Iluminismul, numit și Epoca Luminilor sau Epoca Rațiunii, a fost o

mișcare intelectuală, filozofică, ideologică și culturală, antifeudală, desfășurată în perioada

pregătirii și înfăptuirii revoluțiilor din sec. XVII-XIX în țările Europei, ale Americii de Nord și
ale Americii de Sud și având drept scop crearea unei societăți „raționale”, prin răspândirea
culturii, a „luminilor” în mase (cf. Carp Maxim).
Iluminismul, rezultat din curentul umanist al Renașterii, este o replică la adresa barocului, în
încercarea de a înlătura dogmele religioase și de a propaga luminarea maselor pe baza
experienței proprii. Unii[cine?] consideră lucrarea lui Isaac Newton, Philosophiae Naturalis Principia
Mathematica (1687), ca fiind prima mare lucrare iluministă. Istoricii francezi plasează, în mod
tradițional, perioada iluminismului între 1715, anul încoronării lui Ludovic al XV-lea, și 1789, anul
izbucnirii Revoluției Franceze care a marcat sfârșitul „Vechiului Regim”.

Caracteristici generale[modificare | modificare sursă]

Iluminismul a pretins eliberarea ființei umane de sub tutela sa autoindusă. "Tutela este
incapacitatea ființei umane de a-și folosi abilitățile cognitive în lipsa instrucțiunilor de la o altă
persoană. Această tutelă este auto-indusă atunci când cauza sa nu rezidă în absența rațiunii, ci
în absența hotărârii și a curajului de a lua hotărâri fără instrucțiuni de la o altă persoană". Sapere
aude, „îndrăznește să gândești”, este motto-ul Iluminismului (Immanuel Kant).
Acesta este termenul aplicat curentului de gândire din Europa și America secolului al XVIII-lea.
Evenimentele științifice și intelectuale din secolul al XVII-lea – descoperirile lui Isaac
Newton, raționalismul lui René Descartes, scepticismul lui Pierre Bayle, panteismul lui Benedict
de Spinoza și empirismul lui Francis Bacon și John Locke – au promovat credința în legile
naturale și în ordinea universală, precum și încrederea în rațiunea ființei umane și în abilitățile
inovatoare ale acesteia care au reușit să influențeze întreaga societate a secolului al XVIII-lea.
Au existat multe și diverse curente de gândire, însă numai o serie de idei pot fi caracterizate drept
pătrunzătoare și dominante. O abordare rațională și științifică a aspectelor religioase (conform
vechii teorii și divergențe pe tema adevărului dublu), a problemelor de ordin social, politic și
economic a promovat o viziune seculară asupra lumii și o orientare generală către progres și
perfecționare. Principalii promotori ai acestor concepte au fost filosofii, care au popularizat și
promulgat ideile noi pentru publicul larg. Acești "profeți" ai Iluminismului aveau o serie de atitudini
de bază comune. Având o credință în rațiune care era de nezdruncinat, au căutat să descopere
principii valabil universale care să guverneze umanitatea, natura și societatea, și să acționeze în
baza acestora.
Au atacat în diverse feluri autoritatea de ordin religios și științific, dogmatismul, intoleranța,
cenzura, precum și constrângerile economice și sociale. Considerau că statul este instrumentul
adecvat și rațional al progresului. Raționalismul extrem și scepticismul epocii au condus în mod
firesc la deism; aceleași calități au avut un rol important în determinarea reacției de mai târziu
a romantismului. Reacționând la dogmatism, iluminismul a găsit un culoar favorabil într-o
perioadă în care Biserica își pierduse autoritatea sa atotputernică de a impune ordinea socială cu
aceeași fervoare și implicare precum în evul mediu și la începutul modernității. Conceptele
filosofice din Franța mijlocului de secol al XVIII-lea au transformat perspectiva mecanicistă
asupra universului într-o variantă revizuită radical a creștinătății, pe care au denumit-o deism.
Inspirându-se din descrierea newtoniană a universului ca fiind un imens ceas construit și pus în
mișcare de către Creator, deiștii au promovat ideea conform căreia totul – mișcarea fizică,
fiziologia ființei umane, politica, societatea, economia – își are propriul set de principii raționale
stabilite de Dumnezeu, care ar putea fi înțelese de către ființele umane exclusiv prin intermediul
rațiunii. Acest lucru însemna că lucrurile din lumea umană și din lumea fizică pot fi înțelese fără a
aduce religia, misticismul sau divinitatea în ecuație. Deiștii nu erau atei; pur și simplu, afirmau că
tot ceea ce se referea la universul fizic și la cel uman poate fi înțeles independent de aspectele
sau explicațiile de ordin religios. Pentru un cadru istoric corect al secolului al XVIII-lea în Europa,
cu privire la relația dintre autoritatea politică și religioasă și clasa superioară, trebuie să
menționăm că, în Franța, Voltaire și aliații săi s-au străduit să impună valorile libertății și toleranței
într-o cultură în care fortărețele gemene ale monarhiei și Bisericii constituiau opusul a tot ceea ce
reprezentau aceste valori. Voltaire și-a dedicat o mare parte din timp atacului împotriva
elementelor fundamentale ale religiei creștine: inspirația din Biblie, întruparea lui Dumnezeu în
Isus Hristos, damnarea necredincioșilor. Kant a situat punctul forte al Iluminismului în principal în
chestiunile ce țin de religie, întrucât conducătorii săi, așa cum a spus, "nu au nici un interes să
joace rolul gardianului cu privire la arte și științe și, întrucât incompetența de ordin religios nu este
numai cea mai dăunătoare, ci și cea mai degradantă din toate".
"Enciclopedia" lui Denis Diderot reprezintă chintesența spiritului Iluminismului, sau al Epocii
Rațiunii, după cum i s-a mai spus. Având centrul la Paris, mișcarea a dobândit un caracter
internațional prin faptul că s-a răspândit în saloane cosmopolite. Cei mai reprezentativi promotori
ai Iluminismului s-au aflat în Franța: baronul de Montesquieu, Voltaire și contele de Buffon,
baronul Turgot și alți fiziocrați, Jean-Jacques Rousseau, care a avut o influență foarte mare
asupra romantismului.
În Anglia, cafenelele și presa în curs de înflorire au stimulat critica politică și socială, precum
comentariile urbane ale lui Joseph Addison și Sir Richard Steele. Jonathan Swift și Alexander
Pope au fost satiriști conservatori cu o mare influență. Teoriile lansate de Locke cu privire la
învățarea prin percepția senzorială au fost dezvoltate în continuare de către David Hume.
În Germania universitățile au devenit centre ale Iluminismului (Aufklärung). Gotthold Ephraim
Lessing a lansat o religie naturală a moralității, iar Johann Gottfried von Herder a elaborat o
filosofie a naționalismului cultural care se baza pe înrudirea culturală, de sânge și de limbă.
Importanța primordială a individului, decurgând din incapacitatea omului de a-și folosi abilitățile
cognitive în lipsa instrucțiunilor unei alte persoane, a format baza eticii lui Immanuel Kant. Printre
reprezentanții italieni ai epocii, se numără Cesare Beccaria, Francesco Mario
Pagano și Giambattista Vico. Țarul Petru I al Rusiei a anticipat curentul, iar împăratul Iosif al II-
lea a fost prototipul despotului luminat. Alții de acest gen au fost Frederic al II-lea al
Prusiei, Ecaterina a II-a a Rusiei și Carol al III-lea al Spaniei. Promotorii Iluminismului au fost
adesea considerați răspunzători de Revoluția franceză. Cu siguranță, epoca Iluminismului poate
fi văzută drept o linie majoră de demarcație pentru apariția lumii moderne.