De La Antichitate La Renaştere PDF

DE LA ANTICHITATE LA RENAŞTERE: CULTURĂ ŞI
CIVILIZAŢE EUROPEANĂ
ADRIAN-CLAUDIU STOICA
1
CUPRINS
Introducere..............................................................................................................................4
Capitolul I. Cultură şi civilizaţie – semnificaţii conceptuale..............................................8
Capitolul II. Antichitatea greacă ........................................................................................15

II.1. Civilizaţiile cretană şi miceniană...............................................................................15
II.2. Epoca obscură...........................................................................................................20
II.3. Epoca arhaică............................................................................................................21
II.4. Perioada clasică.........................................................................................................27
II.5. Paralelă între democraţia antică şi democraţia modernă...........................................37
II.6. Religia greacă............................................................................................................43
II.7. Epoca elenistică.........................................................................................................46
II.8. Moştenirea greacă......................................................................................................53
Capitolul III. Roma antică .................................................................................................55

III.1. Întemeierea Romei...................................................................................................55
III.2. Roma regală..............................................................................................................58
III.3 Republica romană......................................................................................................61
III.3.1. Instituţiile politice ale Romei republicane.........................................................63
III.3.2. Consecinţe spirituale şi culturale ale elenizării artei şi religiei.........................67
III.4. Perioada Imperiului (27 î.Hr. – 476 d.Hr.)...............................................................69
III.4.1. Civilizaţie şi cultură în epoca imperială ...........................................................75
III.4.2. Afirmarea creştinismul......................................................................................79
III.4.3. Sfârşitul Imperiului în Europa de Vest..............................................................83
III.5. Contribuţii ale Romei la evoluţia culturii şi civilizaţiei europene............................85
Capitolul IV. Imperiul Bizantin..........................................................................................89

IV.1. Periodizarea istoriei bizantine..................................................................................89
IV.2. Politica, economia şi societatea în Imperiul Bizantin..............................................92
IV.3. Religia în Bizanţ.......................................................................................................99
IV.4. Renaştererea Paleologilor (secolul al XIV-lea). Elemente ale moştenirii
bizantine................................................................................................................................105
IV.5. Cucerirea Constantinopolului (29 mai 1453).........................................................107
IV.6. Influenţe bizantine în spaţiul Europei Sud-Estice şi Răsăritene.............................111
Capitolul V. Europa de Vest în Evul Mediu....................................................................113

V.1. Elemente de cronologie...........................................................................................113
V.2. Creştinismul la începutul Evului Mediu..................................................................115
V.3. De la marile migraţii la statul lui Carol cel Mare....................................................117
V.4. Cultura medievală şi doctrina Bisericii. Renaşterea carolingiană...........................122
V.5. Biserica şi Statul în secolele X – XV.......................................................................126
V.6. Progrese economice şi culturale (secolele XI – XIV)..............................................132
V.6.1. Renaşterea culturală din secolele XI – XIII.......................................................139
V.6.2. Oraşul medieval.................................................................................................141
V.6.3. Arhitectura şi artele plastice..............................................................................144
2
V.7. Confruntarea cu Islamul. Epopeea cruciadelor........................................................146
V.8. Europa Occidentală în timpul „crizei secolului al XIV-lea” (1300-1450)..............153
V.9. Tranziţia către modernitate: Renaşterea şi umanismul (secolele XIV – XVI)........157
V.9.1. Cronologia şi difuzarea Renaşterii.....................................................................162
V.9.2. Contrastele Renaşterii: între inovaţie şi obscurantism.......................................165
V.9.3. Umanismul.........................................................................................................167
Concluzii .............................................................................................................................172
Referinţe bibliografice .......................................................................................................176
3
INTRODUCERE
Încercând să identifice „esenţa” Europei, Edgar Morin observa fluctuaţiile unui cuvânt cu
nuanţe contradictorii: „Europa este o noţiune incertă, ivită într-o învălmăşeală, având
frontiere vagi şi o geometrie variabilă, supusă alunecărilor, rupturilor, metamorfozelor. Ideea
de Europă trebuie deci studiată tocmai sub aspectele sale incerte, vagi, contradictorii, pentru
a i se putea determina identitatea complexă”1. Semnificativ e faptul că Europa pare a fi greu
de definit atât din perspectiva unui european cât şi a unui străin. Văzută din Statele Unite, ea
poate căpăta imaginea unui Disneyland, înţesat de castele, biserici, conace, sate rustice,
restaurante tradiţionale, un produs al unei imagini superficiale. Pentru a-şi susţine afirmaţia
care reflectă o formă de ignoranţă larg răspândită, Edgar Morin evoca filmul lui René Claire
din 1935, Fantomă de vânzare, în care un magnat american îşi ridica un castel scoţian al
cărui şanţ cu apă era înlocuit de un canal cu gondole, pentru că, aşa credea el, acest fapt
conferea edificiului său „un aer european”. Locuitorii altor continente cu greu îşi pot
reconfigura viziunea bine înrădăcinată în mentalul colectiv a unei Europe agresive şi
dominatoare, în contrast cu principiul „rolului civilizator”, care reprezintă concepţia
europeanului despre menirea propriului continent2.
De multe ori, cel mai greu este să înţelegi Europa aflându-te în Europa. Cea mai
importantă piedică o reprezintă încă sentimentul de superioritate al europenilor, cu deosebire
occidentali, perpetuat şi astăzi într-o lume în care concurenţa economică devine tot mai
acerbă iar continentul european a pierdut supremaţia. La fel de dificil este să percepi Europa
din perspectiva unei naţiuni europene sau a unei regiuni continentale. Claritatea viziunii
franceze, de exemplu, poate fi distorsionată de o multitudine de imagini care oscilează între
replierea către naţionalismul şi „orgoliul cultural” caracteristic francez, ce plasează ţara în
fruntea Iluminismului şi a Raţiunii, şi necesitatea obiectivă de a accepta şi recunoaşte totuşi
calitatea de „vedetă economică” a Germaniei, devenită motorul dezvoltării Europei după Al
Doilea Război Mondial. Având de recuperat decalaje economice rezultate din trecutul
comunist, dar şi dintr-o moştenire istorică mai veche, ţările din Europa Centrală şi de Est
încearcă să se afirme pe scena europeană, acuzând Occidentul că le-a abandonat în mâinile
Moscovei după război, fapt care le-a modificat traiectoria istorică. Aceste state vor căuta să-
şi găsească un loc în Europa întregită, deziderat pe care îl consideră legitim în virtutea
istoriei comune şi a valorilor culturale pe care le împărtăşesc cu statele care nu au aparţinut
blocului comunist, în cadrul spaţiul comun european. Europa nu trebuie idealizată, dar,
totodată, nu considerăm necesară raportarea exclusivă la nenorocirile pe care le-a produs
lumii. Nu ne putem mărgini să reţinem numai momentele tragice ale istoriei unei Europe
cuceritoare3. Edgar Morin vedea în Europa un Complex, care adună laolaltă „cele mai mari
diversităţi fără a le amesteca şi de a asocia contrariile în mod inseparabil”. Aşadar, un
demers analitic trebuie să cuprindă multitudinea de istorii politice, economice, religioase,
sociale sau culturale care s-au intersectat solidar şi conflictual în acelaşi timp4.
Moştenirea trecutului a definit şi îmbogăţit Europa, în unitatea şi diversitatea sa. În
context, poate fi formulată o întrebare legitimă: există o cultură europeană deasupra
particularităţilor culturale locale? Este neîndoios că discuţia rămâne deschisă şi se vor găsi
partizani ai ideii şi contestatari. Diversitatea culturală a Europei reprezintă bogăţia şi
1
Edgar Morin, Gândind Europa, Iaşi, Institutul European, 2007, p. 39.
2
Ibidem, p. 26
3
Ibidem.
4
Ibidem, p. 27.
4
slăbiciunea sa, dar a face apel la noţiunea de cultură europeană, raportat la alte arii culturale,
constiuie „un factor de legitimare a construcţiei europene”5.
Referindu-se la diversitatea şi convergenţa europenilor, Jacques Le Goff evoca imaginea
unei familii: „Există un aer de asemănare între membrii unei familii în general, dar fiecare
membru posedă, de asemenea, propria lui personalitate, o aparenţă fizică, dar mai ales un
caracter, un comportament diferite”6. Le Goff observa că „civilizaţia europeană comună”
cuprinde atât elemente materiale cât şi culturale împărtăşite. O serie întreagă de cuvinte,
multe dintre ele de origine latină, pot fi întâlnite în majoritatea limbilor europene, iar marile
complexe artistice, precum arta romană, gotică sau barocă, se regăsesc pe întregul continent
european. Însă mai presus de toate, civilizaţia europeană are la bază un spirit comun,
caracterizat printr-o manieră specifică de gândire şi comportamnet, precum şi prin conştiinţa
apartenenţei la o comunitate culturală comună: „Acesta este sentimentul, pe care îl trăiesc
europenii, îndeosebi cei cultivaţi, din cele mai vechi timpuri, că există o conştiinţă
europeană”7.
Fernand Braudel a spus-o răspicat: „Europa înseamnă diversitate”, identificând „patru
grupuri europene”, având legături între ele şi raportându-se la mările înconjurătoare: istmul
rusesc, orientat către Marea Neagră sau Marea Caspică; istmul polonez, întins din Balcani
până la Danzig; istmul german; istmul francez, dintre Rouen şi Marsilia8. Pe de altă parte,
Dominique Venner preferă să identifice elemente de unitate: „De la arta rupestră specifică
întregii Europe încă de acum 30.000 de ani, de la pietrele ridicate şi marile poeme
fondatoare – cele ale elenilor, ale germanilor sau ale celţilor – nu există nici măcar o singură
creaţie colectivă care, trăită fiind de unul dintre popoarele fostului spaţiu carolingian, să nu
fi fost trăită la fel de toţi ceilalţi. Orice mare mişcare născută într-una din ţările Europei şi-a
găsit imediat echivalentul la popoarele înrudite şi nicăieri altundeva. Prin aceasta se măsoară
o comunitate de cultură şi de tradiţie care nu poate fi dezminţită de conflictele inter-etnice.
Poemele epice, cavalerismul, lámour courtois, libertăţile feudale, cruciadele, apariţia
oraşelor, revoluţia gotică, Renaşterea, Reforma şi opusul ei, expansiunea în afara graniţelor,
naşterea statelor naţionale, barocul profan şi religios, polifonia muzicală, Luminile,
Romantismul, universul faustian al tehnicii sau deşteptarea naţionalităţilor... În ciuda unor
istorii adesea diferite, slavii din Rusia şi balcanicii participă şi ei la această europenitate”9.
Căutând originea Europei, nu vom găsi „un principiu fondator original”, din moment ce
la începuturile sale nu deţinea nimic al său, iar în prezent nu cuprinde nimic exclusiv.
Noţiunea de Europa poate fi descifrată numai în virtutea unei „complexităţi multiple”. Din
perspectivă geografică şi istorică, Europa reprezintă o noţine geografică având frontiere
neclare şi instabile cu Asia şi o noţiune istorică a cărei semnificaţie a oscilat în timp.
Termenul are un caracter schimbător, prinzând contur treptat după dispariţia Imperiului
Roman. În mod paradoxal, Europa îşi păstrează unitatea doar prin caracterul său multiplu. S-
a creat o unitate „plurală şi contradictorie”, ca rezultat al interferenţelor diverse dintre
popoare şi culturi. Europa este rezultatul unui „haos al genezei”, fiind un teritoriu al
diviziunilor şi conflictelor până în secolul XX, care au dus, paradoxal, la crearea şi
perpetuarea sa10.
În economia acestei lucrări - care nu îşi propune să reprezinte o istorie evenimenţială a
Europei - cronologia a fost urmărită, în mod voit, numai în linii mari, accentul fiind pus pe
evoluţiile socio-culturale, economice şi politice cu implicaţii fundamentale şi de lungă
5
François Roth, Inventarea Europei: de la Europa lui Jean Monnet la Uniunea Europeană, Iaşi, Institutul
European, 2007, p. 21.
6
V. Jacques Le Goff, Europa explicată tinerilor, Bucureşti, Editura Cartier, 2008, p. 11.
7
Ibidem, p. 23.
8
V. Fernand Braudel, Mediterana şi lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea, vol. I, Bucureşti, Editura
Meridiane, 1985, p. 344 şi urm.
9
Dominique Venner, Istorie şi tradiţie la europeni, Bucureşti, Editura Lider, 2006, p. 7.
10
Edgar Morin, op. cit., p. 27.
5
durată asupra continentului. O astfel de analiză presupune identificarea modelelor culturale
şi a fenomenelor care au marcat fundamental progresul societăţii. Eşti ispitit să realizezi un
demers unificator, fără a ignora însă diferenţele regionale evidente existente în Europa,
analizând evoluţia centrelor de iradiere culturală şi deplasarea lor geografică în timp.
Departe de a se limita doar la a consemna faptele, istoria caută să elucideze cauzele.
Complexitatea abordării unei lucrări privitoare la cultura şi civilizaţia europeană din
perspectivă istorică şi nu numai, constă în multitudinea de factori, fenomene şi evenimente,
care merită studiate şi cântărite, apoi integrate într-o analiză mai largă, fiecare în funcţie de
importanţa lor. De-a lungul acestei cercetări care a presupus consultarea a numeroase lucrări
dintr-o bibliografie vastă, multitudinea opiniilor contradictorii şi divergente ale istoricilor,
ne-au făcut deseori să ne punem o întrebare neliniştitoare, evocată de Leopold von Ranke şi
reluată apoi de Neagu Djuvara, privitoare la capacitatea noastră de a identifica „ceea ce s-a
petrecut într-adevăr”11. Interpretarea şi stabilirea unei ierarhii a importanţei, reprezintă
marea provocare. În context, se impun mai multe întrebări: Care sunt fenomenele care au
marcat în mod fundamental evoluţia societăţii europene? Există fenomene „majore” şi
fenomene „minore” în progresul istoric, unele mai importante decât altele din perspectiva
analizei istorice? Unele ar trebui să fie atent studiate iar altele mai degrabă ignorate? Cum
stabilim această ierarhie?
Cercetarea şi înţelegerea răspunsului dat de europenii din epocile anterioare la
provocările unor realităţi diferite de cele ale prezentului şi aflarea explicaţiilor abordării unor
anumite căi politice, economice sau sociale în vederea modernizării societăţii, constituie
baza pentru înţelegerea fenomenelor care au loc astăzi şi mobilul pentru a face faţă noilor
provocări de mâine. Cuvintele reputatului istoric, profesor la Harvard University şi Harvard
Business School, Niall Ferguson, ni se par edificatoare în acest sens: „Fostul preşedinte al
universităţii la care predau mi-a spus odată că, pe când era student la Massachusetts Institute
of Technology, mama sa l-a implorat să urmeze cel puţin un curs de istorie. Ca un strălucit
economist ce era, tânărul i-a răspuns, mândru, că îl interesează mai mult viitorul decât
trecutul. Acum ştie că acea preferinţă este una iluzorie. Nu există un singur viitor, ci doar
viitoruri. Există mai multe interpretări ale istoriei, desigur niciuna definitivă – dar nu există
decât un trecut. Şi deşi trecutul a rămas în urmă, el este indispensabil, pentru două motive,
înţelegerii noastre cu privire la ceea ce trăim astăzi şi ce ne aşteaptă mâine şi mai departe.
Mai întâi, un motiv este că populaţia de astăzi a lumii reprezintă cam 7% din numărul
tuturor oamenilor care au trăit vreodată. Morţii sunt mult mai numeroşi decât cei vii, cam
paisprezece la unu, iar dacă ignorăm experienţa acumulată a unei majorităţi atât de
impresionante o facem pe riscul nostru. În al doilea rând, trecutul este cam singura noastră
sursă de încredere pentru cunoaşterea prezentului instabil şi anticiparea multiplelor viitoruri
posibile, dintre care doar unul va avea loc. Istoria nu este doar modul nostru de a studia
trecutul; ea este şi modul în care ne raportăm la timp”12.
Demersul nostru de a prezenta, într-o lucrare cu un caracter restrâns, evoluţia culturii şi
civilizaţiei europene, cu riscul de a ni se imputa specificul inevitabil schematic al
întreprinderii, a reprezentat, indiscutabil, o provocare. Problematica subiectului este foarte
vastă şi a necesitat o serie de selecţii, având, inevitabil, un caracter personal, rezultând o
foarte succintă evocare a principalelor elemente de cultură şi civilizaţie care au marcat
istoria continentului european. Intenţia noastră a fost ca subiectul să devină cât mai accesibil
posibil. Omisiunile ni le asumăm, sperând ca ele să nu fi împietat foarte mult asupra calităţii
lucrării. Pe lângă selecţia temelor, am realizat o selecţie riguroasă a autorilor, încercând să
valorificăm opiniile specialiştilor consacraţi, dar şi ale unor analişti mai puţin cunoscuţi, dar
având contribuţii însemnate.
11
Neagu Djuvara, Între Occident şi Orient: Ţările Române la începutul epocii moderne (1800 – 1848),
Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 12.
12
Niall Ferguson, Civilizaţia.Vestul şi Restul, Iaşi, Editura Polirom, 2011, p. 14.
6
I. CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE - SEMNIFICAŢII CONCEPTUALE
7
Ne-am fi dorit să definim cei doi termeni, cultură şi civilizaţie, într-un mod cât mai
simplu şi clar. Însă, din perspectiva vocabularului ştiinţelor umaniste, după cum observa
Fernand Braudel, „definiţiile categorice” sunt dificil de formulat, îmbrăcând forme diferite
în funcţie de autorii lor şi cunoscând o evoluţie continuă13. În vederea înţelegerii
semnificaţiilor contemporane ale conceptelor de cultură şi civilizaţie şi a definirii lor, este
necesară analiza genezei şi transformării acestora.
Pe bună dreptate, Peter Burke considera cultura „un concept supărător de divers în
definiţii”14. Cuvântul latin cultura, era utilizat de romani cu două sensuri, respectiv cultura
agrorum, care desemna valorificarea pământului şi cultura animi, cu sensul de valorizare a
sufletului. Către sfârşitul secolului al XIII-lea, acest cuvânt semnifica „un pământ
cultivat”15. La jumătatea secolului al XVI-lea, termenul de cultură, utilizat şi în sens figurat,
dobândea accepţiunea dezvoltării unei aptitudini, efortul depus pentru îmbunătăţirea sa16. În
timpul Renaşterii, termenul avea semnificaţia axiologică şi metaforică de „cultură înaltă”, a
dezvoltării spiritului17. Cuvântul a fost totuşi puţin utilizat cu acest înţeles figurat până în
secolul al XVIII-lea, deşi latina clasică a introdus utilizarea sa cu sens figurat.
Cărturarii Epocii Luminilor au reliefat distincţia dintre natură şi cultură. Pentru ei
cultura reprezenta o trăsătură a umanităţii, reunind totalitatea cunoştinţelor acumulate de
omenire în evoluţia sa istorică. În această accepţiune, aceasta includea „cunoştinţe, credinţe,
comportamente moştenite de la înaintaşi şi transmise urmaşilor”. Ca rezultat al unei evoluţii
semantice, cuvântul cultură a dobândit un înţeles modern în limba franceză abia în secolul al
XVIII-lea, fiind ulterior, după ce sensul său a suferit o serie de transformări, preluat şi în alte
limbi (engleză sau germană). Accepţiunea figurată este revalorizată din secolul al XVIII-lea,
când sensul său figurat este prezent în ediţia din anul 1718 a Dicţionarului Academiei
Franceze. În evoluţia semantică înregistrată în secolul al XVIII-lea, sensul său a început să
se refere strict la „educarea” spiritului, având loc totodată şi o translaţie de la „cultura”
pecepută ca procesul de instruire, la „cultura” ca stare (stare de spirit cultivată prin instruire,
starea individului care deţine cultură). Dicţionarul Academiei Franceze din 1789 supune
criticii „spiritul natural şi lipsit de cultură”, punând astfel în antiteză conceptele de „natură”
şi „cultură”. Oamenii de cultură iluminişti considerau cultura un element caracteristic
omului, reprezentând „suma cunoştinţelor acumulate şi transmise de omenire, luată ca un
tot, de-a lungul istoriei ei”18. Folosirea termenului cultură la singular în secolul al XVIII-lea
denotă „universalismul şi umanismul filosofilor: cultura este proprie Omului (cu majusculă)
dincolo de orice distincţie aplicată popoarelor sau claselor”. Cultura face parte integrantă din
ideologia Iluminismului, fiind pusă în legătură cu ideea de progres, perfecţionarea educaţiei,
perfectibilitatea omului19.
Romantismul secolului al XIX-lea aduce noi modificări ale înţelesului noţiunii de cultură,
care se deplasează de la universal către particular. Cultura dobândeşte sensul de
„configuraţie particulară, proprie unui grup rasial, religios, social”. În noua perspectivă,
culturile sunt autonome iar naţiunile deţin „un suflet, spirit naţional” (Volksgeist), concepţie
întâlnită la Herder, Hegel sau Humbold. Datorită impactului romantismului, se
13
Fernand Braudel, Gramatica civilizaţiilor, vol. I, Bucureşti, Editura Meridiane, 1994, p. 33.
14
Peter Burke, Istorie şi teorie socială, Bucureşti, Humanitas, 1999, p. 141.
15
V. Philippe Bénéton, Histoire de mots: culture et civilisation, Paris, Presses de la Fondation Nationale des
Sciences Politiques, 1975, pp. 29-30.
16
Denys Cuche, Noţiunea de cultură în ştiinţele sociale, Iaşi, Institutul European, 2003, p. 23.
17
Ecaterina Lung, Istoria culturală: origini, evoluţii, tendinţe, Editura Universităţii din Bucureşti, 2009, p. 13.
18
Denys Cuche, op. cit., p. 24.
19
Ibidem, p. 25.
8
individualizează şi ideea de cultură populară20. Punând accentul pe spiritul, „geniul” unui
popor, viziunea romantică germană a deschis drumul afirmării, în secolul XX, a concepţiilor
rasiste.
Termenul de cultură s-a îmbogăţit odată cu evoluţia antropologiei, mai ales după
jumătatea secolului al XIX-lea. L.H. Morgan, E.B. Taylor, J.G. Frazer, reafirmă
universalitatea culturii, care în viziunea lor cuprinde o serie de elemente caracteristice, care
îl disting pe om de celelalte fiinţe21. Dintre numeroasele sensuri ale culturii distingem un
înţeles tehnic, utilizat în antropologie şi desemnând încărcătura conceptuală a noţiunii şi un
sens axiologic, prin care se realizează o ierarhie valorică a produselor culturale şi cuprinde
numai „produsele înalte ale spiritului”. În lucrarea Culture: A critical review of concept and
definitions, apărută în 1952, A.L. Kroeber şi Clyde Kluckhohn, cuantificau peste 200 de
definiţii ale culturii22. Antropologii nu operează cu distincţia dintre cultură şi civilizaţie,
apreciind că civilizaţia aparţine domeniului vast al culturii23. Totodată, ei consideră că
domeniul culturii este strâns legat de condiţia umană, aflându-se în opoziţie cu natura24.
Fondatorul şcolii americane de antropologie Franz Boas (1858 – 1942), a deţinut o influenţă
decisivă în cadrul mişcării antropologice de la începutul secolului XX prin viziunea sa
particularist-istorică asupra culturii şi relativismul cultural. Boas insista asupra pluralităţii
culturilor, preferând utilizarea termenului la plural (culturi) în defavoarea singularului
cultură, considerând că orice cultură are un specific şi de aceea are nevoie de protecţie.
Viziunea sa liberală s-a aflat în opoziţie cu ideologiile rasiste care proclamau superioritatea
unor culturi în raport cu altele. Sub influenţa lui Boas, apare curentul culturalist, reprezentat
de Ralph Linton (1893 – 1953), Ruth Benedict (1887 – 1948), Margaret Mead (1901 –
1978)25. Din perspectiva antropologiei şi istoriei culturale, definiţia culturii nu poate fi una
axiologică: „Prin cultură nu se înţelege doar etajul superior al creaţiilor spiritului uman, ci
totalitatea creaţiilor umane înzestrate cu sens şi semnificaţie”26.
În viziunea lui Oswald Spengler, Kultur „desemnează ansamblul unei civilizaţii
considerate în desfăşurarea sa istorică”, iar Zivilisation reprezintă „scleroza acelei culturi în
stadiul său ultim de îmbătrânire şi degenerare”27. Pentru Spengler, toate culturile urmează
etapele evoluţiei umane: copilărie, tinereţe, maturitate şi bătrâneţe, după care urmează
ultimul stadiu, cel al civilizaţiei, ce reprezintă moartea unei culturi28. Pe de altă parte, pentru
Simion Mehedinţi, cultura reprezintă „suma tuturor creaţiilor sufleteşti (intelectuale, etice şi
estetice) care înlesnesc individului adaptarea la mediul social”, iar civilizaţia constituie
„suma tuturor descoperirilor tehnice, care au înlesnit omului adaptarea sa la mediul fizic”.
Raportul dintre cele două este de interdependenţă. Simion Mehedinţi afirmă: „Amândouă
aspectele acestea (cultura şi civilizaţia, n.n.) sunt inseparabile şi simultane, nu succesive,
cum pretinde morfologia istorică a lui Spengler”29.
Impactul avut de gândirea lui Arnold Toynbee, a făcut loc unor noi definiţii. Astfel,
potrivit acestor interpretări, civilizaţia cuprinde „cele mai mari ansambluri de cultură
superioară”, iar cultura reprezintă orice societate organizată, care îşi asumă propria
identitate. Conform acestei interpretări, cultura cuprinde „ansamblul tehnicilor, moravurilor,
instituţiilor, credinţelor, artelor şi a altor creaţii spirituale ale unui anumit grup etnic”.
20
Ecaterina Lung, op. cit., p. 14.
21
Ibidem, p. 15.
22
Ibidem, p. 19.
23
Ibidem, p. 15.
24
J. Galaty, J. Leavitt, Dictionaire de l'ethnologie et de l'anthropologie, dir. Pierre Bonte, Michel Izard, Paris,
PUF, 2004, p. 190.
25
Ecaterina Lung,, op. cit., pp. 16-17.
26
Ibidem, p. 26.
27
Neagu Djuvara, Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor, Ediţia a III-a revăzută şi
adăugită, Bucureşti, Humanitas, 2006, p. 14.
28
Oswald Spengler, Declinul Occidentului, Craiova, Editura Beladi, 1996, pp. 157 – 159.
29
S. Mehedinţi, Civilizaţie şi cultură, Iaşi, Editura Junimea, 1986, p. 144-145.
9
Această definiţe cuprinde atât aşa-numitele „culturi majore” (Hochkultur), cum ar fi culturile
franceze, germane sau engleze, dar şi culturile eschimoşilor sau a aborigenilor din Australia.
Civilizaţia desemnează „marile ansambluri” care au o evoluţie pe o anumită perioadă de
timp şi trăsături comune, spre exemplu, civilizaţia egipteană, chineză sau greco-romană30.
În anii 1850, a apărut în Germania adjectivul cultural, a cărei semnificaţie îl face să fie
mai uşor de utilizat, desemnând totalitatea sensurilor incluzând atât civilizaţia cât şi cultura.
Din această perspectivă o civilizaţie (sau o cultură) presupune „un ansamblu de bunuri
culturale, a cărui <<locuire>> geografică este o arie culturală, că împrumuturile de la o
civilizaţie la alta sunt împrumuturi sau transferurui culturale, acestea din urmă fiind atât
materiale cât şi spirituale”31.
Cuvântului civilizaţie îşi are originea în Franţa secolului XVIII-lea, rezultând din
cuvintele „civilizat” şi „a civiliza”, utilizate destul de des încă din secolul al XVI-lea. În
jurul anului 1732, cuvântul „civilizaţie” aparţinea domeniului jurisprudenţei şi semnifica
hotărârea prin care un proces penal dobândea un caracter civil. Până atunci, adjectivul
civilisé (civilizat) nu avea un substantiv corespondent32. Verbul civiliser, existent deja de la
finele secolului al XVI-lea, deţinea un dublu înţeles: primul ţinea de domeniul ştinţelor
juridice (civiliser un procès, cu semnificaţia juridică pe care am arătat-o mai sus), al doilea
însemna acţiunea în sine de civilizare, respectiv demersul de a-i urbaniza şi rafina pe
sălbatici, barbari sau pe cei lipsiţi de educaţie33. Termenul de civilizaţie a fost utilizat abia în
veacul al XVIII-lea şi atunci destul de rar; dacă îl întâlnim totuşi, apare numai la forma de
singular şi doar din a doua jumătate a secolului. Marea Enciclopedie redactată sub direcţia
lui dÁlembert şi Diderot nu l-a consemnat34. Conceptul de civilizaţie, în înţelesul pe care i-l
acordăm astăzi, a fost utilizat se pare, pentru prima dată, în 1752 de către economistul Anne-
Robert-Jacques Turgot, fiind reluat într-un text tipărit în 1756, de Victor Riqueti, marchiz de
Mirabeau în lucrarea LÁmi des Hommes ou Traité de la population35. Identificând
civilizaţia cu „sporirea avuţiei” şi rafinarea „moravurilor”, marchizul de Mirabeau distingea,
în acelaşi timp, „falsa civilizaţie”, cu referire la reformele lui Petru cel Mare în Rusia. Din
această perspectivă, civilizaţia se afla în opoziţie cu barbaria36.
Substantivul care a rezultat din verbul civiliser, respectiv civilisation, avea două sensuri:
pe de o parte însemna demersul de a civiliza, iar pe de altă parte desemna o societate care
depăşise stadiul barbariei. Sensul substantivului civilizaţie a îmbrăcat mult timp forma
stabilită în Secolul Luminilor, desemnând expresia perenităţii instituţiilor care întronează
ordinea şi armonia în interior şi fac cunoscut în lume spiritul european. Egocentrisul
societăţii occidentale din secolul al XVIII-lea se manifesta prin concepţia că lumea apuseană
a Europei a dobândit întâietatea în raport cu alte societăţi. Tema înapoierii Europei de Est a
fost abordată încă din secolul al XVIII-lea, cu referire, atât la aspectele economice, cât şi la
nivelul de civilizaţie apreciat ca inferior. Acest egocentrism pe care numeroase civilizaţii l-
au manifestat în raport cu altele socotite inferioare poate fi comparat până la un punct cu cel
întâlnit în perioada antică, grecii numindu-i barbari pe toţi cei care nu vorbeau limba greacă,
în timp ce romanii manifestau acelaşi gen de condescendenţă faţă de popoarele de la graniţa
Imperiului. China i-a privit pe europeni cu superioritate până în secolul al XIX-lea, când s-a
văzut dominată de aceştia. Egocentrismul afirmat de europeni în secolul al XVIII-lea avea
însă trăsături particulare, solicitând inventarea unui nou cuvânt care să-l reprezinte.
30
Neagu Djuvara, Civilizaţii şi tipare istorice…, ed. cit., p. 15.
31
Fernand Braudel, Gramatica civilizaţiilor, ed. cit., p. 37.
32
Ibidem, pp. 33- 34.
33
Neagu Djuvara, Civilizaţii şi tipare istorice..., ed. cit., p. 11.
34
Florence Braunstein, Istoria civilizaţiilor: de la origini până în secolul VII d.Hr., Bucureşti, Editura Lider,
[2002], p. 8.
35
Niall Ferguson, op. cit., p. 24.
36
Larry Wolf, Inventarea Europei de Est. Harta civilizaţiei în Epoca Luminilor, trad. Bianca Rizzoli,
Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 30.
10
Dezvoltarea remarcabilă a ştiinţelor a dus la apariţia concepţiei că umanitatea se află într-un
proces de progres continuu, în fruntea căruia se situa Occidentul, aflat la debutul marii
acţiuni de impunere a dominaţiei sale mondiale. Noul termen desemna totodată un mod de
viaţă specific: „a te civiliza însemna a adopta un mod de viaţă occidental”. Iluminiştii
apreciau că, deşi în cadrul acestui proces, aflat în desfăşurare, unele popoare le-au devansat
pe altele, putând fi considerate „civilizate” (cazul francez), şi popoarele apreciate ca
„sălbatice” deţin toate calităţile care să le permită să progreseze, iar popoarele mai avansate
au misiunea de a le sprijini în acest demers. Denys Cuche consideră că utilizarea celor doi
termeni, cu noile lor semnificaţii în secolul al XVIII-lea, reprezintă expresia unei viziuni mai
largi, de desacralizare a istoriei: „Ideile optimiste legate de progres care fac parte din
noţiunile de <<cultură>> şi <<civilizaţie>> pot fi considerate drept o formă de surogat al
speranţei religioase”37.
În momentul apariţiei sale, cuvântul civilizaţie a avut un sens monist, respectiv civilizaţia
era una singură şi reprezenta o caracteristică a Europei Occidentale şi mai ales a câtorva
state ale acestui areal. Ideea unor civilizaţii multiple a apărut la sfârşitul secolului al XVIII-
lea şi la începutul celui următor. Dacă în acea perioadă utilizarea cuvântului cu sensul său
pluralist reprezenta excepţia, în prezent acesta este dominant38. Fernand Braudel consideră,
pe de altă parte, că dacă „toate civilizaţiile lumii ajung, într-un răstimp mai lung sau mai
scurt, să-şi uniformizeze tehnicile uzuale şi, prin aceste tehnici, unele dintre modurile lor de
viaţă, nu este mai puţin adevărat că, pentru multă vreme de aici înainte, ne vom găsi în cele
din urmă în faţa unor civilizaţii foarte diferenţiate. Pentru multă vreme încă, cuvântul
civilizaţie va avea singular şi plural”39.
Însă, termenul şi-a păstrat caracterul ambiguu. Unii istorici desemnează cu titulatura de
civilizaţii marile complexe create de omenire de-a lungul istoriei, precum civilizaţia greacă
sau civilizaţia chineză, alţi autori preferă să utilizeze termenul şi pentru a desemna orice
societate umană care se caracterizează prin omogenitate şi se distinge prin elemente
particulare în raport cu alte grupuri. Dacă la începutul utilizării sale, termenul desemna un
nivel de dezvoltare superior înregistrat de o societate în evoluţia sa, la începutul secolului al
XIX-lea Wilhelm von Humbold îl utiliza cu sensul său etnologic, considerând că trăsăturile
specifice ale unei colectivităţi, prin care aceasta se diferenţiază de celelalte, rezidă în „limbă,
instituţii, obiceiuri, tehnici, crediţe, moduri de gândire, care, solidare unele cu altele,
constituie o unitate sui-generis”. Wilhelm von Humboldt a introdus distincţia de nuanţă
dintre civilizaţie şi cultură, demers preluat şi dezvoltat apoi de autorii germani40.
Din Franţa, cuvântul civilizaţie s-a răspândit în întreaga Europă. Îl întâlnim în Anglia
anului 1772, fiind tot mai utilizat sub forma civilization, în defavoarea precedentului
îndelung folosit civility (politeţe). Câştigă teren şi în Germania, sub forma Zivilisation, unde
întâlneşte mai vechiul Bildung (cultură). De altfel, peste tot în Europa termenul civilizaţie
este însoţit de cel de cultură, care devine „dublura civilizaţiei”, sensurile celor două cuvinte
confundându-se. În 1830, la Universitatea din Berlin, Hegel utiliza ambele noţiuni cu acelaşi
sens, considerându-le sinonime. Termenul civilizaţie era, la început, sinonim cu termenul
Kultur din limba germană. Necesitatea operării unei distincţii a apărut ulterior41.
Ajuns din Franţa în Germania, civilizaţia a tins să se diferenţieze de noţiunea de cultură.
Pentru Wilhelm von Humboldt, termenul de Kultur desemna „un grad superior de
rafinament ce s-ar manifesta în artă şi ştiinţă”. Autorii germani opereză pe scară largă cu
distincţia între cultură şi civilizaţie. Această distincţie nu a reuşit să se impună însă în Franţa
sau ţările anglo-saxone, unde cei doi termeni continuă să fie utilizaţi în mod alternativ42.
37
38
39
Fernand Braudel, Gramatica civilizaţiilor, vol. I, ed. cit., p. 39.
40
Neagu Djuvara, Civilizaţii şi tipare istorice…, ed. cit., pp. 13-14.
41
Fernand Braudel, Gramatica civilizaţiilor, vol. I, ed. cit., p. 35.
42
Neagu Djuvara, Civilizaţii şi tipare istorice…, ed. cit., pp. 14-15.
11
Cuvântul Kultur, având înţeles figurat, a pătruns în limba germană în secolul al XVIII-
lea, provenind din limba franceză şi reproducând în totalitate termenul francez43. Acest
împrumut se explică prin marele prestigiu de care se bucura limba franceză în mediile
aristocrtaice germane. Însă, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Kultur va cunoaşte
în spaţiul german o evoluţie diferită, căpătând un înţeles particular şi devenind un termen
extrem de utilizat, spre deosebire de Franţa unde termenul de civilizaţie, cu un înţeles
generos şi cuprinzător, era preferat de oamenii de litere, în detrimentul celui de cultură.
Norbert Elias consideră că preferinţa pentru utilizarea cuvântului cultură în detrimentul celui
de civilizaţie se datorează îmbrăţişării acestuia de către intelectualitatea burgheză, care l-a
utilizat ca o formă de opoziţie faţă de aristocraţie. În contrast cu situaţia din Franţa, în lumea
germană legăturile dintre burghezie şi aristocraţie erau nesemnificative. Nobilimea prefera
să trăiască izolată de restul populaţiei, monopolizând şi accesul la viaţa politică. În aceste
condiţii, intelectualii germani au introdus opoziţia dintre cultură şi civilizaţie, prima reunind,
în viziunea lor, valorile „spirituale”, întemeiate pe ştiinţă, artă, filosofie, religie, considerate
a fi valori autentice, iar cea de-a doua cuprinzând doar un „rafinament de suprafaţă”, fără
consistenţă valorică44. Întrucât unitatea naţională a Germaniei nu era înfăptuită,
intelectualitatea germană şi-a asumat misiunea realizării unităţii culturale. După Elias,
sentimenul de inferioritate nutrit de păturile de mijloc, conştiente de rolul lor nesemnificativ
pe plan politic, dar şi de slăbiciunea naţiunii germane, fragmentată în numeroase state, a dus
la creşterea interesului pentru punerea în valoare a culturii naţionale. Ca urmare, din secolul
al XIX-lea, termenul german Kultur va contribui la întărirea diferenţelor naţionale, devenind
o noţiune „particularistă” şi „naţionalistă”, aflată în opoziţie cu cea „universalistă” franceză
de civilizaţie45. De altfel, în 1774, Johann Gottfried Herder era de părere că, datorită
„geniului naţional” deţinut de fiecare popor în parte (Volksgeist), culturile se caracterizează
prin diversitate şi reprezintă forma de manifestare a specificului naţional. În viziunea
germană, termenul de cultură a fost tot mai mult asociat cu termenul de „naţiune”, naţiunea
culturală fiind anterioară şi determinând naţiunea politică. Cultura constituia patrimoniul
naţional, reunind produse ale domeniilor artistic, intelectual şi moral. Între aceste realizări şi
cele tehnice exista o distincţie clară, oamenii de cultură romantici germani ai secolului al
XIX-lea punând în antiteză conceptul de cultură, văzut ca „sufletul profund al unui popor”,
celui de civilizaţie, ca manifestare a progresului material rezultat din evoluţia economică şi
tehnică46. În secolul al XIX-lea, noţiunea franceză de cultură dobândeşte şi o dimensiune
colectivă, pe lângă cea referitoare la perfecţionarea intelectuală individuală. În viziunea
franceză, termenii cultură şi civilizaţie sunt consideraţi ca fiind foarte apropiaţi ca
semnificaţie şi unul poate să îl înlocuiască pe celălalt. Întocmai ca în secolul al XVIII-lea,
gândirea universalistă franceză se manifestă şi în secolul următor, sensul colectiv al
cuvântului cultură desemnând „cultura umanităţii”, dincolo de diferenţele existente între
culturile naţionale47. Intelectualii francezi nu acceptă opoziţia, mult invocată de germani,
între cultură şi civilizaţie. În secolul XX, adversitatea dintre naţionalismele francez şi
german şi-a găsit expresia cea mai distructivă în timpul Primului Război Mondial,
confruntarea purtându-se şi pe plan ideologic. Germanii afirmau că „apără cultura”, în timp
ce francezii considerau că sunt „campionii civilizaţiei”48.
După Braudel, definirea civilizaţiei cuprinde concomitent două paliere: valori morale şi
valori materiale49. Mulţi analişti consideră însă că termenul de cultură „se încarcă cu
demnitatea spiritualului” iar civilizaţia „cu trivialitatea materialului”. Cultura cuprinde
43
Denys Cuche, op.cit., p. 26.
44
Ibidem, p. 27.
45
Philippe Bénéton, op. cit., p. 92.
46
V. Louis Dumont, L'Idéologie allemande: France – Allemagne et retour, Paris, Gallimard, 1991.
47
Denys Cuche, op.cit., p. 30.
48
Ibidem, p. 31.
49
Fernand Braudel, Gramatica civilizaţiilor…, ed. cit., p. 35.
12
creaţiile spirituale, proprii domeniilor filosofiei, literaturii, ştiinţei teoretice, în timp ce
civilizaţia desemnează acumulările materiale, respectiv realizarea de diverse tehnologii,
unelte, construcţii. Nu există însă un consens asupra acestor interpretări, care diferă în
funcţie de ţară, epoci sau analişti. Unii autori afirmă că, deşi cele două cuvinte au înţelesuri
asemănătoare, nu sunt sinonime, cultura referindu-se la progresele înregistrate de individ, în
timp ce civilizaţia cuprinde progresele colectivităţii. Cuvântul a realizat translaţia de la
înţelesul de „rafinare a manierelor”, la cel de „proces prin care omenirea iese din ignoranţă
şi iraţionalitate”. Acest înţeles al noţiunii de civilizaţie, provenind de la pătura burgheziei
franceze cultivate şi influente în plan politic, era rezultatul unei noi concepţii în privinţa
guvernării societăţii, axată pe necesitatea promovării raţiunii şi cunoştinţelor. În noua
concepţie, care reprezenta o viziune progresistă asupra istoriei, civilizaţia reprezenta „un
proces de îmbunătăţire a instituţiilor, a legislaţiei şi a educaţiei”50. În Germania, întâietatea
va fi acordată culturii (Kultur), în detrimentul civilizaţiei. A. Tönnies (1922) şi Alfred
Weber (1935) sunt de părere că noţiunea de civilizaţie reprezintă „un ansamblu de
cunoştinţe tehnice şi practice, un ansamblu de mijloace folosite pentru a acţiona asupra
naturii”, în timp ce cultura reuneşte „principiile normative, valorile, idealurile, într-un
cuvânt: spiritul”51.
În celebra sa lucrare Procesul civilizării, apărută în 1939, Norbert Elias afirma:
„Conceptul de <<civilizaţie>> se referă la aspecte foarte diferite: nivelul tehnicii, felul
manierelor, dezvoltarea cunoaşterii ştiinţifice, idei religioase şi obiceiuri. Se poate referi la
uzanţele de locuit sau la convieţuirea bărbatului cu femeia, la formele de pedepse judiciare
sau la prepararea mâncării; dacă privim cu atenţie, nu există mai nimic să nu se poată
petrece într-o formă <<civilizată>> sau <<necivilizată>>; iată de ce de fiecare dată pare
destul de dificilă sintetizarea în câteva cuvinte a ceea ce poate fi desemnat prin
<<civilizaţie>>”52. Edgar Morin aprecia că civilizaţia reprezintă totalitatea realizărilor
dobândite şi transmise mai departe, aşadar moştenirea transmisă urmaşilor53, în timp ce
Lucien Febvre considera că termenul de civilizaţie are două accepţiuni: una ierarhizează
societăţile şi, prin urmare, are un caracter discriminatoriu, iar cealaltă, cu valoare ştiinţifică,
refuză orice fel de ierarhizări, fiecare colectivitate umană deţinând civilizaţia sa54. Prima
plasează civilizaţia în opoziţie cu „natura” şi „barbaria”, a doua, mai cuprinzătoare,
desemnează un complex de procedee tehnice, credinţe, activităţi intelectuale, artistice,
organizarea politică şi socială înregistrate la nivelul unui popor55.
Dintre numeroasele interpretări care au vizat conceptele de cultură şi civilizaţie, vom
consemna câteva elemente esenţiale. Ce ar rezulta dacă am extrage esenţa din această
multitudine de păreri pentru a contura definiţiile celor doi termeni? Ce este cultura? Dintre
nenumăratele definiţii care i-au fost atribuite culturii, distingem o serie de trăsături
definitorii. Aparţin de domeniul culturii: totalitatea creaţiilor umane, mai ales „al celor cu
caracter spiritual”; „comportamenul învăţat”; „aspectele creaţiei umane cărora li se conferă o
semnificaţie”56. Reprezintă creaţiile valorice realizate de omenire, care aparţin domeniilor
ştiinţei, filosofiei, istoriei, literaturii, arhitecturii57. Antropologia culturală, prin
reprezentanţii săi cu vederei diferite, afirmă, pe de o parte, universalismul culturii, care
diferenţiază omenirea de animalitate, iar pe de altă parte suţine pluralitatea culturii, fiecare
50
51
Fernand Braudel, Gramatica civilizaţiilor…, ed. cit., p. 36.
52
Norbert Elias, Procesul civilizării: cercetări sociogenetice şi psihogenetice, vol. I, Iaşi, Editura Polirom,
2002, p. 49.
53
54
Ioan Biriş, Sociologia civilizaţiilor: o abordare metodologică, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2000, p. 26.
55
Florence Braunstein, op. cit., p. 8.
56
Ecaterina Lung, op. cit., p. 25.
57
Angela Banciu, Cultură şi civilizaţie europeană: repere de analiză istorică pentru înţelegerea evoluţiei lumii
europene, Bucureşti, 1999, p. 9.
13
cultură având importanţa sa, indiferent de specificul său şi, ca urmare, având nevoie de
protecţie. Din perspectiva antropologiei culturale, civilizaţia se integrează domeniului mai
extins al culturii. Filosofii şi istoricii germani consideră cultura superioară civilizaţiei, ea
reprezentând sufletul unui popor, acel Volksgeist. Ce este civilizaţia? De asemenea,
contabilizăm mai multe interpretări ale acestui cuvânt. Adjectivul civilizat poate desemna,
pe de o parte, atingerea unui nivel de civilizaţie superior, reflectat într-un „standard de viaţă
ridicat”; pe de altă parte, poate desemna o persoană cu un mod de comportament „manierat,
politicos”58. Substantivul civilizaţie, utilizat la singular, desemnează creaţiile materiale şi
spirituale ale unei societăţi şi utilizarea lor pentru asigurarea confortului. Utilizat la plural
(civilizaţii), termenul face distincţia între nivelurile de dezvoltare ale diverselor societăţi,
individualizându-le. Deşi au apărut ca termeni diferiţi, distincţia dintre cele două cuvinte le-a
părut multora destul de neclară. De aceea, cele două noţiuni au putut fi folosite şi ca
sinonime (de altfel, mulţi autori folosindu-le alternativ), din această perspectivă, civilizaţia
reprezentând „cultura (materială sau spirituală)” a unei societăţi59.
II. ANTICHITATEA GREACĂ
58
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,
1999, p. 183.
59
Ibidem.
14
II.1. Civilizaţiile cretană şi miceniană
Antichitatea oferea o imagine discrepantă asupra nivelurilor de evoluţie la scara

continentului european. Sudul Europei reprezenta regiunea civilizată, iar nordul, prin
excelenţă, barbaria, Grecia şi insulele britanice aflându-se la cele două extreme. La distanţă
de două milenii, Marea Britanie lansa marea revoluţie industrială şi dădea tonul progresului.
Grecia în schimb, dominată de Imperiul Otoman, pierduse dinamismul de altădată60. Acest
tablou reprezintă o imagine răsturnată a istoriei europene. O evoluţie tulburătoare, dar care
face parte integrantă din istoria comună a Europei.
Grecia antică a constituit primul model cultural european, aflat la baza moştenirii istorice
comune. Utilizarea bronzului a debutat în spaţiul egeo-mediteranean în jurul anului 3200
î.Hr., afirmându-se o civilizaţie care a primit puternice influenţe orientale (cca 2800 – cca
1100 î.Hr.). Într-o primă perioadă (cca 2800 – cca 1400 î.Hr.), numită de istorici epoca
minoică, s-a dezvoltat aici „o civilizaţie de tip palaţial”, palatele constituind centrele politice
şi social-economice61. Insula Creta a reprezentat prima arie de civilizaţie a spaţiului
european. De altfel, civilizaţia greacă a beneficiat din plin de aportul cretan, asupra căruia
merită zăbovit din perspectiva contribuţiei culturale aduse Greciei continentale şi insulare.
Evoluţia Cretei, „primul leagăn al civilizaţiei europene”, a fost influenţată de existenţa unor
factori favorizanţi: dispunerea geografică privilegiată, favorabilă relaţiilor comerciale şi
schimburilor culturale, care îi oferea o largă deschidere spre Mediterana, Grecia
continentală, insulele din Marea Egee, Orientul Apropiat şi Egipt, dar şi solul fertil sau
zăcămintele de cupru62. Semnificative au fost influenţele provenite din Asia şi Africa. Din
mileniul al III-lea î.Hr., aici s-au clădit bazele unei civilizaţii strălucite care a ridicat palate şi
temple, a dezvoltat o societate complexă, a elaborat un sistem de scriere (numit Liniar A,
care nu a fost încă descifrat).
Civilizaţia minoică sau egeană, denumită uneori civilizaţia cretană (sau cretană
minoică) a fost multă vreme necunoscută europenilor, până când englezul Arthur Evans, la
începutul secolului al XX-lea, s-a decis să facă săpături arheologice sistematice pe insula
Creta despre care se credea că ascunde multe secrete. În anul 1900, el a descoperit palatul de
la Cnossos63. Evans a numit această civilizaţie minoică, inspirat fiind de numele
legendarului rege Minos, care în jurul anului 1500 î.Hr., prin intermediul unei flote
puternice, ar fi dominat întregul bazin al Mediteranei. Primii cercetătorii interesaţi de studiul
istoriei antichităţii greceşti, au preferat în general să ignore civilizaţia cretană. Fenomenul ni
se pare explicabil înainte de săpăturile întreprinse de Evans, dar, în mod surprinzător,
reticenţa s-a menţinut în continuare. Dacă Arnold Toynbee semnalează importanţa
civilizaţiei minoice64, Oswald Spengler preferă să o ignore, iar Philip Bagby o cataloghează
drept o civilizaţie secundară sau periferică. Noile cercetări istorice au demonstrat însă
importanţa deosebită a acesteia65.
Un mare avantaj al insulei l-a constituit lipsa migraţiilor care au devastat Grecia la
începutul mileniului al II-lea î.Hr., îndelungata viaţă paşnică favorizând constituirea unei
60
Lucian Boia, Occidentul: o interpretare istorică, Bucureşti, Humanitas, 2007, p. 29.
61
Cristian Olariu, Istoria Greciei antice, Bucureşti, Editura Credis, 2005, pp. 2-3; V. Niki Drosou-Panayotou,
Grecia antică: monumente atunci şi astăzi, Atena, Dim. Papadimas Reg't Co., 2008, p. 7.
62
Angela Banciu, op. cit., p. 26.
63
D. Brendan Nagle, The Ancient World. A Social and Cultural History, Second Edition, 1989, 1979 by
Prentice-Hall, Inc. A Division of Simon & Schuster EngleWood Cliffs, New Jersey, p. 79.
64
V. Arnold J. Toynbee, Studiu asupra istoriei, Sinteză a volumelor I – VI de D.C. Somervell, Bucureşti,
Humanitas, 1997, pp. 44 – 47.
65
15
civilizaţii prospere66. Spre anul 2000 î.Hr. în Creta au apărut primele palate, semn al
dezvoltării unor aşezări puternice mai ales în principalele centre urbane precum Cnossos,
Phaistos, Mallia şi Zakros67. Pe la 1700 î.Hr., palatele au fost distruse, din cauze rămase încă
neclare (fie datorită unui cutremur de pământ, fie a unei invazii având ca provenienţă Grecia
continentală). Dacă este să acceptăm ideea că o populaţie elenică a întreprins un atac
devastator asupra insulei, aceasta s-a retras după jaful întreprins, nedescoperindu-se nicio
urmă a sa în cadrul civilizaţiei cretane până la incursiunea aheană68. Palatele au fost
reconstruite, cu un şi mai mare gust artistic, deschizându-se epoca palatelor din a doua
perioadă (1700-1400 î.Hr.), atunci când a avut loc reconstrucţia oraşelor amintite, precum şi
ridicarea altora. Acum s-a înregistrat supremaţia Cnossos-ului, care a distrus Mallia şi l-a
obligat pe regele din Phaistos să i se supună. Deţinând întreaga putere, suveranul din
Cnossos va trece la unificarea întregii insule şi la construirea unei reţele de drumuri care să-i
favorizeze controlul. Existenţa unei regalităţi puternice este reliefată de aspectul
monumental al palatelor, un argument în plus constituindu-l şi faptul că, mai târziu, grecii au
preluat din cretană titlul de basileus, deşi indo-europenii dispuneau de un cuvânt pentru
această titulatură.
Monarhia cretană avea un caracter birocratic de inspiraţie orientală, puterea suveranilor
reflectându-se în existenţa unei adevărate thalassocraţii69 despre care a amintit Tucidide.
Flota cretană a monopolizat comerţul până în regiunea Cicladelor, unde se dezvoltase o altă
civilizaţie locală, civilizaţia cicladică, fapt ce a dus la crearea unui veritabil imperiu
maritim70. S-au dezvoltat relaţii comerciale atât cu zona Cicladelor, aflată sub control direct
cretan, dar şi cu Grecia continentală, Egiptul, Ciprul, Siria, Asia Mică. Economia a cunoscut
o puternică evoluţie în domeniile agriculturii, creşterii animalelor şi meşteşugurilor. Fiind
agricultori pricepuţi, cretanii cultivau grâu, orz, diferite legume uscate. Au acordat o atenţie
aparte culturii măslinului, viţei de vie, smochinului, curmalului sau gutuiului. Meşteşugurile
erau integrate într-o economie care nu avea exclusiv caracter agricol, descoperirile
arheologice aducând la lumină ateliere, dintre care unele ţineau de palat, iar altele erau
amplasate în oraşe, remarcându-se manufacturile de ceramică şi atelierele care produceau
obiecte de artă71.
În arhitectura cretană impresionează construcţia palatelor, cu deosebire al palatului din
Cnossos. În partea de vest a unei curţi spaţioase, cu o suprafaţă de 60 X 29 m, se găseau
sanctuarele şi sălile manifestărilor oficiale, printre care se remarca sala tronului. În cealaltă
extremă se aflau atelierele şi apartamentele reginei, palatul în ansamblu cuprinzând un
număr mare de camere şi coridoare, amplasate pe mai multe etaje. Evocăm, în context,
aprecierile unor istorici care consideră că legenda labirintului ar putea avea drept sursă de
inspiraţie tocmai arhitectura palatelor cretane şi, în special, a celui din Cnossos. În cadrul
construcţiei palatelor, atrag atenţia decoraţiunile interioare, caracterizate printr-un lux
accentuat şi un colorit superb. Întâlnim fresce care acoperă pereţii, realizate printr-o tehnică
specială: vopsele combinate cu apă şi clei, aşternute pe o tencuială de stuc umed, care oferă
impresia de dinamism şi viaţă. Se regăsesc aici şi artele minore, cretanii dovedindu-se artişti
pricepuţi în prelucrarea metalelor şi pietrelor preţioase72.
În privinţa religiei, în lipsa descifrării scrierii cretane, deţinem puţine informaţii. Se
presupune că era o religie optimistă, care-şi îndemna credincioşii să adopte o atitudine
66
Pierre Lévêque, Aventura greacă, vol. I, Bucureşti, Editura Meridiane, 1987, p. 38 şi urm.
67
D. Brendan Nagle, op. cit., p. 81.
68
Pierre Lévêque, op. cit., p. 40.
69
Supremaţie maritimă; termen provenit din alăturarea a două cuvinte greceşti: thalassa - mare şi kratos –
putere.
70
71
Jean-Claude Poursat, Grecia preclasică de la origini până la sfârşitul secolului VI. Istoria Greciei antice,
vol. I, Bucureşti, Editura Teora, 1995, p. 37.
72
Pierre Lévêque, op. cit., pp. 44-46.
16
pozitivă faţă de viaţă şi moarte deopotrivă. Cretanii credeau că lumea celor morţi se afla în
apropierea celei a zeilor. Despre viziunea asupra lumii de apoi nu ne putem hazarda în prea
multe precizări. Rămâne cunoscut faptul că, în concepţia greacă, pentru accederea pe
Câmpiile Elizee, era nevoie de judecata a doi cretani, Minos şi Radamante. Acest lăcaş al
celor aleşi, al celor fericiţi, era guvernat de o zeiţă cretană, Proserpina. Totodată, cultele de
mistere greceşti se pare că au origine cretană73.
Erupţia de proporţii a vulcanului de pe insula Thera, astăzi Santorini, (din jurul anilor
1470 - 1450 î.Hr.), a avut consecinţe considerabile asupra civilizaţiei minoice. Profitând de
instabilitatea creată, aheii (micenienii) invadează insula Creta, invazie pe care istoricii au
pus-o în legătură cu incendiul de amploare care a afectat oraşul Cnossos în jurul anului 1380
î.Hr. Din această perioadă a fost semnalată la Cnossos prezenţa unei dinastii vorbitoare de
proto-greacă, în timp ce reprezentanţii civilizaţiei minoice nu erau indo-europeni şi nu
vorbeau limba greacă74.
Perioada care a succedat epocii minoice a fost numită de specialişti miceniană (cca 1600
– cca 1100; atingând apogeul între cca 1400 – cca 1150 î.Hr.), după numele centrului său
reprezentativ, Micene, situat în Peloponez75. Triburile aheilor, populaţie de origine elenică,
creatori, alături de ionieni şi eolieni, ai primei civilizaţii greceşti continentale, civilizaţia
miceniană, au ajuns în partea răsăriteană a bazinului mediteranean din secolul al XV-lea,
intrând în contact cu popoarele din insulele Mării Egee, posesoare a unei civilizaţii
superioare, pe care le-au învins şi a căror influenţă culturală au primit-o ulterior76.
Comparativ cu epoca minoică, perioada miceniană este mult mai bine reprezentată în
izvoarele istorice. Excavaţiile realizate în siturile miceniene au scos la iveală o cultură
influenţată de cultura minoică, dar totuşi diferită de aceasta. După invadarea şi supunerea
Cretei, insula avea să facă parte din lumea miceniană77.
Deschizătorul de drumuri a fost germanul Heinrich Schliemann, începând din 1874.
Urmând firul legendei, el descoperise anterior Troia, iar săpăturile efectuate în Grecia au
scos la iveală „Micene cea bogată în aur”. Aşa cum spera şi Schliemann, în urma altor
săpături arheologice au fost aduse la lumină elemente de civilizaţie remarcabilă în Beoţia şi
Tirint78. Alte descoperiri au avut loc în secolul următor lângă Corint, în Mesenia, Laconia
sau Ithaca. Printre aceste aşezări au fost descoperite tăbliţe conţinând o scriere nouă, care a
primit titulatura de Linear B, scrierea cretană fiind adaptată la limba greacă. Odată cu
descoperirea acesteia, istoricii au stabilit începuturile limbii greceşti în veacul al XV-lea
î.Hr. În descifrarea sa un rol major l-au avut istoricii Michael Ventris şi John Chadwick, care
au propus în 1953 o primă variantă de traducere79. Desigur, studiile au mers apoi mai
departe, dar şi în prezent există unele dificultăţi de interpretare sau lectură a acestor texte.
Ele rămân totuşi principalele surse istorice referitoare la epoca miceniană, cu o importanţă
documentară deosebită. Făcând parte din familia limbilor indo-europene, limba greacă are o
vechime de 3.500 de ani, cunoscând modificări permanente. Dincolo de diferenţele de
dialect, grecii au fost întotdeauna uniţi printr-o comunitate de limbă şi identitate comună, în
lipsa unei unităţi politice. Aveau conştiinţa faptului că erau cu toţii greci şi de aceea îi
numeau pe străini „barbari”, termenul neavând într-o primă fază o coloratură peiorativă, ci
73
Ibidem, p. 50-52.
74
Cristian Olariu, op. cit., p. 14.
75
Niki Drosou-Panayotou, op. cit., p. 7.
76
Victor Ehrenberg, From Solon to Socrates. Greek History and Civilization during the sixth and fifth
centuries B.C., London, Methuen & Co Ltd, 1968, p. 3.
77
Albert M. Craig, William A. Graham, Donald Kagan, Steven Ozment, Frank M. Turner, The Heritage of
World Civilizations, Second Edition, New York, Macmillan Publishing Company, 1990, pp. 76-77.
78
Shepard B. Clough, Nina G. Garsoian, David L. Hicks, A History of the Western World. Ancient and
Medieval, Second Edition, D. C. Heath and Company, A Division of Raytheon Education Company,
Lexington, Massachusetts, 1969, p. 74.
79
Zoe Petre, Civilizaţia greacă şi originile democraţiei: I. Premize istorice, Bucureşti, Editura Erasmus, 1993,
p. 33.
17
desemnându-i pe străini. În epoca elenistică şi romană s-a impus aşa-numita koiné, o limbă
comună dezvoltată începând cu veacul al IV-lea î.Hr. din dialectul attic (cel din regiunea
Atenei), vorbită pe o arie largă şi din care a evoluat limba greacă modernă80.
Scrierea linearului B prezentă pe tăbliţe, dar şi mărturia lăsată posterităţii de poetul
legendar Homer, oferă perspective destul de clare asupra organizării sociale. Era vorba
despre o societate strict ierarhizată, la conducere aflându-se regele (wa-na-ka), secondat de
un comandant suprem (la-wa-ge-tas)81. Urmau pe scara ierarhică înalţii dregători, atât laici
cât şi ecleziastici, componenţi ai clasei privilegiate. După ei se afla damos-ul (poporul),
membrii acestuia practicând diferite profesii, de la cele de medic sau crainic până la
îndeletniciri mult mai răspândite precum cele de brutar, fierar, dulgher, olar, ţesător 82. Exista
apoi categoria ţăranilor, mai puţin prezentă în documentele scrise, iar ultima treaptă a
societăţii era rezervată sclavilor, care puteau fi în proprietatea regelui, a marilor dregători
sau a unor particulari.
Analizând poemele homerice am fi tentaţi să credem că viaţa suveranilor era ocupată
exclusiv de vânătoare, campanii de pradă şi expediţii la mari distanţe. Ar fi o imagine falsă.
Existenţa lor se derula în mijlocul unei societăţi care a imitat-o în cea mai mare parte pe cea
cretană. Aveau loc festivităţi grandioase, marcate de prezenţa aezilor, care cântau versuri
epice. Întâlnim o civilizaţie de un mare rafinament spiritual, în special în Argolida, care
contrasta în mod vizibil cu latura militară brutală a obiceiurilor. Epopeile lui Homer, Iliada
şi Odiseea, redau o serie de evenimente petrecute spre sfârşitul perioadei miceniene. Până la
un punct, conţin mărturii istorice veridice, dar textele trebuie totuşi analizate cu prudenţă 83.
În primul rând datorită caracterului lor echivoc, rezultat din faptul că au fost redactate într-o
perioadă îndelungată, care nu a cuprins numai epoca miceniană. Fără îndoială, unele
fragmente din aceste texte pot fi socotite ca datând din perioada miceniană, dar tradiţia orală
următoare a produs numeroase „denaturări şi adaosuri”, până ce au căpătat forma finală în
veacurile al IX-lea sau al VIII-lea î.Hr.84 În orice caz, ele descriu o perioadă a vremurilor
„mai bune”, a unui trecut eroic şi a caracterelor puternice, iar exagerările inerente unei astfel
de viziuni au putut deforma realitatea istorică85. Totuşi, poemele pot fi o sursă de informaţii,
în măsura în care „versurile lor ne lasă să întrevedem câte ceva din instituţiile şi obiceiurile
lumii reale, din experienţa aedului şi a auditoriului lui, în afara cărora poemele ar fi rămas
ininteligibile”86.
Un text din Iliada considerat astăzi foarte vechi, datând în părţile sale esenţiale din epoca
miceniană, ne ajută să ne formăm o imagine asupra Greciei aheene, relevantă fiind Lista de
corăbii, prezentă în cântul 2, care conţine numărul corăbiilor participante la expediţia
împotriva Troiei. Totodată aflăm informaţii despre organizarea politică a Greciei: existenţa
unor principate în Grecia centrală precum Eubeea, Atena, Salamina, continuând cu
Peloponezul, urmat de două regate argeene aflate sub conducerea lui Agamemnon şi
Diomede, apoi Lacedemonia, Pylos, Arcadia, Elida, insulele ioniene şi Etolia, Creta şi
insulele din Marea Egee. Enumerarea se încheie cu regatele din Grecia de Nord. Puterea
navală a acestor state era cuprinsă, în general, între 30 şi 50 de corăbii. Numai 6 state aveau
peste 50. Acestea erau marile regate ale Greciei aheene: Micene cu 100 de corăbii; Argos,
Pylos şi Tirint cu câte 90; Creta cu 80; Lacedemonia şi Arcadia cu câte 6087.
80
Anne-Marie Buttin, Grecia clasică, Bucureşti, Editura BIC ALL, 2002, p. 150.
81
82
Anne-Marie Buttin, op. cit., p. 93.
83
Félix Buffiere, Miturile lui Homer şi gândirea greacă, Bucureşti, Editura Univers, 1987, pp. 11-12.
84
85
A.M. Snodgrass, Grecia epocii întunecate. Cercetarea arheologică asupra secolelor XI-VIII î.e.n., traducere
şi cuvânt înainte de Mihai Gramatopol, Bucureşti, Editura Meridiane, 1994, p. 21.
86
Zoe Petre, Societatea greacă arhaică şi clasică, Editura Universităţii Bucureşti, 1994, p. 5.
87
18
Merită subliniată influenţa cretană, prezentă în cele mai variate compartimente ale
societăţii miceniene: în organizarea social-politică structurată după modelul birocratic
minoic, în domeniul religios sau în cel al artei, remarcându-se decorarea reşedinţelor. Pictura
greacă a fost influenţată, într-o primă etapă, în epoca miceniană, de arta cretană. Pereţii
palatelor cuprind fresce care continuă tradiţia minoică, deşi sunt mai puţin elaborate decât
cele realizate în Creta. Artele minore conţin, de asemenea, influenţe cretane. Dar în
domeniul ceramicii, spre exemplu, cantitatea va prima în detrimentul calităţii. Decorul
vaselor - de altfel îngrijit lucrate din punct de vedere al formei - de inspiraţie cretană, se va
stiliza treptat. Către apusul epocii miceniene, acesta consta în simple benzi orizontale şi
rozete, reflectând decadenţa unei arte devenită mult prea industrializată88. În perioada 1100-
700 î.Hr., deşi se menţin motivele abstracte, sunt tot mai mult reproduse imagini
reprezentând oameni, animale sau evenimente istorice89.
În arhitectură, grecii au folosit piatra mai puţin rezistentă apoi dură (marmură albă) şi în
funcţie de materialul întrebuinţat au fost interesaţi în principal de proporţii şi abia mai apoi
de structură. Arhitectura miceniană se dezvoltă începând din anul 1400 î.Hr. Au fost ridicate
palate-fortăreţe la Micene, Tirint sau Pylos, apărate de ziduri monumentale despre care s-a
crezut în epocile ulterioare că ar fi fost opera unor ciclopi (de aici titulatura de apareiaj
ciclopic). Nucleul palatelor miceniene era un megaron, adică o sală de formă rectangulară
având la intrate două ziduri sau două rânduri de coloane care delimitau o verandă. Camera
centrală, foarte încăpătoare, putea fi flancată de încăperi de dimensiuni mai reduse 90. Odată
cu apariţia invadatorilor din nord, aceste monumente au fost distruse.
II.2. Epoca obscură
88
Ibidem, p. 99.
89
Anne-Marie Buttin, op. cit, p. 198.
90
Ibidem, pp. 181-182.
19
În succesiunea perioadelor istorice ale antichităţii greceşti urmează epoca eroică (numită
şi epoca homerică, după numele legendarului poet Homer, geometrică, dacă ne raportăm la
ceramica originală realizată cu precădere între anii 900 – 750 î.Hr91 sau epoca obscură,
datorită numărului redus al izvoarelor istorice, fie ele scrise sau arheologice de care
dispunem pentru această perioadă). Datată între cca 1150 î.Hr. şi secolul VIII î.Hr., perioada
se caracterizează prin fragmentarea autorităţii politice, generalizarea stării de război între
basilei şi reclădirea către finele perioadei a unei noi societăţi. Acum demarează procesul de
constiuire a oraşului-stat (polis), proces care va continua în perioada următoare92. După unii
istorici evoluţia civilizaţiei miceniene a fost stopată de invazia dorienilor, un alt trib elen,
incursiune care a coincis cu un val mai larg de invazii, încadrate în aşa-numita „criză a
secolului al XII-lea î.Hr.”, datorată atacului devastator al „popoarelor mării”. Invazia a putut
fi calificată drept o „catastrofă”, cuantificându-se consecinţele sale pe termen mediu şi lung,
dar s-a dovedit mai curând un interval de căutări care au avut drept rezultat apariţia oraşului-
stat şi relansarea comerţului în Mediterana93. Pe de altă parte însă, în secolul al XII-lea î.Hr.,
civilizaţia miceniană intrase într-un declin accelerat, care a avut în principal cauze interne
(competiţia între diferiţi dinaşti micenieni sau revolte), în timp ce invazia doriană a accelerat
prăbuşirea. Carol Căpiţă consideră declinul lumii miceniene „o problemă de faliment
economic şi ideatic”94. Se constată reorientarea relaţiilor comerciale către Europa Centrală şi
Peninsula Italică, în condiţiile în care căile maritime devin tot mai nesigure datorită
„popoarelor mării”. Către 1050 î.Hr., fierul a fost introdus în Grecia, însă putem vorbi
despre o dezvoltare semnificativă a siderurgiei abia către sfârşitul secolului al IX-lea î.Hr.
Palatele au dispărut, la fel şi scrierea, iar producţia obiectelor de lux a cunoscut o diminuare
semnificativă. În epoca obscură realizările arhitecturale au fost destul de sărace: casele erau
de formă dreptunghiulară, având o singură cameră care putea să aibă şi un pridvor sprijinit
pe două coloane. Templele, puţine şi de dimensiuni reduse, îndeplineau funcţia de casă a
zeului. Asemănător caselor obişnuite, acestea aveau un pridvor sprijinit de două coloane,
care se continua printr-o sală dreptunghiulară, unde se găsea statuia zeului95.
II.3. Epoca arhaică
91
V. Jean-Claude Poursat, op. cit., p. 80.
92
93
Josep Fontana, Europa în faţa oglinzii, Iaşi, Editura Polirom, 2003, p. 13.
94
Carol Căpiţă, Bordeiul şi palatul. Meşteşugari în lumea miceniană, Bucureşti, Editura Tritonic, 2009, p. 197.
95
20
Epoca arhaică (secolele VIII – VI î.Hr.) a însemnat finalizarea procesului de edificare a
cetăţii, care s-a îmbogăţit cu noi instituţii. Au avut loc transformări în modul de desfăşurare
a războiului, falanga şi lupta în formaţie dobândind un rol covârşitor. În această perioadă s-a
desfăşurat marea colonizare greacă, printr-un proces de „roire” care a dus la întemeierea de
cetăţi în întregul bazin mediteranean. Pe plan cultural s-a vorbit despre o „Renaştere
greacă”. Asistăm şi la instaurarea vremelnică a tiraniei arhaice, care a avut aportul său,
împreună cu opera legislatorilor sau reformatorilor, la fenomenul constituirii cetăţii-stat96.
Spre sfârşitul secolului al VIII-lea şi începutul secolului al VII-lea î.Hr., lumea grecă a
cunoscut un fenomen de reorganizare. Noua structură politică independentă, oraşul-stat
(polis), reprezenta un centru urban de mici dimensiuni sau o asociere de sate aflate sub
conducerea aristocraţiei. Atena s-a constituit prin sinoicism, respectiv unirea satelor vecine,
realizarea unităţii fiind atribuită legendarului Tezeu. Organizarea în cadrul cetăţii va permite
spaţiului mediteranean european să dobândească un ascendent important în raport cu alte
regiuni. Schimburile comerciale s-au reluat, înregistrându-se şi o semnificativă creştere
demografică97. Cetăţile s-au dezvoltat în paralel cu o amplă mişcare de colonizare,
determinată de problemele demografice care au afectat multe dintre oraşe, de căutarea de noi
pieţe comerciale sau apariţia unor dispute interne în cadrul centrelor urbane ce au dus la
exiluri politice. Aşa-numita „foame de pământ”, a fost una dintre principalele cauze ale
colonizării. În al doilea rând, „aventurile” maritime au fost cauzate de luptele politice interne
din cadrul cetăţilor, soldate cu alungarea grupării înfrânte. O a treia cauză a constituit-o
dorinţa de a comercializa produselor greceşti, dar şi căutarea de produse şi materii prime
care nu se găseau în Grecia sau erau foarte rare98. Grupul de colonişti era însoţit de un
întemeietor, oikister/oikistes, care avea rolul de a-i îndruma pe emigranţi. În raport cu
metropola, colonia, denumită apoikia, respectiv „casă departe de casă”, era independentă,
dar păstra o relaţie privilegiată cu aceasta. Fenomenul de colonizare s-a desfăşurat în două
faze: prima perioadă s-a derulat din secolul al VIII-lea î.Hr., până la jumătatea celui următor;
a doua a cuprins secolul al VI-lea î.Hr., prelungindu-se şi în secolul al V-lea î.Hr. Un rol
marcant în acest proces l-au avut Chalcis din Eubeea, Megara, Corint, insulele din Marea
Egee sau cetăţile din Asia Mică (Milet)99.
Destinul Europei a fost marcat, în proporţii variabile, de istorie şi geografie. Fiind în
contact cu marea, europenii s-au aventurat la mari distanţe. Grecii au fost primii, creând
colonii în tot bazinul Mediteranei. În urma crizelor care au cuprins societatea greacă, s-a
declanşat o mişcare centrifugă de părăsire a locurilor natale, soldată cu întemeiarea de oraşe
pe întreg litoralul mediteranean. Marea colonizare greacă a fost prima manifestare a
spiritului european la nivel mediteranean. E drept că mişcarea de colonizare a pornit de la
necesităţi motivate pragmatic, însă grecii au răspândit în locurile de implantare valorile unei
societăţi superioare. Primele colonii greceşti au fost înfiinţate de ionieni încă din timpul
epocii geometrice pe coastele Asiei Mici şi în insulele din apropiere, dar marea colonizare a
fost iniţiată în secolul al VIII-lea î.Hr. şi s-a întins pe o perioadă de aproximativ două secole.
Relieful accidentat al Greciei, făcea ca terenurile cultivabile să fie deosebit de preţioase, cele
mai mici variaţii demografice producând dezechilibre greu de depăşit. O populaţie din ce în
ce mai numeroasă avea nevoie de mai multă hrană, iar solul sărac nu o putea oferi.
Dezvoltarea oraşelor a dus la reducerea dramatică a suprafeţei împădurite, fără însă ca acest
fapt să poată preîntâmpina criza. După unele estimări, în jurul anului 600 î.Hr., pădurile
acopereau 50% din suprafaţa Greciei pentru ca în 200 î.Hr. procentul să atingă abia 10%.
96
97
Jean Carpentier şi François Lebrun (coord.), Istoria Europei, Bucureşti, Humanitas, 2006, p. 36.
98
Pierre Cabanes, Mic atlas istoric al Antichităţii greceşti, Iaşi, Editura Polirom, 2001, p. 48.
99
Ibidem.
21
Cea mai mare parte a pământului (patru cincimi), era rezervată păşunatului oilor şi caprelor,
din care cauză solul a fost afectat în timp100.
Colonia aducea cu sine în locurile de întemeiere cultele metropolei şi instituţiile
acesteia101. Zonele de implantare au cuprins o arie largă, pornind din Siria de nord, Fenicia,
Cipru şi Egipt în partea sud-estică a Greciei continentale, bazinul Mării Negre în nord-estul
acestui areal, iar în Occident au ajuns până în Franţa, grecii fiind întemeietorii Marsiliei. O
regiune de colonizare foarte importantă cuprindea sudul Peninsulei Italice şi Sicilia, numită
„Grecia Mare”102.
Expansiunea era paşnică, întemeietorii neocupând teritorii aparţinând altora. Uneori
colonizatorii nu duceau cu ei familia, astfel încât îşi luau soţii dintre localnice, fapt care
favoriza, în general, o bună înţelegere cu autohtonii. S-au aşezat în regiunile de coastă, fiind
în permanentă legătură cu marea. Sporadic au avut loc totuşi conflicte cu populaţiile aflate în
regiunile din interior, care se simţeau dominate şi au încearcat să limiteze extinderea
coloniei. O parte dintre colonii nu au ezitat să se implice în sistemul alianţelor locale.
Relaţiile cu localnicii au fost când cordiale, când marcate de tensiuni, tracii arătându-se mai
ostili faţă de pătrunderea grecească decât galii. Însă, cele mai multe populaţii locale au
preferat să aibă relaţii bune cu grecii, înţelegând că aceştia urmăreau dezvoltarea
schimburilor comerciale benefice pentru ambele părţi. Modalitatea de expansiune, în primul
rând economică, contrazice însăşi conceptul de arie politică. În cadrul acestei expansiuni,
influenţele între arii de civilizaţie precum şi relaţiile economice, ocupă o importanţă
superioară ocupaţiei militare sau dominaţiei instituţionale103.
În epoca arhaică reapare interesul pentru scris, fapt care a avut ca rezultat o mai bună
cunoaştere a perioadei, datorită izvoarelor istorice păstrate până în prezent. Dezvoltându-se
într-un spaţiu de întâlnire şi interacţiune a influenţelor diverse, civilizaţia greacă a fost
rezultatul acumulării unor „elemente împrumutate”, perfecţionate ulterior, scrierea fiind unul
dintre acestea104. Sistemul sumerian, atestat pentru prima dată în Mesopotamia pe plăcuţe de
argilă de mici dimensiuni, a reprezentat un model pentru numeroase sisteme de scriere, din
Creta până în India şi de la Marea Neagră până în Arabia. Pe baza acestei moşteniri, Fenicia
a făcut un pas înainte spre elaborarea unei metode noi de scriere prin care un semn
reprezenta un sunet consonantic distinct, diferit de cuneiformele mesopotamiene. Grecii,
care îşi pierduseră scrierea, (sistemul linear B), au preluat alfabetul fenician, căruia i-au
adăugat vocalele la sfârşitul secolului al IX-lea î.Hr. şi începutul celui următor. Noul alfabet
completat de greci a stat la baza scrierii pentru limbile etruscă, latină şi a alfabetului chirilic
slav, fiind rezultatul unor îndelungate schimburi culturale din spaţiul Mediteranei
Orientale105.
În domeniul arhitecturii, lemnul şi cărămida au fost înlocuite în epoca arhaică de piatră,
fiind utilizat calcarul, uşor de prelucrat. Din această perioadă s-a realizat distincţia dintre
stilul doric şi cel ionic. Primul a apărut în Grecia continentală. Diferenţele constau în forma
coloanelor dar şi în antablamente, respectiv arhitrava, friza şi cornişa106.
Instituţiile arhaice se caracterizau prin simplitate, cuprinzând: sfatul bătrânilor, adunarea
cetăţenilor şi magistraturile. Sfatul bătrânilor, (numit Areopag la Atena şi Gerousia la
Sparta), constituia cel mai important organism de conducere. În atribuţiile sale - deosebit de
100
Cf. Donald J. Hughes, Ecology in Ancient Civilizations, Albuquerque, University of New Mexico, 1975, pp.
70-74.
101
Fustel de Coulanges, Cetatea antică: studiu asupra cultului, dreptului şi instituţiilor Greciei şi Romei, vol.
II, Bucureşti, Editura Meridiane, 1984, p. 34.
102
Ibidem, p. 50 şi urm.
103
Jean Favier, Marile descoperiri geografice de la Alexandru Macedon la Magellan, Bucureşti, Editura
Artemis, p. 25.
104
Olivier Nay, Istoria ideilor politice, Iaşi, Editura Polirom, 2008, p. 30.
105
Josep Fontana, op. cit., p. 14.
106
22
extinse – intrau gestionarea problemelor interne, inclusiv a celor financiare, conducerea
politicii externe, primirea de ambasadori107. Adunarea cetăţenilor, numită Apella la Sparta,
adopta hotărâri în privinţa declaraţiilor de război, a tratatelor de pace, stabilea alianţele şi
desemna membrii Gerousiei. Se vota prin aclamare, ceea ce implica un grad mare de
manipulare în luarea deciziilor. Adunarea cetăţenilor de la Atena (numită Ekklesia), adopta
hotărâri prin procedura majorităţii simple (dacă jumătate plus unu dintre votanţi îşi exprimau
acordul). Atenienii votau prin ridicarea mâinilor (heirotonia) sau utilizând votul secret (cu
petricele)108.
Din perioada miceniană, care a fost o lume a micilor state conduse de regi, până în epoca
arhaică, societatea a cunoscut un proces de transformări, fapt reflectat şi în poemele lui
Hesiod de la sfârşitul secolului al VIII-lea şi începutul secolului al VII-lea î.Hr. S-a
constituit o categorie socială a micilor proprietari cultivatori, s-au dezvoltat meşteşugurile şi
comerţul. Grecii exportau ceramică (mai ales oraşele Corint, Atena şi Rhodos), vin sau ulei
şi importau cereale din Egipt, regiunea Mării Negre sau Europa Occidentală, precum şi
diferite metale109. În mod inevitabil, aceste evoluţii care au determinat transformări pe plan
socio-economic, au dus la apariţia tensiunilor politice. Pentru aplanarea lor au fost redactate
primele legi aplicabile tuturor, autorii lor devenind personaje legendare. La Sparta, Lycurg
ar fi redactat Rhetra, legea fundamentală a oraşului, iar la Atena, Dracon a introdus primele
legi care vizau pedepsirea ucigaşilor. În 621 î.Hr., Dracon stabilea pedepsele referitoare la
omucideri, înlăturând intervenţia aristocraţiei110.
Începând din secolul al VII-lea î.Hr., în cadrul oraşelor-state, grecii au căutat cea mai
bună formă de guvernare, experimentând şi testând. Monarhia era considerată o formă de
conducere politică depăşită, fiind asociată cu guvernămintele barbare. Sistemul arhaic al
Spartei cuprindea doi regi, dar care aveau doar atribuţii religioase şi militare.
Deşi era una dintre cele mai puternice cetăţi ale Greciei antice, în virtutea austerităţii
absolute autoimpuse, Sparta avea mai degrabă aspectul unei localităţi rurale, neînconjurată
de ziduri. Tucidide considera că nimeni nu va înţelege adevărata sa putere, dacă vreodată vor
rămâne din Sparta numai monumentele sale111. Întreaga regiune purta numele de Laconia. În
izvoarele istorice greceşti din Antichitate imaginea sa este idealizată, această tendinţă
păstrându-se până în prezent. Modelul spartan a fost invocat „ca principal argument al
partizanilor tradiţiei împotriva doritorilor de inovaţie al căror model rămâne Atena”112.
Organizarea Spartei ca polis datează, după toate probabilităţile din secolele IX – VIII î.Hr.,
fiind rezultatul unei fuziuni dintre dorienii veniţi din nord şi aheii autohtoni. În întreaga sa
epocă istorică, Sparta a cunoscut două dinastii, Ageazii şi Eurypontizii, care au deţinut în
acelaşi timp funcţia regală. Conform tradiţiei, perpetuate şi în perioada clasică, o dinastie era
doriană iar cealaltă aheană113. Cele mai multe informaţii referitorare la Sparta provin din
surse ateniene. Despre această cetate au scris Tucidide, Platon, Isocrate, Plutarh. Xenofon în
Lucarea Statul sprtan a analiza organizarea social-politică a Spartei, încercând să găsească
explicaţii referitoare la puterea acestei cetăţi cu un număr redus de cetăţeni, ajungând la
concluzia că legile legendarului Lycurg, care nu aveau nimic în comun cu legile din alte
cetăţi greceşti, ar sta la baza explicaţiei114.
Încă de la şapte ani, copilul urma un program de „educaţie colectivă” (agogè), constând
mai ales în pregătire militară, întemeiat pe constrângere fizică şi morală permanentă, pentru
107
Victor Ehrenberg, The Greek State, Second Etition, London, Methuen & Co Ltd, 1969, p. 72; Cristian
Olariu, op. cit., p. 30.
108
109
Jean Carpentier, François Lebrun, op. cit., p. 46.
110
Cristian Olariu, op. cit., pp. 40-42.
111
112
Zoe Petre, Civilizaţia greacă şi originile democraţiei..., ed. cit., p. 161.
113
Ibidem, p. 162.
114
Xenofon, Statul spartan. Statul atenian, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968, p. 29.
23
a deveni un soldat pe deplin integrat unui grup civic şi militar115. Educaţia tânărului spartan
nu punea în valoare inteligenţa, fiind axată pe pregătirea fizică. Copiii spartani erau obişnuiţi
de timpuriu cu privaţiunile: nu purtau încălţăminte, îmbrăcau o singură haină de-a lungul
întregului an pentru a face faţă atât frigului cât şi căldurii, hrana era extrem de puţină, iar
tânărul spartan era încurajat să şi-o procure prin furt. Dacă însă era prins, pedeapsa era aspră,
nu datorită furtului în sine ci pentru că a fost descoperit în urma nepriceperii sale116.
Spartanii luau masa în comun, fiind împărţiţi în grupe de câte cincisprezece, masa fiind
servită în corturi dedicate acestui scop, unde prezenţa era obligatorie117. Întreaga viaţă,
spartanii se pregăteau pentru a oferi cetăţii sacrificiul suprem, ei considerând că „o moarte
glorioasă este mai de dorit decât o viaţă trăită în dezonoare”, după cum ţine să precizeze
Xenofon118.
Cetăţenii spartani (sau egalii), cărora li se interzicea prin lege orice fel de muncă, îşi
procurau cele necesare traiului în comun prin exploatarea unei categorii de servi, producători
agricoli, numiţi hiloţi (heilotai). Aceştia din urmă, erau probabil urmaşii populaţiei cucerite
de dorieni odată cu instalarea lor în Laconia, după cum subliniază izvoarele istorice antice,
dar, cel puţin o parte dintre ei, puteau proveni din rândul dorienilor decăzuţi din drepturi.
Între cele două categorii nu sunt semnalate diferenţe lingvistice119. Statutul hiloţilor poate fi
apreciat ca fiind inferior celui deţinut de sclavii atenieni, hiloţii putând fi omorâţi. Sursele
antice semnalează vânătoarea de hiloţi (numită cryptie), care reprezenta un ritual de iniţiere
pentru tânărul spartan, trecerea de la adolescenţă la viaţa adultă. Între cele două grupuri a
existat premanent o situaţie tensionată, care degenera în răscoale violente, reprimate de
spartani. O categorie care pare a fi mulţumită cu statutul său o reprezintă periecii (perioikoi,
adică „cei ce locuiesc în împrejurimi”), locuitori ai cetăţilor din apropierea Spartei.
Îndeletnicindu-se cu activităţi lucrative diverse, periecii au dezvoltat o relaţie de colaborare
cu spartanii, în ciuda faptului că aveau un statut de inferioritate în raport cu aceştia şi se
aflau propriu-zis sub control spartan. Cetăţile periecilor erau alcătuite din oameni liberi, se
adminstrau singure, dar nu deţineau drept de decizie în domeniile politic şi militar, fiind
obligate să participe la război alături de spartani. Periecii au arătat o deosebită fidelitate
spartanilor, beneficiind de pe urma securităţii oferite de Sparta dar şi a relaţiilor economice
avantajoase120.
În mod paradoxal, într-o cetate care promova un model arhaic, femeia era mult mai liberă
decât în celelalte cetăţi ale Greciei. Legea îl obliga pe spartan să se căsătorească, dar această
căsătorie avea, cel puţin la început, un caracter „aproape conspirativ”. Până la vârsta de 40
de ani, cetăţeanul spartan locuia în tabăra militară, unde se luau mesele în comun (numite
syssitiai) şi se realiza pregătirea militară continuă. În virtutea acestui fapt, femeia trebuia să
se îngrijească de treburile casei, dar putea participa şi la întreceri sportive. În ciuda acestui
fapt, după cum sublinia Zoe Petre, „conservatorismul nivelator al sistemului de educaţie, un
fel de brain-washin clădit mai ales pe instrumentalizarea sistematică a tradiţiilor extrem de
arhaice ale riturilor iniţiatice, duce repede la o pauperizare culturală cu totul disonantă faţă
de extraordinarul avânt al civilizaţiei greceşti contemporane”121.
În cele mai multe dintre oraşe, oligarhia a înlocuit monarhia, iar tensiunea dintre bogaţi şi
săraci s-a accentuat. Săracii nu dispuneau de drepturi juridice sau politice, aristocraţii
deţinând întreaga conducere. La Atena, Areopagul, consiliul alcătuit numai din aristocraţi,
care se întrunea pe colina lui Ares în secolul VI î.Hr., era cel mai important organism de
115
116
Xenofon, op. cit., p. 33.
117
Ibidem, p. 87.
118
Ibidem, p. 43.
119
120
Ibidem, pp. 173 – 174.
121
Ibidem, p. 182.
24
judecată şi control122, luând hotărâri referitoare la problemele cetăţii în ansamblul său. Dar
presiunea păturilor defavorizate a devenit atât de puternică încât chiar cei care alcătuiau
consiliul au înţeles că sunt necesare o serie de schimbări. În 594 î.Hr., Areopagul l-a numit
pe Solon prim-arhonte, respectiv întâiul dintre magistraţi. Solon era aristocrat, fără a fi şi
foarte înstărit, bucurându-se de apreciere atât în tabăra celor bogaţi cât şi a celor săraci. El a
fost desemnat să reformeze sistemul. Legislatorul Solon a împărţit cetăţenii după averea
deţinută şi nu după rangul familiei. Acelaşi criteriu era valabil şi pentru participarea la
lucrările Adunării poporului (Ekklesia). Aceasta se întrunea iniţial în agora123, centrul
politic, social, comercial şi chiar religios al cetăţii, edificiile religioase negăsindu-se numai
pe Acopole. Templul lui Hefaistos, construit în stil doric, aflat în agora, poate fi admirat şi
astăzi în Atena modernă, fiind unul dintre cele mai bine păstrate monumente antice greceşti.
Ulterior, lucrările Ekklesiei s-au desfăşurat pe colina Pnyx. Reformele lui Solon (594 î.Hr.),
stabileau noi norme în organizarea cetăţii, iar sclavia din datorii era abolită. Pe plan judiciar,
Solon a creat un tribunal popular (Heliaia), din care puteau face parte toţi cetăţenii,
însărcinat cu judecarea proceselor în apel şi Consiliul celor 400 (Boulé), investit cu atribuţii
judiciare, deţinute anterior de Areopag. Aristocraţia a rămas la putere, dar au obţinut o serie
de drepturi şi cei până atunci defavorizaţi. Concesiile păturii dominante au plecat de la
temerea că nemulţumirea crescândă putea duce la răbufniri sociale violente. Solon urmărea,
prin programul de reforme, să întroneze eunomia (buna rânduială în cetate). Nereuşita sa
evidentă este reliefată de instituirea ulterioară a tiraniei Pisistratizilor124.
Spre deosebire de tirani, reformatorii şi legislatorii nu şi-au depăşit atribuţiile instituite de
cetate, fiind mandataţi de aceasta să introducă reforme instituţionale. Acestor soluţii paşnice
li s-au opus cele radicale, prin utilizarea violenţei pentru înlăturarea dominaţiei aristocraţiei.
Această manieră de preluare a puterii prin forţă a dus, în numeroase cetăţi, la apariţia
tiraniei. Tiranii se declară în favoarea poporului şi adversari al aristocraţiei, împart
pământul, iniţiază lucrări de înfrumuseţare a oraşului. Totuşi, cei mai mulţi dintre aceştia vor
fi exilaţi sau omorâţi. La Atena, în a doua jumătate a secolului al VI-lea î.Hr., conducerea a
aparţinut tiranului Pisistrate şi fiilor săi care au demarat primele construcţii pe Acropole125.
Venit la putere la Atena la trei decenii după activitatea legislativă a lui Solon, Pisistrate a
avut în evoluţia oraşului un rol comparabil cu al reformatorilor. Pentru a se menţine la
putere, dar animaţi totodată de sentimente patriotice, Pisistratizii au iniţiat construcţii
publice de amploare, au îmbunătăţit alimentarea cu apă a oraşului, au ridicat primul zid de
incintă al Atenei, au deschis prima bibliotecă publică, au editat poemele homerice şi, nu în
ultimul rând, au contribuit la dinamizarea comerţului, transformând Atena într-un mare
centru economic şi cultural. Cultul lui Dionysos, zeul vinului şi viţei-de-vie, a început să fie
celebrat la Atena în timpul lui Pisistrate, care a introdus Marile Dionysii, sărbători
desfăşurate în luna elafebolion (respectiv martie – aprilie). La sud de Acropole, în incinta
sacră dedicată acestui zeu, protector al reprezentaţiilor teatrale, a fost ridicat primul teatru al
umanităţii, dispunând de scaune şi scenă din lemn126. Populismul de care a dat dovadă
Pisistrate l-a făcut foarte iubit. El a încercat să instituie o dinastie la Atena, dar Hippias, fiul
şi succesorul său din 527 î.Hr. a sfârşit prin a fi exilat în urma unei crize politice, iar celălalt
fiu, Hipparchus a fost asasinat, aristocraţia revenind la putere în ciuda faptului că marea
majoritate a populaţiei Atenei nu dorea încheierea episodului politic al tiraniei. Realizând
acest lucru, oligarhii şi-au propus să ia măsuri pentru a împiedica orice tentativă de
reinstaurare a acesteia, acordând demosului un rol mai mare în viaţa politică a oraşului.
Pisistrate şi fiul său au avut meritele lor în cadrul acestui proces. Au urmat la Atena cinci
decenii de viaţă politică lipsită de tensiuni sociale majore.
122
Mihai Manea, Mic dicţionar de termeni istorici, Bucureşti, Editura ALL EDUCATIONAL, 1999, p. 22.
123
Cuvântul provine de la verbul ageiro – a reuni, a concentra.
124
Cristian Olariu, op. cit., pp. 40-42.
125
Ibidem, p. 47.
126
25
Înţelegând, ca şi Solon, importanţa renunţării la o serie de privilegii ale categoriei din
care făcea parte, aristocratul Clistene a dus mai departe reformele. Restructurarea statului
demarată de Clistene (508 î.Hr.) se întemeia pe principiul isonomiei (egalitatea în faţa
legilor). Reforma avea un caracter teritorial, fiind restructurat corpul civic în funcţie de
locul de origine, şi geometric, pentru că a utilizat în implementarea reformelor cifra 10 şi
multiplii săi127. Spaţiul politic instaurat de Clistene era alcătuit din deme, structuri
asemănătoare unor „sectoare de reşedinţă” ale cetăţenilor, care erau organizaţi în zece
triburi. Consiliul celor 400 a devenit Consiliul celor 500, fiind alcătuit din cincizeci de
cetăţeni din fiecare trib, desemnaţi anual prin tragere la sorţi dintre cetăţenii de peste treizeci
de ani (respectiv cinci sute de membri). Consiliul cuprindea zece secţii formate din câte 50
de membrii din partea fiecărui trib, care purtau denumirea de pritani şi se ocupau cu
rezolvarea problemelor curente. Magistraturile fiind anuale, fiecare cetăţean putea participa,
la un moment dat, la viaţa politică. Anul politic cuprindea zece perioade sau pritanii
(prytaneia), fiecare trib asigurând permanenţa prin rotaţie. Un cetăţean putea deveni pentru o
zi şeful Consiliului, întrucât, în fiecare zi era ales un şef al pritanilor, prin acelaşi procedeu
al tragerii la sorţi.
Consiliul deţinea rolul de a pregăti legile care urmau a fi votate de Adunarea poporului.
Aceasta se întrunea de patru ori pe pritanie128, adică de 40 de ori pe an. Numai cetăţenii
atenieni puteau participa la luarea deciziilor. Absenteismul era însă destul de răspândit.
Pentru deciziile importante, prezenţa a 6.000 de persoane era suficientă. O dovadă a
absenteismului o constituia şi faptul că, în jurul anului 400 î.Hr., când a fost reamenajată
colina Pnyx, unde Adunarea îşi desfăşura activitatea, au fost prevăzute un număr de doar
6.500 de locuri, cu toate că existau aproximativ 25.000 de cetăţeni129. Un grup de zece
arhonţi gerau cetatea, iar responsabilitatea conducerii militare revenea celor zece strategi.
Având proaspătă în amintire perioada tiranilor, atenienii au introdus practica
ostracismului, denumire care provine de la modalitatea de votare (numele celui care se dorea
a fi ostracizat era scris pe un ciob de ceramică – ostrakon), prin intermediul căreia putea fi
aprobată exilarea unei persoane pe timp de zece ani. Ostracismul reprezenta metoda prin
care atenienii încercau să evite restaurarea tiraniei. Era nevoie de un cvorum de minim 6.000
de participanţi în cadrul Ekklesiei şi obţinerea unei majorităţi simple, pentru ca un cetăţean
să poată fi îndepărtat din cetate. Cel ostracizat îşi păstra drepturile civile şi proprietăţile.
Reformele lui Clistene au democratizat spaţiul public atenian, sporind participarea
cetăţenilor la viaţa politică. A urmat o perioadă de mari tulburări provocate de războaie, dar
şi de realizări în plan socio-politic şi cultural130.
II.4. Perioada clasică
127
Cristian Olariu, op. cit, pp. 43-44.
128
Începând cu reformele lui Clistene de la finele secolului al VI-lea î. Hr. exista diferenţierea dintre calendarul
politic şi cel religios. Anul religios era format din douăsprezece luni, (uneori a treisprezecea intercalată), iar
anul politic avea zece pritanii (de câte treizeci şi cinci, respective treizeci şi opt de zile).
129
Pierre Carlier, Secolul al IV-lea grec până la moartea lui Alexandru. Istoria Greciei antice, vol. III,
Bucureşti, Editura Teora, 1998, p. 216.
130
Robert Flacelière, Viaţa de toate zilele în Grecia secolului lui Pericle, Bucureşti, Editura Eminescu, 1976,
p. 281.
26
Perioada clasică (500 – 336 î.Hr.) este marcată de evenimente politice de mare
importanţă în destinul cetăţii greceşti: războaiele medice (500 – 449 î.Hr.), constituirea Ligii
delio-attice (478 î.Hr.), războiul peloponesiac (431-404 î.Hr.), urmate de criza cetăţii, care a
favorizat afirmarea macedoneană în lumea greacă (secolul IV î.Hr.). Pe plan cultural, se
dezvoltă retorica şi filosofia131.
În Grecia perioadei clasice, „o cetate se defineşte nu atât prin teritoriul pe care îl ocupă,
cât prin oamenii care o alcătuiesc”132. Oamenii reprezintă cetatea, aceasta fiind o comunitate
civică, o comunitate de cetăţeni. Deşi nu era înconjurată de ziduri, precum celelalte cetăţi ale
Greciei antice, Sparta era o cetate din punct de vedere politic, fiind alcătuită cetăţeni. Nici
marii filosofi nu au putut concepe o altă formă de organizare politică superioară oraşului,
considerând-o o soluţie ideală pentru lumea grecă. Platon era de părere că populaţia unui
oraş nu ar trebui să se ridice peste cifra de cinci mii de locuitori, iar Aristotel critica
monarhiile orientale, pe care le considera „monstruoase” şi aprecia organizarea grecilor în
cadrul cetăţii. În realitate, cifra de cinci mii a fost cu mult depăşită. În secolul V, în timpul
lui Pericle (cca 432 î.Hr.), Atena cuprindea în jur de 40.000 de cetăţeni şi între 10.000 şi
20.000 de meteci. Reunind femeile şi copiii din ambele categorii, putem aproxima că
populaţia liberă se ridica la aproximativ 190.000 – 200.000 de locuitori. Oamenilor liberi li
se alăturau, după unele estimări, între 110.000 şi 300.000 de sclavi. La Sparta, între anii 480
– 470 î.Hr., cetăţenii sau egalii cuprindeau în jur de 5.000 de persoane, iar familiile lor
includeau aproximativ 10.000 de locuitori (femei şi copii). Numărul periecilor se ridica la
aproximativ 50.000 iar al hiloţilor la circa 150.000 – 200.000 de persoane133.
O cetate reprezintă o comunitate de cetăţeni independentă, legătura în interiorul său fiind
stabilită prin intermediul religiei şi legislaţiei. Grecii erau politeişti, dar fiecare cetate avea
zeii săi şi chiar un zeu protector sau patron (de exemplu, zeiţa Atena în cetatea Atena).
Aveau conştiinţa faptului că formează un singur popor şi îi numeau pe străini „barbari”,
identitatea comună constituindu-se în condiţiile realizării unui front comun în faţa
pericolului extern. Însă, tocmai această dorinţă de păstrare a independenţei i-a determinat pe
greci să se alieze împotriva perşilor lui Darius, apoi Xerxes134. Fărâmiţarea teritorială nu a
avut numai consecinţe pozitive: i-a împiedicat pe greci să formeze o unitate politică.
Unitatea se va realiza totuşi, prin forţă, către sfârşitul perioadei clasice, prin intermediul lui
Filip al II-lea şi Alexandru cel Mare.
La originea conflictului cu Imperiul Persan s-au aflat oraşele-state ioniene de pe coasta
Asiei Mici. În debutul secolului V î.Hr., Aristagoras, tiranul din Milet, a decis să nu mai
recunoască autoritatea persană. Însă, pentru a putea face faţă celei mai mari puteri mondiale
a timpului, avea nevoie de aliaţi. După ce a atras de partea sa mai multe oraşe ioniene, a
cerut sprijinul Spartei, dar a fost refuzat. Atena s-a arătat mai cooperantă şi a trimis un corp
militar către Sardis, oraşul de reşedinţă al guvernatorului persan local, în nord-vestul Asiei
Mici. Împreună cu efectivele militare ale cetăţilor ioniene, atenienii au incendiat oraşul şi au
devastat templul zeiţei Cybele. După acest moment, atenienii s-au retras, realizând pericolul
la care se expuneau, abandonându-şi aliaţii ionieni. Dar răzbunarea suveranului persan nu s-
a lăsat mult aşteptată. Mai întâi, perşii au distrus Miletul (în 494 î.Hr.), apoi şi-au îndreptat
privirile către ceilalţi greci, de la care ionienii primiseră ajutor. Ca represalii pentru cele
petrecute la Sardis, Atena a fost incendiată, iar templele de pe Acropole dărâmate.
În timpul celor două războaie purtate împotriva perşilor (numite războaie medice), Atena
a avut un rol esenţial în dobândirea victoriei de către coaliţia cetăţilor greceşti. Două bătălii,
în care aportul atenian a fost substanţial, sunt de semnalat: victoria de la Marathon din anul
131
132
Robert Flacelière, op. cit., p. 42.
133
Conform estimărilor oferite de Robert Flacelière, op. cit., p. 71 şi Anne-Marie Buttin, op. cit, p. 64.
134
Ibidem.
27
490 î.Hr. (confruntare desfăşurată la 42 de kilometri nord de Atena) şi cea de la Salamina,
obţinută de flota ateniană în 480 î.Hr135.
Forţate de împrejurări, pentru a-şi păstra libertatea, oraşele-state greceşti au luptat
împreună. Confruntându-se cu o forţă militară externă, grecii şi-au regăsit propria identitate.
Succesul obţinut prin unirea forţelor militare ar fi putut duce la crearea unei unităţi în cadrul
lumii elene, sub forma unei federaţii, însă mentalitatea greacă şi specificul fiecărui oraş
făcea imposibilă o asemenea construcţie politică.
În veacul al V-lea î.Hr., viaţa politică a Atenei s-a aflat sub semnul confruntării dintre
două facţiuni rivale: aristocraţii şi democraţii. Aceste coaliţii sau orientări, grupate în jurul
unor personalităţi şi având interese comune - pe care nu le putem numi partide în înţelesul
modern al cuvântului - erau conduse de membri ai familiilor nobiliare ale eupatrizilor, cel
puţin până la declanşarea războiului peloponesiac136. La începutul secolului, existau încă în
cadrul grupurilor dominante personalităţi care doreau reîntoarcerea tiraniei, respingând noua
ordine „egalitară”. Însă poporul s-a opus, arătându-se foarte aspru cu astfel de tendinţe,
Miltiade şi Temistocle marii învingători din războaiele cu perşii, sfârşind în mod tragic,
primul în închisoare, iar cel de-al doilea în exil. După confruntarea de la Marathon (490
î.Hr.), aristocraţii şi democraţii au continuat confruntarea pe scena politică. Au fost
ostracizaţi mai întâi Xantipa, reprezentant al poporului şi Aristide, care se dovedise moderat
şi era susţinut de cercurile oligarhice. De această situaţie tulbure de la Atena a beneficiat un
democrat, Temistocle, care s-a impus în viaţa politică137. Acesta a luat o serie de măsuri de
mare importanţă pentru evoluţia economică ulterioară a oraşului, demarând construirea
portului Pireu şi echipând o puternică flotă de război. Sub coordonarea sa, a început în 483 -
482 î.Hr. exploatarea minelor de la Laurion care aveau să asigure oraşului 100 de talanţi138
anual. Victoria împotriva perşilor de la Salamina (480 î.Hr.) a fost o consecinţă a acestor
măsuri luate de Temistocle. După Salamina însă, Atena s-a arătat nerecunoscătoare faţă de
cel care îi adusese atâtea servicii, teama poporului de spectrul tiraniei fiind încă deosebit de
prezentă139. Temistocle a pierdut susţinerea unei facţiuni a democraţilor, iar cercurile
aristocratice au devenit tot mai nemulţumite de faptul că interesele lor au fost afectate de
măsurile luate. Ca urmare, el a fost ostracizat în 472 - 471 î.Hr. şi va sfârşi în slujba Marelui
Rege, suveranul Imperiului Persan, care i-a oferit funcţia de guvernator al Magnesiei. Un
sfârşit nedrept faţă de artizanul unei mari victorii, devenit vasal al lui Artaxerxe. Atena a
uitat prea repede meritele celui care a făcut-o „să coboare spre mare”, după cum afirma
Plutarh, fapt care a avut un rol deosebit pentru prezentul şi viitorul său ca putere economică
şi militară140.
După o generaţie însă, lucrurile păreau să se fi schimbat. În acord cu marea masă a
populaţiei, conducătorii atenieni resping ideea reintroducerii tiraniei, respectând misiunea
investită de stat. Mai mult, procesul democratizării vieţii publice avansează. Atribuţiile
Areopagului au fost considerabil reduse în 462 î.Hr., (datorită eforturilor lui Ephialtes), cele
mai multe dintre ele fiind transferate Consiliului celor 500 şi Ekklesiei. După asasinarea lui
Ephialtes de către un ucigaş plătit, puterea politică i-a revenit lui Pericle. Plutarh subliniază
originea aristocratică a lui Pericle, mama sa, Agariste, fiind nepoata reformatorului Clistene,
ca şi aura de legendă în care a fost învăluită naşterea sa: „Agariste a visat că dăduse naştere
unui leu, şi după câteva zila a născut pe Pericles, care avea o înfăţişare fără cusur, numai
capul îi era cam prea mare şi nesimetric. De aceea, aproape toate statulile îl înfăţişează cu o
135
136
Pierre Lévêque, op. cit., vol. II, p. 377.
137
Ibidem, p. 378.
138
Unităţile de socotit la Atena în perioada clasică erau mina (mna), reprezentând 100 de drahme şi talantul
(talanton), echivalentul a 60 de mina sau 6.000 de drahme. (Sursa: Guy Rachet, Dicţionar de civilizaţie greacă,
Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1998, p. 201).
139
Pierre Lévêque, op. cit., vol. II, op. cit., pp. 377- 379.
140
Ibidem, p. 380.
28
cască pe cap, deoarece meşterii nu voiau să-l urâţească”141. Datorită calităţilor sale, s-a
impus ca un lider de necontestat între 445 – 429 î.Hr., fiind ales prim-strateg142 în fiecare an,
demnitate care i-a asigurat conducerea politică la Atena. Fără nicio îndoială, el a fost cea
mai importantă figură a democraţiei clasice ateniene, remarcându-se ca principal exponent al
perioadei de maximă înflorire a democraţiei143. A introdus misthophoria, respectiv
remuneraţia funcţiilor publice, pentru participarea la lucrările Sfatului (nu şi ale Ekklesiei),
ceea ce a permis tuturor cetăţenilor să ia parte la viaţa politică. El s-a arătat totuşi moderat în
privinţa modificării altor rânduieli. S-a afirmat despre democraţia greacă că avea la bază
„voinţa egală a tuturor” sau egalitatea în faţa legilor (isonomia)144, dar femeile, străinii
(metecii sau „colocatarii”, cum erau numiţi la Atena) şi sclavii nu se bucurau de drepturi
politice. De altfel, democraţia ateniană se afla la capătul unui îndelungat proces, care a fost
doar finalizat şi desăvârşit de Pericle. Demnitatea de strateg rămânea apanajul claselor
superioare. Totodată, principala datorie a cetăţeanului, participarea la lucrările Adunării
poporului, nu era retribuită. De aici decurgea şi absenteismul destul de pronunţat. Pericle a
introdus o lege în 451 - 450 î.Hr. prin care primeau cetăţenie doar cei născuţi din tată şi
mamă atenieni. Până la acea dată, era suficient ca tatăl să deţină calitatea de cetăţean, care se
transmitea urmaşilor pe linie masculină.
Totuşi, instituţiile democraţiei ateniene începeau să funcţioneze fără presiuni externe.
Cea mai importantă dintre acestea, Adunarea poporului, deşi deţinea ultimul cuvânt în toate
problemele, după cum avea să remarce Aristotel, putea trece la deliberări numai în privinţa
unei probuleuma (deliberare prealabilă) a Consiliul celor 500. Arhonţii, care deţinuseră cea
mai mare putere şi-au văzut atribuţiile limitate la funcţiile religioase. Atribuţiile strategilor
au crescut însă exponenţial, ei devenind adevărata putere executivă a oraşului. Organizarea
de stat cuprindea şi alte funcţii pentru rezolvarea problemelor curente: în domeniul poliţiei
(cei unsprezece, astinomii), în cel al controlului economic (agoranomii, metronomii,
sitofilacii) sau al finanţelor (vistiernicul Atenei, de exemplu). Dincolo de aceste instituţii,
Adunarea poporului rămânea suverană, fiind mai puternică decât orice adunare modernă,
Consiliul fiindu-i subordonat. Ekklesia îi supraveghea, de asemenea, pe magistraţi, având
puterea de a-i suspenda. Ei trebuiau să dea socoteală, după finalizarea mandatului, în faţa
Adunării asupra actelor înfăptuite, un fapt care ar putea stârni admiraţia în zilele noastre.
Totuşi, acest sistem avea slăbiciunile sale. În primul rând, executivul era permanent
ameninţat de a nu reuşi să-şi ducă la bun sfârşit iniţiativele.
Începând cu jumătatea secolului al V-lea, (aproximativ din 450 - 430 î.Hr.), Atena a
devenit centrul intelectual şi artistic al Greciei, Pericle fiind marele artizan al acestei
evoluţii. A fost o perioadă de maximă emulaţie creatoare, fiind ridicate edificiile
monumentale de pe Acropole, ale căror vestigii mai pot fi admirate şi astăzi, pe locul
vechilor temple distruse de perşi în timpul incursiunii lor din anul 480 î.Hr. Edificiul
emblematic al epocii a fost Parthenonul (449 – 438 î.Hr.), templul dedicat zeiţei Atena,
construit de arhitectul Ictinios - desemnat de Pericle - şi decorat cu friza Procesiunii
Panateneelor, la realizarea căreia a contribuit şi sculptorul Fidias. Acest templu doric cu o
lungime de 69,71 metri şi o lăţime de 30,86 metri, are coloanele înalte de 10,45 m, însă nu
dimensiunea impresionează, ci gustul artistic şi perfecţiunea tehnică. Prezentând o curbare
uşoară pornind de la bază către mijloc, coloanele se subţiază din nou către capitel, arcuire
care poartă denumirea de entasis, conferind construcţiei graţie şi elasicitate. Parthenonul a
141
Plutarh, Vieţi paralele, vol. I, studiu introductiv, traducere şi note de N. I. Barbu, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1960, p. 381..
142
În mai multe cetăţi greceşti, strategii deţineau conducerea armatei. La Atena această demnitate a căpătat o
însemnătate nouă, aceea de magistrat al cetăţii. Deţinerea funcţiei de prim-magistrat al cetăţii i-a permis lui
Pericle să conducă în mod efectiv Atena. (Sursa: Guy Rachet, op. cit., pp. 277-278).
143
Cristian Olariu, op. cit., p. 53; V. şi Crane Brinton, John B. Christopher, Robert Lee Wolff, A History of
Civilization, (ed. a II-a), vol. I, Prentice – Hall, Englewood Cliffs, 1960, p. 65.
144
29
devenit biserică ortodoxă în epoca bizantină, biserică catolică în 1204, după ce cruciaţii
occidentali au ocupat capitala Bizanţului. În 1466, turcii l-au transformat în moschee şi
ulterior în pulberărie. La 26 septembrie 1687, F. Morozini, dogele Veneţiei, a lansat de pe
colina Filopappos, aflată în apropiere, un atac de artilerie împotriva Acropolei, în urma
căruia templul a fost puternic afectat145.
În cadrul stilului doric coloana masivă este lipsită de bază fiind susţinută totuşi de un
stilobat asemănător unui piedestal. Ordinul doric a fost folosit pe scară largă în Pelopones,
Grecia continentală şi Grecia Mare146. Stilul ionic este în primul rând decorativ: coloana se
sprijină pe un suport fiind mai înaltă, iar capitelul cuprinde două spirale laterale,
asemănătoare unor suluri de pergament147. S-a extins mai ales în Asia Mică şi în insulele din
Marea Egee. Stilul corintic este asemănător celui ionic, deosebindu-se de acesta prin
capitelul bogat, împodobit cu frunze de acant, care nu poate trece neobservat. A fost un
ordin cu o mare extindere în epoca elenistică, fiind preluat apoi de romani şi răspândit în
întregul imperiu. Templele aparţinând stilului doric s-au conservat cel mai bine, cele mai
cunoscute fiind Parthenonul din Atena şi templul lui Zeus din Olimpia. Ordinul doric a
cunoscut apogeul dezvoltării sale în perioada clasică. Aceste temple erau pictate, cele mai
utilizate culori fiind roşu, albastru, verde şi auriu148. Atena era celebră în toată lumea greacă
datorită picturilor de pe Acropole. În secolele al VI-lea şi al V-lea î.Hr., în pictură se impune
un stil sever, inspirat din viaţa de zi cu zi şi caracterizat prin realism, care este prezent atât în
fresce cât şi pe vasele ceramice149. Templul grec a reprezentat un model pentru arhitectura
europeană din Antichitate şi până în perioada modernităţii, grecii fiind, de altfel, primii
educatori ai spiritului estetic150. Principala caracteristică a artei greceşti o reprezintă unitatea
dintre arhitectură şi sculptură. Aceasta din urmă are un rol fundamental în desăvârşirea
ansamblului, atât din punct de vedere decorativ cât şi practic (prin intermediul metopelor,
frizelor şi frontoanelor) şi se integrează armonios în întreg. Dominanta arhitecturii şi
sculpturii greceşti o reprezintă căutarea armoniei, a echilibrului şi perfecţiunii în forme151. În
mod paradoxal, intenţia artiştilor greci din Antichitate, era de a crea o operă cu scop practic
sau religios şi nu dedicată unor desfătări estetice152. Artistul era socotit un meşteşugar
(demiourgos), iar arta sa era o tehnică (grecescul techne semnifică totodată tehnică şi artă).
Zeii antropomorfi redau imaginea omului, dar nu a omului obişnuit ci a celui perfect, ideal.
De aceea au fost gândite canoane (Policlet în secolul al V-lea î.Hr. şi Lisip în secolul
următor), prin care s-au stabilit, din punct de vedere matematic, dimensiunile perfecte ale
corpului uman. La o lucrare de mari proporţii cum a fost Parthenonul au participat numeroşi
lucrători având meserii diverse. Însă unitatea armonică a structurii îl împiedica pe un Fidias,
de exemplu, să realizeze o lucrare originală. Scopul artistului era de a contribui la realizarea
operei comune şi nu de a-şi asigura celebritatea: operele erau apreciate, nu creatorii lor153.
În domeniul literaturii, Eschil, Sofocle şi Euripide au pus bazele teatrului tragic, iar
Aristofan, către finele secolului al V-lea î.Hr., prin comediile sale, a caricaturizat societatea
ateniană. În cel al filosofiei, anterior, în secolul al VI-lea, filosofii ionieni din Milet şi Efes
au pus piatra de temelie a gândirii politice, fiind primii care au încercat să înţeleagă lumea şi
natura utilizând ca „instrument” raţiunea. Thales, Anaximandru, Anaximene şi Heraclit şi-au
propus să înţeleagă universul prin prisma identificării unui principiu „primordial”, aflat la
145
Niki Drosou-Panayotou, op. cit., pp. 18-22.
146
147
Carol Davidson Gragore, Ghid de arhitectură, Bucureşti, Litera Internaţional, 2010, p. 77.
148
149
Ibidem, p. 198.
150
Michel Ragon, Cést quoi lárchitecture? Paris, Édition du Seuil, col. „Petit des Connaissances”, 1991, p.
16.
151
Pierre Auregan, Guy Palayret, Zece etape ale gândirii occidentale, Bucureşti, Editura Antet, 1998, p. 23.
152
153
Ibidem, p. 180.
30
baza creării lumii fizice, care să nu fie subordonat cosmologiei religioase (de exemplu, apa,
focul, aerul sau pământul). Filosofii ionieni au fost inventatorii „limbajului raţiunii”, dar s-
au raportat permanent la cosmos, fiind în primul rând „fizicieni”, adică filosofi preocupaţi de
domeniul naturii (physis)154. Aceasta constituie cea mai importantă distincţie dintre filosofia
ioniană din secolul al VI-lea î. Hr. şi cea care se dezvoltă la Atena în veacurile V – IV î.Hr.
În Atena secolului al V-lea s-a dezvoltat mişcarea sofiştilor. Aceştia nu au creat o şcoală
filosofică şi nu au susţinut o doctrină unitară, fiind profesori de retorică însărcinaţi să-i
înveţe pe tinerii atenieni arta persuasiunii, pentru ca aceştia din urmă să-şi poată susţine cu
succes argumentele în cadrul instituţiilor cetăţii. Sofistul Protagoras din Abdera (cca 490 –
cca 420 î.Hr.) a lansat binecunoscuta cugetare: „Omul este măsura tuturor lucrurilor”,
contrazicând gândirea filosofilor milesieni, conform căreia o serie de principii stau la baza
naturii, iar lumea fizică poate fi explicată independent de percepţia umană, susţinând,
dimpotrivă, că natura nu poate fi înţeleasă fără participarea omului, care dobândeşte
cunoaşterea lumii numai apelând la propriile senzaţii155. Cei mai iluştri reprezentanţi ai
şcolii socratice, Platon şi Aristotel, au insistat asupra superficilităţii gândirii sofiştilor, cărora
le-au imputat faptul de a nu fi încercat căutarea adevărului, ci doar predarea artei de a
convinge, pentru obţinerea de avantaje sociale şi politice. Totuşi, nu se poate afirma faptul
că nu au contribuit la progresul gândirii. Ei au arătat importanţa cuvântului şi a exprimării.
Au fost primii care au evidenţiat distincţia „dintre lumea naturii şi cea a oamenilor, dintre
legile cosmosului şi cele ale cetăţii, dintre physis şi nomos, cu impact puternic asupra
filosofiei occidentale de mai târziu”156.
Începând cu sofiştii şi Socrate (469 – 399 î.Hr.), atenţia se deplasează către om şi
societate. Despre Socrate s-a afirmat, pe bună dreptate, că a reprezentat „simbolul
înţelepciunii antice”. Filosoful atenian a ales să nu scrie, utilizând în schimb o metodă
dialectică (maieutica), prin care, pe calea dialogului, căuta să-l determine pe interlocutorul
său să găsească adevărul aflat în stare latentă în sufletul său. Afirmaţia sa: „Cunoaşte-te pe
tine însuţi”, exprimă esenţa învăţăturilor sale. Apologia lui Socrate şi „Dialogurile” lui
Platon (Gorgias, Banchetul, Criton), evidenţiază abordarea filosofică raţionalistă a
gânditorului atenian, care susţinea că nimic nu poate fi acceptat înainte de a fi trecut prin
filtrul gândirii. Căutând o modalitate de a descoperi Binele şi Dreptatea, Socrate „pune
bazele etice ale demersului ştiinţific”. În opinia sa, exercitarea politicii, pe care el o
consideră o „artă”, ar trebui încredinţată numai celor mai virtuoşi şi înţelepţi oameni. Or,
sistemul democratic al alegerii de către o mulţime neştiutoare, nu îi aducea în prim-planul
politicii pe cei mai capabili cetăţeni. Socrate a criticat democraţia ateniană din timpul lui
Pericle, despre care credea că promovează politicieni ce nu se ridică la nivelul aşteptărilor.
Cu toate acestea, el a manifestat un respect desăvârşit faţă de legea civică introdusă de
oameni (nomos), faţă de ordinea instituită în cetate prin legile ei, care caută să fie cât mai
drepte şi să nu favorizeze unele categorii sociale în defavoarea altora, cum credeau unii
dintre sofişti157. Sub influenţa lui Socrate, filosofii greci i-au sfătuit pe oameni să se
cunoască pe sine. Mai târziu, europenii au învăţat umanismul de la filosofii eleni care-i
îndemnau pe oameni să-şi dezvolte capacităţile şi virtuţile prin intermediul raţiunii şi al
spiritului critic158.
După cum am văzut, sub conducerea lui Pericle, atenienii au dus mai departe
experimentul democratic. Totodată, Atena a cunoscut o dezvoltare fără precedent în
domeniile arhitecturii, artelor, filosofiei, teatrului şi ştiinţei. Au fost ridicate cele mai
importante edificii de pe Acropole, precum Parthenonul, tragedia greacă a cunoscut o
importantă dezvoltare. Numeroasele realizări ale Atenei din această perioadă au fost
154
Olivier Nay, op. cit., pp. 52-53.
155
Ibidem, pp. 54-55.
156
Ibidem, p. 56.
157
Ibidem, pp. 57-58.
158
Jaques Le Goff, op. cit., p. 25.
31
susţinute de munca sclavilor, dar şi de contribuţiile financiare ale aliaţilor. În urma retragerii
forţelor persane, Atena, care îşi dezvoltase între timp o flotă puternică, imbatabilă pe mări, a
urmărit perpetuarea rolului său conducător în lumea greacă, deţinut în timpul desfăşurării
conflictelor militare. Efectele de durată ale acestei decizii vor fi dezastoase pentru cetăţile
greceşti. Trăind permanent cu spectrul ameninţării persane, după închierea războaielor cu
perşii, cetăţile din Ionia (Asia Mică), s-au constituit într-o ligă antipersană (Liga de la
Delos), oferind conducerea acesteia Spartei. Cetatea lacedemoniană a refuzat propunerea,
fiindu-i avansată ulterior aceeaşi ofertă Atenei care acceptă. Centrul ligii se afla la Delos,
insula lui Apollo, locul de păstrare al tezaurului comun, aflat sub administrare directă
ateniană. Membrii ligii, care erau teoretic egali, participau la efortul comun cu nave de
război, soldaţi sau contribuţii în bani. Prin rolul hegemonic pe care îl deţinea în cadrul Ligii
de la Delos, Atena a creat un imperiu, fără însă a recunoaşte acest lucru. În anul 454 î.Hr.,
invocând acutizarea ameninţării persane, atenienii au adus tezaurul comun la Atena. Din
acest moment, liga s-a transformat într-un veritabil imperiu maritim atenian. Datorită rolului
hegemonic deţinut în ligă, Atena nu a ezitat să utilizeze tezaurul pentru ridicarea
construcţiilor monumentale pe Acropole. Numeroase cetăţi nu au întârziat să se revolte
(Naxos în 470 î.Hr., Thasos în 465 î.Hr., Eubeea şi Megara în 446 î.Hr.)159.
În cele din urmă, pretenţiile de hegemoniei ale Atenei în cadrul oraşelor greceşti, au dus
la declanşarea Războiului peloponesiac (431 – 404 î.Hr.), finalizat cu victoria Spartei.
Despre acest război, desfăşurat totuşi în lumea greacă, Tucidide avea să spună, expresie a
supralicitării superiorităţii şi orgoliului grec în raport cu lumea exterioară ne-elenică: „Acest
război a constituit cea mai puternică zguduire, atât pentru eleni, cât şi pentru o parte din
barbari şi, s-ar putea spune, chiar şi pentru o foarte mare parte din omenire”160. Războiul
peloponeziac, izbucnit datorită pretenţiilor hegemonice ale Atenei în spaţiul elenic, a
implicat toate oraşele greceşti, grupate în două mari tabere, aflate sub conducerea Atenei şi
respectiv a Spartei. Învingătorii au impus în Atena un regim autocratic repede înlăturat de
atenieni, care se vor întoarce, pentru încă o jumătate de secol la regimul democratic161.
În cadrul oraşului erau promovate iubirea faţă de urbe şi ura faţă de ceilalţi, din această
concepţie rezultând înclinaţia surprinzătoare către violenţă a grecilor - care erau, în acelaşi
timp, promotori ai culturii şi civilizaţiei europene - şi nesfârşitele războaie fratricide între
cetăţi, care au culminat cu Războiul peloponesiac. După cum arăta Fustel de Coulanges, în
societatea greacă răul pe care îl faci străinului era considerat legitim şi drept. În opera
Războiul peloponeziac, Tucidide relatează despre destinul dramatic al locuitorilor insulei
Melos, decişi să rămână neutri în cadrul conflictului care a cuprins întreaga lume greacă.
După ce i-a învins cu uşurinţă, Atena a hotărât să adopte măsuri drastice împotriva acestora:
toţi bărbaţii „în stare să poarte armele” au fost ucişi iar femeile şi copiii au devenit sclavi162.
La puţin timp de la încheierea conflictului şi restaurarea democraţiei la Atena, după
scurta guvernare a celor treizeci de tirani impusă de Sparta, Socrate este condamnat la
moarte (399 î.Hr.), dar tragicul şi aparent inexplicabilul moment nu reprezintă punctul final
al unei perioade caraterizate printr-o mare efervescenţă creatoare. Unii istorici consideră că
din punct de vedere cultural şi artistic, tradiţia secolului al V-lea î.Hr. continuă. Însă,
evoluţia culturii greceşti a fost puternic afectată de Războiul peloponesiac, violentul şi
sângerosul conflict care părea să îndrepte lumea elenă către autodistrugere. Epoca de aur a
Atenei, cu personalităţile sale remarcabile, Fidias, Eschil, Herodot, Tucidide, pentru a
enumera doar câteva nume, se încheia. Desigur, a urmat perioada marcată de gândirea lui
Aristotel şi Platon. Dar secolul IV î.Hr. era perceput de contemporani ca o epocă de declin a
159
160
Thucydides, Războiul peloponesiac, I (1,1), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966, p. 147.
161
Cf. Michael Cook, A Brief History of the Human Race, New York, W.W. Norton, 2003, p. 226.
162
32
democraţiei. De altfel, cei doi filosofi au avut aprecieri critice referitoare la societatea în care
trăiau.
În domeniul filosofiei, secolul al IV-lea î.Hr. este reprezentat de Platon şi Aristotel, iar în
domeniul artistic de Praxitele şi Lisip. Odată cu sofiştii şi Socrate, omul a devenit elementul
principal al analizei filosofice. Platon şi Aristotel au inaugurat filosofia „politică”,
manifestându-şi interesul pentru organizarea comunităţilor umane în cadrul oraşelor-state.
Puternic marcat de gândirea filosofică a lui Socrate, Platon (427 – 346 î.Hr.) a căutat,
analizând riguros puterea politică, să identifice principiile unei cetăţi ideale. Această
preocupare este prezentă în trei lucrări: Republica, Omul de stat şi Legile163. Teoria politică
susţinută de Platon pleacă de la ideea că existenţa omului nu se poate derula în afara cetăţii,
statul născându-se din necesităţi obiective164. În Republica, promovează o viziune „elitistă”
asupra cetăţii. În concepţia lui Platon, la baza organizării politice trebuie să se afle o ierarhie
socială foarte strictă, iar conducerea trebuie să aparţină „celor mai buni”. Karl Popper găsea
în această concepţie „o justificare intelectuală a autoritarismului în politică”165. Viziunea
aristocratului atenian pleca de la ideea instaurării dreptăţii în cetate, însă nu prin impunerea
egalităţii în drepturi, ci prin ocuparea funcţiilor în raport cu aptitudinile şi „competenţele”
fiecăruia. „Buna guvernare”, asupra căreia insistă Platon, poate fi realizată numai prin
asigurarea unei strânse legături între politică şi morală. Calităţile morale ale cetăţenilor,
respectiv preocuparea pentru asigurarea „fericirii comune” şi dezinteresul faţă de
îmbogăţirea personală, deţin un rol esenţial în instaurarea bunei guvernări. În Republica,
Platon identifică trei categorii sociale, cu atribuţii atent determinate. Conducerea cetăţii
revine „gardienilor”, persoanele cele mai virtuoase, care posedă, datorită unei pregătiri
temeinice, cunoştinţele dar şi calităţile de conducători. Gardienii trăiesc în cadrul unei
comunităţi închise şi nu au dreptul de a poseda bunuri proprii, pentru a nu putea fi corupţi.
Singura lor responsabilitate este asigurarea fericirii tuturor locuitorilor cetăţii. Gardienii sunt
ajutaţi în misiunea lor de „gardienii auxiliari”, o categorie de militari care se dedică apărării
cetăţii împotriva pericolelor externe. A treia categorie, cu atribuţii economice, îi cuprinde pe
meşteşugari, agricultori, marinari şi negustori. Ei se pot îmbogăţi, dar nu deţin puterea, astfel
încât nu pot utiliza această bogăţie „pentru a perverti societatea”. „Buna guvernare”,
identificată de Platon, promovează interesul cetăţii şi ordinea în cadrul acesteia, în
detrimentul libertăţilor individuale. Cetatea imaginată de Platon este autoritară, aristocratică
şi ierarhizată, dar nu este ameninţată de corupţie, atât timp cât conducătorii se dedică
promovării binelui comun166.
Platon considera că sistemul instituţional atenian din timpul său se aflau în declin. În
acest context, el a realizat o analiză critică a organizării puterii, identificând mai multe tipuri
de regimuri politice. Clasificarea lui Platon cuprinde patru forme de guvernare pe care le-a
cunoscut lumea greacă, în cadrul unui proces continuu de degradare a regimurilor politice.
Criteriul adoptat de Platon a fost numărul celor care conduc, respectiv: o singură persoană,
un grup sau o colectivitate167. Primul regim politic descris de Platon, timocraţia, se subscrie
unei societăţi ierarhizate, alcătuită din trei caste: soldaţi, preoţi, producători. În viziunea lui
Platon, timocraţia este „o formă imperfectă de guvernare”, întrucât nu filosofii, înţelepţii
sunt cei care conduc. Totuşi, respectând o ierarhie strictă, promovează echitatea la nivelul
cetăţii. Timocraţia era o guvernare politică asemănătoare celor din Sparta şi Creta, faţă de
care Platon manifesta o puternică admiraţie. Oligarhia, care presupune monopolizarea
puterii de către o elită bogată, determină apariţia de tensiuni între aceasta şi păturile sărace.
În mod inevitabil - credea Platon - în cadrul unui asemenea regim politic săracii ajung să se
revolte, pentru a impune o constituţie prin care să aibă şi ei un cuvânt de spus. Datorită
163
Olivier Nay, op. cit., p. 58.
164
Frederick Copleston, Istoria filosofiei, vol. I: Grecia şi Roma, Bucureşti, Editura ALL, 2008, pp. 201-203.
165
166
Ibidem, pp. 60-62.
167
Frederick Copleston, op. cit., p. 210.
33
crizei regimului oligarhic, a fost instaurată democraţia, considerată de Platon „un regim
decadent”, în cadrul căruia puterea politică se află în mâinile unei mase de cetăţeni fără
calităţile necesare conducerii cetăţii. Degradarea regimului democratic, datorită corupţiei şi
instabilităţii, conduce la tiranie. Dorind să restabilească ordinea, poporul îşi alege un
conducător, determinând astfel propria aservire, datorită guvernării unei singure persoane,
care poate să-şi impună voinţa personală în mod arbitrar. În Republica, Platon descrie un
proces de degradare şi declin a regimurilor politice, considerând că singura soluţie pentru
stoparea acestui proces o reprezintă instaurarea modelului cetăţii ideale imaginat de el.
Datorită acestui fapt, unii analişti l-au considerat un precursor al regimurilor comuniste
moderne168.
Ulterior, el şi-a nuanţat poziţia. În Omul de stat, Platon admite importanţa legii scrise în
procesul de guvernare, propunând o nouă clasificare a constituţiilor, care are la bază
respectul faţă de lege. După Platon, dacă legea este respectată, cel mai bun regim politic este
monarhia, guvernarea unei singure persoane, urmată de aristocraţie, respectiv guvernarea
unui grup restrâns de cetăţeni. În noul context, democraţia constituie cel mai rău regim,
întrucât poporul nu are capacitatea, în virtutea „incompetenţei” sale de a adopta legile cele
mai bune. Totuşi, dacă legea nu este respectată, democraţia, care permite un acces larg la
guvernare (şi datorită acestui fapt, poate diminua abuzurile), ar fi preferabilă guvernării
autoritare a unei singure persoane (tirania) sau a unei minorităţi (oligarhia). În Legile,
concepţia politică a lui Platon devine mai realistă. El propune o „constituţie mixtă”, care
îmbină elemente ale monarhiei şi ale democraţiei, elaborând o cale de mijloc între cele două
forme de guvernare şi dezaprobând libertatea dusă la extrem sau despotismul169. În ciuda
faptului că a considerat democraţia regimul politic „imperfect” cel mai de dorit, în condiţiile
nerespectării legii, Platon a susţinut cu vigoare ideea unei societăţi autoritare. Această
concepţie va fi combătută de Aristotel.
Aristotel (cca 384 – 322 î.Hr) a pus bazele filosofiei „raţionale”. Deşi s-a născut la
Stagira (Macedonia), s-a stabilit încă de la 17 ani la Atena, unde a locuit în calitate de metec.
După ce a devenit discipolul lui Platon şi a creat o şcoală proprie, intitulată Liceul, a
dobândit un mare prestigiu la Atena. Aristotel şi-a manifestat interesul faţă de numeroase
„domenii ale cunoaşterii”, însă textele politice reprezentative sunt Politica şi Etica
nicomahică. La fel ca Anaxagoras şi Socrate anterior, Aristotel a fost acuzat de impietate (în
323 î.Hr.), fiind obligat să părăsească Atena cu puţin înainte de moarte. A abordat o gândire
„pozitivă” (adică „realistă”), întemeiată pe observaţie şi comparaţie, pe baza căreia a căutat
soluţii pentru îmbunătăţirea existenţei umane. Fiind mult mai interesat de realităţile concrete
ale diferitelor comunităţi umane din timpul său, el a criticat „idealismul” abordat de
Platon170. Gândirea sa filosofică a fost redescoperită în veacul al XII-lea, o serie de teologi
căutând o formă de coabitare a acesteia cu dogma creştină.
În Politica, Aristotel lansează o viziune „organicistă” asupra cetăţii, văzută funcţionând
ca un organism viu. Ordinea socială având o structurare organică, omul nu poate trăi separat
de aceasta, credea Aristotel. El se integrează ansamblului social din care face parte,
nedispunând de o existenţă autonomă. Pentru Aristotel, omul este, datorită naturii sale, un
„animal politic” (zoon politikon), înţelegând prin aceasta faptul că omul este o fiinţă menită
să trăiască în societate. Cetatea este locul ideal în care omul se poate împlini atât material cât
şi spiritual, aceasta fiind spaţiul „vieţii fericite” (eu zên)171. Viaţa în cadrul comunităţii are
două paliere, politică şi morală, indisolubil legate. Satul (sau cetatea-stat greacă) are menirea
de a asigura omului „binele suprem”172.
168
169
Ibidem, pp. 67-68.
170
Ibidem, p. 69.
171
Ibidem, pp. 70-71.
172
34
Clasificarea regimurilor, instituită de Aristotel pleacă de la criteriul numărului celor care
conduc, lansat de Platon. Însă, dacă Platon utiliza ca al doilea criteriu respectarea legilor,
Aristotel optează pentru problematica „interesului comun”. El consideră că sunt „corecte”,
constituţiile sau regimurile politice în care conducătorii guvernează în folosul binelui comun
şi „deviate”, cele în care aceştia conduc în folos propriu. Aristotel identifică şase forme de
guvernare, dintre care trei sunt „drepte”, respectiv monarhia, aristocraţia şi „politia” şi trei
sunt „degradare”, respectiv tirania, oligarhia şi democraţia. În cadrul primelor trei,
conducătorii guvernează urmând interesul comun al cetăţii şi locuitorilor săi, în cadrul
celorlalte trei, interesul comun este ignorat. Aristotel consideră, aşa cum credea şi Platon, că
un regim politic poate fi catalogat ca fiind „bun” sau „rău” în funcţie de „virtutea”
guvernanţilor săi. În opinia lui Aristotel, regimul democratic favorizează excesele în politică.
Deciziile Adunării poporului, alcătuită din cetăţeni uşor de manipulat, pot fi influenţate de
demagogi abili. Pe de altă parte însă, el iniţiază metoda comparativă în cadrul ştiinţelor
sociale, analizând 158 de constituţii distincte. El a înţeles, în urma acestui demers, caracterul
relativ şi diversitatea regimurilor politice dar şi posibilitatea combinării acestora pentru
edificarea celui mai bun regim. În Politica, Aristotel este primul care vorbeşte despre
separarea puterilor în stat, identificând puterile legislativă, executivă şi judecătorească.
Această viziune politică va influenţa gândirea politică de la sfârşitul Evului Mediu, din
timpul Luminilor şi din epoca modernă. Totuşi, Aristotel nu acordă un rol primordial
împărţirii sarcinilor în domeniul politic. Pentru el, fiecare cetate trebuie să caute regimul cel
mai potrivit pentru sine, iar virtutea unui regim depinde, în primul rând, de acţiunile celor
care guvernează173.
Constatând decăderea democraţiei ateniene din vremea sa, Aristotel a susţinut, totdată, o
„cale de mijloc”, caracterizată prin prudenţă şi moderaţie. În căutarea celui mai bun regim,
fiecare cetate trebuie să adopte constituţia agreată de cea mai mare parte a populaţiei, având,
ca urmare a acestui fapt, premizele să dureze cel mai mult. În opinia lui Aristotel, cel mai
bun regim politic trebuie să favorizeze stabilitatea şi adaptabilitatea instituţională174.
Conducătorii trebuie să aibă în vedere atât punerea corectă în aplicare a legilor existente, cât
şi schimbarea acestora, dacă este necesar. Deşi subliniază particularităţile fiecărei cetăţi în
parte, Aristotel a căutat o constituţie care să fie pusă în practică în cât mai multe dintre ele.
Astfel, identifică o „constituţie mixtă”, numită de le „politia”, reprezentând calea de mijloc
între oligarhie şi democraţie, din fuziunea celor două regimuri degradate rezultând un regim
drept. În cadrul acesteia, puterea trebuie încredinţată clasei de mijloc, suficient de înstărită
pentru a nu fi tentată de înavuţire şi îndeajuns de numeroasă pentru ca guvernarea sa să nu
fie expresia unei minorităţi. Un asemenea regim ar duce la instaurarea echilibrului politic
între cei bogaţi şi cei săraci, prin „neutralizarea rivalităţilor sociale”175.
În secolul al IV-lea î.Hr., oraşele-state se aflau în criză. În cadrul acestor comunităţi
relativ restrânse, s-a căutat cea mai bună formă de organizare politică, dorindu-se crearea
unei societăţi stabile prin utilizarea unor sisteme politice diverse. Aceste realizări au fost
subminate de grecii înşişi. În oraşul-stat au avut loc evoluţii progresiste în domenii variate:
artă, literatură, filosofie, ştiinţă, în interiorul acestor comunităţi manifestându-se permanent
o competiţie, uneori distructivă. În secolul al IV-lea eunomia, ordinea, nu mai caracteriza
aceste oraşe, încleştate într-o succesiune nesfârşită de confruntări civile în interior şi
războaie între cetăţi. Soluţiile trecutului începeau să redevină actuale. Tot mai mulţi credeau
că numai întoarcerea la monarhie ar fi adus ordinea în cetate, stopând haosul. Conflictul
dintre cetăţi a dus la epuizarea întregii lumi elenice. Încercările Spartei şi Tebei de a-şi
impune hegemonia nu au avut sorţi de izbândă. Atena a încearcat să-şi recapete strălucirea
173
174
Ibidem, p. 75.
175
Ibidem, p. 76.
35
de altădată, dar ridicarea unei alte puteri aflată în nordul Greciei, respectiv regatul
Macedoniei, nu i-a oferit răgazul necesar176.
Profitând de grava criză care măcina lumea elenă, regele Filip al II-lea, conducătorul
Regatului Macedoniei, un regat din nord, considerat de ceilalţi greci „semibarbar”, a iniţiat
cucerirea oraşelor-state greceşti. Fiul său, Alexandru, va merge mai departe, creând un vast
imperiu. Atenianul Demostene a înţeles repede că Filip al II-lea punea în pericol libertăţile
grecilor. Pe de altă parte, monarhul macedonean a ştiut să întărească identitatea acestora,
punându-i pe greci în opoziţie cu barbarii, ţinta reprezentând-o Imperiul Persan, cel mai
important adversar. Oratorul atenian Isocrate considera că Filip al II-lea ar putea să-i
unească pe greci sub conducerea regatului macedonean. Grecii ar fi încheiat astfel
nesfârşitele confruntări fratricide, canalizându-şi energiile către anihilarea unui adversar
comun. Filip al II-lea, regele Macedoniei a învins coaliţia cetăţilor greceşti la Cheroneea, în
338 î.Hr. Acestea îşi vor pierde independenţa, păstrând amăgirea unei aparente autonomii.
II.5. Paralelă între democraţia antică şi democraţia modernă
176
36
Perioada cuprinsă între anii 360 – 320 î.Hr. este mai bogată în informaţii, atât cu privire la
viaţa politică din Atena, cât şi referitoare la lumea greacă în ansamblul său. Constituţia
ateniană a lui Aristotel ca şi inscripţiile din Attica ne oferă informaţii preţioase. Deşi
gândirea politică greacă îşi are începuturile înainte de secolul al IV-lea î.Hr. şi continuă după
acesta, opere reprezentative au fost redactate în acest secol: Dialogurile lui Platon, în special
Republica, Politica şi Legile, sau Politica lui Aristotel. Multe dintre ele fac referire la
instituţiile politice din „secolul lui Pericle”. Paralela dintre instituţiile prezente şi cele din
secolul al V-lea î.Hr. se realiza în contextul răspândirii ideii că veacul al IV-lea î.Hr. era
unul marcat de o profundă criză economică, socială şi politică. Interesul pentru viaţa politică
a majorităţii cetăţenilor atenieni era redus. Mai mult, aceştia erau deseori manipulaţi de
sicofanţi şi demagogi. Se vorbea chiar despre o „decădere a democraţiei”. În celelalte cetăţi,
situaţia era chiar mai dificilă. Ruperea echilibrului existent înainte de Războiul
peloponeziac, a dus la izbucnirea de războaie civile (stasis). În vederea reinstaurării
stabilităţii sociale şi politice, tot mai mulţi greci au început să creadă că ar fi nevoie la
conducere de un rege, răspândirea ideologiei monarhice fiind o consecinţă a acestor crize177.
Termenul de democraţie îşi are originea în Antichitatea greacă, semnificând egalitatea în
faţa legii a cetăţenilor unui oraş-stat (polis) în contextul exercitării drepturilor publice. Atât
în timpurile antice, cât şi în cele moderne, democraţia a suferit reculuri dramatice în
perioade de criză, dovedindu-se a nu fi un sistem politic perfect, dar rămânând, spre
deosebire de dictatură, perfectibil178. Având o vechime de aproximativ două mii cinci sute
de ani, semnificaţia lui actuală este mult diferită de cea iniţială. Dezvoltată în cadrul
oraşului-cetate, democraţia antică greacă a rămas o inovaţie politică revoluţionară, fiind
trăsătura esenţială a organizării politice greceşti antice, reprezentată de o comunitate civică
(koinonía), o comunitate de cetăţeni179.
În ciuda formei etimologice rămasă aceeaşi, democraţia antică greacă deţine puţine
elemente comune cu democraţia modernă. Spre deosebire de democraţia antichităţii elene
care era o democraţie directă, democraţia modernă este o democraţie reprezentativă. Pentru
antici, participarea la viaţa politică era rezervată exclusiv cetăţenilor, beneficiarii privilegiaţi
ai exerciţiului democratic, deşi reprezentau doar cel mult un sfert din populaţia cetăţii, în
timp ce largi categorii ale populaţiei, respectiv femeile, străinii sau sclavii, erau nevoiţi să se
supună reglementărilor stabilite de primii, fără să beneficieze de drepturi politice. Pe de altă
parte, interesul faţă de libertăţile individuale, primordiale pentru democraţia modernă, era ca
şi inexistent în societatea antică greacă. Dincolo de caracterul restrâns al sistemelor
democratice întâlnite în oraşele de mici dimensiuni ale Antichităţii greceşti – dificil de
transpus în practică în statele din prezent întinse teritorial şi cu o populaţie numeroasă -
diferenţele constau în primul rând în valorile şi idealurile diferite. Omul modern caută un alt
tip de democraţie, întemeiat pe alte cerinţe, rezultate din evoluţia socială, în urma căreia
societatea europeană a parcurs experienţe diverse: creştinismul, umanismul, Reforma sau
liberalismul, pentru a enumera doar câteva. Grecii nu au cunoscut multe dintre valorile pe
care omul modern le consideră a fi indispensabile în viaţa sa de zi cu zi. Cu toate acestea
numeroşi autori idealizează experienţa democratică antică greacă, considerând-o un veritabil
„paradis pierdut”180.
Democraţia directă, specifică oraşelor-state greceşti, presupunea exercitarea directă şi
continuă a puterii, în timp ce democraţia reprezentativă modernă se bazează pe limitarea şi
controlul puterii181. În contextul acestei analize, evocăm opiniile exprimate la începutul
177
Pierre Carlier, op. cit., p. 213.
178
Jacques Le Goff, op. cit., p. 24.
179
Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Iaşi, Editura Polirom, 1999, p. 255.
180
Ibidem, p. 256.
181
Ibidem, p. 257.
37
secolului al XIX-lea de Benjamin Constant, care evidenţia diferenţa radicală de mentalitate
dintre societatea antică greacă şi societatea modernă182. Constant aprecia că pentru
contemporanii săi libertatea înseamnă, în primul rând, respectarea drepturilor individuale, în
timp ce pentru antici libertatea, pe care a numit-o „libertate colectivă”, semnifica
participarea colectivă şi directă la viaţa politică a cetăţii, fapt care nu intra în contradicţie cu
subordonarea totală a individului faţă de autoritatea statului. Acţiunile particulare erau
supravegheate strict, lipsind independenţa individului în raport cu ansamblul corpului social.
Aproape niciuna din binefacerile câştigate de moderni nu poate fi regăsită la antici, corpul
social fiind cel care reglementa viaţa indivizilor până la cele mai neînsemnate niveluri. Deşi
anticii îl declaraseră pe cetăţean suveran în privinţa afacerilor publice, Constant observa că
acesta era doar un „sclav” în relaţiile particulare. În virtutea calităţii sale de cetăţean şi de
parte a corpului colectiv, putea decide în probleme esenţiale, precum încheierea păcii sau
declanşarea unui război, putea interoga, exila sau condamna la moarte. Însă, de pe poziţia de
membru al corpului colectiv, se supunea voinţei ansamblului şi putea fi, la rândul său,
interogat, exilat sau omorât. După cum aprecia şi Condorcet, anticii nu cunoşteau
semnificaţia drepturilor individuale, indivizii fiind doar simple componente ale unui
mecanism a cărei funcţionare era reglată de lege. Cetatea era independentă în raport cu
exteriorul şi totalitară în raport cu locuitorii săi, totalitarismul său fiind întemeiat pe religie şi
legi. „Libertatea colectivă” exercitată în cadrul ansamblului social, nu-i împiedica pe aceştia
să se supună, în totalitate, atotputerniciei statului. Ca parte a corpului colectiv, cetăţeanul
votează legi, îşi judecă şi condamnă magistraţii, dar ca persoană particulară toate acţiunile
sale sunt urmărite şi îngrădite. Un cetăţean putea fi ostracizat fără a i se imputa nicio vină.
Cetatea se comporta în mod dictatorial, statul intervenind şi reglementând, aproape în
detaliu, viaţa personală. Fustel de Coulanges oferă câteva exemple, care evidenţiază puterea
absolută pe care o deţinea statul la antici. Numeroase cetăţi îi obligau pe bărbaţi să se
căsătorească. La Sparta, cetăţenii aveau această obligaţie, însă legea îi pedepsea şi pe cei
care se căsătoreau târziu. Legea spartană le interzicea cetăţenilor orice fel de muncă.
Îmbrăcămintea era, în dese rânduri, stabilită prin legislaţia oraşului. Legislaţia din Atena
stabilea la trei numărul maxim de rochii pe care o femeie le putea lua cu ea într-o călătorie.
Legislaţia Spartei îi obliga pe bărbaţi să-şi radă mustaţa183. Iar aceste exemple ar putea
continua. Libertatea la antici consta în exercitarea puterii politice în cadrul colectivului.
Libertatea la moderni înseamnă, în primul rând, asigurarea independenţei personale. Fără
îndoială că legile au fost instituite de locuitorii acestor cetăţi. În aceasta consta libertatea
grecilor, spre deosebire de „barbari”, care se supunea măsurilor arbitrare ale unui monarh.
La grecii din Antichitate adevăratul stăpân era legea, dar libertatea greacă era deosebit de
limitată.
Mai mult, democraţia greacă era şi restrictivă. Dacă democraţiile moderne au consacrat
votul universal, în Grecia antică dispuneau de drepturi politice numai cetăţenii, adică
bărbaţii liberi, adulţi de peste 18 ani, născuţi în cetate şi înscrişi în registrele acelei cetăţi
(„bărbaţii înseamnă polis-ul”, după expresia lui Tucidide)184. Categorii largi de populaţie nu
participau la viaţa politică: femeile, străinii (sau metecii – colocatarii, cum erau numiţi la
Atena) şi sclavii. Fiind componenţi ai familiei, femeile şi copiii erau membri ai cetăţii numai
în mod indirect, cetatea fiind patria lor, dar erau excluşi din „sfera publică”185. În societatea
greacă, femeia ocupa o poziţie de netă inferioritate în raport cu bărbatul, viaţa sa derulându-
se, în cea mai mare parte a timpului, în gyneceu un compartiment al casei care îi era
182
V. Benjamin Constant, Despre libertatea la antici şi la moderni, Iaşi, Institutul European, 1996.
183
Fustel de Coulanges, op. cit., vol. II, pp. 51-52.
184
În general, în cetăţile greceşti, tânărul dobândea drept de vot la vârsta de 18 ani. Însă, serviciul militar
debuta la aceeaşi vârstă şi avea o durată de doi ani, astfel că, ajungea să participe propriu-zis la viaţa politică de
la 20 de ani.
185
V. James Redfield, Omul şi viaţa domestică, în vol. Omul grec, coord., J.-P. Vernant, Iaşi,Editura Polirom,
2001, p. 153.
38
rezervat186. Semnificativ rămâne faptul că tutela sa era transmisă fiului cel mare dacă se
întâmpla să rămână văduvă. Cetăţenii deţineau monopolul asupra activităţilor politice şi a
proprietăţii funciare, formând o comunitate întemeiată pe interesul comun. Oraşul-stat clasic
poate fi comparat cu o „societate pe acţiuni”, cetăţenii formând categoria acţionarilor. Dar
oraşele-state antice greceşti, ca şi comunele medievale din multe puncte de vedere
asemănătoare, au cunoscut o istorie relativ scurtă şi zbuciumată, deşi în democraţiile antice
greceşti erau întrunite toate condiţiile pentru aplicarea în cele mai bune condiţii a
democraţiei directe: comunităţi de mici dimensiuni unite prin trăsături comune. Unii istorici
au vorbit despre o exploatare a bogaţilor de către cei săraci, plata contribuţiilor publice fiind
rezervată doar acestora, sau despre un „socialism de tip periclean”187. Acest sistem politic îşi
propunea să elimine sărăcia şi a reuşit aproape în totalitate în timpul lui Pericle, toate
straturile sociale ale oamenilor liberi ducând un trai decent. Eric Hobsbawn sublinează
constatarea corectă a lui Aristotel, (cel puţin pentru vremea sa), că democraţia reprezintă
„guvernarea de către masele populare, care erau, în ansamblu, sărace”188, iar interesele celor
săraci nu coincid cu ale celor bogaţi. Nu întâmplător, aristocratul atenian, un critic al
regimului democratic, pe care istoriografia l-a înregistrat cu numele de Pseudo-Xenofon189
afirma în opusculul Statul atenian: „Atenienii şi-au ales o formă de guvernământ, potrivit
căreia oamenii răi duc un trai mai fericit ca cei buni190. Pentru această faptă a lor nu le aduc
niciun fel de laudă, ba îi şi dezaprob”191. În secolul al XIX-lea o serie de istorici şi filosofi
marcaţi de gândirea hegeliană au criticat faptul că Aristotel nu a reuşit să înţeleagă că
organizarea în cadrul oraşului-stat era depăşită din punct de vedere istoric.
Metecii, străinii de cetate, erau protejaţi de lege datorită importanţei lor economice, dar
nefiind cetăţeni nu puteau participa la viaţa politică. Nu dispuneau de drepturi politice şi nici
de permisiunea de a deţine proprietăţi funciare, fiind obligaţi la plata unei taxe speciale
(metoikion) şi la exercitarea serviciului militar în calitate de hopliţi192 sau marinari. Puteau în
schimb să ia parte la festivităţile religioase şi civice193. Mult mai activi economic decât
cetăţenii, erau dispuşi să presteze orice meserie, având un rol marcant în marele comerţ, unii
dintre ei fiind armatori, zarafi ori bancheri. Deţineau cea mai însemnată parte din
proprietatea mobilă. S-au remarcat, de asemenea, în artă, medicină şi în special filosofie,
domenii rezervate mai ales străinilor. Marele pictor Polygnotos din Thasos s-a stabilit la
Atena şi a rămas în cetate până la sfârşitul vieţii. De asemenea, Hipocrate din Cos (cca 460 -
370), părintele medicinei şi Herodot din Halicarnas (cca 484 – 425 î.Hr.), părintele istoriei,
au rămas mai mulţi ani în oraş şi au fost deosebit de apreciaţi. Atena s-a arătat
recunoscătoare faţă de aceşti străini, care îi sporeau faima şi i-a cceptat cu bunăvoinţă.
Metecii au fost muncitori neobosiţi pentru dezvoltarea economică a cetăţii şi apărători
devotaţi ai acesteia. Deşi erau lipsiţi de drepturi politice în cadrul sistemului democratic,
admiteau să fie susţinători hotărâţi ai democraţiei care le proteja totuşi interesele şi nu îi
186
Robert Flacelière, op. cit., pp. 74 – 108.
187
Ibidem, p. 388.
188
Vezi Eric Hobsbown, Era Imperiului 1875 – 1914, Bucureşti, Editura Codex 2000, Chişinău, Editura
Cartier, 2002, p. 114.
189
Asemănările stilistice şi referitoare la titlu i-au determinat pe unii analişti să considere această lucrare ca
aparţinându-i lui Xenofon. Alţi cercetători sunt de părere că autorul ar fi Critias, unul din cei 30 de tirani, sau
Tucidide, fiul lui Melesias, conducătorului partidului aristocratic după îndepărtarea din Atena, prin ostracizare,
a lui Cimon (461 î.H.). Ceea ce putem susţine cu certitudine este faptul că autorul era un aristocrat, nemulţumit
de regimul politic al Atenei din vremea sa.
190
În viziunea autorului aristocrat, „oamenii răi”, reprezintă poporul, iar „oamenii buni” sunt nobilii şi cei
bogaţi. Aceste caracterizări erau prezente în cele mai multe oraşe-state greceşti.
191
Xenofon, Statul spartan. Statul atenian, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1958, p. 65.
192
Hopliţi (hoplitai în gr.), termenul provine de la ta hopla – armele.
193
39
desconsidera. Rareori metecii au primit cetăţenie, cetăţeanul atenian nefiind dispus să acorde
acest drept şi străinilor (în afara meritelor excepţionale)194.
Cât despre sclavi, situaţia acestora era mai bună în unele cetăţi (spre exemplu Atena) şi
mult mai grea în altele195. În timpul lui Pericle şi a Epocii de Aur a Atenei, societatea se
întemeia pe distincţia dintre om liber şi sclav, comunităţile antice neputându-se lipsi de
instituţia sclaviei, pe care au considerat-o indispensabilă. Filosofii vremii apreciau sclavia ca
fiind un fapt firesc şi argumentau cu vigoare necesitatea sa. Platon în Legile recomanda ca
sclavul să fie bine tratat. Aristotel în Politica socotea sclavul doar o simplă unealtă
însufleţită, afirmând că acesta se deosebeşte de omul liber ca „trupul faţă de suflet sau
animalul faţă de om”. Tot el era de părere că există oameni „lipsiţi de valoare” meniţi, prin
natura lor, să devină sclavi196. La Atena sclavul putea să-şi exprime punctul de vedere, să
participe la o serie de ceremonii religioase şi să fie iniţiat la Eleusis197. Stăpânul nu avea
drept de viaţă şi de moarte asupra sa. O situaţie grea o aveau în schimb sclavii aparţinând
statului care lucrau în minele din Laurion. La Atena a avut loc o singură răscoală a sclavilor,
şi anume a lucrătorilor din galeriile de la Laurion (în anul 425 î.Hr.). Aceştia au profitat un
moment prielnic: Attica era invadată de lacedemonieni. Însă nu au fost întrunite condiţiile
care în regatele elenistice ori la Roma au dus la conflicte de neconciliat între oameni liberi şi
sclavi: proprietăţi de mare întindere.
Termenul de democraţie directă, caracteristic unor societăţi antice greceşti, nu trebuie
înţeles în sens literal, ceea ce ar însemna identificarea conducătorilor cu cei conduşi. Însă,
democraţia antică se apropie cel mai mult de democraţia directă, exprimată mai ales prin
participarea la viaţa politică a cetăţenilor în cadrul Adunării poporului. Conform afirmaţiei
lui Aristotel, un critic fervent al sistemului democratic, în oraşul antic grecesc cetăţenii se
autoguvernau, ceea ce însemna că toţi participau la guvernare şi erau guvernaţi la rândul lor.
Totuşi, exista o echipă de conducere aleasă, numită sau desemnată prin tragere la sorţi,
însărcinată cu exercitarea funcţiilor specializate şi rezolvarea problemelor curente. Plutarh a
scris despre influenţa lui Pericle care îi îngrijora pe mulţi: „Desigur, puterea lui Pericles o
arată limpede Thucydides dar comicii o pun într-o lumină rea, numind Peisistratizi pe tinerii
din jurul său, şi cerându-i [lui Pericles] să jure că nu va întrona tirania, de vreme ce, după
părerea lor, prea marea lui putere nu se împacă cu democraţia şi este de nesuferit” 198. Însă,
Atena a avut şansa să găsească în Pericle un om politic neinteresat să abuzeze de funcţia sa,
el fiind produsul unei evoluţii, a unei maturităţi politice a clasei conducătoare ateniene.
Democraţia greacă a realizat fisura intelectuală dintre un gen de legitimitate întemeiat pe
tradiţie şi religie şi legitimitatea bazată pe căutarea valorilor libertăţii, egalităţii şi dreptăţii.
A reprezentat, de asemenea, primul pas al legitimării democraţiilor moderne. După cum am
arătat, beneficiile au constat în obţinerea de drepturi civile şi politice, dar şi religioase şi de
proprietate. Cele mai importante drepturi erau participarea la viaţa politică şi egalitatea în
faţa legii. Trebuie adăugat că, îndatoririle pe care le implica democraţia priveau participarea
civică, prestarea serviciului militar, plata unui impozit şi participarea la oficierea practicilor
religioase. Totuşi, subliniem şi slăbiciunile modelului democratic elen, principiul isonomiei
fiind rezervat doar unei minorităţi restrânse. Însă toate aceste libertăţi nu au caracter imuabil.
Statul, reprezentat de colectivitate, poate interveni oricând în mod discreţionar pentru a-l
lipsi pe cetăţean de aceste drepturi.
Comunitatea de cetăţeni păstra şi ea o serie de inegalităţi. Democraţia ateniană permitea
accesul la funcţii înalte, respectiv arhonte, epimelet sau strateg, în urma unei selecţii
194
Robert Flacelière, op. cit., pp. 42-73.
195
196
197
Eleusis – oraş aflat în estul Greciei, la cca 23 de km vest de Atena, celebru ca loc de desfăşurare a
misterelor eleusine. În secolul VII î.Hr., oraşul şi-a pierdut independenţa, fiind anexat de Atena care a
transformat ulterior misterele eleusine într-una dintre cele mai importante sărbători religioase ateniene.
198
Plutarh, Vieţi paralele (Pericles, XVI), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1960, p. 394.
40
întemeiate pe merit (prin care se înţelegea un anume nivel al bogăţiei). Această organizare i-
a împiedicat mult timp pe cetăţenii săraci să acceadă la funcţii înalte (din 430 î.Hr. s-a
introdus totuşi tragerea la sorţi a acestor funcţii). Pentru a fi evitată extinderea excesivă a
corpului politic, s-a introdus o legislaţie referitoare la căsătorii şi naşteri, care „defineşte
uniunile ilegale şi limitează strict atribuirea cetăţeniei pe baza eredităţii”199. Aceste
inegalităţi nu sunt consemnate întotdeauna în legislaţia cetăţii, ci decurg din realităţile
sociale. Spre exemplu, cetăţenii săraci, preocupaţi mai ales de asigurarea traiului zilnic, nu
dispuneau de timpul necesar pentru a-şi îndeplini responsabilităţile civice.
Dacă în teorie, democraţia era menită să ofere o guvernare echilibrată, în practică
cetăţenii erau manipulaţi şi preferau modul facil de a adopta opinia oratorilor mai
convingători. Democraţia deliberativă devenise democraţie „tribuniană”, dominată de retori
şi demagogi, care îşi dovedeau abilitatea în a influenţa masele. Nu întâmplător, Tucidide, în
Războiul peloponesiac, numea democraţia directă din perioada lui Pericle „guvernarea
primului cetăţean”, care devenise influent datorită abilităţilor sale, şi nu guvernarea
poporului, respectiv a cetăţenilor. Atena secolului al IV-lea î.Hr. ne oferă un alt exemplu
elocvent: democraţia poate conduce către un regim autoritar, în care cetăţenii sunt
manipulaţi de demagogi. Această democraţie „extremă”, care lasă loc arbitrariului, prin
faptul că nesocoteşte tradiţia şi legislaţia, acordând predominanţă decretelor Adunării
poporului întocmite de tribunii care o „manevrează”, a fost criticată de Platon, Aristotel,
Isocrate sau Demostene. Punerea în practică, în plan politic, a ideii democratice a reprezentat
încercarea de întronare a raţiunii în detrimentul miturilor. De aceea poate părea
surprinzătoare atitudinea critică a filosofilor, care erau reprezentanţii noii gândiri raţionale,
faţă de regimurile democratice. În viziunea multora, înţelepciunea în politică se sprijinea pe
„căutarea moralei şi a excelenţei decât în principiul egalităţii şi intervenţiei maselor
populare, inconstante şi mereu gata să-i susţină pe cei mai mari tirani”200.
Comparativ cu omul modern, cetăţeanul atenian dispunea de un avantaj care îi permitea
să dedice o parte importantă a timpului său participării la viaţa politică: existenţa unui mare
număr de sclavi antrenaţi în realizare majorităţii muncilor. Preocupat mai ales de
desfăşurarea afacerilor personale decât de binele public, omul modern se arată dezinteresat
de activitatea politică. Dată fiind importanţa pe care o acordă vieţii private, libertatea în
viziunea modernilor nu înseamnă dreptul atât de drag anticilor de a participa în mod direct la
viaţa politică, ci respectarea independenţei personale. Anticii împărţeau puterea socială între
cetăţenii aceluiaş oraş-stat, pe când modernii îşi doresc siguranţa vieţii private. Pentru cei
din urmă, libertatea înseamnă garantarea de către instituţiile statului a libertăţilor personale.
Dacă pentru antici adevărata libertate era libertatea colectivă, pentru moderni adevărata
libertate este libertatea individuală.
Benjamin Constant observa însă şi neajunsurile democraţiei moderne: individul,
independent în viaţa privată, dispune de o suveranitate politică aparentă. Când îşi exercită
această suveranitate, prin intermediul votului, „nu obţine altceva decât subminarea ei...”201.
Democraţia greacă presupunea participarea directă şi nemijlocită a individului la treburile
cetăţii, iar cetăţeanul atenian era o forţă tocmai datorită faptului că deţinea dreptul de a vota
în mod direct în cadrul Adunării poporului202. Democraţia modernă presupune delegarea
puterii de decizie unor reprezentanţi. Deşi, în statele moderne de mari dimensiuni nu ar fi
posibilă o altfel de organizare, importanţa individului este mult diminuată. După exercitarea
votului, acesta nu mai are nicio influenţă reală asupra actului politic şi de conducere.
Democraţia modernă reprezintă o inovaţie occidentală care a început să capete substanţă
la finele secolului al XVIII-lea şi în secolul al XIX-lea. Ea dobândise deja un înţeles larg în
199
200
Ibidem, p. 52.
201
Benjamin Constant, op. cit., pp. 5-6.
202
Ibidem.
41
momentul în care, în secolul al XIX-lea, s-a făcut trimitere la precedentul antic atenian.
Asumându-şi moştenirea antică, Occidentul a pus bazele unei civilizaţii care s-a coagulat în
Evul Mediu, a păstrat o serie de elemente ale Antichităţii, dezvoltând o formă de democraţie
care nu se poate revendica de la cea antică greacă, apusă încă din epoca elenistică, fiind
rezultatul unei evoluţii îndelungate. Creştinismul a statuat egalitatea tuturor oamenilor,
indiferent de poziţie socială sau de rasă. Locul sclavului a fost luat de ţăranul dependent,
care dispunea în comparaţie cu acesta de o oarecare libertate şi conştientiza faptul că deţine
o serie de drepturi. Dezvoltarea oraşelor şi a burgheziei a determinat apariţia unei noi
mentalităţi, axate pe conştientizarea importanţei progresului în societatea Evului Mediu.
Creşterea interesului pentru instrucţie, deşi în faza incipientă cu o acoperire socială redusă, a
avut meritul său în evoluţia către democraţia modernă, la care s-au adăugat accentuarea
diferenţierii în cadrul societăţii Evului Mediu, dar şi dinamica socială şi economică
caracterizată prin transformarea continuă a relaţiilor interumane şi a instituţiilor. Printre
factorii favorizanţi mai putem enumera impactul avut de gânditorii Epocii Luminilor sau de
ideologiile revoluţiilor moderne. Evoluţia către democraţia de tip modern a fost un fenomen
de lungă durată, desfăşurat pe fondul conflictului social dintre marea masă a populaţiei şi
structura socio-politică absolutistă şi discreţionară. Lucian Boia vorbea despre o „acumulare
democratică”203.
Karl Popper semnala pericolul de a înţelege democraţia în sensul său etimologic, adică de
„putere a poporului”. Oamenii înţeleg că de fapt nu deţin puterea, şi de aceea sunt tentaţi să
considere democraţia „o mare înşelătorie”. Filosoful german aprecia în context ca fiind de o
importanţă capitală să se înveţe încă din şcoală adevăratul sens al democraţiei, inclusiv al
democraţiei ateniene, respectiv că aceasta reprezintă o formă de guvernare care are drept
scop evitarea reinstaurării dictaturii (tyrannis). În timp ce democraţia are la bază principiul
moral conform căruia puterea poate fi înlăturată pe cale paşnică, dictatura, de orice fel, poate
fi înlăturată doar pe cale violentă, reprezentând „cel mai rău lucru”, fiind „rea din punct de
vedere moral”, obligându-i pe cetăţeni să colaboreze cu răul în mod tacit sau implicit204. În
opinia lui Popper, ar trebui să considerăm ziua alegerilor, nu ca o dată de legitimare a noului
guvern, ci o zi a procesului vechiului executiv205.
II.6. Religia greacă
203
Lucian Boia, Occidentul..., ed. cit., pp. 156 – 157.
204
Karl R. Popper, Lecţia acestui secol, Editura Nemira, Bucureşti, 1998, p. 96.
205
Ibidem, p. 97.
42
Nelimitându-se doar la funcţia sa pur teologică şi înglobând un set de credinţe care
reprezentau manifestarea religioasă a unui sistem de civilizaţie, religia a jucat un rol
fundamental în lumea antică greacă. Ea a constituit o componentă a sistemului socio-
cultural, influenţându-l şi fiind, la rândul ei, marcată de acesta. Despre grecii din Antichitate
s-a afirmat deseori că ar fi fost raţionalişti. Fiind creatorii ştiinţei şi filosofiei, mulţi dintre
gânditorii eleni nu s-au ferit să critice tradiţiile religioase ale propriului popor. Totodată însă,
marea masă a populaţiei era marcată în mod profund de „sentimentul sacralului”, redat cel
mai bine prin cuvântul thámbos („frica pioasă”), reacţia iraţională pe care sacrul o
produce206, având origine preelenică: o teamă respectoasă faţă de orice era considerat că ţine
de lumea supranaturalului. Pentru omul grec, universul era dominat de numeroase divinităţi,
de care depindea propria lui fericire sau nefericire, ori soarta lui după moarte207. Încă din
epoca miceniană, tăbliţele cu scrierea lineară B consemnează numele zeilor care vor face
parte din panteonul grec clasic: Zeus, Hera, Poseidon208.
În cetatea greacă nu exista nicio distincţie între temporal şi spiritual şi nicio castă
sacerdotală, preoţii fiind magistraţi ai cetăţii. Iniţial străinii nu aveau voie să participe la
cultul public. Este adevărat că aceste reguli au devenit treptat mai puţin stricte, dar cetatea se
conducea în general după aceeaşi tradiţie în care religia ocupa un loc privilegiat. De aceea,
liber-cugetătorii sau ateii, oricum foarte puţini, erau priviţi cu suspiciune şi chiar cu
ostilitate. Această severitate în privinţa respectării preceptelor religioase a dus în secolele al
V-lea şi al IV-lea î.Hr. la intentarea mai multor procese de împietate unor filosofi celebri. În
399, sub acuzaţia „că nu crede în zeii pe care îi recunoaşte cetatea, că încearcă să introducă
divinităţi noi şi că, prin aceasta, corupe tineretul”209, Socrate a sfârşit prin a fi condamnat la
moarte – un episod emoţionant al istoriei antice - şi obligat să bea cucută, deşi nu se poate
afirma despre el că nu credea în existenţa supranaturalului. Acelaşi lucru se poate susţine
despre Anaxagoras, profesorul lui Pericle, precum şi despre Protagoras, filosofi cu mare
influenţă în epocă.
Într-o lume în care lipsea o castă sacerdotală şi distincţia dintre temporal şi spiritual,
atitudinea unor filosofi, care se declarau în mod public atei, era considerată un gest care
încălca legile cetăţii şi „pactul social”210. Unui bun atenian nu îi era permis să se îndoiască
de puterea Atenei, patroana cetăţii şi a tatălui ei Zeus. De altfel, după cum afirmă Foustel de
Coulanges, la temelia politică a cetăţii se afla religia, cetatea constituindu-se ca o biserică în
care religia era cea mai însemnată. Religia a oferit drepturi şi a constituit un factor de
discriminare. Neputând să participe la cultul cetăţii, considerându-se că pângăreşte jertfele,
străinul nu putea lua parte nici la dezbaterile din cadrul Adunării poporului, întrucât lucrările
acesteia începeau cu o invocare a divinităţii. Un atenian obişniut de nivel mediu, precum un
strateg ca Nicias sau un scriitor ca Xenofon, manifestau o credinţă „vecină cu superstiţia”.
Modul în care se raporta Nicias la religie, constituie un exemplu edificator faţă de impactul
uriaş pe care aceasta îl avea în societatea greacă. El a condus în 415 – 413 î.Hr. o expediţie
împotriva Siracuzei, în Sicilia. Expediţia s-a dovedit a fi o nereuşită: Siracuza nu a putut fi
cucerită. Pierderile atenienilor au fost mari, iar strategul Nicias a fost nevoit să hotărască
întoarcerea acasă, luând măsuri pentru pregătirea flotei. Dar a avut loc o eclipsă de lună, care
l-a determinat să-şi consulte ghicitorul asupra deciziei pe care urma să o adopte. Acesta a
considerat că evenimentul era de rău augur, sfătuindu-l să amâne plecarea cu douăzeci şi
şapte de zile. Nicias nu a pus nicio clipă la îndoială sfatul primit: nu a mai luptat şi şi-a
petrecut timpul rămas oferind jerte zeilor pentru a-i îmbuna. Din păcate pentru el şi armata
sa, adversarii au profitat de răgaz blocând portul şi distrugându-i flota. Iar cum retragerea pe
206
Jean-Pierre Vernant, Mit şi religie în Grecia antică, traducere şi cuvânt înainte de Mihai Gramatopol,
Bucureşti, Editura Meridiane, 1995, p. 29.
207
208
209
Robert Facelière, op. cit. p. 239.
210
Ibidem.
43
uscat nu era posibilă, armata ateniană a fost capturată de trupele din Siracuza. Aflând despre
înfrângere, cei rămaşi acasă, cunoscând că Nicias a dat dovadă întotdeauna de curaj în luptă,
nu s-au gândit să-l acuze că ar fi urmat îndemnurile zeilor. I s-a atribuit o singură greşeală: a
avut alături de sine un ghicitor nepriceput. El nu a înţeles adevăratul mesaj al zeilor: dacă
luna este cuprinsă de întuneric atunci când o armată se retrage, înseamnă că zeii îi sunt
favorabili211.
Religia greacă nu a dispus de o carte sfântă şi de o dogmă. Se ştiu puţine despre primele
rituri. Probabil acestea au avut caracter pastoral şi agrar. Grecia fiind o regiune muntoasă şi
aridă, apa era rară şi extrem de preţioasă, de aceea, râurile erau considerate sacre. În
momentul traversării unui curs de apă, armatele aduceau un sacrificiu, râul fiind considerat o
divinitate care trebuia onorată. Cultul cuprindea rugăciuni, sacrificii şi purificări. De cele
mai multe ori, poziţia de rugăciune era cu braţele întinse către cer atunci când era adresată
lui Zeus sau altor divinităţi solare şi cu mâinile îndreptate spre pământ, atunci când
rugăciunea se adresa lui Hades sau altor divinităţi htoniene. Rugăciunea era însoţită de
oferirea ofrandelor, care constau dintr-o libaţie de vin sau lapte, prăjituri, legume sau fructe
aşezate pe altar. În schimbul ofrandelor, se aştepta sprijinul divin. În cele mai importante
sacrificii nu lipsea vărsărea de sânge. La început au fost practicate sacrificii umane, legenda
Ifigeniei fiind o mărturie în acest sens, însă acestea au fost înlocuite cu sacrificii animale cu
mult înaintea perioadei clasice. Erau oferite ca ofrande diferite animale: oi, vaci, boi, porci,
capre ori ţapi. În momentul sacrificării animalului, sângele trebuia să se scurgă pe altar. Cea
mai mare parte a animalului era împărţită între cei prezenţi la sacrificiu, şi numai o mică
parte era arsă. Uneori însă, în sacrificiile dedicate zeilor htonieni sau morţilor, victima era
arsă în totalitate, ceremonialul purtând denumirea de holocaust şi având menirea unei
purificări individuale sau colective. Întrunirile din cadrul Adunării poporului debutau cu o
ceremonie de purificare rituală. Casa unde a avut loc un deces era, de asemenea, purificată,
alături de toţi cei care locuiau acolo212.
La Atena, sărbătorile, întruniri publice, în acelaşi timp religioase şi civice, care puneau în
lumină sentimentele religoase şi mândria naţională, se ţineau lanţ. Numai războaiele puteau
întrerupe un şir nesfărşit de manifestări derulate de-a lungul întregului an213. Sărbătorile
cuprindeau diverse concursuri, de la întreceri atletice la concursuri lirice, muzicale, teatrale
şi chiar concursuri de frumuseţe. Teatrul era monumentul nelipsit din nicio cetate mai
importantă din Grecia. În Attica, cel mai important teatru se afla în partea de sud a
Acropolei, în sanctuarul dedicat lui Dionysos. Reprezentaţiile teatrale se desfăşurau cu
ocazia uneia dintre sărbătorile dedicate acestui zeu, fiind organizate sub forma unor
concursuri. Acustica deosebită a acestor teatre aşezate în aer liber uimeşte şi astăzi.
Spectatorii vizionau în decurs de doar patru zile între cincisprezece şi şaptesprezece piese,
atât comedii cât şi tragedii, însumând aproximativ douăzeci de mii de versuri. Premiile
acordate la cele două categorii constau dintr-o cunună de iederă. Acestora li se adăugau însă
onorariile – în funcţie de locul deţinut – pe care le primeau atât poeţii cât şi actorii214.
Un alt gen de concursuri, care se bucurau de un excepţional prestigiu în toată lumea
greacă şi nu numai, erau cele organizate din patru în patru ani la sanctuarul lui Zeus din
Olimpia. Importanţa deosebită a acestor întreceri la care participau grecii din toate cetăţile,
este sugestiv reliefată de faptul că singura cronologie acceptată peste tot în Grecia era cea a
erei Olimpiadelor, care a debutat în anul 776 î.Hr. Spre exemplificare, confruntarea dintre
greci şi perşi de la Salamina (480 î.Hr.), data din anul întâi a Olimpiadei cu numărul 75 (75
X 4=296 şi 776-296=480). Fapt neobişnuit în raport cu alte întreceri, sclavii şi barbarii
puteau să asiste, singurele excluse fiind femeile măritate. Aceste întâlniri periodice ofereau
211
Fustel de Coulanges, op. cit., vol. II, p. 47 şi urm.
212
213
Ibidem, p. 244.
214
Ibidem, p. 258.
44
prilejul de reînnoire a conştiinţei unităţii elene, dincolo de fărâmiţarea politică. Jocurile
olimpice reprezentau momente de întâlnire a grecilor din cele mai îndepărtate regiuni. De
altfel, dincolo de întrecerile sportive, se organiza un adevărat târg unde sofişti şi scriitori îşi
prezentau operele. Herodot sau Isocrate au procedat astfel. Întregul ceremonial se întindea
pe durata a şapte zile. În prima zi se ofereau sacrificii lui Zeus şi altor divinităţi. Apoi urmau
cinci zile rezervate întrecerilor atletice: zece adulţilor şi trei copiilor. Concursurile erau
variate: întreceri de alergări, de luptă, pugilat, sau întreceri pe hipodrom. Desfăşurarea
probelor era supravegheată atent de hellanodícai („judecători ai grecilor”). În a şaptea zi, în
cadrul unei solemnităţi, erau rostite numele învingătorilor, al tatălui lor şi al cetăţii de unde
proveneau. Deşi primeau ca premiu doar o cunună de lauri, învingătorul se bucura de o
faimă deosebită, care se extindea şi asupra familiei şi cetăţii sale215. În anul 393 s-au
desfăşurat ultimele întreceri în cadrul Jocurilor olimpice ale Antichităţii, întrucât, un an mai
târziu, împăratul Theodosius cel Mare le-a interzis. Mai mult, în secolul V, Theodosius al II-
lea a decis închiderea sanctuarelor antice şi a cerut dărâmarea templului dedicat lui Zeus216.
În epoca modernă, începând cu anul 1894, tradiţia olimpiadelor a fost reînviată de Pierre
de Coubertin, pedagog francez şi al doilea preşedinte al Comitetului Olimpic Internaţional
(între 1896 – 1925). După modelul grecesc, acestea se desfăşoară din patru în patru ani,
devenind cele mai importante concursuri sportive desfăşurate pe plan mondial. Această
iniţiativă de reluare a desfăşurării Jocurile Olimpice după o pauză de 1.500 de ani s-a datorat
şi unei vizite efectuate de acesta în Grecia unde în urma excavaţiilor se descoperise vechiul
loc de desfăşurare al Olimpiadelor.
II.7. Epoca elenistică
215
Ibidem, p. 266.
216
Niki Drosou-Panayotou, op. cit., pp. 64-65.
45
Epoca elenistică (336 – 30 î.Hr.) începe odată cu debutul domniei lui Alexandru cel Mare
(336 î.Hr.) şi continuă după moartea acestuia, până la cucerirea de către Octavian a Egiptului
(30 î.Hr.), ultimului regat elenistic, interval în care se constituie statele elenistice
moştenitoare ale imperiului lui Alexandru, care apoi dispar, unul după altul, înfrânte de
Roma, noua putere care se afirmă. După alte opinii ale specialiştilor, perioada care a primit
în mod convenţional denumirea de elenistică, debutează odată cu moartea lui Alexandru cel
Mare (decedat în Babylon în 323 î.H., pe drumul de întoarcere către Macedonia 217) şi se
încheie la intervale diferite de la o regiune la alta, în funcţie de data la care se impune
dominaţia romană. Filip al II-lea era asasinat în 336 î.Hr. La moartea tatălui său, Alexandru
avea doar douăzeci de ani. Marele teoretician politic, Aristotel, i-a fost dascăl. E greu de
stabilit în ce măsură educaţia primită de la acesta i-a marcat, în continuare, acţiunile. Ştim cu
certitudune că Alexandru nu gândea ca majoritatea elenilor, care îi considerau barbari pe toţi
cei care nu erau greci. El nu era interesat nici de sistemul democratic. În 335 î.Hr. Alexandru
a înfrânt revolta cetăţilor greceşti. Ca urmare a refuzului tebanilor de a se preda, Teba a avut
un destin tragic, Alexandru asediind cetatea şi apoi distrugând-o în totalitate, în timp ce
locuitorii săi au fost transformaţi în sclavi. Alexandru dorea să arate că nu tolera niciun fel
de opoziţie, chiar dacă aceasta provenea din lumea elenă. Intenţiona să mai transmită un
mesaj: pentru cel care i se opune, nu există cale de salvare. Odată grecii uniţi, mai mult sau
mai puţin benevol, putea trece la cucerirea Imperiului Persan, în 334 î.Hr. iniţiind campania
persană. În 333 î.Hr., a avut loc confruntarea de la Issus, regele persan Darius salvându-se
prin fugă de pe câmpul de luptă. Avansând către sud, Alexandru a ajuns în Egipt, unde nu s-
au desfăşurat confruntări militare, fiind primit ca un eliberator. Spre deosebire de regii
persani, el a înţeles importanţa pe care o juca religia în societatea egipteană. S-a îndreptat
către Memphis, vechea capitală, pentru a câştiga încrederea preoţilor egipteni. A fost
declarat zeu de preotul templului, fiu al marilor zei egipteni Isis şi Osiris, devenind faraon,
atribut care-i permitea să guverneze Egiptul în mod legitim. A urmat drumul către oaza Siwa
din deşertul Sahara. În urma confruntării de la Gaugamela (331 î.Hr.) prezicerea oracolului
din Gordium s-a îndeplinit: Alexandru devenea „stăpânul Asiei”, odată cu dispariţia
Imperiului Persan218. Un an mai târziu, Persepolis, capitala Persiei, a fost incendiată, ca
represalii faţă de distrugerea templelor de pe Acropole din 480 î.Hr219.
Alexandru gândea la scară mare, edificând un imperiu dar şi o nouă lume. În aceasă
epocă grecii au ocupat teritorii întinse, dar Grecia propriu-zisă nu va fi centrul de greutate al
elenismului, care se mută în Orient în cadrul marilor regate ce se constituie în regiune.
Perioada elenistică a fost un interval marcat de numeroase confruntări militare, garniţele
modificându-se frecvent220. După moartea lui Alexandru cel Mare au avut loc numeroase
confruntări militare între generalii săi. Succesorii săi s-au dovedit a fi mediocri. O primă
împărţire a imensului teritoriu s-a înregistrat în anul 321 î.Hr., atunci când, după asasinarea
regentului Perdicas la Triparadeios, Macedonia a fost luată în stăpânire de către Antipatros,
Egiptul de Ptolemeu, Tracia de Lisimah, Asia Mică de Antigonos cel Chior, iar Babilonia de
Seleucos. Din 306-305 î.Hr., aceştia şi-au luat titluri regale. Însă luptele au continuat încă
două decenii, încheiate cu moartea lui Antigonos la Ipsos (301 î.H.), a lui Lisimah la
Curopedion (281 î.H.) şi a lui Seleucos, asasinat de către Ptolemeu Keraunos (280 î.H.)221.
Anul 280 î.Hr. a însemnat şi dispariţia succesorilor (diadohilor) lui Alexandru, după
conflicte care au durat patru decenii, marcate de permanente tulburări şi disoluţii. Situaţia s-
217
Robert Malcom Errington, A History of Macedonia, University of California Press, Berkeley, Los Angeles,
Oxford, 1990, p. 103.
218
V. Peter Green, Alexander of Macedon, 356 – 323 B.C.: a historical biography, 1991, University of
California Press, Berkeley, Los Angeles, Oxford, 1991.
219
Hermann Kinder, Werner Hilgemann, Atlas de istorie mondială. De la începuturi până la Revoluţia
Franceză, vol. I, Bucureşti, Enciclopedia Rao, 2001, p. 65.
220
Pierre Lévêque, op. cit., ed. cit., vol. II, p. 116.
221
Agnes Savill, Alexander the Great and His Time, Dorset Press, New York, 1990, pp. 155-167.
46
a stabilizat într-o oarecare măsură prin crearea a trei mari regate: conducerea Egiptului a fost
preluată de Ptolemeu al II-lea, fiul lui Ptolemeu, Asia i-a revenit lui Antioh I, fiul lui
Seleucos, iar Macedonia lui Antigonos Gonatas, nepotul lui Antigonos cel Chior222.
Diadohii au sperat în refacerea imperiului universal, din această cauză confruntările fiind
vilente şi de durată. Urmaşii lor s-au mulţumit însă cu regate mai mici.
Perioada numită de istorici elenistică nu trebuie confundată cu civilizaţia elenă. Pentru
Alexandru, care edifica un imperiu şi nu gândea în termeni de Cetate, diferenţierea dintre
grec şi barbar nu avea nicio însemnătate. Ca urmare, a avut loc un proces de aculturaţie fără
precedent: desigur Vestul domina Estul din punct de vedere politic şi cultural, dar şi cultura
greacă a fost marcată de noua realitate politică, având loc un fenomen de fuziune culturală
greco-orientală. Cetăţile greceşti şi-au pierdut independenţa, integrându-se într-un angrenaj
politic mult mai extins, în final Grecia devenind doar o simplă provincie a Imperiului
Roman223. De altfel, cucerirea romană a Greciei s-a desfăşurat într-un timp extrem de scurt:
a debutat cu victoria lui Titus Quintus Flaminus împotriva lui Filip V al Macedoniei 197
î.Hr. de la Kynoskephalai şi s-a finalizat în 146 î.Hr., când Lucius Mumius a distrus
Corintul, Grecia devenind provincie romană224. Însă, din punct de vedere al izvoarelor
istorice, informaţia este mult mai bogată. Numeroase papirusuri, păstrate în special în Egipt,
au consemnat informaţii dintre cele mai diverse: de la scrisorile emise de cancelariile regale,
la texte administrative, arhive de notariat sau corespondenţă particulară225.
Programul democratic a devenit anacronic în condiţiile crizei secolului al IV-lea î.Hr.,
care risca să conducă spre confruntări sociale violente. Atena s-a văzut divizată între opinia
tradiţionalistă susţinută de Demostene, care propunea reîntoarcerea la perioada hegemoniei
ateniene în lumea greacă, deziderat fără suport în condiţiile în care situaţia de ansamblu
suferise mari transformări, iar iluzia că poporul conduce prin intermediul guvernanţilor săi
nu mai putea fi indusă şi acceptarea supremaţiei Imperiului Macedonean, care putea aduce
cu sine avantaje evidente: apariţia de noi pieţe comerciale şi înrolarea în armată a celor
nemulţumiţi de starea lor economică, cu repercursiuni în diminuarea nemulţumirii sociale.
Ajungând sub autoritatea lui Filip al II-lea al Macedoniei şi apoi a fiului acestuia,
Alexandru, grecii au fost nevoiţi să renunţe la propria independenţă. La moartea lui
Alexandru, survenită la doar treizeci şi trei de ani, imperiul său se întindea din Macedonia
până în India, curprinzând întreaga Grecie, Egiptul şi întinse teritorii din Asia 226. În lipsa
unui succesor capabil, construcţia sa politică a fost efemeră. Treptat, democraţia a fost
erodată de schimbările politico-sociale determinate de participarea grecilor la
guvernămintele stabilite de macedoneni, apoi de romani227.
Doar câteva oraşe din Grecia propriu-zisă au mai păstrat aparenţa independenţei şi a
funcţionării instituţiilor tradiţionale. Avem în vedere în special Atena şi Corintul. Declinul
lor a fost grăbit de sărăcie şi tulburările sociale provocate de aceasta. Decăderea Atenei s-a
datorat prăbuşirii spiritului democratic. Instituţiile au rămas aceleaşi, fiind totuşi adăugate
două noi triburi la cele stabilite de legislatorul Clistene. Puterea nu mai aparţinea însă
poporului, fiind deţinută de Areopag, de strategul hopliţilor şi de o minoritate bogată,
interesată de păstrarea privilegiilor personale şi a averii. Mercenariatul a înlocuit serviciul
militar, care a fost desfiinţat. Viaţa economică a cunoscut un recul, Atena, cu portul său
Pireu neregăsindu-se pe noile rute comerciale. Începând cu epoca victoriilor lui Alexandru
cel Mare, „prima tentativă europeană de expansiune pe alte continente”228, s-a pus capăt
222
223
224
225
226
Helmut Uhlig, Drumul mătăsii. Cultura universală antică între China şi Roma, Editura SAECULUM I.O.,
Bucureşti, 2008, p. 71.
227
228
Helmut Uhlig, op. cit., p. 6.
47
oraşului-stat independent. Atât în timpul vieţii lui Alexandru, cât şi a succesorilor săi care au
declanşat un lung şir de lupte pentru puterea politică, libertatea cetăţilor greceşti era ori
formală, ori condiţionată de autoritatea stăpânitoare.
Prestigiul intelectual al cetăţii s-a păstrat însă aproape intact. Serbările au rămas la fel de
spectaculoase, mai ales misterele de la Eleusis şi Dionysiile. Pe parcursul desfăşurării
acestora, se puneau în scenă atât opere clasice cât şi comedii noi, care reflectau societatea
contemporană229. Au rămas celebre în toată lumea greacă şcolile de filozofie şi atelierele
sale de sculptură, Atena anunţând încă de pe acum ce va deveni în epoca romană: în primul
rând un oraş universitar. Cetatea şi-a păstrat statutul de centru cultural al lumii
mediteraneene până în veacul al VI-lea, datorită celebrelor sale şcoli de filosofie şi retorică.
Însă împăratul Justinian a închis aceste şcoli în anul 529, condamnând Atena la un declin
cultural implacabil230.
În toată Grecia situaţia economică era dificilă. Singurul domeniu care a înregistrat
progrese a fost agricultura, dar de acest fapt profita un grup restrâns, odată cu dezvoltarea
marii proprietăţi, tendinţă înregistrată din veacul al IV-lea î.Hr. În schimb, marele comerţ şi
industria s-au confruntat cu mari dificultăţi. Treptat, regatele din Orient au început să-şi
fabrice singure produsele indispensabile, în timp ce Grecia nu se putea lipsi de importul de
cereale, al căror preţ a crecut în secolul al II-lea î.Hr., după ce scăzuse în veacul anterior.
Exportul Greciei se limita la vin şi ulei, al căror preţ nu s-a modificat, şi produse de lux, care
însă abia dacă asigurau supravieţuirea artizanatului, mai ales în Corint şi Atena231.
Pe plan social, situaţia era încă şi mai gravă, societatea scindându-se între o foarte redusă
clasă de oameni bogaţi şi un proletariat foarte sărac. Între cele două se afla o burghezie
înstărită şi cultivată, care avea tendinţa de a-şi spori numărul. Însă, în general, sărăcia
devenise o mare problemă în perioada elenistică. Fără îndoială, salariile au scăzut, mărturie
în acest sens fiind arhivele de la Delos. Mai mult decât atât, nu se găsea de lucru, datorită
concurenţei făcută de sclavi oamenilor liberi. Rămânea o singură soluţie pentru mulţi dintre
cei din urmă: angajarea lor ca mercenari. Cât despre sclavi, nu avem informaţii certe asupra
evoluţiei numerice a acestora. Dar în sanctuare, şi mai ales la Delfi, s-a descoperit un număr
mare de stele de dezrobire. Acest fapt arată că răscumpărarea sclavului devenise mai
permisivă, mai ales sub impactul filosofilor umanitari. Criza socială a avut repercursiuni
grave, având ca rezultat depopularea Greciei. Despre oligantropie ne vorbeşti Polybios, care-
i semnalează şi consecinţele dezastroase: o natalitate foarte redusă datorată problemelor
economice. Deseori copiii erau abandonaţi, în ciuda măsurilor luate de Filip al V-lea, în
sprijinul încurajării natalităţii şi emigrării. Au apărut tulburări sociale provocate de sărăcie,
revenind în atenţie vechile revendicări sociale din epoca arhaică privitoare la anularea
datoriilor şi reîmpărţirea pământului. La Sparta, unde inegalităţile sociale erau mai
pronunţate, s-au luat măsuri în întâmpinarea cerinţelor. S-a evidenţiat în acest sens regele
Cleomene, care a pus în practică un program revoluţionar, anulând datoriile şi creând noi
cetăţeni, cărora le-a acordat pământ. Reorganizând puterea militară, a obţinut mari victorii în
Pelopones, dobândind sprijinul larg al populaţiei. Şirul succeselor a fost întrerupt odată cu
bătălia de la Selasia, din anul 222 î.Hr., când coaliţia dintre Macedonia şi Liga aheeană a
învins Sparta. Demersul reformator al regelui Cleomene s-a dovedit un eşec, datorită
conspiraţiei partizanilor vechii orânduiri sociale. O nouă încercare de continuare a
reformelor, iniţiată de regele Nabis, a avut ca urmare intervenţia Romei232.
Doar insulele din bazinul egeean au cunoscut o situaţie mai bună. Acest fapt s-a datorat
schimburilor comerciale dintre Asia, Egipt şi Occident, în ciuda incursiunilor piraţilor din
Iliria, Creta şi Cilicia. Avem în vedere insula Cos, prosperă datorită exportului de vin şi
229
230
231
232
48
ceramică. Asclepeionul său, templul dedicat zeului Asclepios, zeul medicinei, înfrumuseţat
de noi monumente şi deţinând o binecunoscută şcoală de medicină, atrăgea tot mai mulţi
bolnavi. Rhodosul a devenit cel mai important centru urban din regiune. Constituit în anul
408 î.Hr., prin sinoicismul a trei oraşe, a făcut faţă cu succes atacurilor militare întreprinse
împotriva sa în secolul IV î.Hr. Secolul III î.Hr. a însemnat apogeul dezvoltării sale, oraşul
reuşind să-şi păstreze independenţa şi statutul de polis. Rhodosul era o adevărată „republică
de negustori”, având o constituţie moderată, care prevedea păstrarea regimului de cetate şi
primirea străinilor care contribuiau la prosperitatea sa. Deţinea o poziţie geografică
favorabilă schimburilor comerciale: se găsea lângă coasta Asiei Mici şi suficient de aproape
de Alexandria. Dispunea de trei porturi – unul comercial, unul de război, iar altul de escală –
distribuia produse variate, de la vin şi untdelemn la grâu şi obiecte de ceramică în toată zona
Mediteranei. În fapt, a preluat rolul pe care Pireul îl deţinuse în epoca clasică. Avea o
admirabilă flotă de război alcătuită din 50 de vase, reuşind să asigure circulaţia sigură în
Marea Egee prin combaterea cu succes a pirateriei. A creat o legislaţie maritimă, lex Rhodia,
care a câştigat un prestigiu deosebit şi îl va determina pe Marcus Aurelius să preia o serie de
principii pe care le vor păstra Veneţia şi Bizanţul mai târziu. Era în atât de mare măsură un
oraş bogat şi mai cu seamă util, încât distrugerea sa în 227 î.Hr., în urma unui cutremur de
pământ, a fost rapid remediată, cetatea fiind susţinută de ajutoare provenind din întreaga
lume greacă. Statutul său a fost favorizat de sprijinul pe care oraşul l-a primit din partea
Romei, ca aliat al acesteia233.
Alexandria, oraşul întemeiat în delta Nilului de Alexandru cel Mare în 331 î.Hr., a
devenit până la cucerirea romană capitala regatului instituit de Ptolemeu al II-lea şi unul
dintre cele mai importante centre politice, economice şi culturale ale lumii elenistice: un oraş
bogat şi cosmopolit. Încă de la început, Alexandru s-a arătat foarte tolerant faţă de egipteni,
încercând să le câştige încrederea. Iată ce afirmă Flavius Arrianus despre momentul
întemeietor al Alexandriei: „Locul i s-a părut [lui Alexandru n.n.]cât se poate de prielnic
pentru zidirea unei cetăţi, care avea toate şansele să prospere. Şi cum ideea îl frământa, se
hotărî, trasă limitele cetăţii, găsi locul cel mai potrivit pentru for şi temple, care aveau să fie
închinate mai multor zei – atât greci cât şi zeiţei egiptene Isis”234. Ascensiunea Alexandriei
s-a datorat şi poziţiei sale geostrategice ideale la întâlnirea drumurilor comerciale dinspre
Asia, Africa şi spaţiul Mediteranei. Pieţele Mediteranei erau dominate de greci, dezvoltându-
se o adevărată reţea de drumuri comerciale la mari distanţe, una dintre marile realizări ale
epocii elenistice, prin intermediul căreia ajungeau în Occident aur şi alte metale preţioase,
fildeş, textile, uleiuri, mirodenii din Africa, Arabia, Asia Centrală, India şi China235.
După cum am văzut, dezintegrarea imperiului creat de Alexandru iar mai apoi a regatului
seleucid, a dus la crearea mai multor regate mici sau mari. Ideologia monarhică întemeiată în
această perioadă, a primit imbolduri din surse diferite. A fost meritul filosofilor, mai ales al
pitagoricienilor şi a stoicilor, de a structura „concepţia omului puternic şi providenţial”,
gândire care şi-a avut originea în secolul al IV-lea î.Hr., fiind asociată cu Isocrate. Pentru
aceştia, monarhul reprezenta „legea vie şi încarnată (nomos empsychos)”, rezultată din
„caracterul său divin”. Pe de altă parte, masa largă a populaţiei a reacţionat favorabil la
succesele militare, considerate un semn indiscutabil al protecţiei divine. S-a cimentat
concepţia monarhiei absolute, care prevedea pentru monarh un anume comportament faţă de
supuşi: acesta trebuia să fie „plin de zel, binevoitor faţă de ta toată lumea şi mai cu seamă
faţă de cei umili, caritabil, pios”. Influenţa orientală a jucat, de asemenea, rolul său. În
conformitate cu modul de organizare a teocraţiilor orientale pe care le-au moştenit, monarhii
elenistici deţineau puterea absolută, ca urmare a descendenţei lor. Ei „se trag direct din zei,
233
234
Flavius Arrianus, Expediţia lui Alexandru cel Mare în Asia, Cartea a III-a, cap. 1, trad. R. Alexandrescu,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966, pp. 149-150.
235
Helmut Uhlig, op. cit., p. 73.
49
fiind ei înşişi zei”236. Această monarhie a purtat marca eredităţii: primul născut al regelui
primea ca moştenire regatul. Au existat şi excepţii, dar acestea s-au datorat intrigilor de
curte. Regele dispunea de o curte (aule), care îmbina caracteristici specifice monarhiilor
macedonene şi persane. Garderoba sa cuprindea hlamida şi casca (causia) suveranilor
macedoneni, la care se adauga diadema Marilor Regi persani237.
Ca o expreie a creării monarhiilor de sorginte orientală, arhitectura elenistică se
caracterizează prin monumentalitate, exemple în acest sens fiind mausoleul din Halicarnas,
templul lui Apollo din Milet sau templul zeiţei Artemis din Efes. În domeniul sculpturii se
remarcă artişti de valoare, precum Scopas, Praxiteles sau Lysip238.
Epoca elenistică marchează introducerea unor modificări substanţiale şi în privinţa
statutului filosofiei. Omul intervine în domeniul filosofic, pune întrebări şi nu se mai
mulţumeşte cu rolul unui simplu auditor. Atitudinea faţă de filosofie se schimbă, în sensul în
care se aşteaptă de la gânditori găsirea unor soluţii practice pentru depăşirea dificultăţilor
vieţii. Filosofia devine o sursă de informare pentru „obţinerea unui profit existenţial”239.
Apelând la unul sau altul dintre sistemele filosofice, omul se întreabă cum ar putea utiliza
practic învăţăturile acestora şi cum i-ar putea fi de folos vieţii sale. Urmând modelul
socratic, o lungă perioadă de timp filosofii au considerat că era de datoria lor să-i provoace
pe oameni şi să-i determine să opteze pentru o schimbare intelectuală. Întrebările socratice,
care aveau menirea de a-i face pe oameni să fie conştienţi de propria mediocritate, au fost
înlocuite de întrebările pe care oamenii le adresau filosofilor pentru a-şi îmbunătăţi propria
viaţă. Omul aştepta de la filosof rezolvarea aproblemelor sale existenţiale, întrucât societatea
suferise transformări substanţiale. După cum am arătat, organizarea specifică a poleis-urilor,
care oferea cetăţeanului un rol important în angrenajul civic, se erodase ca urmare a
cuceririlor lui Filip al II-lea şi Alexandru Macedon. Au dobândit predominanţa regatele
întinse teritorial şi cu o populaţie mult mai numeroasă, în cadrul cărora individul se putea
considera puţin important. Ca urmare, omul a căutat în filosofie „confirmarea personalităţii
sale pe care o simte în pericol de a fi înghiţită”240. Stoicismul şi epicurismul se vor strădui să
ofere rezolvări acestor frământări. Prima dintre doctrine promova transpunerea conştiinţei
umane la scara universului, care devenea noua sa patrie, iar cea de-a doua îndemna la
retragerea în sine pentru aflarea liniştii interioare şi a mântuirii. Stoicismul punea pe primul
loc solidaritatea şi unirea, epicureismul, în conformitate cu dispersia atomică, promova
izolarea. Deşi păreau a se afla la poli opuşi, cele două sisteme de gândire urmăreau aceeaşi
finalitate: atingerea stabilităţii, a liniştii interioare şi a fericirii. De altfel, contradicţiile
aparente dintre cele două şcoli se vor atenua treptat. Un celebru reprezentant al stoicismului
roman, Seneca, aprecia că nu e o acuză prea gravă să-l numeşti epicurian pe un elev care nu
poate fi atras către stoicism.
Stoicismul a fost fondat de semitul Zenon, (fost negustor devenit filosof, întemeietorul
unei şcoli la Atena în 322 î.Hr.), care considera că atingerea fericirii personale se poate
realiza prin armonizarea existenţei umane cu natura şi universul241. Termenul provine de la
cuvântul stoa din limba greacă (însemnând portic) şi desemna locul de adunare a discipolilor
lui Zenon. Stoicismul a reprezentat un curent filosofic axat pe întoarcerea la natură, ca spaţiu
de exprimare a înţelepciunii. Stoicii consideră că viaţa materială reprezintă doar o lume
artificială şi iluzorie, care-l împiedică pe om să-şi descopere adevărata natură. Aceasta se
întemeiază pe virtute şi permite accederea către viaţa morală („cea a raţiunii”)242. În viziunea
stoicilor, natura şi raţiunea nu pot fi separate, iar omul trebuie să-şi dezvolte capacitatea de
236
237
Ibidem, p. 152.
238
239
Cf. Hubert Grenier, Marile doctrine morale, Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 51.
240
Ibidem, p. 52.
241
242
50
a-şi controla pasiunile şi de a se detaşa de lumea înconjurătoare. Deşi bazele teoretice au
rămas aceleaşi, doctrina filosofică a beneficiat de o evoluţie continuă. Ultima sa formă a
avut reprezentanţi de seamă: în primul rând grecul Epictet, care a deţinut, la rândul său, un
rol însemnat în dezvoltarea stoicismului roman prin Seneca şi Marcus Aurelius. Regăsim
stoicismul roman, dezvoltat din stoicismul grec al epocii elenistice, în gândirea lui Descartes
sau Pascal. Stoicii au introdus o celebră distincţie „între lucrurile care depind de noi şi cele
care nu depind de noi”243. Îndemnau la detaşare faţă de cele care nu depind de noi, incluzând
în această categorie evenimentele care ni se întâmplă sau bunurile care pot fi câştigate sau
pierdute. Ei considerau că ataşamentul faţă de toate acestea aduce numai nefericire: întrucât
putem să le pierdem oricând, trebuie să ne comportăm de parcă le-am fi pierdut deja. Pe de
altă parte, reprezentările personale şi judecăţile asupra acestor lucruri sunt cele care depind
de noi în egală măsură cu acelea asupra cărora nu avem nicio putere. Dispunem de întreaga
libertate de a formula aprecieri, iar acestea sunt suverane. Omul trebuie să se focalizeze
tocmai asupra puterii sale de discernere. Stoicismul nu a promovat ruperea de lume, izolarea.
Înţeleptul nu se arată insensibil la bunurile lumii în care trăieşte. Altfel, nu ar deţine niciun
merit respingându-le. Dacă ar avea de ales între sărăcie şi prosperitate ar opta pentru cea din
urmă. La fel ar proceda alegând celebritatea în detrimentul anonimatului sau sănătatea în
detrimentul bolii. Totuşi, aceste „lucruri bune” sunt numai „preferabile” sau „convenabile”,
valorând mai mult decât opusul lor244. Însă ele sunt fără importanţă, „indiferente”, în raport
cu virtutea, care reprezintă „valoarea absolută”. Filosoful nu trebuie să aleagă între virtute şi
opusul său care este viciul. Alegerile sunt permise numai în ceea ce priveşte „lucrurile
secundare”. Dacă alege între virtute şi lucrurile preferabile, demonstrează că nu înţelege ce
înseamnă virtutea. Înţeleptul nu va sta pe gânduri dacă va sesiza incompatibilitatea dintre „o
viaţă agreabilă” şi păstrarea virtuţii. Seneca va prefera să se sinucidă, nu înainte de a-i
înapoia împăratului darurile primite, neaşteptând pedeapsa care oricum avea să vină245.
De o mare influenţă în epocă (mai ales în cercurile elevate) s-a bucurat şi şcoala
epicureică, fondată de Epicur246 la Atena în 307 - 306 î.Hr. Şcoala funcţiona în grădinile
filosofului, unde acesta căuta liniştea morală alături de discipolii săi. În anul 270 î.Hr. va
înceta din viaţă, lăsând moştenire acestora casa şi grădina. Încă din perioada vieţii, Epicur s-
a bucurat „de onoruri aproape divine”, învăţăturile sale fundamentale fiind memorate de
discipoli247. Deşi nu era interesat de fizică, Epicur a adoptat atomismul promovat de Leucip
şi Democrit, considerând că numai printr-o înţelegere generală a mecanismelor de
funcţionare a universului poate fi obţinută liniştea sufletească. La baza sistemului său se afla
promovarea libertăţii care i-ar putea ajuta pe oameni să depăşească „teama de zei şi teama de
moarte”. Omul nu trebuie să se teamă de zei pentru că aceştia se arată indiferenţi faţă de
oameni „şi locuiesc fără îndoială în spaţiile care separă lumile”. Epicur îi sfătuia pe discipoli
să întâmpine momentul morţii cu seninătate, întrucât sufletul este format din atomi materiali
deosebit de fini care în clipa decesului se dezintegrează şi, prin urmare, el nu va suferi
supliciile Infernului. Morala lui Epicur se sprijină pe constatarea că orice fiinţă va încerca să
se sustragă durerii şi va căuta plăcerea, însă înţeleptul nu va cădea în această capcană: el nu
va avea nicio emoţie (această stare, purtând numele de ataraxie, putând fi atinsă prin
eliminarea oricărei dorinţe). Înţeleptul nu va participa la viaţa politică alegând izolarea. Din
această cauză, doctrina sa va avea mai puţin succes în cadrul păturilor largi ale populaţiei,
dar a fost apreciată de oamenii de litere. În lucrarea De rerum natura, poetul roman Lucreţiu
a expus pe larg şi în mod elogios doctrina lui Epicur248.
243
Hubert Grenier, op. cit., p. 33.
244
Ibidem, p. 37.
245
Ibidem, p. 38.
246
Născut la Samos în 342 î.Hr.
247
V. Frederick Copleston, op. cit., p. 359.
248
51
Unii istorici consideră epoca elenistică „apogeul ştiinţei greceşti”. Ştiinţele devin
discipline autonome, această evoluţie fiind favorizată de dezvoltarea mecenatului, dar nu
numai. Un adevărat institutut de cercetare a fost Muzeul din Alexandria, care dispunea de
săli de disecţie, observatoare, o grădină zoologică şi una botanică. Pe de altă parte,
dezvoltarea ştiinţelor a fost impulsionată de intensificarea contactelor cu Orientul şi lărgirea
hotarelor lumii cunoscute249. Ptolemeu Soter îl aducea la Alexandria pe Euclid, care în jurul
anului 300 î.Hr. redacta Elementele, vasta sa lucrare în 13 cărţi. Folosindu-se de o metodă
sistematică, Euclid a contribuit decisiv la dezvoltarea matematicilor. Arhimede din Siracuza
(287 – 212 î.Hr.) era interesat de matematici, în special de geometrie, (el stabilind valoarea
lui π la 3,1416); a fost întemeietorul mecanicii raţionale şi hidrostaticii. Arhimede a îmbinat
teoria cu practica, creând numeroase invenţii în domeniul mecanicii practice, precum diferite
tipuri de pârghii, jucării mecanice sau maşini de război. El s-a arătat interesat de progresul
tehnicii, ca şi o serie de alţi inventatori şi ingineri din Alexandria, printre care se remarcă
Sostratos din Cnidos, creatorul celebrului far. Dezvoltarea matematicii a favorizat progresele
din domeniile geografiei şi astronomiei. Eratostene din Cirene, care avea sarcina de a
conduce Biblioteca din Alexandria în timpul lui Ptolemeu al III-lea Evergetes – bibliotecă
despre care unii istorici afirmă că ar fi găzduit peste 250.000 de cărţi (suluri de papirus), un
număr impresionant pentru acea vreme – a pus bazele geografiei matematice250. În veacul a
III-lea î.Hr., Aristarh din Samos (cca 310 – 230 î.Hr.) afirmă că Pământul se roteşte în jurul
Soarelui, în timp ce acesta din urmă rămâne nemişcat, anticipându-l pe Copernic. Aristarh
nu a fost însă primul care a făcut referire la sistemul heliocentric, reluat ulterior de
Copernic.251 Cel din urmă, aprofundase lucrările greceşti referitoare la formarea universului.
După ce a analizat opiniile lui Ecphantos şi Hicetas din Pont, care susţineau mişcarea
Pământului, Copernic a decis să le însuşească252. Hiparh din Niceea calculează cu o precizie
uimitoare durata anului solar: 365 de zile, 5 ore şi 55 de minute (48 de miute fiind valoarea
exactă) şi întemeiază trigonometria, împărţind cercul în 360 de grade. Poseidonios din
Apameea a avansat ideea că mareele se datorează puterii de atracţie lunare253. Se
înregistrează evoluţii şi în domeniul medicinei, cele mai importante şcoli aflându-se la
Alexandria şi în Cos, insula lui Hipocrate. În secolul III î.Hr., Herofilos din Calcedonia
explică funcţionarea sistemului nervos iar Erasistratos pune bazele fiziologiei analizând
circulaţia şi importanţa vaselor capilare. Această perioadă de mare evoluţie a ştiinţei a
reprezentat „punctul terminus al ştiinţei antice”. Romanii nu vor duce mai departe, pe acest
palier, „efortul speculativ al grecilor” şi până în pragul trecerii către ştiinţa modernă,
omenirea va fi nevoită să se folosească de multe dintre vechile descoperiri ale epocii
elenistice254.
II.8. Moştenirea greacă
249
Ibidem, p. 222.
250
Ibidem, p. 223.
251
Guy Rachet, Dicţionar de civilizaţie greacă, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1998, p. 43.
252
Jean Delumeau, Civilizaţia Renaşterii, vol. II, Bucureşti, Editura Meridiane, 1995, p. 227.
253
254
Ibidem, p. 226.
52
Din perioada miceniană până la transformarea Greciei în provincie romană (secolul II
î.Hr.), organizarea socială şi politică a spaţiului grec a cunoscut mai multe etape de
transformări care au dus la apariţia cetăţii-stat (polis), extinderea influenţei civilizaţiei
greceşti în spaţiul Mediteranei prin crearea numeroaselor colonii sau naşterea filosofiei „o
gândire abstractă eliberată de credinţele religioase, făcând apel doar la calităţile
raţionamentului şi ale demonstraţiei”. Modificările survenite în cadrul structurilor sociale şi
politice au fost însoţite de evoluţii substanţiale ale concepţiilor intelectuale şi morale.
Inovaţia centrală a constituit-o „introducerea raţiunii în gândirea savantă şi în organizarea
vieţii publice”. Nu întâlnim încă „raţiunea modernă”, caracterizată prin universalism şi
tehnicism specifică Europei secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea255.
Despre greci s-a afirmat, pe bună dreptate, că au reinventat arta, ştiinţa şi politica. Grecia
antică a fost spaţiul de naştere al filosofiei. Nu trebuie ignorate însă influenţele orientale.
Asimilându-le, grecii au ştiut să dea viaţă unor creaţii originale. În privinţa domeniului
politic, grecii se bucură de o întâietate de necontestat. Ei au lansat democraţia şi teoria
politică, dezvoltând cele două paliere ale acesteia: filosofia politică (iniţiată de Platon) şi
ştiinţa politică, (lansată de Aristotel). Lor le datorăm apariţia logicii (prin Aristotel),
elaborarea legilor gândirii raţionale, apariţia conceptului (prin Socrate, Platon, Aristotel),
valorizarea raţiunii şi raţionalismului, despre Max Weber va afirma că vor duce la apariţia,
peste secole, prin întâlnirea cu etica protestantă, a „spiritului capitalismului modern”256.
Filosofii greci s-au arătat interesaţi de analiza unor teme fundamentale: „existenţa, sensul
vieţii, cunoaşterea şi universul”257. Creând un sistem filosofic închegat, integrat ulterior
creştinismului, Platon va fi un autor de referinţă în Europa medievală devenită creştină.
Filosofia aristotelică a transmis gândirii europene raţionalitatea şi logica 258. În lucrarea
Politica, Aristotel a lansat prima definiţie a umanului, cuprinzând patru caracteristici care nu
şi-au pierdut semnificaţia până în prezent: „raţiune, sociabilitate, capacitate de comunicare şi
moralitate”259. Cetatea greacă reprezintă locul apariţiei conceptului de cetăţenie, oraşul-stat
elen dezvoltând totodată concepţia autorităţii comunităţii asupra individului. Deschizând
calea valorizării raţiunii, filosofia greacă afirma că judecata omului transcende atotputernicia
religiei. În urma unei evoluţii care s-a întins pe mai multe secole, gândirea greacă a evadat
din constrângerile mitologiei, îndreptându-se spre analiza raţională a universului. Preocupat
de înţelegerea omului şi a naturii, prin prisma analizei întemeiate pe observaţie şi
raţionament, filosoful grec a determinat o transformare radicală a gândirii, care a dus la
apariţia gândirii politice. Grecii au dezvoltat concepte politice perpetuate până în prezent:
egalitate, cetăţenie, libertate, drept, tipuri de regimuri politice. Democraţia, politica, teatrul,
filosofia sunt noţiuni şi concepte moştenite de la cultura şi civilizaţia greacă. Romanii vor
prelua aceste idei, integrându-le şi adaptându-le propriilor instituţii260.
O nouă epocă debutează pe măsură ce regatele elenistice au fost cucerite de Roma.
Aceasta nu e cu mult diferită de cea pe care o succede. Regiunea sudică a statului roman îşi
păstrează caracterul grecesc din punct de vedere lingvistic şi cultural. Grecia propriu-zisă
traversează în veacul al II-lea d.Hr. o nouă renaştere culturală în cadrul căreia se remarcă
Plutarh, Lucian şi Pausanias. Provinciile occidentale cele mai dezvoltate (Betica,
Tarraconesse, Gallia Narboneză, Africa) erau tocmai cele puternic marcate de elenism. Mai
255
Oliver Nay, op. cit., p. 30.
256
Vasile Boari, Criza identităţii europene. De la „Sufletul Europei” la „Europa Tratatelor”, în vol. Tratatul
de la Lisabona: UE către reforma instituţională, editori Sergiu Gherghina, George Jigău, Ovidiu Pecican,
Flore Pop, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2008, p. 28.
257
Ovidiu Pecican, Europa, o idee în mers, Cluj-Napoca, Editura LIMES, 1999, p. 38.
258
Ibidem, p. 39.
259
Vasile Boari, op. cit., p. 28.
260
Oliver Nay, op. cit., p. 30.
53
mult, Roma era „complet elenizată”. Ea preia moştenirea educaţiei retorice greceşti, arta
elenistică, modelele literare greceşti, o religie care se constituie pe baza sincretismului
greco-oriental şi filosofiei stoicilor, devenită în timpul Antoninilor o autentică „filosofie de
stat”. Monarhia autocratică şi organizarea administraţiei provinciale constituie şi ele
elemente ale moştenirii monarhiilor elenistice. Elenismul a supravieţuit în cadrul civilizaţiei
Romei, care a jucat rolul de „releu” pentru cultura greacă261.
261
Pierre Lévêque, op. cit., pp. 322-323.
54
III. ROMA ANTICĂ
III.1. Întemeierea Romei
Istoria Romei reprezintă evoluţia fascinantă a unei cetăţi devenită capitala unui imperiu
vast, durabil şi multă vreme prosper. Fără îndoială că această istorie abundă de războaie şi
crime, dar şi de „momente bune”, care au produs o pace trainică, prezentă pe un areal extins.
Pierre Grimal numea veacurile de istorie marcate de pecetea Romei - cel mai mare difuzor
de civilizaţie - „printre cele mai importante faze străbătute de specia umană”, subliniind
trăinicia influenţelor sale spirituale262. Romanii au ştiut să instaureze pacea după primul
moment violent al confruntărilor militare. Cucerirea prin forţă a fost urmată de crearea unei
administraţii şi a unei organizări politice eficiente. Durabilitatea cuceririlor s-a datorat
faptului că romanii au avut înţelepciunea de a gestiona pacea, tolerând diferenţele lingvistice
sau religioase şi asumându-şi responsabilitatea de a guverna în folosul popoarelor cucerite,
fapt care le-a determinat pe acestea să dorească imitarea Romei. Violenţa a fost înlocuită cu
influenţa culturală263. Roma a implantat în locurile cucerite propria civilizaţie şi a creat un
nou produs de export, ideologia romană, conceptul de a fi roman.
Începuturile Romei sunt legate de venirea în spaţiul italic a primilor migratori. Invadatorii
indo-europeni, sosiţi din nord şi din est, au adus tehnica bronzului, în mileniul al II-lea î.Hr.,
şi a fierului la începutul mileniului următor. Împărţirea geografică a peninsulei, determinată
de Munţii Apenini, a determinat apariţia unor particularisme locale, sesizabile până în
prezent. La începutul primului mileniu a debutat o perioadă de transformări, concretizată în
apariţia unei civilizaţii numite în mod convenţional villanoviană, după numele cetăţii
Villanova, aflată în apropierea oraşului Bologna264. Două evenimente capitale vor influenţa
profund evoluţia întregii peninsule: venirea primilor colonişti greci, care s-au aşezat pe
ţărmurile meridionale şi în Sicilia (cetăţile greceşti constituite aici vor fi reunite sub
titulatura de Magna Graecia, Grecia Mare, denumire generică acordată coloniilor greceşti
din sudul Italiei), şi afirmarea civilizaţiei etrusce în nord-vestul peninsulei. În jurul anului
770 î.Hr., grecii au întemeiat primele colonii, iar după jumătate de secol, apăreau cele dintâi
elemente ale civilizaţiei etrusce în regiunea Toscanei. Italia va primi pe solul său două
popoare mari purtătoare de civilizaţie, unul stabilindu-se în sudul peninsulei, celălalt în
nord-vestul şi centrul său, mult mai evoluate în raport cu populaţiile semibarbare italice, pe
care le vor influenţa în mod decisiv265.
Desemnarea locului de amplasare a Romei a suscitat numeroase controverse. Titus Livius
(59 î.Hr. – 14 d.Hr.) în De la fundarea Romei şi Plutarh (cca. 46 – 120) au considerat că
alegerea s-a datorat unei cauze de ordin sentimental: în amintirea lupoaicei de pe Palatin,
care a salvat viaţa celor doi gemeni, Romulus şi Remus266. Cicero (106 – 43 î.Hr.) în Despre
stat, dimpotrivă, avansa o variantă diferită a alegerii amplasamentului şi, în opinia noastră,
mai apropiată de realitatea istorică, respectiv poziţia strategică favorabilă, care oferea
numeroase avantaje: aflată la poalele muntelui Alban, Roma beneficia astfel de protecţie
naturală, iar colinele Capitoliu şi Palatin, cu structura lor abruptă, înlesneau mult organizarea
apărării. Fiind ridicată într-o câmpie aflată la distanţă de ţărmul mării, Roma era ferită şi de
atacurile piraţilor. La toate aceste câştiguri se adăuga construcţia oraşului pe malul Tibrului,
262
Pierre Grimal, Civilizaţia romană, vol. I, Bucureşti, Editura Minerva, 1973, p. 3.
263
Jean-Noël Robert, Roma, Bucureşti, BIC ALL, 2002, p. 20.
264
Raymond Bloch, Etruscii, Bucureşti, Editura Corint, 2004, p. 9.
265
Ibidem, p. 11.
266
V. Titus Livius, De la fundarea Romei, I, VII, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1959, pp. 14-16.
55
fapt care îi conferea avantaje economice şi comerciale evidente, mărfurile sosite de pe mare
fiind îndreptate fie spre nord către Etruria, fie spre sud către Campania, Roma devenind
treptat o zonă de contact între nordul şi sudul Peninsulei Italice267.
Ulterior istoricii au încercat elucidarea unei alte întrebări: din ce perioadă a început să fie
locuit situl unde avea să se ridice oraşul? Răspunsul a fost oferit de săpăturile arheologice,
care au arătat că primii veniţi au fost latinii şi sabinii, triburi indo-europene care au migrat
din Europa Centrală, în mai multe valuri, începând cu jumătatea mileniului al II-lea î.Hr.
Alături de aceştia, au sosit în peninsulă şi alte triburi: veneţii s-au instalat în partea de nord a
peninsulei, umbrienii şi oscii în zona centrală, iar siculii în Sicilia. Toate aceste grupuri
etnice, cu o origine comună, au fost reunite de istorici sub numele de italici. Colinele
romane prezintă urme de locuire începând din mileniul I î.Hr., pe Palatin şi în Forul roman
fiind descoperite gropi de incinerare, practică specifică triburilor latine. Încă din secolul X
î.Hr. existau sate situate pe coline locuite de latini, care în faţa ameninţărilor externe se
asociau în vederea apărării268.
Începuturile Romei au fost modeste. La sfârşitul epocii bronzului, era un sat din Latium
care căuta să supravieţuiască în confruntarea cu vecinii săi. Potrivit autorilor antici, ale căror
mărturii se bazau pe o îndelungată tradiţie, Roma a fost întemeiată la 21 aprilie 753 î.Hr. de
către gemenii Romulus şi Remus. Legenda lui Romulus şi Remus ne oferă indicii asupra
caracterului societăţii romane. Atunci când fraţii au luat decizia de a pune bazele unui oraş,
mitul fondator descrie o situaţie dramatică. Romulus trasează un patrulater, delimitând noul
oraş şi jură că oricine va îndrăzni să treacă peste „brazda primordială” trasată de el va fi ucis
fără ezitare269. Remus consideră o simplă glumă afirmaţia fratelui său şi trece peste
perimetru. Atunci fratricidul se produce: Romulus îl ucide fără să clipească. Nu părea a fi un
început favorabil pentru edificarea unei cetăţi. Ce vrea să sugereze însă această legendă?
Morala mitului creator este una tipic romană: în interesul statului până şi familia poate fi
sacrificată.
În Antichitate, nimeni nu punea la îndoială legenda privitoare la dată şi întemeietori. De
altfel, romanii puteau admira pe colina Palatin peştera Lupercal - locul unde erau asiguraţi
că o lupoaică i-a crescut pe cei doi gemeni -, şi locuinţa lui Romulus, o colibă modestă
restaurată periodic. Revenind la mitul fondator al lupoaicei care îi salvează şi îi hrăneşte pe
gemeni, constatăm că acesta a cunoscut o mare răspândire la istoricii Romei, scrierile lui
Titus Livius, Plutarh, Cicero şi Dionysos din Halicarnas (60 î.Hr. – 7 d.Hr.) inspirându-se
fără îndoială din relatări mai vechi, unele din secolul al V-lea î.Hr270. Impunerea acestui mit
se datorează modului de viaţă pastoral al primilor ocupanţi ai sitului Romei, care a dus la
apariţia cultului totemic al lupului şi ritului Lupercaliilor271. Din timpul Renaşterii, textele
antice au fost supuse unei analize mai atente, vechile relatări legendare privitoare la
întemeierea Romei începând să fie separate de evoluţia istorică, impunându-se treptat
concepţia, că bazele oraşului au fost puse de etrusci către sfârşitul secolului al VII-lea
î.Hr.272.
Prezenţa strămoşilor romanilor a fost atestată ca fiind foarte veche, dar din ce perioadă se
poate vorbi totuşi de o cetate în adevăratul înţeles al cuvântului? Etruscii s-au aşezat în
regiunea Romei în a doua jumătate a secolului al VII-lea î.Hr., accelerând procesul de
civilizare: au asanat zona mlăştinoasă de la poalele colinelor unde au instalat Forul, au
267
Pierre Grimal, op. cit., pp. 5-6.
268
Jean-Noël Robert, op. cit., p. 23.
269
Raymond Bloch, Jean Cousin, Roma şi destinul său, vol. I, Bucureşti, Editura Meridiane, 1985, pp. 59-62.
270
Mai ales din scrierile autorului grec din secolul al V-lea î.Hr. Helanicos din Mitilene.
271
Sărbători celebrate de romani la 15 februarie în scopul asigurării fecundităţii. Bărbaţii înconjurau alergând
Palatinul, iar femeile întâlnite în timpul acestui ritual erau lovite utilizându-se o serie de curele provenind din
pielea unui ţap incinerat în grota Lupercal. (V. Jean-Claude Fredouille, Dicţionar de civilizaţie romană,
Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2000, pp. 121-122).
272
Catherine Salles, coord., Civilizaţii antice, Bucureşti, Enciclopedia RAO, 2008, p. 114.
56
ridicat ziduri pentru apărarea oraşului şi au înălţat primele edificii grandioase. Totuşi, în
centrul urbei au fost descoperite trei incinte suprapuse, cea mai veche dintre acestea datând
din secolele VIII-VII î.Hr., dinaintea instalării etruscilor la Roma273. Nu putem însă vorbi
despre o cetate propriu-zisă. Raymond Bloch se arată extrem de categoric: „Roma a fost
fondată de către etrusci şi a rămas etruscă pentru mai bine de un secol”, păstrând un caracter
etrusc, puternic impregnat de influenţa elenică274. Descoperirile arheologice îl îndreptăţeau
să afirme: „Natura şi amplasarea obiectelor descoperite demonstrează marea extindere a
oraşului începută din 650 î.Hr. şi predominanţa etruscă de aici. Între mijlocul secolului al
VII-lea şi jumătatea veacului al VI-lea, Roma devine deja o cetate importantă, cu un anumit
număr de sanctuare, este adevărat că relativ modeste încă. Numai începând cu 550 î.Hr.,
Roma, condusă de Tarquini, capătă aspectul unui mare oraş etrusc, comparabil cu
lucumoniile vecine din Etruria Meridională”275. Prin urmare, nu există un „mister” al
întemeierii Romei: actul întemeireii se datorează etruscilor, abia după instalarea acestora la
Roma uniunea de sate fiind înlocuită de un oraş autentic.
III.2. Roma regală
273
Odile Wattel, Mic atlas istoric al Antichităţii romane, Iaşi, Editura Polirom, 2002, pp. 10-11.
274
Raymond Bloch, op. cit., p. 36.
275
57
Între secolele al VIII-lea şi al VI-lea î.Hr., regii au deţinut puterea la Roma. În
conformitate cu tradiţia istorică, perioada regalităţii romane cuprinde intervalul 753-509
î.Hr. Înaintea venirii etruscilor la Roma, aceasta era doar o mică localitate, inclusă în Liga
Latină, confederaţia care grupa populaţiile din Latium, procesul de urbanizare aflându-se
într-un stadiu embrionar276. Potrivit cronologiei legendare întocmită de Marcus Terentius
Varro (116 – 27 î.Hr.), Romulus, întâiul rege, a domnit între anii 753 – 715 î.Hr., fiind urmat
la conducerea cetăţii dealţi şase regi: latinul Tullius Hostilius (672 – 640 î.Hr.), sabinul
Ancus Martius (640 – 616 î.Hr.) şi etruscii Tarquinus Priscus (615 – 578 î.Hr.), Servius
Tullius (578 – 534 î.Hr.) şi Tarquinus Superbus (534 – 509 î.Hr.), fiecare lăsându-şi
amprenta asupra dezvoltării Romei. Contribuţia esenţială a dominaţiei etrusce o regăsim în
domeniul urbanisticii, cu toate componentele sale277.
Originea etruscilor rămâne în continuare supusă controverselor. Subliniind dificultatea de
a stabili locul de emigrare al acestora către Italia, dar optând totuşi, în mod eronat, pentru
teza că ar fi venit din regiuni continentale aflate la nord sau la vest de Italia, Theodor
Mommsen acorda o atenţie minoră acestui aspect, considerându-l nesemnificativ, „întrucât
această migraţie aparţine necondiţionat vârstei copilăriei acestui popor, a cărui istorie începe
şi se sfârşeşte în Italia”278. Limba etruscilor, care nu făcea parte din familia limbilor indo-
europene, poate fi citită, datorită utilizării caracterelor greceşti, dar nu a fost în totalitate
descifrată. Herodot a susţinut că etruscii ar fi originari din Asia Mică, considerându-i triburi
de lidieni care şi-au părăsit locurile natale în urma unei perioade de foamete, în timp ce
Dionysos din Halicarnas credea că sunt originari din Italia. În secolul al XVIII, pe baza unui
citat din Titus Livius interpretat greşit, s-a avansat ideea că etruscii ar fi coborât din Alpi.
Cel mai probabil însă, etruscii au reprezentat un amestec de populaţii, având origini
orientale. Deşi nu au creat o unitate teritorială a oraşelor etrusce, au dominat un teritoriu vast
care nu cuprindea doar Etruria propriu-zisă (Toscana de astăzi), ci se întindea de la Câmpia
Padului până în Campania, cuprinzând aproape întreaga peninsulă. Dintre puternicele cetăţi
etrusce s-au remarcat Populonia, Volterra, Arezzo, Caere279. Ştim cu certitudine că spre
sfârşitul secolului al VIII-lea î.Hr. şi începutul celui următor, etruscii, pe care grecii îi
numeau tirenoi iar latinii etrusci sau tusci erau stabiliţi în Etruria, dar controlau un spaţiu
mult mai larg, până în regiunea Salerno. Etruscii au fost creatorii unei civilizaţii originale,
având ca primă trăsătură caracterul urban. În Etruria s-au înalţat oraşe, întemeiate în mod
ritualic, dispunând fiecare de incintă, porţi, temple din piatră, elemente preluate ulterior de
urbanismul roman. Într-o regiune în mare parte primitivă, în spaţiul predominant rural al
Italiei, civilizaţia etruscă era superioară pe plan material şi tehnic. Etruscii deţineau
cunoştinţe avansate de hidraulică, fapt care le permitea să realizeze drenaje şi irigaţii.
Utilizând tehnici de provenienţă greacă - prin intermediul unor puţuri şi galerii - au exploatat
zăcăminte de cositor, aramă şi fier din regiunea Etruriei. Religia etruscilor era revelată (cel
mai important profet fiind Tages, o divinitate cu imagine de copil şi înţelepciune de om în
vârstă280), fiind o religie a cărţilor (reunită în cadrul aşa-numitei Disciplina Etrusca). Religia
a fost consemnată în mai multe cărţi sacre referitoare la ritual, interpretarea tunetelor şi
fulgerelor, a măruntaielor animalelor sacrificate, a zborului păsărilor, a conduitei omului în
276
277
Marcel Le Glay, Yann Le Bohec, Jean-Louis Voisin, Istorie romană, Bucureşti, Editura Historia, 2006, p.
34.
278
Theodor Mommsen, Istoria romană, vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987, p. 82.
279
Catherine Salles, coord., op. cit., ed. cit., p. 176.
280
Potrivit mitologiei romane, Tages s-ar fi născut dintr-o brazdă de pământ, iniţiindu-i pe etrusci în practica
prorocirilor. (Sursa: Anca Balaci, Mic dicţionar mitologic greco-roman, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966, p.
359).
58
lumea de după moarte281. Arta etruscă a primit influenţa greacă, cunoscând o largă extindere
în Italia centrală. Influenţa elenică poate fi sesizată în cadrul sculpturii în relief, a
basoreliefurilor, a statuetelor, picturii (despre care s-a afirmat că reflectă „marea pictură
arhaică, pierdută în Grecia”), a ceramicii. Fiind unii dintre marii constructori ai Antichităţii,
etruscii s-au remarcat în domeniul urbanismului, mai ales în construcţia templelor şi
amenajarea mormintelor282. Alături de influenţa etruscă, după debutul colonizării greceşti
(cea mai veche colonie fiind Cumae, întemeiată în jurul anului 770 î.Hr.), Roma a cunoscut
amprenta elenică directă. Influenţa asupra culturii şi civilizaţiei romane aflate în proces de
formare s-a exercitat în domeniile dreptului, instituţiilor, literaturii şi religiei283.
În intervalul în care etruscii s-au aflat la Roma au fost introduse instituţiile religioase,
riturile şi sacerdoţiile, a fost realizată o reformă administrativă privind împărţirea populaţiei
în cinci clase în funcţie de avere, au fost demarate construcţii de mare amploare. Regii
etrusci, Tarquinius Priscus, Servius Tullius şi Tarquinius Superbus, au iniţiat amenajarea
Forului şi au ridicat un templu pe Capitoliu, Tarquinii fiind adevăraţii întemeietori ai Romei.
Plinius cel Bătrân (23 – 79 î.Hr.) relatează despre asanarea zonelor mlăştinoase pe baza
tehnicilor etrusce, desecarea şi pavarea văii Forului şi construirea canalul colector Cloaca
Maxima. În urma pavării cu dale a văii umede a Forului, a rezultat o piaţă publică, care
reprezenta indiciul apariţiei unei cetăţi (preluând modelul agorei cetăţilor greceşti). Sub
impactul dominaţiei etrusce, în secolul VI î.Hr. Roma a devenit o cetate întinsă apărată de un
zid, numit Zidul Servian, după numele constructorului său, Servius Tullius, care, având o
lungime de aproximativ zece kilometri reuşea să cuprindă toate cele şapte coline. Demn de
remarcat este faptul că influenţa etruscă a dus la elenizarea Romei, prin răspândirea ideilor şi
temelor artistice greceşti284. Au fost ridicate noi temple, construite din piatră, în timp ce
primele fuseseră realizate din lemn. În timpul dominaţiei etrusce, constatăm o multiplicare a
edificiilor religioase: au fost înălţate templul lui Jupiter Capitolinul (508 î.Hr.), templul lui
Saturn (496 î.Hr.), templele zeilor Liber şi Libera (496 – 493 î.Hr.)285.
În perioada pre-etruscă, Georges Dumézil remarca existenţa la Roma a predominanţei
unei „trinităţi divine corespunzând tripartiţiei funcţionale a societăţii de atunci: Jupiter, zeul
cerului senin; Marte, zeu combatant şi zeu al luptătorilor; Quirinus, zeu al păcii şi al
prosperităţii care proteja recolta”286. Etruscii au reorganizat cultul public roman, orientându-l
către trei paliere: fecunditatea, victoria şi moartea. Cele trei aspecte ale preocupărilor
relogioase se manifestau prin: ritualuri de fertilitate a pământurilor, turmelor şi familiilor
(Lupercalia dedicată divinităţilor pastorale Pali şi Faunus, Saturnalia care avea loc în
decembrie şi marca debutul „ciclului cerealier”); rituri războinice (Quinquatrus – purificarea
armelor, Equirria – cursele de cai); rituri dedicate morţilor care aveau loc în luna februarie,
luna purificărilor (Lupercalia, Regifugium)287. Influenţele greceşti şi-au făcut simţită
prezenţa de la sfârşitul secolului al VII-lea î.Hr. şi începutul secolului al VI-lea î.Hr., prin
apariţia unor noi culte: al Minervei, al Dioscurilor, al zeiţei Ceres. În secolele VI – V î.Hr.,
trinitatea primitivă Jupiter – Mars – Quirinus a fost înocuită de triada capitolină Jupiter –
Junona – Minerva. Stabilit iniţial pe Quirinal, cultul a fost mutat ulterior pe Capitoliu, care a
devenit colina sacră a Romei. Jupiter, avându-i drept corespondenţi pe Tinia etrusc şi Zeus
grecesc era stăpânul zeilor şi al oamenilor. Junona, identificată cu Uni etruscă (soţia lui
Tinia) şi Hera greacă, era o zeiţă htoniană „multivalentă”, dar fiind cu precădere o zeiţă a
281
Marcel Le Glay, Yann Le Bohec, Jean-Louis Voisin, op. cit., p. 21.
282
Ibidem, p. 22.
283
Ibidem, p.
284
Odile Wattel, op. cit., p. 13.
285
286
Apud Ibidem, p. 43.
287
Ibidem, p. 43.
59
femeilor. Minerva, având drept corespondente Tecum etruscă şi Atena greacă, constituia
zeiţa artelor şi meşteşugurilor, a inteligenţei şi activităţilor spirituale în general. 288
În perioada regalităţii, populaţia era divizată între vechile familii romane care formau
patres (patriciatul) şi populaţia liberă, plebs (plebea). Puterea era deţinută de rege, celelalte
instituţii având un rol consultativ. Patriciatul constituia nobilimea senatorială, creată încă din
secolul al VII-lea î.Hr. din vechile familii romane, rezervându-şi monopoluri ereditare, mai
ales cel religios, în timp ce plebea îi reunea pe toţi cei care nu făceau parte din elită,
reprezentând un grup deosebit de eterogen. Numai patriciatul avea dreptul de a face parte
din Comitia Curiata, adunare care reprezenta cele treizeci de curii, (conform tradiţiei,
Romulus a grupat ginţile, gentes289, în trei triburi şi treizeci de curii) şi din Senat, alcătuit la
început din o sută de persoane. Regele Servius Tullius a stabilit o nouă împărţire pe triburi în
funcţie de reşedinţa fiecăruia şi a împărţit populaţia liberă în clase după criteriul averii.
Constituirea Comitiei Centuriata, ca rezultat al acestei noi organizări, a avut drept mobil
reorganizarea militară290.
Ultimul dintre Tarquini, Tarquinus Superbus, putea fi asemuit cu „tiranul” grec: nu
beneficia de sprijinul patriciatului şi, mai mult, a avut un comportament comparat de autorii
antici cu al Pisistratizilor atenieni a-i căror contemporan era. Dionisie din Halicarnas a
criticat măsurile sale „tiranice”, precum: constituirea unei gărzi personale înarmate,
asumarea exclusivă a rezolvării problemelor de stat, adversitatea manifestată faţă de
aristocraţie, realizarea unor edificii impunătoare în oraş, pentru a câştiga susţinerea
populaţiei sărace291. Guvernarea autoritară a regilor etrusci a făcut ca monarhia să fie
socotită ulterior la Roma, mai multe secole, un sistem politic inacceptabil. În timpul Romei
republicane a fost introdusă o lege care permitea uciderea oricărui bărbat ce şi-ar fi dorit să
se proclame rege292. Abuzurile regalităţii au determinat revolta populaţiei romane din 509
î.Hr., care s-a soldat cu răsturnarea de la putere a ultimului rege etrusc Tarquinius Superbus
(534-509 î.Hr.) şi instituirea Republicii293.
III.3. Republica romana
288
Ibidem, p. 44.
289
Gentes, mari familii, care îşi arogă o descendenţă comună din acelaşi strămoş.
290
291
292
Fustel de Coulanges, op. cit., vol. II, p. 55.
293
60
Dacă tradiţia indică anul 509 î.Hr. ca dată a îndepărtării etruscilor din Roma, în urma
descoperirilor arheologice, istoricii moderni avansează o perioadă mai târzie, respectiv
începutul secolului al V-lea î.Hr. De la instalarea lor la Roma, etruscii au realizat importante
lucrări edilitare, dar în secolul al V-lea î.Hr. au părăsit Latium-ul. În perioada scursă de la
sosirea lor în Peninsula Italică (sfârşitul secolului al VIII-lea î.Hr.) şi până în secolul al V-lea
î.Hr. - fiind purtători ai unei civilizaţii superioare - au dominat Italia centrală. Înlăturarea
dominaţiei etruscilor este pusă în legătură de istorici cu dorinţa patriciatului de a-şi
redobândi poziţiile de putere uzurpate de regii etrusci294. După înlăturarea monarhiei, viaţa
politică a devenit mai agitată şi mai complexă. Schimbarea de regim presupunea realizarea
transferului de la regalitatea sacră către un regim al exercitării puterii de către magistraţi
desemnaţi pentru un anumit interval de timp. Departe de a fi o inovaţie romană, această
structură organizatorică era extrem de răspândită în cetăţile din Latium sau Etruria. După
înlăturarea dominaţiei etrusce, se pare că puterea a fost exercitată la Roma de un praetor
maximus, titulatura de praetor având semnificaţia de magistrat, romanii împrumutând de la
etrusci funcţia de zilath (praetores în limba latină). În jurul anului 449 î.Hr., Roma a
introdus o inovaţie: i-a înlocuit pe pretori cu doi consuli, iar „regimul consular, anual şi
colegial, va deveni instituţia cea mai reprezentativă a Republicii”295. Acordarea de puteri
egale celor doi consuli, prin exercitarea colegială şi pe o perioadă limitată a mandatului lor,
avea drept scop evitarea monopolizării puterii de către o singură persoană. Consulii deţineau
puterea executivă, înlocuindu-l pe rege la conducerea statului296.
La începutul secolului al V-lea î.Hr., plebea se va afirma ca forţă politică. O puternică
recesiune resimţită în preajma anului 480 î.Hr., a făcut ca plebeii să întâmpine dificultăţi
provocate de recoltele proaste, foamete, încetinirea activităţilor comerciale, această situaţie
tensionată determinând o intensă agitaţie politică. În urma confruntărilor dintre patricieni şi
plebei au avut loc importante transformări social-politice, rezultând un sistem instituţional
original, care a primit numele de Res publica şi avea menirea de a împiedica orice încercare
de reinstaurare a tiraniei. Noţiunea desemna literal „treburile publice”, având semnificaţie
juridică şi politică, în opoziţie cu „treburile private” (res privata). Constiuia o comunitate de
cetăţeni, caracterizată prin solidaritate şi întemeită pe reguli de drept (în antiteză cu tirania),
interesul public primând în defavoarea interesului personal. Prin acest termen romanii nu
înţelegeau o formă de guvernare asemănătoare regimului republican din prezent, noţiunea
căpătând, după împrejurări, accepţiunea de „stat”, „administraţie de stat”, „viaţă politică”
sau „afaceri publice”297. Încă de la crearea Republicii, societatea romană a fost marcată de
rivalitate şi competitivitate, atât între păturile bogate şi sărace, cât şi în cadrul categoriilor
respective. Roma a fost edificată în contextul conflictului dintre aristocraţie, care dorea să-şi
păstreze puterea, şi masele nemulţumite. Primele instituţii republicane au apărut în secolul al
V-lea î.Hr., în condiţiile unor contradicţii sociale violente. Încă din anii 494 – 493 î.Hr.,
plebea s-a retras pe Aventin, lipsind patriciatul de forţa de muncă angrenată în activităţi
lucrative. Exista şi pericolul ca statul roman să se confrunte cu apariţia unui stat rival (mulţi
dintre plebei având origini alogene), care se putea alia cu alte state duşmane. Ca rezultat al
acestor tulburări, au fost desemnaţi magistraţi care deţineau rolul de a susţine interesele
plebeilor (tribuni). Sursele antice au relatat despre apariţia primilor tribuni ai plebei: la
început doi, iar din 471 î.Hr. patru. În acelaşi an, după tradiţie, plebea ar fi trecut la
organizarea sa în adunări populare, constituite în funcţie de dispunerea în teritoriu a
triburilor. Patriciatul a cedat în continuare, desemnând în 451 şi 450 î.Hr., un colegiu alcătuit
294
295
296
Pierre Grimal, op. cit., p. 35.
297
Jean-Claude Fredouille, op. cit., p. 173.
61
din zece magistraţi extraordinari (Colegiul Decemvirilor) care, potrivit lui Titus Livius, au
fost investiţi cu putere consulară pentru a îndeplini misiunea de a „face legi, pentru ca toţi,
de la cei mari până la cei mici, să se bucure de libertate egală” 298. Rezultatul efortului lor
legislativ l-a constituit Legea celor XII Table (lex XII Tabularum), instalată în Forum, pe 12
table de bronz, o operă „de o importanţă excepţională”. Aceasta a reprezentat, după cum
sublinia şi Titus Livius, „sursa întregului drept privat şi public”, în timp ce M. Humbert o
considera „cel mai important monument legislativ pe care l-a conceput Roma până la
compilaţiile lui Justinian”. Probabil că autorii săi au avut ca surse de inspiraţie atât legea lui
Solon (pentru informare, Roma şi-a trimis reprezentanţi în Grecia), cât şi codurile de legi
locale din Grecia Mare299. Legea celor XII Table a jucat un rol asemănător cu cel jucat mai
târziu în Anglia de Magna Charta şi Bill of Rights300. Noua legislaţie introducea o primă
inovaţie: dreptul cutumiar era înlocuit cu dreptul scris. Totodată, efortul legislativ al
legiuitorilor viza promovarea egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii. Măsurile legislative
prevedeau garantarea protecţiei proprietăţii şi familiei, iar justiţia devenea accesibilă
tuturor301.
Lupta desfăşurată de plebei pentru obţinerea de drepturi a fost de lungă durată. Deşi au
obţinut o serie de drepturi, precum egalitatea în faţa legii, prevăută în Legea celor XII Table,
sau crearea adunărilor populare, puterea a continuat să fie deţinută de magistraţi, controlaţi
de Senatul alcătuit exclusiv din pătura bogată a patricienilor. În secolul al III-lea î.Hr. s-a
constituit nobilitas, o categorie socială care îi reunea atât pe patricienii cât şi pe plebeii
posesori de proprietăţi funciare.
III.3.1. Instituţiile politice ale Romei republicane
298
Apud Marcel Le Glay, Yann Le Bohec, Jean-Louis Voisin, op. cit., p. 51.
299
Ibidem, p. 52.
300
301
62
Sistemul politic al Republicii romane reprezenta o îmbinare între democraţie şi oligarhie.
Cetăţenii romani dispuneau de patru adunări pentru a vota, aceste adunări având în comun
modalitatea de votare: oamenii votau în grupuri, voturile fiind numărate în unităţi (centurii
sau triburi) şi nu individual. Comitia Curiata, rămasă din perioada regalităţii şi-a pierdut din
importanţă, păstrând un caracter religios sau onorific. Comitia Centuriata, creată tot în
perioada regalităţii de către Servius Tullius, reprezenta adunarea aristocratică a populaţiei
înarmate. Cetăţenii din această categorie erau recenzaţi o dată la cinci ani şi distribuiţi în
cinci clase cenzitare şi 193 de centurii, fiecare dintre acestea având obligaţia de a oferi
armatei 100 de bărbaţi. Concilium Plebis (Conciliul Plebei) îi reunea numai pe plebei
convocaţi de un tribun şi aproba plebiscite, respectiv legi care îi vizau iniţial exclusiv pe
plebei, dar care din 287 î.Hr. (prin lex Hortensia) au devenit aplicabile tuturor. Adunarea
Tribută (Comitia Tributa), convocată de un magistrat care deţinea imperium302, îi cuprindea
pe toţi cetăţenii, fiind constituită din 35 de triburi, create nu în funcţie de avere, ci de locul
de domiciliu303.
Principalele magistraturi ale perioadei – pe lângă cele două două funcţii de consul,
reprezentând puterea executivă despre care am mai amintit, – au fost cea de pretor, cu
atribuţii judiciare, cea de cenzor, însărcinat cu misiunea de a veghea la păstrarea bunelor
moravuri, ambele deţinute numai de către patricieni304. Posesorii acestor demnităţi
beneficiau şi de „acces privilegiat” în Senat şi în adunările deliberative, iar din secolul V-IV
î.Hr. în Comitia Curiata şi în Comitia Centuriata. Reprezentând „înalta autoritate morală a
statului”, cenzorii deţinuseră anterior funcţia de consuli, dar nu beneficiau de imperium. Îşi
exercitau funcţia timp de 18 luni, o dată la cinci ani, realizând recensământul cetăţenilor şi
bunurilor, desemnând senatorii şi stabilind bugetul statului. O funcţie extraordinară o
reprezenta dictatura, care se exercita timp de şase luni. Magistraturile au apărut din
necesităţi practice. Magistraţii superiori, deţinând imperium, precum consulii şi pretorii, dar
şi cenzorii, erau aleşi de Comitia Centuriata. Magistraţii de rang inferior sau minori, precum
edilii (care se ocupau cu administrarea oraşului), tribunii (care erau în mod obligatoriu
plebei şi puteau interveni împotriva deciziilor celorlalţi magistraţi) şi questorii (cei care
administrau finanţele publice), erau aleşi de către Comitia Tributa305. Comitia Centuriata,
Comitia Tributa şi Concilium Plebis votau legislaţia. Prin lex Hortensia, legile votate de
Concilium Plebis deveneau valabile pentru întregul popor. În plus, Comitia Centuriata lua
hotărâri în privinţa declaraţiilor de război, a tratatelor de pace şi alianţă. Comitia Centuriata
şi Comitia Tributa aveau şi atribuţii judecătoreşti306.
Senatul constituia, de asemenea, o instituţie creată în timpul regalităţii, fiind o structură
oligarhică cu rol de corp consultativ. Nu dispunea de o putere legislativă propriu-zisă, dar se
bucura de o deosebită autoritate. Senatorii deţineau o mare influenţă individuală, de aceea
voinţa colectivă a Senatului nu putea fi ignorată. Numărul membrilor săi a crescut de la un
număr iniţial de 100 de persoane la 300 de membri307, senatorii provenind dintre foşti
magistraţi, atât patricieni cât şi plebei bogaţi308. O dată la cinci ani, aceştia erau desemnaţi de
302
Imperium (provenind de la impero, având semnificaţia de a mobiliza, a comanda). Noţiunea semnifica
puterea primită din partea zeilor, fiind asociată cu unele magistraturi. Spre deosebire de potestas (provenind de
la possum, respectiv putere), care semnifică puterea administrativă deţinută de un magistrat (edil, questor,
tribun, cenzor), imperium cumulează toate puterile, atât cele civile, cât şi cele militare, judiciare sau religiosae,
deţinute în perioada republicană de consuli şi pretori. (Sursa: Jean-Claude Fredouille, op. cit., pp. 101-102).
303
Odile Wattel, op. cit., p. 17; Marcel Le Glay, Yann Le Bohec, Jean-Louis Voisin, op. cit., p. 64.
304
305
Marcel Le Glay, Yann Le Bohec, Jean-Louis Voisin, op. cit., pp. 61-63.
306
Michael Crawford, Republica romană, traducere şi cuvânt înainte de Mihai Gramatopol, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1997, pp. 193-195.
307
Cezar va ridica numărul senatorilor la 900.
308
63
cenzori, componenţa Senatului fiind revizuită periodic. Senatul dispunea de atribuţii
însemnate în domeniile financiar, religios şi al politicii externe. Lua hotărâri referitoare la
declararea războiului sau încheierea păcii, stabilea strategiile militare, administra regiunile
cucerite. Datorită acestor prerogative „magistraţii superiori depindeau strict de acest
organism în ceea ce privea atât cariera, cât şi mijloacele lor de acţiune”309.
Istoricul Polybios, considera că superioritatea Romei rezidă în soliditatea regimulului
politic original instituit în perioada Republicii. El constata că Roma a ştiut să îmbine
modelul monarhiei reprezentat de cei doi consuli, al aristocraţiei, prin instituţia Senatului şi
al democraţiei prin dreptul acordat poporului de a accede în adunări reprezentative310.
Polybios era de părere că Roma deţinea cel mai bun regim, ştiind să realizeze echilibrul
dintre cele trei puteri într-o măsură atât de mare încât acestea se susţineau reciproc şi niciuna
nu se putea impune în detrimentul celorlalte. În acest fel, a fost blocată preponderenţa uneia
dintre ele, pentru asigurarea bunei înţelegeri între cei bogaţi şi cei săraci. Gândirea
deterministă a lui Polybios expune însă un regim ideal şi nu scoate în evidenţă tensiunile
sociale dintre plebei şi patricieni şi dezechilibrele reale între puteri, resimţite de-a lungul
întregii istorii romane. Sistemul politic al Republicii era puternic dar avea şi slăbiciuni
semnificative, rezultate din precaritatea echilibrului instituţiilor sale. Cezar a fost conştient
de această stare de fapt şi a încercat să profite de ea prin introducerea unei guvernări
personale autoritare.
Principala idee a Republicii este cuprinsă în iniţialele SPQR (Senatus Populus-Que
Romanus), adică „Senatul şi poporul roman”, prezente pretutindeni şi în Roma de astăzi.
SPQR reprezintă simbolul Romei şi semnifică faptul că în cadrul Republicii suveranitatea
este colectivă, iar puterea, care presupune avantaje şi responsabilităţi, aparţine tuturor311.
Conducătorii statului roman erau aleşi dintre membrii Senatului, la alegeri participând
cetăţeni care deţineau drept de vot. SPQR desemna puterea dar şi slăbiciunile Republicii,
mascând animozităţile dintre păturile influente şi cele defavorizate, dintre bogaţi şi săraci.
Epoca Republicii a fost o perioadă de expansiune. Între momentul jefuirii Romei de către
celţi, eveniment petrecut în anul 390 î.Hr., şi jumătatea secolului al II-lea î.Hr., „o armată
romană alcătuită în mare parte din ţărani şi aflată sub comanda oligarhiei conducătoare a
cucerit mai întâi Italia şi apoi lumea mediteraneană”312. Romanii au evocat peste timp
legenda gâştelor sacre de pe Capitoliu, care au anunţat iminenta apropiere a invadatorilor
celţi. Datorită lor, celţii au fost înfrânţi şi alungaţi din cetate. Prin urmare, după cum
sugerează legenda, Roma era apărată de zei şi dispunea de sprijinul lor în timpul campaniilor
îndreptate împotriva vecinilor. Pentru a-şi asigura protecţia, Roma trebuia să-şi domine
vecinii, primele confruntări militare fiind rezultatul unui reflex de apărare.
Pentru a putea controla Mediterana, Roma a avut de înfruntat, mai întâi, un adversar
redutabil: Cartagina, una dintre marile puteri ale vremii. A rămas celebră o anecdotă relatată
de Plutarh, menită să justifice intervenţia împotriva Cartaginei. Într-unul dintre discursurile
sale din Senat, Marcus Porcius Cato a adus o smochină proaspătă zicând: „Ştiţi, acest fruct a
fost cules la Cartagina acum trei zile; atât de aproape e inamicul de zidurile noastre”. De
atunci, toate intervenţiile sale din Senat se sfârşeau, invariabil, cu aceleaşi cuvinte: „Şi acum
vă spun încă o dată: Cartagina trebuie distrusă”313. Cuvântările senatorului roman prefaţau
un conflict inevitabil. Cartaginezii controlau bazinul vestic al Mediteranei, ascensiunea
Romei punând în pericol supremaţia acestora314. Principalul factor favorizant al întăririi
puterii romane l-a constituit, după cucerirea întregii Peninsule Italice, tocmai înfrângerea
309
310
Ibidem, p. 85.
311
Dominique Venner, op. cit., p. 166.
312
Michael Crawford, op. cit., p. 8.
313
Apud François Decret, Cartagina sau Imperiul mării, prefaţă de Alexandru Barnea, Editura Corint,
Bucureşti, 2001, pp. 214-215.
314
Philip Matyszak, Duşmanii Romei: De al Hannibal la Attila, Bucureşti, Editura ALL, 2008, p. 16.
64
oraşului fenician, în urma celor trei războaie punice (264-241 î.Hr.; 238-201 î.Hr.; 149-146
î.Hr.)315. Înlăturând obstacolul cartaginez - cetatea feniciană fiind distrusă în 146 î.Hr. de
Scipio Aemilianus -, Roma obţinea cale liberă în Mediterana prin eliminarea thalassocraţiei
acesteia. În urma înfrângerii definitive din 146 î.Hr., s-au predat 50.000 de cartaginezi,
ceilalţi au fost ucişi. Din ordinul Senatului roman, oraşul a fost ras din temelii316. Măsurile
brutale adoptate de Roma aveau menirea de a lansa un mesaj fără echivoc: nu era tolerată
nici un fel de opoziţie, iar orice împotrivire avea să fie aspru pedepsită. După episodul
cartaginez, într-un interval de două veacuri, Roma şi-a impus controlul asupra bazinului
Mediteranei din Spania până în Mesopotamia, cuprinzând Africa de Nord, Grecia
continentală şi insulară, precum şi Asia Mică.
Numeroşi istorici apreciază că războaiele punice au reprezentat perioada de apogeu a
Republicii. Ameninţarea cartagineză perpetuase energiile romane şi preocuparea pentru
respectarea unui cod moral de comportament, gândit pentru a preveni dezordinea, anarhia,
care includea virtus (virtuţile romane): curajul, modestia, datoria, demnitatea personală
(pentru apărarea căreia sacrificiul personal în favoarea comunităţii era de la sine înţeles),
clemenţa, respectul pentru tradiţie317. După eliminarea acestui pericol, politicienii romani au
început să fie tot mai mult preocupaţi de interesele personale, în detrimentul binelui statului.
Cei bogaţi şi-au mărit bogăţia, în timp ce masele deveneau tot mai nemulţumite. Roma şi-a
sporit populaţia, numărul şi grandoarea edificiilor publice. Apărea necesitatea ca această
bogăţie să fie redistribuită şi către cei săraci. Din secolul al II-lea î.Hr., Republica a fost
tulburată de o succesiune de crize, datorate acţiunilor plebei (în secolul II î.Hr. Tiberius şi
Caius Grachus au eşuat în încercarea lor de a-i apăra interesele), răscoalelor sclavilor
(răscoala lui Spartacus zguduind Republica între 73-71 î.Hr.), dar şi disputelor dintre consuli
şi lideri militari (cuprinzând mai multe evenimente: în 63 î.Hr., conjuraţia lui Catilina;
confruntările militare dintre Cezar şi Pompei din 49 - 48 î.Hr. sau dintre Octavian şi Antoniu
din intervalul 32 – 31 î.Hr.), care au dus la slăbirea regimului. Tentativele de reformare ale
unei republici care se transformase din punct de vedere teritorial într-un veritabil imperiu au
eşuat318.
Senatorii Tiberius şi Caius Gracchus s-au angajat să susţină interesele plebeilor prin
introducerea unei reforme agrare care a stârnit îngrijorarea aristocraţiei. Ambii vor fi
asasinaţi, acest fapt demonstrând că disensiunile politice părăsiseră cadrul legal legislativ şi
puteau degenera în confruntări violente. Instituţiile romane au funcţionat satisfăcător atât
timp cât statul roman s-a aflat în limite teritoriale rezonabile. Odată cu extinderea teritorială,
importanţa armatei şi a generalilor au crescut în detrimentul celorlalte instituţii,
destabilizând echilibrul politic fragil al Republicii. În fapt, supremaţia legii a fost înlocuită
de supremaţia forţei armate. Sylla a fost primul care a înţeles că puterea politică provine din
puterea militară. Generalii stabileau o relaţie personală cu soldaţii lor, iar prăzile de război le
asigurau un statut social superior. În anul 88 î.Hr. generalul Sylla a cucerit Roma cu armata
aflată în subordinea sa şi a instaurat teroarea în Capitală. Aflat sub presiune, Senatul i-a
acordat titlul de dictator, care îi conferea puteri depline. După ce a introdus o serie de
reglementări, printre care şi unele ce aveau menirea de a împiedica o eventuală repetare a
unor tentative de uzurpare a puterii, a preferat să se retragă pe proprietatea sa unde a rămas
până la sfârşitul vieţii. Mai grav însă, Sylla a creat un precedent: modelul său putea fi urmat
şi de alţi lideri militari. El a devenit un exemplu pentru alţi generali, precum Pompei şi
Cezar. Susţinut de armata sa, Pompei i-a şantajat pe senatori şi a obligat Senatul să-i
recunoască stăpânirea deplină asupra regiunilor răsăritene ale statului roman. Pompei şi apoi
Cezar au grăbit disoluţia Republicii, în condiţiile în care liderii militari puteau oricând să-şi
315
Despre întemeierea Cartaginei şi confruntările dintre cartaginezi şi romani vezi pe larg lucrarea lui Sabatino
Moscati, Lumea fenicienilor, Bucureşti, Editura Meridiane, 1975, pp. 172-207.
316
Madeleine Hours Miédan, Cartagina, Bucureşti, Editura Corint, 2006, p. 108.
317
Dominique Venner, op. cit., pp. 160-161.
318
65
impună voinţa în stat. Adversarul lui Pompei în dobândirea puterii absolute la Roma, Iulius
Cezar, se remarcase în timpul campaniilor din Gallia şi Britania. El a fost al doilea general
roman care a cucerit Roma. Istoricii au evocat un episod devenit celebru: trecerea
Rubiconului, care separa Gallia Cisalpină de Italia. A urmat un război civil, iar Cezar a
obţinut victoria, dobândind şi funcţia de dictator pe viaţă.
În perioada Republicii, sistemul politic roman era asemănător guvernării unei cetăţi. Or,
această formă de conducere nu mai corespundea extinderii teritoriale spectaculoase a statului
roman. La sfârşitul Republicii devenise evident că o guvernare colectivă nu mai era viabilă.
Era mult mai simplu dacă puterea ar fi aparţinut unei singure persoane. În anul 45 î.Hr.
Cezar era numit dictator iar în anul următor dictator pe viaţă. Cezar a sacrificat libertăţile
romanilor din dorinţa de a-şi impune puterea personală, din postura de salvator al statului. El
va lua măsuri pentru şubrezirea instituţiilor republicane şi instaurarea unei guvernări
autocratice. Deşi deţinea puteri monarhice, Cezar a ezitat să se proclame rege în mod oficial.
Senatorii republicani nu erau încă pregătiţi să accepte o guvernare autoritară oficializată319.
Cezar nu a dispus de răgazul de a rezolva această dilemă, fiind asasinat de idele320 lui Marte
(adică la 15 martie 44 î.Hr.), de un grup conspirativ de senatori, care aflaseră, se pare, de o
eventuală intenţie a lui Cezar de a se proclama rege (sursele nu sunt clare în acest sens). Va
urma o perioadă de confruntării civile, finalizate cu dobândirea puterii de către Octavian321.
III.3.2. Consecinţe spirituale şi culturale ale elenizării artei şi religiei
319
Jean-Noël Robert, op. cit., pp. 40-42.
320
În calendarul roman, ide reprezenta numele acordat celei de-a cincisprezecea zi a lunilor martie, mai, iulie şi
octombrie şi a zilei cu numărul treisprezece ale celorlalte luni.
321
Jean-Noël Robert, op. cit., pp. 40-42.
66
Pentru Paul Veyne, influenţa greacă reprezintă „esenţa Romei”, iar „Imperiul Roman nu
este altceva decât civilizaţia elenistică în mâinile brutale (să lăsăm la o parte predicile
umaniste) ale unei organizaţii statale de origine italiană. La Roma, civilizaţia, cultura,
literatura, până şi religia vin aproape în întregime de la greci, de-a lungul a jumătate de
mileniu de aculturaţie; de la întemeierea sa, Roma, puternică cetate etruscă, nu era mai puţin
elenizată decât celelalte oraşe din Etruria”322. Într-adevăr, ca urmare a intensificării
contactelor cu lumea greacă (atât direct, cât şi indirect, prin intermediul etruscilor), a
creşterii numărului străinilor şi sclavilor la Roma şi în restul Italiei, precum şi a relaţiilor
comerciale mediteraneene, în secolele II – I î.Hr. a avut loc la Roma o transformare
semnificativă pe plan cultural şi siritual. Romanii şi-au dezvoltat gustul pentru rafinament,
lux şi grandios. În cadrul arhitecturii romane, caracterizată iniţial prin simplitate şi
tradiţionalism, se constată apariţia interesului pentru construcţia unor temple din piatră de
inspiraţie greacă sau chiar orientală. Numai între anii 200 şi 175 î.Hr. au fost ridicate 15
temple323. Un nou edificiu a contribuit la înfrumuseţarea Romei: basilica. În secolul al II-lea
î.Hr. ar fi fost construită la Roma prima basilică din dispoziţia lui Cato Censorul la poalele
Capitolului, ca loc de întâlnire a romanilor care doreau să poarte discuţii legate de afaceri,
dar şi ca spaţiu de desfăşurare a şedinţelor tribunalelor324. Oraşul a fost îmbogăţit cu
apeducte, poduri, drumuri, iar capitelul corintic a început să fie din ce în ce mai utilizat.
Luxul şi grandiosul au devenit caracteristice şi pentru casele particulare. În zonele rurale
erau construite mari villae, care dispuneau de portice-grădini şi săli de gimnastică.
Transformări semnificative au avut loc în îmbrăcămintea şi hrana romanilor. Tunica şi toga
de in (provenind din Egipt) sau din mătase (adusă din Extremul Orient), a înlocuit mai puţin
eleganta tunică de lână. Meniul s-a transformat şi el. Dacă în debutul secolului III î.Hr.
romanii încă mai erau numiţi mâncători de terci (pultiphages), după numai un secol, noii
bucătari având origini îndepărtate găteau păuni, sturzi şi bibilici, provenind din Africa sau
fazani din Colchida325.
Romanii din perioada Republicii nu manifestau o predilecţie aparte pentru artele
frumoase „înainte de a fi fost învăţaţi de alţii să o facă”. Iniţierea în domeniul artistic a fost
realizată de vecinii mai rafinaţi, precum etruscii sau grecii din Campania sau Grecia Mare326.
Ei au dat dovadă în schimb de un interes deosebit pentru preluarea de modele şi o deschidere
remarcabilă pentru adoptarea acestora. După ce au cucerit Grecia în secolul al II-lea î.Hr., au
recunoscut superioritatea artei greceşti, al cărei impact asupra celei romane a fost uriaş.
Prestigiul deosebit de care se bucurau operele elene, preferinţa de raportare la clasicismul
grec cerută permanent de gustul epocii, determinau fie copierea mecanică a artiştilor eleni,
fie imitarea liberă. Numeroşi romani cu dare de mână şi-au constituit colecţii personale de
copii ale capodoperelor greceşti. Erau extrem de răspândite busturile oamenilor politici şi de
cultură greci. Acestea au servit drept model pentru portrete de romani celebri în epocă327.
Operele greceşti aparţinând picturii de şevalet au fost transpuse în pictura murală romană
sau în mozaic, iar artele minore, au servit drept model pentru arta romană. Nu întâmplător,
creaţiile miniaturale lucrate în metale preţioase au fost denumite deseori greco-romane.
Preluând modelele greceşti, prima generaţie a literaturii latine s-a afirmat la Roma după
jumătatea secolului III î.Hr., avându-l ca principal exponent pe Tarentin Livius Andronicus.
A doua generaţie, din perioada 215 – 160 î.Hr., l-a avut în prim-plan pe Naevius, care a
expus desfăşurarea războaielor punice. Istoria a fost bine reprezentată prin Fabius Pictor, iar
comedia prin Plaut. În opera istoriografică Annales, alcătuită din 30.000 de versuri, Ennius
322
V. Introducerea lui Paul Veyne la vol. Istoria vieţii private. De la Imperiul Roman la anul o mie, coord.
Philippe Ariès şi Georges Duby, Bucureşti, Editura Meridiane, 1994, p. 11.
323
324
Jean-Claude Fredouille, op. cit., pp. 33-34.
325
326
Richard Brilliant, Arta romană de la republică la Constantin, Bucureşti, Editura Meridiane, 1979, p. 164.
327
Ibidem, p. 168.
67
omagia Roma. El prefaţa astfel „generaţia anului 160”, după expresia lui Pierre Grimal,
având ca personalităţi remarcabile pe Polybios, Terenţiu, Laelius (Înţeleptul), Pacuvius, cel
dintâi poet tragic, Accius, unul dintre cei mai mari autori de tragedii romani, Lucilius,
primul reprezentant al satirei latine clasice. Elenizarea a cuprins şi religia (începând cu
secolul III î.Hr.) şi morala, având ca difuzor filosofia. Reprezentanţi ai şcolilor filosofice
greceşti au sosit la Roma din Atena sau Rhodos, având un puternic impact asupra tineretului
sau aristocraţiei. Panetius din Rhodos a popularizat la Roma stoicismul. Un alt curent
filosofic de provenienţă grecească a fost epicureismul, devenit mai cunoscut la finele
secolului II şi mai ales în secolul I î.Hr. datorită lui Lucreţiu.
Evoluţia moravurilor din secolul II î.Hr., a fost criticată de oamenii de cultură ai vremii,
precum Polybios, Sallustius, Seneca, Diodor din Sicilia sau Cato, care vedeau în dezvoltarea
interesului pentru „plăceri” drept principala cauză a declinului Republicii romane. În
perioada când a deţiut funcţia de cenzor, Cato a combătut luxul, în special luxul femeilor sau
luxul la masă. În opera Conjuraţia lui Catilina, Sallustius a denunţat criza morală a societăţii
romane, mai ales corupţia conducătorilor, care a condus la declinul Republicii328.
III.4. Perioada Imperiului (27 î.Hr. – 476 d.Hr.)
328
68
Cezar nu a reuşit să rezolve criza în care se zbătea Republica. O va face Octavian.
Regimul autocratic instaurat de el era cu grijă „deghizat” într-o restaurare a Republicii.
Octavian (63 î.Hr. – 14 d.Hr.) le-a oferit romanilor pacea în schimbul pierderii libertăţilor
politice. Afirmarea sa s-a produs în contextul războiului triumvirilor329, finalizat în 31 î.Hr.
Obţinând victoria, Octavian - nepotul şi fiul adoptiv al lui Iulus Cezar330 - devenea
conducătorul unei Rome epuizate şi doritoare de linişte. Dobândind titulatura de imperator,
nu a ezitat să supraliciteze înrudirea sa cu Cezar, care fusese între timp proclamat divin
(divius). A primit din partea Senatului titlul de Augustus (venerat, sfânt, sacru), fiind
cunoscut de atunci drept „Imperator Caesar divi filius Augustus”. Octavian s-a angajat să
restaureze instituţiile Republicii, regimul instaurat de el fiind ulterior denumit de istorici
Principat sau Imperiu şi asimilat unei guvernări monarhice. Aparent, nu a fost o schimbare
de sistem politic, întrucât Octavian s-a mândrit întreaga sa viaţă că a restaurat Republica.
Etimologia cuvântului imperiu a plecat de la sintagma din limba latină „Imperium
Romanum”, care semnifică puterea sau dominaţia Romei. Conform istoriografiei
tradiţionale, în 27 î.Hr. a început propriu-zis perioada Imperiului în istoria Romei, atunci
când supremaţia lui Octavian a fost recunoscută331.
Octavian a păstrat neschimbate instituţiile republicane (Senatul, magistraturile, adunările
populare), dar şi-a arogat atribuţii extinse (era şef al executivului şi al armatei, judecător şi
legiuitor suprem, mare pontif, administratorul provinciilor, cenzor, tribun al plebei), care îi
confereau puteri monarhice. El deţinea titlul de princeps, adică primul dintre cetăţeni în
fruntea statului (de unde şi denumirea de Principat atribuită construcţiei politice căreia i-a
pus bazele). În virtutea titulaturii de imperator, deţinea demnităţile de comandant suprem al
armatei şi legislator suprem, iar apelativul de Augustus îi conferea o latură divină, aspect cu
totul nou întrucât la romani nu existase până atunci practica venerării înainte de moarte.
Pentru reinstituirea stabilitatăţii interne, Senatul l-a ales în fiecare an în funcţia de consul,
sfârşind prin a-i acorda titulatura de tribun pe viaţă, ceea ce însemna că Octavian deţinea
controlul absolut asupra celor mai multe pârghii de decizie332. Dovedindu-se un abil
diplomat, Augustus nu a desconsiderat Senatul, dar a trecut la reorganizarea sa prin
excluderea treptată a persoanelor incomode333. Din dorinţa de păstrare a stabilităţii interne,
majoritatea senatorilor nu au reacţionat la tendinţele autoritare ale lui Augustus, contribuind
astfel la întărirea puterii sale.
În acest mod s-a constituit un regim hibrid, caracterizat prin împărţirea puterii între
principe - care avea totuşi atribuţii care-i permiteau să guverneze dacă dorea ca un dictator,
deţinând atât potestas (puterea instituţională) cât şi auctoritas (supremaţia morală) – şi
Senat, care deţinea atribuţii mai ales în sectoarele legislativ şi judecătoresc. Urmându-şi cu
abilitate scopurile, Augustus i-a determinat pe romani, obosiţi de îndelungatele războaie
civile şi aşteptând o perioadă de pace şi stabilitate, să-i accepte măsurile autocratice,
instituind o administraţie imperială. Totodată, ei se vor ralia temelor noii ideologii lansate de
Octavian, doritor să cosmetizeze măsurile autoritare adoptate, prin care s-a realizat o
simbioză între interesele acestuia şi dorinţele poporului: respect pentru tradiţie şi invocarea
permanentă a patriotismului şi a misiunii civilizatoare a Romei. Statul roman avea, de altfel,
nevoie de reformare, Republica nemaiputând să facă faţă administrării unei structuri politice
329
În anul 60 î.Hr., Pompei, Cezar şi Crassus au hotărât constituirea unei alianţe politice ilegale, cunoscută sub
numele de primul triumvirat, creată cu scopul de a combate anarhia şi de a-şi promova propriile interese. Cel
de-al doilea triumvirat, i-a reunit în 43 î.Hr. pe Octavian, Antoniu şi Lepidus, de această dată fiind vorba
despre o alianţă politică investită cu „o misiune oficială”. Rezultatele au fost sub aşteptări, cei trei ajungând să
se confrunte în scurt timp. (Sursa: Jean-Claude Fredouille, op. cit., p. 201).
330
331
Pierre Grimal, op. cit., vol. II, pp. 451-452.
332
Julian Bennett, Traian, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2006, p. 23.
333
Ibidem, p. 24.
69
care cunoscuse o uriaşă extindere teritorială. Aşadar, formal Republica nu a dispărut, dar
măsurile instituite de Octavian au deschis calea către un nou sistem politic334.
Ca şi Imperiul Bizantin de mai târziu, Imperiul Roman nu avea o lege de succesiune 335. În
virtutea reglementărilor instituite de Augustus, după moartea sa Republica urma să-şi
continuie existenţa. Gândindu-se totuşi la problema succesiunii, Octavian a adoptat mai
mulţi membri din familie pe care i-a numit coregenţi. După decesul lui Augustus, Tiberius,
ginerele şi fiul său adoptiv i-a urmat în fruntea statului roman. Urmaşii lui Octavian, din
dinastia Iulia-Claudia, se vor succeda până în 68: Tiberius (14-37), Caligula (37-41),
Claudius (41-54) şi Nero (54-68). Istoricii Tacitus şi Suetonius au avut aprecieri deosebit de
critice asupra acestor patru împăraţi, oferindu-ne imaginea unor monştri sângeroşi şi
desfrânaţi. Dacă aceste aprecieri pot fi considerate ca fiind adevărate în privinţa lui Caligula
şi parţial în ceea ce-l priveşte pe Nero (deşi era un asasin cu sânge rece, de numele său se
leagă modernizarea urbanistică a Romei), ceilalţi doi au fost buni administratori ai
moştenirii lui Augustus. Acuzat fiind că a dat foc Romei, Nero a aruncat vina asupra
creştinilor, declanşând persecuţiile împotriva acestora. Totuşi, incediul din 64 de care Nero
nu poate fi făcut responsabil, a mistuit mai ales cartierele mărginaşe ale Romei, iar împăratul
a trecut apoi la reconstruirea şi înfrumuseţarea oraşului. Cheltuielile din tezaurul statului
provocate de reconstrucţia Romei, dar şi de campania lui Vespasian din Orient pentru
stoparea unei revolte a evreilor, la care s-a adăugat devalorizarea dinarului decisă de Nero în
urma unei inflaţii puternice şi creşterea taxelor, a sporit nemulţumirea populară.
Extravaganţele sale nu au fost înţelese de cei mai mulţi dintre romani şi au provocat revolte
în întreg statul roman, ducând la sinuciderea sa atunci când a înţeles că soarta îi era
pecetluită.
Războiul civil izbucnit după sinuciderea lui Nero s-a finalizat în anul 70, când generalul
Vespasian şi-a eliminat rivalii şi a devenit împărat. Înţelegând că lipsa unei reguli
succesorale poate crea mari dificultăţi (el însuşi fiind numit împărat de către armatele sale, la
fel cum şi rivalii săi, generalii Galba, Otho sau Vitelius dobândiseră aceeaşi demnitate de la
trupele lor), Vespasian a introdus sistemul eredităţii puterii. Începând din vremea sa, o serie
de provincii, precum Spania, Gallia, Britania sau Germania, au început să se dezvolte în
detrimentul Italiei, marcată deja de o criză economică. Dinastia Flaviilor, care a început cu
Vespasian, se va încheia cu Domiţian, asasinat în 98.
După Domiţian, Senatul l-a ales ca succesor pe bătrânul Nerva care va realiza tranziţia de
la Flavieni la Antonini, desemnându-l ca urmaş pe Traian (98 – 117). Marea realizare a lui
Nerva a fost introducerea principiului „adopţiei celui mai bun” ca urmaş şi succesor la
conducerea statului, principiu urmat şi de succesorii săi. Traian a constituit prototipul
„bunului împărat”: a dus o viaţă cumpătată şi simplă, a fost un bun militar şi administrator,
preocupându-se de soarta celor săraci şi arătându-se interesat de păstrarea unei relaţii
excelente cu Senatul. Cele două războaie cu dacii au adus statului roman beneficii
substanţiale. Istoricul bizantin Ioannes Lydus oferea în secolele V-VI cifre impresionante
asupra imenselor bogăţii capturate de Traian din Dacia: 165.000 kg de aur şi 331.000 kg de
argint336. Tezaurului lui Decebal, capturat de romani în anul 106, i se mai adăugau 50.000 de
luptători captivi337.
Potrivit unor estimări, care totuşi trebuie privite cu prudenţă, populaţia întregii planete se
ridica în secolul I d.Hr. la 275 sau 300 milioane de oameni, iar Imperiul Roman, ajuns la
334
Peter Ørsted, Roman Imperial Economy and Romanization. A study in Roman administration and the public
lease system in the Danubian provinces from the first to the third century A.D., Copenhagen, Museum
Tusculanum Press, 1985, pp. 358-365.
335
336
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 1999, p. 37.
337
Jérôme Carcopino, Les richesses des Daces et le redressement de l'Empire romain sous Trajan, în „Dacia”,
I, 1924, pp. 28-34.
70
apogeul său în timpul lui Traian avea o populaţie cuprinsă între 50 şi 54 milioane de
oameni338. Referitor la populaţia Capitalei, în anul 86 î.Hr., cenzorii au realizat un
recensământ al tuturor locuitorilor Romei, indiferent de sex sau condiţie socială, ajungând la
o cifră de 463.000 de oameni, cifră înregistrată şi de Sf. Hieronymus în Cronica sa.
Creşterea populaţiei oraşului va continua, în timpul lui Augustus ajungând la aproape un
milion de locuitori, pentru ca în secolul II, în timpul „fericitei guvernări” a dinastiei
Antoninilor, să ajungă la o populaţie care putea fi estimată între o cifră minimă de 1.165.000
şi una maximă de 1.677.672 locuitori339.
Urmaşii lui Traian, Hadrian (117-138), despre care în Historia Augusta340 găsim numai
cuvinte de laudă, datorate cumpătării sale şi bunelor raporturi cu Senatul341, Antoninus Pius
(138-161) şi Marcus Aurelius (161-180), s-au remarcat, de asemenea, ca buni administratori,
stabilitatea economică şi politică permiţând principilor să-şi întărească treptat puterea.
Consiliul Principelui a devenit organismul executiv cel mai important, în detrimentul
Senatulului. Perioada Antoninilor a rămas epoca de apogeu a Imperiului atât din punct de
vedere economic cât şi politic. Împăraţii au instituit aşa-numita Pax Romana (Pacea
Romană), provinciile fiind integrate în sistemul economic şi cultural imperial şi apărate în
faţa pericolelor externe. Această noţiune evocă perioada de pace şi prosperitate înregistrată
de Principat în primele două secole ale existenţei sale, în ciuda unor intervale de criză în
interior, prima fiind înregistrată în 69, urmată de abuzurile din timpul domniei lui Domiţian
(81 – 96) sau criza anului 192, însoţite de atacuri la graniţele imperiale, cărora Roma le face
faţă342. Totuşi, speranţa medie de viaţă a unui locuitor al Imperiul Roman a putut fi apreciată
la o cifră incredibil de redusă: aproximativ douăzeci şi unu de ani, în timp ce, în anul 2000,
speranţa medie de viaţă a populaţiei la nivel planetar a ajuns la şaizeci şi şapte de ani343.
Împăraţii perioadei au urmat principiul instituit de Nerva, adoptând ca succesori persoanele
apreciate ca fiind dintre cele mai capabile de a se afla în fruntea statului. Deşi ereditatea nu a
constituit un criteriu, urmaşii aveau în raport cu principele, un grad de rudenie mai apropiat
sau mai îndepărtat. Marcus Aurelius se va abate de la regulă, desemnându-l pe Commodus
(180-192), gest cu efecte nefaste, excesele acestuia amintind de acelea ale lui Nero sau
Domiţian. Commodus va fi asasinat în 192, urmând o perioadă de instabilitate, care va
deschide criza secolului al III-lea.
Roma constituia centrul politic al Imperiului Roman, dar din punct de vedere economic,
rămânea un mare consumator şi producea foarte puţin. Capitala se baza pe sprijinul
provinciilor şi, cu deosebire, al celor răsăritene. Regiunea orientală era mai dinamică
economic, beneficiind şi de o populaţie mai numeroasă (aproximativ 23 de locuitori pe
kilometrul pătrat în Orient şi numai 15 în Occident), fiind în mai mică măsură afectată de
scăderea demografică din perioada de declin a Imperiului344. Între secolele III-IV, Imperiul
Roman va cunoaşte transformări structurale. Mai întâi, în secolul al III-lea, o gravă criză,
care va afecta întreaga lume romană (din punct de vedere instituţional, economic, social şi
militar), va fi aplanată temporar datorită reformelor întreprinse de Diocleţian şi Constantin.
Scăderea demografică accentuată şi-a pus amprenta asupra economiei şi forţei militare a
statului, una dintre soluţii fiind cooptarea „barbarilor” pentru munca pământului sau
prestarea serviciului militar. Magistraturile şi Senatul aveau un rol marginal, în timp ce
338
Cf. Radu Ştefan Vergatti, Populaţie. Timp. Spaţiu. Privire asupra demografiei istorice universale, Brăila,
Editura Istros, 2003, p. 125.
339
Jérôme Carcopino, Viaţa cotidiană în Roma la apogeul Imperiului, traducere în limba română de Cicerone
Theodorescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979, pp. 44-49.
340
Historia Augusta, text antic, probabil opera unui singur autor, redactat la sfârşitul secolului al IV-lea d.Hr.
341
Hadrianus, 8; 10, în Historia Augusta, trad. D. Popescu şi Constantin Drăgulescu, Cluj-Napoca, Editura
Dacia, 1971, pp. 37-38, 39-40.
342
Jean-Claude Fredouille, op. cit., p. 146.
343
Cynthia Stokes Brown, Istoria lumii de la Big Bang până în prezent, Editura Litera, Bucureşti, 2009, p. 257.
344
Lucian Boia, Occidentul..., ed. cit., p. 29.
71
armata, din care făceau parte tot mai mulţi barbari, putea să detroneze împăraţi sau să-i
instaleze în funcţie. Din punct de vedere religios s-a constatat o aderenţă crescută faţă de
cultele orientale, printre care şi creştinismul, oamenii căutând salvarea potenţială dintr-o
lume ce devenea tot mai neospitalieră.
Din secolul al III-lea avântul expansionist al Romei s-a stins. În structurile militare şi
politice au pătruns şi barbarii, neavând intenţia de a dărâma un sistem care se dovedise
dosebit de eficient vreme de secole, ci de a lua locul romanilor. Toate civilizaţiile au o
perioadă de ascensiune, ating apogeul, apoi urmează declinul. În cazul Imperiului Roman,
perioada de apogeu a aparţinut dinastiei Antoninilor (96 - 192). Către sfârşitul secolului al
III-lea şi debutul secolului al IV-lea, a început declinul puterii imperiale. Pax Romana
devenise o amăgire, răscoalele şi războaiele civile răvăşind statul roman. Din secolul al III-
lea, Pax Romana a devenit şi prea costisitoare. Dinastia Severilor (193-235) a constituit
preludiul unei perioade marcate de haos. Douăzeci şi trei de împăraţi s-au perindat într-un
interval de jumătate de secol, cu toţii fiind asasinaţi, cu excepţia lui Claudius al II-lea care a
murit de ciumă. Criza s-a extins în Imperiu - manifestându-se totuşi cu mai puţină virulenţă
în partea orientală – datorită instabilităţii politice, declinului economic şi financiar, la care s-
a adăugat o virulentă epidemie de ciumă. Ca urmare a atacurilor popoarelor migratoare dar
şi datorită crizei economice, Imperiul Roman a suferit o scădere demografică pronunţată,
cunoscând şi un proces de ruralizare, oraşele fiind părăsite în calea migratorilor. Creşterea
preţurilor, împuţinarea resurselor de aur şi argint (mai puţin metal preţios intrând în
compoziţia monedelor), a dus la reintroducerea trocului şi a achitării impozitelor în
natură345. Pentru a menţine unitatea şi coeziunea, dar şi pentru a salva visteria statului care
se golise, Caracalla a acordat în anul 212 drept de cetăţenie tuturor locuitorilor Imperiului.
Fiecare om liber primea astfel statutul şi avantajele cetăţeanului roman, acest fapt
constituind după aprecierea lui Jacque Le Goff, „primul exemplu al unei cetăţenii unice pe
teritoriul european”346. Dar conflictele cu popoarele germanice la nord, cu perşii la răsărit şi
cu maurii în regiunea de sud, au slăbit capacitatea de rezistenţă a statului roman.
Din 268, o serie de împăraţi capabili au redresat Imperiul. Dintre aceştia, Diocleţian
(284-305) a reorganizat statul roman prin instituirea unei guvernări colegiale împărţită între
patru împăraţi numită tetrarhie (guvernarea în patru). După cum o arată şi Lactantius,
bătrânul împărat era presat să abdice de ginerele său Galerius, care râvnea titlul suprem,
afirmând că „vârsta şi infirmităţile crescânde l-au pus pe Diocleţian în incapacitatea de a-şi
exercita conducerea, şi că i-ar trebui o pauză după munca depusă”347. După numeroase
presiuni, Diocleţian i-a oferit locotenentului său Maximilian titlul de Augustus, cedându-i
conducerea regiunii apusene a Imperiului. La 292, el a numit doi asociaţi la conducerea
colectivă, Galerius şi Constantius, cărora le-a conferit titlurile de Cezar şi i-a desemnat
succesori348. Aşadar, doi Auguşti, (în persoana lui Diocleţian care a condus Orientul şi
Maximilian conducătorul Occidentului), erau asistaţi de doi Cezari, respectiv Galerius,
(având în subordine Peninsula Balcanică) şi Constanţiu, (administrând Gallia şi
Britannia)349. Reşedinţele imperiale s-au mutat la Mediolanum, Trevi, Sirmium şi
Nicomedia, Roma intrând într-un con de umbră. Această împărţire avea un caracter
345
Cf. William H. McNeill, The Global Condition: Conquerors, Catastrophes and Community, Princeton
University Press, Princeton, 1992, p. 103.
346
Jacque Le Goff, op. cit., p. 26.
347
Lactantius, De Mortibus Persecutorum, XVIII, în The Works of Lactantius, translated by William Fletcher,
Edinburgh: T&T Clark, 1871.
348
Patrick J. Geary, Merovingienii: Europa înainte de Carol cel Mare, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte,
2009, p. 23.
349
Gaius Iulius Caesar şi-a lăsat moştenire numele lui Octavian, acesta din urmă transmiţându-l, la rândul său,
fiilor adoptivi. Tiberiu şi Caligula au deţinut Caesar ca nume personal. Din timpul lui Claudius însă, Caesar a
devenit o parte a numelui imperial. Ulterior, Caesar a devenit titlul purtat de succesorul desemnat să-i urmeze
principelui sau, în Antichitatea târzie, pentru a-i desemna pe coîmpăraţi. În Evul Mediu, Caesar a dus la
apariţia cuvântului „Kaiser” sau a echivalentului rusesc: „ţar”.
72
temporar, dar a deschis drumul către divizarea din secolele următoare, manifestată în plan
politic, social şi cultural350. Ca şi Teodosius ulterior în 395, Diocleţian avea în vedere o mai
bună guvernare şi stabilitatea statului roman351 şi nicidecum fracturarea sa: „guvernarea
colectivă nu implică o separare a puterii imperiale, pentru că instituţia în sine rămâne unică;
ce se multiplică însă este numărul persoanelor cu drept de decizie, ce are ca intenţie
limitarea uzurpărilor”352. Pentru a menţine unitatea spirituală, Diocleţian s-a înscris în seria
împăraţilor care i-a persecutat pe creştini, considerând că aceştia reprezentau factori de
instabilitate şi sciziune. El va abdica în 305, urmând o perioadă de confruntări armate între
Auguşti şi Cezari. Măsurile reformatoare adoptate de împăraţi au avut efecte pozitive,
ducând la atenuarea crizei. Introducând tetrarhia, Diocleţian a îmbunătăţit administrarea
vastului imperiu şi organizarea armatei. Măsurile sale vor fi duse mai departe de Constantin,
care a întărit centralizarea statului, pe baza unui aparat birocratic extins şi a unei armate care
devenea din ce în ce mai influentă. În 306 d.Hr., Constantin şi Maxentius s-au proclamat
împăraţi, în acest fel dispărând şi tetrarhia353. Ieşit victorios din confruntarea cu rivalii săi,
Constantin (306-337) va reinstaura unitatea politică, reinstituind monarhia (în 324),
devenind împărat unic după ce i-a înfrânt pe Maxentius (312) şi Licinius (324)354.
Constantin cel Mare ocupă în istoria romană un rol comparabil cu al lui Augustus: a pus
bazele Imperiului Roman creştin, care va dăinui încă un mileniu355. El a continuat reformele
lui Diocleţian, introducând o nouă structură administrativă şi astfel întărind centralizarea
statului, principatul fiind înlocuit de dominat, a revitalizat activitatea economică, iar noua
monedă de aur (nomisma) introdusă de el se va bucura de o apreciere extraordinară timp de
un mileniu, constituind „etalonul aur al lumii creştine europene”. Constantin cel Mare a
adoptat măsuri în sprijinul religiei creştine, devenind el însuşi creştin, în urma botezului de
pe patul de moarte (21 mai 337), după ce anterior fusese adept al cultului zeului solar sirian
Sol Invictus (Soarele Neînvins). În 311, Galerius (305 - 311) a emis un edict prin care se
legaliza practica religiei creştine. Ulterior, în 313, la Mediolanum, un alt edict lansat de
Constantin şi Liciniu, oferea atât libertatea cultului cât şi retrocedarea proprietăţilor Bisericii
creştine. În sfârşit, numele lui Constantin cel Mare se leagă de inaugurarea noii metropole de
pe malul Bosforului, ridicată cu gândul de a deveni „un auxiliar al Romei în restabilirea
unităţii politice şi a prestigiului imperiului”, dar care „se transformă repede în contrariul”356.
În anul 395 împăratul Theodosius (347 – 395) a încetat din viaţă, lăsând conducerea
statului roman fiilor săi: lui Arcadius i-a rămas Orientul iar lui Honorius Occidentul, nefiind
un fapt neobişnuit ca Imperiul să fie condus de mai mulţi împăraţi357. Fără îndoială că, în
momentul în care i-a desemnat pe cei doi, Theodosius nu bănuia că unitatea Imperiului
Roman va avea de suferit. Din vremea lui Diocleţian conducerea colegială a mai multor
împăraţi era un fapt obişnuit care nu afecta unitatea structurii de stat. Se poate spune chiar că
existenţa mai multor Augusti contribuia la unitate şi era de dorit o guvernare comună atât în
domeniul legislaţiei, cât şi în stabilirea aparatului funcţionăresc358. Astfel au stat lucrurile şi
la începutul domniei celor doi fraţi, iar ruptura nu a fost provocată propriu-zis de aceştia care
s-au dovedit împăraţi slabi, manipulaţi de cei din anturaj, de vreme ce, departe de a fi o
excepţie, indolenţa împăraţilor va deveni aproape o regulă. Protejaţi de marca legitimităţii,
350
Patrick J. Geary, op. cit., ed. cit., p. 23.
351
Flori Bohîlţea, Cristian Olariu, Instituţii romane: dicţionar de termeni, Editura Universităţii din Bucureşti,
2000, p. 155.
352
Cristian Olariu, Ideologia sistemului tetrarhic, între tradiţionalism şi inovaţie, în Buletinul Centrului de
Istorie Comparată a Societăţilor Antice, nr. 3/2001, pp. 71-79.
353
Zosimos, Histoire nouvelle, II, 9, 1, ed. F. Paschoud, Paris, 1971.
354
Mic Dicţionar Enciclopedic, Bucureşti, Editura Enciclopedică, Editura Univers Enciclopedic, 2005, p. 281.
355
Stelian Brezeanu, O istorie a Bizanţului, Bucureşti, Meronia, 2004, p. 20.
356
Ibidem, p. 21.
357
Adolf Lippold, Theodosius I (379-395), în vol. Împăraţi romani, editat de Manfred Clauss, Bucureşti,
Editura Enciclopedică, 2001, p. 431.
358
Dieter Timpe, Honorius (395-423), în vol. Împăraţi romani, ed. cit., p. 441.
73
suveranii lăsau conducerea treburilor politice unor funcţionari ambiţioşi care deţineau cele
mai înalte funcţii în stat. În timpul celor doi împăraţi, adevăraţii conducători erau Flavius
Stilichon în Occident şi prefectul pretoriului Rufinus în Orient. Treptat, s-a instaurat între
cele două mari regiuni o adversitate legată de dificultăţi interne mărunte provocate reciproc
şi rezolvate mai apoi, fără însă a nu lăsa urme. Aceste mici neînţelegeri s-au transformat în
rivalităţi în momentul în care ambele părţi au refuzat să recunoască o serie de legi şi pe unii
consuli desemnaţi într-una sau alta dintre zone. Totuşi conflictele nu păreau a fi
iremediabile, atâta timp cât cei doi împăraţi nu erau implicaţi printr-o duşmănie personală359.
III.4.1. Civilizaţie şi cultură în epoca imperială
Imperiul Roman a putut fi catalogat drept o „federaţie de cetăţi”, oraşul şi teritoriul din
jur constituind unitatea structurală de organizare politică, socială şi religioasă. Oraşele din
Imperiu urmau modelul Romei, având o piaţă publică asemănătoare agorei greceşti numită
359
Ibidem, p. 443.
74
forum, edificii publice şi religioase. Dincolo de simpla supravieţuire, oamenilor li se asigura
un confort sporit. Urbanizarea s-a generalizat în Europa ca rezultat al colonizării, luând
fiinţă numeroase cetăţi-colonii, precum cele de la Zaragoza (Caesarea Augusta) sau
Barcelona (Barcino) în Spania, Narbonne (Narbo sau Narbo Martius), Lyon (Lugdunum) în
Gallia. Administrarea oraşelor a revenit magistraţilor, fie ei questori sau edili, coloniile
romane beneficiind de dreptul roman, celelalte oraşe dobândind un drept inferior, dreptul
latin, care nu asigura atributul cetăţeniei, însă locuitorii Imperiului aspirau să o obţină (în
212 d.Hr., Caracalla a oferit cetăţenie tuturor locuitorilor liberi). În timp ce grecii acordau cu
mare zgârcenie dreptul de cetăţenie străinilor, romanii au cautat să-i integreze pe cei cuceriţi,
un fapt esenţial al stabilităţii autorităţii imperiale. Aparatul administrativ roman a fost redus
la minimum (ridicându-se la aproximativ 10.000 de persoane, guvernatorii imperiali având
mai curând un rol de mediere), elitele autohtone fiind invitate să participe la guvernămintele
locale şi astfel fiind integrate în cadrul aparatului administrativ roman360. Cetăţenia romană
ar putea fi asemuită până la un punct, cu cetăţenia europeană din prezent. Oamenii erau
cetăţeni ai propriului oraş, dar cetăţenia romană le conferea o a doua identitate, făcându-i
membri ai societăţii romane, mult mai extinse. Fără îndoială că Roma a edificat un imperiu
extins datorită armatei care s-a perfecţionat permanent, însă, pentru o eficientă administrare
a Imperiului, romanii au realizat o impresionantă reţea de drumuri, infrastructura constituind
una din explicaţiile „reuşitei” Romei. Totodată, au ridicat edificii publice monumentale în
locurile cucerite, iar apeductele, care asigurau apa potabilă în oraşe, au devenit un element
caracteristic al civilizaţiei romane, un simbol al confortului şi calităţii vieţii.
Pax Romana a asigurat dezvoltarea schimburilor economice şi valorificarea resurselor
naturale ale provinciilor. Minele din Peninsula Iberică, Dacia, Dalmaţia, Noricum sau
Britannia erau surse importante de metale valoroase: aur, argint, fier, plumb, cositor.
Produsele ceramice din Peninsula Iberică şi Gallia îşi găseau piaţă de desfacere în zonele
Rinului şi ale Dunării. Acestea din urmă erau şi regiunile cele mai ameninţate de atacurile
triburilor germanice (în zona Rinului) şi ale quazi-lor şi marcomanilor - înrudiţi cu sarmaţii
de origine iraniană - (pe Dunăre).
Încă din timpul lui Augustus a început să se dezvolte unitatea lingvistică şi juridică a
Imperiului, romanizarea constituind un factor de coeziune. Tacitus ne-a transmis mărturii
despre romanizarea benevolă în Britannia – totuşi, una dintre provinciile cel mai puţin
marcate de acest proces - în urma eforturilor întreprinse de Agricola: „De aceea aceşti
oameni, care până de curând dispreţuiau limba romanilor, începeau să se pasioneze acum
pentru elocvenţa acestora. Acum ajunsese la cinste şi portul nostru, iar toga era la modă. Cu
încetul se prinseră în lanţul viciilor noastre; începură să aibă galerii, băi şi să prindă gust
pentru ospeţe alese”361. Istoricii vorbesc despre un bilingvism greco-latin. În Europa de Vest
limba latină s-a impus ca limbă oficială, în timp ce în Europa Răsăriteană (începând cu
provinciile Tracia şi Macedonia spre est), greaca a devenit principala limbă de circulaţie.
Toate provinciile au beneficiat de dezvoltarea unui model cultural greco-latin. Pe un teritoriu
vast, copiii cunoşteau operele lui Homer şi Vergilius. La Roma, Atena sau Autum
(Augustodunum) se aflau şcoli prestigioase. Practica juridică s-a uniformizat în relaţiile
dintre particulari, dreptul roman impunându-se în faţa sistemelor de drept locale în întreaga
Europă, împăraţii sprijinind efortul legislativ, mai ales din timpul lui Antoninus Pius (138-
161) prin mari jurişti precum Salvianus şi Gaius362. Integrarea s-a desfăşurat şi la nivel
religios prin intermediul sincretismului, respectiv procesul de fuziune dintre principalii zei
romani (Jupiter, Marte, Mercur, Minerva) şi zeităţile locale, care au preluat elemente ale
celor din urmă. De asemenea, Roma a primit în cetatea sa numerose zeităţi alogene.
360
361
Tacitus, Despre viaţa şi caracterul lui I. Agricola, XXI, în Opere, vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,
1958, trad. N.I. Niculiţă, p. 74.
362
Jean Carpentier, François Lebrun, op. cit., p. 73-74.
75
Oficialii recrutaţi din populaţia locală s-au integrat benevol civilizaţiei romane, adoptând
un mod de viaţă specific roman. Toga a devenit un element de vestimentaţie obişnuit,
înlocuită totuşi periodic, atunci când condiţiile climatice o cereau cu o manta cu glugă
numită cucullus sau cu pantaloni (bracae). În provincii (precum în Gallia, în spaţiul iberic,
dar şi în regiunile germane), s-au înmulţit vilele, construite după modelul celor din regiunea
Italiei: împodobite cu coloane, mozaicuri, picturi murale şi înfrumuseţate cu grădini. Oraşele
au urmat, de asemenea, modelul mediteranean: dispuneau de forum, basilică, templu,
amfiteatru. Nelipsite erau termele, un alt element caracteristic roman. Toate aceste
monumente, răspândite în întreaga Europă, reprezentau simbolurile apartenenţei la o
civilizaţie comună363.
Unul dintre elementele esenţiale ale tradiţiei Imperiului Roman a fost elenismul. Spaţiul
grecesc, cucerit de romani era dominat din punct de vedere politic, dar cultura greacă s-a
bucurat de un mare prestigiu, amplificat în secolul al II-lea d.Hr. (mai ales în timpul lui
Hadrian şi Marcus Aurelius), ceea ce a făcut ca în istoriografie să fie evocată o renaştere
greacă. Capitala intelectuală a rămas Atena, către care se îndreaptau tinerii romani doritori
să studieze filosofia platonică, aristotelică, epicureismul sau stoicismul364. Despre puternicul
impact cultural grecesc Horaţiu va scrie: „Grecii-nvinşi îl cuceriră pe-al lor aspru-nvingător/
Şi în necioplitul Laţiu şi-au dus artele frumoase./ Grosolanul vers saturnic365 (sic!) dispăru.
Îi alungase/ Fierea aspră eleganţa, însă urme ţărăneşti/ Mult timp au rămas, şi astăzi mai
rămân. Spre cărţi greceşti/ Însă mai târziu romanii ochii lor îşi îndreptară. După luptele cu
pumnii, cercetând în tihnă-afară/ Cum Eschil, Sofocle, Thespis le-ar putea fi de folos/ şi se
pun să-i tălmăcească, cât puteau de merituos”366.
De altfel, sub influenţă etruscă şi greacă, civilizaţia romană s-a afirmat ca o civilizaţie a
scrisului. Aceasta s-a aflat într-o legătură directă cu dezvoltarea unui sistem de educaţie. În
perioada Imperiului marea majoritate a populaţiei ştia să scrie şi chiar se grăbea să o facă.
Scriitorii au devenit tot mai numeroşi, tot mai prolifici şi au dictat sute de cărţi, exemple în
acest sens fiind Cicero, Varro, Titus Livius sau Plinius. Cato a redactat mai mult de 150 de
discursuri. Creaţiile lor se găseau în bibliotecile persoanelor influente din Italia şi din
provincii. În metropolă, bogăţia era dată de numărul sclavilor, al clienţilor dar şi al cărţilor,
întrucât biblioteca personală reprezenta un element de prestigiu367. Interesantă rămâne
tehnica întrebuinţată. Scriitorul nu îşi propunea să creeze o operă ruptă de creaţiile
anterioare. Am putea considera că nu era original, dar ne-am înşela. Titulatura de autor
provenea de la cuvântul latin augere, care avea semnificaţia de „a spori”. Aşadar acesta avea
ca sursă de inspiraţie creaţiile anterioare, arta sa constând în a dezvolta opera de la care iniţia
propriul proiect. Plaut şi Terenţiu au avut ca sursă de inspiraţie comedia greacă. Totuşi au
creat o operă remarcabilă în primul rând datorită talentului lor. Acelaşi lucru se poate spune
şi despre mulţi alţi mari autori latini: calitatea operei a fost rezultatul talentului autorului său.
Ce îi îndemna să scrie? Interesul personal era, fără îndoială, prezent, mai ales în timpul
Imperiului. În perioada republicană principalul scop îl reprezenta evocarea puterii Romei.
Poezia epică, începând cu Ennius şi până la Vergiliu a dobândit această menire. Atât
istoricul cât şi poetul aveau datoria de a menţine pentru posteritate imaginea Romei. Creaţia
scrisă trebuia să fie în acelaşi timp şi orală. Papirusul era adresat posterităţii, dar opera
trebuia să aibă un anume ritm şi cadenţă pentru a fi plăcută auzului, discursurile fiind mai
degrabă „cântate decât rostite”, motiv pentru care calitatea vocii era foarte importantă, fiind
îndelung antrenată. Limba latină, de origine indo-europeană, era iniţial limba utilizată la
Roma şi în Latium, dar treptat, odată cu extinderea cuceririlor, această era vorbită de la
363
Ibidem, pp. 75-76.
364
Ibidem, p. 77.
365
Vers saturnin – vers iambic (alcătuit din şapte silabe), specific poeziei arhaice latine.
366
Quintus Horatius Flaccus, Opera omnia, trad. A. Hodoş şi Th. Măinescu, Bucureşti, Ed. Univers, 1980, p.
285.
367
76
Atlantic până la Eufrat, Rin, nordul Dunării şi Mauritania368. Din secolul III d.Hr., prezenţa
barbarilor a dus la restrângerea ariei de întrebuinţare a limbii latine ca limbă vorbită, aceasta
nemaifiind utilizată în regiunile integrate mai târziu (cu excepţia Daciei). Dar se va impune
ca limbă liturghică şi va constitui, totodată, vreme de secole, limba de circulaţie în Europa şi
limba păturilor culte. Din limba latină au rezultat, după un proces care a durat mai multe
secole, limbile romanice (italiana, franceza, spaniola, portugheza, româna, retoromana).
Arta romană a avut un caracter eclectic, acest fapt constituind un fenomen natural, în
condiţiile în care Roma a ocupat Grecia încă din perioada Republicii, iar influenţele artei
greceşti s-au amplificat, după un prim contact pe care romanii l-au avut cu arta greacă din
sudul Peninsulei Italice. Apoi, în primele două secole ale Imperiului această influenţă s-a
intensificat datorită şcolilor greceşti din Asia Mică şi Alexandria. Neîndoielnic, romanii au
manifestat un evident interes pentru artă, dar de cele mai multe ori nu din nevoi pur estetice
(cu excepţia mediilor cultivate). Pentru cei mai mulţi, arta a constituit un mijloc de
promovare a propriei persoane, un mod de realizare a unei autoreclame şi de exprimare a
puterii şi prestigiului. Patronajul artistic a fost dezvoltat, în primul rând, de curtea imperială,
fastul acesteia reflectând în fapt forţa statului roman, dornic să contopească toate creaţiile
artistice de pe cuprinsul său, pentru a construi o artă care să impresioneze. Dar preluând
modele străine, romanii nu au ezitat să le perfecţioneze.
În domeniul arhitecturii, Roma a excelat, caracterul monumental, simetric şi opulent al
edificiilor romane constituind manifestarea simţului de ordine al agricultorului instalat la
oraş şi totdată forma de expresie cea mai directă a conştiinţei unui popor care se dorea a fi
stăpânul lumii. De aceea, unii analişti consideră că modelele greceşti au fost „romanizate”,
dezvoltându-se o artă de sine stătătoare, care a captat şi a transformat diferitele influenţe
primite. Beneficiind de influenţa etruscă, romanii au consacrat o serie de inovaţii
tehnologice deosebite, printre care enumerăm utilizarea arcelor, a cupolei şi a betonului.
Aceste inovaţii au permis ridicarea unor clădiri monumentale ale căror complexitate o
depăşea pe cea a edificiilor greceşti realizate după sistemul simplu trilitic. Utilizarea arcelor
a făcut posibilă îmbogăţirea elementelor decorative, mai ales în cazul arcelor incluse în
cadrul unui ansamblu de coloane completat cu antablament. Decoraţia pereţilor şi tavanelor
s-a diversificat. În perioada Imperiului, exagerarea gustului pentru fast şi colosal prezent în
arhitectura romană, a fost considerat un simptom al declinului şi decadenţei369.
Împăraţii nu puteau ignora turbulenta populaţie a Romei, care, în plus, deţinea şi drept de
vot. De aceea, se îngrijeau să-i asigure „pâine şi circ”. Cele mai importante cantităţi de grâne
proveneau din Egipt, supranumit „grânarul” Imperiului. În timpul lui Augustus, 200.000 de
persoane primeau de la statul roman raţii gratuite de cereale, o cincime din populaţia de
aproximativ un milion de locuitori a Romei. Referitor la asigurarea divertismentului
populaţiei, spectacole grandioase erau organizate cu ocazia desfăşurării curselor de care în
monumentala arenă Circus Maximus, care putea găzdui aproximativ 150.000 de spectatori în
timpul lui Augustus şi aproximativ 250.000 în timpul lui Traian. Colosseumul din Roma (a
cărui construcţie a început în anul 72 în timpul lui Vespasian şi a fost finalizată în timpul lui
Titus în anul 80), spaţiul unor confruntări sângeroase, conţine un element esenţial al stilului
roman, respectiv arcul structural. Fiind un templu dedicat tuturor zeilor, Panteonul din Roma
(aprox. 118 î.Hr. – 28 d.Hr.), se remarcă prin cupola semisferică şi bogata decoraţie din
interior. La începutul secolului al VII-lea, acesta a devenit biserică creştină. Clădirile
domestice romane au putut fi mult mai bine cunoscute după descoperirea în secolul al
XVIII-lea a oraşului Pompeii, situat lângă Napoli. Mai mult, acestă descoperire a influenţat
dezvoltarea arhitecturii neoclasice, pentru care casele, basilicile şi băile publice romane au
constituit o sursă de inspiraţie370.
368
369
Carol David Cragore, op. cit., p. 26.
370
Ibidem, p. 27.
77
Într-un interval de două secole, Europa romană s-a organizat pe baza liantului conferit de
cultura comună greco-latină. Această Europa avea să se confrunte cu o altă Europă, a
populaţiilor germanice, considerate barbare de romani, dar a căror ameninţare nu putea fi
ignorată371.
III.4.2. Afirmarea creştinismului
Alături de moştenirea greco-romană, creştinismul se află la temelia identităţii europene.

La Roma existau mii de zei, toleranţa religioasă de care romanii au dat dovadă stând şi ea la
371
78
baza stabilităţii Imperiului Roman. Orice zeitate putea fi venerată, atât timp cât era venerat şi
împăratul. Oferirea unei ofrande zeităţilor romane, presupunea şi adorarea împăraţilor prin
cultul imperial. Primind cu mare uşurinţă alte zeităţi în cetatea lor, romanii au lăsat cale
liberă şi cultelor orientale. Unul dintre acestea, creştinismul, avea să câştige tot mai mulţi
adepţi. Doctrina creştină îl are în centrul său pe Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, Cel care s-a
întrupat în om pentru a mântui omenirea şi a oferit jertfa supremă, murind pe cruce la
Ierusalim în timpul împăratului Tiberius (în jurul anului 30). Creştinismul s-a afirmat ca o
religie care îşi propunea să remedieze nedreptăţile şi inegalităţile sociale372. Avându-şi
originile în Iudeea, creştinismul a avansat la început cu precădere în Asia Mică apoi de-a
lungul ţărmurilor Mediteranei şi a cucerit târziu restul Europei, conferindu-i o „identitate
creştină”373. În cadrul Imperiului Roman, religia creştină a fost persecutată de împăraţi între
secolele I – III, devenind religie tolerată la începutul secolului al IV-lea şi religie oficială de
stat către sfârşitul aceluiaşi secol. Până în secolul al XVII-lea Europa a purtat titulatura de
„Creştinătate”. Fiind primul continent creştinat în totalitate, Europa va primi, prin amprenta
religiei creştine, o identitate spirituală.
Expansiunea creştinismului a reprezentat o transformare spirituală fundamentală. Trei
secole împăraţii s-au dovedit a fi indiferenţi sau îngrijoraţi de răspândirea religiei creştine,
unii dintre ei văzându-şi autoritatea ameninţată. Cum ne-am putea explica expansiunea
extraordinară a religiei creştine? Iată ce afirmă Mircea Eliade: „Cauzele victoriei finale ale
propovăduirii creştine sunt multiple. Mai întâi, credinţa de nezdruncinat şi forţa morală a
creştinilor, curajul lor în faţa torturii şi a morţii, curaj admirat chiar de cei mai mari
adversari, Lucian din Samosata, Marc Aureliu, Galien, Celsus. Pe de altă parte, solidaritatea
creştinilor era fără egal; comunitatea îşi lua asupra ei sarcina întreţinerii văduvelor, orfanilor,
bătrânilor şi îi răscumpăra pe cei căzuţi în mâinile piraţilor. În timpul epidemiilor şi asediilor
oraşelor, creştinii erau singurii care se îngrijeau de cei răniţi şi îi îngropau pe cei morţi.
Pentru toţi dezrădăcinaţii Imperiului, pentru mulţimile suferind de singurătate, pentru
victimele alienării culturale şi sociale, Biserica era singura speranţă de a dobândi o
identitate, de a găsi sau de a regăsi o semnificaţie existenţei. Deoarece nu existau bariere –
sociale, rasiale, intelectuale – oricine putea să devină membru al acestei societăţi optimiste şi
paradoxale, în care un cetăţean influent, demnitar al Imperiului se prosterna înaintea unui
episcop, fostul său sclav. E foarte probabil că nici o altă societate istorică nu a cunoscut –
nici înainte, nici după – un echivalent al acestei egalităţi, al calităţii şi iubirii fraterne pe care
le-au trăit comunităţile creştine din primele patru secole”374. Creştinismul oferea tuturor o
speranţă de salvare, de mântuire. În faţa lui Dumnezeu nu contează virtuţie sau păcatele:
importantă este căinţa. Semnificativ în acest sens rămâne episodul în care Petru, cel mai
fidel ucenic, s-a lepădat de trei ori de Iisus, „înainte de a fi cântat cocoşul”, după cum acesta
îi vestise, slăbiciune care reflectă „fragilitatea naturii umane”375. Caracterul administrativ şi
pragmatic al religiei oficiale nu venea în întâmpinarea dorinţei de spiritualitate profundă a
populaţiei376. Creştinismul a promovat puternica idee a unei vieţi de apoi fericite,
condiţionate de un anume comportament în viaţa pământeană. Adepţii noii religii respingeau
confortul şi bunăstarea, despre care credeau că nu reprezintă totul în viaţă, alegând în schimb
sărăcia şi pocăinţa. Această atitudine a fost percepută ca o formă de autoizolare şi de
respingere a ordinii instituite şi a autorităţii statului.
Creştinismul introducea credinţa într-o divinitate unică şi universală, care se adresa
tuturor, indiferent de etnie sau categorie socială. Forma adoraţiei s-a schimbat şi ea: „teama
faţă de zei a fost înlocuită cu dragostea faţă de Dumnezeu”. Noua religie propovăduia
372
373
374
Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. II, Chişinău, Universitas, 1992, pp. 398-399.
375
Ibidem, p. 326.
376
79
iubirea faţă de străin şi chiar faţă de duşman. Nu în ultimul rând, creştinismul „a despărţit
religia de guvernare”377.
Pe lângă toate acestea, un aport esenţial au avut împăraţii romani care au sprijinit
creştinismul. Din veacul al IV-lea, drepturile creştinilor au fost treptat recunoscute. Legenda
spune că, în anul 312, pe drumul dinspre Gallia spre Italia, prilejuit de o campanie militară
întreprinsă pentru a-l alunga din Roma pe Maxentius, Constantin a făcut apel la sprijinul
divin împotriva adversarului său. Realizând că împăraţii care i-au persecutat pe creştini au
avut o soartă tragică, împăratul l-a invocat pe Deus Summus, cel mai mare zeu din univers,
solicitându-i sprijin. Primind răspuns, se pare, la apelul adresat Dumnezeului creştinilor, el a
folosit ca talismane caelestia signa, simbolurile cereşti ale lui Hristos, stabilindu-le ca
însemne pentru unităţile sale militare. Obţinând victoria de la podul Milvius din 28
octombrie 312, el a hotărât ca, de la această dată, „să-şi îndrepte credinţa şi loialitatea
religioasă către această divinitate”378. În urma victoriei, a devenit unicul stăpân al
Occidentului.
După cum am arătat, în anul 313, la Mediolanum, Constantin şi Liciniu, care stăpânea
Orientul, au semnat o serie de acorduri prin care recunoşteau libertatea cultului creştin,
decizie condiţionată de respectarea ordinii publice. Anterior, prin decretul de la Serdica (în
prezent Sofia, în Bulgaria) din 311, Galerius, deţinător al titulaturii de Augustus al
Orientului în cadrul celei de-a doua tetrarhii, legalizase cultul creştinilor, instaurând
toleranţa religioasă379. Din 313 însă, acest edict va fi aplicat în întregul Imperiu. Gestul de
bunăvoinţă din 313, în contextul în care creştinismul era în plină expansiune, avea drept
scop restabilirea păcii religioase şi a rămas în istorie sub desemnarea improprie de „Edictul
de toleranţă” sau „Pacea Bisericii”. Creştinismul nu devenea religie oficială, ci religie
tolerată în Imperiu, alături de cultele păgâne. Constantin însuşi nu a renunţat la titulatura de
„Mare Pontif” (Pontifex Maximus) şi a continuat să respecte sărbătorile religioase ale
calendarului păgân, iar cultele păgâne vor fi practicate până către sfârşitul veacului al IV-lea.
Constantin a instituit imunitatea clerului şi a introdus tribunale episcopale pentru
judecarea cauzelor civile, astfel întărind instituţia Bisericii. În anul 320, împăratul a hotărât
ca o zi pe săptămână „ziua Soarelui”, să reprezinte un răgaz pentru odihnă festivă (viitoarea
duminică din creştinism)380, iar în 336 a decis ca ziua de 25 decembrie, când se celebra
sărbătoarea păgână a Soarelui Neînvins (Sol Invictus), să fie dedicată sărbătoririi naşterii lui
Isus381. Fără îndoială că aceste acţiuni ale împăratului au dat un impuls extraordinar religiei
creştine. S-a dezvoltat concepţia că Imperiul Roman reprezenta expresia temporală a
„împărăţiei cereşti”, fapt prezent în scrierile lui Eusebius din Caesareea (336 d.Hr.) care
afirmă că împăratul „reflectă imaginea împărăţiei cereşti”, călăuzindu-i pe oameni,
divinitatea investindu-l cu „stăpânirea unuia singur asupra tuturor”382.
Arătându-se interesat de promovarea creştinismului, Constantin şi-a asigurat, totodată,
controlul Bisericii creştine. În lipsa unei dogme unitare, a unui canon, numeroase curente
schismatice împărţeau grupurile de creştini, ameninţând unitatea şi existenţa Bisericii
creştine, dar şi unitatea statului. Constantin a înţeles pericolul pe care îl reprezenta această
poziţie din punct de vedere religios dar mai ales politic, în condiţiile extinderii rapide a
creştinismului, însăşi unitatea Imperiului putând fi ameninţată. Nemulţumit de disputele
interminabile dintre reprezentanţii clerului creştin în legătură cu natura lui Iisus, în 325, el a
377
Fustel de Coulanges, op. cit., vol. II, pp. 262-270.
378
Charles Matson Odahl, Constantin şi Imperiul creştin, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2006, p. 17.
379
Vlad Nistor, Forme de exercitare a autorităţii în Imperiul Roman târziu, Editura Universităţii din Bucureşti,
1997, p. 5; V. Împăraţi romani, ed. cit., p. 330.
380
V. Giorgio Jossa, Creştinismul. De la origini până la Conciliul de la Niceea, în Istoria religiilor. Vol 2:
Iudaismul şi creştinismul, Giovanni Filoramo (coord.), Iaşi, Editura Polirom, 2008, p. 213.
381
Catherine Salles (coord.), op. cit., p. 305.
382
Eusebius din Caesareea, Tricennalia, 2,1; 3, 5-6; 5, 2-3; în Eusebius din Cezareea, Scrieri, partea a doua,
Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1991, pp. 195-197.
80
convocat primul conciliu ecumenic (universal) la Niceea (Bithinia, în Turcia de astăzi)383, la
care au luat parte trei sute de episcopi din toată lumea creştină, religia fiind supusă, pentru
prima dată, arbitrajul imperial384. Conciliul de la Niceea a stabilit şi data celebrării Paştelui,
solicitată de împărat: după echinocţiul de primăvară, în prima duminică survenită după
prima lună plină. Intervenţia împăraţilor în treburile Bisericii a ascuns de multe ori o intenţie
pozitivă: dorinţa de a aplana conflictele religioase care riscau să afecteze construcţia politică
imperială. Amestecul lor privea în primul rând stabilitatea politică şi numai în subsidiar
problematica religioasă. După Constantin, numeroşi împăraţi romani apoi bizantini au
intervenit în problemele Bisericii, devenite probleme de stat. Aşadar, încă din timpul lui
Constantin, creştinismul a devenit o religie subordonată statului. Imperiul Bizantin va
continua în mod organic această tradiţie. În spaţiul fostului Imperiu Roman de Apus, după
înlăturarea lui Romulus Augustulus, în lipsa unei autorităţi politice centrale, Biserica va
dobândi un statut de independenţă în raport cu statul.
Împăratul Iulian (361-363), numit şi „Apostatul”, a luat măsuri pentru reîntronarea
cultelor păgâne, însă expansiunea creştinismului era de neoprit. Înţelegând acest lucru,
împăratul Theodosius va veni în întâmpinarea emulaţiei creştine. În anul 380 el decreta
crezul redactat la conciliul de la Niceea - dar care suferise unele modificări ulterioare - ca
obligatoriu pentru toţi locuitorii statului roman. În cadrul celui de-al doilea conciliu
ecumenic, desfăşurat la Constantinopol (381), era stabilită formularea definitivă a textului
Crezului, care a rămas neschimbată până în prezent385. Conciliul a aprobat canonul agreat de
suveran, respectiv unitatea Treimei (a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh). O bună parte a
locuitorilor Imperiului rămâneau însă în continuare păgâni. Theodosius a trecut atunci la
adoptarea unor măsuri radicale: la 24 februarie 391 a dat o ordonanţă la Milano, prin care
interzicea intrarea în temple şi jertfele, iar la 8 noiembrie 392 a interzis toate cultele
păgâne386. Prin urmare, putem susţine că Theodosius a introdus „statul creştin”387.
Alături de Constantin I şi Justinian, Theodosius I a rămas una dintre cele mai importante
figuri politice ale Antichităţii târzii. La scurt timp după moartea sa, Biserica i-a acordat
titulatura de „cel Mare”. Istoricii moderni l-au acuzat că a impus unitatea religioasă, folosind
în acest scop aparatul de stat ca mijloc de constrângere. I s-a mai imputat, deşi pe nedrept, -
în fapt, el nu şi-a imaginat vreodată că se va ajunge până acolo - că a instituţionalizat
separarea statului roman388. A fost întreaga viaţă preocupat de a aplana disputele dintre
creştini, mult mai numeroase după conciliul ecumenic de la Niceea, constituind o problemă
pentru politica internă şi de a-i atrage către creştinism pe cei de alte credinţe. După
împărţirea decisă de Theodosius, Imperiul Roman de Răsărit (numit de istorici ulterior
Imperiul Bizantin), va supravieţui până la cucerirea Constantinopolului (1453), în timp ce
Imperiul Roman de Apus, doborât de invaziile popoarelor migratoare şi de criza internă va
dispărea ca structură politică spre sfârşitul secolului al V-lea.
383
Asupra acestei chestiuni vom reveni la capitolul referitor la religia în Bizanţ.
384
Vlad Nistor, op. cit., p. 5.
385
Adolf Lippold, op. cit., ed. cit., p. 427.
386
Ibidem, p. 430.
387
Vlad Nistor, op. cit., p. 5.
388
Adolf Lippold, op. cit., ed. cit., p. 425.
81
III.4.3. Sfârşitul Imperiului în Europa de Vest
Pentru istoriografia europeană, anul 476 a fost socotit timp îndelungat o dată istorică de
referinţă, o adevărată piatră de hotar între Antichitate şi Evul Mediu. Istoricii au înregistrat
evenimentul prin sintagma „prăbuşirea Imperiului Roman”. Afirmaţia, care pare fără
echivoc, nu lasă loc de interpretări. Ce a însemnat însă cu adevărat acest an pentru istoria
europeană? Ultimul împărat al Imperiului Roman de Apus, Romulus Augustulus, doar un
82
copil, era detronat de căpetenia germanică Odoacru, care „din milă pentru tinereţea sa, i-a
dăruit viaţa”, după cum avea să afirme Ammianus Marcellinus389 exilându-l totuşi în
Campania390. Imediat după acest eveniment, Odoacru trimitea însemnele imperiale la
Constantinopol, supunându-se formal împăratului Zenon, cu un mesaj edificator: „După cum
soarele e unul pe cer, aşa şi pe pământ trebuie să fie un singur împărat”391. Prin gestul său,
recunoştea autoritatea împăratului din Răsărit, a unui singur împărat, ceea ce reprezenta, în
fapt, reîntoarcerea la unitatea Imperiului pierdută după 395. Drept răspuns, Zenon legaliza
actul lui Odoacru, acordându-i titlulatura de patriciu. El a domnit în Italia paisprezece ani
după Iordanes sau zece după Procopius din Cezareea392. Ulterior, Theodoric, conducătorul
goţilor din Tracia, care primise de la suveranul bizantin rangurile de patrician şi consul, va fi
trimis de Zenon pentru a readuce Italia sub controlul basileului, care dorea să transforme o
autoritate formală într-una efectivă.
Însă, un singur eveniment înregistrat de istorie, în ciuda conotaţiilor aparent apocaliptice,
nu poate să transforme brusc un ansamblu de structuri care au îndeobşte o evoluţie lentă.
Pentru o schimbare de amploare, care să modifice fundamentele unei societăţi, este nevoie
de o evoluţie de durată. În Occident, tranziţia de la Antichitate la Evul Mediu s-a întins pe
mai multe secole, precedând şi succedând înlăturarea autorităţii politice de la Roma care s-a
erodat treptat. Aşadar, în 476 Imperiul Roman nu dispărea, gestul lui Odoacru confirmând
acest lucru, respectiv recunoaşterea autorităţii basileului de la Constantinopol. Imperiul
redevenea din nou unul, evenimentul putând fi considerat o reunificare393. Pentru oamenii de
rând, contemporanii evenimentului, ruptura era şi mai puţin evidentă, mulţi dintre ei
neobservând, de altfel, nicio schimbare. „Barbarii” reprezentau o prezenţă obişnuită în
lumea romană, care de mult timp nu mai putuse stăvili instalarea lor pe teritoriul imperial,
iar instituţiile romane nu au suferit transformări majore: Senatul şi-a continuat activitatea
vreme de aproape trei sferturi de veac după înlăturarea lui Romulus Augustulus394.
Datorită interpretărilor istoriografice, multă vreme opinia larg răspândită a fost că
dezintegrarea Imperiului Roman a echivalat cu sfârşitul unei civilizaţii, urmată de o altă
epocă, săracă din punct de vedere material şi intelectual. Însă, din anii ´70 ai secolului trecut,
numeroşi istorici occidentali au început să prefere în analizele lor privitoare la istoria
Imperiului Roman, folosirea unor cuvinte precum „transformare” sau „tranziţie”, în
detrimentul unor epitete precum „declin”, „cădere” sau „criză”. În anii ´80, istoricul german
A. Demandt, în lucrarea „Der Fall Roms”, a identificat 210 cauze diferite, oferite de istorici
pentru a explica „prăbuşirea” Imperiului Roman. Alături de acesta, istoricul american Alden
Rollins a arătat că disoluţia Imperiului a fost pusă pe seama „tuturor cauzelor imaginabile”.
Schimbarea nu este sinonimă cu prăbuşirea, iar „căderea” ne duce cu gândul la un proces
desfăşurat cu rapiditate. Pe de altă parte procesele de transformare au loc lent. De aceea, mai
indicat ar fi folosirea unui termen precum „destrămarea”, în locul „căderii” Imperiului
Roman, după cum, pe bună dreptate susţine şi Cynthia Stokes Brown395.
Criza părţii apusene a Imperiului Roman a dus la transformarea graduală a raporturilor
dintre romani şi „barbari”. Întâiul mare val al invaziilor, apreciat ca fiind unul deosebit de
distructiv, nu a perturbat în mare măsură funcţionalitatea mecanismelor economice. Oraşele
389
Bogdan Murgescu (coord.), Istoria lumii în texte: de la începuturi până în zilele noastre, Bucureşti, Editura
Teora, 1999, p. 83 (Ammianus Marcellinus, J.P. Rolfe (tr.), Cambridge, Harvard University Press & William
Heinemann Ltd., 1958. Anonymi Valesiani pars posterior. Chronica Theodericiana, 7, 36-11; trad. C. Olariu).
390
Iordanes, Getica, L, XLVI, în Izvoarele istoriei românilor, trad. G. Popa Lisseanu, Bucureşti, tipografia
„Bucovina”, 1939.
391
S.B. Daşkov, Dicţionar de împăraţi bizantini, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1999, p. 12.
392
V. Procopius din Caesareea, Războiul cu goţii, I, 1, 1-11, trad. H. Mihăescu, Bucureşti, Editura Academiei
RPR, 1963.
393
Lucian Boia, Jocul cu trecutul: Istoria între adevăr şi ficţiune, Ed. a III-a revăzută şi adăugită, Bucureşti,
Humanitas, 2008, p. 9.
394
Ibidem.
395
Cynthia Stokes Brown, op. cit., p. 146.
83
s-au depopulat, dar cele mai multe nu au dispărut, iar ceea ce s-a schimbat a fost „natura
locuitorilor” şi, treptat, a relaţiilor dintre oraş şi regiunea rurală apropiată. Unele activităţi
meşteşugăreşti sau comerciale au fost preluate de germanici. S-a afirmat că disoluţia
autorităţii romane a avut un impact redus asupra „activităţilor cotidiene”396. Henri Pirenne
consideră că germanicii nu au distrus Imperiul, ci guvernul imperial. Ţinta lor era stabilirea
pe teritoriul imperial pentru a obţine foloase. Deşi au provocat puternice disfuncţionalităţi,
nu au adus modificări radicale în modul de viaţă al populaţiei397. Disoluţia Imperiului din
Apus a fost rezultatul unei puternice crize interne, accentuată de atacurile popoarelor venite
din Europa Nordică şi Centrală. Cele mai multe dintre aceste populaţii făceau parte din
marea familie germanică. Având un nivel de evoluţie considerat a fi inferior (erau purtătorii
unei civilizaţii orale), aceştia au fost catalogaţi drept „barbari” de sedentarii cu care au intrat
în contact398. Alternând acţiunile militare cu infiltrările paşnice pe teritoriul imperial, ei nu
urmăreau desfiinţarea acestuia, ci obţinerea de beneficii. Mult mai puţin numeroşi în raport
cu populaţia autohtonă sedentară (reprezentând abia câteva procente), au reuşit prin
superioritatea militară să-şi impună dominaţia în tot mai multe regiuni ale Imperiului care se
destrăma. Inevitabil însă, adoptând cultura populaţiilor romanizate şi trăind într-o societate
în care limba latină era limba oficială a Bisericii şi a celei mai mari părţi a populaţiei, ei au
sfârşit prin a fi asimilaţi399.
Tranziţia de la Antichitate la Evul Mediu a fost un proces îndelungat, care a presupus
transformarea lentă, dar semnificativă şi de durată a structurilor socio-politice şi economice.
A fost un proces organic, desfăşurat în întreaga Europă, cu diferenţe cronologice de la o
regiune la alta.
III.5. Contribuţii ale Romei la evoluţia culturii şi civilizaţiei europene
În anul 476 ultimul împărat din Occident era detronat. Cu toate acestea, după cum
sintetiza istoricul Marcel Bordet: „Roma nu va muri de tot: în Orient, Imperiul va mai
supravieţui încă un mileniu, în ciuda unei profunde evoluţii. În Occident, Roma nu lasă
moştenire secolelor viitoare doar ruinele ei indestructibile, limba continuată de graiurile
romanice, o Biserică, mult timp combătută, acum moştenitoarea vocaţiei ei universale. Ea
396
Henri Pirenne, Mahomed şi Carol cel Mare, Bucureşti, Editura Meridiane, 1996, p. 256.
397
Ibidem.
398
399
V. Justine Davis Randers-Pehrson, Barbarians and Romans. The Birth Struggle of Europe, A.D. 400-700,
Croom Helm London & Canbera, 1983, pp. 251 - 277.
84
lasă concepţia sa despre drept, <<pentru a i se asigura fiecărui om ceea ce i se cuvine>>;
noţiunea sa despre stat, superior oricărui particularism, destul de puternic pentru a impune
ordinea şi ascultarea tuturor, destul de deschis pentru a oferi cetăţenia lui (pe care grecii erau
atât de geloşi) străinilor şi învinşilor, spărgând astfel cadrul meschin al polis-ului. Amintirea
ordinii romane aliniind justiţia şi autoritatea într-un cadru teritorial grandios nu s-a şters din
mintea oamenilor din Occident, iar din Evul Mediu îi va inspira pe prinţi, legişti şi poeţi”400.
Întemeindu-şi civilizaţia pe influenţa etruscă, greacă şi elenistică, Roma a creat o întinsă
stăpânire pe care a unificat-o cultural. Impunând un sistem administrativ organizat în
provincii coordonate de la centru, a ştiut să respecte guvernămintele locale, acceptându-i la
conducerea cetăţii pe cei învinşi şi a inclus în panteonul roman zeii populaţiilor cucerite.
Comparând operele politice latine cu acelea ale autorilor greci, constatăm că acestea reiau
interogaţiile lansate de greci referitoare la cetăţenie sau clasificare regimurilor politice.
Epoca de expansiune din secolele II-I î.Hr., a coincis cu perioada elenizării romanilor.
Victorioasă pe plan militar, Roma a beneficiat din plin de influenţa învinşilor, preluând
numeroase valori morale şi canoane estetice greceşti. Pe baza acestei evoluţii, istoricii
vorbesc de civilizaţia greco-romană în bazinul Mediteranei, evidenţiind amestecul
cultural401.
Până în secolul al II-lea d.Hr., cei mai mulţi autori latini s-au ispirat din gândirea greacă,
mai ales din filosofia stoică. În plan politic, gândirea stoică a reprezentat fundamentul pe
care s-a întemeiat viziunea universală asupra umanităţii. Promotorii acestei gândiri
considerau că oamenii au aceeaşi natură, conferită de legea divină, şi, în consecinţă, trebuie
să facă parte din acelaşi demers civilizator. Ca urmare, filosofia stoică a susţinut
cosmopolitismul, justificând ambiţiile politico-militare romane. Imperiu Roman a moştenit
de la greci, mai cu seamă de la stoicii epocii elenistice, „ideea dominaţiei politice asupra
întregii lumi civilizate”, prin investirea cu misiunea nobilă de a întrona „pacea, ordinea şi
dreptatea, de a civiliza popoarele barbare”402.
Roma a asimilat şi difuzat moştenirea greacă, creând un imperiu care a prefigurat, în
parte, viitoarea Europă. Desigur, graniţele sale răsăritene şi sudice au depăşit limitele
geografice ale continentului european, iar cele nordice nu au cuprins Europa nordică de
astăzi, dar peste tot se vorbea o singură limbă. Datorită Bisericii, limba latină va fi utilizată
pretutindeni în Europa, continuând să constituie şi în Evul Mediu „limba fundamentală a
civilizaţiei europene” şi rămânând „una din temeliile memoriei europene”403.
Cele mai importante realizări se regăsesc în domeniile organizării instituţionale şi ale
dreptului. Instituţiile politice europene actuale au la bază moştenirea romană. Implicând
raţiunea în funcţionarea mecanismelor politice, Roma a introdus structuri juridice şi
administrative care aveau menirea de a consacra atotputernicia dreptului şi a idealului unei
civilizaţii universale. Dreptul roman, care va constitui temelia codurilor de legi europene
încă din perioada Evului Mediu, reprezintă una dintre cele mai semnificative moşteniri
romane. Forţaţi de împrejurări, guvernând un imperiu deosebit de vast, romanii s-au dovedit
mai pragmatici decât grecii, îmbunătăţind dreptul şi introducând o legislaţie a cărei
aplicabilitate depăşea limitele cetăţii404.
În opoziţie cu despotismul monarhiilor orientale sau a organizării în poleis-uri a
comunităţilor greceşti, pentru prima dată în istorie romanii au pus dreptul în sprijinul binelui
comun, prin instituirea unei organizări juridico-administrative stabile şi a unor drepturi
universale. Încă din timpul Republicii, romanii şi-au dorit să întroneze un ideal: consacrarea
de instituţii universale a căror forţă să se bazeze pe drept. Legile romane nu se referă la o
400
Marcel Bordet, Istoria Romei antice, Bucureşti, Editura Lider, [2001 ?], p. 375.
401
402
Roland Mousnier, Monarhia absolută în Europa din secolul al V-lea până în zilele noastre, Bucureşti,
Editura Corint, 2000, pp. 35-36.
403
Jacque Le Goff, op. cit., p. 26.
404
Vasile Boari, op. cit., pp. 29-30.
85
cetate anume, fiind aplicabile tuturor. Dacă grecii au descoperit raţiunea, romanii, prin
importanţa centrală acordată dreptului, au făcut un pas înainte, lăsând loc raţiunii în
organizarea instituţiilor. Pentru romani, binele comun putea fi întronat doar prin punerea în
practică a unei organizări juridico-administrative stabile şi prin consacrarea caracterului de
universalitate drepturilor implementate. Dreptul reprezenta expresia superiorităţii romane în
raport cu lumea barbară, stabilind nu numai ordinea pe care se întemeiau relaţiile sociale, ci
şi echitatea între oameni (cu excepţiile întâlnite şi în societatea greacă: femeile, străinii şi
sclavii)405.
Dreptul în Republica romană se afla în strânsă corelaţie cu principiul libertăţii. La rândul
ei, libertatea a căpătat o dimensiune politică, fiind legată de calitatea de cetăţean. Libertas
romana (libertatea romană) reprezenta întregul ansamblu de drepturi civile şi personale
deţinute de cetăţeni. Totuşi, instituţiile republicane erau profund marcate de elemente
aristocratice. O mare parte a autorităţii aparţinea vechilor familii ale patricienilor,
organizarea politică caracterizându-se printr-o abordare elitistă asupra puterii. Principiul
libertăţii delimitează Roma de restul lumii, dar şi pe cetăţean de omul lipsit de drepturi.
Dreptul roman s-a îmbogăţit şi s-a dezvoltat permanent. Legea celor Douăsprezece Table
din primul veac al Republicii, de inspiraţie grecească, s-a aflat la temelia sa, fiind cel dintâi
text juridic cu efect de lege. Odată cu debutul cuceririlor romane în bazinul Mediteranei,
dreptul a părăsit cadrul restrâns al cetăţii şi s-a extins asupra tuturor indivizilor care se aflau
sub tutela Romei, prin reglementarea drepturilor şi obligaţiilor. Dreptul apăra libertatea
cetăţeanului şi contribuia la edificarea unei construcţii politice aflate sub autoritatea Romei.
Marea inovaţie romană a fost scoaterea reglementărilor legislative din spaţiul limitat al
oraşului şi impunerea lor pe tot arealul Imperiului. Această concepţie s-a impus odată cu
afirmarea aspiraţiei Romei de a domina întreaga Mediterană (din secolul al III-lea î.Hr.).
Dreptul era perceput ca un instrument de unificare a cosmopolis-ului (respectiv „cetatea
universală”), concept care cuprindea, în accepţiunea romană, totalitatea popoarelor integrate
în comunitatea universală patronată de Roma, indiferent de diferenţele lingvistice sau
culturale. Dreptul reprezenta un factor unificator al tuturor locuitorilor statului roman în
cadrul unei civilizaţii comune şi stabilea norme juridice valabile pentru toţi406.
Roma a descoperit libertatea, însă un gen de libertate care nu includea autonomia
individuală şi nu putea fi separată de instituţii şi legislaţie, lumea antică necunoscând
distincţia dintre religios şi politic. Pe de altă parte, sub influenţa creştinismului, dar şi a
nevoii de separare a nivelului spiritual de cel temporal în conducerea societăţii, instituţiile
politice ale lumii moderne au suferit un proces de secularizare. Antichitatea preferă să nu ia
în seamă individualismul filosofic şi juridic descoperit ulterior şi devenit caracteristic
societăţii moderne, „unde individul este considerat un subiect suveran ce dispune de
autonomie morală şi drepturi fundamentale”. În ciuda acestor discrepanţe, lumea modernă a
fost puternic marcată de gândirea filosofică, dreptul sau arhitectura perioadei antice.
Inovaţiile din variate domenii lansate de greci, apoi preluate şi dezvoltate de romani, au
determinat evoluţia societăţii europene vreme de secole, până în prezent407.
Idealul libertăţii romane a avut de suferit odată cu impunerea Principatului, drepturile
politice începând să depindă din ce în ce mai mult de voinţa împăratului, care a devenit
principala sursă a dreptului roman. Cu toate acestea, aspiraţia universală a dreptului roman
s-a perpetuat şi a dus la apariţia primelor compilaţii de drept, începând cu secolele V-VI, cu
un rol fundamental în evoluţia gândirii juridice408. Din secolul al II-lea d.Hr., legislaţia
imperială (edicte, rescripte, decrete, mandate), a devinit o sursă importantă a dreptului
roman, pentru ca, din secolul al IV-lea, după întărirea absolutismului imperial din timpul lui
405
406
Ibidem, p. 82.
407
Ibidem, p. 29.
408
Ibidem, p. 82.
86
Constantin (306-337), aceasta să constituie singura sursă a dreptului roman. Împăratul va
cumula în mâinile sale cele trei puteri principale: civilă, militară şi religioasă, context în care
istoricii romani şi-au modificat discursul, trecând de la elogierea celui mai bun regim, cum
au făcut Polybios şi Cicero, la analizarea comportamentului individual al principelui şi
criticarea arbitariului în conducerea politică. Contrastând cu tendinţele autocratice evidente
la mulţi împăraţi, în scrierile sale politice influenţate puternic de morala stoică, împăratul
filosof Marcus Aurelius (121-180), promova „o atitudine morală axată pe bunătate,
simplitate şi dreptate”409. Potrivit suveranului roman, conducătorul trebuie să întreprindă tot
ce-i stă în putere pentru a face bine şi a apăra dreptatea şi justiţia în Imperiu. Deşi filosofia
stoică promovează acţiunea raţională, echilibrul şi măsura, nu va putea să împiedice întărirea
puterii centrale. Puterea împăratului devine absolută, dar acesta continuă să şi-o legitimeze
prin adeziunea populară.
Problema nerezolvată a succesiunii a deschis drumul către putere pentru liderii militari,
conducând la crize politice frecvente. La aceste crize politice s-a adăgat, mai ales din secolul
al III-lea, o criză economico-socială internă, în timp ce respingerea popoarelor „barbare” de
la graniţele Imperiului devenea tot mai dificilă. Pe acest fond tensionat se va impune treptat
creştinismul, măsurile luate de împăratul Constatntin oferind noii religii un impuls
important. Impunându-se în tot bazinul mediteranean, creştinismul va influenţa, la rândul
său, concepţiile puterii în Europa Evului Mediu410. Roma a deţinut astfel o contribuţie
esenţială şi la configurarea spirituală a Europei. În absenţa Imperiului Roman (unde a găsit
condiţii prielnice de manifestare), creştinismul ar fi rămas probabil o sectă iudaică la fel ca
multe altele. După o primă perioadă de persecutare a exponenţilor creştinismului, împăraţii
romani au susţinut religia creştină şi au sfârşit prin a o impune ca religie de stat. Extinderea
căilor de comunicaţie, a permis expansiunea culturii greceşti şi iudeo-creştine411. Creaţia
artistică a antichităţii greco-romane (prin numeroasele sale domenii de manifestare:
arhitectură, teatru, literatură şi poezie), va fi redescoperită şi valorizată prin renaşteri
succesive (carolingiană, ottoniană şi prin Marea Renaştere), reprezentând sursa de inspiraţie
pentru opere care tindeau să le depăşească în frumuseţe pe cele antice.
Divizarea Imperiului Roman, survenită în 395, precum şi dispariţia Imperiului Roman de
Apus au afectat unitatea şi continuitatea efortului legislativ, ducând la declinul dreptului
imperial şi la apariţia drepturilor specifice provinciilor. Totuşi, întocmit între 435 şi 438,
Codul lui Theodosius al II-lea a realizat prima sistematizare a legislaţiei din Orientul şi
Occidentul Imperiului. Cea mai mare contribuţie în domeniul juridic i-a aparţinut însă
împăratului bizantin Justinian, sub egida căruia a fost întocmit codul de legi care i-a purtat
numele. Juriştii Evului Mediu au „redescoperit” mai târziu dreptul roman, pe care l-au
utilizat ca argument în confruntările politice dintre papă şi monarhii vremii. Acesta va avea
o influenţă marcantă asupra laicizării puterii politice în Europa şi în constituirea statelor
moderne412.
Ideea de Imperiu va dăinui şi după dispariţa Imperiului Roman, rămânând una dintre
numeroasele moşteniri ale civilizaţiei latine. Ea a fost resuscitată periodic, mai întâi prin
crearea Imperiului Carolingian, al cărui împărat a căpătat legitimare prin încoronarea la
Roma, apoi prin Imperiul Roman de Neam Germanic şi chiar prin imperiul creat de
Napoleon, care nu excludea o „legitimare” papală413.
Însă, marele merit al Romei este că a preluat şi răspândit valorile Greciei antice: după
cum afirma Ioan Petru Culianu, romanii cuceritori au „reînsufleţit” cultura grecilor, un popor
invins414. Limba latină, rămasă vreme de secole limba oficială a Bisericii, limba de circulaţie
409
Ibidem, p. 91.
410
Ibidem, p. 92.
411
Vasile Boari, op. cit., p. 29.
412
413
Ovidiu Pecican, op. cit., p. 44.
414
Apud Ibidem, p. 46.
87
şi limba de cultură pe continent, a constituit un alt element al moştenirii romane. Din
perspectivă geografică, Roma nu a fost o putere europeană, reprezentând un imperiu care
cuprindea şi litoralul asiatic şi african al Mării Mediterane. Dar Imperiul Roman reprezintă o
prefigurare a Europei, la constituirea căreia a avut un aport esenţial.
IV. IMPERIUL BIZANTIN
IV.1. Periodizarea istoriei bizantine
La 11 mai 330, pe locul vechiului oraş grecesc Byzantion, colonie a Megarei, la întâlnirea
dintre două continente, Constantin cel Mare inaugura Roma Secunda sau Roma Nova, care
va primi titulatura de Constantinopol, nupă numele ctitorului său. Deşi împăratul nu dorea ca
88
Noua Romă să se substituie Vechii Rome, rămasă capitala „de drept” a statului roman,
evenimentul va sta la baza constituirii unui imperiu cu o existenţă de unsprezece secole415.
Stelian Brezeanu sublinia faptul că Roma lui Constantin a continuat Roma lui Augustus,
între acestea neexistând o „ruptură brutală”. Roma şi Constantinopolul „sunt indisolubil
legate printr-un număr de permanenţe, de fapte de continuitate, ce ţin de numele locuitorilor
şi titulatura suveranilor, de geografia istorică pe care s-au înălţat edificiile lor politice, de
valorile comune ale celor două civilizaţii, ce formează fundamentul mesajului lor imperial,
ori de ideologia imperială”416. Reprezintă o realitate incontestabilă faptul că Noua Romă a
fost continuatoarea şi nu moştenitoarea Vechii Rome, tradiţia şi idelogia politică a
împăraţilor atestând acest lucru, în ciuda faptului că o evoluţie de peste un mileniu nu putea
să nu-i confere o originalitate vizibilă. Continuitatea rezidă în numele statului şi al
locuitorilor. Statul s-a numit până la sfârşitul existenţei sale „împărăţia romanilor” (basileia
tôn Rhômaiôn), iar împăraţii au purtat titulatura de „basilei ai romanilor”, în timp ce
cetăţenii Imperiului îşi spuneau „romani” (Rhômaioi). Străinii, inclusiv cei occidentali, le
spuneau Romani acestor împăraţi, imperatores Romanorum, iar statul îl numeau imperium
Romanum sau Romania. Pentru arabi şi, ulterior, pentru turci, Bizanţul reprezenta Rum,
respectiv „Roma”. Sultanatul constituit de selgiucizi în Asia Mică bizantină în veacul al XI-
lea a purtat numele de „sultanatul de Rum”, iar Balcanii erau numiţi de otomani Rumelia417.
Provinciile Imperiului Roman orbitau în jurul Romei, însă din punct de vedere economic,
metropola producea puţin şi consuma excesiv, aprovizionarea fiind asigurată în principal de
provinciile din Est, fie ele europene, asiatice sau africane418. Regiunea orientală a ajuns
treptat să reunească forţele active ale statului, fiind mai dinamică din punct de vedere
economic şi comercial. În acelaşi timp, economia a căpătat caracteristici diferite: în timp ce
Orientul păstra un pronunţat caracter urban şi comercial, Occidentul evolua către o
economie tot mai ruralizată419. Acelaşi Orient rămânea mai populat, în condiţiile în care
totuşi un pronunţat declin demografic şi-a pus amprenta asupra Imperiului din secolul III
d.Hr. Hotărârea împăratului Constantin cel Mare de a ridica o nouă metropolă imperială în
Orient demonstra faptul că acesta devansase ca importanţă Occidentul. Discrepanţa dintre
cele două mari zone se va accentua în timp, decizia împăratului Theodosius cel Mare din
395 de a conferi o guvernare colegială celor doi fii ai săi, având o importanţă decisivă în
acest sens. Prin împărţirea Imperiului Roman realizată de Theodosius, Răsăritului îi revenea
„cea mai mare parte a Peninsulei Balcanilor, Asia Mică, Mesopotamia Superioară, Siria,
Palestina şi Egiptul”. Noua Romă controla Mediterana Orientală, Marea Neagră şi
Strâmtorile, „regiunea cea mai populată şi cea mai prosperă a vechiului imperiu”420. Eliberat
de partea sa occidentală, Imperiul din Răsărit (viitorul Imperiu Bizantin), va cunoaşte o
evoluţie îndelungată, în timp ce Imperiul din Apus se va adânci în criză. În secolul al V-lea,
în partea occidentală a Europei, Imperiul Roman de Apus se dezintegra datorită unei crize
interne prelungite şi invaziilor popoarelor migratoare. Pe ruinele acestuia apăreau aşa-
numitele „regate barbare”, constituite pe vechile teritorii romane: Gallia, Spania, Africa,
Italia. Dispărea un centru unic al autorităţii politice, luând fiinţă în schimb centre locale de
putere, rezultate din sinteza civilizaţiilor latină şi alogenă. Pe de altă parte, în răsăritul
Europei, Bizanţul îşi va continua existenţa timp de încă un mileniu.
În privinţa debutului istoriei bizantine, părerile savanţilor sunt împărţite. O serie de
istorici au stabilit ca dată de început anul 395, atunci când împăratul Theodosius a împărţit
imperiul între fiii săi, Arcadius şi Honorius. Alţii consideră că Imperiul Bizantin şi-a început
415
Stelian Brezeanu, op. cit., p. 22.
416
Ibidem, p. 7.
417
Ibidem.
418
Lucian Boia, Occidentul..., p 29.
419
Cf. Gheorghe I. Brătianu, „La Distribution de lòr et les raison économiques de la division de lÈmpire
romain”, în Etudes byzantines d`histoire économique et sociale, Paris, 1938, pp. 57-91.
420
Stelian Brezeanu, op. cit., p. 7.
89
existenţa din timpul domniei lui Justinian (527 – 565) sau chiar a lui Leon Isaurianul (717 –
740). Hélène Ahrweiler consideră că istoria Imperiului Bizantin începe odată cu domnia lui
Constantin, cel care a permis libera practică a cultului creştin prin Edictul de la Mediolanum
(313), a prezidat primul conciliu ecumenic desfăşurat la Niceea (325) şi a ctitorit oraşul care
i-au preluat numele421. Aceeaşi opinie este susţinută de Guglielmo Cavallo, care apreciază că
istoria bizantină începe în anul 330, anul inaugurării Constantinopolului şi se termină odată
cu prăbuşirea Imperiului la 29 mai 1453, insistând asupra faptului că maturizarea tipologiei
bizantine s-a desăvârşit între veacurile al VII-lea şi al XII-lea422. În ce ne priveşte,
împărtăşim opinia lui Stelian Brezeanu, care împarte istoria bizantină în trei perioade: 1.
Imperiul Romano-Bizantin (330 – 610); 2. Imperiul grec medieval (610 – 1081), care
debutează cu domnia lui Heraclius şi se încheie cu criza secolului al XI-lea (1025 – 1081); 3.
Epoca de decădere a Imperiului Bizantin, debutând cu dinastia Comnennilor şi încheindu-se
odată cu dispariţia statului bizantin (1081 – 1453).423
Pentru o serie de istorici, precum Edward Gibbon (1737-1794) sau Felix Dahn (1834-
1912), istoria Bizanţului a reprezentat doar epoca de decădere a Imperiului Roman424.
Bizanţul s-ar fi caracterizat prin despotism, oprimare şi servilism, fiind marcat de dispute
dogmatice interminabile şi superstiţii duse la extrem. Alţi istorici occidentali, precum
Oswald Spengler (1880-1936), nu consideră civilizaţia bizantină ca fiind una europeană,
apreciind că aceasta ar face parte integrantă din civilizaţia arabă sau a Orientului Apropiat,
în timp ce Arnold Toynbee (1889-1975) era de părere că Imperiul Otoman reprezintă „statul
unitar al civilizaţiei bizantine”425.
Îndelungata dominaţiei otomană i-a făcut pe istoricii occidentali să considere regiunea
Europei de Sud-Est, un spaţiu rupt de Europa sau chiar un spaţiu care nu face parte din
Europa426. Plecând de la această idee, care s-a întemeiat şi pe extinderea teritorială
extraeuropeană a Bizanţului, analizele au vizat identificarea unor elemente comune între
lumea creştină orientală şi lumea islamică. De la o serie de similitudini care pot fi regăsite
mai ales în privinţa moravurilor şi pot fi explicate prin apropierea geografică şi interferenţele
culturale inerente acestei apropieri, s-a ajuns până la identificarea unui ansamblu cultural
unic pentru cele două societăţi. Între lumea bizantină şi cea islamică războiul a fost aproape
permanent, pe fondul unor evoluţii religioase diferite. Acolo unde ar putea fi descoperite
cele mai multe elemente comune, şi anume în arhitectură, deosebirile sunt evidente, la fel ca
în alte domenii precum literatura, muzica sau pictura. Explicaţia acestei tratări superficiale a
realităţilor lumii bizantine, pleacă de la insuficienta cunoaşterea a istoriei Bizanţului în
Europa Occidentală. Neagu Djuvara semnalează confuzia lui Toynbee care afirmă că
Imperiul Otoman este „imperiul universal” al civilizaţiei creştin-ortodoxe. Istoricul român
surprinde două inadvertenţe ale acestui raţionament: pe de o parte, „statul unitar” al unei
civilizaţii corespunde fazei finale de evoluţie, rezultat al maturizării societăţii respective şi
poate fi impus doar din interior, de membrii aceleiaşi civilizaţii şi nu de o civilizaţie străină,
în cazul nostru cea turcă; pe de altă parte, Imperiul Otoman a depăşit ca întindere teritoriul
Bizanţului, devenind în fapt imperiul universal al lumii arabe şi a ocupat doar o mică parte a
lumii ortodoxe (teritoriile creştine ale Imperiului Bizantin). Toynbee preferă să ignore o
421
Hélène Ahrweiler, Ideologia politică a Imperiului Bizantin, cu o postfaţă de Nicolae Şerban Tanaşoca,
Bucureşti, Editura Corint, 2002, p. 13.
422
Guglielmo Cavallo (coord.), Omul bizantin, Iaşi, Editura Politom, 2000, p. 7. V. şi Emanoil Băbuş,
Bizanţul, istorie şi spiritualitate, Bucureşti, Editura Sophia, 2003, p. 12 sq.
423
V. Stelian Brezeanu, O istorie a Imperiului Bizantin, Bucureşti, Editura Albatros, 1981.
424
V. Edward Gibbon, Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului Roman, vol. I-III, Bucureşti, Editura
Minerva, 1976.
425
Neagu Djuvara, Civilizaţii şi tipare istorice..., ed.cit., p. 90.
426
Neagu Djuvara semnalează remarca lui Philip Bagby, care constata faptul că mult timp, chiar şi în vremea
sa, Ministerele de Externe ale Marii Britanii şi Statelor Unite au continuat „să considere Grecia ca pe o parte a
Orientului Mijlociu sau Apropiat, şi nu a Europei” (în lucrarea Culture and History. Prolegomena to the
Comparative Study of Civilization, apărută la Londra în 1958).
90
parte consistentă a spaţiului ortodox, Rusia, la rândul său o putere care şi-a arogat pretenţia
de a pune bazele unui imperiu, în acest caz un imperiu universal ortodox427.
IV.2. Politica, economia şi societatea în Imperiul Bizantin
Ridicarea Constantinopolului într-un mediu autentic grecesc va avea drept rezultat

elenizarea Imperiului Roman de Răsărit, însă procesul transformării acestuia într-un imperiu
de limbă greacă şi moravuri orientale va dura aproximativ trei secole. Primii împăraţi erau
vorbitori de limbă latină şi proveneau din provinciile romanizate. Constantin cel Mare era
originar din provincia orientală romanizată Illyricum, Theodosius provenea din Spania, Leon
I (457-474) era descendentul unei familii de traci romanizaţi. În această succesiune de
împăraţi numai Zenon (474-475; 476-491), supranumit Isaurianul, ginerele şi urmaşul lui
Leon I, era un „barbar” din Asia Mică. Prin Justin (518-527) şi Justinian (527-565), amândoi
427
Neagu Djuvara, Civilizaţii şi tipare istorice..., ed.cit., p. 91.
91
provenind din Illyricum, familia domnitoare redevenea latină, însă, în mod implacabil,
Imperiul se greciza.
Tradiţia romană în organizarea statului nu a fost dată uitării, multe dintre instituţiile
romane continuând să existe428. Dar tradiţia elenică, rămasă vie datorită limbii greceşti care
se va impune treptat şi va înlocui limba latină, era încă şi mai puternică. De la sfârşitul
secolului al VI-lea, latina - limba vorbită de Constantin cel Mare şi Justinian şi limba actelor
publice în timpul domniilor acestora - a fost înlocuită cu greaca, populaţia începând dacă nu
să o vorbească cel puţin să o cunoască, devenind limba de circulaţie. În ciuda păstrării
enclavelor latine mai ales în Peninsula Balcanică, regiunea de provenienţă a împăratului
Justinian, limba greacă devenea dominantă. Cu toate acestea, bizantinii se vor autointitula
romani până la prăbuşirea Bizanţului, ca o consecinţă a perpetuării ideii continuităţii
Imperiului Roman. În timpul lui Justinian, limba greacă a înlocuit limba latină în aproape tot
Imperiul, ea continuând să se vorbească totuşi la curtea imperială şi fiind utilizată, în
continuare, în domeniile dreptului, administraţiei şi armatei, dar pentru cea mai mare parte a
populaţiei devenise o limbă străină. Totodată, a avut loc o orientalizare treptată a
moravurilor, religiei, costumului şi artei (principalii exponenţi ai arhitecturii din timpul lui
Justinian, Antim din Tralles şi Isidor din Milet proveneau din Asia). Primul împărat vorbitor
de limbă greacă, deşi nu elenofon, a fost Mauriciu (582-602), originar din Cappadocia. Pe
vremea lui Heraclius (610-641), elenizarea lingvistică era aproape completă. După victoria
repurtată împotriva perşilor în 629, el va fi primul împărat care îşi va lua titlul oriental de
basileu.
În ciuda acestor evoluţii, a rămas prezentă „amintirea Romei şi tradiţia romană”.
Împăratul de la Constantinopol nu a încetat nicio clipă să se considere continuatorul şi
succesorul legitim al Cezarilor romani. Pe linia acestei tradiţii, puternic înrădăcinate, numai
el avea dreptul de a deţine titulatura de împărat, suveranii bizantini primind cu deosebită
reticenţă titlurile de împăraţi pe care şi le-au arogat Carol cel Mare, Otto cel Mare, Frederic
Barbarossa, pe care îi considerau simpli uzurpatori. Potrivit ideologiei imperiale putea exista
numai un singur împărat: suveranul care guverna din capitala imperială Constantinopol429. În
virtutea componentei sale romane, Imperiul are un caracter universal. Michel Kaplan reliefa
rolul pe care îl juca religia creştină: „Creştinismul întăreşte şi mai mult acest aspect (al
universalităţii Imperiului, n.n.): un singur Dumezeu, un singur împărat, locotenentul lui
Dumnezeu pe pământ, în sensul originar al termenului, un singur Imperiu, care trebuie să
corespundă deopotrivă cu lumea cunoscută şi cu oikoumene (lumea locuită) creştină”430.
Bizanţul a reprezentat o fericită îmbinare între tradiţia romană şi noile elemente care s-au
adaugat pe măsură ce statul evolua către forma feudală. Organizarea administrativă a
continuat-o pe cea romană. În fruntea statului se afla împăratul, suveranul romanilor
(basileus tôn rhômaiôn), deţinătorul puterii în numele lui Dumnezeu ca urmare a
ceremonialului încoronării şi ungerii. În Imperiul Bizantin, la fel ca şi în Imperiul Roman,
nu a existat o lege de succesiune riguros reglementată. Treptat însă, legitimitatea ereditară,
fără a fi consemnată printr-o lege specială, a devenit o practică obişnuită, căreia i se adauga
şi procedura desemnării împăraţilor asociaţi (practică întâlnită mai ales în veacul al X-lea,
când o serie de comandanţi militari devin suverani). Istoria bizantină a înregistrat numeroase
exemple de împăraţi care au provenit din păturile inferioare ale societăţii. Nu întâmplător
Montesquieu afirma că în Bizanţ oricine avea „stofă de împărat”431. Spre exemplu, Justin I,
unchiul lui Justinian era ţăran din Macedonia. Ajuns la Constantinopol, va urca treptat în
ierarhia imperială până la cea mai înaltă demnitate. Într-un stat în care pregătirea intelectuală
se afla la loc de cinste, noul monarh nu ştia nici măcar să scrie. Totuşi, neavând moştenitori,
428
Charles Diehl, Marile probleme ale istoriei bizantine. Figuri bizantine, vol. I, Bucureşti, Editura pentru
Literatură, 1969, p. 8.
429
Ibidem, p. 7.
430
Michel Kaplan, Bizanţ, Bucureşti, Nemira Publishing House, 2010, p. 18.
431
Apud Angela Banciu, op. cit., p. 99.
92
s-a îngrijit de aducerea la Constantinopol a nepotului său, care a primit o educaţie solidă în
domenii variate: drept, matematică, arte frumoase, filosofie, tactică militară şi teologie432.
În virtutea calităţii sale de împărat, Justinian (527 – 565) şi-a stabilit ca principal obiectiv
refacerea graniţelor Imperiului Roman433. Prin intermediu generalilor săi, Belizarie (500 –
565) şi Narses (478 – 568), a reuşit să recucerească Italia, o parte din Spania şi nordul
Africii. În 533, Belizarie supune regatul vandal din Africa de Nord. Apoi generalul bizantin
declanşează recucerirea Italiei de la ostrogoţi şi obţine Roma în 536. Justinian a numit în 541
ultimul consul roman, această desemnare constituind cântecul de lebădă al unei instituţii
rămasă în vigoare din anul 508 î.Hr. În 552, regele ostrogot Totila (541 – 552) era învins de
generalul Narses, care recucerea în 554 o parte din Spania (Andaluzia din prezent) din
cadrul regatului vizigot. În 555, Narses finaliza recucerirea Italiei. În 584, împăratul
Mauriciu (539 – 602) a creat exarhatul bizantin de Ravenna, pentru o mai bună coordonare a
luptei împotriva longobarzilor, care au părăsit Pannonia în 568 sub presiunea avarilor şi au
iniţiat cucerirea Italiei de Nord434.
Recucerind a o parte din teritoriilor pierdute în Occident, Justinian şi-a asumat misiunea
de a reconstrui vechiul Imperiu. Mediterana redevenea un lac roman. Aceste teritorii au fost
destul de repede pierdute, Africa la finele veacului al VII-lea, o bună parte din Italia la
jumătatea veacului al VIII-lea, rămânând însă fabuloasa amintire a unei „mari încercări”. În
secolul al X-lea, împăratul care reuşise să readucă între graniţele imperiale o parte a
teritoriilor rătăcite, primea titulatura de „cel Mare”. Două secole mai târziu, Manuel
Comnenul (1143-1180), numit Noul Justinian, îşi propunea să recucerească Italia şi să mute
capitala imperiului la Roma. Fără îndoială că, la acea dată, Bizanţul nu mai avea forţa
necesară de a realipi Occidentul, dar, în virtutea unei vechi concepţii, ideea imperială nu era
abandonată435.
De numele împăratului Justinian se leagă dezvoltarea economică şi artistică a Bizanţului,
reconstruirea bazilicii Sfânta Sofia şi ridicarea bazilicii San Vitale din Ravenna, ca şi
difuzarea dreptului roman în Occident. Din punct de vedere religios, Justinian a intervenit
deseori în treburile Bisericii, urmând tradiţia înrădăcinată de predecesori de a păstra unitatea
şi stabilitatea politico-religioasă a Imperiului. În anul 532, a fost nevoit să facă faţă răscoalei
Nika, înnăbuşită în sânge de generalii săi Belizarie şi Narses. O parte a palatului imperial şi
basilica Sfânta Sofia au fost incendiate în timpul revoltei. În acelaşi an, o „pace eternă” era
încheiată între Justinian şi marele duşman de la răsărit, Imperiul Persan, care va dura până în
540 când conflictul s-a reluat. În 537, Sfânta Sofia reconstruită, era inaugurată436.
Opera sa legislativă, realizată prin intermediul unei comisii de jurişti aflată sub
conducerea lui Trebonian, a fost una dintre realizările remarcabile. În 529 a apărut Codex
Justinianus (Codul lui Justinian), rezultatul unui efort legislativ prin care era revizuit Codex
Teodosianus şi decretele care l-au precedat şi i-au urmat. Din păcate, în acelaşi an, din
dispoziţia lui Justinian, era închisă Academia din Atena437. Codul lui Justinian sistematiza
legislaţia din vremea guvernării împăratului Hadrian până în timpul domniei lui Justinian. A
rezultat un cod de legi unic obligatoriu pentru întregul stat bizantin, cuprins în zece cărţi438.
Un an mai târziu, Trebonian şi echipa sa de jurişti au primit misiunea de a elabora Digestele
sau Pandectele, pe baza jurisprudenţei romane, fiind sistematizate zeci de lucrări ale
juriştilor romani din perioadele republicană şi imperială. Acest efort legislativ uriaş s-a
încheiat în 533, concretizându-se în 50 de cărţi. Comisia a elaborat şi o a treia lucrare,
432
Asterios Gerostergios, Iustinian cel Mare: sfânt şi împărat, Bucureşti, Editura Sophia, 2004, p. 34.
433
Ibidem, p. 39.
434
Patrick Mérienne, Atlas mondial du Moyen Age, (édition revue et corrigée), Rennes, Édition Ouest-France,
2010, p. 6.
435
Charles Diehl, op. cit., p. 8.
436
Patrick Mérienne, op. cit., p. 6.
437
Ibidem.
438
Aleksandr Aleksandrovici Vasiliev, Istoria Imperiului bizantin, Iaşi, Editura Polirom, 2010, p. 175.
93
intitulată Institutele, reprezentând un manual de drept. Problemele întâmpinate după apariţia
acestor lucrări au fost rezolvate prin redactarea unor noi legi numite novelle, scrise în limba
greacă, utilizată pentru prima dată pentru redactarea unor documente oficiale. Intenţia era ca
acestea să fie înţelese de popor, un semn clar al tendinţei de grecizare. Cele trei lucrări:
Codul lui Justinian (529), Digestele sau Pandectele (533), Institutele (533), cărora li s-au
adăugat Novelele (534 – 565), au alcătuit Corpus Juris Civilis439.
Imperiul Bizantin a fost un imperiu creştin, dar nu a uitat scrierile literaturii clasice
greceşti, rămase la temelia educaţiei publice. A constituit cel mai priernic mediu pentru
transmiterea valoroaselor tradiţii culturale ale Antichităţii, preluate ulterior atât de
musulmani cât şi de creştinii occidentali. Îmbinând moştenirea clasică greco-romană cu
învăţătura creştină, Universitatea din Constantinopol acorda un loc privilegiat studierii
autorilor antici greci, filosofia lui Platon predându-se aici încă din secolul al XI-lea şi
pregătind Renaşterea pe care a cunoscut-o Italia din secolul al XIV-lea440. În afara tradiţiei
romane şi greceşti, statul bizantin se afla totuşi la extremitatea orientală a Europei,
cuprinzând între graniţele sale numeroase teritorii neeuropene, care au exercitat influenţe ce
nu pot fi ignorate. Provincii precum Egiptul sau Siria puţin elenizate, precum şi contactele
cu lumea asiatică (Armenia sau Persia), i-au imprimat caracteristici orientale. Originalitatea
şi strălucirea civilizaţiei bizantine s-a datorat îmbinării dintre tradiţia greco-romană şi
influenţele orientale441.
Bizantinii identificau spaţiul imperial cu cel al arealului civilizat, dincolo de care se aflau
„barbarii”442, stabilind o ierarhie strictă între aceştia în raport cu distanţa la care se găseau de
lumea bizantină şi implicit de civilizaţie443. Dintre oraşele bizantine, cel mai important era
de departe Constantinopolul, urbea protejată de Dumnezeu şi de Sfânta Fecioară. Oraşul
dezvăluia privitorului o imagine impresionantă, prin strălucirea palatului imperial, prin
Hipodromul, locul de întâlnire dintre suveran şi popor cu ocazia desfăşurării curselor de care
dar şi spaţiul în care suveranul putea fi aclamat sau hulit, prin catedrala Sfânta Sofia, numită
şi „Biserica cea Mare”, simbolul religiei creştine şi locul de încoronare al basileului444.
Arhitectura clădirilor oferea prilejul întâlnirii unor stiluri diferite, o fericită îmbinare a
moştenirii romane, greceşti şi orientale. Impunerea religiei creştine în Imperiul Roman şi
apoi transformarea sa în religie oficială au condus la transformări structurale şi în cadrul
arhitecturii, care s-a adaptat canoanelor creştine. Utilizată anterior ca spaţiu de adunare,
basilica, flancată de navele laterale, a constituit cel mai întrebuinţat model pentru ridicarea
bisericilor creştine. O adaptare pronunţată a suferit şi ornamentaţia arhitecturală445. În cazul
bazilicii prevăzute cu cupolă Sfânta Sofia din Constantinopol (astăzi Hagia Sofia din
Istanbul), domul principal este completat de domuri secundare, care formează un plan în
formă de cruce446. Iată ce afirma Geoffroi de Villehardouin despre splendoarea
Constantinopolului cucerit de cruciaţii occidentali în timpul cruciadei a IV-a: „Or, puteţi să
ştiţi că priviră îndelung Constantinopolul cei care nu-l văzuseră niciodată; căci ei nu puteau
să-şi închipuie că ar putea exista în lumea întreagă un oraş atât de bogat, când văzură aceste
ziduri şi aceste turnuri măreţe, care îl împrejmuiau, şi aceste biserici înalte, care erau atâtea
cât nimeni n-ar fi crezut, dacă nu le-ar fi văzut cu ochii săi; de asemenea, şi lungimea şi
439
Stelian Brezeanu, O istorie a Bizanţului, ed. cit., p. 61.
440
V. Peter Brown, The World of Late Antiquity: from Marcus Aurelius to Muhammad, Thames and Hudson,
London, 1971, p. 150.
441
442
V. în legătură cu acest aspect Dimitri Obolensky, The Byzantine Commonwealth. Eastern Europe, 500 –
1453, Weidenfeld & Nicolson Ltd, 1971, capitolul Barbarians in the Balkans, pp. 64-98.
443
Ecaterina Lung, Mentalităţi şi cultură în Evul Mediu, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine,
2007, p. 64.
444
445
Carol Davidson Cragoe, op. cit., p. 28.
446
Ibidem, p. 29.
94
lărgimea oraşului, care se afla în fruntea tuturor celorlalte”447. Prestigiul de care s-a bucurat
Constantinopolul în Evul Mediu a fost uriaş. Era cel mai mare oraş al Europei creştine, în
vreme ce în Europa Occidentală abia se afirmau primele aglomerări urbane. Populaţia
Constantinopolului a crescut continuu, de la 20.000 de locuitori cât avusese vechiul
Byzantion, la 100.000 în jurul anului 380, apoi la aproximativ 250.000 în 430 şi 500.000 în
timpul domniei lui Justinian448. Villehardouin numea capitala bizantină „oraşul suveran între
toate”, Constantinopolul exercitând o fascinaţie aparte atât în rândul creştinilor occidentali,
cât şi al musulmanilor. Poziţia sa strategică, făcea din Capitală marele târg de la întâlnirea
continentelor. Impresionat de bogăţia capitalei bizantine, Robert de Clari afirma în secolul al
XII-lea că „două treimi din bogăţia lumii se află la Constantinopol şi o treime împrăştiată
prin lume”449. Celelalte oraşe, multe dintre ele mai vechi decât Capitala, şi-au pierdut din
importanţă. Până şi Roma, rămasă parte a statului bizantin la începutul Evului Mediu, şi-a
văzut prestigiul mult diminuat, Constantinopolul devenind Noua Romă. Pentru bizantini,
semnificaţia sa religioasă a crescut după ce împăratul Heraclius a adus Sfânta Cruce la
Constantinopol, care a primit apoi supranumele de Noul Ierusalim450. Oraşele erau
înconjurate cu ziduri care, la fel ca în vestul Europei mai târziu, aveau rol de apărare dar şi
menirea de a le oferi locuitorilor un statut de superioritate în raport cu barbarii şi zona
rurală451.
O caracteristică a spaţiului urban bizantin o reprezintă continuitatea vieţii urbane între
Antichitate şi Evul Mediu, multe dintre oraşe având o existenţă neîntreruptă. Cu mai multe
secole înaintea Europei Occidentale, în Bizanţ s-au dezvoltat breslele a căror funcţionare era
reglementată de stat. Exista o impresionantă reţea urbană, oraşele fiind unităţi politico-
administrative şi militare, dar şi centre meşteşugăreşti şi comerciale. Activitatea din
domeniul economic era riguros supravegheată de stat prin intermediul funcţionarilor
imperiali. Prin activităţile comerciale desfăşurate pe teritoriul său, Imperiul Bizantin a
reprezentat şi „o punte de legătură între Apus şi Răsărit”, mărfurile sale ajungând din China
până în vestul Europei, Constantinopolul găzduind negustori orientali sau vest-europeni.
Acest comerţ intens era favorizat de moneda bizantină, nomisma, realizată din aur pur de 24
de karate şi cu o greutate de 4,5 grame. Aceasta a fost singura monedă de circulaţie a
Europei până în secolul al XII-lea, supranumită dolarul Evului Mediu, având un curs fix şi
bucurându-se de prestigiu pretutindeni452.
Prosperităţii materiale i se adăuga bogăţia spirituală, reprezentată de efervescenţa
culturală, vastitatea gândirii bizantine şi varietatea creaţiilor din domeniul artei. Numeroşi
mari istorici, poeţi, filosofi, teologi, oratori religioşi şi profani au adus glorie Bizanţului,
transformându-l într-un focar de cultură căutat de cei care doreau să dobândească o
învăţătură erudită. Pe de altă parte, arta bizantină, în ciuda detractorilor care au numit-o
hieratică, a cunoscut o permanentă dezvoltare şi înnoire. Această artă a dovedit multă
inventivitate prin crearea unor tipuri noi de edificii religioase şi profane, decoraţiuni
remarcabile în mozaic sau fresce şi o artă miniaturală de lux. În secolul al VI-lea a
înregistrat o primă vârstă de aur, urmată din secolul al X-lea şi până în secolul al XII-lea de
o nouă perioadă de remarcabilă evoluţie, neîncetând să impresioneze nici în secolul al XIV-
lea, atunci când declinul politic era general (Renaşterea din timpul dinastiei Paleologilor).
De altfel, arta bizantină a constituit o sursă de inspiraţie artistică pentru întreaga Europă,
după cum remarca şi Alexandru Duţu: „…cu cât mergem mai înapoi în timp, diviziunea
Est-Vest din Europa se estompează, în mare parte şi datorită prestigiului artei bizantine care
447
Geoffroi de Villehardouin, La conquête de Constantinople, ed. Natalis de Wailly, Paris, 1872, p. 72-73.
448
449
Apud Charles Diehl, op. cit., p. 9.
450
Ecaterina Lung, Mentalităţi şi cultură în Evul Mediu..., ed. cit., p. 64.
451
Idem, Lìmage de la ville chez les historiens byzantins, în „Imaginând istorii”, ed. Simona Corlan-Ioan,
Ovidiu Bozgan, Daniela Zaharia, Editura Universităţii din Bucureşti, 2006, p. 77.
452
Idem, Mentalităţi şi cultură în Evul Mediu..., ed. cit., p. 91.
95
a oferit un model nu numai italienilor dar şi celor care au împodobit cu mozaicuri catedrala
din capitala lui Carol cel Mare, la Aachen”453.
În ciuda existenţei unor proprietăţi rurale extinse aparţinând statului, familiei imperiale
sau unor mari proprietari, comunităţile săteşti bizantine au fost alcătuite o perioadă
îndelungată din ţărani liberi454. Structura locală prin intermediul căreia statul percepea
impozitele era obştea sătească. În mediul rural exista şi o categorie aparte, aceea a
stratioţiolor, a ţăranilor-soldaţi, proprietari ai unui lot de pământ, care nu plăteau impozite,
dar aveau oligaţia de a participa la oaste pe cheltuială proprie ori de câte ori era necesar. În
secolele VII-VIII a fost introdus regimul themelor, unităţi administrative şi militare conduse
de funcţionari imperiali numiţi strategi. Aceştia aveau ca principală atribuţie organizarea
unităţilor stratioţilor, care formau amata provincială căreia i se alăturau corpurile armatei
centrale formate din mercenari străini sau autohtoni455. Efectivele armatei bizantine puteau
ajunge până la 150.000 de soldaţi, dintre care jumătate o reprezentau stratioţii. Începând cu
secolul al X-lea, se constată dezvoltarea unei aristocraţii feudale provinciale, cu tendinţa de
a-i deposeda pe ţărani de pământ şi de a le impune un statut de subordonare. Din acelaşi
secol a scăzut continuu importanţa unităţilor de ţărani, crescând funcţia mercenarilor şi a
cetelor feudale ale nobililor. S-a înregistrat un proces de profesionalizare a armatei şi o
reducere a efectivelor, cu rezultate nefaste asupra apărării statului, fenomen înregistrat din ce
în ce mai acut din secolul XI. Acest proces a avut un dublu efect negativ: pe de o parte s-a
redus numărul plătitorilor de impozite, pe de altă parte a fost afectată şi categoria stratioţilor,
cu rol însemnat în apărare. Timp de aproape un veac, (între 922 - 996), împăraţii
macedoneni au încercat stoparea acestui proces prin introducerea unei legislaţii specifice, a
cărei punere în practică s-a dovedit a fi extrem de dificilă. Însă moartea lui Vasile al II-lea
Macedoneanul (1025), a dus la abandonarea acestor încercări, accentuându-se procesul de
subordonare a ţăranilor liberi într-un spaţiu bizantin care începea să semene din ce în ce mai
mult cu ierarhia feudală occidentală456.
Puterea Bizanţului a reprezentat o consecinţă a faptului că deţinea controlul asupra căilor
de comunicaţie dinspre centrul şi răsăritul Europei, Africa Orientală şi Asia. Dar Bizanţul s-
a confruntat şi cu „lipsa de consistenţă a adâncimii teritoriului său pe cele trei continente”.
Spaţiul statului bizantin era mărginit de deşert în Africa şi Orientul Apropiat iar în Europa
de stepa euro-asiatică. Barbarii au atacat în dese rânduri aceste regiuni de frontieră,
încercând să se îndrepte spre Constantinopol, atraşi fiind de marea sa bogăţie 457. Însă,
Bizanţul s-a opus numeroaselor ameninţări externe şi a făcut faţă dificultăţilor interne, ca
urmare a eficienţei instituţiilor sale.458 În îndelungata sa existenţă, Imperiul Bizantin s-a
confruntat cu două mari pericole care i-au ameninţat unitatea teritorială: invaziile
migratorilor şi numeroasele conflicte teologice, lupta împotriva ereziilor fiind o
caracteristică a primelor secole de istorie bizantină459. Deşi uneori migratorii au rupt din
corpul statului bizantin numeroase teritorii, unele în mod definitiv, altele doar trecător,
niciodată Constantinopolul nu a putut fi cucerit de aceştia. Din nefericire însă, o vor face
creştinii occidentali în 1204, în timpul cruciadei a IV-a. Istoria Bizanţului constituie o lungă
mediere între „un ideal politic şi religios” materializat în dorinţa de a impune populaţiilor
vecine valorile culturale şi religioase ale statului bizantin şi capacitatea efectivă de a pune în
453
Alexandru Duţu, Dimensiunea umană a istoriei. Direcţii în istoria mentalităţilor, Bucureşti, Editura
Meridiane, 1986, p. 45.
454
Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea, Structuri etno-politice şi economico-sociale în Evul Mediu. Europa
medievală (secolele V-XV), Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007, p. 89.
455
Ibidem, p. 95.
456
Ibidem, p. 90.
457
458
John B. Harrison, Richard E. Sullivan, Dennis Sherman, A Short History of Western Civilization, Sixth
Edition, New York, Alfred A. Knopf, 1984, p. 197.
459
Georgios Prevelakis, Balcanii. Cultură şi geopolitică, Editura Corint, Bucureşti, 2001, p. 43.
96
practică acest ideal. Ca urmare, în îndelungata sa existenţă, teritoriul statulului bizant a
cunoscut o succesiune de extinderi şi contracţii. În perioada care a precedat expansiunea
islamică (330 – 630), Bizanţul a controlat întreaga Mediterană, care a redevenit un „lac
roman”, în special după recuceririle întreprinse de Justinian. Între 630 – 850, harta
Imperiului a suferit transformări radicale, cuprinzând, după cuceririle arabilor din Orient şi
ale slavilor din Peninsula Balcanică, doar Asia Mică şi mici teritorii în Balcani, dintre care
se remarcau Salonicul şi Constantinopolul. Bizanţul nu numai că a pierdut controlul
Mediteranei, dar a fost nevoit să lupte pentru supravieţuire, însăşi Capitala fiind ameninţată
de atacurile invadatorilor. În secolul X, aşa-numiţii „împăraţi-soldaţi” au reuşit să
redobândească „cea mai mare parte a poziţiilor pierdute în vremea lui Heraclius şi a
urmaşilor săi”460. Între 850 şi 1050, graniţele au ajuns până la Eufrat şi Dunăre, cele mai
importante regiuni imperiale fiind Asia Mică şi Peninsula Balcanică, fapt care a permis
Constantinopolului să controleze răsăritul şi centrul Mării Mediterane şi Marea Neagră.
După jumătatea secolului XI, Bizanţul va pierde definitiv: sudul Italiei în favoarea
normanzilor, Asia Mică, invadată de populaţii turcomane şi celelalte regiuni orientale.
Pentru o scurtă perioadă, a pierdut controlul şi asupra Peninsulei Balcanice, invadată de
pecenegi şi cumani, populaţii turcomane venite din nordul Dunării. Împăraţii din dinastia
Comnenilor au reuşit să recucerească Peninsula Balcanică şi o parte a Asiei Mici, regiuni
care vor fi păstrate încă un secol, controlând totodată Marea Egee şi Marea Neagră 461. Însă,
în anul 1204, Imperiul a suferit „o lovitură mortală” din partea cruciaţilor occidentali care au
cucerit Constantinopolul. După cum vor proceda şi otomanii în 1453, cruciaţii au prădat
oraşul vreme de trei zile462. După această dată, decăderea politică a fost continuă, în ciuda
faptului că o nouă dinastie bizantină, cea a Paleologilor, s-a instalat pe tronul de la
Constantinopol în 1281, puterea sa limitându-se însă mai ales la controlul Strâmtorilor. În
cele din urmă, turcii otomani, aveau să cucerească ultima redută: Constantinopolul, capitala
imperială. Imperiul creştin a lui Constantin cel Mare îşi înceta existenţa în 1453463.
În primele secole ale Evului Mediu, Imperiul Bizantin a fost principalul stâlp de susţinere
al culturii şi civilizaţiei europene. Moştenitor şi creator al unei sinteze complexe din
îmbinarea elementelor provenite din lumea elenistică, Antichitatea romană şi Orient,
Bizanţul are meritul de a fi transmis mai departe aceste elemente, fiind, în egală măsură, un
liant între Orient şi Occident, dar şi între lumea veche şi lumea modernă. Caracteristicile
originale ale culturii şi civilizaţiei bizantine s-au datorat amplasării sale pe trei continente,
fapt care a adus laolaltă şi a pus în contact populaţii diverse.
460
461
Ibidem, p. 9.
462
Waren Treadgold, O istorie a statului şi societăţii bizantine, vol. II (1025 – 1461), Bucureşti, Institutul
European, 2004, p. 90.
463
97
IV.3. Religia în Bizanţ
Bizanţul a preluat de la Principatul lui Augustus atât titulatura şi viziunea universalistă

asupra lumii cât şi marile elemente de civilizaţie. Ideea universală a presupus nu doar simpla
cucerire şi supunere a unor populaţii, ci „un program de expansiune a valorilor politice,
juridice, culturale şi religioase”. Preluând de la Vechea Romă două mari valori ale „Păcii
Romane”, respectiv cultura greacă şi ideea politică romană, Bizanţul i-a adăugat o a treia,
creştinismul, principalul element al „Păcii Creştine” bizantine, întemeiat pe celelalte două.
Subliniind afirmaţia lui Paul Valéry, care constata că Imperiul Bizantin „este primul stat cu
adevărat european din istorie”, Stelian Brezeanu observa că elementele „Păcii Creştine”,
respectiv „cutura greacă, ideea politică a Romei şi credinţa lui Hristos – aveau să constituie
98
şi valorile fundamentale ale viitoarei civilizaţii europene, care a cunoscut în imperiul lui
Constantin şi Justinian prima ei realizare politică deplină”464.
Aceste componente ale „Păcii Creştine” sau „Păcii Bizantine”, reflectă, în acelaşi timp,
„continuitatea dintre cele două Rome, dar şi originalitatea profundă a Romei lui Constantin”,
întemeiată mai ales pe creştinism. Ele pot fi regăsite de-a lungul întregii istorii bizantine, dar
ponderea lor diferă. Ideea politică romană, prezentă în ideologia imperială şi organizarea
militară şi administrativă, a avut un impact puternic în secolele IV-VI, cu precădere în
timpul lui Diocleţian şi Constantin. Începând cu perioada crizei secolului al VII-lea şi
transformarea imperiului greco-roman într-o monarhie greacă de drept divin a cărei limbă de
stat era limba greacă, ponderea acesteia a scăzut. Componenta romană a rămas prezentă,
după 1204, în denumirea statului şi în numele populaţiei sale. A doua componentă a „Păcii
Creştine”, cultura greacă, s-a manifestat prin limba locuitorilor, manifestările mentalului
colectiv şi apariţia unei noi culturi, rod al unei concilieri a culturii clasice greceşti cu
doctrina creştină. Cultura clasică greacă a fost redescoperită, cu ocazia „renaşterilor” culturii
bizantine, din timpul dinastiei macedonene (secolele IX – XI) sau din vremea Paleologilor.
A treia componentă a civilizaţiei bizantine, creştinismul, era şi cea mai mare importantă,
Constantinopolul fiind numit „oraşul creştinilor” (Christianopolis), dar şi „Noul Ierusalim”,
bizantinii înşişi considerându-se „noul popor ales”. După 1204, cea mai invocată titulatură a
fost cea de „Noul Ierusalim” în detrimentul celei de „Noua Romă”465.
Bizanţul a respins cu succes atacurile slavilor, avarilor, arabilor sau protobulgarilor. Între
673 – 678, a reuşit să facă faţă unui îndelungat asediu al arabilor, reluat între 717 - 718, cu
acelaşi insucces. A stopat astfel avântul extraordinar al invaziei Islamului, fiind un veritabil
scut pentru Peninsula Balcanică şi poate pentru întreaga Europă. Bizantinii se arătau
convinşi că Imperiul era protejat de Dumnezeu, Constantinopolul însuşi având drept
protector pe Fecioara Maria. Basileul, împăratul bizantin, era reprezentantul lui Dumnezeu
pe pământ, având misiunea de a lupta împotriva necredincioşilor şi de a-i converti la
ortodoxie pe eretici şi pe păgâni466.
Intervenţia repetată a monarhului bizantin în treburile Bisericii avea scopul de a apăra
Pax Romana, considerentele religioase aflându-se în planul secund (spre exemplu, acţiunile
întreprinse de Constantin cel Mare, Constanţiu şi a altor împăraţi au avut în vedere în primul
rând stabilitatea Imperiului). De altfel, doctrina creştină oferea o indicaţie limpede: după
cum există o stăpânire unică în ceruri, există şi o autoritate unică pe pământ. În consecinţă,
orice fel de abatere de la credinţa ortodoxă semnifica „o revoltă faţă de Dumnezeu” şi
totodată faţă de împărat. Orientul nu va abandona „concepţia imperială monistă despre
putere”, introdusă de împăratul Constantin în 337, care afirma subordonarea autorităţii
religioase celei politice. Ordinul imperial care proclama subordonarea Jus sacrum (dreptul
Bisericii) lui Jus publicum (dreptul statului), a fost reconfirmat de Justinian în 532467. În
Bizanţ existau cinci patriarhate: la Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim,
iar disputa în privinţa supremaţiei între Roma şi Constantinopol a fost continuă şi a sfârşit
prin Marea Schismă din 1054.
În primele secole ale creştinismului, Imperiul Bizantin s-a confruntat cu o succesiune de
erezii, care au fost înregistrate de istoriografie sub titulatura de lupte cristologice. Disputele
s-au purtat în jurul naturii lui Hristos şi au pus faţă în faţă două dintre cele mai mari centre
ale creştinismului oriental: Constantinopolul şi Alexandria. Prima mare erezie care a zguduit
statul bizantin a fost arianismul, apărut în Alexandria, avându-i ca principali protagonişti pe
preoţii Arius şi Athanasios, cel din urmă fiind sprijinit de patriarhul Alexandru. Dintr-o
perspectivă filosofică neoplatoniciană, Arius susţinea că dintre membrii Trinităţii numai
464
Ibidem.
465
Ibidem, p. 10.
466
Charles Diehl, op. cit., pp. 12 – 13.
467
Guy Hermet, Istoria naţiunilor şi a naţionalismului în Europa, trad. de Silvia Dram, prefaţă de Al. Zub,
Iaşi, Institutul European, 1997, p. 35.
99
Dumnezeu-Tatăl poartă marca divinităţii, „nefiind nici creat, nici născut”, Isus aflându-se
într-o zonă „intermediară” între Dumnezeu şi lumea creată468. Athanasios, care îi va succeda
lui Alexandru în funcţia de patriarh al Alexandriei, considera că cei doi membri ai trinităţii
sunt cosubstanţiali (de aceeaşi substanţă). Înţelegând că rivalitatea dintre cei doi risca să
creeze nu numai dispute religioase dar şi politice, Constantin cel Mare a convocat în 325
primul conciliu ecumenic la care au participat 318 episcopi sosiţi din întreaga lume creştină.
Împăratul era interesat în primul rând de păstrarea liniştii în Imperiu, iar dubla sa calitate de
autoritate temporală şi spirituală îl obliga să intervină. Sinodul prezidat de Constantin a
condamnat arianismul, şi a proclamat concepţia teologică a lui Athanasios ortodoxă (drept-
credincioasă)469.
Împăratul Theodosius I (379 – 395) a convocat al doilea conciliu ecumenic la
Constantinopol (381), în cadrul căruia a fost adoptat textul Credo-ului, arianismul a fost
condamnat şi declarat erezie iar Constantinopolul a dobândit a doua poziţie, după Roma, în
ierarhia ecleziastică imperială. La sfârşitul secolului al IV-lea, Theodosius a proclamat
creştinismul religie de stat470. Dar încă lipsea un text fundamental, doctrina creştină nefiind
unitară. Ca urmare, erau întâlnite frecvent interpretări care ţineau de fiecare preot în parte.
În secolul V, Nestor, patriarhul Constantinopolului, susţinea că Isus Hristos deţine două
naturi: una umană şi cealaltă divină, considerând de o mare importanţă jumătatea umană a
naturii lui Hristos. Lansa astfel doctrina nestoriană471, combătută de patriarhul Alexandriei,
Ciril (Chiril), adept al doctrinei monofizite472 (de la monophysis - unică natură, respectiv
natura divină), predicată de călugărul Euthyches. Mai înclinaţi spre o abordare filosofică a
doctrinei creştine datorită influenţelor orientale, atât clericii cât şi laicii perioadei îşi puneau
întrebări fără răspuns: dacă Isus a făcut sacrificiul suprem pentru omenire înseamnă că nu a
suferit, întrucât divinitatea nu suferă; dacă natura sa este exclusiv umană a suferit, însă nu a
putut salva umanitatea întrucât nu a fost de natură divină. În secolul al VI-lea, Iacob Baradai
punea bazele primei biserici monofizite, la scurt timp fiind înfiinţate biserici similare în
Egipt, Siria, Palestina, Armenia, Etiopia473. Împăraţii s-au străduit să menţină un echilibru
între diferitele regiuni imperiale, fără ca încercările lor să nu stârnească, deseori,
nemulţumiri. Condamnarea monofizismului în 451 atât de către Constantinopol cât şi de
către Roma, va crea o primă fisură în cadrul Bisericii creştine, patriarhatul Alexandriei,
partizan al monofizismului, preferând să renunţe la limba greacă în biserică în favoarea
coptei, distanţare care va pregăti cucerirea arabă survenită după două secole474. Toate aceste
contradicţii religioase stârneau multă îngrijorare în palatul imperial de la Constantinopol,
întrucât puneau în pericol însăşi unitatea statului bizantin. Şi într-adevăr, expansiunea arabă
a întâlnit un teren favorabil, episcopii din Orient întâmpinându-i pe arabi ca pe eliberatorii
ţinuturilor pe care le păstoreau, atitudine rezultată din concepţia răspândită în perioadă,
conform căreia islamismul şi creştinismul ar fi religii foarte apropiate. În mod paradoxal,
pierderea celor mai multe provincii orientale - eveniment petrecut în secolul al VII-lea - a
avut ca efect consolidarea Bisericii creştine, care nu s-a mai confruntat până la Marea
Schismă cu dizidenţe notabile în sânul său, provinciile europene fiind mult mai ferite de
manifestări schismatice de amploare.
În contrast cu situaţia din Occident, Imperiul din Răsărit şi-a continuat existenţa,
nelăsând loc nicio clipă vidului politic. Acest fapt a făcut ca, spre deosebire de sora sa din
vestul Europei, Biserica răsăriteană să nu dobândească independenţă faţă de structurile
468
Angela Banciu, op. cit., p. 75; Stelian Brezeanu, O istorie a Bizanţului, ed. cit., p. 27.
469
470
Ibidem, p. 43. V. şi Chris Scarre, Cronica împăraţilor romani, Bucureşti, Enciclopedia RAO, 2008, p. 229.
471
Nestorianismul a fost condamnat ca erezie în 431 de sinodul de la Efes. Adepţi ai nestorianismului mai pot
fi întâlniţi astăzi în Iran, Iraq şi Siria.
472
Combătută de Sinodul de la Calcedon (451).
473
Luau fiinţă astfel Bisericile orientale apostolică armeană, etiopiană, coptă, iacobită siriacă şi indiană.
474
Georgios Prevelakios, op. cit., ed. cit., p. 45.
100
politice. În Bizanţ, unde autoritatea temporală a rămas puternică, s-a oferit o interpretare
„restrictivă” a distincţiei prevăzute în Biblie dintre laic şi profan (reliefată prin afirmaţia
„Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”),
în sensul că Biserica nu trebuia să se amestece în treburile statului, interpretare care a condus
la subordonarea Bisericii faţă de monarh475. Fiind un imperiu creştin, religia juca un rol
fundamental în Bizanţ. Cartea Ceremoniilor ne arată numărul nesfârşit de manifestări
religioase la care împăratul era obligat să participe, fapt care atestă totuşi marea importanţă
deţinută de Biserică în statul bizantin. Protocolul pe care împăratul era nevoit să îl respecte îi
conferea o adevărată viaţă pontificală. Aderând la creştinism, suveranii, începând chiar cu
împăratul Constantin, au avut grijă să-şi subordoneze Biserica, prin poziţia lor rezervându-şi
dreptul de a interveni în toate problemele sale. În domeniul religios, autoritatea împăratului
părea a fi aproape absolută. Conciliile erau convocate de acesta, iar în cazul în care
suveranul nu era prezent personal, era reprezentat de înalţi funcţionari care expuneau
punctul său de vedere. Deciziile acestor concilii dobândeau valabilitate numai după
ratificarea lor de către monarh. Mulţi dintre împăraţi se considerau buni teologi, iar în
virtutea acestui fapt credeau că sunt îndreptăţiţi să intervină în stabilirea dogmei şi a
ceremonialului476. Împăraţii şi-au rezervat până şi atribuţia numirii patriarhilor. Monarhul
era cel care îl alegea pe cel mai înalt demnitar al Bisericii dintr-o listă de trei persoane
înaintată de sinod. Însă, dacă suveranul nu agrea nicio persoană dintre cele trei propuse,
putea adăuga pe listă o a patra persoană, decizia finală aparţinându-i în exclusivitate. De
asemenea, odată numit, patriarhul se afla sub controlul autorităţii politice, împăratul
putându-l destitui sau constrânge să abdice. În istoria bisericii bizantine au existat
numeroase cazuri de patriarhi care, stârnind nemulţumirea monarhului din diferite cauze, au
sfârşit prin a fi înlăturaţi. Leon al VI-lea nu a ezitat să-l destituie pe patriarhul Nicolae,
acuzându-l de înaltă trădare şi înlocuindu-l cu un preferat al său. Nici atitudinea faţă de
pontiful roman nu a fost mai indulgentă, Justinian neezitând să-l aresteze pe papa
Sivestru477. Această intervenţie constantă a împăraţilor în atribuţiile Bisericii erau
considerate de reprezentanţii acesteia ca fiind legitime şi îndreptăţite. În veacul al VI-lea,
patriarhul Menas afirma: „Nimic nu trebuie să se facă în prea sfânta Biserică împotriva
voinţei şi a ordinelor împăratului”478. Suveranul bizantin era considerat stâlpul de susţinere
al Bisericii în calitatea sa de isapostolos (egal în rang cu apostolii). Funcţia imperială avea
un caracter sacru, împăratul fiind reprezentantul şi locţiitorul lui Dumnezeu pe pământ,
stăpânul întregului pământ locuit. El pretindea supunere tuturor celorlalţi monarhi, era
izvorul legii, cu principala obligaţie de a apăra ortodoxia. În aceste condiţii, Biserica
Ortodoxă şi-a concentrat atenţia asupra vocaţiei sale teologice, considerând că menirea sa nu
este de a se implica în treburile pământeşti479.
Toate aceste reglementări ne lasă să credem că relaţia dintre Biserică şi stat era una de
totală subordonare. Însă, acest fapt trebuie nuanţat. La fel ca în Europa Occidentală mai
târziu, împăratul nu se putea substitui patriarhului, după cum regele nu se putea substitui
episcopului. Este adevărat că Biserica din Răsărit a acceptat, în general, statutul de
subordonare, însă au existat de-a lungul istoriei Imperiului Bizantin patriarhi cu ambiţii
politice care şi-au impus voinţa asupra unor împăraţi mai slabi. Spre exemplu, patriarhul
Kerularios a avut un rol important în declanşarea Marii Schisme dintre cele două Biserici.
De altfel, puterea împăratului era universală şi absolută numai în teorie. Atribuţiile sale
puteau fi limitate de Senat, popor (aici ne referim la populaţia Constantinopolului, poporul
475
476
477
Ibidem, p. 57.
478
Ibidem, p. 58.
479
Unii istorici acuză Biserica ortodoxă de incapacitate de implicare pe plan politic sau dezinteres faţă de sfera
politică, considerând că acest fapt s-a perpetuat până în epoca modernă cu grave consecinţe negative.
101
imperial, care se putea opune politicii împăratului480), armată, biserica ortodoxă,
legislaţie481. Patriarhul din Constantinopol era o persoană foarte puternică, de care trebuia să
se ţină seama. În urma Conciliului din Chalkedon (451) ocupa locul al doilea în ierarhia
ecleziastică după papa de la Roma. După domnia lui Justinian, care a însemnat apogeul
Bizanţului pe plan politic şi economic, a urmat o perioadă de declin, determinată şi de faptul
că, dorind o extindere forţată spre vest, prin recucerirea provinciilor occidentale, împăratul a
neglijat Orientul. După moartea sa, în veacul al VII-lea, Alexandria, Ierusalimul şi Antiohia
au fost cucerite de arabi. Ca urmare, înalţii patriarhi de la Constantinopol pretindeau că deţin
în Orient rolul pe care papa îl avea în Occident. Unii dintre ei se considerau egali în rang cu
papa de la Roma, adoptând titulatura de patriarhi ecumenici. Patriarhul conducea întreaga
politică religioasă, de cele mai multe ori în acord cu suveranul. Dominanta raporturilor
dintre puterea temporală şi cea spirituală în Imperiul Bizantin a constituit-o supunerea
Bisericii faţă de stat. Uneori însă, patriarhul avea îndrăzneala de a-l sfida pe împărat,
interzicându-i accesul în biserici, excomunicându-l sau impunându-i canoane. Putea să
condamne deciziile suveranului din amvonul Sfintei Sofii. Patriarhul fiind un personaj
respectat, împăratul era nevoit să accepte manifestările de orgoliu ale acestuia, cel puţin
pentru o vreme482.
Înainte de Marea Schismă (1054) survenită între Biserica răsăriteană şi cea occidentală, o
primă schismă între cele două biserici s-a consumat în 482, având drept cauză nu atât
problema primatului papal, cât poziţionarea Bisericii faţă de puterea laică. Se înfruntau două
viziuni teologice opuse: pe de o parte, la Constantinopol se considera că statul era îndreptăţit
să-şi impună autoritatea asupra Bisericii, pe când la Roma se susţinea independenţa acesteia
faţă de puterea seculară. La originea acestei dispute a stat decretul de „uniune” (Henotikon)
din 482 emis de împăratul Zenon în încercarea de a reconcilia ortodoxia cu monofizismul.
Rezultatele au fost departe de aşteptările monarhului bizantin: atât ortodocşii cât şi
monofiziţii s-au arătat nemulţumiţi de decizie, în plus constituindu-se o a treia grupare,
formată din susţinătorii uniunii. Cel mai grav însă, pontiful roman nu a acceptat noul decret
şi chiar l-a excomunicat pe patriarhul de la Constantinopol, astfel ajungându-se la prima
schismă dintre Roma şi Constantinopol (484 – 518)483. Din veacurile VII-VIII, situaţia s-a
limpezit, în urma cuceririlor arabe, Bizanţul pierzând cele mai multe teritorii orientale, în
timp ce în Occident s-a arătat incapabil de a împiedica apariţia unui nou imperiu, cel
carolingian. Statul bizantin s-a elenizat în totalitate şi a ieşit din această criză îndelungată
întărit, resimţind o creştere a omogenităţii teritoriale şi culturale. Episodul iconoclast,
survenit între 730 şi 843, a dus la elaborarea doctrinei ortodoxe, dar a adâncit şi mai mult
distanţa dintre Roma şi Constantinopol, până la grava ruptură survenită în anul 1054484.
Fricţiunile teologice au început încă din secolul al IV-lea, cele două biserici îndepărtându-se
pas cu pas. În secolul al VII-lea, papa s-a sustras autorităţii împăratului de la Constantinopol,
iar la 25 decembrie 800, a avut îndrăzneala de a „unge” un împărat în Occident. O nouă
dispută religioasă va avea loc în perioada 863-865, când Constantinopolul şi Roma se vor
confrunta pentru evanghelizarea Moraviei şi Bulgariei485.
Ambiţiile politice ale lui Mihail Kerularios, patriarh al Constantinopolului între 1043 –
1058, l-au îngrijorat pe împăratul Isac Comnenul, care a ordonat arestarea sa. Numai
moartea împăratului l-a salvat pe prelat de la o condamnare sigură. Kerularios a avut un rol
480
În timpul răscoalei Nika (532), împăratul Justinian a fost la un pas de a abandona tronul şi de a părăsi
Constantinopolul. Numai prezenţa de spirit a împărătesei Teodora, (care a intervenit pentru a-i diviza pe
răsculaţi, aceştia putând fi astfel înfrânţi prin intervenţia generalilor Narses şi Belizarie), l-a împiedicat să-şi
ducă intenţia până la capăt.
481
482
483
484
Ibidem.
485
Guy Hermet, op. cit., ed. cit., p. 32; Stelian Brezeanu, op. cit., pp. 148 – 151.
102
decisiv, alături de trimisul papal, în declanşarea schismei dintre cele două biserici. În 1052,
Kerularios a hotărât închiderea bisericilor latine din capitala Bizanţului care nu acceptau
utilizarea limbii greceşti şi oficierea liturghiei în limba greacă. După ce negocierile dintre
patriarh şi trimişii papei Leon al IX-lea nu au ajuns la niciun rezultat, părţile s-au
excomunicat reciproc. Însă, disputele dintre Constantinopol şi Roma erau mai vechi şi aveau
numeroase cauze. Au produs neînţelegeri „concurenţa” pentru convertirea slavilor,
diferenţele de vederi referitoare la celibatul preoţilor adoptat de Roma şi respins de
Constantinopol, utilizarea pâinii nedospite (azima) şi a celei dospite pentru oficierea
euharistiei, completarea de către Roma a Crezului de la Niceea cu afirmaţia că Sfântul Duh
purcede atât de la Tatăl cât şi de la Fiul (a Patre Filioque) respinsă de Bizanţ, şi, nu în
ultimul rând, reforma gregoriană din vestul continentului, care prevedea nu numai
redobândirea independenţei Bisericii în raport cu Statul, dar chiar o subordonare a autorităţii
temporale faţă de cea pontificală, în timp ce bizantinii îl considerau pe împărat şeful legitim
al Bisericii. Delegaţia papei Leon al IX-lea, avându-l în frunte pe cardinalul Besarion,
trimisă pentru a solicita ajutor împotriva normanzilor, l-a excomunicat pe Mihail Kerularios,
iar acesta, la rândul său, l-a excomunicat pe pontif, care în acel moment nu mai era în
viaţă486. Demonstrând autoritatea de care se bucura, Kerularios, l-a determinat pe împăratul
Constantin al IX-lea Monomahul să se ralieze schismei. Însă urmaşul său la tron, Isac
Comnenul, nu a fost la fel de îngăduitor, exilându-l pe patriarhul care devenise mult prea
puternic487.
În 1054, Mihail Kerularios îi impunea împăratului Constantin Monomahul schisma care a
despărţit Biserica răsăriteană de cea occidentală, fapt de o importanţă covârşitoare în raport
de evoluţiile religioase şi politice din Europa. După ce Bizanţul a pierdut controlul politic
asupra Italiei, a avut loc o distanţare treptată între Biserica creştină latină, autointitulată
catolică (universală), şi Biserica ortodoxă (otodoxie - credinţă adevărată). Ruptura, care a
fost rezultatul unor fricţiuni repetate, a fost oficializată în 1054, când ambele biserici au
declarat-o, în mod oficial. În continuare, creştinismul va avea o autoritate bicefală: Roma şi
Constantinopol. Ambele centre religioase vor încerca să atragă către propria confesiune
popoarele europene încă păgâne. Convertirea va fi realizată în Vest de Roma iar în Est de
Constantinopol. Astfel apărea o „cezură” religioasă care reflecta neîndoielnic diferenţele
existente şi până în acel moment între europenii din Răsărit şi cei din Apus. Deşi diferenţele
se vor amplifica de-a lungul secolelor următoare, creştinismul a rămas religia ambelor
regiuni. Schismei religioase din 1054 i-a urmat ruptura politică din 1204, adâncind prăpastia
dintre Est şi Vest488.
După fractura iniţiată fără voia sa de Theodosius în 395, Marea Schismă dintre
Constantinopol şi Roma consumată în 1054, a avut cele mai dramatice consecinţe. Acest
fenomen pune în evidenţă importanţa pe care religia o joacă în evoluţia societăţilor umane,
impunând un clivaj dintre civilizaţia bizantină şi cea occidentală dincolo de frontierele
etnice. O parte a lumii slave a acceptat supremaţia religioasă a Romei după cum o altă parte
a acceptat ortodoxia, dar romanitatea orientală a fost ruptă de cea occidentală, devenind din
punct de vedere cultural parte componentă a lumii bizantine. Efectele au fost semnificative
şi sunt resimţite şi astăzi la mai bine de două secole şi jumătate de la debutul occidentalizării
spaţiului creştin-ortodox489. Separarea religioasă survenită în 1054 a însemnat în fapt şi o
ruptură politică între Occident şi Europa Răsăriteană. Căderea Bizanţului în 1453 a făcut ca
Rusia să devină centrul de iradiere al ortodoxiei, perpetuând astfel ruptura. În secolul XX,
odată cu declanşarea Războiului Rece, disputele religioase au fost uitate pentru o vreme şi li
s-a făcut loc celor ideologice. Dispariţia Cortinei de Fier le-a readus însă în atenţie, criza
486
Michel Kaplan, op. cit., pp. 219 – 220.
487
Enciclopedia Universală Britanica, coord. Ilieş Câmpeanu, Cornelia Marinescu, vol. III, Editura Litera,
488
Rémi Brague, Europa, calea romană, Cluj-Napoca, Editura Idea Design & Print, 2002, p. 16.
489
103
iugoslavă arătând că acestea şi-au păstrat mult din vigoare, în ciuda ignorării lor o perioadă
îndelungată490.
IV.4. Renaştererea Paleologilor (secolul al XIV-lea). Elemente ale moştenirii

bizantine
Aflat timp de mai multe secole în fruntea acţiunilor politice europene, Bizanţul a dat
totodată tonul manifestărilor culturale. A făcut faţă invaziilor barbare, care au avut efecte
devastatoare în Imperiului Roman de Apus. Păstrându-şi continuitatea statal-politică, a fost
capabil să ofere o evoluţie neîntreruptă manifestărilor artistice de toate genurile491. Printre
factorii favorizanţi ai menţinerii continuităţii şi ai dezvoltării permanente, s-au numărat
limba greacă, singura limbă de circulaţie vorbită sau înţeleasă de toată lumea, religia creştină
a primului imperiu creştin şi perpetuarea fără întrerupere a oraşelor, centre în egală măsură
economice şi culturale. Oraşele îi găzduiau pe marii creatori de cultură, spre deosebire de
Occident unde oamenii de litere îşi găseau adăpost în modeste lăcaşuri monastice. Fapt
490
François Roth, op. cit., p. 18.
491
Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea, Structuri..., ed. cit., p. 151.
104
semnificativ pentru o societate progresistă, interesată de valorizarea culturii şi educaţiei,
dezvoltarea sistemului de învăţământ a constituit o preocupare permanentă pentru împăraţi.
Pe baza moştenirii antice, s-a dezvoltat un învăţământ de toate gradele adresat tuturor
categoriilor sociale, inclusiv fetelor, (în secolul V, Theodosius cel Mare a înfiinţat o
universitate la Constantinopol, rămasă funcţională până la prăbuşirea Imperiului), arătându-
se un deosebit interes şi pentru instruirea laicilor, fapt rar întâlnit în Europa Occidentală
până în vremea Renaşterii italiene492. Învăţământul, public sau privat, finanţat de stat,
Biserică sau particulari, era extrem de frecventat, accederea la o funcţie fiind permisă, de
cele mai multe ori, numai după absolvirea unor studii în domeniu. În învăţământul mediu şi
superior se studiau teologia neseparată de filosofie, dreptul dar şi ştiinţele exacte, medicina.
Totuşi, religia creştină şi-a pus amprenta asupra sistemulului de învăţământ, în secolul VI
fiind închisă Universitatea din Atena, centru al unor dascăli apreciaţi ca fiind „eretici”, în
timp ce, în secolul al XI-lea, la Universitatea din Constantinopol, cursurile facultăţilor de
drept şi filosofie deveneau gratuite. Învăţământul bizantin era frecventat de numeroşi
studenţi de peste hotare, inclusiv din Occident.
În vreme ce, pe plan politic, Imperiul se afla într-un declin accelerat în secolele XIV -
XV, pe plan cultural a traversat „perioada de maximă strălucire”. Renaşterea Palelologilor a
presupus apariţia unui „spirit înnoitor”, prin raportatarea tot mai insistentă la valorile culturii
clasice, în cadrul căreia se încerca găsirea de soluţii pentru depăşirea gravei crize pe care o
traversa societatea bizantină. Umanismul Renaşterii Palelologilor a reprezentat o mişcare
intelectuală exclusivistă, proprie numai unor cercuri intelectuale ale societăţii bizantine, în
timp ce majoritatea populaţiei a păstrat, în continuare, o mentalitate medievală493.
Umanismul bizantin s-a caracterizat prin „amploarea crescândă a cultului antichităţii şi al
ştiinţelor antice, interesul pentru carte, spiritul enciclopedic şi universal şi chiar începutul
unui proces de secularizare a gândirii”494. Aceste tendinţe se observă în operele unor oameni
de cultură din secolelele XIV – XV precum Theodor Metochites, Nikephor Gregoras,
Gemistos Plethon, Thoma Magistrul, Maxim Planudes, Varlaam de Calabria, Visarion de
Niceea, Nikephor Chumnos, Demetrios Kidones, cardinalul Bessarion, pentru a enumera
numai câteva nume. Dar acest curent umanist bizantin a fost stopat prin impunerea viziunii
mistico-religioase, odată cu recunoaşterea ca dogmă oficială a hesychasmului495. Ca urmare
a acestui fapt, intelectualii umanişti din a doua jumătate a veacului al XIV-lea, au părăsit
Constantinopolul, dominat de conservatori, pentru a se stabili în Mistra. În domeniul artelor
decorative, pictura murală a înlocuit treptat mozaicul, constatându-se o tratare din ce în ce
mai personală a subiectului, fapt exprimat în tragismul suferinţei şi în includerea elementelor
din natură în scenele sacre. Preluând din cadrul esteticii clasice motivele realiste şi patetice,
artiştii bizantini nu au făcut din natură principala sursă de inspiraţie. După jumătatea
secolului al XIV-lea, ei au rupt legăturile cu arta clasică pentru a se reîntoarce la arta
tradiţională. În perioada în care prestigiul politic al Bizanţului avea mult de suferit, influenţa
culturii bizantine a căpătat o extindere extraordinară, din Veneţia, Florenţa sau Sienna până
în Bulgaria şi Serbia, din insulele arhipelagului grecesc, aflate sub control latin, până în
principatul rus al Moscovei şi Novgorod. Influenţa bizantină s-a exercitat şi în spaţiul
românesc, în mod direct sau prin filiera sud-slavă, aceasta întâlnindu-se, cu precădere, în
artă, în cele dintâi edificii religioase ale principatului întemeiat de Basarab şi în cele mai
importante monumente artistice din timpul lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare496.
Lumea bizantină a fost europeană prin limba şi cultura greacă, admiraţia faţă de tradiţiile
clasice greco-romane şi orientală prin moravuri, promovarea autoritarismului şi preferinţa
pentru fast. În cadrul binomului Occident – Orient, pe primul plan s-a aflat elementul
492
Ibidem, p. 152.
493
494
Ibidem, p. 300.
495
Ibidem.
496
Ibidem.
105
occidental, de aceea moştenirea culturală bizantină este evocată în procesul genezei
civilizaţiei moderne497. Influenţa bizantină a fost puternic receptată în Occident în trei
perioade distincte: „Antichitatea târzie, când contactul nemijlocit marcat de reintegrarea
parţială a Occidentului în teritoriul imperial a fost urmată de o perioadă în care contactele au
fost sporadice; perioada cruciadelor, care corespunde epocii de avânt a Apusului; perioada
târzie, când cultura Renaşterii a receptat moştenirea clasică prin intermediul Imperiului
Bizantin”498. Cărturarii bizantini care s-au îndreptat spre Occident datorită presiunii
otomane, au fost primii educatori ai umaniştilor italieni, oferindu-le nu numai cunoştinţele
lor de limbă greacă, dar şi manuscrise ale Antichităţii, recuperate din bibliotecile Bizanţului.
Au apărut centre ale difuzării culturii greceşti, cele mai importante fiind în secolul al XV-lea
Academia platoniciană din Florenţa şi palatul cardinalului Bessarion din Roma. Au devenit
elevi ai învăţaţilor greci refugiaţi în Occident Leonardo Bruni, Reuchlin, Erasmus din
Rotterdam sau Guillaume Budé. Cercurile eleniştilor bizantini erau frecventate de
personalităţi ale culturii occidentale precum Lorenzo Valla sau Pico della Mirandola.
Civilizaţia bizantină a oferit Renaşterii valorile clasice greco-romane „constituindu-se într-o
verigă indispensabilă ce leagă gândirea antică de civilizaţia modernă”. Nicolae Iorga a
evocat o formulă rămasă celebră: „Bizanţ după Bizanţ”, întemeiată pe realitatea
incontestabilă că „formele de viaţă bizantină” au supravieţuit vreme de secole după
prăbuşirea centrelor sale politice, într-un spaţiu deosebit de extins, pornind din Serbia şi
ajungând până în Armenia şi Georgia. Persistenţa elementelor bizantine s-a manifestat în
instituţiile juridice şi religioase, ideologia politică şi mai ales în cultură499.
IV.5. Cucerirea Constantinopolului (29 mai 1453)
În urma victoriei de la de la Manzikert din 1071, turcii au preluat întreaga Asie Mică
bizantină. Avansul otoman a continuat în Europa prin impunerea dominaţiei asupra
Balcanilor: în 1353 turcii ajungeau pe malul european al Bosforului, iar în 1389, în urma
bătăliei de la Kosovo, Serbia şi-a pierdut independenţa pentru jumătate de mileniu. La finele
secolului al XV-lea încă un centru de putere era integrat în sistemul de forţe european:
Imperiul Otoman. Ţinta era însă capitala Bizanţului, Constantinopolul, a cărei cucerire a
deschis turcilor drumul către Europa Sud-Estică şi Centrală, cu efecte dramatice şi de durată
asupra unităţii continentului european. Prezenţa Imperiul Otoman în Europa de Sud-Est,
după căderea Constantinopolului şi ocuparea Balcanilor, constituia o ameninţare puternică
pentru restul Europei. Din secolele al XIV-lea – al XV-lea, Imperiul Bizantin reprezenta din
punct de vedere politic, după cum bine aprecia Bernard Lewis, doar „o fantomă moartă
497
Ibidem. p. 328.
498
Alexandru-Florin Platon, Laurenţiu Rădvan, Bogdan-Petru Maleon, O istorie a Europei de Apus în Evul
Mediu: de la Imperiul Roman târziu la descoperirile geografice (secolele V-XVI), Iaşi, Editura Polirom, 2010,
p. 428.
499
106
deja”, căreia otomanii i-au dat lovitura de graţie în 1453500. După ce vreme de secole
îndeplinise misiunea de apărător al Europei şi al creştinătăţii, Bizanţul se vedea doborât şi
înfrânt. Apoi o bună parte a Ungariei a devenit paşalâc, iar în drumul său către Europa
Centrală, Imperiul Otoman a atacat în două rânduri Viena (în 1529 şi în 1683), şi a lipsit
foarte puţin ca turcii să se instaleze în capitala Imperiului Habsburgic.
Înainte de a asedia Constantinopolul, (departe de vechea glorie, Capitala ajunsese în
momentul atacului la o populaţie de numai 30.000 de locuitori501), Mehmet al II-lea obţinuse
controlul asupra Bosforului, construind pe ţărmul european fortăreaţa Rumeli Hisari, în faţa
alteia ridicată de Bâyezîd I. Forţele aflate în dispută erau în mod flagrant disproporţionate:
bizantinii numărau circa 8.500 de apărători, în timp ce otomanii dispuneau de 50.000 de
soldaţi. Principala unitate regulată de apărare o constituia o companie de mercenari genovezi
al căror moral a avut mult de suferit după rănirea şi retragerea pe propria corabie a
comandantului lor, Giustiniani Longo. Asediul a durat 54 de zile, de la 6 aprilie la 29 mai
1453. Armata lui Mehmet beneficia de marele avantaj al deţinerii celor mai mari şi mai
moderne tunuri ale vremii, al căror aport s-a dovedit crucial în obţinerea victoriei, prin
spărturile produse în zidurile cetăţii bizantine, care dispunea, în continuare, de „cele mai
puternice fortificaţii ale Evului Mediu”502. Atât izvoarele occidentale cât şi cele otomane
confirmă că turcii şi-au făcut intrarea în oraş printr-o „spărtură în ziduri deschisă cu tunul”.
Cel mai mare dintre tunuri era uriaş, necesitând pentru transportare tracţiunea a nu mai puţin
de 60 de perechi de bivoli503. Fără îndoială că în lipsa acestor veritabile „spărgătoare de
ziduri”, Constantinopolul nu ar fi fost cucerit nici în 1453504.
În urma refuzului împăratului bizantin de a capitula, otomanii au organizat un atac final
pentru ziua de 29 mai soldat cu înfrângerea întregii rezistenţe bizantine. Sultanul nu dorea
jefuirea oraşului, care urma să devină noua sa capitală, dar conform legii islamice, a fost
nevoit să permită trei zile de pradă, întrucât oraşul fusese cucerit pe calea armelor, iar şerîat-
ul (dreptul canonic musulman), prevedea că „bunurile mobile erau prada legală a luptătorilor
şi populaţia putea fi legal robită”505. Fapt demn de a fi subliniat, la scurt timp, catedrala
Sfânta Sofia, simbolul creştinismului ortodox, a fost transformată în moschee506. La numai
22 de ani, sultanul Mehmet, care a primit apelativul de Cuceritorul, a ocupat tronul
Cezarilor, cuceririle sale cuprinse în cadrul aşa-numitului „Război Sfânt”, depăşindu-le cu
mult în importanţă pe cele ale oricărui suveran musulman de până atunci. Timp de un sfert
de veac după ocuparea Constantinopolului, Cuceritorul a desfăşurat numeroase campanii
militare în urma cărora a întemeiat un imperiu centralizat în Rumelia şi Anatolia. Nu poate fi
dovedită prin izvoare istorice urmărirea unui plan dinainte stabilit pentru refacerea vastului
Imperiu Bizantin, dar sultanul a susţinut mereu că stăpânirea sa asupra tuturor teritoriilor
Imperiului Roman de Răsărit era întru totul legitimă, în virtutea faptului că ocupa tronul
bizantin. Papa Pius al II-lea avea să-l contrazică, afirmând că, pentru a dobândi legitimitatea
împăraţilor bizantini, Mehmet trebuia să împărtăşească religia creştină507.
Perioada dramatică a ascensiunii Imperiului Otoman ce părea de neoprit, a dus la apariţia
unei noi conştiinţe europene. Cu un an înainte de căderea Constantinopolului, învăţatul
bizantin Gheorghios din Trapezunt, ataşatul pe lângă cancelaria din Veneţia, redacta un
manifest intitulat Pro defenda Europa, prin care, pentru prima dată după o perioadă
îndelungată, numele de Europa revenea pentru a-l înlocui pe cel de Creştinătate. Cardinalul
500
Bernard Lewis, Istanbul et la Civilisation ottomane, Paris, J.-C. Lattès, 1990, p. 54.
501
Adriana Stiles, Imperiul Otoman. 1450-1700, Bucureşti, Editura B.I.C. ALL, 1995, p. 44.
502
Halil Inalcik, Imperiul Otoman. Epoca Clasică 1300 – 1600, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996, p. 69.
503
Aurel Decei, Istoria Imperiului Otoman până la 1656, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978,
p. 99.
504
Ibidem, p. 100.
505
Halil Inalcik, op. cit., p. 69.
506
507
Halil Inalcik, op. cit., p. 70.
107
Eneas Silvio Piccolomini, viitorul papă Pius al II-lea, avea să scrie cu mâhnire, după căderea
Consantinopolului: „I s-a smuls Europei partea ei orientală”. Subliniind într-o însemnare
personală gravitatea extraordinară a evenimentului, el nu îi invoca pe Părinţii Bisericii, cum
ne-am fi aşteptat de la un prelat catolic, ci pe filosofii antici, văzuţi ca precursori ai întregii
culturi europene. Căderea capitalei bizantine echivala, în opinia sa, cu „a doua moarte a lui
Homer, Sofocle şi Euripide”, însuşi spiritului european primind o grea lovitură508.
În scurt timp, prin intermediul refugiaţilor sosiţi în coloniile veneţiene, întreaga
creştinătate occidentală a aflat despre tragicul eveniment. Nimeni nu crezuse în Apus că
oraşul putea fi cucerit, şi de aceea surpriza şi spaima au fost la cote ridicate 509. Cele două
puteri maritime, Veneţia şi Genova s-au grăbit să obţină de la sultan dacă nu păstrarea
privilegiilor deţinute până atunci, cel puţin condiţii cât mai bune pentru desfăşurarea
comerţului lor pe viitor. Veneţia a optat pentru o politică prudentă faţă de noua putere din
Mediterana Orientală. În iulie 1453, ambasadorul Bartolomeo Marcello a fost trimis la
curtea sultanului, având asupra sa o mie două sute de ducaţi destinaţi căştigării favorurilor
sultanului şi dregătorilor săi. El avea misiunea de a-i comunica lui Mehmet al II-lea că
Veneţia nu dorea să rupă tratatul încheiat anterior cu Murad al II-lea. În situaţia în care
sultanul s-ar fi arătat de acord, ambasadorul veneţian urma să solicite păstrarea privilegiilor
comerciale obţinute de la bizantini şi eliberarea prizonierilor veneţieni 510. Reuşind, cu mari
eforturi, după un an de tratative, să obţină un armistiţiu care permitea răscumpărarea
prizonierilor, nu a putut să redobândească niciodată privilegiile comerciale deţinute anterior
de statul veneţian. Controlul pe care l-au exercitat din acel moment turcii asupra Strâmtorilor
a afectat dramatic coloniile genoveze de la Marea Neagră, care, izolate, în mai puţin de
jumătate de secol, vor sfârşi prin a fi cucerite de turci sau tătari.
Între timp, la Roma, papa Nicolae al V-lea, uitând de schizma din 1054, făcea eforturi în
vederea organizării unei cruciade. Prin bula papală din 30 septembrie 1453, a predicat
cruciada, îndemnându-i pe toţi principii din Apus să fie gata pentru jertfa supremă în numele
credinţei creştine şi să ofere o zecime din veniturile lor pentru cauză. Deosebit de energic în
a-i determina pe suveranii europeni să se ridice la luptă s-a arătat legatul papal în Germania
şi viitorul papă, Eneas Silvio Piccolomini. Apelul papei nu a dus însă la niciun rezultat,
suveranii apuseni nefiind pregătiţi pentru o nouă cruciadă. Deşi înţelegea pericolul real pe
care îl constituiau turcii pentru Europa, şi era preocupat de faptul că în Ungaria era rege
vărul său Ladislau, împăratul Frederic al III-lea nu se bucura de niciun fel de autoritate
asupra principilor germani. Nu putea susţine din punct de vedere politic sau financiar o
expediţie de o asemenea amploare. Regele Franţei, Carol al VII-lea se arăta mai preocupat
de refacerea ţării după îndelungatul război cu Anglia. Într-o situaţie dificilă se afla şi Anglia
lui Henric al VI-lea, care după războiul cu Franţa urma să traverseze episodul războiului
civil al celor două roze511.
Papa Nicolae al V-lea a murit în anul 1455, fiind urmat pe scaunul pontifical de Calixt al
III-lea, care, în ciuda impopularităţii de care se bucura în Italia datorită originii sale catalane,
a reuşit să echipeze o flotă ce a izbutit să recucerească în Marea Egee insulele Naxos,
Lemnos şi Samothrace. Niciun stat european nu a acceptat insulele în dar, ele revenind în
scurt timp în stăpânirea turcească. La rândul său, Pius al II-lea a încetat din viaţă în 1464,
stăpânit fiind de regretul de a nu fi putut materializa dorinţa sa cea mai aprigă de a organiza
o armată şi o flotă în vederea eliberării Constantinopolului512.
Aceste încercări de recuperare a trecutului erau însă tardive. Fără îndoială că unul dintre
cei mai importanţi vinovaţi a fost însuşi Occidentul, Constantinopolul resimţind o presiune
508
509
Steven Runciman, Căderea Constantinopolului 1453, Ed. a II-a, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1991, p.
170.
510
Ibidem, p. 171.
511
Ibidem, p. 176.
512
Ibidem.
108
permanentă din partea sa. Apusenii au pătruns treptat în spaţiul bizantin, disputa ducându-se
pe mai multe paliere. Pe plan cultural şi religios, Constantinopolul şi Roma au dus o luptă
surdă pentru atragerea către ortodoxie sau catolicism a popoarelor din centru şi răsăritul
Europei, trasând o falie religioasă între aria elenismului şi cea a latinităţii. Pe plan economic,
activitatea comercială dintre Occident şi Orient a fost preluată de cetăţile italiene, respectiv
Veneţia, Genova sau Florenţa. Pătrunderea negustorilor occidentali a fost favorizată de
bizantinii înşişi, care în schimbul sprijinului naval al Veneţiei au acceptat acordarea de
concesiuni comerciale aceasteia, ulterior extinse şi la alte oraşe italiene. Imperialismul
colonial veneţian a ajuns la apogeu odată cu cea de-a patra cruciadă, soldată cu jefuirea
Consatntinopolului, dar şi cu obţinerea de către cetatea veneţiană a unor capete de pod pe
ţărmurile balcanic şi pontic în schimbul transportării cruciaţilor513.
Istoricul francez Paul Lemerle aprecia că dezintegrarea Bizanţului a avut în primul rând
două mari cauze strâns legate între ele, şi anume cruciadele şi disputa religioasă dintre
creştinii din Orient şi Occident. Cruciadele au avut ca rezultat ruina Imperiului Bizantin, fapt
cu atât mai grav cu cât latinii din Occident nu au fost capabili să pună nimic în loc, statele
înfiinţate de ei având o existenţă efemeră. După cucerirea Constantinopolului de către
cruciaţii cruciadei a IV-a, Imperiul nu şi-a mai revenit niciodată. Desigur, Capitala a fost
redobândită de bizantini în 1281, când Mihai al VIII-lea Paleologul a instituit o nouă
dinastie, dar, în ciuda efervescenţei culturale care s-a reluat, Imperiul nu a mai avut puterea
de a se regenera politic. A urmat o lungă perioadă de agonie încheiată dramatic în 1453.
Perioada Paleologilor a fost o epocă de declin politic, Bizanţul epuizat văzându-şi blocată
orice posibilitate de redresare economică. Hegemonia comercială a Veneţiei şi Genovei era
de neclintit. Eventuala salvare se putea înfăptui numai prin stabilirea unei înţelegeri între
greci şi latini pentru apărarea creştinătăţii. În fapt, tocmai motivele religioase au despărţit
cele două tabere514.
Paleologii au făcut eforturi aproape disperate în vederea reconcilierii între Biserici, însă
strădaniile lor au fost subminate de pretenţiile exagerate ale papalităţii şi ale puterii
temporale occidentale, la care s-a adăugat încăpăţânarea sinucigaşă a unor dregători
bizantini. Edificatoare în acest sens sunt cuvintele unui intelectual de talia lui Petrarca,
reflectând o stare de spirit din păcate dominantă chiar şi în straturile culte ale societăţii
occidentale: „Turcii sunt duşmani, dar grecii schismatici sunt mai răi decât duşmanii”515. În
faţa unei asemenea mentalităţi, nu trebuie să ne mire că Imperiul Bizantin a fost nevoit să
lupte de unul singur cu forţa redutabilă a turcilor. Dispariţia sa „a lăsat în lume un mare gol”.
În îndelungata sa existenţă de unsprezece secole, Bizanţul a deţinut un rol fundamental atât
în istoria Orientului cât şi a Occidentului european. Preluând moştenirea Romei în pericol de
a fi pierdută datorită invaziilor barbare, Imperiul Bizantin şi-a asumat menirea de a păstra şi
îmbogăţi această moştenire, înfruntând presiunile militare la care a fost, la rândul său, supus.
Fiind un imperiu creştin, a constituit, vreme de secole, principalul apărător al creştinătăţii.
Paul Lemerle nu-şi ascunde admiraţia faţă de capacitatea de rezistenţă a Bizanţului: „Cât de
emoţionant este spectacolul pe care ni-l înfăţişează acest imperiu de atâtea ori asaltat,
această capitală de atâtea ori asediată, care au respins vreme îndelungată toate atacurile
popoarelor venite asupra lor fie dinspre apus, fie dinspre sud, fie dinspre nord, fie dinspre
răsărit!516.
Bizanţul a sporit moştenirea Antichităţii clasice „cu ceea ce i-au dăruit creştinismul şi
Orientul”. A asigurat continuitatea tradiţiei elenice, adăugându-i în domeniile gândirii şi
artei împrumuturile provenite din Orientul persan şi musulman. A fost totodată un factor de
civilizaţie şi un model cultural, transmiţând această moştenire şi altor popoare prin cărturarii,
513
Georgios Prevelakis, op. cit., p. 49.
514
Paul Lemerle, Istoria Bizanţului, Bucureşti, Editura Teora, 1998, p. 142.
515
Apud Paul Lemerle, op. cit., p. 143.
516
Ibidem, p. 143.
109
negustorii şi soldaţii săi. Popoarele din răsăritul Europei i-au datorat instituţiile şi
organizarea religioasă. În Apus, influenţa bizantină s-a manifestat prin intermediul
negustorilor, călugărilor sau a cruciaţilor întorşi din Orient. După 1453, influenţa s-a
exercitat datorită numeroşilor oameni de cultură greci, care, dorind să se pună la adăpost, au
migrat în vestul Europei517.
IV.6. Influenţe bizantine în spaţiul Europei Sud-Estice şi Răsăritene
La începutul secolului al VII-lea, numeroase triburi slave au migrat şi s-au instalat în

sudul Dunării, eveniment care va modifica structura etnică a Peninsulei Balcanice.
Elementul romanic din regiune s-a deplasat către sudul şi vestul peninsulei iar teritoriul
locuit de greci s-a redus semnificativ. Slavii şi-au păstrat organizarea tribală, Imperiul
Bizantin acordându-le, într-o primă fază, statutul de federaţi, dar a luat totodată măsuri
pentru controlul lor propriu-zis, fenomen desfăşurat până către finele secolului al VII-lea,
când în regiune au sosit protobulgarii, de origine turanică. Aceştia au supus triburile slave şi
populaţiile traco-romane şi greceşti din regiune, constituind o formaţiune politică
recunoscută de Constantinopol (679 – 681)518. Perioada de confruntări cu Imperiul Bizantin,
517
Ibidem, p. 144.
Stelian Brezeanu, Slavii de sud. Slavii de apus, în vol. Istoria medie universală, Radu Manolescu (coord.),
518
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1980, p. 85.

110
desfăşurată în secolul al VIII-lea, a fost urmată de un interval de pace în secolul al IX-lea. În
timpul lui guvernării lui Omurtag (814 – 831) şi Boris I Mihail (852 – 889) hanatul a
beneficiat de pe urma contactelor cu Bizanţul, acceptând creştinismul ortodox ca religie de
stat (865), Boris – Mihail adoptând titulatura de ţar519.
Spre jumătatea secolului al IX-lea izvoarele istorice semnalează apariţia principatului
sârb condus de jupanul Vlastimir, care a adoptat creştinismul de rit bizantin (cca 874). Alte
structuri politice sud-slave s-au constituit în secolul următor (Zachlumia, Travunia şi
Diocleea), care, împreună cu Serbia şi Croaţia, au devenit aliaţi ai bizantinilor în
confruntarea cu ţarul bulgar Simeon (976 – 1014)520. Vasile al II-lea (976 – 1025) numit şi
Bulgaroctonul („omorâtorul de bulgari”) i-a învins pe bulgari în 1014, Bizanţul dobândind
controlul asupra Peninsulei Balcanice pentru încă două secole521.
Rusia Kieveană a trecut la creştinism în secolul al X-lea, Biserica locală subordonându-se
Constantinopolului. În 989 avea loc botezul cneazului de Kiev Vladimir I cel Mare numit şi
cel Sfânt (956 – 1015)522. Reşedinţa mitropolitului a fost stabilită la Kiev, creându-se sedii
episcopale în centre urbane mai importante precum Novgorod, Cernigov, Poloţk,
Tmutaracan. Biserica rusă deţinea numeroase domenii primite ca danii şi beneficia de zece
la sută din veniturile statului. Ca urmare, a dispus de fonduri generoase care au fost utilizate
pentru construirea de biserici, ridicarea catedralei Sfânta Sofia din Kiev debutând în anul
1037. Adoptarea creştinismului a dus la consolidarea statului, favorizând creşterea autorităţii
marelui cneaz şi unirea triburilor slave în urma adoptării unei religii comune, dar şi la
dezvoltarea relaţiilor culturale cu Imperiul Bizantin523.
La nordul Dunării, întemeierea statală a Principatelor Române a avut la bază modelul
politic bizantin, fiind preluate titluri, demnităţi şi simboluri ale puterii printr-un „transfer de
ideologie şi instituţii bizantine”, pentru a legitima aspiraţia de integrare a principilor români
în familia conducătorilor de state creştine europene. Adoptarea titlului de autocrator de către
principii români a reprezentat afirmarea suveranităţii în raport cu vecinii şi a autorităţii în
raport cu boierimea autohtonă524. În mai 1359, în urma solicitării voievodului Nicolae
Alexandru (1352 – 1364), Biserica din Ţara Românească primea rangul de mitropolie de la
patriarhul Calist I şi a sinodului din Constantinopol, cu încuvinţarea împăratului Ioan al V-
lea Paleologul. Conducerea mitropoliei „Ungrovlahiei”, cu sediul la Curtea de Argeş, a fost
preluată de fostul mitropolit de la Vicina, Iachint, ajuns în spaţiul românesc în 1338.
Evenimentul a avut o importanţă colosală. Constituirea Bisericii mitropolitane era
indispensabilă aspiraţiilor suverane ale principatului întemeiat de Basarab. Pe de altă parte,
mitropolia reprezenta o stavilă în faţa ofensivei catolice a Regatului Ungariei. Din punct de
vedere politic, principatul devenea „stat de sine stătător”, integrând noi atribuţii ale
voievodului după model imperial constantinopolitan, care îi confereau suveranitate deplină
în exterior şi autoritate fără echivoc pe plan intern: legislator, judecător suprem, şeful
administraţiei525.
Împărtăşim opinia exprimată de Stelian Brezeanu conform căreia biserica domnească de
la Curtea de Argeş, având hramul Sf. Nicolae, cea dintâi biserică metropolitană a
Ungrovlahiei, construită în timpul domniilor lui Nicolae Alexandru şi Vladislav Vlaicu,
reprezintă „monumentul fondator al Ţării Româneşti”. Pictura, care are un caracter narativ,
remarcându-se prin bogăţia şi claritatea culorilor, s-a inspirat din arta bizantină de secol
519
Ibidem, p. 86.
520
Ibidem, p. 88.
521
Patrick Mérienne, op. cit., ed. cit., p. 30.
522
Ibidem, p. 22.
523
Valeria Costăchel, Rusia Kieveană, în vol. Istoria medie universală, Radu Manolescu (coord.), ed. cit., p.
95.
524
525
Ibidem, p. 314.
111
XIV, pe altar fiind redate momente din viaţa Mântuitorului, iar în cupolă aflându-se
imaginea Pantocratorului526.
În Moldova, în adoua jumătate a secolului al XIV-lea, a avut loc tranziţia de la
voievodatul lui Dragoş, vasal regatului maghiar (cca 1352 – cca 1363) la statul independent
condus de Bogdan şi urmaşii acestuia (1363 – 1391). În vederea modificării statutului
„comandamentului militar” condus de primii voievozi, în acela de „domnie de sine
stătătoare”, „autocraţie”, era necesară ridicarea bisericii locale la rangul de mitropolie,
(eveniment care a avut loc în 1401), cu efectele sale în planul puterii politice, respectiv
integrarea Moldovei – după ce aceeaşi etapă o traversase şi Ţara Românească – în
„comunitatea de state” a Bizanţului, „sub preeminenţa nominală a basileului şi a patriarhului
de la Constantinopol”527.
Concomitent cu înfiinţarea principatelor ca „state de sine stătătoare”, domnii români au
construit edificii religioase, care au devenit centre ale vieţii spirituale. În calitatea lor de
„domni autocratori”, aceştia au preluat modelul basileilor bizantini arătându-se generoşi faţă
de Biserică. În Ţara Românească, acţiunea edilitară religioasă a fost coordonată de Nicodim,
călugăr misionar, probabil aromân originar din Macedonia, care pentru mai bine de trei
decenii s-a stabilit în spaţiul românesc, mai întâi în Severin, apoi în Haţeg şi Oltenia, unde
şi-a găsit sfârşitul în 1406. De numele său se leagă construcţia mănăstirilor Vodiţa (1372),
Tismana (cca 1377 – 1385) şi, potrivit tradiţiei, a mănăstirii Prislop din Haţeg. Alte biserici
mănăstireşti au fost ctitorite de domnii inşişi: Cotmeana (jud. Vâlcea), în timpul domniilor
lui Radu I şi Dan I sau Cozia (jud. Vâlcea), în vremea domniei lui Mircea cel Bătrân. Aceste
construcţii au ca modele edificii religioase din Bizanţ, Serbia şi Bulgaria. Influenţe bizantine
şi chiar de origine sârbă, pot fi sesizate şi în Moldova, unde până în jurul anului 1400
precumpănesc influenţele gotice şi romanice având ca provenienţă Transilvania. De
exemplu, la biserica Sf. Treime de la Siret, din timpul lui Petru I (1337 – 1391) şi la
bisericile ridicate de Alexandru cel Bun (1400 – 1432), în special Moldoviţa (1402).
În concluzie, ne raliem opiniei lui Stelian Brezeanu, care sublinia faptul că „modelul
politic bizantin nu a îndrumat Principatele Române într-o direcţie ecumenică, ci a servit
afirmării lor ca state locale independente, cu o evoluţie în sens prenaţional, pe termen
lung”528.
V. EUROPA DE VEST ÎN EVUL MEDIU
V.1. Elemente de cronologie
Epoca Evului Mediu a fost vreme de mai multe secole considerată „o fază de declin a
civilizaţiei”529, perspectiva negativă fiind adoptată şi impusă de cărturarii Renaşterii. În
secolul al XIX-lea, oamenii de litere romantici au idealizat perioada, aflând în ea elemente
de inspiraţie pentru operele lor. După cum sublinia Ecaterina Lung, această imagine rămâne
526
Ibidem, p. 315.
527
Ibidem, p. 317.
528
529
112
una oscilatorie şi contrastantă până în prezent, sintagma de „Ev Mediu” putând fi întâlnită
pentru a desemna o epocă a violenţei şi obscurantismului cuprinsă între Antichitate şi epoca
modernă, sau, dimpotrivă, pentru a evoca o perioadă a construcţiilor grandioase (edificatoare
în acest sens fiind catedralele gotice) şi a idealismului cavaleresc530. Susţinătorii ambelor
viziuni pierd din vedere complexitatea epocii şi li se poate imputa o anumită doză de
reducţionism. Fără îndoială că, Evul Mediu a fost marcat şi de episoade întunecate, dar
totodată, a reprezentat o perioadă de acumulări lente dar durabile, fără de care nu ne putem
imagina epoca modernă. Viziunea asupra unei epoci de stagnare sau regres o datorăm
umaniştilor, care în veacurile XV – XVI, considerau că între epoca în care trăiau, pe care o
preţuiau, şi Antichitate a existat o „perioadă intermediară”, o „epocă de tranziţie”. Termenul
în sine a fost introdus în secolul al XVII-lea de către olandezul Georg Horn (1620-1670) şi
germanul Christoph Keller (numit şi Cellarius, 1638-1707), care au creat Medium aevum
(Mittelalter), identificând o perioadă de mijloc (caracterizată printr-un regres accentuat),
între Antichitate şi epoca modernă531. Christoph Keller împărţea istoria în trei perioade
cuprinse în trei tratate distincte: Historia antiqua (1658), Historia medii aevii (1688) şi
Historia nova (1696). Evul Mediu va fi numit în Secolul Luminilor Dark Age, epoca
întunecată, termen al cărui sens peiorativ desemna o perioadă „inferioară” Antichităţii,
căreia îi succede532. Cu toate acestea, Evul Mediu „a asistat la formarea, în Europa, a celor
mai importante elemente pentru constituirea unei comunităţi europene”533.
Ulterior, au fost identificate mai multe perioade de progres în acest interval al istoriei
europene apreciat pe nedrept ca fiind unul de declin continuu, care pot fi invocate pentru a
se susţine contrariul. Au fost cuantificate o suită de „Renaşteri”, începând cu Renaşterea
carolingiană, apoi cea ottoniană, cea a secolului al XII-lea, a secolului al XIII-lea sau a
secolelor XV – XVI sau „Revoluţii” (revoluţia anului o mie, revoluţia comercială medievală,
revoluţia tehnologică)534. Ruptura despre care s-a vorbit mult timp în istoriografia europeană
între căderea Imperiului Roman şi epoca modernă, a suferit numeroase reevaluări, care au
condus către concluzia că putem vorbi despre continuitate. Grégoire de Tours în Istoriile
sale scrise către sfârşitul secolului al VI-lea, nu semnalează prăbuşirea Imperiului şi nu
conştientizează apariţia unei lumi diferite. De altfel, pentru contemporani Imperiul Roman
continua să existe, din moment ce urmaşii lui Augustus şi Constantin ocupau tronul imperial
de la Constantinopol535.
Înainte de a trasa limitele cronologice ale Evului Mediu trebuie să precizăm că acest
termen apărut în Europa corespunde unui anume specific european şi trebuie utilizat cu
prudenţă în afara continentului. Dacă pot fi identificate o serie de asemănări şi pe alte
continente (de exemplu în China sau Japonia), totuşi nu putem aplica fără dificultate reperele
cronologice europene la alte spaţii536. Delimitările cronologice ale Evului Mediu reprezintă
rezultatul unor convenţii întemeiate pe diferite criterii. De aceea este imposibil de stabilit o
delimitare riguroasă a Evului Mediu în raport cu alte epoci, părerile istoricilor fiind
divergente. Pentru o serie de specialişti ai istoriei medievale, criza secolului al III-lea
reprezintă debutul Evului Mediu, datorită schimbărilor survenite în plan politic,
administrativ şi economic în urma reformelor întreprinse de Diocleţian şi Constantin.
Utilizând criteriul religios, alţi istorici consideră că anul 313, (datorită Edictului de la
Mediolanum), a reprezentat o cotitură, ducând la transformări politice şi sociale
semnificative. Unii analişti consideră anul 395 momentul de început al unei noi epoci, după
cum foarte mulţi apreciază că populaţiile migratoare au dat lovitura de graţie lumii romane,
530
Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea, Structuri etno-politice..., ed. cit., p. 9.
531
V. Jacques Heers, Le Moyen Âges, une imposture, Paris, Perrin, 1992.
532
Jacques Le Goff, Imaginarul medieval, Bucureşti, Editura Meridiane, 1991, p. 16.
533
Jacques Le Goff, Europa..., ed. cit., p. 42.
534
V. Lucian Boia, Occidentul..., ed. cit.
535
536
113
iar începutul Evului Mediu corespunde momentului 476, atunci când Romulus Augustulus,
ultimul împărat al Imperiului Roman de Apus a fost detronat, eveniment care ar echivala cu
sfârşitul Antichităţii clasice537. La toate aceste opinii poate fi adăugată cea a istoricului Henri
Pirenne, care afirma că lumea antică s-a sfârşit în secolul VIII, atunci când arabii au blocat
comunicaţiile în Marea Mediterană538. În ceea ce priveşte sfârşitul Evului Mediu, părerile
sunt, de asemenea, împărţite. Au fost avansate ca momente care au marcat sfârşitul Evului
Mediu evenimente cruciale ale istoriei europene, precum cucerirea Constantinopolului din
1453 şi dispariţia Imperiului Roman de Răsărit, perioada de aur a Renaşterii italiene (secolul
al XV), descoperirea Americii (1492), revoluţiile burgheze desfăşurate în Ţările de Jos (în
secolul al XVI-lea) sau în Anglia (în secolul al XVII-lea)539. În ce ne priveşte, considerăm
că, în Europa Occidentală, trecerea de la Antichitate la Evul Mediu începe în secolul al IV-
lea şi se încheie în secolul al VIII-lea, fiind consecinţa unei lungi evoluţii. Plasăm sfârşitul
Evului Mediu - interval în care acesta se îmbină cu unele elemente de modernitate - în
secolele XV – XVI. Desigur, în alte spaţii geografice continentale (Europa Centrală şi
Răsăriteană), perioada Evului Mediu s-a prelungit. Istoricii apreciază că, pentru spaţiul
românesc, perioada Evului Mediu continuă până către finele secolului al XVIII-lea.
De asemenea, o greşeală frecvent întâlnită este aceea de a considera că termenii Ev Mediu
şi feudalism semnifică acelaşi lucru. Termenul feudalism provine de la cuvântul feud, având
originea probabilă în limba francă veche. În perioada carolingiană reprezenta o posesiune
funciară primită în schimbul îndeplinirii obligaţiilor vasalice. Majoritatea istoricilor
consideră că feudalismul reprezintă „organizarea societăţii care se bazează pe relaţii feudo-
vasalice, adică pe acordarea de către un senior a unei bucăţi de pământ (feud sau fief) unui
vasal, care în schimb îi datorează o serie de servicii (sfat şi ajutor)”. Conform acestei
definiţii, societatea feudală reprezintă o caracteristică numai a Europei Occidentale şi
Centrale, a statelor întemeiate de cruciaţi în Orient sau a Japoniei medievale540. Nu întâlnim
acest sistem piramidal în spaţiul românesc541.
V.2. Creştinismul la începutul Evului Mediu
După dezagregarea Imperiului Roman de Apus, o singură instituţie şi-a păstrat

continuitatea: Biserica. Aceasta are meritul de a fi perpetuat legătura dintre cultura antică şi
cea medievală. În lipsa unei autorităţi politice consolidate, timp de câteva secole Occidentul
a traversat o perioadă de convulsii. În acest context tulbure, Biserica a fost instituţia cel mai
puţin afectată. Dimpotrivă, cunoaşte o perioadă de consolidare. Societatea medievală
europeană devine o societate creştină, Respublica Christiana542. Slăbiciunea factorului
politic i-a permis Bisericii să-şi afirme nu numai un rol spiritual, ci şi unul politic, prestigiul
de care se bucura asigurându-i pentru o bună perioadă superioritatea asupra domeniului
politic într-o regiune fărâmiţată, unde luaseră fiinţă aşa-numitele „regate barbare” pe locul
fostului Imperiu Roman de Apus543. Ea i-a creştinat pe regii „barbari”, constituind singurul
537
Patrick Mérienne, op. cit., ed. cit., p. 2.
538
V. Henri Pirenne, op. cit.
539
Patrick Mérienne, op. cit. , p. 12.
540
Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea, Structuri etno-politice..., ed. cit., pp. 12-13.
541
Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, (ediţia a VII-a), Bucureşti, Humanitas,
2008, pp. 80-83.
542
Jeannine Quillet, Cheile puterii în Evul Mediu, Bucureşti, Editura Corint, 2003, p. 14.
543
114
element de legătură într-un spaţiu lipsit de o autoritate politică centrală. Unul după altul,
regii barbari au adoptat religia creştină, după ei creştinându-se şi poporul. Creştinismul a
dominat vreme de secole cultura occidentală, prin puternica autoritate a papei, care a jucat
un rol organizatoric şi unificator, mai ales din secolul al VI-lea, când papii s-au aliat cu
suveranii germanici544. Creştinarea regilor „barbari” a avut o puternică semnificaţie, papa
dobândind o influenţă pregnantă atât asupra lumii romane cât şi asupra celei germanice,
pregătită să adopte stilul de viaţă roman. Biserica a deţinut şi importantul rol de a-i legitima
pe regii „barbari”, acceptându-i în comunitatea creştină, alături de popoarele lor, îndeplinind
astfel rolul unui „liant” între cele două lumi545.
Binecunoscuta formulă „Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului, şi lui Dumnezeu cele
ce sunt ale lui Dumnezeu”, desemna dorinţa Bisericii de a separa domeniul spiritual de cel
temporal şi de afirmare a independenţei sale. Biserica a avut un impact covârşitor într-o
lume adâncită în haos, inconsistenţa puterii temporale favorizând intervenţia sa în domeniul
politic. Făcând referire la distincţia dintre Biserică şi puterea tempoarlă, papa Gelasius I
arăta în secolul al V-lea că Dumnezeu a oferit cârmuirii pământeşti două săbii: una
aparţinând Bisericii, cu autoritatea de a ghida sufletele oamenilor, cea de-a doua puterii
temporale, însărcinată cu reglementarea treburilor pământeşti546. Nici după ce instituţiile
statale au început să se structureze, independenţa Bisericii nu a mai fost pusă la îndoială.
Dezordinea generalizată provocată de invaziile barbare a propulsat-o într-o poziţie
privilegiată, pe măsură ce, în ciuda dogmei creştine, ea şi-a asumat funcţii sociale şi politice
neîndeplinite de autorităţile civile incapabile sau inexistente547. De fapt, în ciuda afirmării
răspicate a separaţiei dintre domeniile spiritual şi temporal, Biserica îşi va depăşi cu mult
funcţia pur teologică, declinul puterii politice favorizându-i amestecul în treburile statului. În
lipsa autorităţii politice centrale, Biserica a dobândit pe lângă autoritatea religioasă şi o
autoritate politică. Edouard Laboulaye observa că „Biserica a fost aceea care a apropiat şi
care a contopit ceea ce se numea civilizaţie şi ceea ce se numea barbarie, două stări aflate în
relaţie, dar separate în chip radical”548. După ce instituţiile statale s-au consolidat, istoria a
înregistrat numeroase momente conflictuale dar şi de colaborare între cele două puteri.
Situaţia a fost cu totul diferită în Imperiul din Răsărit. În condiţiile în care nu au existat
intervale de „vid politic”, Biserica a fost nevoită, încă de la început, să accepte autoritatea
statului. Expresia enunţată mai sus, a fost interpretată în sens „restrictiv”, respectiv
neamestecul Bisericii în domeniul atribuţiilor monarhului şi în fapt, supunerea sa faţă de
autoritatea statului549. Pe de altă parte, „dualitatea Biserică-Stat”, specifică Occidentului,
existentă între două instituţii „comparabile ca importanţă”, a condus la o „echilibrare a
puterilor”, care anunţau multiplicitatea politico-socială a societăţii moderne550.
După dispariţia Imperiului în Occident, Biserica a reprezentat expresia perpetuării
romanismului. Personalul ecleziastic a rămas roman, fiind alcătuit din aristocraţia educată,
moştenitoare a vechii civilizaţii. Barbarii vor avea acces în Biserică mai târziu. De altfel,
prestigiul şi influenţa sa erau covârşitoare. Cele mai importante persoane erau papa de la
Roma şi episcopul oraşului. Biserica oferea protecţie şi totodată siguranţa unei cariere
liniştite, migratorii evitând să atace mănăstirile551. În lipsa unei autorităţi centrale, prestigiul
papei şi influenţa sa politică nu puteau fi neglijate. Dezvoltarea monahismului a fost fără
precedent: regii, aristocraţii şi episcopii ridicau mănăstiri.
544
Jerry H. Bentley, Old World Encounters: Cross Cultural Contacts and Exchanges in Pre-Modern Times,
Oxford University Press, 1993, pp. 100-101.
545
546
Roger Scruton, Vestul şi restul. Globalizarea şi ameninţarea teroristă, Bucureşti, Humanitas, 2004, p. 12.
547
Pierre Manent, Istoria intelectuală a liberalismului. Zece lecţii, Bucureşti, Humanitas, 2003, p. 23.
548
Edouard Laboulaye, Limitele statului şi alte scrieri politice, Bucureşti, Editura Nemira, 2001, p. 38.
549
550
Ibidem, p. 41.
551
Henri Pirenne, op. cit., p. 114.
115
Adoptând creştinismul şi cultura romană, migratorii s-au constituit în structuri politice
diferite, între care s-au purtat războaie permanente. Aceste construcţii politice vor reprezenta
„o etapă esenţială în geneza statelor europene actuale”. Potrivit lui Jacque Le Goff,
convertirea la creştinism a reprezentat „un paşaport pentru Europa”, convertirea echivalând
cu accesul către civilizaţie552. „Era barbară” a Europei a coincis cu procesul de creştinare,
din această perioadă identitatea europeană suprapunându-se pe identitatea creştină.
V.3. De la marile migraţii la statul lui Carol cel Mare
Către sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul celui următor, statul roman se confrunta cu
dificultăţi grave. Impozitele erau tot mai dificil de colectat, în condiţiile în care deveneau tot
mai împovărătoare, problemele economice fiind agravate de scăderea demografică.
Numeroşi mercenari barbari au pătruns în armată, datorită reculului demografic accentuat.
Din punct de vedere religios, creştinismul, religie de stat de la sfârşitul secolului IV, a
cunoscut o puternică afirmare, în timp ce clerul creştin se bucura de tot mai multă influenţă
în statul roman553.
În afara limes-ului (graniţa imperială fortificată), se găseau populaţii barbare, cele mai
multe dintre ele de origine germanică, având un nivel de dezvoltare inferior. Aceşti
crescători de animale şi agricultori, aflaţi în epoca fierului, se arătau tot mai interesaţi de
552
Ecaterina Lung, Istorie universală: secolele V – XIV, Bucureşti, Editura Credis, 2005, p. 4; V. şi Radu
553
Manolescu (coord.), Istoria medie universală, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1980, p. 63.
116
bogăţiile Imperiului. Şefii militari germanici au întreprins expediţii de pradă din ce în ce mai
numeroase, acţiuni care au prefaţat perioada marilor migraţii554. Venirea hunilor în Europa,
în jurul anilor '70 ai veacului al IV-lea, a reprezentat momentul declanşator al marilor
migraţii. În secolul V, ca urmare a presiunii acestora, popoarele germanice au migrat şi au
străpuns frontiera imperială. În 448, sub conducerea lui Attila, hunii au invadat Imperiul
Roman de Răsărit (regiunea Balcanilor). Puterea hunilor a fost însă efemeră, destrămându-se
după înfrângerea lui Attila la Câmpiile Catalaunice (451) de către o armată alcătuită din
romani şi vizigoţi condusă de senatorul şi generalul roman Flavius Aetius, apoi retragerea
din Italia şi moartea sa în 453. Un an mai târziu era asasinat Aetius, supranumit în cronici
„ultimul dintre romani”555.
La 31 decembrie 406 francii, burgunzii şi alamanii au invadat Gallia. Presaţi de huni -
care i-au determinat să se deplaseze din Pannonia şi să se aşeze în 409 în Spania - apoi de
vizigoţi, vandalii (suevi şi alani) au părăsit Spania şi au cucerit Africa romană (în anul 428
traversând Strâmtoarea Gibraltar). Sub aceeaşi presiune a invaziei hunilor, vizigoţii, aflaţi pe
teritoriul României actuale, s-au deplasat către sud, devastând provinciile balcanice ale
Imperiului Roman de Răsărit, apoi spre vest, invadând între 410 – 418 Italia, Gallia şi
Spania, cucerind şi jefuind Roma, în anul 410, sub conducerea lui Alaric556. În urma
încheierii păcii cu romanii, se vor stabili în sud-vestul Galliei, de unde vor organiza
cucerirea Spaniei, aflată sub stăpânirea vandalilor. Ulterior, vor crea un regat având capitala
la Toledo, care va fi desfinţat în urma invaziei arabe din 711. În jurul anului 450, iuţii, anglii
şi saxonii au invadat Britania (Anglia)557. În Britania, părăsită de romani în debutul secolului
al V-lea, anglo-saxonii i-au obligat pe britonii romanizaţi să se refugieze către Ţara Galilor,
Cornwall sau Bretania franceză din prezent. Înfrânţi de huni şi deveniţi aliaţi ai acestora,
ostrogoţii se aflau în Câmpia Panonică după dispariţia lui Attila. În 488, împăratul bizantin
Zenon i-a trimis în Occident împotriva generalului Odoacru, care îl detronase în 476 pe
ultimul împărat, Romulus Augustulus. Împăratul bizantin spera că „barbarii” se vor anihila
reciproc. Aflaţi sub conducerea lui Theodoric, ostrogoţii, cărora li se alăturaseră alţi barbari
şi romani, îl vor înfrânge pe Odoacru, stăpânind în 493 întreaga Italie. Până la moartea sa
din 526, Theodoric a guvernat bucurându-se atât de sprijinul goţilor, cât şi al romanilor. El s-
a intitulat în mod oficial Flavius Theodericus rex, păstrând sistemul administrativ roman558.
De altfel, pentru a stăpâni, el avea nevoie de aparatul birocratic roman, un exponent tipic al
acestuia fiind Cassiodorus (cca 490 – cca 583), ministru al regelui ostrogot şi al succesorilor
săi din Italia. Cassiodorus a scris şi o lucrare, Istoria goţilor, în care prezintă comunitatea
goţilor în general, însă cu o aplecare deosebită asupra familiei lui Theodoric559. Ulterior,
urmaşii săi nu s-au arătat capabili să asigure echilibrul statului, oferindu-i împăratului
Justinian pretextul de a interveni în Italia. În urma unor confruntări care s-au desfăşurat între
534 şi 555, bizantinii au reuşit să desfiinţeze regatul ostrogot560. Provenind din Scandinavia,
longobarzii au început cucerirea nordului Italiei în anul 568. Nu vor reuşi însă să ocupe
Roma, nici centrul şi sudul Italiei aflate sub controlul Imperiului Bizantin.
Francii, aflaţi pe malul drept al Rinului, vor declanşa incursiuni militare în Gallia încă
din secolul al III-lea. Mulţi dintre ei vor fi primiţi ca mercenari în cadrul armatei romane din
Gallia561. În anul 481, Clovis, exponentul dinastiei merovingiene (a cărei titulatură provine
de la Merovech sau Merowig – întâlnit în variantă latinizată şi sub numele de Meroveus sau
554
Ibidem.
555
556
Ecaterina Lung, Istorie universală..., p. 63.
557
558
Patrick J. Geary, op. cit., ed. cit., p. 90.
559
Peter Brown, The World of Late Antiquity from Marcus Aurelius to Muhammad, London, Thames and
Hudson Ltd, 1971, p. 128.
560
Ecaterina Lung, Istorie universală..., ed. cit., p. 5.
561
Ibidem, p. 6.
117
Merovius, rege al francilor salieni între circa 448 – 457), a preluat conducerea unui regat din
spaţiul Belgiei de astăzi şi va reuşi să-i înlăture pe ceilalţi conducători barbari din fosta
provincie romană Gallia. El va adera la religia populaţiei autohtone galo-romane, fapt care
va înlesni sinteza interetnică. Clovis se va converti la creştinism la Reims, în ziua de Crăciun
a anului 496, 498, 499 sau 506, (în privinţa datei părerile istoricilor fiind divergente), fără a
mai traversa etapa ariană, caracteristică altor regi germanici. Convertirea lui Clovis a
determinat convertirea poporului său, care s-a alăturat regelui. Semnificaţia şi implicaţiile au
fost deosebite: între minoritatea francă victorioasă, care deţinea puterea militară, dar nu
stăpânea guvernarea civilă şi majoritatea galo-romană, a fost înlăturată bariera identitară
trasată de religie562. Neamurile germanice instalate pe teritoriul Imperiului se aflau sub
conducerea unor şefi militari, consideraţi regi de popoarele lor, dar care, din perspectivă
imperială, erau doar generali sau simpli funcţionari ai statului roman. În plan teoretic, aceşti
regi respectau drepturile împăratului de la Constantinopol, proclamându-se reprezentanţii
săi, mai ales în temeiul unui tratat de alianţă (foedus)563.
Marile migraţii au avut un impact semnificativ asupra istoriei europene. S-a desfăşurat un
fenomen de accentuare a ruralizării societăţii europene, care debutase încă din perioada
crizei ce a afectat Imperiul Roman în secolul al III-lea. Imaginea etno-lingvistică a Europei
Occidentale s-a modificat, luând naştere popoarele moderne, având origine romanică sau
germanică. Locul Imperiului Roman de Apus a fost luat de o serie de state succesoare,
rezultate din fuziunea elementelor germanice şi romane, sinteză care a oferit temelia
civilizaţiei medievale. Din punct de vedere religos, creştinismul, care s-a impus ca religie
oficială în toate aceste state care au succedat Imperiului, a modificat valorile şi concepţiile
despre om şi societate564.
În urma perindării la conducerea regatului franc a mai multor regi slabi, (numiţi şi „regi
trândavi”), dinastia merovingiană a pierdut puterea propriu-zisă. În epoca medievală,
pământul reprezenta principala bogăţie şi sursă de venituri, iar regii merovingieni nu au
ezitat să împartă fondul funciar pe care îl deţineau apropiaţilor lor, pentru a obţine fidelitatea
acestora. Cel mai adesea, aceasta reprezenta o „danie necondiţionată”, denumirea sa fiind, de
altfel aceea de beneficium, respectiv „binefacere”. După ce pământul regelui s-a epuizat,
acesta s-a văzut tot mai singur565. De această situaţie a profitat majordomul palatului, Pepin
cel Scund (majordom în intervalul 741 – 751), care urmărea să obţină titlul de rege.
Confruntându-se cu ameninţarea longobardă, papa a cerut sprijinul celei mai importante
puteri din Occident din acel moment, respectiv regatulului franc, condus în realitate de
majordom. În urma sprijinului acordat, în anul 754 papa l-a uns rege pe Pepin, care a devenit
fondatorul unei noi dinastii. Cel mai important exponent al acesteia a fost fiul lui Pepin,
Carol cel Mare, devenit rege după moartea tatălui şi apoi a fratelui său Carloman (în 768).
Până la moarte sa, survenită în 814, un eveniment de mare importanţă i-a marcat domnia:
proclamarea sa ca împărat în ziua de Crăciun a anului 800 de către papa Leon al III-lea566.
În iulie 799, papa Leon al III-lea sosea în tabăra lui Carol cel Mare de la Paderborn, în
Saxonia - regiune pe care suveranul germanic tocmai o cucerise - pentru a-i solicita sprijinul.
Ameninţat de o revoltă izbucnită la Roma, papa scăpase prin fugă567. Considerat protector al
Bisericii din Occident, Carol s-a angajat să înnăbuşe revolta şi să restabilească autoritatea
papală. În tabăra de la Paterborn, papa l-a asigurat pe Carol că populaţia Romei îl va aclama
ca împărat, cum se întâmplase anterior cu împăraţii Augustus sau Constantin. Pentru a
celebra această întâlnire, un poet rămas anonim a fost solicitat să scrie un poem în hexametri
latini, numit ulterior de copişti Karolus Magnus et Leo papa. Fără a fi o capodoperă a
562
Patrick J. Geary, op. cit., p. 104.
563
564
Ibidem, p. 7.
565
Ibidem, p. 10.
566
Ibidem, p. 11.
567
Alessandro Barbero, Carol cel Mare: un părinte al Europei, Bucureşti, Editura BIC ALL, 2005, p. 5.
118
literaturii, are o importanţă istorică remarcabilă prin sublinierile sale. În poem se arată că
singurul în măsură să-l apere pe papă este suveranul germanic şi de aceea el trebuie să
devină o călăuză a creştinilor din Occident, mai presus de simpla sa titulatură de rege.
Regele franc era socotit succesorul împăraţilor romani şi denumit „rex pater Europae”,
părintele Europei568.
Iată ce afirmă şi Eginhard (cca 770 – 840), autorul biografiei împăratului, pe alocuri în
mod evident părtinitoare, despre încoronarea lui Carol de către papă: „A cultivat religia
creştină, în care fusese educat de mic, cu veneraţie şi maximă pietate; de aceea a construit la
Aix o preafrumoasă basilică împodobită cu aur şi argint, cu candelabre, cu uşi şi balustrade
din bronz masiv. [...] Mai mult decât alte locuri sacre şi vrednice de închinare, cinstea el
biserica Sfântului Petru de la Roma. A strâns mari sume de bani în aur şi argint, precum şi
pietre preţioase, pentru a le oferi în dar acestui locaş; [...] Ultima sa călătorie la Roma nu a
fost determinată doar de astfel de cauze, căci Romanii, săvârşind o mulţime de nelegiuiri la
adresa pontifului Leon, căruia i-au scos ochii şi i-au tăiat limba, l-au adus pe acesta în
situaţia de a implora ajutorul regelui569. Venind deci el la Roma pentru a restabili pacea
foarte tulburată a bisericii, şi-a petrecut acolo toată iarna. Vreme în care a primit şi titlul de
împărat şi august. Lucru căruia i-a fost, la început, atât de potrivnic, încât spunea că n-ar fi
intrat în biserică în acea zi, deşi era zi de mare sărbătoare, dacă ar fi putut cunoaşte dinainte
intenţiile pontifului570. Invidia pe care le-a trezit-o împăraţilor romani571, indignaţi de
primirea acestui titlu, a îndurat-o cu multă răbdare şi le-a învins împotrivirea prin mărinimia
sa, prin care se ridica mult deasupra lor, trimiţându-le frecvente solii şi numindu-i, în
epistolele sale fraţi”572.
În anul 800, Carol cel Mare era încoronat la Roma de către însuşi papa, imperiul său
reunind într-o singură structură politică Europa Occidentală de la Marea Nordului la Marea
Mediterană şi de la Oceanul Atlantic la Elba. Carol acceptase încoronarea sa ca pe un fapt
împlinit, fiind mai ales dorinţa papei de a reface Imperiul Roman. Devenit împărat, avea să
fie numit cu apelativele „venerabil cap al Europei” şi „părinte al Europei”. Dar după moartea
sa, termenul de „Creştinătate” a înlocuit conceptul de „Europa”. Cuvântul va reapare abia în
secolul al XV-lea573.
Carol cel Mare a dus o politică de cuceriri, însoţită de „campanii de creştinare”574. Şi-a
asumat misiunea de a creştina teritoriile pe care le stăpânea. A adoptat o atitudine
intransigentă faţă de saxonii care nu se arătau dispuşi să renunţe la practicile religioase
păgâne şi a introdus pedeapsa cu moartea pentru toţi cei care „nu ţineau postul mare, omorau
episcopi sau preoţi, incinerau morţii, refuzau botezul”. Deşi saxonii s-au opus prin luptă,
timp de treizeci de ani, atât lui Carol cât şi creştinării, acţiunea suveranului de a aduce în
locurile cucerite călugări şi preoţi pentru constituirea unor comunităţi durabile, a condus, pe
termen lung, la creştinarea spaţiului actualei Germanii575. Pe de altă parte însă, a avut un rol
important în separarea Europei occidentale latine de Europa orientală greacă. Opunându-se
568
Ibidem, pp. 6-7.
569
Soldaţii strânşi în tabăra de la Paterborn, aveau să constate ca papa Leon al III-lea avea ochii şi limba
intacte, în ciuda zvonurilor care circulau pe seama supliciilor la care fusese supus.
570
Este adevărat că noul împărat nu era interesat de acest titlu, dar, pe de altă parte, după cum am afirmat mai
sus, nu se poate spune că nu era informat asupra intenţiilor papei.
571
Împăraţii bizantini de la Constantinopol, care se considerau singurii îndreptăţiţi să poarte titlul imperial, s-
au împăcat greu cu noua titulatură a lui Carol.
572
Eginhard, Vita Karoli Magni. Viaţa lui Carol cel Mare, ediţie îngrijită, traducere, studiu introductiv şi note
de Anca Crivăţ, Bucureşti, Editura Vremea, 2001, pp. 125-131.
573
574
Jacques Le Goff, Evul Mediu şi naşterea Europei, Iaşi, Editura Polirom, 2005, p. 44.
575
V. Roger Collins, Charlemagne, University of Toronto Press, Toronto, Buffalo, 1998; Josef Fleckenstein,
Istoria Germaniei. Bazele şi începutul istoriei Germaniei, vol. I, Bucureşti, Editura Teora, 2000, pp. 106-107.
119
iconoclasmului grecesc (eliminării imaginilor în arta religioasă), a favorizat totuşi
dezvoltarea artei europene şi a umanismului manifestat în domeniul artistic576.
Imperiul creat de el a cuprins actualele state Franţa (cu excepţia Bretaniei), Belgia,
Olanda, Luxemburg şi Elveţia, centrul şi nordul Italiei, sud-vestul Austriei din prezent, o
bună parte a Germaniei actuale (înspre nord-est, în confruntarea cu saxonii, graniţa
Imperiului trecut la răsărit de Elba, iar în Germania centrală, Carol a cucerit Bavaria). În
vederea apărării, au fost create mărci de graniţă: marca Spaniei (cuprinzând viitoarea
Catalonie cu Barcelona şi Septimania în Languedoc), marca panonică, marca daneză, marca
de Răsărit577. Imperiul său efemer578 nu a fost o prefigurare a viitoarei Europe, ci mai
degrabă o întoarcere în trecut, conform aprecierii istoricului francez Jacques Le Goff579.
Europa lui Carol cel Mare cuprindea numai Europa Occidentală. Deşi s-a dorit o restaurare a
Imperiului Roman, statul carolingian a fost o construcţie politică diferită. Departe de a avea
dimensiunile Imperiului Roman, edificiul politic al lui Carol cel Mare nu cuprindea Insulele
Britanice, Peninsula Iberică (aflată sub dominaţie arabă), sudul Italiei, Sicilia, şi teritoriile
locuite de popoarele păgâne din partea de nord şi de răsărit a continentului580. În regiunea
germană a depăşit teritoriul cucerit de romani. Mai mult, „era un stat centrat pe spaţiul franc
şi orientat din punct de vedere economic spre nord, şi nu spre Mediterana, în acel moment
controlată de arabi”. În ciuda aspiraţiei către modelul roman, „imperiul a rămas unul franc,
în care se menţinea concepţia patrimonială despre stat, văzut nu ca un domeniu public (res
publica) ci drept o proprietate personală a suveranului, care îl lasă moştenire şi, mai ales, îl
poate împărţi”581. Ca urmare a acestui fapt, urmaşii lui Ludovic cel Pios (814 – 840), au
împărţit imperiul prin Tratatul de la Verdun (843): Carol cel Pleşuv a preluat Francia
Occidentală (cea mai mare parte a Franţei din prezent), Ludovic Germanicul Francia
Răsăriteană (în linii mari Germania de astăzi), iar lui Lothar i-a revenit Italia, împreună cu o
regiune aflată între posesiunile fraţilor săi, situată între Frizia şi Provenţa (care ulterior va
primi numele de Lotharingia). Acest acord consfinţea împărţirea definitivă a imperiului lui
Carol cel Mare şi constituia momentul de debut al individualizării Franţei, Germaniei şi
Italiei. Ideea imperială va fi readusă în actualitate de Otto I (936 – 973), întemeietorul unei
alte dinastii germane, dinastia ottonienilor582. În cadrul imperiului instituit de Otto I
ideologia universalistă va fi treptat abandonată, noua structură politică evoluând către
fizionomia unui stat german.
576
577
Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea, Istorie medie universală. Europa medievală (secolele V – XV), vol. I,
Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2003, p. 54.
578
Un „start ratat” după cum l-a numit specialistul în Ev Mediu Roberto S. Lopez.
579
Jacques Le Goff, Evul Mediu şi naşterea Europei, ed. cit., p. 46.
580
Idem, Europa..., ed. cit., p. 35.
581
Idem, Evul Mediu şi naşterea Europei, ed. cit., p. 55.
582
Ibidem, p. 56.
120
V.4. Cultura medievală şi doctrina Bisericii. Renaşterea carolingiană
Odată cu evoluţiile din plan politic, cultura Antichităţii clasice greco-romane a cunoscut
un fenomen de transformare, creştinismul având o influenţă notabilă în cadrul acestui
proces. Scrierile polemice dar şi apologetice ale intelectualilor creştini din secolele II-III,
aveau scopul de a-i convinge pe împăraţi şi pe reprezentanţii păturilor culte păgâne de
valoarea învăţăturilor creştine. Religia creştină era prezentată ca fiind superioară celei
păgâne, fără a intra în contradicţie cu organizarea social-politică romană. Adresându-se în
primul rând elitelor, autorii acestor lucrări manifestau predilecţia pentru raportarea la forma
clasică, în ciuda fondului creştin583.
583
Îi avem în vedere, în primul rând, pe Tertulian (160-222), prin lucrarea sa Apologeticum şi Lactantius (250-
cca 320), cu opera De mortibus persecutorum (Despre moartea persecutorilor).
121
Din secolul IV însă, odată cu proclamarea creştinismului ca religie oficială în Imperiu, s-
a constatat apariţia unor lucrări variate, care se adresau unui spectru larg de public. Aurelius
Augustinus (354-430) cunoscut în catolicism sub numele de Sfântul Augustin, iar în lumea
ortodoxă de Fericitul Augustin a folosit eleganţa clasică în lucrările teologice, în timp ce
Sfântul Ieronim (cca 340-420), traducând Biblia în limba latină (Vulgata), a optat pentru o
latină simplă, cu o accesibilitate largă584. Sfântul Augustin s-a remarcat printr-o vastă operă,
fundamentală pentru cultura medievală. Dintre lucrările sale se remarcă Cetatea lui
Dumnezeu, o analiză a sensului istoriei umane, prin care plasează pe un palier superior
statului roman (Cetatea Oamenilor) comunitatea credincioşilor (Cetatea lui Dumnezeu)585.
Această operă a marcat profund evoluţia culturii şi civilizaţiei europene. Cu puţin timp
înainte de a fi redactată (413 – 426), Roma a fost cucerită de către Alaric (410), fapt care l-a
întristat pe Sfântul Augustin, întărându-i opinia caracterului efemer al cetăţii oamenilor.
După opt secole, Roma era cucerită. Apărea o întrebare legitimă: de ce Dumnezeu a permis
acest lucru? Nu ar fi trebuit El să protejeze capitala unui imperiu creştin? Sfântul Augustin a
oferit explicaţia: Cetatea Omului sau Roma, creaţie a umanităţii corupte, nu poate fi
instrumentul puterii divine. Cetatea Omului este trecătoare, dar mai există Cetatea lui
Dumnezeu, eternă şi universală, care îi oferă omului speranţă şi salvare. Indiferent de
dificultăţile întâmpinate în viaţa pământeană, creştinii vor accede în Cetatea lui Dumnezeu,
acesta fiind ţelul lor cel mai înalt. El îşi propune să sublinieze „autoritatea spirituală a
Bisericii” şi autonomia acesteia faţă de puterea temporală. Cele două cetăţi care „coexistă”
în societatea umană, prezintă caracteristici total diferite. Cetatea lui Dumnezeu se
caracterizează prin perfecţiune, se supune legilor eterne şi oferă mântuirea eternă. Cetatea
terestră este condusă de oameni, ignoră viaţa spirituală şi nu are o existenţă veşnică. În ciuda
antagonismului care le desparte, Sfântul Augustin îndeamnă la colaborarea între cele două
cetăţi, insistând totuşi asupra faptului că „separarea lor este infinită”. Pe de altă parte, în
spiritul Evangheliei, el recomandă supunerea creştinului faţă de puterea trecătoare,
indispensabilă pentru a administra relaţiile dintre oameni, aceştia fiind stăpâniţi de „ură şi
patimă” după consumarea păcatului originar. Sfântul Augustin nu a susţinut necesitatea ca
politicul să se supună Bisericii (Imperiul Roman de Apus exista încă), dar a afirmat
superioritatea „justiţiei creştine” în raport cu „justiţia naturală”. El considera că se va putea
vorbi despre o „justiţie adevărată” numai după ce romanii şi barbarii vor trece la creştinism
iar societatea se va conduce după principii creştine586.
Într-un mediu în care scrierile literare păgâne aveau, în continuare, o răspândire largă,
literatura teologică s-a afirmat tot mai mult, începând din secolul al IV-lea, datorită creaţiilor
unor cărturari remarcabili, deveniţi ulterior Părinţi ai Bisericii creştine. Sfântul Ieronim (cca
340 – 420), s-a impus mai ales datorită traducerilor: a tradus Biblia şi Cronica lui Eusebius
din Cesareea, care va deveni un model de istorie universală marcant pentru întreg Evul
Mediu. Scriind Viaţa lui Paulus, a deschis drum unui nou gen literar în limba latină, şi
anume Vieţile sfinţilor.
Raportându-se la teza Sfântului Augustin referitoare la cele două cetăţi, şi oferindu-i o
interpretare în favoarea autorităţii Bisericii, papa Gelasius I (492 – 496) afirma într-o
scrisoare trimisă împăratului bizantin Anastasius (Famuli vestrae pietatis, 494) că dintre cele
două „principii” care conduc lumea, respectiv puterea pontifilor şi puterea regală, cea mai
importantă este prima, întrucât „sarcina episcopilor este cu atât mai importantă cu cât vor
trebui să răspundă, la judecata lui Dumnezeu pentru înşişi regii”. Gelasius formula în acest
fel superioritatea autorităţii papale (auctoritas) în raport cu puterea monarhilor temporali
(potestas)587.
584
585
Ibidem, p. 143.
586
587
Ibidem, p. 104.
122
Grigore cel Mare (540-604), el însuşi călugăr apoi papă după ce fusese patrician, va avea
cea mai mare influenţă în epocă, scrierile sale punându-şi amprenta şi asupra viitorului
culturii. Exprimarea sa este simplă şi directă, preferând să ignore retorica profană, în care
vedea doar „vorbărie deşartă”. Fiind un om cultivat, considera totuşi, împotriva opiniei
generale din vremea sa, că pe primul plan se află fondul şi mai apoi forma, opera sa
întrerupând o veche tradiţie a retoricii Antichităţii. Grigore cel Mare aprecia că retorica
devenise lipsită de substanţă, iar Biserica avea datoria să-şi reconsidere poziţia faţă de masa
largă a populaţiei, mai puţin educată decât vârfurile sale intelectuale. De altfel, Biserica a
ştiut să se adapteze, transformând literatura într-un „instrument de cultură pentru popor”588
şi un mecanism de convertire. Pentru îndeplinirea misiunii sale de creştinare, ea a adoptat
latina vulgară, accesibilă poporului, lipsită de retorică şi presărată cu mici greşeli, dar
vorbită pe scară largă. Vieţile sfinţilor sunt scrise într-un limbaj simplu, adresat marii mase a
populaţiei, pentru a converti pe cât mai mulţi. Oamenii Bisericii au abandonat tradiţia
clasică, scriind pentru laici. O situaţie aparte s-a înregistrat în Anglia, unde nu s-au făcut
eforturi pentru răspândirea pe scară largă a limbii latine, aceasta rămânând rezervată păturii
culte a clericilor. Lucrările lui Grigore cel Mare, deosebit de apreciate, s-au bucurat de o
mare răspândire, Dialogurile sale, cuprinzând povestiri despre sfinţi şi miracole, fiind
cunoscute în tot Occidentul şi traduse în limba greacă589. El şi-a exprimat opoziţia faţă de
studierea autorilor păgâni, dacă aceasta „se face în pofida studierii scripturilor”590. Totuşi,
rămâne meritul mediului monastic occidental de a fi salvat o parte a operelor gândirii
antichităţii greco-romane în pericol de a fi iremediabil pierdute591.
Devenit papă (între 590 – 604), Grigore cel Mare a reluat teza augustină a celor două
cetăţi, fără însă a prelua şi relaţia conflictuală dintre acestea. În timpul său dispăruse
presiunea politică asupra Bisericii: Imperiul Roman de Apus nu mai exista iar împăratul
bizantin se afla departe. Bazându-se pe autoritatea necontestată a Bisericii, Grigore pretindea
că structurile politice se află „sub jurisdicţia Bisericii”, lansând concepţia „societăţii
creştine” prin care afirma primatul Bisericii în raport cu autoritatea temporală. Papa nu a
ezitat să condamne măsurile luate de împăratul bizantin pentru a limita puterea Bisericii
răsăritene. Erau astfel lansate elementele principale ale „augustinismului politic”,
„interpretarea pontificală a doctrinei Sfântului Augustin, care consideră Biserica o instituţie
supremă, depozitară a unei suveranităţi universale eminamente superioară puterii temporale
a regilor”592. Dacă iniţial doctrina separării domeniilor spiritual şi temporal a avut drept scop
protejarea Bisericii de abuzurile factorului politic, din secolul al VI-lea aceasta a servit
pretenţiilor Bisericii occidentale de a domina autoritatea politică. Conflictul dintre papi şi
monarhi era inevitabil şi s-a întins pe mai multe sute de ani593.
Grigore din Tours (538 – 594), aristocrat galo-roman, s-a făcut remarcat prin cronica
universală Zece cărţi de istorie, numită şi Istoria francilor, prin intermediul căreia expune
evenimente care au avut loc pe teritoriul Galliei. Isidor din Sevilla (570 – 736), a redactat
opere istorice: Istoria galilor şi suevilor, Cronica majoră, dar şi tratate de matematică. Cea
mai importantă operă a sa, Etimologii, reprezintă o veritabilă enciclopedie a cunoştinţelor
considerate a fi utile creştinilor, demers prin care Evul Mediu primea elementele de bază ale
culturii antice. Prin lucrarea sa Istoria eclesiastică a neamului galilor, călugărul anglo-saxon
Beda Venerabilul (cca 672 – 735), a impus un nou mod de a data evenimentele: de la
588
Henri Pirenne, op. cit, p. 117.
589
Pentru mai multe detalii, vezi Ecaterina Lung Istoricii şi politica la începuturile Evului Mediu european,
Editura Universităţii Bucureşti, 2001, p. 29.
590
591
Stewart Brand, The Clock of the Long Now: Time and Responsability, New York, Basic Books, 1999, p.
101.
592
593
Ibidem, p. 105.
123
naşterea lui Hristos (sistemul erei creştine) şi nu în funcţie de domnia împăraţilor sau a
regilor594.
Din veacul al V-lea, civilizaţia occidentală era marcată de „dispariţia unităţii romane,
fragmentarea administraţiei, regionalizarea dreptului, decăderea oraşelor, diminuarea
procentului celor alfabetizaţi, clericalizarea culturii”595. La începutul Evului Mediu, ştiutorii
de carte reprezentau numai câteva procente din totalul populaţie şi proveneau aproape
exclusiv din categoria clericilor. Cunoscând scrisul, cititul şi limba latină, aceştia exercitau
monopolul asupra culturii scrise, care va avea un caracter savant şi clerical până în secolul al
XII-lea596. Cultura populară reprezenta apanajul majorităţii populaţiei, inclusiv al
aristocraţiei, care nu ştia să scrie sau să citească şi nu cunoaştea limbile de cultură, şi îşi avea
originea în tradiţiile orale, folclorice. Un exemplu în acest sens îl reprezintă legendele celtice
sau germanice, care puteau fi transpuse în scris, sub forma epopeelor sau romanelor
cavalereşti, dar îşi păstrau caracterul popular597.
Şcoala a cunoscut transformări fundamentale, transferând funcţia principală de educaţie
către cler şi deplasându-se din centrele urbane către episcopii şi mănăstiri. Tipul de şcoală
greco-roman era specific mediului urban, unde se dezvoltase un învăţământ public şi un
învăţământ particular rezervat pedagogilor personali. Decăderea oraşelor a atras după sine
dispariţia şcolilor, fenomen întâlnit frecvent din secolul al VI-lea. Continuând o tradiţie deja
seculară, principalele domenii de interes ale educaţiei, care vor rămâne aceleaşi pe toată
perioada Evului Mediu, au fost stabilite de Martianus Capella în secolul V, în lucrarea De
nuptiis Mercurii et Philologie (Despre nunta lui Mercur şi a Filologiei). Ele au fost numite
arte liberale (domeniile specifice unui om liber). Sistemul educaţional, inclusiv cel
universitar de mai târziu, cuprindea gramatica (studiul principalelor reguli ale latinei),
retorica (arta exprimării elevate) şi dialectica (arta discuţiei în contradictoriu pentru aflarea
adevărului), discipline reunite sub numele de trivium. Acestor prime trei domenii li se
adăuga aşa-numitul quadrivium: aritmetica, geometria, astrologia şi muzica. Trivium şi
quadrivium asigurau temelia cunoştinţelor, după care se putea trece la studierea filosofiei şi
teologiei598.
Istoricii vorbesc despre o Renaştere carolingiană. Această primă Renaştere europeană a
realizat fuziunea dintre creştinism şi cultura antică redescoperită. Carol cel Mare i-a adus la
curtea sa, numindu-i consilieri, pe cei mai mari intelectuali ai vremii, fie ei franci, italieni,
germanici, spanioli, anglo-saxoni sau irlandezi. Suveranul franc nu a fost el însuşi un
învăţat, însă i-a plăcut să se înconjoare de oameni instruiţi, uimindu-şi contemporanii prin
marele său interes manifestat pentru domeniile cunoaşterii. Pe lângă limba maternă, vorbea
latina şi ştia să citească, fapt care însemna că suveranul franc citea în latină. Având relaţii
diplomatice strânse cu Bizanţul, s-a străduit să înveţe lima greacă, însă fără mari rezultate,
ezitând să o vorbească599. Fiind interesat de studiu, s-a înconjurat de cei mai mari cărturari ai
vremii. Cu toate acestea, nu ştia să scrie. Eginhard, biograful său, ne vorbeşte despre
eforturile zadarnice ale regelui, care păstra sub pernă o tăbliţă de ceară sau foi de pergament
pentru a exersa arta scrisului atunci când nu putea să doarmă600. Dincolo de preocuparea
pentru perfecţionarea intelectuală personală, Carol a înţeles că imperiul său avea nevoie de
un aparat administrativ consolidat, întărit de acceptarea unei ideologii comune, ideologia
creştină. O administraţie eficientă nu putea fi dezvoltată fără utilizarea actului scris, fapt care
a dus la dezvoltarea şcolilor. Acest imperiu avea nevoie de o limbă de comunicare, iar Carol
a sprijinit reîntronarea normelor clasice ale latinei (care începuse să evolueze către limbile
594
595
Ibidem.
596
Ibidem, p. 92.
597
Ibidem, p. 93.
598
Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea, Structuri etno-politice..., ed. cit., p. 140-141.
599
Alessandro Barbero, op. cit., p. 203.
600
Ibidem, p. 204.
124
romanice, iar în mediul clerical se utiliza o latină simplificată), aducându-i în Gallia pe cei
mai de seamă cărturari ai perioadei: călugărul anglo-saxon Alcuin din York, vizigotul
Theodulf din Hispania, iar din Italia pe Petru din Pisa şi Paul Diaconul601. Ca urmare, s-a
revenit la normele clasice ale limbii latine, fiind îndepărtate adăugirile ulterioare, rezultând o
limbă savantă, a actelor oficiale şi a predicilor din biserici, înţeleasă de toţi intelectualii, dar
exclusiv de aceştia. Şcolile au fost create mai ales pe lângă biserici şi mănăstiri, adresându-
se, cu precădere, viitorilor clerici, fapt care atestă dispariţia concepţiei învăţământului laic.
La curte a luat fiinţă o Şcoală palatină, care se adresa copiilor de la curtea imperială şi
Academia Palatină, în realitate un simplu cenaclu destinat discuţiilor sau lecturii. În timpul
domniei sale a avut loc o reformă a scrierii, dezvoltându-se o scriere clară, intitulată
minusculă carolingiană, mai uşor de citit decât cursiva merovingiană. Unii istorici consideră
că aceasta ar fi prima scriere europeană. Printre operele de artă remarcabile ale perioadei se
remarcă evangheliarele şi cărţile de psalmi602. În context, ia o amploare deosebită acţiunea
de copiere a manuscriselor vechi (având ca imbold şi dorinţa lui Carol de a uniformiza
ritualul bisericesc, prin utilizarea aceloraşi cărţi sfinte). Din fericire, procesul de transcriere
nu s-a limitat la copierea cărţilor religioase, ci şi al celor laice. Multe opere păgâne ale
moştenirii clasice greco-romane care au ajuns până la noi au supravieţuit datorită acestui
efort recuperatoriu. Prin urmare, importanţa renaşterii carolingiene constă, în primul rând,
„în imensul efort de sistematizare şi de salvare a moştenirii antice”603. Perioada carolingiană
se individualizează prin frumuseţea manuscriselor, împodobite cu minunate miniaturi, care
redau mai ales scene biblice, dar şi imagini ale suveranilor franci sau ale unor mari nobili.
Din păcate, datorită reluării valului migrator şi numeroaselor conflictelor interne, la câteva
decenii după moartea lui Carol cel Mare, efervescenţa culturală scade în intensitate. Dar
şcolile bisericeşti şi-au continuat existenţa, iar în mănăstiri dotate cu scriptorii erau copiate
în continuare manuscrise, deşi într-un ritm mult mai scăzut, factori care au permis
supravieţuirea culturii.
V.5. Biserica şi Statul în secolele X – XV
Europa Evului Mediu a fost o Europă creştină. Dar Europa creştină şi-a păstrat caracterul
eterogen. Unificată de religia creştină s-a văzut divizată tocmai de creştinism. Momentului
împărţirii Imperiului Roman din 395 i-a urmat schisma dintre Ortodoxie şi Catolicism
survenită în 1054, când Roma şi Constantinopolul şi-au aruncat reciproc anatema
excomunicării. Fractura religioasă Est – Vest, delimita ariile de influenţă ale celor două
confesiuni, Constantinopolul creştinându-i pe ruşi, sârbi, bulgari, români, în timp ce Roma i-
a convertit pe polonezi, cehi, slovaci şi unguri604.
601
602
Jacques Le Goff, Rădăcinile medievale..., ed. cit., p. 52.
603
604
125
În vestul continentului, fragmentarea survenită după moartea lui Carol cel Mare (cea de
la Verdun din 843), a fost urmată, în secolele al XI-lea şi al XII-lea, de disputele purtate pe
seama refacerii unităţii dintre papalitate şi Imperiu. Din a doua jumătate a secolului al IX-
lea, creştinismul devine religia dominantă a întregului spaţiu occidental. Biserica poate
pretinde, pe bună dreptate, că reprezintă o instituţie universală, datorită prezenţei sale la
nivelul întregii societăţi. Ca urmare, regii, susţinuţi de feţele bisericeşti locale, vor dori să-şi
legitimeze puterea temporală „prin referire la Dumnezeu”605. În veacurile V – VI,
„augustinismul politic” promova concepţia că puterea temporală trebuie să se subordoneze
Bisericii. Teologii sugerau faptul că Cetatea lui Dumnezeu ar trebui construită pe pământ,
lăsând să se înţeleagă că această sarcină aparţine puterii politice, chemată să ducă la
îndeplinire, în plan temporal, voinţa lui Dumnezeu. Deşi se păstrează teza celor două cetăţi
distincte, între Biserică şi autoritatea politică există o reaţie foarte strânsă. Începând din
secolul al VIII-lea, se impune concepţia că regii sunt investiţi cu misiunea de a duce la
îndeplinire voinţa lui Dumnezeu. Îşi asumă sarcina de protectori ai episcopatelor şi chiar
numesc autorităţile bisericeşti locale. Concepţia sacralităţii regalităţii s-a impus, cu timpul,
în întreaga Europă de Vest. S-a răspândit ideea că regii sunt „reprezentanţii lui Dumnezeu pe
pământ”. Biserica pare să nu înţeleagă că susţinând sacralizarea suveranului temporal,
contribuie la erodarea propriei autorităţi. Puterea, influenţa şi prestigiul său au crescut după
dispariţia utorităţii imperiale în Occident, în secolul V. Monarhii nu-i mai inspiră teamă şi
reuşeşte să confere un caracter creştin ritualurilor de încoronare a regilor. Titlul de împărat
poate fi conferit doar de Biserică. Papa le va acorda acest titlu lui Carol cel Mare în anul 800
şi regelui german Otto I în 962606. Prin practica mirungerii (a stropirii cu ulei, ritual care
conferea regalităţii un caracter sacru), regele devenea „unsul lui Dumnezeu” şi încarna
voinţa divinităţii607. În credinţa populară s-a dezvoltat concepţia „regilor taumaturgi”, care
deţineau atributul de vindecători. Otto I, împărat al „Sfântului Imperiu”, va prelua modelul
împăraţilor romani, care deţineau puterea temporală şi spirituală, reîntronând concepţia
„cristocentrică” a autorităţii imperiale. Dispare, din nou, distincţia dintre sacru şi profan, iar
prestigiul papalităţii are de suferit. Prin aşa-numita „reformă gregoriană”, intitulată astfel
după numele iniţiatorului său, papa Grigore al VII-lea (1073 - 1085), autoritatea papei a fost
restabilită, urmărindu-se chiar o inversare a ierarhiei puterilor în favoarea autorităţii
pontificale: ideea „teocraţiei pontificale”608.
Spre deosebire de Bizanţ, unde Biserica era, conform canoanelor, subordonată statului, în
Occident se observă o separare, din ce în ce mai pronunţată a celor două autorităţi: spirituală
şi temporală. Disjuncţia a fost dorită de Biserică, dar cele două domenii se vor întrepătrunde
deseori. Papa, până în secolul al IX-lea „cezaropapist”, şi-a văzut autoritatea subminată de
suveranii teritoriali, care îşi doreau, la rândul lor, instituirea unei autorităţi depline, după
model bizantin. Conflictul s-a acutizat în 962, atunci când Otto cel Mare a pus bazele
Sfântului Imperiu Roman de Neam German, desfiinţat formal în 1805. Niciuna dintre părţi
nu va cunoaşte un triumf total, rezultând „o împărţire a autorităţii care, în Occident, va
separa religiosul de politic”609. „Gâlceava Investiturilor” a avut ca finalitate Concordatul de
la Worms, care a statuat principiul separării puterii spirituale de cea temporală (1122).
Ascuţirea antagonismelor este reflectată de atitudinea lipsită de respect a lui Filip cel
Frumos faţă de papă, pe care îl deportează şi faţă de eliminarea puternicului ordin creştin al
templierilor (1321). O expresie a acestor diviziuni din lumea occidentală o constituie şi
schisma occidentală din 1378 – 1418, când istoria a înregistrat existenţa mai multor papi610.
605
606
Ibidem, p. 111.
607
Ibidem, p. 112.
608
Ibidem, p. 114.
609
Guy Hermet, op. cit., ed. cit., p. 41.
610
126
În Europa Evului Mediu, creştinismul a impus un monopol la nivelul „credinţei şi
gândirii”. Din momentul în care Granada a fost cucerită (1492), musulmanii şi evreii
neconvertiţi la creştinism au fost alungaţi. Numai evreii convertiţi au supravieţuit în mici
comunităţi permanent ameninţate. Europa creştină nu a putut să-şi depăşească frontierele.
Epopea cruciadelor (1095 – 1270) nu a dus la reîntronarea creştinismului în locurile de
origine. În această etapă, creştinătatea şi nu Europa a încercat „o colonizare exterioară”.
Creştinătatea a suferit apoi un alt eşec, nefiind capabilă să se opună cuceririi de către turci a
Bizanţului şi Balcanilor. Din secolul al XV-lea, Europa va renunţa treptat să se identifice cu
religia sa, dezvoltându-şi gândirea laică. Prin urmare, „numai Europa medievală poate fi
identificată cu Creştinătatea”611.
Dacă în timpul dinastiei merovingiene, daniile în pământ oferite în schimbul serviciilor
erau, în general, necondiţionate, fapt care nu crea interdependenţă între donator şi beneficiar,
în epoca francă, începând cu secolul IX, au debutat relaţiile feudo-vasalice. Acestea
presupuneau crearea unui raport de condiţionare reciprocă între un om liber (vasalul) care îşi
oferea serviciile unei persoane bogate şi influente, cunoscute sub numele de senior. Acesta
ceda vasalului său o bucată de pământ, numit în documentele vremii fief sau feud, acordarea
sa fiind condiţionată însă de prestarea unor obligaţii militare şi de altă natură (sfat şi ajutor
bănesc). La rândul său, seniorul avea obligaţia de a-i oferi vasalului, în caz de nevoie, sprijin
financiar şi militar. Contractul vasalic reprezenta ceremonia publică prin care vasalul se
angaja să-i fie credincios seniorului, în schimbul feudului primit612. Principala consecinţă a
relaţiilor feudo-vasalice a constituit-o fărâmiţarea feudală, determinând „o ruptură între
monarh şi masa supuşilor săi, care îşi vor asculta propriii seniori în detrimentul regelui,
suveran pentru toţi, dar suzeran (senior) doar pentru vasalii săi direcţi. Aceasta a condus la
fenomene de fragmentare a autorităţii politice în regat, crearea principatelor teritoriale care
marchează o parte importantă a istoriei medievale europene”613.
În Europa anului 1000, importanţa castelului feudal era precumpănitoare. Identificăm
apoi trei structuri principale: domeniul senioral, satul şi parohia. Domeniul seniorial
cuprindea pământul aparţinând de castel, cu loturile şi ţăranii aflaţi sub stăpânirea seniorului,
care îi ofereau acestuia venituri provenind atât din punerea în valoare a terenurilor cât şi din
taxe şi impozite. Castelul avea o destinaţie utilitară, de afirmare a rolului conducător şi
dominator al nobilului şi totodată rol militar de apărare614. Dezagregarea imperiului creat de
Carol cel Mare a dus la apariţia unor centre de putere locale pe domeniile marilor proprietari
funciari615. Astfel s-a dezvoltat structura autonomă a senioriei, care se va menţine din
secolul al X-lea până în secolul al XIII-lea, perioadă după care regalitatea a redevenit
puternică. Domeniul seniorial cuprindea mai multe sate şi se întindea, de regulă, pe câteva
sute sau mii de hectare. Seniorul deţinea autoritatea deplină asupra acestui teritoriu şi a
locuitorilor săi, substituindu-se autorităţii regale. Simbol al puterii nobiliare, castelul ocupa
o poziţie strategică în domeniu, în general pe o înălţime, fiind construit iniţial din lemn,
(înconjurat de şanţuri şi palisade)616. Treptat, castelele vor fi ridicate din piatră, fiind dotate
cu întărituri puternice, (ziduri crenelate şi şanţuri cu apă), care puteau oferi la nevoie
protecţie şi locuitorilor din apropiere617. Seniorul le impunea ţăranilor de pe domeniul său
611
Ibidem, p. 43.
612
Ecaterina Lung, Istorie universală…, ed. cit., pp. 14-16.
613
Ibidem, p. 17.
614
Marie-Claire Amouretti, Georges Comet, Hommes et techniques de lÀntiquité à la Renaissance, Paris,
Armand Colin, 1993, p. 139.
615
Michel Rouche, Les racines de lÈurope. Les société du Haut Moyen Âge 568-888, Paris, Fayard, 2003, p.
217 sqv.
616
V. Pierre, Riché, Guillemain, Bernard, Favier, Jean, Morineau, Michel, Pillorget, Suzanne, Istoria
universală, vol. II, De la Evul Mediu la Secolul Luminilor, Bucureşti, Larousse, 2006, p. 121. V., de asemenea,
Philippe Ariès, Georges Duby (coord.), Istoria vieţii private, vol. 3, Bucureşti, Editura Meridiane, 1995, p. 79.
617
Georges Duby, Situation de la noblesse en France au début du XIIIe siècle, în Idem, „La société
chevaleresque”, Paris, Flammarion, 1988 (1978), p. 118.
127
obligaţii în natură şi în bani (cultivarea pământului, întreţinerea zidurilor, plata unei taxe
dacă doreau să se căsătorească în afara domeniului)618. Seniorul a preluat prerogative regale,
percepând o taxă pentru comerţul desfăşurat pe propriul domeniu, având totodată şi calitatea
de judecător, asistat fiind în luarea hotărârilor de vasalii săi619.
Viaţa religioasă rurală se desfăşura în jurul castelului senioral, primele capele sau biserici
fiind ridicate pentru senior şi la iniţiativa acestuia. De altfel, castelul genera un gen
particular de cultură, prin viaţa sa socială şi spirituală specifică620. Castelul îi găzduia pe
senior şi familia sa, pe slujitori, dar şi pe fiii vasalilor sau pe vasalii înşişi, primiţi să devină
cavaleri prin grija seniorului care era atât superiorul cât şi protectorul lor621. Această
aglomeraţie de persoane îi atrăgea şi pe producătorii de divertisment, menestrelii, care
interpretau poeziile trubadurilor şi truverilor sau propriile lor creaţii literare ori muzicale, în
care glorificau faptele seniorului. Astfel, societatea creată în jurul castelului senioral a fost
mediul propice pentru apariţia romanului cavaleresc sau a poeziei lirice622.
Literatura medievală a cunoscut, în secolele al XI-lea şi al XII-lea, apariţia şi apoi
dezvoltarea temei societăţii divizate în trei categorii sau ordine. În secolul al XI-lea,
Adalbéron de Laon descria o societate împărţită în oratores, bellatores şi laboratores,
respectiv clerici, războinici şi lucrători. Jacque Le Goff este de părere că „elaborarea şi
difuzarea temei societăţii tripartite trebuie puse în legătură cu progresele ideologiei
monarhice şi formarea monarhiilor naţionale în lumea creştină post-carolingiană”623. Pe de
altă parte, în conformitate cu doctrina creştină, pentru clerici, - „slujbaşii” lui Dumnezeu -
oamenii secolului al XI-lea formau „un singur popor”, indiferent de diferenţele etnice, starea
socială sau funcţia deţinută. Deşi societatea era divizată, clasa restrânsă a clerului, singura
care se îndeletnicea cu arta scrisului, a transmis imaginea unei societăţi omogene şi unitare,
bazate pe instituţia monarhică şi menţinerea piramidei sociale. Suveranul deţinea atât funcţia
sacerdotală cât şi militară (în perioada anarhiei feudale, aceste atribuţii erau deseori formale,
apoi au devenit efective), având în mâinile sale puterea în lumea temporală şi
responsabilitatea de a-şi conduce poporul, în deplină siguranţă, în lumea de dincolo624.
Ordinea consfinţită de Dumnezeu, care atunci când a făurit lumea a oferit fiecăruia locul său,
trebuia păstrată, iar omului i se interzicea să conteste „starea originară”, conferită de
divinitate625. Secolul al XI-lea părea să nu ofere celor oropsiţi nicio şansă. Într-un univers
social imobil, depăşirea condiţiei umile pentru cei săraci, era, de cele mai multe ori, o pură
întâmplare. Lumea rurală atât de imobilă, le asigura unora, încă de la naştere, un trai liniştit
şi nu le rezerva altora nicio speranţă. Nobilii, care moşteneau averea de multe generaţii şi a
căror prosperitate era asigurată de munca ţăranilor săraci, constituiau pătura socială
favorizată. Totul se întemeia pe ierarhie, în centrul lumii aflându-se Dumnezeu, apoi
împăratul şi regii, a căror autoritate nu putea fi contestată626.
În jurul anului 1000, populaţia Europei, exceptând Rusia, număra aproximativ 30 de
milioane de locuitori, ceea ce însemna o scădere cu 14 milioane faţă de anul 200 d.Hr. China
deţinea 22% din populaţia planetei, cu cei 56 de milioane de locuitori ai săi, în timp ce în
618
Marc Bloch, La société féodale, Paris, Albin Michel, 1994 (1993), p. 349.
619
Jean-Marie Pesez, Castelul, în „Dicţionar tematic al Evului Mediu occidental”, Iaşi, Polirom, 2002, p. 93.
620
Georges Duby, Evul Mediu masculin, Bucureşti, Editura Meridiane, 1992, p. 97.
621
Philippe Ariès, Georges Duby (coord.), op. cit., ed. cit., pp. 82-83.
622
Vezi J. Lafitte-Houssat, Troubadurs et cours dàmour, Paris, PUF, 1966.
623
Jacques Le Goff, Pentru un alt Ev Mediu. Valori umaniste în cultura şi civilizaţia Evului Mediu, vol. I,
Bucureşti, Editura Meridiane, 1986, pp. 135-136.
624
Georges Duby, Arta şi societatea (980-1420), vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1987, p. 76. V. şi ediţia
în limba franceză a aceleiaşi lucrări, Le Temps des cathédrales. Làrt et la société, 980-1420 (Le monastère,
980-1130; La cathédrale, 1130-1280; Le palais, 1280-1420) Paris, Éditions Gallimard, 1981.
625
Ibidem, p. 77.
626
Ibidem.
128
Africa locuia 15% din populaţia Globului, iar în cele două Americi doar 7%627. În cele mai
dezvoltate provincii occidentale, în regatul Franţei de exemplu, au apărut structuri sociale
noi. Poate fi evocat un „modernism” al secolului al XI-lea, caracterizat prin modificarea
„repartizării puterii şi bogăţiei”, ca şi a raportului dintre divinitate şi om, cu repercursiuni
inclusiv în domeniul creaţiei artistice. Arta romanică a fost în strânsă corelaţie cu această
mutaţie importantă628. Transformările nu s-au produs la nivel economic, unde evoluţia era
extrem de lentă, ci în domeniul politic şi s-au întemeiat pe şubrezirea treptată a puterii
regilor. Anterior, suveranii carolingieni asiguraseră unitatea statului, autoritatea lor
întemeindu-se pe ideea de război permanent. În fiecare primăvară, începeau campaniile de
jaf şi distrugeri, conduse de împărat şi suţinute de marii nobili şi anturajul lor629. Aceste
campanii erau supuse ciclicităţii anotimpurilor. Toamna prietenii suveranului reveneau acasă
ieşind propriu-zis de sub autoritatea morală a suveranului lor. Pe propriul domeniu, marii
seniori domneau ca nişte despoţi. Ţăranii de pe pământurile lor cunoşteau faptul că mai
exista o autoritate superioară, dar înţelegeau totodată că aceasta era pentru ei mult prea
îndepărtată. Ordinea, prosperitatea şi pacea erau legate indisolubil de stăpânul local. A sosit
însă şi vremea când regii nu au mai realizat campanii de cuceriri. Nu mai existau prăzi pe
care suveranul să le împartă. Nemailegându-i nimic de puterea centrală, nobilii locali l-au
părăsit pe monarh, fapt care va avea consecinţe importante: statul se destrăma, odată cu
slăbirea autorităţii centrale. La fărâmiţarea statului au contribuit şi invaziile ungurilor,
normanzilor şi sarazinilor. Armata regelui, dificil de strâns şi ineficientă din punct de vedere
militar, nu mai putea să facă faţă pericolelor630. Asigurarea securităţii a devenit apanajul
nobililor locali, autoritatea regală primind o nouă lovitură.
În secolul al XI-lea regatele şi-au continuat existenţa, iar regii erau încă socotiţi trimişii
lui Dumnezeu pe pământ. Dar ei nu mai deţineau reale puteri juridice şi militare, acestea
fiind dispersate în numeroase structuri politice mai mari sau mai mici. Cetăţile, întărite de
cele mai multe ori cu un val de pământ şi înconjurate de un şanţ de apărare (tehnica militară
fiind rudimentară aceste măsuri erau eficiente) şi rareori de ziduri, erau conduse de un
stăpân. Purtând titulatura de senior, sire, acesta era singurul conducător al domeniului său
(termen provenind din latinescul dominus, care semnifica în fapt „cel ce domină în realitate”
şi folosit în cadrul ritualurilor creştine pentru a-l denumi pe Dumnezeu). Asupra sa nu se
exercita nicio formă de dominaţie exterioară. Seniorul a preluat atributele pe care le deţinuse
regele anterior. Asemeni monarhului, se considera exponentul şi urmaşul unei dinastii,
socotindu-se totodată responsabil în faţa lui Dumnezeu pentru asigurarea păcii şi a dreptăţii
pe domeniul său631.
Aşadar, între secolele al XI-lea – al XIII-lea, marea proprietate funciară reprezenta
nucleul societăţii, constituind, din perspectivă economică un domeniu, care avea propria sa
economie. Pe de altă parte, din perspectivă socială, era un feud care se afla la baza unei
ierarhiei sociale asemănătoare unei piramide la baza căreia se afla ţărănimea, urmată la
nivelul intermediar de nobilime, împărţită după rang, iar în vârf se găsea suveranul, regele
sau împăratul. Pe plan politic, marea proprietate era o seniorie, implicând pentru posesorul
său, pe lângă un drept de proprietate şi un drept fiscal, administrativ, juridic şi militar, adică
atribuţii de suveranitatea în raport cu regele, care deţinea, formal, atributul suzeranităţii632.
627
Cf. Johan Goudsblom, Eric Jones, Stephen Mennell, The Course of Human History: Economic Growt,
Social Proces and Civilization, M.E. Sharpe, Armonk, 1996, pp. 22-28.
628
Georges Duby, op. cit., p. 77.
629
Ibidem, p. 78.
630
Ibidem, p. 79.
631
Ibidem, p. 81.
632
Florentina Căzan, Civilizaţia medievală. Structuri feudale, aspecte socio-politice şi culturale, Bucureşti,
1992, p. 69.
129
Statul medieval a cunoscut mai multe etape de evoluţie: monarhia feudală sau seniorială;
monarhia stărilor; monarhia centralizată633. Monarhia seniorială reprezintă expresia slăbirii
puterii centrale a monarhului, fărâmiţării feudale şi chiar anarhiei, caracteristice, de
exemplu, pentru Franţa secolelor IX – XI sau Germania secolelor XIII – XV. Considerat
iniţial o modalitate de a da coerenţă unei guvernări eficiente, sistemul relaţiilor vasalice a
condus, după moartea lui Carol cel Mare la destrămarea Imperiului şi constituirea unor
centre de putere locale. Monarhii au fost nevoiţi să accepte o stăpânire nominală a
teritoriului statului, în timp ce puterea regală era deţinută de feudali locali. În cadrul
monarhiilor senioriale, „regele îşi datorează autoritatea pe care o mai are faptului că teoretic
este suzeranul tuturor marilor seniori ai regatului şi nu poate fi vasalul nimănui”634.
Monarhia seniorială a fost urmată în Europa Occidentală de monarhia stărilor.
Regalitatea traversa o etapă de consolidare, dar nu se arăta capabilă să rezolve toate
problemele legate de guvernarea statului, fapt care a condus la necesitatea colaborării cu
exponenţii categoriilor sociale privilegiate. Consolidarea autorităţii monarhice a avut mai
multe cauze. Reinstaurarea sa a fost susţinută de grupuri sociale care nu-şi puteau asigura
singure protecţia, clericii şi orăşenii. Aceştia aveau tot interesul ca anarhia feudală să fie
eliminată, şi au sprijinit monarhia prin bani, militari sau cărturari. Feudalii au fost afectaţi de
modificările intervenite în tehnica şi organizarea militară, care au dus la scăderea
importanţei cavaleriei nobiliare în detrimentul pedestraşilor înarmaţi cu arcuri, arbalete şi
ulterior cu arme de foc. Resursele regalităţii fiind mai consistente, aceasta a putut să-şi
organizeze armate moderne, formate din militari profesionişti. În vederea colaborării cu
monarhia, clerul, o parte a nobilimii şi orăşenii bogaţi au creat adunări ale reprezentanţilor
stărilor privilegiate, care au primit diferite titulaturi: State Generale în Franţa, Parlament în
Anglia, Cortesuri în Peninsula Iberică. Ca urmare a acestei evoluţii din veacurile XIII –
XIV, statul medieval este numit în unele zone ale continentului european monarhie a
stărilor635.
Fenomenul de desfiinţare a centrelor locale de putere, pe seama unei singure puteri, cea a
monarhului, desfăşurat începând din secolul al XIV-lea, într-o serie de regiuni europene,
este cunoscut sub numele de centralizare statală. În unele ţări precum Franţa, Anglia,
Spania, Portugalia se constată tendinţa de consolidare a puterii regelui în defavoarea puterii
marilor feudali. Un rol major l-a avut introducerea de impozite la scara întregului regat.
Acestea au deţinut la început un caracter extraordinar, dar aveau tendinţa de a se
permanentiza, asigurându-i regelui resurse superioare celorlalţi nobili. Noile contribuţii au
fost introduse cu sprijinul instituţiilor reprezentative ale stărilor privilegiate (State Generale,
Parlament, Cortesuri). Fiind susţinătoare ale procesului de centralizare, aceste instituţii au
urmărit, totdată, să împartă cu regele conducerea statului în situaţiile de criză. Acest demers
a reuşit în Anglia, dar nu s-a bucurat de succes în Franţa şi Peninsula Iberică636.
Centralizarea Franţei a presupus unificarea instituţională şi includerea în domeniul regal a
teritoriilor controlate de nobilime sau eliberarea unor teritorii franceze de sub control englez
(în timpul Războiului de 100 de ani, desfăşurat între 1337 – 1453, dar şi înaintea acestuia).
Cucerirea Angliei de către normanzi în 1066 a înlesnit centralizarea, întrucât Wilhelm
Cuceritorul a distribuit pământul între vasalii săi, ceea ce a făcut ca efortul unificator să
vizeze mai ales centralizarea instituţională. După finalizarea Războiului de 100 de ani şi a
Războiului celor două roze (1455 – 1485), Anglia a avansat pe drumul instituirii monarhiei
absolutiste, prin accederea la tron a lui Henric al VII-lea Tudor (1485 – 1507). În Peninsula
Iberică, unificarea instituţională a fost însoţită de eliberarea teritoriilor de sub control arab.
Recucerirea Peninsulei Iberice (Reconquista) se va finaliza în 1492, prin cucerirea
633
634
Ibidem.
635
Ibidem, p. 21.
636
Ibidem, p. 22.
130
emiratului Granadei de către regatele unite ale Aragonului şi Castiliei637. În acelaşi an,
trimisul tânărului stat spaniol, Cristofor Columb, descoperea America. Aceste state, devenite
marile regate ale Occidentului, au ajuns la centralizarea statală după ce au traversat etapele
monarhiei senioriale şi monarhiei stărilor. Germania şi Italia îşi vor păstra fărâmiţarea
teritorială până în epoca modernă.
V.6. Progrese economice şi culturale (secolele XI – XIV)
În apropierea anului o mie, în timp ce lumea islamică reprezenta un strălucit spaţiu de

civilizaţie, iar Bizanţul, deşi marcat de perioade de declin, demonstra din nou capacitatea sa
extraordinară de regenerare, Occidentul constituia o societate de ţărani şi războinici, abia
capabili să-şi asigure existenţa. Nimic nu părea să prevestească ascensiunea ulterioară a
părţii occidentale a Europei, care avea să devină promotoarea progresului tehnolologic pe
plan mondial. Fără a ignora „acumulările” anterioare, Lucian Boia consideră anul o mie ca
637
Ibidem, p. 23.
131
fiind o „dată-prag”638 în evoluţia Occidentului, evoluţie care se va intensifica în secolele al
XII-lea şi al XIII-lea până în anul 1348, debutul epidemiei de ciumă care a provocat un
declin temporar. Anul o mie a fost şi o dată psihologică, frica sfârşitului lumii fiind înlocuită
cu efervescenţa înnnoirii. Georges Duby a evocat „vremea catedralelor”, semnalând o
îngemănare a spiritualităţii cu tehnologia. Noile construcţii, aparţinând stilului gotic, erau
expresia unui puternic sentiment religios, a evoluţiei tehnologice, dar şi a voinţei de progres
înregistrată în cele mai multe domenii. În primele secole ale Evului Mediu Europa de Vest
reprezenta un amalgam etnic, un amestec de populaţii cu o organizare juridică şi socială
distinctă, pe care le unea un singur element: religia creştină. De altfel, creştinarea francilor a
avut un rol fundamental în crearea imperiului lui Carol cel Mare, care cuprindea populaţii
diverse dar de confesiune creştină. Cu toate că demarajul era încă imperceptibil, pentru unii
istorici anul o mie a reprezentat o cotitură. Ritmul de dezvoltare se va accelera în veacurile
al XII-lea şi al XIII-lea. Prima perioadă de progres accelerat al Occidentului, poate fi situată
în intervalul cuprins între anul o mie şi anul 1348, anul epidemiei de ciumă, care a
dezorganizat societatea639. O imagine sugestivă a sfârşitului de secol X şi a primei jumătăţi a
secolului XI, ne oferă călugărul Raoul Glaber, un atent observator al epocii sale. El a scris
cinci cărţi de Istorii, fiind singurul cronicar care evocă împlinirea a o mie de ani de la
momentul „întrupării” lui Hristos (1003 – 1033). Descriind evenimente care se petrec numai
„pe cuprinsul Galiilor”, a făcut ca, pentru istoricii moderni, dezbaterea asupra anului o mie
să se limiteze, în general, asupra spaţiului francez640. În mod paradoxal, foametei care a
pustiit Burgundia în 1033, prezentată în tonuri apocaliptice, („întregul neam omenesc ar
putea să dispară”), i-a urmat o perioadă de extraordinară înnoire. Raoul Glaber descrie
emulaţia care a cuprins Europa Occidentală, manifestată printr-o competiţie creatoare între
diferitele comunităţi creştine: bisericile erau reparate, fără a fi necesar641.
Secolul al XII-lea a însemnat o perioadă de remarcabilă dezvoltare a agriculturii, în
strânsă legătură cu o creştere demografică puternică, datorată îmbunătăţirii nivelului de trai.
Defrişările au continuat într-un ritm accelerat în vederea extinderii culturilor agricole.
Sistemul feudal pe deplin instaurat, oferea un cadru mai bine organizat pentru desfăşurarea
activităţilor economice642. În cadrul structurii sociale vest-europene, întemeiate pe domeniul
feudal sau seniorial, pământurile erau lucrate de cincisprezece până la treizeci de familii care
cedau mai mult de jumătate din produsele obţinute şi se bucurau în schimb de protecţie şi
permisiunea de a lucra terenul. Creşterea producţiei s-a datorat iernilor blânde şi
precipitaţiilor anuale, care permiteau obţinerea a trei recolte pe an. Mediul şi clima au avut
un rol care merită subliniat în cadrul acestor evoluţii. Clima a deţinut, se pare, impactul său
în acest proces evolutiv. Climatologii şi istoricii climei evocă un aşa-numit „mic optim
medieval”, desfăşurat, cu aproximaţie, între anii 800 şi 1300. Ei remarcă o corelaţia directă
între momentele de afirmare ale Occidentului (catedralele şi cruciadele) şi apogeul încălzirii
climatice643. „Micul optim climatic” a reprezentat o creştere a temperaturii medii apreciată
ca variind între jumătate de grad644 şi 1,5 – 2 grade, în raport cu „mica eră glaciară” care i-a
urmat, cu repercursiuni asupra „florei, oamenilor şi hranei acestora”645. Consecinţele
638
Cf. Lucian Boia, Occidentul..., p. 51.
639
Ibidem, pp. 51-52.
640
Cf. Dominique Barthélemy, Anul o mie şi pacea lui Dumnezeu: Franţa creştină şi feudală în anii 980 –
1060, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 7.
641
Apud Lucian Boia, Occidentul..., ed. cit., p. 52.
642
Ibidem, p. 58.
643
V. Ibidem, p. 59; H.H. Lamb, Climate, History and the Modern World, New York şi Londra, ediţia a II-a,
1995, p. 180; Emmanuel Le Roy Ladurie, Histoire humaine et comparée du climat. I. Canicules et glaciers
(XIII-XVIII siècles), Paris, 2004.
644
645
Jacques Le Goff aprecia că în perioada anilor 900-1300, în Europa s-a înregistrat o creştere a temperaturii
medii „cu unul până la două grade”, asociată cu o umiditate mai scăzută. (Sursa: Jacques Le Goff, Evul Mediu
..., ed.cit., p. 67).
132
„optimului climatic” au fost mai vizibile în zonele de margine: gheţarii din zona alpină s-au
retras, iar Groenlanda a fost colonizată de vikingi în secolul al XII-lea, acest teritoriu fiind
părăsit după un secol, odată cu revenirea temperaturilor foarte scăzute646. Perioada mai caldă
din jurul anului 1000, ne face să înţelegem de ce oamenii care au descoperit şi colonizat
Groenlanda în această perioadă au putut să denumească regiunea „Pământ Verde”. A fost
identificat un interval mai cald şi în perioada Imperiului Roman timpuriu, urmat de o
scădere a temperaturilor medii anuale, înregistrată între secolele al V-lea şi al VIII-lea. Au
urmat „micul optim medieval”, iar din secolul al XIV-lea o nouă perioadă mai rece, numită
„mica perioadă glaciară”, cu impact negativ „asupra recoltelor şi a vieţii oamenilor”. În
sfârşit, din perioda 1850 – 1860 „vremea caldă a revenit, situaţia continuând şi în zilele
noastre”647.
Rolul factorilor geografici şi climaterici în evoluţia istorică a fost îndelung discutat,
Montesquieu atribuindu-le o importanţă aparte (concepţia sa a fost numită „determinism
geografic”), dar la începutul veacului al XX-lea, această interpretare a fost considerată
insuficientă. De altfel, încă din secolele VI-V î.Hr., anticii identificaseră prin aşa-numita
„teorie a climatelor”648 o corespondenţă între tipurile de climă şi profilurile temperamentalo-
culturale ale popoarelor care locuiau în zone diferite din punct de vedere climateric.
Aristotel împărţea lumea în trei mari spaţii: regiunile reci aflate în nord locuite de popoare
libere caracterizate prin curaj, dar, în opinia sa, fără a excela la capitolul inteligenţă, şi a
căror libertate provenea exclusiv din lipsa organizării politice; ţinuturile calde aflate în sud,
locuite de popoare inteligente, dar cărora le lipsea curajul, astfel că suportau un regim
permanent de sclavie; în sfârşit, teritoriile temperate, aflate în centru, păreau să deţină, după
Aristotel, zona cea mai prielnică, având locuitori în egală măsură curajoşi şi inteligenţi, care
deţineau în plus o organizare politică perfectă, ce le permitea şi le dădea dreptul să-i domine
pe ceilalţi. În felul acesta era stabilită o legătură directă între zonele geografice şi climatice
(adică a exceselor de temperatură) şi comportamentul popoarelor „barbare” din aceste
ţinuturi, incapabile de a se ridica la nivelul celor din centru, care au atins un echilibru
comportamental şi spiritual ce le permitea să fie în mod legitim dominatoare. Aristotel
reliefa astfel distincţia dintre greci şi ceilalţi (denumiţi „barbari”, fie ei asiatici sau europeni,
primii aflaţi în nordul ţinutului lor iar ceilalţi în sud), subliniind faptul că grecii ocupau zona
geografică de mijloc între cele două spaţii ale lumii barbare, iar prin calităţile lor aparte
aveau capacitatea de a conduce lumea.
Supoziţiile asupra determinismului climatic au renăscut în secolele al XVI-lea şi al XVII-
lea, în special pentru a sublinia superioritatea dar şi complexitatea unei naţiuni. În 1690, Sir
William Temple punea pe seama climatului care accentua diferenţele, „caracterul pestriţ” al
naţiunii engleze. Pentru Temple, clima din Anglia purta vina „spleen-ului” şi „tendinţei către
melancolie” specific engleze. După jumătate de secol, Horace Walpone considera că variaţia
de temperatură din Anglia, precum şi regimul politic influenţau comportamentul locuitorilor
regatului: „primul (climatul n.n.) este schimbător şi ne face să ne purtăm bizar, cel din urmă
(forma de guvernământ n.n) permite acestor comportamente bizare să se manifeste în
voie”649.
Într-o lucrare apărută în 1922650, Lucien Febvre combătea „determinismul geografic”
susţinut de Montesquieu, lansând teoria „posibilismului”, conform căreia mediul oferă
oportunităţi, dar omul trebuie să se arate capabil să profite de acestea.
Astăzi istoricii nu mai optează în mod ferm nici pentru teoria determinismului geografic
dar nici pentru posibilism. Totuşi, nu poate fi contestat faptul că primele mari civilizaţii ale
646
Boia, Occidentul..., ed. cit., p. 60.
647
Karl Ferdinand Werner, Istoria Franţei. Originile, vol. I, Bucureşti, Editura Teora, 2000, p. 67.
648
V. Lucian Boia, Probleme de geografie istorică, Bucureşti, 1985, p. 12.
649
Peter Collett, Cartea gesturilor europene, Bucureşti, Editura Trei, 2006, p. 13.
650
V. Lucien Febvre, în colaborare cu Lionel Bataillon, La Terre et l`évolution humaine: introduction
géographique a l`histoire, Paris, La Renaissance du Livre, 1922.
133
umanităţii s-au dezvoltat într-un mediu geografic prielnic, pe valea marilor râuri. Egiptul a
fost considerat mult timp un „dar al Nilului”, iar Mesopotamia, regiunea cuprinsă între două
mari fluvii, Tigru şi Eufrat, era supranumită „Semiluna Fertilă”, fiind de asemenea un
rezultat fericit al geografiei locului651. Marile fluvii din China, Huang He şi Yang Jiang, au
determinat apariţia primelor civilizaţii strălucite din Extremul Orient. Dezvoltând o
economie agrară eficientă, prin folosirea judicioasă a cursurilor de apă, acestea au construit
şi primele structuri politice în care statul avea un rol primordial, ca factor determinant al
organizării întregii activităţi economice şi politice. Deşi au pornit primele pe drumul
dezvoltării, aducând totdată un aport inestimabil culturii şi civilizaţiei umanităţii, totuşi
aceste regiuni au rămas mult timp blocate în cadrul unei organizări politice dominate de stat.
Pe de altă parte, Arnold Toynbee a vorbit despre provocarea mediului652. Pornind,
dimpotrivă, de la constatarea că civilizaţiile îşi au originea de cele mai multe ori în medii
neprielnice şi mai rar în medii prielnice, a dus argumentaţia mai departe, afirmând că
dezvoltarea societăţii umane a fost determinată de răspunsul oamenilor la provocările
mediului. Provocare şi răspuns: aceasta este cheia dezvoltării! Însă Toynbee punea în
discuţie şi problema intensităţii provocării: un stimulent dus ad infinitum, provoacă o ripostă
puternică pe măsură, sau răspunsul, dimpotrivă, scade? Istoria ne-a arătat că în medii total
neprielnice, (cazul eschimoşilor din ţinuturile arctice), societatea umană se poate dezvolta cu
dificultate. În aceste condiţii, Toynbee opinează că „provocarea cea mai stimulatoare trebuie
căutată într-o medie între insuficienţa şi excesul provocării”653.
Complexitatea analizei istorice se amplifică, în condiţiile în care numărul temelor de
analiză creşte, mult peste ce a oferit până nu demult istoriografia tradiţională. Soluţiile
simple şi „definitive” au fost abandonate în faţa unor analize laborioase, care cuprind latura
socio-economică a evoluţiilor istorice, deplasările demografice, inovaţiile din tehnică şi
creşterea randamentului agricol, analiza comportamentului şi a mentalităţilor, dar şi
modificările climatice654. Determinismului geografic nu i s-a mai acordat, ulterior acelaşi
credit ca în secolul al XVIII-lea. S-a considerat că multe evoluţii nu pot fi explicate doar
prin prisma evaluării factorilor geografici şi climatici. Dar mediul nu poate fi ignorat, mai
ales în condiţiile în care, în zilele noastre, provoacă tot mai multă îngrijorare încălzirea
globală. O „reabilitare” a dimensiunii geografice şi climatice a istoriei este în prezent
evidentă după excesul de supralicitare şi apoi de distanţarea survenită în trecut.
Pe continentul european, elementul uman a ştiut să profite de climatul favorabil, mai
prielnic dezvoltării umane decât în alte zone. Am vorbit mai sus despre „posibilismul”
evocat de Lucien Febvre în opoziţie cu „determinismul geografic”. Omul poate alege între
mai multe posibilităţi, el trebuie să decidă, având un rolul fundamental în evoluţie. Toynbee
vorbea, pe de altă parte, despre provocarea mediului şi răspunsul uman, subliniind faptul că
o provocare dusă la extrem poate avea doar efecte negative. Ambii erau însă de acord că
geografia şi clima influenţează dezvoltarea umană, chiar dacă omul are capacitatea, de multe
ori limitată, de a alege. Europa Evului Mediu a beneficiat, din acest punct de vedere, de
avantaje evidente. Climatul temperat, caracterizat printr-un regim pluviometric moderat, cu
precipitaţii care au loc pe tot timpul anului, poate fi catalogat drept ospitalier. Comparativ cu
alte spaţii ale planetei, Europa este ferită de temperaturi foarte ridicate şi precipitaţii
excesive. Există totuşi diferenţe în funcţie de aşezarea geografică la nivel continental,
putându-se aprecia că în partea răsăriteană temperatura variază mai mult în funcţie de
anotimp în raport cu partea sa vestică. Geografia şi clima au favorizat dezvoltarea societăţii
europene. Aceste condiţii au fost prielnice dezvoltării unei agriculturi productive mai
eficiente decât pe alte continente. Topografia şi clima au impulsionat progresul comerţului şi
651
H.W.F. Saggs, Civilization Before Greece and Rome, Yale University Press New Haven and London, 1989,
p. 21.
652
V. Arnold J. Toynbee, op. cit., ed. cit., pp. 194-195.
653
Ibidem.
654
134
industriei, mai ales în Occident655. Istoricul american al economiei, David S. Landes, se
arată categoric: organismul uman suportă mai uşor frigul decât căldura, iar bolile tropicale
au efecte negative asupra dezvoltării societăţii umane. Europa, şi cu deosebire zona sa nord-
vestică, s-a bucurat de un climat deosebit de favorabil. Climei temperate, caracterizate prin
succesiunea anotimpurilor, i se adaugă impactul Curentului Golfului („Gulf Stream”), ce
determină încălzirea regiunii nord-vestice a continentului peste temperaturile carcateristice
latitudinii. Care ar fi însă explicaţia demarării întârziate pe calea dezvoltării a Europei
Occidentale în raport cu statele din Orient? Landes consideră că explicaţia ar ţine de
geografia locului: existenţa unei întinse păduri de foioase, care a încetinit la început
dezvoltarea agriculturii şi popularea656. Desigur că, alături de alţi factori, factorul uman a
avut un rol fundamental, însă concluzia istoricului american ne îndeamnă să ne gândim la
faptul că geografia şi clima pot ajuta într-o manieră semnificativă cercetarea istorică657.
În secolul al XII-lea tehnologia agrară s-a îmbunătăţit substanţial: adăugarea unor
componente din fier plugului care până atunci era realizat exclusiv din lemn a mărit eficienţa
acestuia şi a determinat creşterea treptată a producţiei, ţăranii putând să utilizeze surplusurile
pentru achiziţionarea altor mărfuri. În Europa de Nord a fost introdus plugul cu roţi, iar ca
mijloace de tracţiune, caii au fost înlocuiţi cu boii658. Sistemul rotaţiei culturilor a început să
fie pus în practică, având ca efect împuţinarea terenurilor nelucrate. Mai apoi, trecerea de la
o rotaţie pe două parcele la o rotaţie pe trei parcele a dus la dublarea producţiei de hrană în
secolul al XIII-lea şi la începutul celui următor659. Datorită surplusului de hrană, s-a
declanşat un proces de creştere demografică accelerată, cu efecte semnificative în
amplificarea ritmului urbanizării, realizându-se o tranziţie relativ rapidă de la cătunele
sărăcăcioase la oraşe de mici dimensiuni, urmate de centre urbane mari, care au început să
dezvolte un comerţ tot mai activ660. Extinderea culturilor de cereale a avut ca efect creşterea
numărului morilor, atât de apă cât şi de vânt, care furnizau o nouă sursă de energie pentru
măcinarea grânelor, dar şi pentru alte activităţi, precum producţia de bere, cherestea, hârtie,
textile şi acţionarea foalelor forjelor. Din secolul al XIV-lea, aceste activităţi industriale
obţinuseră progrese importante în substituirea forţei umane cu forţa mecanică661.
Succesul Europei Occidentale s-a datorat şi spiritului său practic. Europenii au ştiut să
pună în valoare invenţii mai vechi şi să inoveze permanent. Surprinzător este, în secolele al
XII-lea şi al XIII-lea numărul mare al morilor hidraulice raportat la numărul populaţiei662,
fapt care i-a determinat pe o serie de istorici să vorbească de o primă revoluţie industrială663.
După aceştia, prima revoluţie industrială a debutat în plin Ev Mediu, în veacurile al XII-lea
– al XIII-lea şi a prefaţat revoluţia industrială de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi din
secolul al XIX-lea. Jacques Le Goff identifica în acelaşi interval o „revoluţie comercială”,
legată de oprirea năvălirilor germanilor, scandinavilor sau nomazilor din stepele eurasiatice
şi a dezvoltării oraşelor664.
655
John R. Barber, Istoria Europei moderne, Bucureşti, Editura Lider, 1998, p. 14.
656
Lucian Boia, Omul şi clima: teorii, scenarii, psihoze, Bucureşti, Humanitas, 2005, pp. 111-112.
657
Idem, Occidentul..., pp. 26-28.
658
Jeremy Rifkin, Visul european: despre cum, pe tăcute, Europa va pune în umbră „visul american”, Iaşi,
Editura Polirom, 2006, p. 84.
659
Jean Gimpel, The Medieval Machine, New York, Penguin, 1976, pp. 43-44.
660
Lynn White, Medieval Technology & Social Change, Londra, Oxford University Press, 1962, p. 78.
661
Ibidem, pp. 88-89.
662
În Anglia, în urma unui recensământ din 1086, s-a constata că în întreg regatul existau un număr de 5.624
mori de apă, la o populaţie de numai un milion şi jumătate de locuitori. În Franţa existau la finele secolului al
XIII-lea un număr impresionant de mori, aproximativ 40.000. (Sursa: Lucian Boia, Occidentul..., p. 54).
663
V. Lucian Boia, Occidentul..., p. 54; Jean Gimpel, La Révolution industrielle du Moyen Age, Paris, 1975, p.
21, (V. şi traducerea în limba română: Revoluţia industrială în Evul Mediu, Bucureşti, Editura Meridiane,
1983).
664
Jacques Le Goff, Negustorii şi bancherii în Evul Mediu, Bucureşti, Editura Meridiane, 1994, pp. 11-12.
135
Marele pas înainte făcut de Europa în raport cu toate celelalte civilizaţii, care i-a asigurat
preponderenţa faţă de acestea, a fost utilizarea maşinilor în domenii dintre cele mai variate.
Deşi a cunoscut maşinile, Antichitatea s-a dovedit reticientă în a le folosi pe scară largă. În
contrast, Evul Mediu a utilizat maşinile pentru a înlocui, în unele domenii, munca manuală.
Moara de apă, moara de vânt sau moara acţionată de maree, reprezentau adevărate „uzine
medievale”, aflate atât la îndemâna orăşeanului cât şi a ţăranului665. Morile de grâne
constituiau spaţii de socializare, locuri de întâlnire pentru cei veniţi să-şi macine cerealele.
Profitând de cozile lungi, prostituatele îşi căutau clientela, aducându-l la exasperare pe
Sfântul Bernard, care a ameninţat cu închiderea morilor. Din fericire, această ameninţare,
care punea în pericol dezvoltarea economică a Europei, nu a fost pusă în practică! Gimpel
apreciază că aplicarea unei asemenea decizii ar fi fost comparabilă cu hotărârea şefilor de
stat arabi din 1973 de a ridica preţul petrolului brut sau de a impune embargoul asupra
vânzării acestuia către unele state occidentale, energia hidraulică în Evul Mediu având o
importanţă comparabilă cu cea a petrolului în societăţile europene ale secolului XX. În
veacul al XIII-lea, mănăstirile cisterciene beneficiau din plin de virtuţile energiei hidraulice,
fapt rezultat dintr-un raport al abaţiei de la Clairvaux, care semnalează importanţa
tehnologiei în cadrul economiei medievale. Cele 742 de mănăstiri, care se aflau la mare
distanţă unele de altele (de exemplu, în ţări precum Portugalia, Suedia, Scoţia, Ungaria),
erau ridicate după acelaşi plan urbanistic şi pe baza unui sisten hidraulic similar. Raportul
subliniază că energia hidraulică era folosită pentru măcinarea grăunţelor, cernerea făinii,
tăbăcirea pieilor sau baterea postavului666.
Moara de apă nu a reprezentat totuşi o invenţie a Evului Mediu. Cele dintâi mori de apă
au fost construite probabil spre sfârşitul secolului II î.Hr., dar prima menţiune scrisă în
această privinţă îi aparţine geografului grec Strabon, care în secolul I î.Hr. consemna
prezenţa unei astfel de mori la Cabira, în palatul regelui Pontului, Mitridate. Ulterior,
inginerii romani au construit şi alte mori hidraulice, dar nu au avut niciodată în vedere o
politică de mecanizare în acest domeniu. Romanii au înţeles că aceasta putea să aibă un efect
negativ asupra categoriilor lucrative. Evocarea lui Suetoniu despre împăratul Vespasian (70-
79), care a respins utilizarea unei invenţii cu ajutorul căreia se puteau transporta coloane de
mari dimensiuni pe Capitoliu, (deşi l-a reconpensat generos pe inginer), este sugestivă în
acest sens. Împăratul a invocat faptul că aceasta „l-ar fi împiedicat să-şi hrănească
supuşii”667, referindu-se, fără îndoială, la oameni liberi şi nu la sclavi668.
Pe de altă parte, China reprezintă exemplul cel mai relevant al unei societăţi care a
inovat permanent dar nu a fost capabilă să pună în practică la scara întregii economii multe
dintre aceste invenţii. Chinezii au inventat busola, hârtia, tiparul, praful de puşcă, orologiul
hidraulic, războiul de ţesut, compartimentarea navelor, arta porţelanului, acesată ţară oferind
lumii mult mai mult decât a primit669. Însă societatea chineză, (precum şi cele greacă sau
romană din Antichitate), funcţiona prea bine după standardele timpului pentru a se dori
tehnologizarea670. Orologiile hidraulice, construite pentru împărat şi astrologii săi, erau
rezervate doar monarhului, considerându-se că împărţirea timpului era o chestiune care îl
privea doar pe suveran. În Occidentul Europei, dimpotrivă, orologiile mecanice (apărute în
secolul al XIII-lea, mai întâi în Anglia şi Italia şi reprezentând totuşi o invenţie „pur
europeană”), au devenit adevărate simboluri ale oraşelor, împărţirea timpului fiind o
problemă de o importanţă capitală pentru o societate din ce în ce mai dinamică671.
665
Jean Gimpel, Revoluţia industrială în Evul Mediu, ed. cit., pp. 9-10.
666
Ibidem, p. 10.
667
V. Suetoniu, Vespasian, XVIII.
668
Jean Gimpel, Revoluţia industrială în Evul Mediu, ed. cit., p. 15.
669
V. Gheorghe Gr. Radu, Cultură şi civilizaţie: repere istorice şi axiologice, Bucureşti, Editura Printech,
1999, p. 114.
670
671
Ibidem, p. 57.
136
Defrişările şi extinderea culturilor agricole au dus la cucerirea de către europeni a
propriului teritoriu, înainte de a-şi impune dominaţia dincolo de limitele acestuia. Europa
Occidentală a secolelor XI-XIII rămânea totuşi o Europă rurală, agricultura cerealieră
ocupând un loc central în economie. Creşterea randamentului a fost influenţat de
introducerea sistemului rotaţiei culturilor, favorizat şi de evoluţiile climaterice. Occidentul a
declanşat în această perioadă un prim val de migraţii, fără cauze demografice. Expansiunea
s-a realizat pe trei direcţii: spre Europa Centrală (la chemarea autorităţii politice locale),
dinspre partea de nord a Spaniei către sud pentru înlăturarea arabilor (Reconquista) şi nu în
ultimul rând către Orientul Mijlociu (expediţii care au vizat nu numai eliberarea Locurilor
Sfinte, ci şi constituirea unor structuri politice, inclusiv în detrimentul Bizanţului)672.
Complexitatea economiei agrare practicată de europeni în Evul Mediu poate fi cu greu
regăsită în alte zone geografice ale lumii, contribuind decisiv la dezvoltarea generală a
societăţii. Cultura grâului (ca şi a altor cereale), insuficient de rentabilă la începutul Evului
Mediu a dus la dezvoltarea interesului pentru creşterea animalelor, determinând evoluţii
complexe şi în domeniul obiceiurilor şi relaţiilor interumane673. Modelul de economie agrară
de tip asiatic din Extremul Orient, prezent în numeroase ţări precum China, Indochina,
Indonezia, Coreea, India şi Japonia, avea la bază (nu exclusiv, însă predominant), cultura
orezului, plantă cu un randament deosebit de ridicat, fapt care a limitat, uneori semnificativ,
preocupările pentru alte activităţi agricole, precum exploatarea lemnului sau zootehnia674.
Interesul deosebit acordat plantaţiilor de orez, ce necesită organizarea unor activităţi
comune, precum irigaţii, desecări sau îndiguiri, a creat şi un anume tip de societate în care
iniţiativa particulară era marginală şi se subordona intersului colectiv, dezvoltându-se o
mentalitate opusă celei occidentale675.
O diviziune economică majoră între Apusul şi Răsăritul continentului european a început
să se manifeste în Evul Mediu: în timp ce Vestul maritim îşi intensifica activităţile
comerciale, în Estul continental, Rusia kieveană va avea nenorocul de a fi invadată de
mongoli în plină perioadă de dezvoltare (secolul al XIII-lea). În acelaşi interval, regiunile de
nord şi de sud ale Europei au început să se diferenţieze economic şi cultural după o linie
despărţitoare pe care Fernand Braudel o vizualizează ca plecând de la Lyon la Cracovia şi
trecând prin Geneva, Basel, Augsburg, Viena. Comunicaţiile dintre Est şi Vest, Nord şi Sud,
reprezintau patru „fuse de Istorie”, delimitate de Braudel: „istmul rusesc, istmul polonez,
istmul Germaniei de Sus, istmul francez”676. Din multitudinea de populaţii latinizate,
germanice sau slave s-au constituit „primele state şi embrioane de naţiuni”. Au început să
prindă contur state precum Anglia, Franţa, Spania, în timp ce Germania şi Italia vor rămâne
fărâmiţate până în epoca modernă. Pornind de la „diviziuni şi războaie”, va lua fiinţă Europa
modernă. Marcată de diviziunea religoasă, de conflictul dintre spiritual şi temporal, de
marea diversitate etnică şi „primele diversităţi naţionale”, Europa creştină a fost, începând
din veacul al XI-lea, temelia pe care se va înălţa Europa modernă677.
Marele atu al Europei Occidentale a fost că va fi ferită de invazii după secolul al XI-lea.
Războaiele vor continua şi vor fi permanente, dar vor fi însoţite de masacre şi distrugeri de
proporţii abia în secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Prin urmare, schimburile s-au defăşurat în
mod nestingherit pe direcţiile Nord-Sud şi Vest-Est, urmând ţărmurile Mediteranei,
Oceanului Atlantic şi Mării Nordului. Pentru secolul al XII-lea, „placa turnantă” a
schimburilor dintre regiunile mediteraneene şi nord-vestul continentului, au reprezentat-o
târgurile din Champagne. Oraşe precum Genova, Pisa, Veneţia, constituiau, împreună cu
672
Ibidem, p. 61.
673
Ibidem, p. 32.
674
Ibidem, p. 33.
675
Ibidem.
676
V. Fernand Braudel, Mediterana şi lumea mediteraneană..., ed.cit., p. 344 şi urm; Idem, LÉurope, Paris,
Arts et metiers graphiques, 1982.
677
137
Escaut–Meuse–Rin „polii noii dezvoltări economice”. Din secolul al XIII-lea, dinamicii
bancheri italieni puteau fi întâlniţi la Londra, Paris, Bruges, Madrid. Totuşi, creşterea
economică a fost inconstantă, cunoscând suişuri şi coborâşuri. Războiul de o sută de ani
(1337-1453) a avut ca rezultat declinul târgurilor din Champagne, dar, din secolul al XIV-
lea, constituirea Hansei a impulsionat schimburile. În quattrocento, republicile italiene au
cunoscut o dezvoltare susţinută. S-au constituit monarhii statale care au încercat să supună
oraşele libere, dar totodată le-au cedat celor vasale o serie de drepturi, acordându-le
autonomie678.
După cum am văzut, unii istorici au căutat să explice ascensiunea Occidentului prin
determinismul geografic şi climatologic. Alţii au căutat răspunsuri în capacitatea europenilor
de a inventa şi de a căuta explicaţii raţionale, argumentând că, deşi chinezii au realizat
numeroase invenţii, acestea au rămas mai degrabă simple curiozităţi, accesibile doar unei
minorităţi. Europenii în schimb, au avut capacitatea de a le oferi o aplicabilitate la scară
largă. În Evul Mediu, Europa va cunoaşte descoperirile tehnice având ca spaţiu de
provenienţă Asia, cele mai multe China. Acestea au fost introduse în domenii variate: în
agricultură vor moderniza atelajele şi plugăritul, în domeniul navigaţiei vor aduce
transformări revoluţionare, prin introducerea busolei şi vor schimba regulile războiului, prin
utilizarea prafului de puşcă. Comunicaţiile, realizate inclusiv cu lumea asiatică şi comerţul
cu produse diversificate au devenit „reţele transeuropene vii”679. În sfârşit, unii analişti
consideră că succesul european reprezintă un cumul al tuturor factorilor amintiţi.
V.6.1. Renaşterea culturală din secolele XI – XIII
Istoria consemnează mai multe „Renaşteri” succesive, până la Marea Renaştere a

secolelor al XV-lea – al XVI-lea. Cu o răspândire limitată, Renaşterea carolingiană a oferit
mediul propice pentru păstrarea şi recopierea vechilor manuscrise antice, un dar preţios
oferit generaţiilor următoare, dovedind că în noile construcţii politice ridicate pe ruinele
Imperiului Roman interesul pentru aceste scrieri nu se stinsese. În secolele al XI-lea şi al
XII-lea studiile clasice au fost reluate. Şi în această perioadă s-a vorbit despre o Renaştere.
În şcolile apărute pe lângă catedralele din Franţa, erau studiaţi şi comentaţi Virgiliu, Ovidiu,
678
Ibidem, p. 46.
679
Ibidem, p. 46.
138
Juvenal, Statius, Horaţiu, Lucan, Sallustius. Dezbaterile învăţaţilor vremii erau marcate de
lucrările lui Cicero şi epistolele lui Seneca. Mărturiile vremii atestă că în spatele zidurilor
mănăstirilor, călugăriţele citeau Arta de a iubi, operă a poetului latin Ovidiu, sau parcurgeau
texte comentate din Metamorfoze680. În domeniul artei, creaţiile din această perioadă
dovedesc faptul că legătura cu Antichitatea a fost neîntreruptă, anumite teme şi motive
antice nefiind uitate. Artiştii romantici au avut drept motive de inspiraţie statui,
basoreliefuri, stele şi sarcofage create în perioada Antichităţii. Spre exemplu, timpanul de la
Saint–Ursin din Bourges, redând o scenă de vânătoare, a avut drept model un sarcofag,
(Hercule), de la catedrala din Langres. Rămâne semnificativ faptul că, în Divina Comedie,
Virgiliu îl ghidează pe Dante, iar în una dintre cele mai importante lucrări ale Evului Mediu,
Summa theologica a lui Toma d'Aquino, autorul urmărea o mediere între doctrina creştină şi
filozofia lui Aristotel681. În fapt, Antichitatea nu a fost niciodată uitată în totalitate, însă a
fost „transformată”. Într-adevăr, călugăriţele îl citeau pe Ovidiu, însă era vorba despre un
Ovidiu moralizat. În traducerile din Titus Liviu sau din Valerius Maximus, precum şi în
miniaturi, personajele antice masculine se metamorfozau în cavaleri, iar zeiţele în doamne
de curte, înveşmântate potrivit modei din vremea lui Carol al VI-lea sau Carol al VII-lea682.
Efervescenţa culturală care a debutat în secolul al XII-lea se afla în strânsă legătură cu
dezvoltarea economică pe care o traversa Occidentul, „în care progresele agricole oferă
surplusuri şi eliberează forţa de muncă necesară renaşterii oraşelor”683. În cadrul progresului
cultural înregistrat în secolul al XII-lea, aportul greco-arab a deţinut o importanţă
semnificativă. Manuscrisele autorilor antici greci au fost descoperite de arabi în teritorile
cucerite de la Imperiul Bizatin. Apoi operele lui Aristotel, Euclid, Ptolemeu, Hipocrate,
Galenus au ajuns în Occident prin Spania şi Sicilia, devenite, pentru o perioadă, posesiuni
arabe. Din păcate, în difuzarea culturală, statele cruciate înfiinţate în Orient nu au deţinut
nicio contribuţie. Mai mult, cruciaţii au ars marile biblioteci ale emirilor şi califilor
musulmani, irosind un efort de acumulare culturală întins pe mai multe secole684. Aceste
opere au fost traduse din arabă în latină, iar Occidentul a putut, de exemplu, să-l redescopere
pe Aristotel, după ce, mult timp, părinţii Bisericii făceau apel mai ales la gândirea filosofică
a lui Platon. Operele lui Aristotel au oferit lumii occidentale „o metodă de gândire şi de
muncă intelectuală: logica (prin intermediul lucrării Logica nova, necunoscută până atunci)
şi raţionamentul, care au constituit baza scolasticii medievale”. Sublinem importanţa iniţială
a scolasticii ca metodă novatoare, de utilizare a raţiunii în analiza textelor sfinte, pentru a
demonstra veridicitatea învăţăturilor creştine. Pe lângă operele autorilor greci, o reală
cotribuţie la dezvoltarea culturii europene au avut-o acumulările culturale arabe propriu-zise,
cu elemente împrumutate de la civilizaţiile bizantină, persană sau indiană. În domeniul
matematicii, de o apreciere deosebită s-a bucurat Al-Khwarizmi (secolul XI), în medicină
Rhazes (medic persan care a trăit în secolul XI) şi Avicena (980 – 1037, medic şi filosof
persan). Canon-ul celui din urmă a constituit cel mai apreciat tratat de medicină până în
secolul al XVII-lea. În domeniul filosofiei, subliniem aporturile lui Al Farabi, latinizat
Alfarabius (cca 878 – 950), Avicena, Averroes (1126 – 1198)685. În Califatul abbasid ştiinţa
se afla la mare preţuire. Textele autorilor antici greci, printre care şi Aristotel, erau traduse în
arabă în Bayt al-Hikma (Casa Înţelepciunii), creată de califul Harun al-Rashid în secolul al
IX-lea la Bagdad. Califatul a găzduit şi primele spitale autentice, cum a fost bimaristanul
creat la Damasc în 707, precum şi prima instituţie de învăţământ superior (Universitatea Al-
Karaouine), creată la Fez în 859686.
680
Jean Delumeau, Civilizaţia Renaşterii, vol. I, Bucureşti, Meridiane, 1995, p. 92.
681
Ibidem, pp. 93-94.
682
683
Ecaterina Lung, Istoria universală..., p. 105.
684
Ibidem, p. 104.
685
Ibidem, p. 105.
686
139
Cele dintâi veacuri ale Evului Mediu au fost marcate de regresul culturii clasice greco-
romane şi înlocuirea sa cu un nou tip de cultură având un caracter creştin şi monahal. Pentru
mai multe secole, unicele instituţii de cultură rămase au fost şcolile mănăstireşti a căror
importanţă a scăzut odată cu dezvoltarea oraşelor în favoarea şcolilor episcopale. Scolastica
se afla la temelia procesului de învăţământ. Aceasta reprezenta o metodă de studiu
dezvoltată între secolele al XII-lea şi al XVI-lea, care punea accent pe analiza limbajului, în
vederea utilizării termenilor potriviţi şi aprofundarea dialecticii, pentru o demonstraţie cât
mai convingătoare. Scolastica utiliza numai textele acceptate în mod oficial, dar a introdus
raţiunea în gândirea teologică, argumentând că teologia, devenită ştiinţă, deţinea adevăruri
care puteau fi demonstrate. Deşi a deţinut un rol progresist în secolele XII – XIII, scolastica
a fost criticată de umanişti, datorită caraterului său abstract şi limitat.
În domeniul literaturii, limba latină era utilizată ca limbă de cultură, dar s-au afirmat
creaţiile în limbile vernaculare: poemele epice, cântecele trubadurilor, romanele cavalereşti.
În secolul al XI-lea a apărut primul poem al literaturii franceze: Cântecul lui Roland. Genul
poemului epic s-a afirmat şi în Spania, prin Cântecul Cidului, dedicat unui erou al
Reconquistei, Rodrigo Diaz, iar în spaţiul german prin Cântecul Nibelungilor, creat în
apropierea anului 1200. Alte genuri medievale au fost istoriografia (des abordate fiind
cronicile universale) şi hagiografia. În domeniul istoriografiei, remarcăm opera episcopului
Otto din Freising (1112 – 1158), intitulată Cronica sau despre cele două cetăţi, unde acesta
reda o istorie a omenirii pusă sub semnul ideilor Sfântului Augustin. În secolul al XIII-lea o
lucrare hagiografică deosebit de apreciată a fost Viaţa Sfântului Francisc, scrisă de Thomas
de Celano687. Între 1230 şi 1245, Guillaume de Loris a scris prima parte a lucrării Romanul
trandafirului, urmată de a doua parte redactată în perioada 1270 - 1280. În intervalul 1265 –
1270 Roger Bacon (1220 – 1292) redacta Opus majus, Opus minus, Opus tertium688.
Filosofia se afla sub impactul puternic al teologiei, dar a cunoscut progrese datorate
redescoperirii aristotelismului. Toma d'Aquino (1225 – 1274), a fost primul filosof creştin
care a realizat un sistem filosofic coerent, conciliind gândirea creştină şi antică, şi încercând
prin opera sa Summa theologica, redactată între 1266 – 1273, să confere fundamente
ştiinţifice teologiei, cu influenţe până în prezent în cadrul creştinismului occidental689.
V.6.2. Oraşul medieval
După câteva secole de declin al vieţii urbane, oraşele au început să se dezvolte din
secolele al IX-lea – al X-lea, prin apariţia unor centre urbane cu un profil diferit de al
oraşelor antice. Cele medievale au apărut în urma progreselor înregistrate în domeniile
agriculturii, comerţului şi meşteşugurilor şi au reprezentat un spaţiu caracterizat prin
autoguvernare şi mentalităţi proprii690. Naşterea sau renaşterea oraşelor au fost legate de
687
Ibidem, pp. 106 – 117.
688
Patrik Mérienne, op. cit., p. 41.
689
Ecaterina Lung, Istoria universală..., pp. 106 – 117.
690
Jacques Le Goff, Oraşul, în “Dicţionar tematic al Evului Mediu occidental”, ed. cit., pp. 560 - 571.
140
intensificarea relaţiilor comerciale, determinate mai ales de încetarea năvălirilor în Europa
Occidentală. Între secolele al XI-lea şi al XIII-lea, Jacques Le Goff a identificat în acest
spaţiu o veritabilă revoluţie comercială, susţinută de noile centre urbane care acordau
primatul funcţiei economice691. Le Goff a numit Europa secolului al XIII-lea
„<<Frumoasa>> Europă a oraşelor şi a universităţilor”, numeroşi analişti considerând de
altfel că acest veac a reprezentat „apogeul Occidentului medieval”. Istoricul francez aprecia
că din perspectiva duratei lungi a istoriei, în acest veac s-a impus un model specific, care
poate fi numit „modelul european”, caracterizat prin succese şi nereuşite. La capitolul reuşite
pot fi incluse progrese în domenii variate: dezvoltare urbană, revitalizarea activităţilor
comerciale sau învăţământ, Europa rurală a Evului Mediu timpuriu evoluând treptat către o
Europă urbană. Oraşele au devenit centre economice şi intelectuale, creând instituţii noi,
necesare într-o societate din ce în ce mai activă. Activităţile comerciale au găsit câmp
prielnic de manifestare, ducând, la rândul lor, la dezvoltarea urbanismului 692. Învăţământul
era rezervat unui număr tot mai mare de persoane, (cel urban cuprinzând mai bine de
jumătate dintre copiii din mediu citadin). Universităţile atrăgeau tot mai mulţi studenţi,
rezultatul căutărilor intelectuale din secolul al XII-lea, scolastica, impunându-se în veacul
următor.
Ridicate, de cele mai multe ori, pe locul vechilor centre urbane din Antichitate, oraşele
medievale aveau un aspect şi o funcţie diferite de a celor antice. Oraşul Evului Mediu a
păstrat o funcţie militară, care avea însă un rol secundar, castelele senioriale reprezentând
punctele predilecte ale confruntărilor armate. Funcţia economică era în schimb primordială,
accentul fiind pus pe activităţile meşteşugăreşti şi comerciale, care provocau o ridicată
diviziune a muncii în cadrul comunităţii urbane, caracteristică păstrată până astăzi693. În
ciuda faptului că desfăşurau o activitate comercială intensă, oraşele antice erau în primul
rând centre politice şi abia în plan secund centre economice şi comerciale694.
Oraşele vor ajunge cele mai importante centre ale dezvoltării şi inovaţiei. Mediul citadin a
fost şi spaţiul de cimentare a unei noi mentalităţi. A reprezentat locul de formare al
comunităţilor burgheze, termenul de „burghez” provinind, de altfel, de la cel de burg – oraş,
deschizând porţile unei noi concepţii despre viaţă. Centrele urbane s-au emancipat de sub
autoritatea seniorului, în timp ce oraşele din lumea islamică şi din Europa de Est şi-au
păstrat dependenţa. Creşterea demografică înregistrată din secolul al XI-lea până în secolul
al XIII-lea a dus la înmulţirea lor, cele mai multe fiind însă, spre deosebire de centrele
urbane ale Antichităţii, de dimensiune mică sau mijlocie. Dacă Roma perioadei de apogeu a
Imperiului Roman număra peste un milion şi jumătate de locuitori, iar Constantinopolul din
timpul lui Justinian aproximativ jumătate de milion, un oraş medieval de 10.000 sau 20.000
de locuitori era considerat un centru urban însemnat. O creştere spectaculoasă a înregistrat
Parisul între anii 1200 şi 1300, de la 110.000 la 150.000 de locuitori, devenind cel mai mare
oraş al lumii medievale europene. Îl urmau centrele comerciale din zona dezvoltată a
nordului Italiei: Veneţia, cu o creştere în aceeaşi perioadă de la 70.000 la 110.000 locuitori,
precum şi Florenţa şi Milano, ambele cu aproape 100.000 locuitori către anul 1300.
Semnificativă rămâne însă în Evul Mediu dezvoltat nu atât dimensiunea oraşelor, ci numărul
mare al acestora. La sfârşitul secolului al XV-lea, avea loc o creştere substanţială a
procentului de urbanizare, care ajungea la 15% din populaţie în nordul Italiei, peste 20% în
Flandra, dar abia 10% în Franţa, care şi-a păstrat caracterul rural inclusiv în preajma anului
1700695. Pentru grecii din Antichitate, oraşele reprezentau prin excelenţă civilizaţia, iar
691
Idem, Negustorii şi bancherii în Evul Mediu, ed. cit., pp. 11-12.
692
Idem, Evul Mediu şi naşterea Europei, ed. cit., p. 126.
693
Robert Bartlett, The Making of Europe. Conquest, Colonization and Cultural Change 950-1350, London,
Penguin, 1993, pp. 167-168.
694
Ibidem.
695
Lucian Boia, Occidentul..., pp. 63-64. V. şi Paul Bairoch, Jean Batou şi Pierre Chèvre, La Population des
villes européennes. Banque de données et analyse sommaire des résultats, 800-1850, Geneva, 1988; J. De
141
lumea rurală barbaria. Această concepţie a persistat în Evul Mediu, însă într-un registru mult
mai strict. Ţăranul medieval era aproape întotdeauna un individ neliber, în timp ce orăşeanul
era liber să dispună de viaţa şi bunurile sale după cum dorea. Oraşul oferea o atmosferă de
libertate, căutată de numeroşi ţărani care au migrat din mediul rural către cel urban.
Creştinismul a preluat şi a dezvoltat o concepţie asupra oraşului de sorginte antică,
expusă de Aristotel şi Cicero, dar care era în fapt mult mai veche, şi anume că oraşul
reprezintă, în primul rând, o comunitate de cetăţeni, o comunitate civică. Extinderea pe care
această idee o va avea în Evul Mediu, s-a datorat unor cărturari precum Sfântul Augustin sau
Isidor din Sevilla. Dominicanul Albert cel Mare mergea chiar mai departe, imaginând o
„teologie şi spiritualitate a oraşului”, însoţită de o viziune urbanistică asupra acestuia. El
asocia Infernul cu străzile întunecoase, înguste şi nesigure, iar Paradisul cu marile pieţe,
spaţiile cele mai importante ale centrelor urbane. Pornind de la aceste idei, se remarcă în
oraşe un interes crescut pentru frumos, amenajarea străzilor şi alte acţiuni edilitare. Două
centre simbolice caracterizau fiecare oraş: piaţa publică, unde se găseau instituţiile de
guvernământ, şi catedrala, ridicată de întreaga comunitate ca simbol al prosperităţii şi
coeziunii sale696. În virtutea privilegiilor sale şi a statutului independent, oraşul era
înconjurat de ziduri, care aveau rol de apărare, dar delimitau totodată spaţiul urban de cel
rural din jur697. Deşi comunitatea citadină era cea mai însemnată, zidurile oraşului aveau,
fără îndoială, însemnătatea lor. Indiferent dacă exista sau nu ameninţarea unui pericol
extern, oraşul trebuia să fie înconjurat de ziduri, acestea făcând parte din simbolistica sa. Ca
urmare, porţile ocupau un loc aparte, reprezentând canalul de comunicare cu exteriorul şi
totodată o modalitate de blocare a contactului cu lumea din afară. În interior, în spatele
acelor porţi, se afla o lume privilegiată din punct de vedere juridic698. De aceea pătrunderea
celor din afară era riguros monitorizată, porţile de acces fiind supravegheate cu atenţie.
Uneori, comunitatea urbană nu se sfia să-i exploateze pe ţăranii care locuiau în preajma
oraşului, în hinterlandul său, având atitudinea unei „seniorii urbane colective”699.
Un alt element de individualizare al oraşelor l-a constituit apariţia unor mituri de origine
care aveau menirea de a amplifica sentimentul de coeziune, de a le sublinia vechimea, dar şi
de a le marca superioritatea faţă de mediul rural ce le înconjura. Unele dintre aceste legende
duceau vechimea oraşului până în perioada Antichităţii, întemeierea Parisului fiind pusă pe
seama eroului troian Paris, fiul lui Priam700. Patriotismul urban a fost alimentat şi de
căutarea surselor sale originare la începuturile creştinismului, prin stabilirea unui sfânt ca
patron al oraşului, cum a fost cazul Sfântului Marcu la Veneţia. Prezenţa regalităţii putea
constitui un element definitoriu pentru dezvoltarea oraşului, marcându-i o evoluţie specifică.
O serie de oraşe, precum Paris, Londra, Sevilla, Madrid sau Praga, devenite capitale regale
sau imperiale, au cunoscut prezenţa politică monarhică. Aceasta s-a exprimat în domeniul
arhitecturii prin palatele, capelele şi tribunalele regale sau imperiale701.
Dezvoltarea meşteşugurilor a dus la impulsionarea comerţului şi întărirea categoriei
negustorilor, care desfăşurau activităţi comerciale la mari distanţe, (în întreaga Europă, Asia
sau Africa), iar unii dintre ei au devenit şi bancheri. Cele mai intense activităţi comerciale
erau desfăşurate de italieni (florentini, genovezi sau veneţieni), secondaţi de flamanzi şi
Vries, European Urbanization 1500-1800, Cambridge (Mass.), 1984; Massimo Livi Bacci, Populaţia în istoria
Europei, Iaşi, Editura Polirom, 2003.
696
V. Alain Erlande-Brandenburg, Catedrala, Bucureşti, Editura Meridiane, 1993, pp. 103 - 111.
697
Georges Jehel, Philippe Racinet, La ville médiévale. De lÒccident chrétien à lÒrient musulman Ve-XVe
siècle, Paris, Armand Colin, 1996, p. 88-89.
698
Jacques Le Goff, Evul Mediu..., ed. cit., p. 129; vezi şi Henri Pirenne, Oraşele Evului Mediu, Cluj-Napoca,
Editura Dacia, 2002, p. 100.
699
Radu Manolescu, Oraşul medieval, Editura Universităţii Bucureşti, 1991.
700
Georges Jehel, Philippe Racinet, op. cit., p. 57.
701
Jacques Le Goff, Oraşul, în „Dicţionar tematic al Evului Mediu occidental”, ed. cit., p. 570.
142
germani, care s-au constituit în asociaţii comerciale numite hanse: hansa din Bruges, din
Anvers, Hamburg, Lübeck, Dantzig702 sau Riga.703
Pe lângă rolul lor economic, oraşele au dobândit importanţă culturală, prin intermediul
şcolilor înfiinţate aici, unde copiii burghezilor învăţau cititul, scrisul şi socotitul. Şcolile din
mediul urban s-au distanţat treptat de Bisercă şi au dobândit un caracter practic, adresându-
se unei populaţii de negustori şi meşteşugari, interesată să cunoască scrisul şi cititul, noţiuni
de contabilitate sau limbi străine. Pornind de la şcolile episcopale, începând din secolul al
XIII-lea s-au constituit universităţile, cele mai importante instituţii culturale ale Evului
Mediu704, breslele de profesori şi studenţi punând bazele primelor instituţii de învăţământ
superior. În 1257 a fost fondată Sorbona, în 1348 a fost întemeiată universitatea din Praga
iar 1365 cea din Viena705. Fiind moştenitoarea şcolii episcopale, universitatea a rămas
subordonată episcopului, ceea ce conferea profesorilor şi studenţilor privilegiul eludării
judecăţii justiţiei civile, în favoarea celei ecleziastice. În urma absolvirii studiilor, era
obţinută autorizaţia de a preda, licentia docendi, de unde provine titulatura de licenţă din
prezent. Au luat fiinţă universităţi în Marea Britanie (Oxford, Cambridge), în Spania
(Salamanca), în Portugalia (Coimbra), Boemia (Praga), Polonia (Cracovia). Cele mai
cunoscute universităţi erau cea din Bologna (mai ales în ceea ce priveşte studiul dreptului) şi
Paris (în domeniul teologiei). Deseori profesorii şi studenţii călătoreau de la o instituţie de
învăţământ la alta. Universităţile au inclus în sistemul de învăţământ perioada „vacanţei” din
timpul verii706. Mediul orăşenesc a fost şi spaţiul de renaştere al teatrului, dispărut din
Antichitate.
Însă, o lume a bogăţiei, a sărbătorilor, contrasta cu o altă lume a sărăciei, mizeriei şi
delicvenţei urbane707. Oraşul revendica o existenţă îndelungată şi eroică, însă viaţa cotidiană
dintre zidurile sale nu oferea tuturor maximum de satisfacţii. Spaţiul limitat şi prohibitiv
determina aglomerarea caselor pe străduţele înguste, fapt datorat şi construirii oraşului, de
cele mai multe ori, în lipsa unui plan urbanistic.
V.6.3. Arhitectura şi artele plastice
Încă din secolul al V-lea, creştinismul şi-a făcut simţită prezenţa în domeniul artelor
vizuale. Bisericile acestui secol au preluat atât planul cât şi numele basilicii imperiale, cel
mai important monument public roman. De formă rectangulară, basilica creştină, este
separată prin coloane în mai multe nave, iar în zona altarului prezintă o absidă. Constantin
702
Localitatea se numeşte astăzi Gdansk şi se află în Polonia.
703
Jacques Le Goff, Europa explicată tinerilor, ed. cit., p. 44.
704
Ecaterina Lung, Istoria universală..., pp. 106 – 117.
705
706
Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea, Istorie medie universală.., ed. cit., p. 45.
707
Ibidem, p. 46.
143
şi, mai apoi, succesorii săi, au construit basilici în întreg imperiul708. Bazilica San Paolo
Fuori le Mura din Roma, construită în perioada domniei lui Constantin cel Mare, prezintă
toate cracteristicile unei basilici tipice: cuprinde 5 nave, dintre care se remarcă nava centrală.
În acest caz însă, absida, care în bazilicile romane servea drept tribunal, cuprindea altarul, în
timp ce nava centrală reprezenta locul de adunare al credincioşilor. Basilica a urmat un
proces de evoluţie, fiind introdus un dom central, prin intermediul căruia lumina pătrundea
în mijlocul edificiului. Planul în cruce se afirmă începând cu secolele IV – V, indicând
scopul religios al acestor construcţii. Continuând tradiţia romană, a fost folosită în bisericile
creştine timpurii decoraţia cu mozaic. Un exemplu în acest sens îl constituie biserica Santa
Costanza din Roma. Pentru crearea unui efect strălucitor care să reflecte ideea măreţiei
divine, decoraţia cu mozaic era completată de piese de ceramică aurită, utilizate mai ales
pentru fundaluri709. Basilicile din epoca imperială sau din perioada regatelor succesoare nu
impresionează prin dimensiune, dar conţin un decor fastuos, reprezentat de sculpturi şi
mozaicuri. Se remarcă, la Ravenna, edificiile înfrumuseţate cu mozaicuri din timpul lui
Theodoric şi din perioada dominaţiei bizantine (San Apollinaire Nuovo, Baptisteriul
arienilor, Baptisteriul catolicilor). Dintre construcţiile cu caracter laic păstrate, menţionăm
mausoleul Gallei Placidia şi mausoleul lui Theodoric, aflate, de asemenea, la Ravenna.
Cupola zidită din piatră constituie un element constructiv apărut în secolul al VI-lea, care a
permis mărirea dimensiunilor construcţiei. Sfânta Sofia din Constantinopol a constituit un
model atât pentru edificiile ridicate în Orient cât şi în Occident. Capela palatină din Aachen
se inspiră din modelul octogonal al edificiilor italiene din epoca bizantină, considerate antice
de arhitecţii din timpul lui Carol cel Mare710. Capitelurile bizantine creştine constituie
adaptări ale celor corintice, mult stilizate şi simplificate. În cazul catedralei San Marco din
Veneţia, frunzele de acant stilizate, dar totuşi uşor de recunoscut, înconjoară o cruce
creştină. Se poate ajunge însă la o stilizare extremă: păsările, animalele sălbatice sau
frunzele se transformă în forme geometrice711. Creaţiile artistice de tradiţie barbară se
remarcă prin calitatea artistică în domeniul orfevrăriei. În realizarea podoabelor barbare sunt
utilizate cu predilecţie metale preţioase şi numeroase pietre semipreţioase având colorituri
diverse.
Odată cu epoca ottoniană, apare un nou stil arhitectural, respectiv stiulul romanic.
Ideologia politică ottoniană, care invoca moştenirea romană şi carolingiană, a determinat
individualizarea unei arte originale, în ciuda raportării sale la tradiţie712. Acest stil, care s-a
răspândit în Europa până către finele veacului al XII-lea, când i-a luat locul stilul gotic, se
remarcă prin arcele rotunde, zidurile groase şi „decoraţiuni geometrice greoaie”. Denumirea
sa pune în lumină faptul că romanicul are ca origine vechile edificii romane, dar acest stil
arhitectural mai este cunoscut şi sub denumirea de stil normand în Franţa şi Anglia, peste
Canalul Mânecii fiind adus de normanzii lui Wilhelm Cuceritorul713. Construcţiile romanice
sunt monumentale dar totodată marcate de simplitate. A fost păstrat planul basilical şi a
început să se folosească tot mai mult bolta de piatră, care a permis ridicarea unor edificii de
dimensiuni mai mari. Zidurile masive prezintă ferestre de mici dimensiuni, aceste construcţii
fiind întunecoase. Decorul romanic se caracterizează prin sobrietate, mozaicul este înlocuit
de pictura în frescă şi revine în actualitate sculptura monumentală, abandonată din perioada
lui Justinian714. Între 997 – 1014 a fost reconstruită în noul stil arhitectonic biserica Saint-
Martin din Tours. În perioada 1006 – 1019 era ridicată biserica Saint-Philibert din Tournus
iar în 1045 începea construirea bisericii din Ottmarsheim, în prezent o localitate din
708
709
710
711
Carol Davidson Cragoe op. cit., p. 29.
712
713
714
144
departamentul Haut-Rhin aflat în răsăritul Franţei. În 1122 era finalizată noua biserică din
Santiago de Compostela, în nordul Spaniei715.
Între anii 1132 – 1144, la Saint Denis, în Île-de-France, sub coordonarea abatelui Suger,
era ridicată o construcţie abaţială care cuprindea elementele unui stil ahitectural nou, numit
mai târziu de renascentişti stil gotic. Stilul gotic avea drept trăsătură esenţială turlele ascuţite
şi existenţa vitraliilor. Acest stil aduce ca element de noutate utilizarea boltei în cruce de
ogive, alcătuită din două arcuri încrucişate pe diagonală, fapt care permite ridicarea pe
verticală a construcţiilor, depăşindu-le cu mult în înălţime pe cele romanice. Totodată,
monumentalitatea edificiilor este susţinută de stâlpi şi pilaştri masivi, în timp ce zidurile
exterioare se sprijină pe contraforturi. Construcţiile gotice sunt mult mai înalte decât cele
romanice, în plus având ferestre mai largi. Numeroasele ferestre împodobite cu vitralii
multicolore conferă mai multă luminozitate edificiului în comparaţie cu micile ferestre ale
stilului romanic716. Dintre numeroasele edificii remarcabile ale acestui stil arhitectural,
enumerăm câteva, dintre cele mai reprezentative. Între 1145 şi 1155 a fost realizat timpanul
portalului regal din Chartres, în perioada 1163 – 1182 era ridicată catedrala Notre-Dame din
Paris, iar în 1162 a început construcţia catedralei din Reims. În 1172 au fost inaugurate
lucrările la catedrala din Bourges, în timp ce în 1183 era realizat Portalul Gloriei de la
Santiago de Compostela. Catedrala din Chartres a fost ridicată între anii 1194-1260, iar în
1225 începea construcţia catedralei din Beauvais. Între 1243 şi 1248 era construită Saint-
Chapelle din Paris, care se remarcă prin frumuseţea deosebită a vitraliilor717. Construcţia
gotică reprezentativă o constituie biserica catedrală, dintre care remarcăm catedralele din
Chartres, Reims, Amiens, Bourges, Paris, Köln, Westminster, Toledo, Viena. În cadrul
arhitecturii civile, se disting construcţii diverse: castele fortificate, palate, reşedinţe regale,
nobiliare sau edificii publice urbane (primării). Pot fi semnalate, între realizările remarcabile
ale stilului gotic civil paltul Luvru din Paris, primăriile din Louvain şi Arras sau Palatul
Ducal din Veneţia. Din secolul al XIII-lea, sculptura reprezintă o prezenţă dominantă în
biserică, constituind o „Biblie în imagini”718.
V.7. Confruntarea cu Islamul. Epopeea cruciadelor
Insistându-se asupra „marii deşteptări a anului 1000”, se uită adeseori că aceasta a fost
însoţită de „conflicte sociale şi religioase, ce au dus la conturarea unor frontiere”. Se
individualizează graniţe exterioare şi interioare: pe de o parte, o graniţă îi separa pe
europenii occidentali de musulmani şi de creştinătatea orientală, pe de altă parte, graniţe
715
716
Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea, Istorie medie universală..., pp. 277-278.
717
718
Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea, Istorie medie universală..., pp. 277-278.
145
interioare fracturau însăşi societăţile occidentale. Asistăm la construcţia unei imagini diferite
a „celuilalt”, „care trebuia exclus şi combătut”. „Celălalt” poartă un nou chip: nu mai este
nici „barbar”, nici „păgân”, ci „eretic” şi „necredincios”. Împotriva sa trebuia să se lupte pe
căile deschise de cruciade şi Inchiziţie, prin întrebuinţarea fără menajamente a torturii şi
stabilirea unor reguli în vederea izolării „grupurilor minoritare”719.
Josep Fontana subliniază: „Primul inamic împotriva căruia s-au pornit cruciade a fost
Islamul. Relaţiile dintre creştini şi musulmani, care nu fuseseră întotdeauna de confruntare,
se prezintă începând cu această perioadă ca o epopee războinică ce avea să dea un sens nou
întregii istorii medievale a Europei (mergând până la a glorifica incidente banale, cum e
cazul numitei bătălii de la Poitiers, din 732, care n-a fost, se pare, decât înfrângerea unei
bande de jefuitori)”720.
Islamizarea Orientului şi a Africii de Nord prin cucerirea arabă, a blocat vreme de secole
creştinismul, limitându-l, cu precădere, la spaţiul european. La început, Islamul „face
Europa”, pentru ca mai târziu, aceasta să se facă împotriva sa, aflat în retragere după
confruntarea simbolică de la Poitiers (732)721. Termenul de Europa „cunoaşte o promovare
efemeră după episodul de la Poitiers”. La trei decenii după bătălie, „spaniolul” Isidor cel
Tânăr nota: „Ieşind dimineaţa din casele lor, europenii zăresc corturile frumos aliniate ale
arabilor”722.
Franco Cardini apreciază că în procesul de definire a unei conştiinţe moderne a Europei
sau a identităţii europene, Islamul a avut „la negativ”, contribuţia sa. Agresiunea musulmană
la care a fost supusă Europa, într-o primă etapă în secolele al VII-lea – al VIII, respectiv al
X-lea şi mai târziu între secolele al XIV-lea şi al XVIII-lea, efectivă sau imaginată723, a
constituit „moaşa violentă” a Europei. Unii istorici au văzut în Profet „tatăl întemeietor” al
Europei, după cum şi despre sultanii turci Mehmet al II-lea (1432-1481) şi Soliman
Magnificul (1520-1566) s-a afirmat că au deţinut un rol semnificativ în dezvoltarea
solidarităţii europene, determinându-i pe europeni să-şi strângă rândurile în vederea apărării
continentului în cadrul unor acţiuni unitare, care au alimentat procesul de definire a
europeanului „în raport cu sine” şi cu „Celălalt”724.
Ducând la retragerea creştinismului din Asia Mică şi Africa de Nord, Islamul va
determina europenizarea religiei creştine, iar îndepărtarea sa din Europa după eliberarea
Granadei „a creştinat definitiv Europa”. Evocându-l pe Henri Pirenne, Edgar Morin sublinia
că impunerea Islamului în sudul Mediteranei a dus la izolarea Europei, transformând marea
într-o veritabilă „barieră lichidă”725. Aceasta nu era totuşi de netrecut, dar a avut efecte
economice notabile, reorientând relaţiile comerciale europene către masa continentală.
Principala beneficiară a fost Europa de nord-vest, care a devenit un participant din ce în ce
mai activ la marele comerţ european.
Henri Pirenne considera că invaziile popoarelor migratoare nu au rupt unitatea economică
mediteraneană a lumii antice şi nu au produs modificări esenţiale în cadrul culturii romane
din secolul al V-lea, după înlăturarea ultimului împărat din Occident. Potrivit controversatei
teorii susţinute de Pirenne, cu toate dezordinile provocate de invazii, acestea nu au produs
totuşi mutaţii însemnate în plan politic, social, lingvistic sau instituţional. Cultura şi
719
720
Ibidem.
721
722
Ibidem.
723
Ameninţarea turcească a fost o prezenţă constantă, vreme de secole, în mentalul colectiv occidental. O
dovadă în acest sens o constituie exprimarea unei îngrijorări, sub efectul groazei, a misticului Dionisie din
Ryckel, cunoscut mai ales sub numele de Dionisie Certozanul (1402 – 1471): „Doamne, vor veni turcii la
Roma?” reluată de Machiavelli prin intermediul unui personaj din Mătrăguna: „Credeţi voi că turcul va trece
în acest an în Italia?”
724
Franco Cardini, Europa şi Islamul: istoria unei neînţelegeri, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 11.
725
Edgar Morin, op. cit., p. 42; V. Henri Pirenne, Histoire de lÉurope des invasions au XVIe siècle, Bruxelles,
La Renaissance de livre, 1958.
146
civilizaţia au rămas profund mediteraneene, pe ţărmul mării dezvoltându-se şi inovaţiile:
monahismul, arta barbară. Centrul veţii economice şi culturale se afla în Orient, unde se
remarca oraşul Constantinopol, cel mai important centru urban al vremii. Lumea anului 600
nu diferă radical de cea a anului 400, considera Pirenne726. Avansul rapid al Islamului a
produs „ruptura de tradiţia antică”, provocând în acelaşi timp, blocarea legăturilor dintre
Orient şi Occident şi, în consecinţă, distrugerea unităţii mediteraneene. Mediterana
occidentală s-a transformat într-un „lac musulman” şi a încetat să mai constituie un mediu
propice pentru schimbul economic şi cultural existent până în acel moment între cele două
zone extreme ale Europei. Occidentul a fost nevoit să trăiască izolat, arterele de comunicaţie
maritime fiind blocate, în timp ce centrul de greutate al vieţii politice s-au transferat, pentru
întâia dată, spre nord, depărtându-se de Mediterana. Merovingienii decadenţi au fost
înlocuiţi de o nouă dinastie, cea carolingiană, cu origini în regiunile germanice din nord, iar
papa s-a alăturat noii dinastii, sub paravanul căreia a găsit protecţie. A înţeles că nu se mai
putea baza pe sprijinul împăratului bizantin, aflat la mare distanţă şi fiind aproape permanent
preocupat să facă faţă musulmanilor. Biserica s-a adaptat evenimentelor, influenţa sa fiind
covârşitoare, în condiţiile disoluţiei feudale a structurii politice727. Treptat, Europa aflată sub
dominaţia Bisericii şi experimentând sistemul feudal, s-a transformat. Tranziţia acceptată de
Pirenne ocupă aproximativ un secol, între anii 650 şi 750. A fost o perioadă de anarhie
generalizată în timpul căreia tradiţia Antichităţii, a fost în mare parte uitată, dar nu cu totul,
în timp ce se afirmă noi elemente. Tranziţia s-a finalizat în anul 800, odată cu apariţia unui
nou imperiu în Occident, astfel desăvârşindu-se „ruptura” dintre Orient şi Occident728.
Contrar opiniei lui Pirenne, Maurice Lombard consideră că schimburile comerciale între
Europa creştină şi lumea musulmană au continuat să fie active, lumea europeană având de
câştigat de pe urma dezvoltării cultural-economice a civilizaţiilor islamice „din prima lor
perioadă de înflorire (secolele IX – XI)”729. Reluând ambele teorii, Edgar Morin subliniază
cu îndreptăţire: „Cele două teze contrare pot fi adevărate succesiv”730.
Totuşi, Islamul a fost perceput ca o ameninţare redutabilă şi permanentă pentru Europa
creştină. La început, atacurile sale au fost respinse, începând cu eşecul arabilor din faţa
Constantinopolului în urma asediului din 674 - 678. Între 711 – 719 a avut loc totuşi
cucerirera Spaniei, monarhia vizigotă fiind înlăturată. O armată musulmană alcătuită din
80.000 de soldaţi şi o flotă de 1.800 de vase, a declanşat un nou asediu asupra
Constantinopolului (717 – 718), respins de către împăratul bizantin Leon Isaurianul (675 -
741)731.
Cruciadele au reprezentat primele manifestări ale tendinţelor expansioniste ale
Occidentului. În perioada 1096-1270, lumea occidentală a declanşat o ofensivă care viza
extinderea spaţiul propriu pe seama Islamului şi Imperiului Bizantin. Deşi veneau dintr-o
lume considerată barbară de către arabi şi bizantini, occidentalii au reuşit să cucerească
Ierusalimul în 1099, rămas în stăpânirea lor până în 1187. În 1204, au dat o grea lovitură
Imperiului Bizantin, cucerind Constantinopolul şi constituind un Imperiu latin care a
supravieţuit până în 1261. Aceste teritorii au fost pierdute ulterior, expansiunea neavând încă
baze de susţinere solide. Acţiunea lor arăta însă o capacitate crescândă de expansiune, care
prefigura o tendinţă ce se va dezvolta în viitor732. Fără îndoială, condiţiile sociale şi
economice de la sfârşitul secolului al XI-lea au avut un rol central: creşterea populaţiei şi, în
consecinţă, împuţinarea pământurilor cultivabile, dezvoltarea economiei monetare şi a
726
Henri Pirenne, Mahomed şi Carol cel Mare, ed. cid., p. 256.
727
Ibidem.
728
Ibidem, p. 257.
729
Edgar Morin, op. cit., pp. 43-44; V. Maurice Lombard, LÍslam dans sa première grandeur, Paris,
Flammarion, 1971.
730
731
732
Lucian Boia, Occidentul…, pp. 69-70.
147
comerţului, debutul expansiunii puterilor maritime italiene în Marea Mediterană. Cécile
Morrisson propunea şi alte două seturi de cauze: cauze îndepărtate, respectiv tradiţia
pelerinajului la Ierusalim şi doctrina „dreptăţii” războaielor împotriva sarazinilor. Apoi
evoca o cauză apropiată sau pretext, provenind din lipsa de cunoaştere a Orientului,
manifestată prin dorinţa de a veni în sprijinul creştinilor orientali persecutaţi de
musulmani733. Dincolo de motivaţiile religioase invocate, toţi actorii implicaţi aveau şi
scopuri ascunse: papii doreau să-şi conserve prestigiul şi puterea, nobilii căutau o justificare
a agresiunii militare, cei săraci sperau să se îmbogăţească, în timp ce negustorii găseau noi
oportunităţi pentru intensificarea comerţului lor734. J.J. Saunders a vorbit despre contra-
atacul creştin („the Christian Counter-attack”), după luarea în stăpânire de către musulmani
a Peninsulei Iberice735.
Pentru lumea occidentală, Ierusalimul, „Cetatea lui Dumnezeu”, a rămas în Evul Mediu
centrul lumii spirituale. Textele medievale îl prezentau pe cruciat drept un pelerin
(peregrinus), devenind tot mai răspândită ideea că pelerinajul spală de păcate, iar călătoria
către Ierusalim, care de multe ori implica şi riscuri, s-a transformat într-un act de penitenţă.
Încă din secolul al IX-lea, numeroşi nobili precum ducele de Normandia sau contele de
Anjou, au întreprins mai multe călătorii în Ţara Sfântă „pentru a se spăla de păcatele lor
grave”736. Tradiţia creştină primitivă condamnă utilizarea armelor prin două texte ale
Evangheliei după Matei, 26, 52 („cei care scot sabia de sabie vor pieri”) şi Corinteni II, 10, 4
(„armele cu care ne luptăm nu sunt supuse firii pământeşti”). Totuşi, din secolul al IV-lea
Biserica occidentală a lansat teoria „războiului drept”, Sfântul Augustin legitimând
războiului defensiv prin invocarea posibilităţii recurgerii la război împotriva ereticilor care
nu puteau fi convinşi cu arme spirituale. Noţiunea de „război drept” a evoluat către aceea de
„război sfânt” prin promisiunea acordată luptătorilor pentru credinţă de a obţine
„recompense cereşti”. Pusă în faţa ameninţărilor armate ale ungurilor, normanzilor şi
sarazinilor, în secolul al IX-lea papalitatea va depune eforturi pentru a constitui o „oaste a lui
Hristos” capabilă să apere „patria creştină”. În 878, papa Ioan al VIII-lea îi asigura pe
episcopii franci că luptătorii în numele credinţei împotriva păgânilor se vor bucura de odihna
veşnică binemeritată în viaţa de apoi. Papa Alexandru al II-lea susţinea în 1063 că toţi cei
care luptă împotriva persecutorilor creştinilor vor fi iertaţi de păcate, cauza lor fiind dreaptă.
Papa îi îndemna astfel pe cavalerii francezi să vină în sprijinul Aragonului. Acesta a fost
momentul de debut al instaurării obiceiului papalităţii de a susţine războaiele
antimusulmane737.
La sfârşitul secolului al XI-lea, imaginea Orientului în lumea occidentală era profund
deformată datorită necunoaşterii regiunii, ignoranţa fiind la fel de mare atât în privinţa
Bizanţului cât şi a spaţiului musulman. O veritabilă prăpastie culturală despărţea civilizaţia
bizantină a secolului al XI-lea de cea occidentală, edificatoare fiind în acest sens comparaţia
între cultura filosofică a lui Mihail Psellos şi cea a lui Gerbert dÁurillac, „care cunoaşte
doar câteva fragmente din Aristotel”. Limba greacă, o limbă uitată, era puţin cunoscută în
Occident, inclusiv de către oamenii de litere. Ştiinţa Bizanţului era considerată drept pură
viclenie de către occidentali iar aparenta desconsiderare a „meseriei armelor” în cadrul unei
societăţi încă prospere şi mai dezvoltate, era interpretată drep „slăbiciune”. Normanzii, care
obţinuseră victorii împotriva bizantinilor în Italia de Sud, au fost primii care au popularizat
„imaginea unor greci vicleni, dar mai ales bogaţi şi laşi”738. Lumea musulmană era încă şi
733
Cécile Morrisson, Cruciadele, Bucureşti, Editura Meridiane, 1998, p. 9.
734
V. Christopher Tyerman, God´s War: A New History of the Crusades, Harvard University Press,
Cambridge, 2006.
735
J.J. Saunders, A History of Medieval Islam, Routledge and Kegan Paul, London, Henley and Boston, 1978,
p. 154.
736
Cécile Morrisson, op. cit., ed. cit., p. 11.
737
Ibidem, p. 15.
738
Ibidem, p. 16.
148
mai puţin cunoscută. Nici pelerinii şi nici autorii ecleziastici nu fac referiri la spaţiul de
locuire sau civilizaţia islamică. Povestirile primilor evocă mai ales amintiri din Scriptură şi
sunt mult inferioare scrierilor geografilor musulmani.
Pe de altă parte, occidentalii nu erau total necunoscuţi bizantinilor. Considerându-i
„barbari”, bizantinii nu au făcut efortul de a-i deosebi din punct de vedere etnic, numindu-i
„franci” şi uneori „celţi”. Pentru Bizanţ, cei mai cunoscuţi occidentali erau normanzii, în
dubla calitate de duşmani (în urma cuceririi oraşului Bari, întreaga Italie de Sud a fost luată
în stăpânire de aceştia) şi mercenari angajaţi în slujba Bizanţului. De la jumătatea secolului
al XI-lea contingente normande, considerate corpuri de elită ale armatei bizantine, au luptat
în Armenia împotriva selgicizilor. Cavalerii normanzi, „oamenii de fier”, se bucurau de o
foarte bună reputaţie datorită curajului dovedit deseori739. Siliţi să facă faţă ameninţărilor
externe, împăraţii bizantini au făcut apel la statele occidentale: către 1090, la solicitarea
împăratului, pelerinul Robert le Frison conte de Flandra, i-a trimis lui Alexios I cinci sute de
cavaleri.
Cel mai probabil, ideea de a fi solicitată papalitatatea pentru a-i îndemna pe cavalerii
occidentali să se angajeze ca mercenari, datează din timpul domniei lui Mihail al VII-lea
Dukas (1071 – 1078), care i-a cerut papei Grigore al VII-lea sprijin împotriva păgânilor.
Ulterior, papa Urban al II-lea avea să convoace un conciliu la Piacenza (1095), în cadrul
căruia trimişi bizantini au solicitat sprijinul în vederea apărării Bisericii creştine orientale.
Fără îndoială că Bizanţul nu încuraja ideea de cruciadă în accepţiunea occidentală, adică de
război sfânt. Lupta împotriva arabilor şi a turcilor constituia efortul de apărare a Bizanţului
şi nicidecum un război sfânt. Solicitarea de mercenari a dus însă la apariţia ideii promovate
de papalitate de a se organiza o expediţie în Orient pentru eliberarea creştinilor persecutaţi şi
a locurilor sfinte. În fapt, prezenţa selgiucidă nu necesita iniţierea unei cruciade. Creştinii
sirenii nu solicitaseră „eliberarea”, pelerinii occidentali nu întâmpinaseră niciun impediment
din partea turcilor în Palestina, iar pentru a se feri de pericolele din Asia Mică traversau
marea. Cécile Morrisson evocă totuşi o „responsabilitate bizantină” în declanşarea
episodului cruciat, datorită solicitării de mercenari, invocarea solidarităţii dintre creştini şi
exagerarea acţiunilor reale întreprinse împotriva creştinilor în Asia Mică740.
În veacul al XI-lea, Biserica romano-catolică a adrest creştinilor latini îndemnul de a
cuceri Palestina şi cu deosebire Ierusalimul. Desfăşurându-se sub semnul crucii, aceste
expediţii au fost numite ulterior de istorici „cruciade”. În urma lor au fost întemeiate mai
multe state creştine, la Ierusalim şi în Orientul Apropiat, care au avut o existenţă efemeră.
Întărind sentimentul de apartenenţă la aceeaşi comunitate între europenii latini, ele au
adâncit prăpastia dintre creştinismul occidental şi cel oriental de limbă greacă. Cruciadele au
fost deosebit de costisitoare şi s-au sfârşit cu un eşec deplin, la finele veacului al XIII-lea.
Totodată, au dus la coagularea unui „primejdios spirit de expansiune militară”, determinând
reacţii similare la musulmani (războiul sfânt sau djihad). Efectele lor nefaste se resimt până
în prezent, în timp ce beneficiile nu au fost pe măsură (pentru a accentua profundul lor
caracter distructiv, Le Goff evoca afirmaţiile unor istorici, fără îndoială radicale, care
consideră că nu a existat niciun profit real al acestor expediţii militare, cu excepţia
aclimatizării caisului în Europa)741.
Europenii occidentali erau fascinaţi de Orient, o dovadă evidentă în acest sens fiind cartea
lui Marco Polo scrisă la sfârşitul secolului al XIII-lea, care s-a bucurat de un succes uriaş.
Mai mult decât simpla fascinaţie, ei au dat dovadă de curiozitate şi curaj, angajându-se în
incursiuni la mari distanţe, pentru descoperirea unor civilizaţii diverse, iniţiative care
aproape au lipsit pe alte continente. Cel mai mare călător arab, Ibn Battutah (1304 - cca
1368), a parcurs distanţe imense între anii 1325-1354, (aproximativ 120.000 de km), mai
739
Ibidem, p. 19.
740
Ibidem, p. 22.
741
Jacques Le Goff, Europa..., ed. cit., pp. 39-40.
149
mult decât Marco Polo, dar călătoriile lui au depăşit rareori lumea islamică. Deşi au fost cei
mai mari geografi ai Evului Mediu, arabii au arătat un dezinteres profund faţă de regiunile
din afara ariei islamice742. Progresul lumii islamice s-a datorat îmbinării rezultatelor unei
adevărate revoluţii agricole care a dus la înmulţirea terenurilor cultivate, creşterii producţiei
şi dezvoltării oraşelor, între care se remarcau centrele urbane Bagdad şi Córdoba. Graniţele
Islamului cuprindeau un spaţiu întins din India până în Spania, unde ideile circulau în mod
nestingherit. Datorită deschiderii către celelalte culturi şi a marii capacităţi de asimilare, în
spaţiul islamic s-a individualizat o cultură originală având drept principală caracteristică
sincretismul.
Timp de două secole, a avut loc un adevărat exod dinspre Europa către Palestina care a
pus în mişcare sate întregi. De multe ori spectacolul era dezolant: cruciadele nu au fost doar
apanajul nobililor, numeroşi ţărani săraci pornind la drum în căutarea unei vieţi mai bune.
De-a lungul veacurilor al XII-lea şi al XIII-lea, s-au produs adevărate migraţii, cete de ţărani
în zdrenţe şi prost înarmate, flancate de câţiva cavaleri şi clerici, au pornit la luptă mânaţi, în
egală măsură, de idealuri religoase şi dificultăţi economice. Însă în imaginarul colectiv
occidental, datorită în mare măsură literaturii şi producţiei cinematografice, ideea de
cruciadă corespunde unei epopei a istoriei universale, desfăşurată pe mai multe etape.
Termenul însăşi s-a impregnat în vocabularul occidental cu înţelesul de luptă purtată
împotriva unui duşman comun în numele aceluiaşi ideal. Vremea cruciadelor trebuie însă
încadrată în contextul social şi demografic al secolului al XI-lea. Perioada atacurilor
sarazinilor, normanzilor şi ungurilor se încheiase. Occidentul de atunci, adică un spaţiu
eterogen de populaţii care aveau ca element comun religia creştină şi recunoaşterea ca şef
spiritual a papei de la Roma, a cunoscut o perioadă de acalmie relativă. Ca urmare, s-a
înregistrat o creştere demografică susţinută între veacurile al XI-lea - al XIII-lea, continuând
o evoluţie care demarase în unele regiuni din Anglia, Franţa, Germania şi Italia încă din
perioada anterioară. O parte dintre ţărani, care doreau să fugă de constrângerile nobililor şi
de traiul dificil, au avut rolul lor în deosebita amplitudine a mişcării. Pe de altă parte,
întrucât legea primului născut nu intrase încă în vigoare peste tot în Occident, nobilii aveau
de înfruntat un alt gen de probleme: descendenţii prea numeroşi în raport cu pământul de
împărţit (în conformitate cu obiceiul germanic – toţi urmaşii masculini aveau dreptul la
moştenirea paternă). Acolo unde legea primului născut era funcţională, cu excepţia primului
născut, celorlalţi moştenitori aveau de ales între a deveni clerici ori a opta pentru meseria
armelor. Expediţiile cruciate au adus acestor oameni fără ocupaţie oportunitatea de a-şi
ameliora situaţia prin dobândirea de averi pe calea jafului sau prin împărţirea prăzilor de
război.
Nu doar Biserica a fost responsabilă de iniţierea cruciadelor, ci în principal alianţa dintre
cler şi nobilime. Balduin de Flandra a subliniat acest aspect, remarcând că expediţiile
militare spre Orient erau izvorul unei uriaşe bogăţii, aducând foloase atât pe plan spiritual
cât şi material. Relaţiile cu Islamul nu au fost întotdeauna de confruntare, dar din secolul al
XI-lea acestea au dobândit caracterul unei încleştări războinice, care a însufleţit o întreagă
literatură. Din perspectiva unei civilizaţii superioare, viziunea asupra europenilor nu era una
tocmai favorabilă acestora. Într-o ierarhie a puterii politice, pe primul loc se afla califul, abia
pe locul al cincilea împăratul bizantin, iar regii din Occident nu erau nici măcar luaţi în
considerare. Totuşi, arabii se arătau toleranţi faţă de aşa-numitele „religii ale cărţii”
(creştinismul şi mozaismul), combătând însă orice tendinţă de prozelitism. Coranul îl
menţionează pe „profetul Iisus” şi îndeamnă la toleranţă faţă de creştini dacă aceştia îşi
îndeplinesc obligaţiile tributare şi dau dovadă de supunere. În contrast, creştinismul
considera islamismul o „religie falsă”, iar Mahomed un trimis al diavolului743. Europenii
priveau Orientul ca pe o lume a bogăţiilor nemăsurate. În contrast, musulmanii percepeau
742
Lucian Boia, Occidentul..., pp. 68-69.
743
150
Europa creştină ca pe un un spaţiu semicivilizat. Mărturie stau remarcile unor călători şi
cărturari arabi: Ibn Battutah, de exemplu, remarca insalubritatea Constantinopolului. Alţi
călători au relatat despre lipsa de igienă a europenilor care „nu se spală şi nu se îmbăiază
decât o dată sau de două ori pe an”744. Europenii sufereau, la rândul lor, de un acut complex
de inferioritate, dar care nu i-a împiedicat să lupte cu îndrăzneală împotriva unui adversar
perceput ca fiind mai puternic. Lucrarea Histoire anonyme de la Première Croisade,
subliniază ruşinea emirului din Babilonia de a fi fost înfrânt de participanţii la prima
cruciadă, care erau oameni „calici, lipsiţi de arme şi demni de plâns”745.
În apelul la luptă pentru eliberarea Locurilor Sfinte din 1095, papa Urban al II-lea îi
asigura pe participanţi că li se vor ierta păcatele. Ca urmare, au răspuns pozitiv, cu un
entuziasm extraordinar, toate clasele sociale, entuziasm colectiv care l-a uimit până şi pe
pontif. Cruciadele au dat semnalul unei îndelungate perioade expansioniste a Occidentului.
În intervalul 1096 - 1270, s-au desfăşurat opt cruciade, urmărindu-se creşterea spaţiului
occidental pe seama celui islamic sau chiar bizantin746. Istoricul Ana Comnena în lucrarea
Alexiada - care prezenta domnia tatălui său Alexios Comnenul - i-a descris pe cruciaţi într-o
manieră extrem de critică, dar le recunoştea unele calităţi: pragmatismul şi vigoarea. Deşi nu
la fel de civilizaţi, cruciaţii s-au arătat mai motivaţi decât adversarii lor. Demonstrând că
determinarea religioasă era una secundară, au cucerit Constantinopolul în 1204, în timpul
cruciadei a patra, creând un Imperiu latin care se va menţine până în 1261. Cruciaţii vor
pierde însă teritoriile cucerite, încercarea lor dovedindu-se a fi un eşec. Dar a rămas înscrisă
în istorie această primă tendinţă expansivă a Occidentului, care se va manifesta mai târziu la
amplitudine maximă şi va duce la cucerirea întregii lumi747.
În ciuda faptului că au avut drept scop declarat lupta împotriva Orientului Apropiat
musulman, cruciadele s-au dovedit a fi „contrare intereselor Imperiului Bizantin”. Nu
întâmplător, poziţionarea bizantinilor faţă de cruciade a avut în vedere consideraţii de ordin
politic. Bizantinii au manifestat o neîncredere nedisimulată faţă de traversarea teritoriului
bizantin de trupe numeroase şi nedisciplinate, ale căror excese erau frecvente748. Cruciaţii
occidentali nu s-au sfiit să-i acuze pe bizantini de trădare, în urma unor măsuri legitime luate
pentru propria apărare: supravegherea militară a trupelor cruciate, alianţa stabilită de Manuel
Comnenul cu selgiucizii şi a lui Isaac Anghelos cu Saladin. Alexios Comnenul primea
calificative puţin măgulitoare încă din timpul cruciadei întâi: viclean, sperjur, temător.
Propaganda normandă a contribuit şi ea la amplificarea îngrijorării deja instalate faţă de
„viclenia grecească”. Povestirile referitoare la cruciade vor evoca această imagine
defavorabilă şi chiar vor căuta să învinuiască Bizanţul pentru eşecuri. În acelaşi fel a fost
justificată cucerirea Constantinopolului survenită în 1204: Imperiul a trădat idealul de
cruciadă. La rândul lor, bizantinii au condamnat cruciada, găsind în ea un pretext invocat de
latini pentru a intra în posesia bogăţiilor Bizanţului.
744
Apud Ibidem, p. 57.
745
Ibidem.
746
747
748
Cécile Morrisson, op. cit., ed. cit., p. 143.
151
V.8. Europa Occidentală în timpul „crizei secolului al XIV-lea” (1300-1450)
Între secolele al XI-lea - al XIII-lea, Occidentul cunoscuse un progres continuu. Sfârşitul

secolului al XIII-lea a adus cu sine atingerea vârfului evoluţiei ascendente medievale, după
care a urmat declinul. Dezvoltarea se reflecta în creşterea populaţiei şi a terenurilor cultivate,
evoluţia spaţiului rural şi urban, eliberarea unui număr mare de ţărani de servituţile feudale,
în dinamizarea activităţilor comerciale devenite extrem de active într-o lume care cunoscuse
dezvoltarea marii industrii a postavului în Flandra şi în Italia, iar catedralele gotice şi marile
152
universităţi de la Oxford, Paris sau Bologna confereau Europei un profil specific. De la
sfârşitul secolului al XIII-lea însă, situaţia s-a schimbat dramatic, lumea strălucitoare a
„Monseniorului Sfântul Ludovic”, după cum a fost numită de istorici, alunecând în haos.
Progresul tehnologic a fost afectat de o serie de evenimente care vor marca societatea
occidentală în ansamblul său, continentul european primind o succesiune de lovituri749. De la
începutul veacului al XIV-lea, Europa a cunoscut o perioadă tulbure, marcată de războaie,
epidemii şi privaţiuni. Primele răzmeriţe şi greve s-au declanşat în Flandra, Normandia, la
Breziers şi la Toulouse. În 1302 o răscoală de proporţii a cuprins întreaga Belgie de astăzi.
În continuare, mişcările de protest i-au coalizat pe ţărani împotriva seniorilor, pe săracii din
oraşe împotriva patriciatului urban750. Între anii 1315 - 1317 Europa a traversat o primă
perioadă de foamete extremă751. Aceasta a afectat regiuni întinse: Anglia, Franţa de nord,
Finlanda, Germania şi Danemarca. Revoltele orăşeneşti conduse de Cola di Rienzo la Roma
(1347), Etienne Marcel la Paris (1358), Philippe Van Artevelde la Gand (1381) au eşuat.
Numai la Paris, în intervalul 1306-1413 au avut loc patru răzmeriţe. În perioada următoare s-
au desfăşurat răscoala ciompilor, la Sienna în anul 1371 şi Florenţa în 1380, precum şi
revolte în centrele urbane scandinave în intervalul 1411-1436. Deşi mai violente, răscoalele
ţărăneşti nu au cunoscut coordonarea celor din mediul urban şi au fost mai lesne înnăbuşite.
Revolta celor numiţi zeflemitor de către nobili Jacques din Ile-de-France şi ocuparea
Londrei în 1381 de către unităţile armate ale lui Wat Tyler nu au condus la niciun rezultat
favorabil ţăranilor. Timp de o sută cincizeci de ani, lumea rurală a fost marcată de
numeroase răscoale. În jurul anului 1380, tulburările au atins punctul culminant atât în
mediul rural cât şi în cel urban. Întregul Occident din Anglia până în Germania de vest,
trecând prin sudul Europei cu Florenţa şi Barcelona, părea a se adânci într-o anarhie
generalizată752.
Criza profundă s-a reflectat şi în falimentele marilor bănci italiene, mai ales florentine:
Frescobaldi (în 1322), Scali (în 1327), Bonaccorsi, Ursani şi Corsini (în 1341), Acciaiuoli,
Peruzzi (în 1343) şi Bardi în 1346. Preţul cerealelor a stagnat ori a cunoscut o scădere. În
Anglia, între anii 1160 şi 1300 acesta cunoscuse o creştere cu aproximativ 180%. Însă din
1380-1399 preţul scăzuse cu 21 de procente comparativ cu intervalul 1300-1319. Datorită
rarităţii metalelor preţioase, statele au trecut la devalorizarea monedelor. Valoarea livrei
genoveze a scăzut între 1288 şi 1509 cu 75%, iar a livrei engleze între 1405 şi 1464 cu
28%753.
R. Lopez scotea în evidenţă alte realităţi ale secolelor XIV – XV, care îl îndreptăţeau să
concluzioneze că întreaga economie occidentală se afla în criză. Făcând referire la 28 de
oraşe dintre Loara şi Rin şi raportându-se la două perioade: 1100 – 1250 şi respectiv 1400 –
1550, constata că în cel de-al doilea interval s-a înregistrat un declin accelerat al
„expansiunii urbane” (între 1100 şi 1250 au fost realizate 17 extinderi şi construite 20 de
metereze principale iar între 1400 – 1550 au fost efectuate doar 10 extinderi şi nu a mai fost
ridicat niciun meterez nou). Mai mult decât atât, populaţia oraşelor a cunoscut un recul,
certificat după prima jumătate a secolului al XIV-lea în centre urbane precum Barcelona,
Perpignan, Florenţa, Sienna, Veneţia, Modena, Zürich şi Albi. Declinul economic general s-
a reflectat în producţie şi comerţ, un centru important al industriei de postavuri cum era
Florenţa cunoscând o scădere catastrofală (cu două treimi) a producţiei de postav între 1338
şi 1378, fără a-şi mai reveni. Anglia şi-a redus exporturile de lână din 1350, iar comerţul
Genovei a scăzut cu 70% între 1290 şi 1480754.
749
Jean Delumeau, Civilizaţia Renaşterii, vol. I, Bucureşti, Meridiane, 1995, p. 75.
750
Ibidem.
751
Jean Gimpel, Revoluţia industrială în Evul Mediu, ed. cit., p. 183.
752
Jean Delumeau, op. cit., p. 75.
753
Ibidem, p. 76.
754
Ibidem, p. 77.
153
În secolele al XIV-lea şi al XV-lea, Europa Occidentală şi Centrală s-a confruntat cu o
puternică tendinţă de abandonare a satelor. W. Abel aprecia că din aproximativ 170.000 de
sate existente în Germania în preajma anului 1300, (luând ca reper frontierele din 1937),
40.000, respectiv 23%, au dispărut înaintea debutului secolului al XVI-lea. Din aproximativ
625 de cătune existente în Provenţa la începutul secolului al XIV-lea, 177 erau nelocuite în
1471. Un fenomen de depopulare a satelor a avut loc şi în Anglia de la începutul secolului al
XIV-lea.
Jean Delumeau consideră că epidemia de ciumă din 1348 – 1350 nu poate fi făcută
singura responsabilă de grava depopulare rurală. Într-o ţară mai puţin afectată de Ciuma
Neagră cum a fost Norvegia, în regiunea Oslo, suprafaţa cultivată a cunoscut o scădere cu
40% în intervalul cuprins între anii 1300 şi 1400. Jumătate din populaţia din Givry, în
Bourgogne, a dispărut în 1348 după cum consemnează registrele parohiale. Totuşi, în epoca
Decameronului, numeroşi orăşeni înstăriţi se refugiau la ţară pentru a scăpa de efectele
ciumei. Se pare că mortalitatea rurală a fost inferioară celei urbane. Despre mortalitatea
urbană deţinem însă mai multe informaţii. Florenţa anului 1338 avea o populaţie de 110.000
locuitori, pentru ca în 1351 aceasta să ajungă la doar 50.000. Până în 1350, Magdeburgul
pierduse 50% din locuitori, Hamburgul 60%, iar Bremenul 70%755. Ipoteza conform căreia
mortalitatea a fost mai redusă în mediul rural pare credibilă, în condiţiile în care la sate
riscurile de transmitere a bolii erau mai reduse. Pentru Delumeau „răsturnarea conjuncturii
economice” petrecută în secolul al XIV-lea declanşată din mediul rural datorită faptului că
90% dintre oameni trăiau din agricultură ascundea „cauze încă mult mai profunde decât
devastările războaielor sau mortalitatea datorată ciumelor”. În urma suprapopulării sale,
Europa era deosebit de vulnerabilă la sfârşitul secolului al XIII-lea. Secătuirea solurilor,
nerentabilitatea exploatărilor, au condus la perioade de foamete, scăderi pe plan agricol şi
demografic. Epidemiilor li s-au adăugat recoltele proaste provocate de variaţiile climatice,
care au îndreptat către catastrofă o societate ajunsă la punctul maxim al evoluţiei sale:
„pentru o bună parte a Europei perspectiva s-a răsturnat”756.
Creşterea demografică permanentă, care dura de mai bine de două secole, a cunoscut un
dramatic recul în secolul al XIV-lea, mai ales între anii 1320-1450. Numai în secolul al
XIV-lea, populaţia Europei s-a redus, după o serie de aprecieri, cu o treime. În consecinţă,
deşi preţul cerealelor a crescut pe termen scurt în perioadele de foamete, tendinţa generală a
fost de scădere, datorită reducerii cererii provocate de împuţinarea populaţiei757. O serie de
factori dintre care pe primul loc s-a aflat ciuma, au contribuit la declinul demografic şi
economic. După cum afirmă şi Massimo Livi Bacci, „dintre toate fenomenele care au avut
un impact demografic, niciunul nu este atât de bine cunoscut ca ciuma”, acumulându-se în
timp o literatură uriaşă referitoare la această temă758.
Fernand Braudel numeşte această creştere şi descreştere a continentului european,
înregistrată în secolele al XI-lea – al XIV-lea, „cea mai mare victorie şi cea mai mare
înfrângere pe care le-a cunoscut Europa înainte de secolul al XVIII-lea englez”759. În
căutarea cauzelor declinului, el aducea în discuţie faptul că sporul de populaţie nu a mai
putut fi susţinut de producţia agricolă insuficientă. Pe de altă parte, economia ţărilor unde îşi
făcuse apariţia „revoluţia energetică a morilor”, respectiv Europa nordică cuprinzând o
regiune de la vest de Sena, care cuprindea Ţările de Jos şi se încheia în bazinul Londrei, era
caracterizată încă de „fragilitate”. Noile monarhii în curs de consolidare, precum Franţa sau
Anglia au fost puternic afectate de criză, nefiind încă „unităţi economice maniabile”.
Târgurile din Champagne au decăzut, eliminând Franţa care fusese „pentru o clipă inimă a
755
Ibidem, p. 79.
756
Ibidem,p. 82.
757
Ibidem.
758
Massimo Livi Bacci, op. cit., p. 85.
759
Fernand Braudel, Timpul lumii, vol. II, traducere şi postfaţă de Adrian Rizea, Bucureşti, Editura Meridiane,
1989, p. 236.
154
Occidentului”, dintr-un circuit comercial deosebit de activ. În bătălia economică dintre Nord
şi Sud, noile state ale Nordului vor fi din nou învinse de oraşele din zona Mediteranei760.
Deşi a lovit cu violenţă mai ales Occidentul Europei, epidemia de ciumă nu a fost
„singurul gropar al marelui avânt care o precedase”, după cum subliniază şi Braudel761.
Aceasta a agravat declinul demografic şi economic aflat în desfăşurare. În 1347, pandemia
localizată iniţial în Asia Centrală, afecta ţărmurile Mării Negre şi Mării Mediterane. Un an
mai târziu, se extindea deja într-o serie de ţări occidentale: Italia, Spania, Franţa, nord-estul
Angliei. Între 1349 şi 1351 a cuprins întreg Occidentul. Mai puţin populate şi având un nivel
de urbanizare inferior, regiunile Europei Centrale şi Răsăritene au fost mai puţin afectate.
Totuşi, dacă în vestul Europei atacurile epidemiei au încetat către 1670 (cu excepţia unor
răbufniri episodice), în Europa Răsăriteană acestea au continuat până la jumătatea secolului
al XIX-lea. Occidentul a fost mai puternic lovit într-o primă fază în raport cu restul
continentului, densitatea mai ridicată şi schimburile comerciale active favorizând extinderea
epidemiei762. Ciuma a devastat ţările Europei încă din perioada 1348 – 1350: a dispărut două
treimi din populaţia Italiei centrale; o treime, o jumătate sau poate două treimi din popuaţia
Lombardiei, a regiunii de nord a Spaniei, a Franţei, Angliei, Ţărilor de Jos şi Germaniei.
Oraşele au fost atacate cu o deosebită virulenţă: Veneţia a pierdut două treimi din populaţie,
Bologna 40-50%763.
Ciuma neagră nu a provocat criza, ci a accentuat-o. Occidentul european înregistra deja la
sfârşitul secolului al XIII-lea o perioadă de recul economic. Defrişarea, care declanşase
creşterea economică, nu mai aducea câştiguri însemnate, astfel încât a stagnat. În faţa unei
creşteri demografice care nu avea cum să înceteze brusc, a avut loc o împuţinare a resurselor
în raport cu populaţia, care a condus la apariţia unor perioade de foamete. La rândul său,
clima s-a modificat, „micului optim climatic”, intervalul de încălzire a climei înregistrat
între 800 – 1300, urmându-i după anul 1300, o perioadă cu ierni friguroase şi veri ploioase,
care au afectat culturile. Iernile lungi au făcut ca râurile să rămână îngheţate mai mult timp.
Gorges Minois în lucrarea Istoria infernurilor, evoca imaginea sinistră a lupilor care intrau
în Paris764. La toate aceste dificultăţi s-a adaugat epidemia de ciumă, care a amplificat
dezastrul.
Dezordinea a fost sporită de conflictele armate interminabile. Georges Duby evoca o
perioadă când oamenii nu ştiau ce înseamnă pacea, se năşteau şi mureau în plin război.
Războaiele de lungă durată au devenit un fapt cotidian, influenţând dramatic existenţa
oamenilor: Războiul de o Sută de Ani, cu o durată mai mare de o sută (1337 - 1453),
războaiele husite din Europa Centrală (1415 – 1436), Războiul celor Două Roze în Anglia
(1450 – 1485), confruntările civile din Peninsula Scandinavă şi Spania, luptele nesfârşite cu
turcii765. Campaniile militare au devastat regiuni întregi. Aceste tulburări din domeniul
politic au marcat majoritatea statelor occidentale, zguduind profund ordinea socială şi
politică a acestora766. Efectele cumulate ale acestei crize prelungite pe durata unui secol şi
jumătate - dintre care s-a detaşat, în mod evident, epidemia de ciumă - au dus, după unele
estimări, la o reducere a populaţiei de la 20-25%, la 50%, dacă nu la două treimi din
populaţia Europei Occidentale. În Franţa s-a ajuns de la o populaţie de 17 milioane în 1328
la 10 milioane în 1450767.
760
Ibidem, p. 237.
761
Ibidem, p. 236.
762
V. Christiane Klapisch-Zuber, Plague and familiy life, în The Cambridge Medieval History, Volume VI c.
1300-c. 1415, Edited by Michael Jones, Cambridge University Press, 2000, pp. 124-154.
763
Cf. P. Boissonnade, Life and Work in Medieval Europe. Vth to XVth Centuries, Translated by Eileen Power,
London and New York, Routledge, 1996, p. 285.
764
Georges Minois, Istoria infernurilor, Bucureşti, Humanitas, 1998, p. 192.
765
766
Ibidem.
767
Lucian Boia, Occidentul..., p. 81.
155
Finalizarea crizei, către 1450, a avut efecte neşteptate. Europa nu a ieşit din criză vlăguită
cum ne-am fi aşteptat, ci dimpotrivă, revitalizată şi întărită. Au avut de câştigat categoriile
sociale dinamice, rezultând o Europă Occidentală mai săracă în populaţiei dar care încăpea
mai bine între graniţele sale. Feudalii au fost cei mai afectaţi, prin împuţinarea populaţiei
aflate la dispoziţia lor şi scăderea preţurilor produselor agricole. Ţăranii au obţinut avantaje
palpabile, modificând raporturile cu nobilii în favoarea lor şi beneficiind de mai mult teren
agricol. Au fost favorizate categoriile de populaţie mai productive prin creşterea salariilor.
Cele mai avantajate au fost însă oraşele, datorită scăderii preţurilor produselor agricole şi
creşterii celor realizate în atelierele urbane. Scăderea demografică a determinat o mai bună
hrănire a populaţiei rămase. În mod paradoxal, această scădere a dus la creşterea mobilităţii
populaţiei şi implicit a circulaţiei monetare. Europa a avut capacitatea de a depăşi primul
moment al crizei, pentru a se angaja apoi, cu şi mai mult dinamism, pe calea evoluţiei
ascendente768. Jacque Le Goff sublinia pe bună dreptate: „În sfârşit, în mijlocul unor
încercări de temut, omul medieval se schimbă în secolele al XIV-lea şi al XV-lea, modificat
de criza profundă a sistemului feudal, dar şi regenerat, modernizat de o nouă lume de
structuri şi de valori”769.
V.9. Tranziţia către modernitate: Renaşterea şi Umanismul (secolele XIV – XVI)
În evoluţia istorică, Europa a beneficiat de o serie de factori favorizanţi: moştenirea

civilizaţiei greco-romane, contribuţia progresistă a religiei creştine, climă temperată şi
pământ fertil, pentru a enumera doar câţiva dintre aceştia. Încercările au fost la fel de
numeroase: Ciuma Neagră, dificultăţile provocate de competiţia din plan politic, economic
sau religios. Între 1320 şi 1450, continentul european a fost zguduit de „o conjuncţie de
768
Ibidem, p. 82; V. Jacques Dupâquier (coord.), Historire de la population française. 1 – Des origins à la
Renaissance, Paris, Presses Universitaires de France, 1988, p. 460.
769
Jacques Le Goff (coord.), Omul medieval, postfaţă de Alexandru-Florin Platon, Iaşi, Editura Polirom, 1999,
p. 27.
156
nenorociri”: perioade de foamete şi epidemii, războaie, creşterea bruscă a mortalităţii,
diminuarea producţiei de metale preţioase, avansul turcilor. Istoria perioadei reprezintă
succesiunea acestor provocări şi a ripostelor ce le-au succedat. Răspunsul Occidentului la
aceste dificultăţi s-a manifestat prin revalorizarea gândirii clericale a Evului Mediu,
creşterea demografică, evoluţia tehnologică, marile descoperiri geografice, progrese în plan
cultural770. Această evoluţie se regăseşte în mod admirabil în terminologia lui Arnold
Toynbee: „provocare – ripostă”771. De altfel, istoria europeană reprezintă o succesiune de
perioade de criză urmate de intervale de prosperitate772.
Aparent surprinzător, o perioadă marcată de calamităţi şi dezastre a reprezentat totodată
momentul apariţiei umanismului şi artei Renaşterii. Din ororile provocate de Ciuma Neagră
şi tablourile sinistre ale unei societăţi aflate parcă pe marginea prăpastiei s-a născut
Decameronul lui Boccaccio. Se poate aprecia că Italia a fost o regiune privilegiată, mai
ferită de virulenţa diferitelor manifestări distructive, care au provocat depresiunea generală?
Masaccio, cel dintâi mare pictor al Renaşterii înceta din viaţă în 1428. În 1434, Filippo
Brunelleschi finaliza cupola de la Santa Maria del Fiore. Pe de lată parte însă, şi alte regiuni
ale Europei au văzut născându-se Renaşterea: secolul al XV-lea a reprezentat perioada de
aur al picturii flamande. C. Cipolla şi E. Kominsky erau de părere că „nicio depresiune
economică nu a marcat cu adevărat Renaşterea”. Pe de altă parte, R. Lopez aprecia că „banul
este îndreptat spre artă când se restrâng debuşeele economice”, iar ridicarea de biserici şi
palate de către tiranii italieni a avut un scop nobil şi material totodată: reabsorbţia
şomajului773. Jean Delumeau, consideră, dimpotrivă, că ar fi o greşeală să se creeze o falsă
corespondenţă între creşterea economică şi dezvoltarea artistică, respingând ideea unei
viziuni rigide asupra evoluţiei societăţii: perioadele de recesiune pot fi întrerupte de
„sectoare şi momente privilegiate”. Dincolo de „tendinţele generale mari”, trebuie analizate
şi anumite particularităţi locale: „semne de prosperitate pot să apară local şi să îndrepte, cel
puţin în parte, acţiunea factorilor depresivi”774. Spre exempu, la începutul secolului al XV-
lea, industria de postav din Brabant a înregistrat o creştere a producţiei şi a exporturilor,
îndreptate, cu precădere, către centrul Europei. Veneţia nu a cunoscut, se pare, în secolele al
XIV-lea şi al XV-lea o perioadă de recesiune prelungită. Deşi la Florenţa industria
postavului a fost afectată puternic după instalarea epidemiei de ciumă, industria mătăsii a
înregistrat, prin contrast, o puternică dezvoltare. Restrângerea zonelor cultivate cu cereale a
dus la revalorizarea păşunilor dar şi la creşterea terenurilor cultivate cu plante industriale: in,
cânepă, hamei, oleaginoase, drobuşor, garanţă. Ca urmare, industria rurală a progresat în
Ţările de Jos, vestul Franţei şi Germania de sud, ducând mai ales la creşterea producţiei de
pânzeturi de in şi de cânepă. Oligantropia a determinat o creştere semnificativă a salariilor,
datorită rarităţii mâinii de lucru. Având în vedere această evoluţie, numeroşi istorici
consideră că venitul individual mediu a cunoscut o creştere în cea mai mare parte a Europei
din a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Aşadar, cei rămaşi în viaţă au cunoscut o creştere
a nivelului de trai, întrucât mai puţini oameni împărţeau aceleaşi bunuri. Îmbunătăţirea
standardului de viaţă s-a reflectat în creşterea preţului la unt şi la carne, mărfuri având deja
un preţ ridicat, în timp ce scădeau preţurile la cereale. Complexitatea perioadei poate fi
desluşită dacă renunţăm la ideea preconcepută că prăbuşirea preţurilor la grâne şi declinul
demografic ar fi condus, în mod automat, la degradarea generală a nivelului de trai775.
Totuşi, nu se poate contesta faptul că Renaşterea a debutat „dureros”. Cadrul întunecat
părea a fi puţin prielnic: mulţimea epidemiilor care au precedat Marea Ciumă, perioadele de
foamete, războaiele parcă nesfârşite, Ciuma Neagră însăşi cu efectul său devastator, care a
770
771
V. Arnold Toynbee, op. cit., ed. cit., pp. 194 – 195.
772
Jean Delumeau, op. cit., ed. cit., p. 12.
773
Ibidem, p. 83.
774
Ibidem.
775
Ibidem, p. 84.
157
lovit un organism social deja sleit de puteri, măsuri represive faţă de evrei asupra cărora s-a
aruncat anatema nenorocirilor, procesiuni de flagelare publică. Însă toate aceste dificultăţi au
dus la întărirea societăţii, determinând progrese notabile. Laicizarea societăţii şi culturii, ai
căror germeni erau sesizabili din secolul al XIV-lea a continuat. Treptat, structuri şi noţiuni
considerate imuabile precum ierarhia feudală sau autoritatea Bisericii, au fost supuse unei
analize critice. Marcaţi, la rândul lor, de perioada în care trăiesc, traversată de foamete şi
războaie, artiştii s-au arătat mult mai interesaţi de real în detrimentul trecutului, de „peisaj,
perspectivă, trăsături individuale”. Cei însetaţi de aventură şi dorinţa de a descopei noi surse
de câştig s-au arătat capabili de a înfrunta dificultăţile oceanului, pornind în călătorii
periculoase care puteau dura luni de zile776.
Potrivit lui Jean Delumeau, în intervalul cuprins între secolul al XIV-lea şi debutul
secolului al XVII-lea „s-a jucat pentru Occident o carte decisivă”. Împresurat de dificultăţi,
cu deosebire între 1320 şi 1450, putea să eşueze. Spaimele au fost numeroase: pericolul
turcesc, Marea Schismă, agitarea permanentă a apropierii Judecăţii de Apoi. Dar a căutat cu
înfrigurare şi a găsit „formulele care l-au eliberat”777. În preajma anului 1460, Italia reuşise
să răzbată din recesiune. Apoi, către sfârşitul secolului al XV-lea, creşterea economică a
demarat şi în Franţa, Anglia, Peninsula Iberică, Germania de Sud sau Boemia. În această
evoluţie a deţinut un rol important impulsul dat de activitatea minelor de argint din Europa
Centrală, dar, fără îndoială, şi sporul demografic a avut un aport consistent. Indicele
demografic a cunoscut o creştere lentă în secolul al XV-lea şi s-a amplificat în secolul
următor. Multe pământuri abandonate au fost redate agriculturii şi numeroase sate părăsite
au fost repopulate. De avântul demografic au profitat atât oraşele cât şi satele, dar cel mai
important beneficiar a fost „marele oraş”778. S-a înregistrat o creştere a cererii de cereale şi
implicit al preţului acestora în toată Europa: la Paris, Roma, Londra, Anvers, Lvov. Fără a
minimaliza importanţa descoperirilor geografice, şi cu deosebire a Americii, Delumeau
consideră creşterea preţurilor înregistrată în secolul al XVI-lea rezultatul unui cumul de
factori: sporirea demografică, dezvoltarea oraşelor, „cererea crescută de cereale, viteza mai
mare de circulaţie a monedei, creşterea creditului... şi a luxului”779.
Cea mai răspândită imagine actuală a Renaşterii, aceea de „vârstă de aur a creativităţii şi
culturii” – în acest caz termenul fiind utilizat ca nume propriu – îşi are originea la jumătatea
secolului al XIX-lea, promotorii săi fiind istoricul francez Jules Michelet şi, mai ales,
elveţianul Jacob Burckhardt, prin lucrarea Civilizaţia Renaşterii în Italia (1860)780. În
viziunea lui Burckhardt, Renaşterea se remarca prin două concepte principale:
„individualism” şi „modernitate”. Pentru istoricul elveţian, poetul italian Francesco Petrarca
(1304 – 1374), era „unul dintre primii oameni cu adevărat moderni”781. Istoricii epocii
medievale nu împărtăşesc însă opiniile lui Burckhardt în privinţa existenţei „contrastelor
dramatice”, identificate de el între Renaştere şi Evul Mediu, ca şi între Italia şi celelalte state
ale Europei. În aprecierea că aceste distincţii sunt „exagerate”, ei aduc ca argumente multele
inovaţii apărute în Evul Mediu, perpetuarea tradiţionalismului chiar şi în secolul al XVI-lea,
dacă nu şi ulterior acestuia, sau curiozitatea manifestată de italieni faţă de muzica şi pictura
Ţărilor de Jos. „Mitul” Renaşterii, creat în secolul al XIX-lea continuă să fascineze opinia
publică, deşi istoricii Evului Mediu nu îl împărtăşesc. Aceştia apreciază că „oamenii
Renaşterii” erau mult mai legaţi de Evul Mediu prin comportament şi mentalităţi, decât ei
înşişi considerau782. Două dintre cele mai valoroase lucrări literare italiene ale secolului al
XVI-lea, Curteanul (1528) şi Principele (1532), „s-au dovedit mai apropiate de Evul Mediu
776
Ibidem, p. 85.
777
Ibidem.
778
Ibidem, p. 87.
779
Ibidem, p. 88.
780
V. Jakob Burckhardt, Cultura Renaşterii în Italia, vol. I-II, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969.
781
Peter Burke, Renaşterea, Bucureşti, Editura ALL, 1998, p. 9.
782
Ibidem, p. 12.
158
decât lăsau impresia”. Opera lui Castiglione, Curteanul, are ca surse de inspiraţie atât
„tradiţiile medievale de comportament şi iubire curteană”, cât şi lucrări clasice, precum
opera lui Platon, Symposium şi cea a lui Cicero, Despre îndatoriri. Principele lui
Machiavelli se înscrie în categoria genului medieval al cărţilor îndrumar pentru conducători.
Istoricii Evului Mediu consideră că termenul de Renaştere, folosit de Burckhardt la singular,
ar trebui de fapt utilizat la plural, ei identificând mai multe „renaşteri” în Evul Mediu, cu
deosebire în timpul lui Carol cel Mare şi în secolul al XII-lea. Peter Burke afirmă că „în
ambele cazuri a fost o combinaţie de realizări literare şi artistice cu o revigorare a interesului
pentru studiul clasic, iar în amândouă cazurile contemporanii şi-au descris epoca drept una
de restaurare, regenerare sau <<renovare>>”. Mai mult, Arnold Toynbee în lucrarea sa
monumentală Studiu asupra istoriei783 semnala „renaşteri” şi în afara spaţiului Europei
Occidentale: în Imperiul Bizantin, în lumea islamică sau Orientul Îndepărtat (în China şi
Japonia). El considera o greşeală utilizarea noţiunii de „renaştere” ca nume propriu,
apreciind că aceasta a reprezentat „un eveniment care în realitate n-a constituit nimic altceva
decât o instanţă particulară a unui fenomen istoric recurent”784. În paginile ce urmează nu
vom considere mişcarea culturală renascentistă drept „un miracol cultural izolat” sau „o
neaşteptată apariţie a modernităţii”. Termenul va fi utilizat cu referire la o serie de
transformări, care au apărut ca rezultat al unei evoluţii culturale lineare785.
Dacă veacul al XIII-lea poate fi considerat un veac francez (al Catedralei din Reims, al
Universităţii din Paris sau al lui Ludovic cel Sfânt) – după cum remarca Neagu Djuvara -
următoarele trei veacuri vor aduce Italia în atenţia Europei786. O puternică efervescenţă
culturală a propulsat Italia, şi în special jumătatea sa nordică, în avangarda civilizaţiei
europene. Predominanţa sa nu era doar culturală, ci şi economico-politică, prestigiul politic
al papei fiind completat de forţa comercială şi militară a unor centre urbane precum Veneţia,
Genova, Florenţa sau Milano. Însă Italia va plăti preţul fărâmiţării teritoriale şi a
permanentei rivalităţi dintre oraşele sale, nefiind capabilă să opună rezistenţă la finele
secolului al XV-lea forţei redutabile a două monarhii consolidate: Spania unificată şi
eliberată de presiunea maură şi Franţa ieşită întărită din încleştarea Războiului de o Sută de
Ani787. Deplasarea principalului focar de civilizaţie european dinspre Franţa către Italia, are
mai multe explicaţii: cruciadele i-au sărăcit pe nobilii francezi şi au favorizat dezvoltarea
porturilor italiene; preponderenţa relaţiilor agrare din zonele rurale bogate ale Franţei a fost
depăşită de dezvoltarea trepată a unei economii comerciale mult mai active care s-a afirmat
în Italia; totodată, în Franţa s-a înregistrat o accentuată scădere demografică către sfârşitul
secolului al XIII-lea şi începutul celui următor datorată unor calamităţi naturale şi epidemii,
la care s-au adăugat distrugerile provocate de Războiul de o Sută de Ani.
Mişcarea culturală a Renaşterii a debutat în Italia, extinzându-se apoi în întreaga Europă,
având ca sursă de inspiraţie, în principal, Antichitatea latină dar şi Antichitatea greacă
(popularizată în Occident de învăţaţii bizantini ajunşi în vestul Europei după căderea
Constantinopolului, dar şi înainte de această dată), având totuşi la bază acumulările Evului
Mediu. Ca şi în Grecia antică, omul se află în centrul cunoaşterii, culturii şi artei. Statuia lui
David de la Florenţa, opera lui Michelangelo, figura reprezentativă al artistului Renaşterii,
reflectă, în mod remarcabil, această viziune. Spiritul critic devine mult mai prezent. Filologii
corectează vechile texte, copiate de scribi cu greşeli. Fără a fi dominant, spiritul de toleranţă
se manifestă prin marele umanist olandez Erasmus din Rotterdam, care propune o mediere
între spiritul antic şi cel evanghelic788. Renaşterea italiană a cunoscut două centre
importante. Mai întâi Florenţa, cu o pleiadă de mari artişti: arhitectul Filipo Brunelleschi
783
V. Arnold J. Toynbee, op. cit., ed. cit.
784
Apud Peter Burke, Renaşterea, ed. cit., p. 13.
785
Ibidem, p. 14.
786
787
Ibidem.
788
Jacques Le Goff, Europa..., ed. cit., pp. 50-52.
159
(1377 – 1446), care ridică domul Santa Maria del Fiore, sculptorul Donatello, pictorii
Masaccio şi Botticelli sau artistul şi omul de ştiinţă Leonardo da Vinci. În prima jumătate a
secolului al XV-lea, se afirmă cu vigoare un al doilea centru al Renaşterii italiene, Roma,
avându-i ca principali reprezentanţi pe Rafael şi Michelangelo, artisul complet, totodată
arhitect, pictor şi sculptor. Alte centre importante ale Renaşterii italiene au fost Neapole,
Milano, Ferrara, Mantova şi Veneţia789.
Renaşterea a fost urmarea firească a apariţiei burgheziei şi a relaţiilor capitaliste, acest
fapt explicând debutul său în oraşele din Peninsula Italică către sfârşitul secolulului al XIV-
lea şi începutul celui următor şi abia după jumătatea secolului al XV-lea şi în alte regiuni ale
spaţiului european. Mişcarea a plecat din spaţiul urban, oraşele constituind mediul propice
pentru cele mai variate manifestări spirituale, trecând apoi către mediile nobiliare şi
ecleziastice, sprijinită fiind de o serie de monarhi şi principi. Renaşterea a reprezentat
manifestarea concretă a evoluţiei culturii orăşeneşti din veacurile anterioare, care a
determinat apariţia unor structuri sociale noi. Fiind declanşată de oraşele italiene, şi mai ales
de cele din zona Toscanei, Renaşterea a fost în secolele al XIV-lea şi al XV-lea un fenomen
mai ales italian790, fără a fi însă exclusiv italian. Florentinul Marsilio Ficino numea secolul al
XV-lea „vârstă de aur”, datorită accentuării interesului faţă de artele liberale, precum
gramatica, poezia, elocvenţa, pictura, arhitectura sau muzica. Creşterea bogăţiei orăşenimii
toscane în urma activităţilor industriale, comerciale şi bancare, a determinat apariţia
spiritului burghez şi a unei noi mentalităţi întemeiate pe individualism, raţionalitate,
dinamism economic, pragmatism, puse în slujba obţinerii unei vieţi tihnite şi prospere791.
Timp de mai bine de două secole, modelele au fost căutate în lumea antică greco-romană.
Tiparul antic a imprimat gândirii europene a Renaşterii un spirit raţional înclinat către
concret. Autorii antici au constituit modele pentru demersul constituirii unei gândiri politice
desprinse de influenţa atotputernică a Bisericii792. Cărturarii renascentişti au preluat însă
modelul politic antic ideal şi nu pe cel real. Am văzut ce importanţă covârşitoare avea totuşi
religia în societatea antică. E adevărat că filosofii antici aveau o gândire mai liberă, dar ei
constituiau numai o minoritate. Religia era atotputernică în societatea antică şi a stat la baza
constituirii structurilor politice - după cum a demonstrat Fustel de Coulanges - oamenii de
cultură ai Renaşterii descoperind o gândire antică progresistă, care, mai ales după prăbuşirea
democraţiei greceşti, reprezenta simplă teorie.
De altfel, gânditori de marcă, precum Spengler sau Toynbee, au subliniat că artiştii
Renaşterii credeau doar că urmează modelele Antichităţii, în timp ce, de fapt, creau o artă cu
totul nouă. Două domenii bogat reprezentate în arta Renaşterii, respectiv pictura şi muzica,
datorează destul de puţin influenţei Antichităţii greco-romane. În Toscana s-a născut noua
pictură, la începutul secolului al XIV-lea prin pictorii florentini Cimabue şi Giotto sau
Simone Martini, originar din Siena. Totuşi, în domeniul arhitecturii, influenţa Antichităţii
rămâne vizibilă793.
Artiştii Renaşterii priveau admirativ către Antichitate, dar doreau şi să o depăşească. Îşi
propuneau să realizeze creaţii superioare şi deseori au conştientizat faptul de a fi reuşit.
Filippo Villani îl considera pe Giotto „deasupra pictorilor antici”, iar Leon Battista Alberti a
scris în tratatul său Della pittura (Despre pictură), că prin operele lor, Brunelleschi,
Donatello, Masaccio şi alţi mari artişti florentini din epocă, i-au depăşit pe antici794. Cât
789
Peter Burke, Renaşterea europeană: centre şi periferii, Iaşi, Editura Polirom, 2005, pp. 57-65.
790
Radu Manolescu (coord.), Istoria Evului Mediu, vol. I: Europa apuseană, partea I: Secolele V-XV,
791
Jean Delumeau, op. cit., ed. cit., p. 91.
792
Machiavelli şi Jean Bodin au evocat precedentele antice pentru a fundamenta principiile de constituire ale
statului modern bazat pe instituţii civile şi neamestecul Bisericii în treburile statului.
793
Neagu Djuvara, Civilizaţii şi tipare istorice…, ed. cit., p. 134.
794
Giuliano Procacci, Istoria italienilor, cuvânt înainte şi control ştiinţific de Şerban Papacostea, Bucureşti,
Editura Politică, 1975, p. 111.
160
despre Vasari, acesta îl considera pe Michelangelo un geniu unic, mai presus decât orice
oferise istoria lumii până atunci. Oamenii de artă se conduceau după opera pe care
Antichitatea o oferise lumii, pentru a crea ceva nou. Creaţia literară caracteristică Renaşterii,
se inspira din surse variate, iar acest fapt îi conferea caracterul original.
În secolele al XIV-lea – al XVI-lea, „opoziţia conceptuală fundamentală era cea dintre
Sud şi Nord”. Oraşele italiene erau cele mai importante centre ale culturii, prin contribuţiile
remarcabile aduse domeniilor picturii, sculpturii, retoricii sau filosofiei, susţinute de
dezvoltarea finanţelor şi a comerţului. Atitudinea de condescendenţă a umaniştilor italieni
faţă de ceilalţi europeni era nedisimulată, sugestiv fiind în acest sens ultimul capitol al
operei lui Machiavelli, Principele, intitulat „Îndemn pentru a scoate şi a elibera Italia din
mâinile barbarilor”. Machiavelli făcea referire la invadarea Italiei de către regele Franţei,
Carol al VIII-lea, eveniment desfăşurat în 1494, care a însemnat debutul invaziilor „barbare”
din nord. În 1527 a urmat jefuirea Romei de către trupele germane ale lui Carol Quintul,
împăratul Sfântului Imperiu Romano-German795. Văzându-se ameninţaţi de „barbarii” din
nord, umaniştii italieni au realizat o paralelă între secolul XVI şi secolul V, când Roma
fusese jefuită de migratorii germanici conduşi de Alaric. Buni cunoscători ai istoriei clasice,
italienii Renaşterii îl evocau pe Tacitus şi mărturiile acestuia despre lipsa de civilizaţie a
germanilor din vremea sa (secolele I – II)796. Făcând o paralelă între Antichitate şi epoca lor,
italienii constatau, în acelaşi timp, că nu aveau capacitatea să reziste, din punct de vedere
militar, în faţa acestor invadatori.
V.9.1. Cronologia şi difuzarea Renaşterii
Încercarea de stabilire a limitelor cronologice ale Renaşterii implică mari dificultăţi. Jean
Delumeau aprecia că dacă s-ar scoate din cărţile de istorie „cei doi termeni solidari – şi
solidar inexacţi”, „Renaştere” şi „Ev Mediu”, ar putea fi mai bine înţeleasă perioada scursă
de la domnia lui Filip cel Frumos (1285 - 1314) la cea a lui Henric al IV-lea (1589 - 1604).
Ar putea fi ignorate astfel o serie întreagă de prejudecăţi, mai ales concepţia conform căreia
795
Larry Wolf, op. cit., ed. cit., p. 19.
796
Ibidem, p. 20.
161
o prăpastie ar separa o epocă a întunericului de o perioadă a luminii. În viziunea umaniştilor
italieni, termenul de „Renaştere” se referea la „resurecţia literaturii şi artelor plastice”
datorită Antichităţii redescoperite. Această concepţie devaloriza realizările anterioare
remarcabile, precum arta romanică sau gotică797. Redescoperirea Antichităţii nu poate fi
pusă în legătură cu inventarea tiparului, a ceasului mecanic, cu progresul înregistrat în
artilerie, cu evoluţiile în domeniul contabilităţii. Uneori însă cuvintele au puterea de a se
impune. „Renaşterea” ar putea fi înlocuită cu un alt termen? Un termen care să desemneze o
evoluţie semnificativă către acumularea de noi cunoştinţe şi manifestarea unui interes sporit
faţă de frumos? În virtutea unei tradiţii inerţiale şi a lipsei unui termen mai potrivit, cei mai
mulţi istorici preferă să utilizeze termenul cel mai des utilizat. După Delumeau, vechea
noţiune de „Renaştere” capătă un înţeles tot mai larg şi cuprinzător. Pe linia unei „istorii
totale”, ea constituie „promovarea Occidentului pe vremea când civilizaţia Europei a lăsat în
urmă în mod decisiv civilizaţiile paralele”. În epoca primelor cruciade, cultura şi civilizaţia
arabilor şi chinezilor erau superioare nivelului de evoluţie occidental, în timp ce la 1600
situaţia se răstoarnă. Occidentul a cunoscut o ascensiune continuă, până a reuşit să se
impună la nivel planetar798. Delumeau numea drept un „coşmar al istoriografiei” încercare
temerară de a periodiza intervalul cuprins între epoca feudală şi cea a lui Descartes. Istoricul
francez a „optat pentru o istorie lungă”, înregistrând toate elementele de progres de la
sfârşitul veacului al XIII-lea până la începutul celui de-al XVII-lea „din Bretania până la
Moscova”799. Din această perspectivă, viziunea asupra Renaşterii propusă de el nu este nici
exclusiv artistică, nici cu deosebire italiană, surprinzând „dinamismul Europei în întregimea
ei”. Totuşi, alături de numeroşi istorici, Delumeau nu poate contesta faptul că Italia, prin
umaniştii şi artiştii săi, dar şi prin oamenii de afaceri, inginerii şi matematicienii săi a
reprezentat avangarda şi „principalul responsabil al marii dezvoltări europene”800.
Pe bună dreptate, Peter Burke consideră Renaşterea o „mişcare” şi nu un „eveniment” sau
o „perioadă”. El consideră că Renaşterea reprezintă o mişcare culturală care debutează cu
Petrarca şi se finalizează cu Descartes801. Admiraţia pentru Antichitate rămâne un element
central al Renaşterii, cei mai mari reprezentanţi ai mişcării considerând că operele lor
reprezintă expresii artistice ale întoarcerii în trecut, către redescoperirea capodoperelor
Antichităţii. În secolul al XIX-lea, Burckhardt considera că „importanţa acestei mişcări în
istoria europeană rezidă în faptul că ea a constituit originea modernităţii”. Pentru
Burckhardt, principalele elementele de modernitate constituiau „descoperirea lumii şi a
omului” şi „dezvoltarea individului”. Pe de altă parte, Peter Burke disociază Renaşterea de
modernitate, considerând că „ruptura în raport cu trecutul recent pare să fi fost mult mai
puţin profundă decât pretindeau oamenii de ştiinţă şi artiştii din secolele al XV-lea şi al
XVI-lea”. Deşi ei se considerau „post-medievali”, nu pot fi consideraţi nici moderni, în
raport cu urmaşii lor din veacurile XIX şi XX802. După cum observă Burke, din perspectiva
omului modern, o mişcare care promovează cultura trecutului „contrazice ideile de progres
şi de modernitate”803. Peter Burke remarca faptul că „aproape jumătate din caracteristicile
atribuite Renaşterii pot fi regăsite şi în Evul Mediu, care sunt adesea puse în contrast”,
considerând a fi „extrem de înşelătoare” „opoziţia binară simplă dintre Evul Mediu şi
Renaştere”804.
În mod paradoxal, o mişcare progresistă cum a fost Renaşterea, a debutat printr-o
întoarcere spre trecut, prin redescoperirea valorilor Antichităţii greco-romane. Petrarca
797
Jean Delumeau, op. cit, vol. I, p. 9.
798
Ibidem, p. 10.
799
Ibidem.
800
Ibidem, p. 11.
801
Peter Burke, Renaşterea europeană..., ed. cit., 2005, p. 13.
802
Ibidem, pp. 14-15.
803
Ibidem, p. 16.
804
Peter Burke, Renaşterea, ed cit., p. 71.
162
poartă „vina” introducerii noţiunii de „vremuri obscure”, care a determinat apariţia unei
viziuni întunecate în privinţa modului de interpretare a istoriei Evului Mediu. Acesta
denumea drept „veche” perioada scursă până la convertirea la creştinism a lui Constantin şi
„modernă” „cea care survenise şi era în curs în secolul al XIV-lea”. Pentru Petrarca epoca
modernă se remarca prin „barbarie” şi „tenebre”, în timp ce faţă de „trecutul roman”
manifesta o admiraţie nedisimulată805.
La jumătatea secolului al XVI-lea, pictorul şi arhitectul Vasari, tributar unei educaţii
umaniste, a folosit pentru prima oară termenul de „Renaştere” într-o lucrare referitoare la
istoria artei italiene, pe care a denumit-o Vieţile celor mai iluştri arhitecţi, pictori şi
sculptori italieni de la Cimabue până în vremea noastră (1550). Vasari a realizat o sinteză
istorică, cuprinzând intervalul de la „trezirea” artei italiene (rinascità), până în momentul
desăvârşirii sale prin Michelangelo. În evoluţia acesteia a identificat trei perioade. Cea dintâi
debuta la mijlocul secolului al XIII-lea şi continua cu secolul al XIV-lea, avându-i în prim-
plan pe artiştii toscani, care au început să-i copieze pe „Cei Vechi”. A doua perioadă
cuprindea secolul al XV-lea, asupra căreia şi-au pus amprenta artişti de marcă precum
Bruneleschi, Masaccio, Donatello, intersaţi de redarea naturii. A treia etapă a corespuns
secolului al XVI-lea, perioada de apogeu a artei. Această periodizare a fost întocmită de un
italian conştient de primatul cultural al societăţii în care trăia. Italia păstra încă amprenta
trecutului său, prin moştenirea Antichităţii, mai vizibilă decât în alte zone ale Europei806. De
altfel, Dürer recunoştea că timp de un mileniu, de la disoluţia Imperiului Roman, pictura
fusese neglijată, până când italienii au repus-o în valoare. Cronologia stabilită de Vasari s-a
impus pentru o lungă perioadă, dovadă că, în secolul al XVII-lea, flamandul van Manders,
germanul von Sandrat şi francezul Félibien des Avaux, o vor adopta în mare parte807.
Cei mai mulţi istorici moderni consideră că Renaşterea se întinde, în linii mari, între
veacurile al XIV-lea şi finele veacului al XVI-lea, iar în zonele centrale şi răsăritene ale
Europei fenomenul continuă până în veacul al XVII-lea808. Mişcarea a debutat în oraşele-stat
italiene în secolul al XIV-lea, a cunoscut un proces de evoluţie în spaţiul italian în secolul al
XV-lea, la finele căruia şi mai ales în decursul secolului următor extinzându-se în cea mai
mare parte a Europei. Peter Burke propune următoarea periodizare: Renaşterea timpurie,
desfăşurată între începutul secolului al XIV-lea şi sfârşitul celui următor, cuprinzând
redescoperirea Antichităţii în oraşele italiene şi demararea procesului de difuzare a noilor
creaţii artistice în restul Europei; Marea Renaştere (cca 1490-1530), perioada de emulaţie,
atunci când italienii au ajuns să considere că pot să-i concureze cu succes pe antici, ei fiind,
la rândul lor, concuraţi de artişti din alte ţări; Renaşterea târzie (aproximativ 1530-1630),
reprezentând implantarea deplină a „stilurilor atistice clasice şi italiene în limbajele locale”
(Burke vorbeşte şi de o „domesticire” a Renaşterii, adică includerea sa în viaţa cotidiană, în
mentalităţi809).
În ceea ce priveşte difuzarea Renaşterii, părerile istoricilor sunt din nou împărţite,
fenomenul cultural şi ştiinţific neţinând seama de diviziunea politică între centre şi periferii.
Unii analişti consideră că Renaşterea a fost o mişcare culturală specifică doar Europei de
Vest. Numeroase lucrări tratează Renaşterea ca pe un fenomen occidental. Or, aceasta s-a
dezvoltat la nivelul întregii Europe, meritând subliante manifestări ale artei renascentiste şi
ale umanismului în Ungaria şi Polonia. De exemplu, Ungaria lui Matei Corvin a fost foarte
receptivă în secolul al XV-lea la evoluţia artistică italiană, înaintea majorităţii regiunilor
europene occidentale, în ciuda dispunerii sale geografice periferice la întâlnirea dintre Islam
şi Creştinătate. Din perspectiva unor istorici, Anglia a făcut parte din periferia zonelor de
expansiune ale Renaşterii, după cum alţii îi consideră prinţi renascentişti pe Ivan cel
805
Jean Delumeau, op. cit., ed. cit., vol. I, p. 89.
806
Ibidem, p. 91.
807
Ibidem, p. 92.
808
V. Eugenio Garin (coord.), Omul Renaşterii, Iaşi, Editura Polirom, 2000, p. 13.
809
Peter Burke, Renaşterea europeană..., ed. cit., pp. 27-28.
163
Groaznic sau pe şeful de clan irlandez Manus O´Donnell810. Datorită condiţiilor politice,
curentul renascentist a pătruns cu dificultate în răsăritul Europei, dar acesta a fost prezent
încă din secolul al XVI-lea. Factorul inhibator l-a constituit Imperiul Otoman, dar chiar şi în
condiţii istorice puţin prielnice, manifestările Renaşterii pot fi observate în acest spaţiu. De
altfel, modelele şi ideile Renaşterii au depăşit graniţele spaţiului european datorită
negustorilor şi misionarilor. Pictori din Asia au făcut cunoştinţă cu arta renascentistă,
reprezentată de picturile italiene sau reproducerile flamande. Împăratul mogul Akbar a
primit din partea unor călugări iezuiţi câteva picturi şi gravuri religioase renascentiste, iar
monarhul le-a cerut imitarea lor artiştilor de la curtea sa. Gravurile flamande aduse de un
călugăr iezuit în China au avut influenţă asupra stilului peisagiştilor chinezi811.
V.9.2. Contrastele Renaşterii: între inovaţie şi obscurantism
Mişcarea renascentistă a debutat în Italia din dorinţa de a imita Antichitatea greco-

romană. Arta Renaşterii se caracterizează prin simetrie şi o mare atenţie îndreptată către
compoziţie, atât în construcţia unui palat, cât şi în realizarea unei statui sau a unui tablou 812.
Repunerea în valoare a formelor clasice s-a manifestat mai pregnant în arhitectură, atât în
ceea ce priveşte planurile de construcţie cât şi motivele decoraţiunilor. Italia păstrează un
număr mare de clădiri clasice, precum edificiile din Roma: Pantheonul, Colosseum-ul, Arcul
810
Ibidem.
811
Ibidem, p. 137.
812
Ibidem, p. 57.
164
lui Constantin, Teatrul lui Marcellus, iar arhitecţi celebri, precum Filipo Brunelleschi,
Donato Bramante (cca 1444 – 1514) sau Andrea Palladio (1508 – 1580) au studiat şi
măsurat aceste edificii pentru a le utiliza ca model. Din fericire, în acest domeniu s-a păstrat
tratatul de arhitectură al autorului latin Vitruvius intitulat Zece cărţi de arhitectură.
Vitruvius evidenţia importanţa simetriei şi proporţiei în arhitectură şi detalia modul corect de
utilizare al celor trei stiluri sau ordine: doric, ionic şi corintic. Sistemul clasic a fost
întrebuinţat în construcţia bisericilor San-Lorenzo şi Santa Spirito din Florenţa (opere ale lui
Brunelleschi), San Francesco din Rimini (unde şi-a pus amprenta Leon Battista Alberti), San
Pietro in Montorio din Roma (creaţie a lui Bramante). Aceste edificii au fost ridicate după
modelul planului circular al unui templu roman şi nu utilizând planul cruciform813. În cazul
sclupturii, modelele clasice au constituit principala sursă de inspiraţie. Sculptorul Donatello
sosea la Roma pentru a găsi inspiraţie în studiul vestigiilor clasice ale Antichităţii. În jurul
anului 1500 a apărut interesul pentru colecţionarea sculpturilor clasice din marmură. Papa
Iulius al II-lea avea una dintre cele mai impresionante colecţii, printre care se remarcau
Apollo din Belvedere (care a primit această denumire după vila papală unde putea fi
admirat) şi Laocoon. Pentru domeniul picturii, modelele antice erau aproape inexistente, cu
excepţia unor decoraţiuni din Casa de Aur a lui Nero din Roma. Cu toate acestea, pictorii îşi
propuneau imitarea anticilor utilizând în acest scop „mijloace indirecte”, respectiv descrieri
ale unor picturi clasice întâlnite în unele texte literare. Botticelli a făcut apel la descrierea
unei creaţii aparţinând pictorului Apelles, datorată grecului Lucian, atunci când a realiza
opera sa Calomnia814. În sculptură, şi mai ales în pictură, domină temele religioase, dar sunt
abordate tot mai des teme profane, peisajul şi portretul devenind teme predilecte815. Faptul
că artiştii renascentişti nu se limitau doar la imitaţie este demonstrat de apariţia unei inovaţii
de mare importanţă, care nu reprezintă un împrumut antic: descoperirea perspectivei lineare
de către Brunelleschi şi grupul său de artişti816.
Epoca anilor 1490-1530 este considerată de cei mai mulţi cercetători ai fenomenului
renascentist, perioada de „glorie” a „Marii Renaşteri”. Intervalul este marcat de strălucirea
creaţiilor unui Leonardo de Vinci, Rafael, Michelangelo sau Ariosto în Italia iar în partea de
nord a Europei de activitatea lui Erasmus şi Dürer. În cadrul unei atmosfere de emulaţie, unii
artişti precum Rafael sau Michelangelo conştientizează faptul că îi pot depăşi pe antici, după
cum şi artiştii din nordul Europei se consideră pregătiţi să-i egaleze pe italieni.
Totuşi, fenomenul Renaşterii nu trebuie idealizat excesiv. Desigur, a fost o perioadă de
afirmare a omului, marcată de personalităţi remarcabile. Dar nu trebuie ignorată o altă
componentă a Renaşterii, mai puţin pusă în lumină de istoricii entuziasmaţi de realizările
remarcabile, şi anume Renaşterea intoleranţei, a superstiţiei şi chiar a spaimei
apocaliptice817. Din perspectiva unei tratări obiective, nu putem să ignorăm faptul că
secolele al XV-lea şi al XVI-lea au reprezentat o creştere a obscurantismului, fiind epoca
„alchimiştilor, astrologilor, vrăjitoarelor şi vânătorilor de vrăjitoare”818. Acum a început
deportarea sclavilor africani pe continentul american. Lucien Febvre remarca acest substrat
al Renaşterii, aflat dincolo de strălucirea palatelor şi bisericilor, care ascundea o lume
tributară absenţei spiritului ştiinţific şi rigorii matematice. O societate care îşi manifesta
curiozitatea atât faţă de real cât şi faţă de supranatural, nefăcând de cele mai multe ori
diferenţa dintre acestea, o societate în care fantezia era dublată de imprecizie şi
inexactitate819. Jean Delumeau constata şi el că, departe de a se atenua, frica de sfârşitul
lumii s-a amplificat „într-o societate considerată mult timp echilibrată şi armonioasă,
813
Idem, Renaşterea, ed. cit., p. 16.
814
Ibidem, p. 17.
815
Jean Carpentier, François Lebrun (coord.), op. cit., ed. cit., p. 197.
816
Peter Burke, Renaşterea, ed. cit., p. 18.
817
Lucian Boia, Sfârşitul lumii. O istorie fără sfârşit, Bucureşti, Humanitas, 2007, p. 73.
818
Jean Delumeau, op. cit., ed. cit., vol. I, p. 12.
819
Lucian Boia, Sfârşitul lumii..., ed. cit., p. 73.
165
eliberată de vechile spaime”820. După expresia utilizată de Lucian Boia, Renaşterea a
presupus şi „o renaştere a ştiinţelor oculte”. Astrologia şi magia stârneau interesul atât
învăţaţilor epocii cât şi celor care adoptaseră statutul de mecena. Savanţi binecunoscuţi, care
au marcat lumea ştiinţifică, precum medicul Michel Servet (1511-1583) sau astronomii
Tycho Brache (1546-1601) şi Johannes Kepler (1571-1630), se arătau extrem de interesaţi
de astrologie821.
Ioan Petru Culianu observa că „ştiinţa modernă presupune o mentalitate foarte diferită de
aceea care prezida <<ştiinţele>> din Renaştere”822. Dintre ştiinţele Renaşterii, astrologia
deţinea primatul, medicina, alchimia şi magia putând fi considerate discipline care i se
subordonau. Deşi astrologia s-a confruntat cu lipsa de exactitate a numeroase predicţii, multe
dintre acestea au fost „ajustate” mai apoi pentru a se induce iluzia că pot fi legate de
evenimente ulterioare. Despre astrologul din secolul al XVI-lea, Carion, s-a afirmat că a
prezis Revoluţia franceză din 1789. În secolul al XVI-lea „valoarea relativă de întrebuinţare
a astrologiei era la fel de ridicată ca aceea pe care o atribuim în zilele noastre teoriilor
radioactivităţii sau relativităţii”823. În acest amestec de ştiinţă şi ocultism întâlnit în alchimie,
magie sau medicină, au intervenit instituţiile Bisericii, susţinând preponderenţa adevărului
revelat în dauna adevărului temporal. Rugurile vrăjitoarelor puteau fi întâlnite pretutindeni
în Europa Occidentală. Reforma religioasă s-a dovedit extrem de puţin tolerantă cu magia
sau „ştiinţele” înrudite cu aceasta. Pe de altă parte, Biserica catolică era dispusă să ia orice
măsuri pentru a apăra tomismul. Galileo Galilei a făcut imprudenţa de a critica tomismul,
din această cauză fiind la un pas de a sfârşi pe rug, şi nu datorită faptului că ar fi fost un
exponent al „ştiinţei moderne”, „ceea ce cu siguranţă nu era”, opinează Culianu824.
Susţinând aceeaşi idee, Lucian Boia sublinia: „În fond, Renaşterea este un amalgam în
care ştiinţa şi religia se străduiesc să-şi armonizeze demersul, fără a dispreţui anumite
izvoare paralele, ca astrologia şi alchimia, şi unde poleiala antică nu poate ascunde o vădită
continuitate medievală şi în acelaşi timp accente de modernitate. Acest ansamblu pestriţ şi
totuşi funcţional reflectă numeroasele faţete ale unei societăţi ce devenise mai complexă,
mai deschisă şi mai dinamică (în raport cu propriul ei trecut şi în raport cu celelalte
civilizaţii)”825.
V.9.3. Umanismul
Termenul umanist, provenind din cuvântul latin umanista şi ajuns în limba română prin
intermediul corespondentului său francez humaniste, se referă la oamenii de cultură, care,
din secolul al XIV-lea până în debutul secolului al XVI-lea, se apleacă asupra studierii
scrierilor antice, (în limbile greacă, latină, ebraică), pe baza cărora construiesc o anume
viziune asupra omului şi lumii. Aceşti erudiţi, care sunt la început italieni, erau convinşi că
trăiesc într-o epocă nouă, în timpul unei „Renaşteri”, dar operele lor sunt puternic marcate
de moştenirea Evului Mediu şi, cu deosebire, de creştinism. Ei au fost mari admiratori ai
820
Apud Ibidem, p. 74.
821
Ibidem, p 74.
822
Ioan Petru Culianu, Eros şi magie în Renaştere (ediţia a treia), Iaşi, Editura Polirom, 2003, p. 226.
823
Ibidem, p. 227.
824
Ibidem, p. 231.
825
166
autorilor antici, dar erau totodată creştini devotaţi. Umaniştii au promovat imaginea omului
aflat în centrul universului, având menirea de a pune în practică „scopurile” lui Dumnezeu,
folosindu-se de raţiune şi harul divin. Valorile umane cel mai intens promovate au fost
libertatea, fericirea, frumuseţea, respectul de sine, toleranţa şi pacea. O astfel de viziune intra
în contradicţie cu dogma păcatului originar, însă umaniştii considerau că aceasta trebuie
reformată, în vederea întoarcerii la „puritatea mesajului evanghelic”826.
Termenul de „umanism” este asociat cu mişcarea culturală a Renaşterii. Folosind ca
limbă de comunicare limba latină, umaniştii au contribuit la intensificarea circulaţiei ideilor
la nivel european, dar numai în cadrul restrâns al elitelor intelectuale827. Unul dintre marile
merite ale umaniştilor a fost efortul întreprins pentru redescoperirea Antichităţii prin scrieri
autentice. Primii dintre aceştia, dintre care s-a remarcat Francesco Petrarca (1304 – 1374),
au fost pasionaţi căutători şi colecţionari de manuscrise ale operelelor autorilor antici
precum Tacitus, Cicero sau Plautus. Interesul pentru cultura greacă a fost determinat de
sosirea în Italia, încă în perioada premergătoare căderii Constantinopolului a unor oameni de
cultură bizantini. Trimişi ai cardinalului Bessarion au căutat în lumea mediteraneană
manuscrise greceşti. Ioan Lascaris, sprijinit de familia Medici, a întreprins două călătorii în
Orient în căutare de opere elenistice, a doua călătorie fiind deosebit de fructoasă. S-a întors
cu peste două sute de manuscrise în limba greacă. În anul 1447, în biblioteca Vaticanului,
existau doar trei lucrări scrise în limba greacă, în anul 1455, la moartea pontifului Nicolae al
V-lea, biblioteca deţinea trei sute cincizeci828.
Limba ebraică era puţin cunoscută de învăţaţii Evului Mediu. Cultura evreiască a rămas
inaccesibilă o perioadă îndelungată, în ciuda corespondenţei dintre religia lui Hristos şi cea a
lui Moise. Cu toate că existau comunităţi evreieşti importante în numeroase oraşe europene
(Frankfurt, Toledo, Praga, Roma), „afinităţile culturale” au lipsit. Situaţia s-a schimbat în
momentul în care, umaniştii, interesaţi de izvoare, au manifestat un nou interes pentru
studiile ebraice829. Renaşterea intelectuală s-a remarcat prin atenţia ridicată acordată celor
trei literaturi de referinţă: greacă, latină şi ebraică. Umanismul a găsit un sprijin esenţial în
descoperirea tiparului. Aproximativ 546.000 de exemplare din opera lui Virgiliu au văzut
lumina tiparului în perioada scursă de la mijlocul veacului al XV-lea şi până la finele celui
următor830.
Marea invenţie a lui Gutenberg din 1436, anul în care acesta a realizat prima presă
tipografică dotată cu litere mobile şi culegere manuală, a stârnit o veritabilă revoluţie în
comunicaţii, tiparul devenind „mecanismul indispensabil de comandă şi control atât pentru
organizarea comerţului modern, cât şi pentru accelerarea tranzacţiilor şi a schimburilor”831.
Tiparul cu litere mobile era în fapt solicitat de o societate din ce în ce mai activă. Occidentul
utiliza hârtia deja din secolul al XII-lea, preluată de la chinezi prin filiera arabă. Interesant
este faptul că arabii au folosit pentru realizarea hârtiei fibre de lână mărunţite şi transformate
în pastă, în lipsa scoarţei de dud, material din care se realiza hârtia în China832. Hârtia s-a
răspândit din Spania musulmană în Pirineii francezi, unde a fost construită prima moară de
hârtie în anul 1157833. Noul material s-a dovedit vital pentru o societate în care scrisul
devenea din ce în ce mai important (utilizat tot mai mult în oraşe, pentru activităţi
comerciale, în universităţi sau în administraţie), iar suportul folosit până atunci
826
Jean Carpentier, François Lebrun (coord.), op. cit., ed. cit., p. 195.
827
Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea, Civilizaţie şi cultură în Evul Mediu, Bucureşti, Editura Fundaţiei
România de Mâine, 2008, pp. 220-221.
828
829
Ibidem, p. 105.
830
Ibidem, p. 107.
831
Cf. Jeremy Rifkin, op. cit., ed. cit., p. 85.
832
Cf. Frederick Kilgour, The Evolution of the Book, Oxford University Press, Oxford, New York, 1998, pp.
54-62.
833
Cf. S.A.M. Adshead, China in World History (ed. a III-a), St. Martin´s Press, New York, 2000, p. 97.
167
(pergamentul) era mult prea rar şi scump pentru a fi folosit pe scară largă aşa cum
necesităţile o cereau. Tiparul a contribuit la intensificarea tranzacţiilor economice, prin
crearea unui sistem de contabilitate de neconceput „într-o cultură orală sau a documentelor
scrise de mână”, comerţul modern fiind rezultatul tehnologiei literelor mobile. Multiplicarea
relativ facilă a lucrărilor prin intermediul său a dus la amplificarea difuzării cărţilor,
permiţând comunicarea la mari distanţe între autor şi cititorii săi şi difuzarea de
cunoştinţe834. Până atunci acestea circulau sub forma manuscriselor, lucrările de mare succes
având un număr aproximativ de câteva sute de exemplare, dacă nu doar de câteva zeci.
Tiparul a dus la o creştere substanţială a lor, dacă luăm în considerare numai numărul
incunabulelor, lucrări apărute în perioada 1450-1500, respectiv 20 de milioane de exemplare
(ceea ce însemna aproximativ 500 de exemplare la o ediţie şi 30-35 de mii de ediţii păstrate
până în prezent), la o populaţie a Occidentului de numai 50 de milioane, dintre care ştiutorii
de carte reprezentau o minoritate835. Cele mai multe incunabule erau tipărite în limba latină
(77%), iar cărţile religioase reprezentau procentul cel mai ridicat (45%). În secolul al XVI-
lea numărut tipăriturilor a crescut spectaculos, ajungând la aproximativ 150.000 - 200.000
de ediţii, la un tiraj de aproximativ o mie de exemplare pe ediţie. O altă caracteristică
importantă a cărţilor publicate în acest secol o reprezintă faptul că lucrările religioase pierd
supremaţia în favoarea celor ştiinţifice sau literare836.
Tiparul a popularizat lucrările filosofilor antici. De exemplu, De anima lui Aristotel era
publicată în 1509. În jurul anului 1500, mai mult de 1000 de opere ştiinţifice au văzut
lumina tiparului, multe dintre acestea aparţinând autorilor antici (Lucretiu, Celsus sau
Arhimede). Unele lucrări au avut însă un caracter „distructiv”. Malleus maleficarum
(Ciocanul vrăjitoarelor), apărea în 29 de ediţii între 1487 şi 1669, „legitimând” vânătoarea
de vrăjitoare. Ca urmare a acestui fenomen, au fost ucişi, la nivel european, „între 12000 şi
45000 de oameni”, în mare parte femei837.
Manifestările culturale ale umanismului au fost precedate de opera artistică a lui Dante
Aligheri (1265 – 1321), cea mai importantă creaţie a sa, Divina Comedie838, un poem
împărţit în trei părţi: Infernul, Purgatoriul şi Paradisul, scris între 1306 – 1321, reprezenta o
îmbinare între dogmatismul religios al vremii şi admiraţia faţă de scrierile Antichităţii
clasice839. Însuşi poetul latin Vergiliu este călăuza în timpul călătoriei alegorice în Infern,
Purgatoriu şi Paradis.
Efervescenţa culturală care a primit ulterior titulatura de umanism a debutat în Italia, cel
dintâi reprezentant al său fiind Francesco Petrarca, (pe care Peter Burke îl numea „primul
umanist”840) şi a atins plenitudinea în secolul al XV-lea, atunci când, în timpul lui Lorenzo
de Medici (1449 – 1492), Florenţa a devenit „capitala umanismului”, găzduind nume ilustre
precum Marsilio Ficino şi Pico della Mirandola841. Utilizând ca instrument de difuzare limba
latină, limba vorbită de oamenii de cultură, principiile gândirii umaniste au traversat
continentul european de la un capăt la altul: din Anglia şi Spania în Vest, până în Polonia şi
Ungaria în Răsărit. Omul şi activitatea sa s-au aflat în centrul preocupărilor oamenilor de
litere842.
Începând cu jumătatea secolului al XIV-lea, cu deosebire în oraşele toscane, asistăm la
afirmarea unor intelectuali cu o pregătire literară clasică şi juridică, (mulţi dintre ei fiind
notari) şi apariţia unor lucrări istorice şi literare moralizatoare. Francesco Petrarca provenea
834
Jeremy Rifkin, op. cit., ed. cit., p. 85.
835
Lucian Boia, Occidentul..., p. 89.
836
Ibidem, p. 90.
837
838
V. Dante Aligheri, Divina Comedie, Piteşti, Paralela 45, 2008.
839
840
Peter Burke, Renaşterea europeană..., ed. cit., p. 38.
841
J. Carpentier, F. Lebrun (coord.), op. cit., p. 195.
842
Eugenio Garin (coord.), Omul Renaşterii, ed. cit., p. 13.
168
dintr-o familie de notari, deţinând o solidă cultură literară clasică. A fost un mare admirator
al operelor Antichităţii şi un colecţionar de manuscrise vechi. Petrarca şi-a scris opera în
limba latină, căutându-şi subiecte în Antichitatea romană, precum Despre bărbaţi vestiţi. A
redactat totodată tratate filosofice dar şi poeme în dialectul toscan, spre exemplu
Canţonierul sau Rime răzleţe843. În cadrul literaturii umaniste timpurii se remarcă şi
Giovanni Boccaccio (1313 – 1373), scrierile sale fiind expresia unei noi mentalităţi.
Principala sa operă, Decameronul, elaborată între 1348 – 1353, care prezintă un număr de o
sută de nuvele povestite în decurs de zece zile (de aici şi numele de inspiraţie greacă al
lucrării sale), constituie o frescă a societăţii florentine de la jumătatea secolului al XIV-lea.
Personajele sale, nobili, orăşeni sau ţărani sunt prezentate cu defectele şi calităţile lor, pe
fondul intenţiei de a elabora o frescă a mediului citadin844.
Constatând creşterea interesului arătat de umanişti pentru analiza condiţiei umane şi
desăvârşirea omului, istoricii au distins un umanism mercantil, un umanism civic şi un
umanism erudit şi critic. Umanismul mercantil s-a născut în mediu urban toscan, din a doua
jumătate a secolului al XIV-lea, manifestându-se prin apariţia unor scrieri moralizatoare şi
literare. Interesantă în context este atitudinea adoptată faţă de religie, căutându-se o cale de
coabitare între morala religioasă şi activităţile economice. Cititorii erau sfătuiţi să meargă la
biserică, dar în măsura în care timpul le permitea, pentru a nu fi afectate activităţile
lucrative. Totodată, a apărut concepţia renascentistă conform căreia perfecţionarea omului se
putea realiza cu ajutorul lui Dumnezeu, dar prin intermediul forţelor proprii, după cum
considera florentinul Giovanni di Pagolo Morelli845. Operele scrise în această perioadă, cu
precădere la Florenţa, căutau să formeze oameni activi economic, de care oraşul avea
nevoie. Analizând aceste noi mentalităţi, constatăm că teoria lui Immanuel Wallerstein
asupra rolului religiei protestante în dezvoltarea societăţilor poate fi amendată. O societate
italiană, profund catolică, dar angrenată în mecanismele economice ale capitalismului, se
arăta deosebit de interesată de progres, fără ca religia să constituie un obstacol, ci
dimpotrivă. Acest fapt ne duce cu gândul la importanţa primordială a mediului social şi
politic în dezvoltarea unei societăţi. De altfel, societatea italiană din această perioadă era cea
mai dinamică economic de pe continentul european, alături de regiunea Ţărilor de Jos.
Umanismul mercantil a deschis totodată calea către umanismul civic care apare la sfârşitul
secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea.
Potrivit concepţiei umanismului civic, dezvoltat în condiţiile luptei Florenţei împotriva
tendinţelor expansioniste ale ducatului Milanului şi regatului Neapole, cetăţeanul trebuia să
dea dovadă de spirit întreprinzător, să fie capabil să-şi ia soarta în propriile mâini şi să fie un
loial susţinător al intereselor statului. Leon–Batista Alberti (1404 – 1472), realiza în lucrarea
moralizatoare Primele trei cărţi despre familie, o expunere asupra însuşirilor pe care ar
trebui să le aibă omul epocii sale. El sfătuia ca timpul să nu fie irosit, condamna trândăvia şi
îndemna către o activitate permanentă pentru îmbunătăţirea stării sociale a omului, acesta
aflându-se în centru preocupărilor umaniştilor, care l-au „redescoperit”, „fundamentând
concepţia antropocentrismului renascentist”846.
Umanismul erudit şi critic s-a afirmat în secolul al XVI-lea, dezvoltându-se mai ales în
nordul Europei. Reprezentanţii săi erau înclinaţi să adopte o concepţie filosofică bazată pe
coabitarea preceptelor morale şi religioase cu gândirea antică. Aceşti oameni cultivaţi erau
promotori ai toleranţei şi păcii, precum şi critici ai autorităţii politice, pe baza învăţăturilor
Evangheliei. Marele gânditor Erasmus din Rotterdam (cca 1469 – 1536) personifică „idealul
umanist”. Fiind teolog şi filolog, s-a arătat preocupat de publicarea a numeroase opere
843
Radu Manolescu (coord.), Istoria Evului Mediu: vol. I: Europa Apuseană... ed. cit., p. 193; V. Francesco
Petrarca, Rime, Bucureşti, Univers, 1970.
844
845
Radu Manolescu (coord.), Istoria Evului Mediu: vol. I: Europa Apuseană..., ed. cit., p. 193.
846
Ibidem, p. 195.
169
vechi847. Supranumit şi „prinţul umaniştilor”, a cunoscut în vremea sa o celebritatea fără
precedent, fiind sfătuitor al regilor (Carol Quintul, Francisc I, Henric al VIII-lea). Făcând
apel la morală, Erasmus îndemna la recitirea Evangheliilor, dovedindu-se destul de reticent
răspândirii filosofiilor profane. Autor al unei opere de mari dimensiuni, a obţinut
notorietatea internaţională în urma apariţiei lucrării Elogiul nebuniei (1509), o critică aspră a
marilor defecte ale oamenilor: cruzimea, minciuna, vanitatea sau dorinţa de putere. Adept al
abandonării vieţii contemplative şi al implicării sociale, nu a ezitat să-i critice pe marii
potentaţi ai vremii, fie ei monarhi, nobili sau oameni ai bisericii. Îndrăzneala sa putea să-l
coste viaţa, însă a fost salvat de la rug de intervenţia unor persoane influente. Călugărul
olandez a scris o carte şi pentru Carol Quintul, intitulată Educaţia principilor creştini
(1516), în care prezintă o concepţie politică total opusă faţă de cea expusă de Machiavelli în
Principele (lucrare pe care nu o cunoştea se pare în acel moment). Potrivit lui Erasmus,
monarhii trebuie să se conducă în politică după învăţăturile creştine şi nu în funcţie de
„necesitate”848. Prin statutul lor de „servitori ai lui Dumnezeu”, aceştia deţin dreptul de a-i
conduce pe oameni, dar guvernarea lor trebuie să se ghideze după învăţăturile Evangheliilor.
Reprezentând un exemplu pentru ceilalţi oameni, comportamentul monarhilor trebuie să fie
cumpătat, guvernarea servind binelui public. În acest scop, educaţia morală a principelui,
bazată pe învăţătura antică şi studiul scrierilor creştine, constituie o componentă
fundamentală în procesul guvernării. Dorind să-şi păstreze independenţa gândirii, Erasmus a
refuzat să se pună în slujba monarhilor vremii, deşi le-a oferit sfaturi. Spirit universalist, a
deplâns împărţirea Europei în „state”, despre care credea că reprezintă originea conflictelor
şi afirma că recunoaşte doar două instituţii: „Biserica creştină” şi „Republica literelor”. De
altfel, călătorea frecvent în Europa, între centrele intelectuale şi umaniste. Prin viziunea sa
asupra unei Europe fără frontiere, Erasmus poate fi considerat un precursor al ideii europene
moderne. Învăţatul olandez reprezintă astăzi personificarea culturii şi a spiritului universitar
european: numele său a fost atribuit unor programe de cercetare comune europene sau unor
burse care se atribuie studenţilor interesaţi să studieze într-o altă ţară europeană decât cea de
origine849.
Importanţa conştiinţei individuale a fost susţinută de unii gânditori în condiţiile
contradicţiilor referitoare la problema liberului-arbitru. Teologia medievală considera că
individul nu are capacitatea de a întreprinde nimic pentru a obţine mântuirea: Dumnezeu
fiind atotputernic, este singurul care decide cine se va bucura de Împărăţia Cerurilor (ideea
„predestinării”). Însă, problema liberului arbitru nu a fost străină Evului Mediu. În dezacord
cu viziunea teologică dominantă, o serie de teologi (începând din secolul al IX-lea cu Joan
Scotus Eriugena), au susţinut că individul, în virtutea spiritului său, dispune de liber-arbitru,
şi urmând calea cunoaşterii, poate înainta pe drumul mântuirii. Dezbaterile asupra acestei
idei au devenit tot mai numeroase în secolele al XV-lea – al XVI-lea. Partizan al existenţei
liberului arbitru, Erasmus şi-a susţinut punctul de vedere într-un răspuns dat lui Martin
Luther la opera acestuia Eseu asupra liberului-arbitru (1521). Susţinând teza predestinării în
contextul criticii practicii traficului de indulgenţe, Luther sublinia atotputernicia lui
Dumnezeu şi, în consecinţă, incapacitatea oamenilor de a contribui la propria mântuire. În
replică, Erasmus aprecia că individul are propria conştiinţă, şi, prin urmare, dispune de „o
anumită autonomie în examinarea izvoarelor biblice”850. Rupându-se de scolastica
medievală, gândirea umanistă a avut un rol vital în cristalizarea unei noi concepţii despre
individ. Stratificarea socială nu a fost modificată. Cu toate acestea, umanismul
847
Eugenio Garin (coord.), op. cit., p. 13.
848
Olivier Nay, op. cit., ed. cit., p. 273.
849
V. Politici europene în domeniul educaţiei şi formării profesionale; Comunicare interculturală europeană,
Angela Banciu, Adrian-Claudiu Stoica (Politici europene în domeniul educaţiei şi formării profesionale), Maria
Cornelia Bârliba, Georgeta Marghescu (Comunicare interculturală europeană), Bucureşti, Editura Academiei
Oamenilor de Ştiinţă din România, 2011, pp. 19-21.
850
Olivier Nay, op. cit., ed. cit., p. 277.
170
neoplatonician insista asupra importanţei experienţei individuale, apreciată ca fiind necesară
pentru înţelegerea lumii şi îndeplinirea aspiraţiei de înălţare către Creator. Meritul său constă
mai ales în declanşarea fermentului de explorare a conştiinţei umane.
Erasmus a promovat toleranţa prin îndemnul studierii învăţăturilor creştine. Însă, după
moartea sa, Europa se divizează şi debutează perioada agitată a războaielor religioase. Pe de
altă parte, veneraţia nutrită de numeroşi umanişti faţă de marii cărturari ai Antichităţii,
Aristotel, Ptolemeu sau Galenus, a împiedicat elaborarea unor ipoteze care intrau în
contradicţie cu teoriile anticilor. Din acest motiv, secolul al XVI-lea e sărac în mari
descoperiri ştiinţifice, în ciuda „intuiţiilor” lui Leonardo da Vinci. Heliocentrismul lui
Nicolaus Copernic (1473 – 1543), fără îndoială, o mare contribuţie adusă ştiinţei, care
contrazicea geocentrismul lui Ptolemeu, a fost înfierat de Biserică şi respins de savanţi.
După unii analişti, apariţia literaturilor în limbile naţionale a reprezentat un „eşec” al
umanismului, ai cărui reprezentanţi erau promotorii unui ideal comun, valorizat prin
utilizarea aceleiaşi limbi, limba latină. Totuşi, acest fapt nu trebuie exagerat. După cum am
văzut, şi unii umanişti au scris opere în limbile vulgare. Deşi erau mari admiratori ai
autorilor antici greci şi latini, fiind totodată puternic marcaţi de ideile umaniste, oamenii de
litere ai vremii promovau limba şi cultura naţionale. Limbile vulgare au fost utilizate pentru
a scrie opere de referinţă de către Ariosto şi Machiavelli în Italia (precedaţi în secolul al
XIV-lea de Dante, Petrarca şi Boccaccio), Rabelais, Montaigne, Ronsard în Franţa, Camões
în Portugalia, Cervantes în Spania, Shakespeare în Anglia, marii reprezentanţi ai Renaşterii
literare851. Literatura europeană în limbile vulgare, deosebit de variată în privinţa genurilor,
a reuşit să „umple un gol”, după expresia lui Peter Burke, între cronicile medievale scrise în
limbile vulgare (de exemplu, de către Jean Froissart în Franţa), caracterizate prin lipsa de
rigoare a structurii şi operele umaniştilor redactate în limba latină, mult mai bine organizate
structural, dar mult mai rigide şi greoaie852.
Distanţându-se de scolastica medievală, gândirea umanistă a favorizat individualizarea
„figurii moderne a individului”. În Evul Mediu omul aparţinea unei comunităţi duale:
societatea laică şi comunitatea creştină, nedispunând de autonomie şi libertate personală.
Umanismul nu aduce transformări radicale din acest punct de vedere, perpetuându-se, în
continuare, concepţia unei societăţi structurate în ordine. Însă, un pas înainte se realizează
prin valorizarea experienţei individuale, utilă în descoperirea lumii şi a lui Dumnezeu.
Gânditorii umanişi investighează conştiinţa umană, însă nu acordă întotdeauna un rol
prioritar individului, acesta continuând să fie definit în raport cu originea socială853.
CONCLUZII
Civilizaţia greacă reprezintă „o experienţă fondatoare a spiritului european”854, un

element indispensabil al identităţii europene. Investigarea sa devine obligatorie în contextul
aspiraţiei către o istorie europeană, care să evidenţieze diversitatea şi elementele comune la
851
Jean Carpentier, François Lebrun (coord.), op. cit., p. 196.
852
Peter Burke, Renaşterea europeană..., ed. cit., p. 176.
853
854
Zoe Petre, Civilizaţia greacă şi originile democraţiei, ed. cit., p. 7.
171
nivel continental. Lumea antică greacă a oferit Europei primul model de civilizaţie.
Subliniem amploarea acestei influenţe greceşti şi, totodată, permanenţa acesteia. Nu trebuie
să uităm însă că civilizaţa greacă se sprijină pe influenţele primite de la orientali şi pre-eleni.
S-a vorbit despre un „miracol grec”, însă grecii înşişi au deţinut un rol de „releu” între
marile civilizaţii ale Orientului şi Roma, care le-a dus mai departe, către Evul Mediu şi
epoca modernă855. Pe de altă parte însă, influenţele orientale îşi fac simţită prezenţa în
perioada de constituire a culturii şi civilizaţiei greceşti, dar realizările ulterioare ale lumii
elene vor fi unice, originale.
Nu trebuie, totodată, să considerăm Grecia antică un „paradis pierdut”. Nu putem ignora
faptul că grecii nu s-au putut lipsi de sclavie, îşi abandonau fără remuşcări copiii nedoriţi şi
au făcut o mare risipă de energie în cadrul unor sângeroase şi nesfârşite războaie fratricide
între cetăţi. Pe de altă parte, dinamismul acestui popor, propriu mai târziu şi Romei,
stârneşte şi astăzi admiraţia. Grecii au manifestat o preocupare constantă pentru căutarea
celui mai bun regim politic, pentru aflarea adevărului şi desăvârşirea omului. Au iniţiat
ştiinţa raţională şi filosofia. Gândirea filosofică greacă a găsit în ordine şi măsură principiile
ideale ale organizării lumii856.
Aristotel afirma, pe bună dreptate, că dacă grecii ar deţine o constituţie unică ar fi
capabili să guverneze lumea. Elevul său, Alexandru, şi-a propus să conducă întreaga lume,
dar prin forţa armelor. Meritul lui Alexandru a fost însă acela de a demara realizarea unei
fuziuni între cultura greacă şi cea orientală. Pentru el, care nu gândea în termeni de cetate,
distincţia dintre grec şi barbar era irelevantă. Totuşi, nu a dispus de timpul necesar pentru a
crea o structură administrativă pe care să se ridice, să se sprijine, imperiul său. Această
structură va fi construită de Roma, moştenitoarea elenismului.
Roma, elenizată în întregime, a difuzează peste tot în Imperiu educaţia retorică preluată
de la greci, o artă care păstrează până în secolul al III-lea „linia” artei elenistice, o literatură
având la bază modelele elene, o religie care preia sincretismul oriental, şi, nu în ultimul
rând, filosofia stoicilor care, în timpul dinastiei Antoninilor, influenţează puternic
guvernarea politică. Moştenirea monarhiilor elenistice este vizibilă în guvernarea autocratică
şi sistemul de administraţie provincial857. Roma a deţinut un dublu rol istoric: pe de o parte,
datorită reuşitei politico-militare, a unificat lumea europeană, a prefaţat Europa modernă, pe
de altă parte, a jucat, la rândul său, rolul de „releu” pentru cultura greacă. Roma a preluat
modelul elen, i-a adăugat elemente originale şi l-a difuzat în întregul Imperiu, acest
sincretism prefigurând viitoarea Europă.
Treptat, în Imperiul Roman s-a impus o religie orientală, care a găsit aici un spaţiu
prielnic de manifestare, în ciuda crizei socio-economice şi politice care se manifestă din
secolul III. La baza culturii şi civilizaţiei europene se află moştenirea greco-romană şi
creştinismul. În Antichitatea greco-romană nu exista distincţia dintre laic şi religios. La
Atena, preoţii erau magistraţi ai cetăţii, iar în Imperiul Roman împăratul deţinea demnitatea
de Pontifex Maximus, fiind şeful cultului păgân şi cumulând potestas şi auctoritas. Creştinii
au fost persecutaţi în primele secole tocmai pentru că se credea că Dumnezeul creştin s-ar
substitui împăratului şi, ca urmare, însăşi autoritatea statului putea fi ameninţată. Pe măsură
ce religia creştină s-a impus în Imperiu, împăraţii au înţeles că aceasta poate deveni un factor
de coeziune şi de întărire a propriei puteri. Deciziile lui Galerius, Constantin şi Theodosius I
au dat un impuls extraordinar religiei creştine. Împăraţii au sprijinit creştinismul, înţelegând
că acesta putea susţine guvernământul imperial. Prin Edictul de la Mediolanum din 313,
Constantin cel Mare şi Liciniu ofereau libertate cultului creştin. Anterior, Galerius făcuse
acelaşi lucru, printr-un edict emis la Serdica în 311. Un alt moment decisiv l-a constituit
855
Pierre Lévêque, op. cit., vol. II, p. 323.
856
Ibidem, p. 326.
857
Ibidem, p. 322.
172
transformarea creştinismului în religia oficială a Imperiului Roman, prin deciziile luate de
Theodosius la sfârşitul secolului al IV-lea.
În anul 330, împăratul Constantin ridica o nouă metropolă la Constantinopol. Această
opţiune reprezenta conştientizarea deplasării centrului de greutate a statului roman, o dovadă
a faptului că forţele vitale ale Imperiului se găseau în Orient. Theodosius I hotăra în anul
395 împărţirea Imperiului între cei doi fii ai săi, act de o importanţă colosală în istoria
continentului european. Deşi nu dorea o divizare a Imperiului Roman, ci dimpotrivă, o mai
bună guvernare a acestuia, iar actul său nu era fără precedent, anterior Diocleţian
introducând tetrarhia (guvernarea în patru) - fapt care nu a afectat unitatea statului roman -,
decizia sa va duce pe termen lung la individualizarea a două mari structuri politico-
administrative cu evoluţii diferite în plan politic şi social. Scindarea Imperiului, instituită
fără voia sa de Theodosius în 395, a dus şi la o diferenţiere culturală între cele două mari
regiuni.
Diferenţele socio-culturale se vor accentua în timp, decizia lui Theodosius din 395 de a
împărţi imperiul între cei doi fii ai săi, ducând în timp la o fractură politică. Imperiul Roman
de Răsărit îşi va continua existenţa încă mai bine de o mie de ani, istoria înregistrând
dispariţia sa abia în 1453, anul cuceririi Constantinopolului de către turci. Prin contrast,
Imperiul Roman de Apus nu s-a arătat capabil să facă faţă crizei interne şi atacurilor din
exterior, cunoscând o disoluţie accelerată, deşi ambele regiuni s-au aflat în calea popoarelor
migratoare, „barbarii” înaintând pe două direcţii: spre Constantinopol şi spre Roma. În
partea occidentală a Europei, autoritatea imperială dispare, în condiţiile în care ultimul
împărat roman din Imperiul Roman de Apus era detronat în anul 476 de Odoacru, ce a trimis
însemnele imperiale la Constantinopol, recunoscând autoritatea nominală a basileului
bizantin. Numeroşi istorici au stabilit o dată convenţională a „căderii” Imperiului Roman de
Apus: anul 476. În fapt, procesul a fost unul de durată şi a debutat încă din secolul III d.Hr.,
odată cu instalarea unei grave crize interne, care s-a manifestat în plan economic, politic şi
social. Reprezentând ţinte ale atacurilor migratorilor, oraşele au fost, în mare parte,
abandonate. Imperiul nu a mai putut face faţă triburilor germanice, care au pătruns în Italia,
Gallia, Spania sau Africa de Nord, determinând o puternică fragmentare politică şi
economică a fostului teritoriu imperial din partea apuseană a Europei.
În aceste condiţii, într-un spaţiu fărâmiţat din punct de vedere politic, unde se constituie
aşa-numitele „regate barbare”, Biserica este singura instituţie care nu are de suferit,
dimpotrivă se întăreşte. Biserica, ea însăşi o moştenire a Imperiului Roman, se bucură de un
prestigiu imens reprezentând un liant între lumea romană şi cea „barbară”. Conducătorii
germanici se creştinează şi, odată cu ei, şi popoarele lor. De altfel, barbarii nu doreau să
distrugă Imperiul, ci să obţină beneficii de pe urma a cestuia, dovadă că ideea imperială a
fost resuscitată ulterior. În acest spaţiu în care lipseşte o autoritate politică centrală, Biserica
îşi asumă rolul de conducător spiritual, dar şi politic. Distincţia prevăzută în Biblie dintre
religios şi profan a fost utilizată de Biserica creştină occidentală la începuturile sale pentru a
se afirma ca entitate spirituală independentă în raport cu Statul. Ulterior, după ce puterea
autorităţii temporale scade, Biserica intervine în domeniul laic, rămânând, pentru câteva
secole, singura instituţie la care se raportează toată lumea. Imperiul Carolingian este o
creaţie a papei Leon al III-lea, care îl „unge” împărat pe Carol cel Mare în ziua de Crăciun a
anului 800, conferindu-i legitimitate. Dar oamenii Bisericii nu par să înţeleagă că, prin
transferul unei dimensiuni divine către monarhii temporali, la care Biserica a contribuit din
plin, îşi subminează propriile interese. Astfel s-a ajuns la confruntarea dintre papi şi împăraţi
din secolul al XI-lea, între două puteri care deveniseră „concurente”858.
În Imperiul Roman de Răsărit (sau Imperiul Bizantin, conform titulaturii adoptate de
istorici după dispariţia sa), autoritatea imperială nu a cunoscut intervale de suspendare, cu
excepţia perioadei 1204 – 1281, când cruciaţii occidentali au creat un Imperiu latin de
858
173
Constantinopol. Deşi Odoacru trimite însemnele imperiale la Constantinopol, acceptând
formal autoritatea basileului bizantin ca suveran unic, (gest care putea fi considerat o
reunificare a Imperiului Roman), împăratul de la Constantinopol nu beneficia de o stăpânire
efectivă a teritoriilor occidentale ale Imperiului. Acţiunea lui Justinian de a încorpora aceste
teritorii şi de a le controla din punct de vedere politic arăta foarte clar acest lucru.
În Bizanţ, unde autoritatea centrală îşi păstrează continuitatea, exista aceeaşi distincţie
între laic şi profan, dar de această dată, în detrimentul Bisericii, indicând interdicţia pentru
aceasta de a interveni în atribuţiile statului. Împăratul îşi asuma atribuţia convocării
conciliilor ecumenice, îl numea pe patriarh, îl putea destitui sau obliga să abdice. Biserica
bizantină considera aceste intervenţii ale suveranului legitime, în virtutea statutului său de
locţiitor al lui Dumnezeu pe pământ. Nici în acest caz însă, nu trebuie să absolutizăm. Au
existat în Bizanţ patriarhi ambiţioşi care şi-au impus punctul de vedere în faţa unor împăraţi
mai slabi, deşi regula era aceea a subordonării. Patriarhul Kerularios i-a impus împăratului
Constantin al IX-lea schisma dintre biserici din 1054, cu reprecursiuni importante până în
prezent. Însă un fapt merită subliniat, în ciuda momentelor de dispută sau de colaborare
dintre cele două puteri, atât în Occident cât şi în Răsărit, autoritatea temporală (împărat sau
rege) nu se putea substitui patriarhului, papei sau episcopului.
Dacă în Occident, moştenirea elenică se erodează, în Imperiul Bizantin monarhul şi-a
afirmat, până în 1453, calitatea de moştenitor al Cezarilor romani şi al suveranilor elenistici.
Filosofia lui Platon a marcat gândirea lui Mihail Psellos în Constantinopolul secolului al XI-
lea sau a lui Gemistos Pleton în Mistra secolului al XV-lea. În regiunea occidentală,
elenismul deţine aportul său în cadrul Renaşterii carolingiene sau a Renaşterii care a prefaţat
epoca modernă.
Occidentul traversează, vreme de mai multe secole, o perioadă tulbure. Într-un spaţiu
lipsit de un centru politic după detronarea ultimului împărat Romulus Augustulus, se
constituie aşa-numitele „regate barbare”, create de stăpânitorii germanici din diferite regiuni.
Acestea se confruntă între ele, creînd o permanentă situaţie de instabilitate. Oraşele, aflate în
calea invadatorilor, se depopulează, iar viaţa culturală se mută în locaşuri monastice. Ideea
de Imperiu revine în actualitate în anul 800, atunci când papa Leon al III-lea îl proclamă
împărat pe Carol cel Mare. Imperiul lui Carol se va destrăma la scurt timp după moartea
acestuia, dar ideea va fi reluată de Otto I. Acordarea titlui de împărat în Occident a stârnit
nemulţumire la Constantinopol, însă monarhul bizantin nu mai avea capacitatea militară de a
se opune. Atitudinea basileului era, de altfel, întru totul legitimă. Suveranul de la
Constantinopol se considera singurul împărat legitim, moştenitor al Cezarilor romani,
numindu-i uzurpatori pe împăraţii proclamaţi în Occident. Imperiul a rămas „Roman” până
la sfârşitul existenţei sale, în ciuda fenomenului de grecizare.
Năvălirile popoarelor migratoare încetează după secolul al XI-lea, permiţând
Occidentului să se reorganizeze. Viaţa urbană cunoaşte o semnificativă revitalizare,
dezvoltându-se şi schimburile comerciale. Numeroşi istorici consideră anul 1000 o dată de
referinţă în evoluţia Occidentului. Acesta încearcă să-şi depăşească graniţele, iniţiind
cruciadele, care au avut drept pretext eliberarea Locurilor Sfinte. Deşi anticipau expansiunea
ulterioară, cruciadele nu au dus la crearea unor state durabile în afara lumii occidentale. Mai
mult, relaţiile cu Bizanţul, care erau oricum tensionate după Marea Schismă din 1054, s-au
degradat şi mai mult. Demonstrând că spiraţiile lor erau departe de a fi exclusiv religioase,
cruciaţii au cucerit Constantinopolul în 1204, în timpul celei de-a patra cruciade, creând un
Imperiu latin care se va menţine până în 1261. În această perioadă, bizantinii şi arabii, în
egală măsură, îi considerau pe cruciaţi „barbari”. Într-adevăr, în ciuda perioadelor de declin,
care au alternat cu momente de reconstrucţie, Imperiul Bizantin rămânea o civilizaţie
strălucită, cea mai dezvoltată regiune a Europei din punct de vedere economic şi cultural,
păstrătoare directă a civilizaţiei greco-romane.
Evoluţia ascendentă a Occidentului care demarase în secolul al XI-lea, cunoaşte un regres
accentuat în secolul al XIV, epidemia de ciumă nefiind singura cauză. Societatea occidentală
174
medievală îşi atinsese limitele: creşterea demografică, impulsionată în societăţile
preindustriale de dezvoltarea agriculturii şi extinderea defrişărilor, nu mai putea fi susţinută
de mijloacele de subzistenţă existente. Datorită lipsurilor, au apărut mişcări sociale atât în
mediul urban, cât şi în cel rural. Declanşarea epidemiei de ciumă a întregit tabloul unei lumi
care părea a se apropia de colaps. După ce a depăşit în mare parte criza, în jurul anului 1450,
Occidentul şi-a reluat ascensiunea, criza favorizând categoriile active economic859.
În răsăritul Europei, anul 1453, anul căderii Constantinopolului, rămâne un moment
crucial în istoria continentului. Consecinţele au fost multiple. Pe de o parte, dispărea
definitiv Imperiul Bizantin (deşi la acea dată el mai cuprindea doar Capitala şi câteva mici
teritorii). Evenimentul a uluit Europa Occidentală, unde nimeni nu credea că oraşul care
deţinea cel mai impresionant sistem defensiv al timpului, putea fi cucerit. În plus, acest fapt
i-a determinat pe occidentali să conştientizeze pericolul reprezentat de afirmarea unei noi
puteri în arena politică europeană: Imperiul Otoman.
Pe de altă parte, numeroşi cărturari greci s-au refugiat în vestul Europei, aducând cu ei
manuscrise ale autorilor antici şi o învăţătură erudită, dinamizând în acest fel Renaşterea
italiană. Totuşi, Italia a avut şi de pierdut. Privilegiile comerciale primite de oraşele italiene
Veneţia şi Genova de la bizantini au fost pierdute. Acest fapt a avut ca urmare decăderea
economică a Italiei, care se afirmase din a doua jumătate a secolului XIV şi în prima
jumătate a secolului XV ca regiunea cea mai dezvoltată a Europei (mai ales partea sa
nordică) tocmai datorită comerţului cu Orientul, cu repercursiuni şi în dezvoltarea artelor şi
literelor.
De această evoluţie profită Europa de nord-vest, marele comerţ mutându-se către
Atlantic. Vechile trasee comerciale fiind blocate de otomani, europenii au căutat alte căi
către bogăţiile Orientului şi astfel au fost iniţiate marile descoperiri geografice. Din secolul
al XVI-lea, Occidentul a reuşit să recupereze handicapul care îl despărţea de Orient şi, în
plus, demarează ascensiunea care îi va permite să se impună la nivel mondial.
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
ADSHEAD, S.A.M., China in World History (ed. a III-a), New York, St. Martin´s Press,
2000.
AHRWEILER, Hélène, Ideologia politică a Imperiului Bizantin, cu o postfaţă de Nicolae
Şerban Tanaşoca, Bucureşti, Editura Corint, 2002.
859
Ibidem, p. 82.
175
ALIGHERI, Dante, Divina Comedie, Piteşti, Paralela 45, 2008.
AMOURETTI, Marie-Claire, Georges Comet, Hommes et techniques de lÀntiquité à la
Renaissance, Paris, Armand Colin, 1993.
ARIÈS, Philippe, Georges Duby (coord.), Istoria vieţii private, vol. 3, Bucureşti, Editura
Meridiane, 1995.
AUREGAN, Pierre, Guy Palayret, Zece etape ale gândirii occidentale, Bucureşti, Editura
Antet, 1998.
BACCI, Massimo Livi, Populaţia în istoria Europei, Iaşi, Editura Polirom, 2003.
BAIROCH, Paul, Jean Batou, Pierre Chèvre, La Population des villes européennes. Banque
de données et analyse sommaire des résultats, 800-1850, Geneva, 1988.
BALACI, Anca, Mic dicţionar mitologic greco-roman, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966.
BANCIU, Angela, Cultură şi civilizaţie europeană: repere de analiză istorică pentru
înţelegerea evoluţiei lumii europene, Bucureşti, 1999.
Idem, Cultură şi civilizaţie europeană, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2003.
BANCIU, Angela (coord.), Georgiana-Margareta Scurtu, Danela Maricica Cotoară, Adrian-
Claudiu Stoica, Sergiu Ţâra, Integrare europeană: repere istorice şi evoluţii instituţionale
contemporane, Bucureşti, Politehnica Press, 2006.
BANCIU, Angela (coord.), Danela Maricica Cotoară, Adrian-Claudiu Stoica, Sergiu Ţâra,
Raluca Iulian, Teorii politice şi integrare europeană, Bucureşti, Politehnica Press, 2006.
BARBER, John R., Istoria Europei moderne, Bucureşti, Editura Lider, 1998.
BARBERO, Alessandro, Carol cel Mare: un părinte al Europei, Bucureşti, Editura BIC
ALL, 2005.
BARTHÉLEMY, Dominique, Anul o mie şi pacea lui Dumnezeu: Franţa creştină şi feudală
în anii 980 – 1060, Iaşi, Editura Polirom, 2002.
BARTLETT, Robert, The Making of Europe. Conquest, Colonization and Cultural Change
950-1350, London, Penguin, 1993.
BĂBUŞ, Emanoil, Bizanţul, istorie şi spiritualitate, Bucureşti, Editura Sophia, 2003.
BÉNÉTON, Philippe, Histoire de mots: culture et civilisation, Paris, Presses de la Fondation
Nationale des Sciences Politiques, 1975.
BENNETT, Julian, Traian, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2006.
BENTLEY, Jerry H., Old World Encounters: Cross Cultural Contacts and Exchanges in
Pre-Modern Times, Oxford University Press, 1993.
BLOCH, Marc, La société féodale, Paris, Albin Michel, 1994.
BLOCH, Raymond, Etruscii, Bucureşti, Editura Corint, 2004.
BLOCH, Raymond, Jean Cousin, Roma şi destinul său, vol. I-II, Bucureşti, Editura
Meridiane, 1985.
BOARI, Vasile, Criza identităţii europene. De la „Sufletul Europei” la „Europa
Tratatelor”, în vol. Tratatul de la Lisabona: UE către reforma instituţională, editori Sergiu
Gherghina, George Jigău, Ovidiu Pecican, Flore Pop, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2008.
BOIA, Lucian, Probleme de geografie istorică, Bucureşti, 1985.
Idem, Omul şi clima: teorii, scenarii, psihoze, Bucureşti, Humanitas, 2005.
Idem, Occidentul: o interpretare istorică, Bucureşti, Humanitas, 2007.
Idem, Sfârşitul lumii. O istorie fără sfârşit, Bucureşti, Humanitas, 2007.
Idem, Jocul cu trecutul: Istoria între adevăr şi ficţiune, Ed. a III-a revăzută şi adăugită,
Bucureşti, Humanitas, 2008.
BOISSONNADE, P., Life and Work in Medieval Europe. Vth to XVth Centuries, Translated
by Eileen Power, London and New York, Routledge, 1996.
BOHÎLŢEA, Flori, Cristian Olariu, Instituţii romane: dicţionar de termeni, Editura
Universităţii din Bucureşti, 2000.
BORDET, Marcel, Istoria Romei antice, Bucureşti, Editura Lider, [2001 ?]
BRAGUE, Rémi, Europa, calea romană, Cluj-Napoca, Editura Idea Design & Print, 2002.
176
BRAND, Stewart, The Clock of the Long Now: Time and Responsability, New York, Basic
Books, 1999. BRAUDEL, Fernand, Timpul lumii, vol. II, traducere şi postfaţă de Adrian
Rizea, Bucureşti, Editura Meridiane, 1989.
Idem, LÉurope, Paris, Arts et metiers graphiques, 1982.
Idem, Mediterana şi lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea, vol. I-VI, Bucureşti,
Editura Meridiane, 1985.
Idem, Gramatica civilizaţiilor, vol. I-II, Bucureşti, Editura Meridiane, 1994.
BRAUNSTEIN, Florence, Istoria civilizaţiilor: de la origini până în secolul VII d.Hr.,
Bucureşti, Editura Lider [2002].
BRĂTIANU, Gheorghe, „La Distribution de lòr et les raison économiques de la division de
lÈmpire romain”, în Etudes byzantines d`histoire économique et sociale, Paris, 1938.
BREZEANU, Stelian, Slavii de sud. Slavii de apus, în vol. Istoria medie universală, Radu
Manolescu (coord.), Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1980.
Idem, O istorie a Bizanţului, Bucureşti, Editura Meronia, 2004.
Idem, O istorie a Imperiului Bizantin, Bucureşti, Editura Albatros, 1981.
BRILLIANT, Richard, Arta romană de la republică la Constantin, Bucureşti, Editura
Meridiane, 1979.
BRINTON, Crane, John B. Christopher, Robert Lee Wolff, A History of Civilization, (ed. a
II-a), vol. I, Prentice – Hall, Englewood Cliffs, 1960.
BROWN, Cynthia Stokes, Istoria lumii de la Big Bang până în prezent, Bucureşti, Editura
Litera, 2009.
BROWN, Peter, The World of Late Antiquity: from Marcus Aurelius to Muhammad,
London, Thames and Hudson, 1971.
BUFFIERE, Félix, Miturile lui Homer şi gândirea greacă, Bucureşti, Editura Univers, 1987.
BURKE, Peter, Renaşterea, Bucureşti, Editura ALL, 1998.
Idem, Istorie şi teorie socială, Bucureşti, Humanitas, 1999.
Idem, Renaşterea europeană: centre şi periferii, Iaşi, Editura Polirom, 2005.
BURCKHARDT, Jakob, Cultura Renaşterii în Italia, vol. I-II, Bucureşti, Editura pentru
Literatură, 1969.
BUTTIN, Anne-Marie, Grecia clasică, Bucureşti, Editura BIC ALL, 2002.
CABANES, Pierre, Mic atlas istoric al Antichităţii greceşti, Iaşi, Editura Polirom, 2001.
CARCOPINO, Jérôme., Les richesses des Daces et le redressement de l'Empire romain sous
Trajan, în „Dacia”, I, 1924.
CARDINI, Franco, Europa şi Islamul: istoria unei neînţelegeri, Iaşi, Editura Polirom, 2002.
Idem, Viaţa cotidiană în Roma la apogeul Imperiului, traducere în limba română de
Cicerone Theodorescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979.
CARLIER, Pierre, Secolul al IV-lea grec până la moartea lui Alexandru. Istoria Greciei
antice, vol. III, Bucureşti, Editura Teora, 1998.
CARPENTIER, Jean şi François Lebrun (coord.), Istoria Europei, Bucureşti, Humanitas,
2006.
CAVALLO, Guglielmo (coord.), Omul bizantin, Iaşi, Editura Politom, 2000.
CĂPIŢĂ, Carol, Bordeiul şi palatul. Meşteşugari în lumea miceniană, Bucureşti, Editura
Tritonic, 2009. CĂZAN, Florentina, Civilizaţia medievală. Structuri feudale, aspecte socio-
politice şi culturale, Bucureşti, 1992.
CHAMOUX, François, Civilizaţia greacă în epocile arhaică şi clasică, Bucureşti, Editura
Meridiane, 1985.
CLAUSS, Manfred (edit.), Împăraţi romani, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001.
CLOUGH, Shepard B., Nina G. Garsoian, David L. Hicks, A History of the Western World.
Ancient and Medieval, Second Edition, D. C. Heath and Company, A Division of Raytheon
Education Company, Lexington, Massachusetts, 1969.
COLLETT, Peter, Cartea gesturilor europene, Bucureşti, Editura Trei, 2006.
COLLINS, Roger, Charlemagne, University of Toronto Press, Toronto, Buffalo, 1998.
177
CONSTANT, Benjamin, Despre libertatea la antici şi la moderni, Iaşi, Institutul European,
1996.
CONTANTINIU, Florin, O istorie sinceră a poporului român, ediţia a II-a revăzută şi
adăugită, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999.
COOK, Michael, A Brief History of the Human Race, New York, W.W. Norton, 2003.
COPLESTON, Frederick, Istoria filosofiei. Volumul I: Grecia şi Roma, Editura ALL,
Bucureşti, 2008.
COULANGES, Fustel (de), Cetatea antică: studiu asupra cultului, dreptului şi instituţiilor
Greciei şi Romei, Bucureşti, Editura Meridiane, 1984.
CRAGORE, Carol David, Ghid de arhitectură, Editura Litera Internaţional, 2010.
CRAIG, Albert M., William A. Graham, Donald Kagan, Steven Ozment, Frank M. Turner,
The Heritage of World Civilizations, Second Edition, New York, Macmillan Publishing
Company, 1990.
CRAWFORD, Michael, Republica romană, traducere şi cuvânt înainte de Mihai
Gramatopol, Bucureşti, Editura Meridiane, 1997.
CUGHE, Denys, Noţiunea de cultură în ştiinţele sociale, Iaşi, Institutul European, 2003.
CULIANU, Ioan Petru, Eros şi magie în Renaştere. 1484, Bucureşti, Editura Nemira, 1994.
DAŞKOV, S.B., Dicţionar de împăraţi bizantini, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1999.
DECEI, Aurel, Istoria Imperiului Otoman până la 1656, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1978.
DECRET, François, Cartagina sau Imperiul mării, prefaţă de Alexandru Barnea, Editura
Corint, Bucureşti, 2001.
DELUMEAU, Jean, Civilizaţia Renaşterii, vol. I-II, Bucureşti, Meridiane, 1995.
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 1999.
DIEHL, Charles, Marile probleme ale istoriei bizantine. Figuri bizantine, Bucureşti, Editura
pentru Literatură, 1969.
DJUVARA, Neagu, Între Occident şi Orient: Ţările Române la începutul epocii moderne
(1800 – 1848), Bucureşti, Humanitas, 1995.
Idem, Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor, Ediţia a III-a
revăzută şi adăugită, Bucureşti, Humanitas, 2006.
Idem, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, (ediţia a VII-a), Bucureşti,
Humanitas, 2008.
DODS, E. R., Dialectica spiritului grec, Bucureşti, Editura Meridiane, 1983.
DROSOU-PANAYOTOU, Niki, Grecia antică: monumente atunci şi astăzi, Atena, Dim.
Papadimas Reg't Co., 2008.
DUBY, Georges, Arta şi societatea (980-1420), vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1987.
Idem, Situation de la noblesse en France au début du XIIIe siècle, în „La société
chevaleresque”, Paris, Flammarion, 1988.
Idem, Evul Mediu masculin, Bucureşti, Editura Meridiane, 1992.
DUMONT, Louis, L'Idéologie allemande: France – Allemagne et retour, Paris, Gallimard,
1991.
DUPÂQUIER, Jacques (coord.), Historire de la population française. 1 – Des origins à la
Renaissance, Paris, Presses Universitaires de France, 1988.
DUŢU, Alexandru, Dimensiunea umană a istoriei. Direcţii în istoria mentalităţilor,
Bucureşti, Editura Meridiane, 1986.
EGINHARD, Vita Karoli Magni. Viaţa lui Carol cel Mare, ediţie îngrijită, traducere, studiu
introductiv şi note de Anca Crivăţ, Bucureşti, Editura Vremea, 2001.
EHRENBERG, Victor, From Solon to Socrates. Greek History and Civilization during the
sixth and fifth centuries B.C., London, Methuen & Co Ltd, 1968.
Idem, The Greek State, Second Etition, London, Methuen & Co Ltd, 1969.
178
ELIADE, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I-III, Chişinău, Universitas,
1992.
ELIAS, Norbert, Procesul civilizării: cercetări sociogenetice şi psihogenetice, vol. I-II, Iaşi,
Editura Polirom, 2002.
Enciclopedia Universală Britanica, coord. Ilieş Câmpeanu, Cornelia Marinescu, vol. III,
Editura Litera, Bucureşti, 2010.
ENESCU, Radu, Istoria analitică a gândirii greceşti, Bucureşti, Editura Jurnalul Literar,
1999.
ERRINGTON, Robert Malcom, A History of Macedonia, University of California Press,
Berkeley, Los Angeles, Oxford, 1990.
FAVIER, Jean, Marile descoperiri geografice de la Alexandru Macedon la Magellan,
Bucureşti, Editura Artemis, 2001.
FEBVRE, Lucien, Lionel Bataillon, La Terre et l`évolution humaine: introduction
géographique a l`histoire, Paris, La Renaissance du Livre, 1922.
FERGUSON, Niall, Civilizaţia.Vestul şi Restul, Iaşi, Editura Polirom, 2011.
FILORAMO, Giovanni (coord.), Istoria religiilor, vol. I-IV, Iaşi, Editura Polirom, 2008.
FINLEY, Moses I., Lumea lui Odiseu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968.
Idem, Vechii greci, Bucureşti, Editura Eminescu, 1974.
FLACELIÈRE, Robert, Viaţa de toate zilele în Grecia secolului lui Pericle, Bucureşti,
Editura Eminescu, 1976.
FLECKENSTEIN, Josef, Istoria Germaniei. Bazele şi începutul istoriei Germaniei, vol. I,
Bucureşti, Editura Teora, 2000.
FONTANA, Josep, Europa în faţa oglinzii, Iaşi, Editura Polirom, 2003.
FREDOUILLE, Jean-Claude, Dicţionar de civilizaţie romană, Bucureşti, Editura Univers
Enciclopedic, 2000.
FRENKIAN, Aram M., Scepticismul grec, Bucureşti, Editura Paideea, 1997.
GARIN, Eugenio (coord.), Omul Renaşterii, Iaşi, Editura Polirom, 2000.
GEARY, Patrick J., Merovingienii: Europa înainte de Carol cel Mare, Târgovişte, Editura
Cetatea de Scaun, 2009.
GIBBON, Edward, Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului Roman, vol. I-III, Bucureşti,
Editura Minerva, 1976.
GIMPEL, Jean, La Révolution industrielle du Moyen Age, Paris, 1975.
Idem, The Medieval Machine, New York, Penguin, 1976.
Idem, Revoluţia industrială în Evul Mediu, Bucureşti, Editura Meridiane, 1983.
GOUDSBLOM, Johan, Eric Jones, Stephen Mennell, The Course of Human History:
Economic Growt, Social Proces and Civilization, M.E. Sharpe, Armonk, 1996.
GREEN, Peter, Alexander of Macedon, 356 – 323 B.C.: a historical biography, 1991,
University of California Press, Berkeley, Los Angeles, Oxford, 1991.
GRENIER, Hubert, Marile doctrine morale, Bucureşti, Humanitas, 1995.
GRIMAL, Pierre, Civilizaţia romană, Bucureşti, Editura Minerva, 1973.
HARRISON, John B., Richard E. Sullivan, Dennis Sherman, A Short History of Western
Civilization, Sixth Edition, New York, Alfred A. Knopf, 1984.
HERMET, Guy, Istoria naţiunilor şi a naţionalismului în Europa, trad. de Silvia Dram,
prefaţă de Al. Zub, Iaşi, Institutul European, 1997.
Historia Augusta, trad. D. Popescu şi Constantin Drăgulescu, Cluj-Napoca, Editura Dacia,
1971.
HOBSBOWN, Eric, Era Imperiului 1875 – 1914, Bucureşti, Editura Codex 2000, Chişinău,
Editura Cartier, 2002.
HUGHES, Donald J., Ecology in Ancient Civilizations, Albuquerque, University of New
Mexico, 1975.
INALCIK, Halil, Imperiul Otoman. Epoca Clasică 1300 – 1600, Bucureşti, Editura
179
JEHEL, Georges, Philippe Racinet, La ville médiévale. De lÒccident chrétien à lÒrient
musulman Ve-XVe siècle, Paris, Armand Colin, 1996.
KILGOUR, Frederick, The Evolution of the Book, Oxford University Press, Oxford, New
York, 1998.
KINDER, Hermann, Werner Hilgemann, Atlas de istorie mondială. De la începuturi până la
Revoluţia Franceză, vol. I, Bucureşti, Enciclopedia Rao, 2001.
KLAPISCH-ZUBER, Christiane, Plague and familiy life, în The Cambridge Medieval
History, Volume VI c. 1300-c. 1415, Edited by Michael Jones, Cambridge University Press,
2000.
KAPLAN, Michel, Bizanţ, Bucureşti, Nemira Publishing House, 2010.
LABOULAYE, Edouard, Limitele statului şi alte scrieri politice, Bucureşti, Editura Nemira,
2001.
LAFITTE-HOUSAT, J., Troubadurs et cours dàmour, Paris, PUF, 1966.
LAMB, H.H., Climate, History and the Modern World, New York şi Londra, ediţia a II-a,
1995.
LE GLAY, Marcel, Yann Le Bohec, Jean-Louis Voisin, Istorie romană, Bucureşti, Editura
Historia, 2006. LE GOFF, Jacques, Pentru un alt Ev Mediu. Valori umaniste în cultura şi
civilizaţia Evului Mediu, vol. I, Bucureşti, Editura Meridiane, 1986.
Idem, Negustorii şi bancherii în Evul Mediu, Bucureşti, Editura Meridiane, 1994.
Idem, Evul Mediu şi naşterea Europei, Iaşi, Editura Polirom, 2005.
Idem, Europa explicată tinerilor, Bucureşti, Editura Cartier, 2008.
Idem, Imaginarul medieval, Bucureşti, Editura Meridiane, 1991.
LE GOFF, Jacques (coord.), Omul medieval, postfaţă de Alexandru-Florin Platon, Iaşi,
Editura Polirom, 1999.
LE GOFF, Jacques, Jean-Claude Schmitt (coord.), Dicţionar tematic al Evului Mediu
occidental, Iaşi, Polirom, 2002.
LE ROY LADURIE, Emmanuel, Histoire humaine et comparée du climat. I. Canicules et
glaciers (XIII-XVIII siècles), Paris, 2004.
LEMERLE, Paul, Istoria Bizanţului, Bucureşti, Editura Teora, 1998.
LÉVÊQUE, Pierre, Aventura greacă, vol. I-II, Bucureşti, Editura Meridiane, 1987.
LEWIS, Bernard, Istanbul et la Civilisation ottomane, Paris, J.-C. Lattès, 1990.
LLOYD, Geoffrey, Ernest Richard, Metode şi probleme în ştiinţa Greciei antice, Bucureşti,
Editura Tehnică, 1994.
LOMBARD, Maurice, LÍslam dans sa première grandeur, Paris, Flammarion, 1971.
LUNG, Ecaterina, Istoricii şi politica la începuturile Evului Mediu european, Editura
Universităţii Bucureşti, 2001.
Idem, Istorie universală: secolele V – XIV, Bucureşti, Editura Credis, 2005.
Idem, Istoria culturală: origini, evoluţii, tendinţe, Editura Universităţii din Bucureşti, 2009.
Idem, Lìmage de la ville chez les historiens byzantins, în „Imaginând istorii”, ed. Simona
Corlan-Ioan, Ovidiu Bozgan, Daniela Zaharia, Editura Universităţii din Bucureşti, 2006.
Idem, Mentalităţi şi cultură în Evul Mediu, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine,
2007.
Lung, Ecaterina, Gheorghe Zbuchea, Istorie medie universală. Europa medievală (secolele
V – XV), vol. I, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2003.
Lung, Ecaterina, Gheorghe Zbuchea, Civilizaţie şi cultură în Evul Mediu, Bucureşti, Editura
Fundaţiei România de Mâine, 2008.
Lung, Ecaterina, Gheorghe Zbuchea, Structuri etno-politice şi economico-sociale în Evul
Mediu. Europa medievală (secolele V-XV), Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine,
2007.
MAHAFFY, John Pentland, The Empire of Alexander the Great, Barnes & Noble Books,
1995.
180
MANEA, Mihai, Mic dicţionar de termeni istorici, Bucureşti, Editura ALL
EDUCATIONAL, 1999.
MANENT, Pierre, Istoria intelectuală a liberalismului. Zece lecţii, Bucureşti, Humanitas,
2003.
MANOLESCU, Radu (coord.), Istoria medie universală, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1980.
MANOLESCU, Radu (coord.), Istoria Evului Mediu, vol. I: Europa apuseană, partea I:
Secolele V-XV, Bucureşti, 1993.
MANOLESCU, Radu, Oraşul medieval, Editura Universităţii Bucureşti, 1991.
MARROU, Henri-Irénée, Istoria educaţiei în antichitate, Bucureşti, Editura Meridiane,
1997.
MATYSZAK, Philip, Duşmanii Romei: De al Hannibal la Attila, Bucureşti, Editura ALL,
2008.
McNEILL, William H., The Global Condition: Conquerors, Catastrophes and Community,
Princeton University Press, Princeton, 1992.
MEHEDINŢI, S., Civilizaţie şi cultură, Iaşi, Editura Junimea, 1986.
MÉRIENNE, Patrick, Atlas mondial du Moyen Age, (édition revue et corrigée), Rennes,
Édition Ouest-France, 2010.
Mic dicţionar enciclopedic, Bucureşti, Editura Encilopedică, Editura Univers Enciclopedic,
2005.
MIÉDAN, Madeleine Hours, Cartagina, Bucureşti, Editura Corint, 2006.
MINOIS, Georges, Istoria infernurilor, Bucureşti, Humanitas, 1998.
MOMMSEN, Theodor, Istoria romană, vol. I-IV, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
MORIN, Edgar, Gândind Europa, ediţie revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Trei, 2002.
MORRISSON, Cécile, Cruciadele, Bucureşti, Editura Meridiane, 1998.
MOSCATI, Sabatino, Lumea fenicienilor, Bucureşti, Editura Meridiane, 1975.
MOUSNIER, Roland, Monarhia absolută în Europa din secolul al V-lea până în zilele
noastre, Bucureşti, Editura Corint, 2000.
MURGESCU, Bogdan (coord.), Istoria lumii în texte: de la începuturi până în zilele
noastre, Bucureşti, Editura Teora, 1999.
NAGLE, D. Brendan, The Ancient World. A Social and Cultural History, Second Edition,
1989, 1979 by Prentice-Hall, Inc. A Division of Simon & Schuster EngleWood Cliffs, New
Jersey.
NAY, Olivier, Istoria ideilor politice, Iaşi, Editura Polirom, 2008.
NISTOR, Vlad, Forme de exercitare a autorităţii în Imperiul Roman târziu, Editura
Universităţii din Bucureşti, 1997.
OBOLENSKY, Dimitri, The Byzantine Commonwealth. Eastern Europe, 500 – 1453,
Weidenfeld &Nicolson Ltd, 1971.
ODAL, Charles Matson, Constantin şi Imperiul creştin, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2006.
OLARIU, Cristian, Istoria Greciei antice, Bucureşti, Editura Credis, 2005.
Idem, O introducere în istoria Greciei antice, Cluj-Napoca, Editura Nereamia Napocae,
2002.
Idem, Ideologia sistemului tetrarhic, între tradiţionalism şi inovaţie, în Buletinul Centrului
de Istorie Comparată a Societăţilor Antice, nr. 3/2001.
ØRSTED, Peter, Roman Imperial Economy and Romanization. A study in Roman
administration and the public lease system in the Danubian provinces from the first to the
third century A.D., Museum Tusculanum Press, Copenhagen, 1985.
PECICAN, Ovidiu, Europa, o idee în mers, Cluj-Napoca, Editura LIMES, 1999.
PESEZ, Jean-Marie, Castelul, în „Dicţionar tematic al Evului Mediu occidental”, Iaşi,
Polirom, 2002.
PETRARCA, Francesco, Rime, Bucureşti, Univers, 1970.
181
PETRE, Zoe, Civilizaţia greacă şi originile democraţiei: I. Premise istorice, Bucureşti,
Editura Erasmus, 1993.
Idem, Cetatea greacă între real şi imaginar, Bucureşti, Editura Nemira, 2000.
Idem, Societatea greacă arhaică şi clasică, Editura Universităţii Bucureşti, 1994.
PIATKOWSKI, Adelina, O istorie a Greciei antice, Bucureşti, Editura Albatros, 1988.
PIRENNE, Henri, Histoire de lÉurope des invasions au XVIe siècle, Bruxelles, La
Renaissance de livre, 1958.
Idem, Mahomed şi Carol cel Mare, Bucureşti, Editura Meridiane, 1996.
Idem, Oraşele Evului Mediu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002.
PLATON, Alexandru-Florin, Laurenţiu Rădvan, Bogdan-Petru Maleon, O istorie a Europei
de Apus în Evul Mediu: de la Imperiul Roman târziu la descoperirile geografice (secolele V-
XVI), Iaşi, Editura Polirom, 2010.
PLUTARH, Vieţi paralele, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1960.
Politici europene în domeniul educaţiei şi formării profesionale; Comunicare interculturală
europeană, Angela Banciu, Adrian-Claudiu Stoica (Politici europene în domeniul educaţiei
şi formării profesionale), Maria Cornelia Bârliba, Georgeta Marghescu (Comunicare
interculturală europeană), Bucureşti, Editura Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România,
2011.
POPPER, Karl R., Lecţia acestui secol, Editura Nemira, Bucureşti, 1998.
POURSAT, Jean-Claude, Grecia preclasică de la origini până la sfârşitul secolului VI.
Istoria Greciei antice, vol. I, Bucureşti, Editura Teora, 1995.
PREVELAKIS, Georgios, Balcanii. Cultură şi geopolitică, Editura Corint, Bucureşti, 2001.
PROCACCI, Giuliano, Istoria italienilor, cuvânt înainte şi control ştiinţific de Şerban
Papacostea, Bucureşti, Editura Politică, 1975.
PROCOPIUS DIN CAESAREEA, Războiul cu goţii, I, 1, 1-11, trad. H. Mihăescu,
Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1963.
QUILLET, Jeannine, Cheile puterii în Evul Mediu, Bucureşti, Editura Corint, 2003.
RACHET, Guy, Dicţionar de civilizaţie greacă, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1998.
RADU, Gheorghe Gr., Cultură şi civilizaţie: repere istorice şi axiologice, Bucureşti, Editura
Printech, 1999.
RAGON, Michel, Cést quoi lárchitecture? Paris, Édition du Seuil, col. „Petit des
Connaissances”, 1991.
RANDERS-PEHRSON, Justine Davis, Barbarians and Romans. The Birth Struggle of
Europe, A.D. 400-700, Croom Helm London & Canbera, 1983.
RIFKIN, Jeremy, Visul european: despre cum, pe tăcute, Europa va pune în umbră „visul
american”, Iaşi, Editura Polirom, 2006.
ROBERT, Jean-Noël, Roma, BIC ALL, 2002.
ROBIN, Léon, Greek Thought and the Origins of the Scientific Spirit, Routledge, London
and New York, 1996.
ROŞCA, Ioan N., De la mythos la logos, Bucureşti, Atelier Tipografic Metropol, 1998.
ROTH, François, Inventarea Europei: de la Europa lui Jean Monnet la Uniunea Europeană,
Iaşi, Institutul European, 2007.
ROUCHE, Michel, Les racines de lÈurope. Les société du Haut Moyen Âge 568-888, Paris,
Fayard, 2003.
RUNCIMAN, Steven, Căderea Constantinopolului 1453, Ed. a II-a, Bucureşti, Editura
SAGGS, H.W.F., Civilization Before Greece and Rome, Yale University Press New Haven
and London, 1989.
SALLES, Catherine, (coord.), Civilizaţii antice, Bucureşti, Enciclopedia RAO, 2008.
SARTORI, Giovanni, Teoria democraţiei reinterpretată, Iaşi, Editura Polirom, 1999.
SANDERS, J.J., A History of Medieval Islam, Routledge and Kegan Paul, London, Henley
and Boston, 1978.
182
SAVILL, Agnes, Alexander the Great and His Time, Dorset Press, New York, 1990.
SCHULL, Pierre-Maxime, Eseu asupra formării gândirii greceşti, Bucureşti, Editura Teora,
2000.
SCRUTON, Roger, Vestul şi restul. Globalizarea şi ameninţarea teroristă, Bucureşti,
Humanitas, 2004.
SNODGRASS, A.M., Grecia epocii întunecate. Cercetarea arheologică asupra secolelor
XI-VIII î.e.n., traducere şi cuvânt înainte de Mihai Gramatopol, Bucureşti, Editura
Meridiane, 1994.
SPENGLER, Oswald, Declinul Occidentului, Craiova, Editura Beladi, 1996.
STILES, Adriana, Imperiul Otoman. 1450-1700, Bucureşti, Editura B.I.C. ALL, 1995.
TACITUS, Opere, vol. I, trad. N.I. Niculiţă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1958.
THUCYDIDES, Războiul peloponesiac, I (1,1), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966.
TITUS LIVIUS, De la fundarea Romei, I, VII, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1959.
TOYNBEE, Arnold J., Studiu asupra istoriei, Sinteză a volumelor I – IX de D.C. Somervell,
Bucureşti, Humanitas, 1997.
TREADGOLD, Waren, O istorie a statului şi societăţii bizantine, vol. II (1025 – 1461),
Bucureşti, Institutul European, 2004.
TYERMAN, Christopher, God´s War: A New History of the Crusades, Harvard University
Press, Cambridge, 2006.
UHLIG, Helmut, Drumul mătăsii. Cultura universală antică între China şi Roma, Editura
SAECULUM I.O., Bucureşti, 2008.
VENNER, Dominique Istorie şi tradiţie la europeni, Bucureşti, Editura Lider, 2006.
VERGATTI, Radu Ştefan, Populaţie. Timp. Spaţiu. Privire asupra demografiei istorice
universale, Brăila, Editura Istros, 2003.
VERNANT, Jean-Pierre, Mit şi religie în Grecia antică, traducere şi cuvânt înainte de Mihai
Gramatopol, Bucureşti, Editura Meridiane, 1995.
VRIES, J. (de), European Urbanization 1500-1800, Cambridge (Mass.), 1984.
WATTEL, Odile, Mic atlas istoric al Antichităţii romane, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
WERNER, Karl Ferdinand, Istoria Franţei. Originile, vol. I, Bucureşti, Editura Teora, 2000.
WHITE, Lynn, Medieval Technology & Social Change, Londra, Oxford University Press,
1962.
WOLF, Larry, Inventarea Europei de Est. Harta civilizaţiei în Epoca Luminilor, trad.
Bianca Rizzoli, Bucureşti, Humanitas, 2000.
XENOFON, Statul spartan. Statul atenian, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1958.
183

De La Antichitate La Renaştere PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

De La Antichitate La Renaştere PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DE LA ANTICHITATE LA RENAŞTERE: CULTURĂ ŞI

Capitolul I. Cultură şi civilizaţie – semnificaţii conceptuale..............................................8

Capitolul II. Antichitatea greacă ........................................................................................15

Capitolul III. Roma antică .................................................................................................55

Capitolul IV. Imperiul Bizantin..........................................................................................89

Capitolul V. Europa de Vest în Evul Mediu....................................................................113

II. ANTICHITATEA GREACĂ

Antichitatea oferea o imagine discrepantă asupra nivelurilor de evoluţie la scara

II.2. Epoca obscură

II.3. Epoca arhaică

II.4. Perioada clasică

II.5. Paralelă între democraţia antică şi democraţia modernă

II.6. Religia greacă

II.7. Epoca elenistică

II.8. Moştenirea greacă

III.1. Întemeierea Romei

III.2. Roma regală

III.3. Republica romana

III.3.1. Instituţiile politice ale Romei republicane

III.3.2. Consecinţe spirituale şi culturale ale elenizării artei şi religiei

III.4. Perioada Imperiului (27 î.Hr. – 476 d.Hr.)

III.4.1. Civilizaţie şi cultură în epoca imperială

III.4.2. Afirmarea creştinismului

Alături de moştenirea greco-romană, creştinismul se află la temelia identităţii europene.

III.5. Contribuţii ale Romei la evoluţia culturii şi civilizaţiei europene

IV. IMPERIUL BIZANTIN

IV.1. Periodizarea istoriei bizantine

IV.2. Politica, economia şi societatea în Imperiul Bizantin

Ridicarea Constantinopolului într-un mediu autentic grecesc va avea drept rezultat

Bizanţul a preluat de la Principatul lui Augustus atât titulatura şi viziunea universalistă

IV.4. Renaştererea Paleologilor (secolul al XIV-lea). Elemente ale moştenirii

IV.5. Cucerirea Constantinopolului (29 mai 1453)

IV.6. Influenţe bizantine în spaţiul Europei Sud-Estice şi Răsăritene

La începutul secolului al VII-lea, numeroase triburi slave au migrat şi s-au instalat în

Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1980, p. 85.

V. EUROPA DE VEST ÎN EVUL MEDIU

V.1. Elemente de cronologie

V.2. Creştinismul la începutul Evului Mediu

După dezagregarea Imperiului Roman de Apus, o singură instituţie şi-a păstrat

V.3. De la marile migraţii la statul lui Carol cel Mare

V.5. Biserica şi Statul în secolele X – XV

V.6. Progrese economice şi culturale (secolele XI – XIV)

În apropierea anului o mie, în timp ce lumea islamică reprezenta un strălucit spaţiu de

V.6.1. Renaşterea culturală din secolele XI – XIII

Istoria consemnează mai multe „Renaşteri” succesive, până la Marea Renaştere a

V.6.2. Oraşul medieval

V.6.3. Arhitectura şi artele plastice

V.7. Confruntarea cu Islamul. Epopeea cruciadelor

Între secolele al XI-lea - al XIII-lea, Occidentul cunoscuse un progres continuu. Sfârşitul

V.9. Tranziţia către modernitate: Renaşterea şi Umanismul (secolele XIV – XVI)

În evoluţia istorică, Europa a beneficiat de o serie de factori favorizanţi: moştenirea

V.9.1. Cronologia şi difuzarea Renaşterii

V.9.2. Contrastele Renaşterii: între inovaţie şi obscurantism

Mişcarea renascentistă a debutat în Italia din dorinţa de a imita Antichitatea greco-

Civilizaţia greacă reprezintă „o experienţă fondatoare a spiritului european”854, un

S-ar putea să vă placă și