Iluminismul

Iluminismul este o mişcare ideologică şi culturală, antifeudală, desfăşurată în perioada

pregătirii şi înfăptuirii revoluţiilor din sec. XVII-XIX în ţările Europei, ale Americii de Nord
şi ale Americii de Sud şi având drept scop crearea unei societăţi „raţionale”, prin răspândirea
culturii, a „luminilor” în mase (cf. Carp Maxim). Iluminismul este o replică la adresa
barocului, care încearcă să înlăture dogmele religioase şi să infiltreze luminarea maselor pe
baza experienţei proprii.
Caracteristici generale
Iluminismul a pretins eliberarea fiinţei umane de sub tutela sa autoindusă. "Tutela este
incapacitatea fiinţei umane de a-şi folosi abilităţile cognitive în lipsa instrucţiunilor de la o
altă persoană. Această tutelă este auto-indusă atunci când cauza sa nu rezidă în absenţa
raţiunii, ci în absenţa hotărârii şi a curajului de a lua hotărâri fără instrucţiuni de la o altă
persoană". Sapere aude! "Aveţi curajul de a vă folosi propriul simţ al raţiunii!" – acesta este
motto-ul Iluminismului (Immanuel Kant).
Acesta este termenul aplicat curentului de gândire din Europa şi America secolului al
XVIII-lea. Evenimentele ştiinţifice şi intelectuale din secolul al XVII-lea – descoperirile lui
Isaac Newton, raţionalismul lui René Descartes, scepticismul lui Pierre Bayle, panteismul lui
Benedict de Spinoza şi empirismul lui Francis Bacon şi John Locke – au promovat credinţa în
legile naturale şi în ordinea universală, precum şi încrederea în raţiunea fiinţei umane şi în
abilităţile inovatoare ale acesteia care au reuşit să influenţeze întreaga societate a secolului al
XVIII-lea.
Au existat multe şi diverse curente de gândire, însă numai o serie de idei pot fi
caracterizate drept pătrunzătoare şi dominante. O abordare raţională şi ştiinţifică a aspectelor
religioase (conform vechii teorii şi divergenţe pe tema adevărului dublu), a problemelor de
ordin social, politic şi economic a promovat o viziune seculară asupra lumii şi o orientare
generală către progres şi perfecţionare. Principalii promotori ai acestor concepte au fost
filosofii, care au popularizat şi promulgat ideile noi pentru publicul larg. Aceşti "profeţi" ai
Iluminismului aveau o serie de atitudini de bază comune. Având o credinţă în raţiune care era
de nezdruncinat, au căutat să descopere principii valabil universale care să guverneze
umanitatea, natura şi societatea, şi să acţioneze în baza acestora...
Au atacat în diverse feluri autoritatea de ordin religios şi ştiinţific, dogmatismul,
intoleranţa, cenzura, precum şi constrângerile economice şi sociale. Considerau că statul este
instrumentul adecvat şi raţional al progresului. Raţionalismul extrem şi scepticismul epocii au
condus în mod firesc la deism; aceleaşi calităţi au avut un rol important în determinarea
reacţiei de mai târziu a romantismului. Reacţionând la dogmatism, iluminismul a găsit un
culoar favorabil într-o perioadă în care Biserica îşi pierduse autoritatea sa atotputernică de a
impune ordinea socială cu aceeaşi fervoare şi implicare precum în evul mediu şi la începutul
modernităţii. Conceptele filosofice din Franţa mijlocului de secol al XVIII-lea au transformat
perspectiva mecanicistă asupra universului într-o variantă revizuită radical a creştinătăţii, pe
care au denumit-o deism.
Inspirându-se din descrierea newtoniană a universului ca fiind un imens ceas construit
şi pus în mişcare de către Creator, deiştii au promovat ideea conform căreia totul – mişcarea
fizică, fiziologia fiinţei umane, politica, societatea, economia – îşi are propriul set de principii
raţionale stabilite de Dumnezeu, care ar putea fi înţelese de către fiinţele umane exclusiv prin
intermediul raţiunii. Acest lucru însemna că lucrurile din lumea umană şi din lumea fizică pot
fi înţelese fără a aduce religia, misticismul sau divinitatea în ecuaţie. Deiştii nu erau atei; pur
şi simplu, afirmau că tot ceea ce se referea la universul fizic şi la cel uman poate fi înţeles
independent de aspectele sau explicaţiile de ordin religios. Pentru un cadru istoric corect al
secolului al XVIII-lea în Europa, cu privire la relaţia dintre autoritatea politică şi religioasă şi
clasa superioară, trebuie să menţionăm că, în Franţa, Voltaire şi aliaţii săi s-au străduit să
impună valorile libertăţii şi toleranţei într-o cultură în care fortăreţele gemene ale monarhiei şi
Bisericii constituiau opusul a tot ceea ce reprezentau aceste valori. Voltaire şi-a dedicat o
mare parte din timp atacului împotriva elementelor fundamentale ale religiei creştine:
inspiraţia din Biblie, încarnarea lui Dumnezeu în Iisus Hristos, damnarea necredincioşilor.
Kant a situat punctul forte al Iluminismului în principal în chestiunile ce ţin de religie, întrucât
conducătorii săi, aşa cum a spus, "nu au nici un interes să joace rolul gardianului cu privire la
arte şi ştiinţe şi, întrucât incompetenţa de ordin religios nu este numai cea mai dăunătoare, ci
şi cea mai degradantă din toate".
"Enciclopedia" lui Denis Diderot reprezintă chintesenţa spiritului Iluminismului, sau al
Epocii Raţiunii, după cum i s-a mai spus. Având centrul la Paris, mişcarea a dobândit un
caracter internaţional prin faptul că s-a răspândit în saloane cosmopolite. Cei mai
reprezentativi promotori ai Iluminismului s-au aflat în Franţa: baronul de Montesquieu,
Voltaire şi contele de Buffon, baronul Turgot şi alţi fiziocraţi, Jean-Jacques Rousseau, care a
avut o influenţă foarte mare asupra romantismului.
În Anglia, cafenelele şi presa în curs de înflorire au stimulat critica politică şi socială,
precum comentariile urbane ale lui Joseph Addison şi Sir Richard Steele. Jonathan Swift şi
Alexander Pope au fost satirişti conservatori cu o mare influenţă. Teoriile lansate de Locke cu
privire la învăţarea prin percepţia senzorială au fost dezvoltate în continuare de către David
Hume.
În Germania, universităţile au devenit centre ale Iluminismului (Aufklärung). G. E.
Lessing a lansat o religie naturală a moralităţii, iar Johann Herder a elaborat o filosofie a
naţionalismului cultural care se baza pe înrudirea culturală, de sânge şi de limbă. Importanţa
primordială a individului, decurgând din incapacitatea omului de a-şi folosi abilităţile
cognitive în lipsa instrucţiunilor unei alte persoane, a format baza eticii lui Immanuel Kant.
Printre reprezentanţii italieni ai epocii, se numără Cesare Beccaria şi Giambattista Vico. Ţarul
Petru I al Rusiei a anticipat curentul, iar împăratul Iosif al II-lea a fost prototipul despotului
iluminat. Alţii de acest gen au fost Frederic al II-lea al Prusiei, Ecaterina a II-a a Rusiei şi
Carol al III-lea al Spaniei. Promotorii Iluminismului au fost adesea consideraţi răspunzători
de Revoluţia franceză. Cu siguranţă, epoca Iluminismului poate fi văzută drept o linie majoră
de demarcaţie pentru apariţia lumii moderne.
Iluminismul românesc
Iluminismul românesc se identifică în mare măsură cu Şcoala Ardeleană şi cu
reverberaţiile ei transcarpatine. Acest iluminism a stat în serviciul idealului naţional, la a cărui
fundamentare a contribuit hotărâtor, prin demersul la istorie, la istoria limbii şi a poporului.
Iluminismul românesc va recurge, la rândul său, la argumentele istorice în favorea unor
revendicări politice.
Şcoala Ardeleană a pus în mişcare un amplu proces de afirmare naţională şi culturală a
românilor din Transilvania în a doua jumatate a secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului
al XIX -lea. Cărturarii acestui curent au adus argumente ştiinţifice pentru afirmarea
drepturilor românilor din Transilvania. Activitatea lor ştiinţifică s-a manifestat pe mai multe
planuri: istoric, lingvistic, filosofic, literar.
Învăţământul a contribuit şi el la răspândirea ideilor iluministe. Academiile domneşti,
întemeiate în Ţara Românească între 1678-1688, în Moldova la 1707, au reprezentat într-
adevar un însemnat focar de cultură al Răsăritului ortodox. O altă formă de manifestare a
spiritului iluminist a fost interesul pentru tipărirea de cărţi. Între 1700 şi 1800, s-au tipărit de
către români 799 de cărţi dintre care 617 în româneşte, iar 182 în greceşte, latineşte, slavă,
etc. Procentul de carte laică a crescut necontenit, în dauna subiectelor religioase. Printr-un
jurnal de călătorie răspândeşte idei iluministe şi Dinicu Golescu, luminatul boier muntean,
care în Însemnare a călătoriei mele, surprinde contrastele dintre civilizaţia ţărilor vizitate şi
realităţile triste din patria sa. Cea mai reprezentativă operă realizată în spirit iluminist este
epopeea eroicomică Ţiganiada de I.Budai-Deleanu. În Ţara Românească şi în Moldova,
Chesarie Râmniceanul şi Leon Gheuca răspândiseră idei iluministe datorate lecturilor din
raţionaliştii francezi şi, în special, din Enciclopedia lui Diderot.