
instituţională oferită de democraţia liberală. Formarea şi informarea opiniei publice a devenit
principala cale de influenţare a deciziilor. John Stuart Mili a pus în discuţie acest mecanism
instituţional „democratic" prin intermediul teoriei „tiraniei majorităţii".

în înţelegerea lui A. H. Sturgis (1994), liberalismul este un sistem de gândire care

presupune:

-un accent de natură etică asupra individului, ca deţinător al drepturilor, anterior

existenţei oricărui stat, oricărei comunităţi sau societăţi;

- susţinerea dreptului de proprietate şi a consecinţei sale economice, piaţa liberă;

- dorinţa pentru o guvernare constituţională limitată spre a proteja drepturile

individuale în faţa altora şi faţă de tendinţa de expansiune a propriului guvern;

- aplicarea universală (globală şi anistorică) a acestor principii şi convingeri10.

2. Originile istorice şi evoluţia liberalismului

Cuvântul „liber" are o etimologie romană. în Roma republicană, un liber era o

persoană care nu se afla sub controlul altei persoane, spre deosebire de un servus, care era sub
dominaţia alteia. în tradiţia republicană romană dezvoltată de Cicero şi, mai târziu, de
Machiavelli, libertate însemna a nu fi subiectul voinţei şi puterii arbitrare a altuia. Un individ
nu este liber dacă „este subiectul voinţei sau al judecăţii potenţial capricioase a altuia". 11
Antonimul libertăţii este subjugarea.

în Evul Mediu european, creştinismul s-a dovedit a fi mai puţin colectivist în

comparaţie cu celelalte religii, ideea de autocultivare a persoanei fiind una dintre învăţăturile
catolice obişnuite. în secolele XIII-XIV, scolasticii au introdus în învăţătura creştină filosofia
greacă, economia şi politica. în cursul secolelor XVI-XVII, în Spania, Şcoala de la Salamanca
(1526-1614) a sintetizat cunoştinţele greceşti, islamice şi patristice pentru a teoretiza modul
de formare a preţurilor pe piaţă. Teologii iezuiţi au arătat că nu se putea determina o cale

american.
10
Amy H. Sturgis, The Rise,Decline and Reemergence of Classical Liberalism,The LockeSmith Institute, 1994,p. 2
11
Philip Pettit, Republicanism: A Theory of Freedom and Government, Oxford, Clarendom Press, 1997, p. 5.

4
„obiectivă" de stabilire a preţurilor pe piaţă, acesta fiind rezultatul jocului dintre cerere şi
ofertă, joc în urma căruia rezultă „preţul corect".12

Reforma religioasă din secolul al XVI-lea a divizat învăţătura creştină occidentală.

Protestantismul a accentuat individualismul până la a statua că individul nu mai are nevoie de
intermediar (preotul) pentru a I se adresa lui Dumnezeu. Mai mult, protestantismul a localizat
creştinismul sub forma individualizării bisericilor naţionale. De aici s-a inspirat mai târziu, în
secolul al XlX-lea, ideea liberalismului naţional.

Prin catolicism, în creştinismul occidental s-a perpetuat ceea ce s-a numit „teoria legii
naturale". La începutul secolului al XVII-lea, filosoful olandez Hugo Grotius a afirmat
superioritatea legii naturale în faţa scepticismului Renaşterii. Viziunea sa a generat ceea ce
astăzi numim minimalism.13

Instituţiile politice europene au apucat însă pe un alt drum. Dacă la începutul secolului
al XVIII-lea germenii intelectuali ai liberalismului erau deja sădiţi, din punct de vedere politic
Europa de Vest trecea printr-o perioadă de absolutism, de centralizare politică şi
administrativă, care a generat reacţii severe în mediile burgheze şi intelectuale. Monarhiile
absolutiste europene au devenit ţinta predilectă a liberalismului şi terenul de luptă pe care s-au
format mişcările liberale.

în Anglia războiului civil (secolul al XVII-lea), grupul numit Levellers milita pentru o
Constituţie scrisă, în care să fie definite drepturile şi obligaţiile pe baze individuale. în acest
fel, după redefinirea rolului bisericii în cadrul statului, generată de protestantism, se facea
pasul următor către constituţionalismul modern, prin care se limita rolul statului (şi implicit al
monarhului) în afacerile civile. Pentru a susţine acest proiect, s-a născut o întreagă filosofie a
„societăţii civile", îmbrăţişată de reprezentanţii burgheziei în formare, care a separat, cel puţin
teoretic, societatea civilă de societatea politică (statul). John Locke a codificat aceste doleanţe
sub forma teoriei contractului social.14 în Franţa, iluminismul filosofilor a declanşat atacul
împotriva vechiului regim. L'anciene Régime era sinonim cu înapoierea, reacţionarismul,
oprimarea, privarea de libertate. în 1717, Montesquieu a criticat deschis Biserica Catolică şi a
cerut libertatea conştiinţei şi separarea puterilor în stat. Voltarie a făcut apel la utilizarea
raţiunii, la toleranţă şi la „iluminarea" maselor. în acest mediu intelectual, s-a născut ideea
raţionalistă a drepturilor naturale ale indivizilor şi a egalităţii lor sociale, idee care a introdus
în istorie un alt actor al modernităţii, masele populare. Pentru mase, Condorcet a elaborat
primul proiect al drepturilor omului, proclamat în scurtă vreme de Revoluţia Franceză ca
declaraţie universală, cunoscută sub numele de Declaraţia drepturilor omului şi ale
cetăţeanului (1789).1715
12
Friedrich von Hayek, economist liberal austriac, consideră că etica iezuiţilor şi nu cea calvinistă, aşa cum
susţine Max Weber, este cea care a generat spriritul capitalismului.
13
Teorie politică liberală ce presupune implicarea minimă a statului în economie şi în societate.
14
Pentru detalii privind modul de separare a „societăţii civile" de stat, vezi în capitolul dedicat doctrinei
populare teoria statului la Fr. Oppenheimer.
15
Gheorghiţă Geană, cunoscut antropolog român, surprinde fractura care se produce cu aceasta ocazie, şi
anume separarea, şi în Franţa, a societăţii civile, formată din indivizi (omul = societatea) de societatea politică
(compusă din cetăţeni = republica). Vezi G. Geană, Antropologia culturală. Un profil epistemologic, Bucureşti,
Editura Criterion, 2005.

5
 în Anglia, Adam Smith a publicat Avuţia naţiunilor (1776), prin care se afirma seria
liberalismului economic (comerţ liber, retragerea guvernului din economie, optimism asupra
capacităţii de autoreglare al pieţei). Au urmat David Ricardo (1817), Cobden şi Bright, care
au dat strălucire liberalismului clasic în economie, (denumit şi Şcoala de la Manchester sau
liberalismul laissez-faire, cu accent pe piaţă liberă şi comerţ liber).

în America, Thomas Jefferson a scris Declaraţia de independenţă (1776), prin care a

statuat dreptul la libertate al popoarelor, adică la autodeterminare. în Germania, Wilhelm von
Humboldt a descris calea autorealizării persoanei (1791) în lucrarea Limitele acţiunii statului
(publicată abia în 1851). De menţionat că, în timp ce Jefferson proclama necesitatea eliberării
persoanei colective (naţiunea modernă) de sub orice oprimare, Humboldt a militat pentru
eliberarea şi afirmarea personalităţii individuale. Personalismul colectiv american se distinge
astfel de personalismul individualist european.

Pe la mijlocul secolului al XlX-lea, englezul John Stuart Mill a publicat celebrul eseu
On Liberty (1859), în care expunea pe larg experienţa liberală europeană. Prin Mill,
liberalismul a devenit o doctrină închegată, matură şi apreciată în Europa de Vest. Mill a fost
avocatul eticii utilitariste, prin care se promova o acţiune individuală la scara întregii societăţi
astfel încât gradul de fericire sau de satisfacţie a membrilor săi să crească proporţional. Mill
este însă cunoscut pentru teoria sa asupra „tiraniei majorităţii": dacă în trecut exista pericolul
ca monarhul să deţină puterea discreţionară, iar lupta trebuia dusă pentru câştigarea libertăţii,
în prezent, după ce puterea a fost preluată de cetăţeni prin intermediul formelor democratice
de guvernare, există pericolul ca majoritatea să refuze libertatea indivizilor explicit prin
intermediul legilor (pe care Mill le numea „acte de autoritate publică") sau implicit prin
intermediul moralei publice sau presiunii sociale, pe care a numit-o „opinia colectivă".

în timpul lui J. S. Mill, statul liberal era imaginat şi redus mai degrabă la statutul unui
„paznic de noapte" (night watch-dog), cu rol corecţional în societate şi economie. Era
perioada în care liberalismul deţinea supremaţia politică în Marea Britanie sub mandatele
primului-ministru W. E. Gladstone (patru mandate, între 1867 şi 1894; perioada este
cunoscută sub eticheta de liberalism victorian). După Mill, către sfârşitul secolului al XlX-lea
şi începutul secolului al XX-lea, liberalismul englez a parcurs, la rândul său, reforma
neoliberală. Curentul presupunea intervenţia statului în economie şi a fost iniţiat în Anglia de
J. A. Hobson şi L. P. Hobhouse. Din anii 1930, cu monetarismul lui J. M. Keynes, la rândul
său liberal, a fost fundată doctrina economică dominantă în ţările cu economie de piaţă liberă:
Keynes a definit domeniul şi metodele prin care statul putea interveni astfel încât să prezerve
totuşi mecanismul pieţei. Metoda lui este cunoscută în economie drept monetarism, asociat cu
controlul ratei dobânzilor şi a masei monetare.

La sfârşitul Primul Război Mondial, tradiţia liberală americană a fost dezvoltată de

Şcoala de la Chicago, unde s-au afirmat George Stigler şi Milton Friedman. Cu Friedman a
fost inaugurat ciclul neoliberalismului american, definit mai degrabă ca doctrină economică şi

6
asociat îndeosebi clasei manageriale. De prin anii 1960, la Universitatea Politehnică din
Virginia s-a afirmat Public Choice School, unde James Buchanan a considerat că politicienii
şi funcţionarii erau motivaţi de acelaşi interes propriu, ca oricare persoană privată. De aici
ideea de a înţelege politica ca oricare alt schimb (politics as exchange). în anii 1990, John
Gray a reinterpretat liberalismul sub forma teoriei societăţii juste (fair society).

în a doua parte a secolului al XlX-lea, liberalismul a pătruns în Europa Centrală şi de

Est. Revoluţiile de la 1848 au generat un prim curent intelectual liberal în Răsărit, pe care s-a
construit fundaţia liberală către sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea.
Acest prim curent este naţional-liberalismul, vizibil îndeosebi în Germania.

La 1871, prin lucrarea Principii ale economiei a lui Cari Menger, s-a constituie Şcoala
austriacă, ilustrată, printre alţii, de Ludwig von Mises şi Frederick A. Hayek, activi în Europa
în perioada interbelică înainte de 1940 şi în America după. La 1916, cu liberalismul
regionalist austriac (deci nu naţional) al lui Fr. Naumann, s-a constituit primul proiect liberal
integraţionist al Europei unite din zilele noastre.

în România, seria gânditorilor liberali a fost deschisă, în contextul revoluţiei de la

1848, de Ion Ghica, cu ideea liberalismului social: transformarea economică a unei ţări era
posibilă numai ca urmare a unei politici liberale, însă la fel de importantă era şi transformarea
sa socială. Ciclul liberalismului clasic a fost foarte scurt la noi, fiind înlocuit de neoliberalism.
Pe această linie a mers A. D. Xenopol, prin ideea liberalismului de stat (1908). Xenopol scria,
„în zadar deci se strigă după libertate într-o ţară curat agricolă, căci ea nu este cu putinţă decât
acolo unde sunt oameni liberi, iar oameni liberi nu se află decât într-o ţară în care industria
joacă un rol însemnat."16 Liberalismul de stat (numit şi naţional-liberalism) a fost, de altfel,
instaurat în România de Partidul Naţional Liberal şi de familia politică a Brătienilor,
consideraţi făuritori ai României moderne.

Ştefan Zeletin, important sociolog interbelic şi cel mai cunoscut teoretician liberal
român, a demonstrat acest lucru în lucrările Burghezia română (1925) şi Neoliberalismul
(1927). Capitalismul românesc este expresia formării şi afirmării unei burghezii naţionale pe
calea unei doctrine liberale pe care au numit-o „Prin noi înşine". După cum arată Zeletin,
România modernă este, la rândul ei, opera liberalismului occidental, în speţă a ideilor politice
moderne, aduse din Franţa de liberalii români, şi a capitalului englez şi francez, mânat la
Marea Neagră de interesele comerciale.

în sfârşit, avansul şi dominaţia cvasitotală a liberalismului la noi în a doua parte a

secolului al XlX-lea a determinat reacţia conservatoare. Vechiul partid conservator a şi
dispărut după Primul Război Mondial17, însă între timp se născuse conservatorismul cultural
modern, al cărui exponent a fost intelectualitatea universitară românească, care a găsit în
scrierile politice ale lui Mihai Eminescu o sursă de inspiraţie. Din această perspectivă, teoria
formelor fară fond a lui Titu Maiorescu estereacţia conservatoare la formele politice

16
A. D. Xenopol, Opere economice, Bucureşti, Editura Academiei, 1967, p. 83, apud I. Bădescu, Idei politice
româneşti, Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2004, p. 109.
17
Vezi Laurenţiu Vlad, Conservatorismul românesc. Concepte, idei, programe, Editura Nemira, Bucureşti, 2006.

7
occidentale importate de liberali.18 Dominaţia intelectualităţii conservatoare este pusă în
discuţie de Ştefan Zeletin în anii 1920. în chestiuni doctrinare, economistul Mihail
Manoilescu a publicat ultimele studii liberale înainte de cel de-al Doilea Război Mondial,
întâmplător sau nu, Manoilescu este republicat cu câţiva ani înainte de 1989.

Interzis ca mişcare politică după 1947, renăscut în 1989, liberalismul românesc îşi
aşteaptă încă doctrinarii. în ultimii ani, republicarea lui Zeletin 19 şi seria de traduceri îndeosebi
din liberalismul civic francez20 nu acoperă golul doctrinar liberal. Din deficitul doctrinar s-au
născut probabil acele confuzii reflectate de evoluţia inconsistentă a mişcării liberale din
România. Dacă există o criză a liberalismului la noi, aceasta este o criză de identitate.

Pe scurt, originea istorică a liberalismului se plasează în secolul al XVIII-lea în

Anglia, rădăcinile sale teoretice sunt legate de fîlosofia iluministă a libertăţii şi de economia
politică a liberului schimb, conţinutul său intelectual este pozitivist, progresist şi reformator,
iar mesajul politic este democratic. Societatea modernă este expresia evoluţiei ideilor liberale
şi a acţiunii sociale, economice şi politice inspirate de aceste idei.

Evoluţia politică a liberalismului a dat naştere la ceea ce astăzi numim democraţia

liberală, formă de organizare politică prin care libertatea promovată de liberalism este asociată
cu egalitatea furnizată de democraţie. De la apariţia sa, în com paraţie cu oricare altă doctrină,
liberalismul, fie că a fost numit aşa sau nu, a dominat viaţa socială modernă. După cum arată
şi Giovanni Sartori, „un liberalism fară nume a reprezentat, între secolul al XVII-lea şi secolul
al XX-lea, mişcarea fundamentală a civilizaţiei occidentale".21

3. Filosofía liberală. Liberalismul negativ, pozitiv şi republican.

Libertatea este conceptul-cheie în filosofía liberală şi punctul de plecare a celorlalte

elemente ale identităţii liberale. Pe continent, ideea de libertate a inspirat în epoca modernă
trei curente ale gândirii liberale: curentul realist englez de expresie juridică, curentul
raţionalist francez umanist şi curentul organic german al individualismului. Filosofía realistă
engleză, filosofía raţionalistă franceză şi filosofía organicistă germană au acordat, fiecare, un
sens diferit, dar complementar, ideii de libertate. John Gray (1986) consideră că libertatea,
conceptul de origine al liberalismului, primeşte câte o definiţie diferită, concurenţială şi în
acelaşi timp complementară în interiorul celor trei tradiţii. în tradiţia britanică, libertatea ar
reprezenta autonomia, în tradiţia franceză, autoguvernarea, în timp ce în tradiţia germană ar
reprezenta autorealizarea.22

18
Pe larg despre această chestiune, vezi Ionel Nicu Sava, „Introducere" la Ştefan Zeletin, Neoliberalismul, ediţia
a IlI-a, Bucureşti, Editura Ziua, 2005.
19
Este vorba despre lucrarea principală a lui Zeletin, Burghezia română, publicată la Humanitas încă din 1991 şi
despre textele sale doctrinare cuprinse în Neoliberalismul, Editura Ziua, 2004.
20
Mă refer aici la seria de traduceri liberale, publicată, între altele, de editurile Nemira şi Humanitas, serie
coordonată de Cristian Preda, dar care este o palidă reprezentare a liberalismului. Aş numi acest liberalism de
factură civică liberalism idilic sau ideologic. Liberalismul idilic s-a limitat la legitimarea unui grup de intelectuali
şi politicieni, dar nu a reuşit să susţină o adevărată mişcare liberală după 1990.
21
Sartori, op. cit. p. 330
22
John Gray, Liberalism, Minneapolis, University of Minnesota Press, 1986, p. 13, apud Amy H. Sturgis, The Rise,
Decline and Reemergence of Classical Liberalism, The LockeSmith Institute, 1994, p. 2.

8
 Alături de aceste tradiţii naţionale ale liberalismului, pot fi enumerate trei orientări
filosofice care întemeiază diferit liberalismul prin accepţiunile diferite acordate ideii de
libertate: negativă, pozitivă şi republicană.

Perspectivele diverse asupra libertăţii provin din modul în care liberalii înţeleg să
protejeze drepturile individului în raport cu guvernarea. John Locke considera că fiinţele
umane sunt în mod natural într-o „stare de libertate perfectă pentru a-şi ordona acţiunile ... aşa
după cum consideră ... fară să ceară voie sau să depindă de voinţa oricărui alt om". 23John
Stuart Mill susţinea că: „A aduce dovezi cade în sarcina celor care se pronunţă împotriva
libertăţii; care solicită o restricţie sau interdicţie ... Ipoteza a priori este în favoarea libertăţii 24..
," De aici se deduce ceea ce liberalii numesc principiul liberal fundamental, libertatea este
înnăscută, este un dat natural şi de aceea sarcina justificării revine celor ce o limitează. Am
voie să fac tot ceea ce nu îmi este interzis explicit. Orice limitare a libertăţilor mele trebuie
întemeiată. în consecinţă, autoritatea politică şi legea trebuie justificate, întrucât limitează
libertatea cetăţenilor. Apoi, pentru teoria politică liberală se pune problema justificării
autorităţii politice, adică a legitimităţii actului de guvernare.

niul în care un om poate acţiona fară a fi obstrucţionat de alţii. (...) Coerciţia implică
intervenţia deliberată a altor fiinţe umane în interiorul unui domeniu în care eu aş fi putut, în
lipsa acestei intervenţii, acţiona."25

Din această perspectivă, rolul statului în protecţia libertăţii înseamnă a se asigura că nu

se exercită o coerciţie asupra cetăţenilor şi între cetăţeni, alta decât cea justificată legal. Paul
Magnette (2000) confirmă că „Dispreţul dogmelor este atât de adânc înrădăcinat în cultura
politică liberală, încât gânditorii săi au ezitat să-i ofere o doctrină proprie."26

Concepţia pozitivă asupra libertăţii, dezvoltată de J. J. Rousseau, consideră că un

individ este liber în măsura în care acţionează conform „voinţei adevărate", care ar fi, în
viziunea filosofului francez, voinţa generală. O persoană este liberă numai dacă se conduce
singură şi este autonomă, nu este subiectul unei asupriri, îşi elaborează în mod critic propriile
idealuri şi nu urmează orbeşte tradiţiile şi obiceiurile, nu îşi sacrifică interesele pe termen lung
pentru plăcerile de moment.

Spre deosebire de liberalismul pozitiv şi negativ, liberalismul republican, de tradiţie

neoromană, nu este preocupat de autonomia raţională a persoanei, iar simpla posibilitate de a
interveni în mod arbitrar constituie o violare a libertăţii republicane. Liberalismul republican
este specific în mod particular Statelor Unite, deşi originea sa filosofică este europeană.

23
John Locke, „The Second Treatise of Government", in Two Treaties of Government, Peter Laslett (ed.),
Cambridge, Cambridge University Press, 1960 (1689), apud Stanford Encyclopedia of Philoshopy.
24
John Stuart Mill, On Liberty and Other Essays, John Gray (ed.), New York, Oxford University Press, 1991
(1859), spud Stanford Encyclopedia of Philoshopy.
25
Isaiah Berlin, „Two Concepts of Liberty", în Four Essays on Liberty, Oxford, Oxford University Press, 1969, p.
122, apud Liberalism, Stanford Encyclopedia of Philosophy, 1996, revizuită 2003, p. 2.
26
Paul Magnette, „Dilemele fondatoare ale liberalismului", în Pascal Dewit (ed.), Liberalisme şi partide liberale
în Europa, Editura Humanitas, 2003, p. 32.

9
 Este vorba despre constituţionalism, care a pornit de la ideea restrângerii drepturilor
suveranului (parlamentarism) şi a ajuns la separaţia puterilor în stat, principiu fundamental în
organizarea politică a instituţiilor moderne. Mai mult, liberalismul republican a sugerat că
monarhiile sunt, prin excelenţă, o invitaţie la autocraţie şi deci o ameninţare permanentă
pentru libertate. Libertatea republicii americane a fost obţinută, în fond, faţă de coroana
britanică, reprezentată de monarh, însă constituţionalismul american a mers mai departe, a
remarcat Tocqueville, şi a separat puterile în stat: nicăieri în lume, justiţia nu apără cetăţeanul
în faţa guvernului decât în America.

în Europa, Immanuel Kant a statuat că republicile sunt forma politică cea mai avansată
în raport cu nevoia de libertate a omului. Republicile sunt o garanţie a democraţiei. Ideea că
aplicarea acestor principii generale la condiţiile specifice unor societăţi locale duce
întotdeauna la fundarea unei republici liberale a dat naştere universalismului liberal.

Apoi, o lume organizată în democraţii liberale (republici) este o lume a păcii (chiar o
pace perpetuă, în formularea lui Kant), pentru că „democraţiile nu poartă război între ele".
Oarecum ignorată până pe la începutul anilor 1990, ideea democraţiilor liberale iubitoare de
pace a fost reluată de Michael Doyle.27 Liberalismul republican a fost astfel extins la nivel
internaţional. în sfârşit, un autor liberal va imagina, la sfârşitul Războiului Rece, o lume în
care principiile liberale înving definitiv, ceea ce va duce la un fel de „sfârşit al istoriei".28

în America, liberalul Thomas Paine (1792) a susţinut: „Ceea ce numim republică nu

este o formă specială de guvernare. Este pe deplin caracteristică pentru finalitatea ... instituirii
oricărui guvern ... res publica, afacerile publice sau binele public... Este un termen cu origine
sănătoasă ... şi în acest caz se opune în mod natural termenului monarhie, care... înseamnă
putere arbitrară deţinută de o numită persoană... Orice guvern care nu acţionează conform
principiului republican sau, cu alte cuvinte, nu transformă res publica în unicul şi principalul
său obiect nu este un guvern pozitiv."29

La americani, liberalismul este o doctrină implicită, care nu are nevoie de o formulare

explicită. Din acest motiv, uniunea a fost percepută mai întâi ca republică (în opoziţie şi deci
ca eliberare de sub tutela monarhiei britanice) şi mai târziu ca democraţie. Robert Dahl a
numit această formulă „democraţie madisoniană", în care liberalismul este republican, iar
libertatea este colectivă, aparţine poporului american. Nu poate exista libertatea individuală a
cetăţeanului american în absenţa libertăţii poporului american.

Pe lângă diferenţele privind conceptul de libertate, în interiorul doctrinei liberale există

şi diferenţe în ceea ce priveşte conceptul de proprietate. Pentru liberalii de factură clasică,
libertatea şi proprietatea sunt legate. Libertatea nu se poate obţine şi nu se poate susţine decât
27
Cel care a reluat, printre alţii, tradiţia gândirii kantiene, conform căreia democraţiile liberale sunt republici
comerciale pacifiste este Michael Doyle. Vezi îndeosebi M. Doyle, Ways of War and Peace, Londra, Northon Co.,
1997.
28
Este vorba despre cunoscutul Francis Fukuyama şi teoria sa privind sfârşitul istoriei.
29
T. Paine, „Human Rights" (1792), p. a II-a, cap. 3, p. 168-169, în Basic Writings, New York, Willey Book Co.,
1942, citat din Sartori, op. cit. p. 348, în note.

10
în interiorul unui sistem economic bazat pe proprietate. Mai mult, pentru unii liberali,
proprietatea este în ea însăşi o formă a libertăţii. încă de la Adam Smith, libertatea
întreprinderii este ceea ce face ca oamenii să fie diferiţi între ei sub raportul proprietăţii. O
economie bazată pe libertatea întreprinderii nu poate exista până când oamenii nu sunt liberi
să încheie acele contracte pe care le consideră necesare, să-şi vândă munca, să-şi
economisească veniturile, să le investească şi să conducă acele afaceri în care îşi investesc
banii şi munca.

Însă, ca temă de filosofie politică, a fost lansată de John Stuart Mili încă din 1871:
rămâne o chestiune deschisă dacă libertatea personală se poate afirma în afara proprietăţii
private. Liberalii care au renunţat la ideea de proprietate s-au apropiat de stânga politică şi au
manifestat simpatii socialiste.

Liberalii care au menţinut ideea proprietăţii private ca element central al crezului lor s-
au apropiat de conservatori. Au apărut astfel un liberalism conservator, care este neoliberal în
economie şi conservator în politică şi societate, şi un socialism reformat, care admite rolul
proprietăţii în organizarea societăţii.

Concluzii

Dată fiind traiectoria socialismului de-a lungul acestui secol, nu este prea îndrăzneţ
să gândim că liberalismul se prezintă ca o ideologie politicăşi economică cu multe
posibilităţi de a triumfa în viitor. Deşi rămân câteva domenii în care liberalizarea
creează dubii şi neînţelegeri – cum ar fi, spre exemplu, privatizarea monedei,
destructurarea mega-guvernelor centrale prin descentralizare şi naţionalism liberal şi
necesitatea de a apăra ideologia liberală pe baza consideraţiilor mai degrabăetice decât
de eficacitate –, liberalismul promite să fie cea mai rodnicăşi umanistă doctrină.

11