Epoca luminilor

Iluminismul este o mișcare ideologică și culturală, antifeudală și anticlericală, desfășurată

în perioada pregătirii și înfăptuirii revoluțiilor din secolele XVII-XIX-lea în țările Europei,
Americii de Nord și de Sud, având drept scop comun crearea unei societăți ,,raționale” prin
răspândirea culturii, luminând astfel masele de oameni.
Luminile reprezintă o epocă istorică cu limite variabile dintre limita de început, 1720
pentru Franța și Anglia și limita maximă de întindere a acestei epoci fiind 1840, dată valabilă
mai ales pentru răsăritul Europei (Ungaria, Rusia, Polonia și Țările Române).
Pierre Chaunu încadrează Epoca Luminilor între 1680-1780, definind-o ca fiind o
realitate care se impune, densă și de necontestat.1
În istoriografia clasică, luminile se identifică cu filosofii francezi, iar aceștia cu gânditorii
politici, adeseori pesimiști, cel mai adesea, empiriști, în general responsabili, cu programe
gândite, cu speranțe limitate și cu un sens sigur asupra istoriei.2
Conceptul francez ,,Lumieres” care semnifică inteligență, cunoaștere, claritatea
spiritului, a avut și el greutățile lui în a se impune, înainte de consemnarea sa din anul 1756 în
,,Enciclopedia” lui Diderot.
Termenul german ,,Aufklarung” care nu avea la origine decât un sens metodologic de
,,luminare,, nu se găsește mai întâi decât în folosirea verbelor sinonime lui ,,a lumina”. Istoricul
elvețian Ulrich Imm Hoff afirmă că termenul ,,lumini” are originea în termenul german.
Abia către 1780 găsim acest termen ca substantiv care desemnează o epocă, impunându-
se definitiv numai în secolul XIX-lea.
Conceptul englez ,,Enlightenment” nu apare în această formă decât în secolul XIX, în
concurență cu ,,age of reason”.
Iluminismul examinează toate domeniile cunoașterii, evitând optimismul senin. Departe
de o cunoaștere totalizatoare, de o înlănțuire rațională și sistematică, iluminismul schițează un
peisaj strălucitor, rodul unei istorii eratice, aceea a unui univers incomprehensibil, și se sacrifică
uneori în favoarea unei situații mai puțin bulversate.
Printre figurile importante ale iluminismului se numără Denis Diderot(5 octombrie 1713-
31 iulie 1784), al cărui lucrare principală este ,,Interpretarea naturii”, care împreună cu Jean Le
Rond d’Alembert, matematician, filosof și fizician francez, editează ,,Enciclopedia”, care
reprezintă chintesența iluminismului. D’Alembert este primul reprezentant al pozitivismului
francez.
Secolul al XVIII-lea aduce o contribuţie importantă la multiplicarea izvoarelor
sociologiei prin “L’Esprit de lois” (1748), lucrare care l-a afirmat în circuitul ştiinţific al vremii
sale pe Montesquieu, Charles Louis de Secondat (1689 – 1755). Convins că forţa motrice a
dezvoltării sociale ar fi legislaţia a preconizat separarea puterilor în stat ca premisă pentru
raţionalizarea relaţiilor sociale prin asigurareaegalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii. Înlocuirea

1
,,Civilizația Europei în secolul luminilor” vol. I, Pierre Chaunu, Ed. Meridiane, 1986, trad. de Irina Mavrodin,pp.23
2
,,Europa luminilor” Ioan Horga, editura Universității din Oradea, 2002, p.8

1
domniei oamenilor cu domnia imparţială a legii este singura soluţie pentru cultivarea bunelor
moravuri în toate segmentele societăţii. În concepţia sa, moravurile şi legislaţia fiecărui popor
sunt determinate de factori geografici (climă, sol, poziţie geografică, etc.); această idee
argumentată din perspectiva juridică şi etică îl plasează pe Montesquieu printre fondatorii
determinismului geografic şi poate fi considerat, în acelaşi timp, şi ca un precursor al temei lui
Georg Simmel referitoare la spaţiul social.
John Locke care continuă linia empiric-materialistă a lui Bacon și Hobbes, scrie ,,An
essay concerning human understanding”(1689-1690), prin care combate teoria idealistă a ideilor
înnăscute, afirmând că toate cunoștințele provin din cunoașterea senzorială, și ,,Scrisori despre
toleranță”. Operele sale au fost definitorii pentru iluminismul de tip englez. Jean Jacques
Rousseau (28 iunie 1712-2 iulie 1778), scrie ,,Discurs asupra originii și fundamentelor
inegalității dintre oameni”(1755). Acesta dă o întorsătură neașteptată filosofiei iluministe, ca
autodidact reușește să înainteze pe calea unei raționalități integrale și a dorit să elibereze omul de
opresiunea oricărui factor și credea că această eliberare poate veni ca un dar în urma progresului
cultural. Concepțiile social-politice reprezintă o culme a gândirii iluministe franceze.
David Hume este adeptul empirismului, unul dintre reprezentanții de seamă ai
iluminismului englez, scrie în anul 1739 ,,A treatise of human nature”. După Hume, adevărata
bază a guvernării este obișnuința.
Giovanni Battista (Giambattista) Vico (1668 – 1784), în lucrarea “Principi d’una scienza
nuova”, considerând istoria ca rezultat al activităţii oamenilor, a descoperit legile care
guvernează dezvoltarea istorică. Ca fondator al teoriei “ciclul istoric”, Vico a argumentat
evoluţia “naturală” (fără intervenţia Divinităţii) a societăţii pe baza unei legi universale în
conformitate cu care toate popoarele lumii trec, periodic, prin trei (cicluri) stadii de dezvoltare:
1) “vârsta zeilor”, în care puterea o deţin preoţii şi se manifestă concret, în mentalul
colectiv de tip religios;
2) “vârsta eroilor”, caracteristică apariţiei statului prin laicizarea eşalonului decizional ca
urmare a instituţionalizării unor proiecte de dezvoltare în funcţie de interesele aristocraţiei; este
vorba de statul aristocratic;
3) “vârsta oamenilor” defineşte stadiul maturităţii civice caracteristice statului democratic
care deschide era raţiunii.
După parcurgerea integrală a acestui stadiu, urmează o fază de decadenţă, la capătul
căreia ciclul se reia.
Iluminismul atinge lumea omului alb și vine acolo unde există o moștenire puternică
creștină și greco-latină, apărând ca o chestiune reformatoare.
În această epocă apare un element cu totul nou, anume presa(,,Times”, ,,Daily Corant”,
,,The Guardian” etc.), care devine în perioada iluministă o tribună de luptă pt partidele politice.
În anul 1784 filosoful german, Imannuel Kant afirma ,,luminile sunt ieșirea omului din
minoritatea sa...adică din incapacitatea de a se servi de înțelegerea sa fără dirijarea celuilalt...Ai
curajul de a te servi de propria ta înțelegere”.
Ideea de natură este plasată în centrul dispozitivului ideologic iluminist, omul se
inserează în natura pe care o poate cunoaște grație simțurilor sale și pe care le poate studia grație
rațiunii sale. Senzația este sursa întregii cunoașteri umane și întreține raporturi foarte strânse cu
limbajul, prin care devine idee.

2
 Secolul al XVIII-lea este prin excelență denumit secolul luminilor, datorită numeroaselor
opere apărute în acest spirit, a majorității intelectualilor care au trăit în acest secol. Secolul al
XVIII-lea a descoperit tehnologia, domeniu în care lucrurile au o dinamică specială, avansând de
la un punct la altul. De la ucenicia din văzute și din auzite, ea trece la carte- manuale și tratate
mari-, de la învățătura în doi, la învățătura colectivă și instituționalizată. Școlile gratuite de desen
sunt un punct de plecare pentru un adevărat învățământ tehnic, elementar și mediu.
Cea mai mare parte a gânditorilor din secolul XVIII-lea visau la un creștinism debarasat
de tot ceea ce îl corupsese de-a lungul veacurilor și redat purității sale primitive, la un creștinism
redus la câteva dogme simple, eliberat de tutela și aroganța clericilor și de toate sistemele
teologice ale căror inventatori erau.
În numele libertății și egalității în drepturi, filosofii atacă religiile stabilite, subliniind
intoleranța lor religioasă și legăturile lor cu aparatul de stat, care creează intoleranța civilă.
Luminiștii erau împotriva fanatismului de tip religios, împotriva opulenței și fastului clericilor,
nu acceptau caracterul de mari latifundiari al clericilor. Contestau controlul lor aspura maselor,
și nu în ultimul rând incultura preoților. Din ideea de toleranță decurge un fel un corolar,
fanatismul, și apoi renunțarea unei părți a ceremoniilor sau activităților bisericilor stabilite ca
superstiții nerezonabile.
Toate aceste atitudini anticlericale prind viață prin apariția religiei naturale, care
constituie cea mai mare primejdie pentru sistemele de credință tradiționale. Religia naturală se
bazează pe concepția conform căreia cunoașterea lui Dumnezeu se poate face și prin intermediul
naturii, eliminând din ecuație rolul de mijlocitor al Bisericii între om și Dumnezeu. Descoperirile
științifice ale lui Isaac Newton(4 ian. 1643-31 martie 1727) și nu numai, contribuie la întărirea și
difuzarea acestei convingeri.
Un alt factor ce a contribuit la întărirea acestei convingeri este și ideea că studiul lumii
fizice era o mai bună introducere în cunoașterea adevăratei religii, decât lectura lucrărilor
teologice. Religia naturală se opune religiei revelate și chiar noțiunii de Dumnezeu personal,
promovând un Dumnezeu distant și rece.
În Anglia, această convingere se dezvoltă în două curente deismul și latitudinarismul,
întâlnind reacția cea mai favorabilă, bucurându-se de altfel de susținerea multor dintre
intelectuali.
Cel mai inflăcărat susținător al deismului este gânditorul francez Francois-Marie Arouet,
sau Voltaire(21 noiembrie 1694-30 mai 1778)3, ale căror scrieri reprezintă o elocventă pledoarie
în favoarea deismului, dedicându-și o mare parte din timp atacului împotriva elementelor
fundamentale ale religiei creștini. În concepția lui, rolul omului este acela de colaborator în
planul divin pentru atingerea perfecțiunii.
Dorința unei forme de religie mai simplă, mai rațională se află la baza dezvoltării
francmasoneriei, sau mai degrabă a unui anumit tip de francmasonerie. Din Anglia, de unde
luase naștere prin crearea Marii Loje (1717), masoneria a înflorit rapid pe continent. Primele loje

3
,,Părerea dumneavoastră mi se pare respingătoare, dar m-aș lăsa omorât pentru ca dumneavoastră să puteți să v-
o exprimați”

3
franceze și italiene au fost deschise în anul 1726. Regele prusac, Frederic cel Mare a fondat o
lojă la Charlottenburg și a devenit marele maestru în anul 1740 al unei loje din Berlin.
Condamnată de papalitate în anul 1738 și 1751, mișcarea s-a dezvoltat totuși rapid în multe
regiuni ale Europei catolice, câștigându-și de partea sa numeroși aristocrați intelectuali.
În opoziție cu aceste manifestări liberale ale religiei din Anglia, apare metodismul,curent
ostil liberalismului religios, dând dovadă de o neîncredere clară în privința unor aspecte ale
științelor fizice. Promotorul acestui curent este John Wesley, care vorbeste despre principiile
acestuia în cadrul Universității din Oxford. Principala activitate a metodismului este
evanghelizarea mulțimilor prin susținerea unor predici în aer liber, având o indiferență față de
formele de cult din vremea respectivă. În Germania, tot pe fundamentul neîncrederii, apare
pietismul, curent în cadrul căruia religia de suflet și credința într-o ,,a doua naștere” pe care cel
convertit o experimenta, ocupă un loc central.
Apariția curentului jansenist face ca toate celelalte probleme să fie de mică importanță.
Totul debutase cu o ceartă teologică legată de unul dintre punctele cele mai dificile ale doctrinei
creștine: chestiunea grației, a liberului arbitru și a predestinării.
Jansenius, episcop de Ipres, care a dat numele său mișcării, deși aceasta nu a luat naștere
decât la o generație după moartea sa(1638), reafirmase într-o formă foarte strictă doctrina
augustiniană tradițională în această materie.
După Jansenius, fiecare om se năștea predestinat cerului sau infernului, fără posibilitatea
de a-și schimba perspectiva iar în privința asta nici o faptă bună nu mai era de folos.
Prin bula ,,Unigenitus” papa Clement al XI-lea condamnă acest curent. Cu toate acestea,
influența jansenismului crește atât în Franța cât și în afara ei. În Țările de Jos apare un
învățământ jansenist.
Filosofii iluminiști nu au fost direct implicați în practica guvernării statelor, discursul lor
fiind unul pur teoretic, obiectul lor era de a elabora teoria, lăsând în grija monarhilor(despoți
luminați) punerea în practică.
Două modele politice, două forme de stat domină istoria politică a Secolului Luminilor,
monarhia temperată engleză, statul modificat în adâncime de Glorious Revolution, Anglia lui
Locke și a lui Gregory King, și monarhia administrativă franceză ajunsă la perfecțiune în secolul
lui Ludovic al XIV-lea datorită oamenilor lui Colbert.4
Aceste două state devin un exemplu de urmat pentru întreaga Europă, ideea monarhiei
administrative a lui Ludovic al XIV revine întruna sub pana lui Frederic cel Mare. Italia multiplă,
Spania în curs de unificare, Maria Tereza la Viena, cu toții își îndreaptă privirea către Versailles.
Acest fapt avantajază francizarea elitei culturale europene, începând din 1630-1640, prin a
înlocui italiana și castiliana, apoi latina, chiar în Ungaria, în țările scandinave și în Provinciile
Unite, ca limbă universală de cultură. Apogeul francizării culturale a elitei europene se situează
între 1760-1770.
Începând cu 1760 un anumit număr de suverani au suferit influența mișcării intelectuale a
iluminismului, printre care putem să-i enumerăm pe regele Prusiei Frederic al II-lea cel

4
,,Civilizația Europei în secolul luminilor” vol. I, Pierre Chaunu, Ed. Meridiane, 1986, trad. de Irina Mavrodin, p.267

4
Mare(1740-1786), potrivit căruia un prinț are datoria de a-și servi Statul5, el este principele prin
excelență, un Ludovic al XIV-lea întors pe pământ pentru un stat așa cum îl concepe secolul al
XVIII6 , Ecaterina a II-a a Rusiei (1762-1796), marele duce Leopold de Toscana (1765-1790),
Maximillian al III-lea al Bavariei, Carol al II-lea al Spaniei, Gustav al III-lea al Suediei, Maria
Tereza (1740-1780) și Iosif al II-lea (1780-1790). Una din sursele de inspirație ale
despotismului luminat este monarhia administrativă franceză, văzută prin mijlocirea unui mit al
secolului lui Ludovic al XIV.
Apariția josefinismului nu arată decât că papalitatea era din ce în ce mai nedorită prin
acțiunile și atitudinile ei. Cu toate că Iosif al II-lea era un catolic practicant și un credincios, el
avea concepția că Biserica nu era nimic altceva decât un parazit pentru stat, consumând resurse
fără a plăti pentru ele, resurse care ar fi putut servi la finanțarea altor domenii.
Ferdinand von Maab considera josefinismul ca o practică absolutistă și administrativă
vizând constituirea unei biserici austriece, supuse statului și mai puțin papei, care trebuia să se
consacre unui singur țel spiritual, predicarea evangheliei, celebrarea cultului, administrarea
sfintelot taine și disciplina internă a instituției.7
Printre cele mai importante reforme josefiniste se numără reforma liturgică. Unul dintre
inspiratorii lui Iosif al II-lea în domeniul politicii religioase este episcopul de Ljubljana, Johann
Karl Herberstein. În 13 octombrie 1781 inițiază ,,Edictul de toleranță” dat în Transilvania la 8
noiembrie 1781. Îi exclude de la privilegiile edictului pe deiști. Politica lui Iosif al II-lea pleacă
de toleranță religioasă pentru a ajunge la toleranță civilă. Această concepție este specifică
edictelor de toleranță ale despoților luminați.
În anul 1782 se iau măsuri de toleranță față de evrei, iar Inchiziția, de mult aflată într-o
stare de somnolență, este suprimată în ansamblul teritoriilor.
Este universal acceptat faptul că secolul XVIII-lea este secolul luminilor, un secol al
mișcării, al mișcării resimțite, trăite și conștiente. Fiind un secol al mișcării, este prin urmare un
secol al progresului, progres care se arată în diverse domenii.
Un domeniu unde se înregistrează progrese este domeniul agricol, progrese datorate
calității seminței și îndelungatei evoluții a uneltei, care aduce un câștig semnificativ,
intensificându-se comerțul. Această stare de fapt are o consecință pozitivă asupra calității vieții,
dovada de netăgăduit a acestei bunăstări materiale o reprezintă faptul că în secolul XVII-lea
media de viață era de 25 de ani, pe când în secolul XVIII-lea aceasta se ridică cu 10 ani, la 35 de
ani. Cele mai înalte niveluri de alfabetizare sunt întâlnite în Anglia, Scoția și Scandinavia. 8
Pierre Chaunu este de părere că alfabetizarea masivă este corolarul marii victorii asupra
morții, alfabetizând însemna să întemeiezi un minimum de speranțe pe șansele de supraviețuire
ale copilului, iar acest proces ce începuse la sfârșitul secolulului al XV-lea și de la începutul

5
,,Eu sunt primul servitor al regelui Prusiei”. Prin această butadă apare o nouă concepție diferită de ,,Statul sunt
Eu” a regelui Franței Ludovic al XIV-lea, op. cit. p.94
6
,,Civilizația Europei în secolul luminilor” vol. I, Pierre Chaunu, Ed. Meridiane, 1986, trad. de Irina Mavrodin, p.274
7
,,Contribuții la cunoașterea josefinismului provincial” Ioan Horga, ed. Universității din Oradea, Oradea, 2000,
pp.183
8
,,Civilizația Europei în secolul luminilor” vol. I, Pierre Chaunu, Ed. Meridiane, 1986, trad. de Irina Mavrodin, p.203

5
secolului al XVI-lea, izbucnește în secolul XVIII-lea, reprezentând în sine doar o etapă pentru
apariția învățământului primar.
Un alt domeniu unde se înregistrează progrese îl reprezintă comunicațiile, factor care se
dovedește un aliat puternic împotriva morții. Cerealele trimise în ajutorul celor înfometați sunt
trimise pe mare. Dacă în secolul al XVI-lea Fernand Braudel evaluase comerțul maritim al
grâului la două milioane de hectolitri, în secolul al XVIII-lea această cifră se mărește de zece ori,
ajungând ca o rezervă de grâu maritim de mai multe milioane de chintale să asigure protecția
coastelor Europei împotriva foametei. Datorită drumurilor și canalelor, o parte din Europa de
vest a căpătat o deschidere la mare. Din acest punct de vedere se poate afirma că are loc o
revoluție a drumurilor și canalelor.
Progresul astronomiei9(care acum nu mai este anticamera metafizicii, ci este o riguroasă
astronomie de poziție, care renunțând la neliniștile ontologice ale secolului XVII-lea, departe de
problemele de cosmogeneză ale astrofizicienilor din era radiotelescoapelor, se ocupă cu de-
amănuntul de sistemul solar, verifică teoriile lui Newton) și al fizicii matematice, în zorile celei
de-a doua zile a revoluției științifice(în jur de 1680), influențează cotitura filozofică a gândirii
Luminilor. Filozofia mecanicistă, apoi dinamică, duce la o dilatare a cunoașterii care implică o
fracționare a acesteia în sectoare de dezvoltare din ce în ce mai autonome, ascultând de structuri
proprii.
Progresul matematicii plasează pe matematician, care acum are statutul de primul savant
tehnician, într-un ghetou aurit, care contrastează cu poziția lui din secolul al XVII.10
Către mijlocul secolului XVIII-lea, odată cu enormele necesități impuse de teritoriile
naționale ale Europei, geografii și geometrii, multă vreme nespecializați, trec la o pregătire
sistematică, în cadrul unor școli.11
Iluminismul românesc se identifică în mare măsură cu Școala Ardeleană. Unul dintre cele
mai importante documente al acesteia îl constituie ,,Supplex Libellus Valachorum” (1791,1792),
o cerere adresată împăratului romano-german Leopold al II-lea în vederea recunoașterii
poporului român ca parte constitutivă a Principatului Transilvania.
A fost adresată în două rânduri, prima dată a fost trimis în anul 1791 de către episcopul
greco-catolic de Oradea, Ignație Darabant Consiliului de Stat din Viena. A doua oară a fost
trimis în anul 1792 de către episcopul greco-catolic de Blaj, Ioan Bob împreună cu episcopul
orodox al Transilvaniei, Gherasim Adamovici.
Documentul a fost redactat în mare parte de clerici sau laici greco-catolici, Samuil Micu,
Petru Maior, Gheorghe Șincai, Ioan Piuariu-Molnar, Iosif Meheși, Ioan Budai-Deleanu, etc.

9
La început două observatoare domină Europa și lumea: observatorul regal din Paris, înființat în 1672 și cel din
Greenwich, înființat în 1675.
10
Există trei etape aproape evidente:
a.o uriașă efervescență la început, pe urmele invențiilor lui Newton și Leibniz,
b.către mijlocul secolului XVIII, o generație dominată de Euler, d’Alembert și Lagrange,
c.apogeul clasicismului matematic, odată cu publicarea marilor tratate ale școlii din Paris, Lagrange, Laplace, etc.
11
În anul 1742 Perrone creează la Alencon un mic birou pentru formarea geografilor și a geometrilor, în anul 1747
el devine directorul acestui birou.

6
 Contribuția lui Samuil Micu în plan istoriografic face legătura între erudiția iluministă a
deceniului opt a secolului XVIII-lea, interferată de idei politice, și momentul Supplexului pe
care îl anticipează prin strădania lui pe terenul istoriogarfiei, ca autor al unei istorii a românilor,
deopotrivă al istoriei bisericii. Istoricul iluminist pe cale de definire a structurat o substanțială
contribuție la istorismul românesc.12
Printre cererile petiției, cele mai importante le considerăm a fi următoarele:
1.,, ca numirile odioase și pline de ocară, tolerați, admiși, nesocotiți între stări și alte de
acest fel, care ca niște pete din afară, au fost întipărite fără drept și fără lege pe fruntea națiunii
române, acum să fie cu totul îndepărtate, revocate și desființate”.
2.,,națiunea română să fie repusă în folosința tuturor drepturilor civile și regnicolare”-
restituirea drepturilor istorice vechi medievale.
3.,,clerul acestei națiuni credincios bisericii orientale să fie tratat în același fel ca și clerul
națiunilor care alcătuiesc sistemul uniunii”.
4.,,la alegerea slujbașilor și deputaților în dietă...să se procedeze în chip just, în număr
proporțional cu această națiune”.
Petiția a fost însă respinsă, iar statutul românilor a fost neschimbat.
O altă realizare a Școlii Ardelene a fost introducerea grafiei latine în limba română în
locul scrierii chirilice, și tipărirea primului dicționar cvadrilingv al limbii române-Lexiconul de
la Buda(română, germană, latină și maghiară).
Principalele centre ale Școlii au fost Blaj, Oradea, Lugoj, Beiuș și Năsăud. O altă formă
de manifestare a spiritului iluminist a fost interesul pentru tipărirea de cărți. Cea mai
reprezentativă operă realizată în spirit iluminist este epopeea eroicomică ,,Țiganiada” de Ioan
Budai-Deleanu.
În Principate, apariția influenței franceze are loc prin instaurarea regimului fanariot, mai
exact în timpul lui Nicolae Mavrocordat(1711-1716 în Moldova, și 1716-1730 în Țara
Românească), Alexandru Ipsilanti(1774-1780 în Țara Românească și 1786-1789 în Moldova),
domnitori care au fost cei mai blânzi dintre domnitorii fanarioți în comportament față de popor.13
O altă formă de manifestare a influenței franceze o constituie postura diferiților emisari
francezi având la început statutul de consului iar mai apoi de secretari pe lângă domnitorii
fanarioți.14
În Țara Românească și Moldova, Chesarie Râmniceanul și Leon Ghenca răspândesc idei
iluministe datorită lecturilor din raționaliștii francezi, în special din ,,Enciclopedia” lui Diderot.

12
,,Sub semnul luminilor. Samuil Micu” Pompiliu Teodor, ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000,
pp.184
13
,,Influența franceză asupra spiritului public din România.Originile”, Pompiliu Eliade, ed. Humanitas, 2000, pp. 124
14
Ibidem, pp. 128

7
 Bibliografie

Chaunu, Pierre ,,Civilizația Europei în secolul luminilor”, vol. I,

II, Ed. Meridiane, București, 1986.
Eliade, Pompiliu, ,,Influența franceză asupra spiritului public în
România” Ed. Humanitas, București, 2000.
Horga, Ioan, ,,Europa Luminilor” Ed. Universității din Oradea,
Oradea, 2002.
Horga, Ioan, ,,Contribuții la cunoașterea josefinismului
provincial” Ed. Universității din Oradea, Oradea, 2000.
Pompiliu, Teodor, ,,Sub semnul luminilor. Samuil Micu” Ed.
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000.
Vovelle, Michel, ,,Omul Luminilor” Ed. Polirom, București, 2000.
Wolf, Larry, ,,Inventarea Europei de Est. Harta civilizației în
Epoca Luminilor” Ed. Humanitas, București, 2000.