Octavian Tatar PDF

Octavian Tătar
europa
de la antichitate
la renaştere
Octavian Tătar
EUROPA
DE LA ANTICHITATE
LA RENAŞTERE
Editura MEGA
Cluj-Napoca
2009
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
TĂTAR, OCTAVIAN
Europa : de la Antichitate la Renaştere / Octavian Tătar. -
Cluj-Napoca : Mega, 2009
Bibliogr.
Index
ISBN 978-606-543-029-7
94(4)
Traducere în limba franceză:

CORALIA TELEA
Traducere în limba engleză:

COSMIN POPA-GOEJANU
Culegere text:
OCTAVIAN TĂTAR
Tehnoredactare:
CRINA SINCOVICI
Concepţie copertă:
ILEANA BURNICHIOIU
© 2009, OCTAVIAN TĂTAR
Pe copertă: Europa în harta simbolică a lumii, Heinrich Bunting, 1581
Editura Mega
Cluj-Napoca
E-mail: mega@edituramega.ro
www.edituramega.ro
SUMAR
Contents............................................................................................................. 9
Table des matières............................................................................................. 13
Argument.......................................................................................................... 17
Foreword .......................................................................................................... 19
Argument.......................................................................................................... 21
I. Chestiuni introductive. Aspecte de ordin terminologic .................................... 23
II. Geneza lumii medievale europene ................................................................. 31
1. Migraţiile şi „regatele barbare” (secolele IV–VII)...................................... 33
1.1. Primul val al migraţiilor (secolele IV–V) .......................................... 33
1.1.1. Grupul oriental al migraţiilor .............................................. 33
1.1.2. Grupul occidental al migraţiilor .......................................... 36
1.2. Al doilea val al migraţiilor (secolele V–VI)........................................ 38
1.3. Al treilea val al migraţiilor (secolele VI–VII)..................................... 39
2. Bizanţul – prima „Europă medievală” ...................................................... 43
2.1. Ce este Bizanţul? Geneza Imperiului Bizantin................................... 45
2.1.1. Elementul roman şi/în sinteza bizantină............................... 45
2.1.2. Elementul ortodox şi sinteza bizantină ................................. 48
2.1.3. Elementele elenistice şi orientale în sinteza bizantină ............ 51
2.2. Moştenirea bizantină....................................................................... 52
3. Imperiul Carolingian – a doua „Europă medievală”.................................. 54
3.1. Geneza noului stat .......................................................................... 54
3.2. Societatea carolingiană: realităţi economice, sociale şi culturale.......... 58
III. Europa în secolele IX–XI ............................................................................. 63
1. Imperiul dislocat. Noile invazii şi definitivarea etnogenezei
în Europa medievală................................................................................ 63
1.1. Destrămarea Imperiului Carolingian................................................ 63
1.2. Noile invazii şi consecinţele lor ........................................................ 65
1.3. Definitivarea etnogenezei medievale europene .................................. 67
2. Constituirea sistemului statal medieval european ..................................... 68
2.1. Sfântul Imperiu Romano-German ................................................... 68
2.2. Constituirea regatului Franţei.......................................................... 71
6 ▪ OCTAVIAN TĂTAR
2.3. Constituirea regatului Angliei.......................................................... 72

2.3.1. Anglia pre-normandă.......................................................... 72
2.3.2. Cucerirea normandă ........................................................... 73
2.4. Peninsula Iberică: Spania şi Portugalia ............................................. 74
2.4.1. Regatele Spaniei ................................................................. 74
2.4.2. Regatului Portugaliei .......................................................... 76
2.5. Ţările Nordului .............................................................................. 76
2.5.1. Regatul Danemarcei ........................................................... 76
2.5.2. Regatul Norvegiei............................................................... 76
2.5.3. Regatul Suediei .................................................................. 77
2.6. Europa Centrală şi Răsăriteană ........................................................ 77
2.6.1. Moravia şi Boemia.............................................................. 77
2.6.2. Regatul Poloniei................................................................. 78
2.6.3. Regatul Ungariei ................................................................ 79
2.6.4. Formarea statului kievean ................................................... 80
3. Geneza sistemului feudal în Europa Occidentală ...................................... 82
IV. Europa şi lumea islamică în secolele VII–XIII. Realităţi politice .................... 85
1. Lumea islamică. Arabii ............................................................................ 86
2. Lumea islamică. Turcii selciukizi ............................................................. 90
3. Lumea islamică. Mongolii ....................................................................... 92
V. Avântul şi expansiunea Europei Occidentale .................................................. 97
1. Europa Occidentală în secolele XI–XII. Cauze şi expresii ale expansiunii .. 97
2. Expansiunea Occidentului înspre Răsărit. Cruciadele clasice................... 102
2.1. Cruciada întâia (1096–1099)......................................................... 103
2.2. Cruciada a doua (1147–1149)....................................................... 105
2.3. Cruciada a treia (1189–1192)........................................................ 107
2.4. Cruciada a patra (1202–1204)....................................................... 109
3. Europa între cruciada a patra şi marea ciumă ......................................... 111
3.1. Europa Occidentală ...................................................................... 111
3.1.1. Franţa.............................................................................. 111
3.1.2. Anglia.............................................................................. 113
3.1.3. Regatele spaniole şi Portugalia........................................... 113
3.2. Europa Centrală. Biserica şi Imperiul ............................................. 114
3.2.1. Sfântul Imperiu Romano-German..................................... 115
3.2.2. Papalitatea şi Peninsula Italică ........................................... 117
3.3. La marginile Europei .................................................................... 118
VI. Europa bizantină ....................................................................................... 125
1. Perioada clasică a Imperiului Bizantin.................................................... 125
2. Bizanţul şi lumea occidentală în secolele XI–XIII ................................... 132
EUROPA. DE LA ANTICHITATE LA RENAŞTERE ▪ 7
VII. Europa între marea ciumă şi mijlocul secolului al XV-lea........................... 139

1. Calamităţi şi criză în Europa Occidentală............................................... 139
1.1. Foametea, ciuma şi războiul........................................................... 140
1.2. Criza Europei Occidentale ............................................................ 141
2. Convulsii politice şi naşterea „statului naţional”..................................... 145
2.1. Europa Occidentală ...................................................................... 145
2.2. Europa de Mijloc.......................................................................... 148
2.3. Europa de Răsărit şi de Sud-Est ..................................................... 154
VIII. Europa şi lumea islamică. Otomanii ........................................................ 161
1. Statul otoman – de la beylik la imperiu .................................................. 162
2. Imperiul Otoman în perioada 1453–1566 ............................................. 165
3. Otomani şi europeni – ideologie şi atitudine politică.............................. 173
IX. Europa la sfârşitul Evului Mediu. Epoca Renaşterii..................................... 177
1. Europa spirituală a secolelor XV–XVI. Despre Renaştere........................ 177
2. Europa economică a secolelor XV–XVI .................................................. 181
2.1. Naşterea economiei monetare de stat ............................................. 183
2.2. Structurarea spaţiului economic european ...................................... 184
2.3. Apariţia marilor negustori şi naşterea capitalismului........................ 185
3. Populaţie şi cadre de viaţă socială în Europa secolelor XV–XVI............... 185
3.1. Populare, habitat, populaţie........................................................... 186
3.2. Alimente, populaţie, alimentaţie .................................................... 187
3.3. Microbi, boli, populaţie ................................................................ 189
3.4. Începutul „revoluţiei sociale” ......................................................... 190
4. Europa şi „noua lume” .......................................................................... 191
4.1. Premisele...................................................................................... 192
4.2. Fapte şi consecinţele lor................................................................. 193
5. Europa politică a secolelor XV–XVI ....................................................... 196
5.1. O nouă gândire politică................................................................. 196
5.2. O nouă diplomaţie........................................................................ 198
5.3. Un nou tip de stat......................................................................... 200
6. Sistemul politic european (1454–1559) ................................................. 204
Bibliografie selectivă........................................................................................ 211
Index de nume şi locuri ................................................................................... 219
CONTENTS
Foreword ........................................................................................................... 19
I. Introductory remarks. Terminological questions.............................................. 23
II. The genesis of Medieval Europe .................................................................... 31
1. Migrations and the “barbarian” kingdoms (fourth-seventh centuries) ........ 33
1.1. The first wave of migrations (fourth-fifth centuries)........................... 33
1.1.1. The oriental group of migrations.......................................... 33
1.1.2. The western group of migrations.......................................... 36
1.2. The second wave of migrations (fifth-sixth centuries)......................... 38
1.3. The third wave of migrations............................................................ 39
2. Byzantium – the first “medieval Europe” .................................................. 43
2.1. What is Byzantium? The genesis of the Byzantine Empire.................. 45
2.1.1. The Roman element in/and the Byzantine synthesis .............. 45
2.1.2. The Orthodox element and the Byzantine synthesis .............. 48
2.1.3. Hellenistic and eastern elements in the Byzantine synthesis.... 51
2.2. The Byzantine Heritage ................................................................... 52
3. The Carolingian Empire – the second “medieval Europe” ......................... 54
3.1. The genesis of the new state ............................................................. 54
3.2. Carolingian society: economic, social and cultural realities ................. 58
III. Europe from ninth to eleventh centuries ....................................................... 63
1. The disrupted Empire. The new invasions and the completion
of medieval Europe’s ethnogenesis ........................................................... 63
1.1. The dismantling of the Carolingian Empire ...................................... 63
1.2. The new invasions and their consequences ........................................ 65
1.3. Completion of ethnogenesis in medieval Europe................................ 67
2. The formation of the European medieval state system............................... 68
2.1. The Holy Roman-German Empire ................................................... 68
2.2. The formation of the kingdom of France .......................................... 71
2.3. The formation of the kingdom of England........................................ 72
2.3.1. Anglo-Saxon England .......................................................... 72
2.3.2. The Norman conquest......................................................... 73
2.4. Iberia: Spain and Portugal ................................................................ 74
2.4.1. The kingdoms of Spain........................................................ 74
2.4.2. The kingdom of Portugal..................................................... 76
2.5. Scandinavia ..................................................................................... 76

2.5.1. Kingdom of Denmark ......................................................... 76
2.5.2. Kingdom of Norway............................................................ 76
2.5.3. Kingdom of Sweden ............................................................ 77
2.6. Central and Eastern Europe.............................................................. 77
2.6.1. Moravia and Bohemia.......................................................... 77
2.6.2. Kingdom of Poland ............................................................. 78
2.6.3. Kingdom of Hungary .......................................................... 79
2.6.4. Formation of Kievan state.................................................... 80
3. Genesis of feudal system in Western Europe ............................................. 82
IV. Europe and the Islam from seventh to thirteenth centuries.
Political realities........................................................................................... 85
1. The Islam world. The Arabs ..................................................................... 86
2. The Islam world. Seljuk Turks ................................................................. 90
3. The Islam world. The Mongols. ............................................................... 92
V. The advance and expansion of Western Europe .............................................. 97
1. Western Europe in the eleventh and twelfth centuries.
The causes and the forms of expansion ..................................................... 97
2. The expansion of Europe in the East. The crusades ................................. 102
2.1. First crusade (1096–1099) ............................................................. 103
2.2. Second crusade (1147–1149) ......................................................... 105
2.3. Third crusade (1189–1192) ........................................................... 107
2.4. Fourth crusade (1202–1204).......................................................... 109
3. Europe between the fourth crusade and the Black Death ......................... 111
3.1. Western Europe............................................................................. 111
3.1.1. France............................................................................... 111
3.1.2. England............................................................................ 113
3.1.3. Spanish kingdoms and Portugal ......................................... 113
3.2. Central Europe. The Church and the Empire.................................. 114
3.2.1. The Holy Roman-German Empire..................................... 115
3.2.2. Papacy and Italy ................................................................ 117
3.3. On Europe’s fringes ....................................................................... 118
VI. Byzantine Europe ....................................................................................... 125
1. The classic period of Byzantine Empire................................................... 125
2. Byzantium and western Europe between eleventh-thirteenth centuries .... 132
VII. Europe between Black Death and mid-fifteenth century............................. 139
1. Catastrophies and crisis in Western Europe............................................. 139
1.1. Famine, bubonic plague and war .................................................... 140
1.2. The crisis of Western Europe.......................................................... 141

2. Political convulsions and the birth of “national state” ............................. 145
2.1. Western Europe............................................................................. 145
2.2. Middle-Europe.............................................................................. 148
2.3. Eastern and South-Eastern Europe.................................................. 154
VIII. Europe and the Islam. The Ottomans....................................................... 161
1. The Ottoman State—from beylik to empire............................................ 162
2. Ottoman Empire in 1453–1566 ............................................................. 165
3. Ottomans and Europeans—ideology and political attitude...................... 173
IX. Europe at end of the Middle Ages. The age of Renaissance .......................... 177
1. Spiritual life in the fifteenth-sixteenth century Europe.
On Renaissance ..................................................................................... 177
2. Economic life in fifteenth-sixteenth century Europe ................................ 181
2.1. The birth of state monetary economy.............................................. 183
2.2. Structuring of European economic space......................................... 184
2.3. Emergence of great merchants and the birth of capitalism ................ 185
3. Population and social life in fifteenth-sixteenth century Europe............... 185
3.1. Spread of population, habitation, population .................................. 186
3.2. Food, population, alimentation ...................................................... 187
3.3. Microbes, diseases, population........................................................ 189
3.4. Beginning of the “social revolution”................................................ 190
4. Europe and the “new world” .................................................................. 191
4.1. Premises........................................................................................ 192
4.2. Facts and their consequences .......................................................... 193
5. The political life of Europe in the fifteenth-sixteenth centuries ................ 196
5.1. A new political philosophy ............................................................. 196
5.2. A new diplomacy ........................................................................... 198
5.3. A new type of state......................................................................... 200
6. The European political system (1454–1559) ........................................... 204
Bibliography .................................................................................................... 211
Index ............................................................................................................... 219
TABLE DES MATIÈRES
Argument........................................................................................................... 21
I. Questions introductives. Aspects d’ordre terminologique ................................. 23
II. La genèse du monde médiéval européen ......................................................... 31
1. Les migrations et les « royaumes barbares » (du IVe au VIIe siècle).............. 33
1.1. La première vague des migrations (du IVe au Ve siècle)....................... 33
1.1.1. Le groupe oriental des migrations ......................................... 33
1.1.2. Le groupe occidental des migrations ..................................... 36
1.2. La deuxième vague des migrations (du Ve au VIe siècle)...................... 38
1.3. La troisième vague des migrations (du VIe au VIIe siècle).................... 39
2. Byzance – la première « Europe médiévale ».............................................. 43
2.1. Qu’est-ce que Byzance ? La genèse de l’Empire byzantin .................... 45
2.1.1. L’élément romain et/dans la synthèse byzantine..................... 45
2.1.2. L’élément orthodoxe et la synthèse byzantine ........................ 48
2.1.3. Les éléments hellénistiques et orientaux dans la synthèse
byzantine...................................................................................... 51
2.2. L’héritage byzantin .......................................................................... 52
3. L’Empire Carolingien – la seconde « Europe médiévale »........................... 54
3.1. La genèse du nouvel État.................................................................. 54
3.2. La société carolingienne : réalités économiques, sociales et culturelles.... 58
III. L’Europe pendant les IXe–XIe siècles ............................................................. 63
1. L’Empire disloqué. Les nouvelles invasions et la fin de l’ethnogenèse
dans l’Europe médiévale ........................................................................... 63
1.1. La dissolution de l’Empire carolingien............................................... 63
1.2. Les nouvelles invasions et leurs conséquences..................................... 65
1.3. L’accomplissement de l’ethnogenèse médiévale européenne ................ 67
2. La constitution du système de l’État médiéval européen............................. 68
2.1. Le Saint Empire romain-allemand .................................................... 68
2.2. La constitution du royaume de France .............................................. 71
2.3. La constitution du royaume d’Angleterre .......................................... 72
2.3.1. L’Angleterre pré-normande .................................................. 72
2.3.2. La conquête des Normands.................................................. 73
2.4. La Péninsule ibérique : l’Espagne et le Portugal ................................. 74
2.4.1. Les royaumes d’Espagne....................................................... 74
2.4.2. Le royaume de Portugal ....................................................... 76
2.5. Les pays du Nord............................................................................. 76

2.5.1. Le royaume de Danemark.................................................... 76
2.5.2. Le royaume de Norvège ....................................................... 76
2.5.3. Le royaume de Suède........................................................... 77
2.6. L’Europe centrale et orientale ........................................................... 77
2.6.1. La Moravie et la Bohème ..................................................... 77
2.6.2. Le royaume de Pologne........................................................ 78
2.6.3. Le royaume de Hongrie ....................................................... 79
2.6.4. La formation de l’État de Kiev.............................................. 80
3. La genèse du système féodal en Europe occidentale ................................... 82
IV. L’Europe et le monde islamique pendant les VIIe–XIIIe siècles.
Réalités politiques ....................................................................................... 85
1. Le monde islamique. Les Arabes ............................................................... 86
2. Le monde islamique. Les Turcs seldjoukides ............................................. 90
3. Le monde islamique. Les Mongoles .......................................................... 92
V. L’essor et l’expansion de l’Europe occidentale ................................................. 97
1. L’Europe occidentale pendant les XIe–XIIe siècles.
Causes et expressions de l’expansion ........................................................ 97
2. L’expansion de l’Occident vers l’Orient. Les croisades classiques.............. 102
2.1. La première croisade (1096–1099).................................................. 103
2.2. La deuxième croisade (1147–1149)................................................. 105
2.3. La troisième croisade (1189–1192) ................................................. 107
2.4. La quatrième croisade (1202–1204)................................................ 109
3. L’Europe entre la quatrième croisade et la grande peste ........................... 111
3.1. L’Europe occidentale ..................................................................... 111
3.1.1. La France.......................................................................... 111
3.1.2. L’Angleterre ...................................................................... 113
3.1.3. Les royaumes espagnols et le Portugal ................................. 113
3.2. L’Europe centrale. L’Église et l’Empire............................................ 114
3.2.1. Le Saint Empire romain-allemand ...................................... 115
3.2.2. La Papauté et la Péninsule italique...................................... 117
3.3. Aux confins de l’Europe ................................................................. 118
VI. L’Europe Byzantine .................................................................................... 125
1. La période classique de l’Empire byzantin ............................................... 125
2. Byzance et le monde occidental du XIe au XIIIe siècles ............................ 132
VII. L’Europe entre la grande peste et le milieu du XVe siècle ............................ 139
1. Calamités et crise en Europe occidentale ....................................................... 139
1.1. La famine, la peste et la guerre ........................................................ 140
1.2. La crise de l’Europe occidentale ...................................................... 141
2. Convulsions politiques et naissance de l’« État national »............................... 145

2.1. L’Europe occidentale ..................................................................... 145
2.2. L’Europe centrale .......................................................................... 148
2.3. L’Europe orientale et du Sud-Est .................................................... 154
VIII. L’Europe et le monde islamique. Les Ottomans ........................................ 161
1. L’État ottoman – du beylik à l’empire ..................................................... 162
2. L’Empire ottoman entre 1453–1566....................................................... 165
3. Les Ottomans et les européens – idéologie et attitude politique ............... 173
IX. L’Europe à la fin du Moyen Âge. L’époque de la Renaissance....................... 177
1. L’Europe spirituelle des XVe–XVIe siècles. Sur la Renaissance .................. 177
2. L’Europe économique des XVe–XVIe siècles ............................................ 181
2.1. La naissance de l’économie monétaire d’État ................................... 183
2.2. La structuration de l’espace économique européen ........................... 184
2.3. L’apparition des grands marchands et la naissance du capitalisme ..... 185
3. Population et cadres de vie sociale en Europe pendant
les XVe–XVIe siècles ............................................................................... 185
3.1. Peupler, habitat, population ........................................................... 186
3.2. Aliments, population, alimentation................................................. 187
3.3. Microbes, maladies, population ...................................................... 189
3.4. Début d’une « révolution sociale » .................................................. 190
4. L’Europe et « le nouveau monde » .......................................................... 191
4.1. Les prémisses................................................................................. 192
4.2. Les faits et leurs conséquences......................................................... 193
5. L’Europe politique des XVe–XVIe siècles ................................................. 196
5.1. Une nouvelle réflexion politique ..................................................... 196
5.2. Une nouvelle diplomatie ................................................................ 198
5.3. Un nouveau type d’État ................................................................. 200
6. Le système politique européen (1454–1559) ................................................. 204
Bibliographie sélective ...................................................................................... 211
Index ............................................................................................................... 219
Argument
C
Cartea de faţă este rezultatul unui demers
intelectual şi didactic realizat în anii din urmă
cu studenţii de la istorie ai Universităţii din
Alba Iulia, împreună cu care am parcurs câteva
discipline de studiu aferente perioadei medie-
vale. Ca atare, lucrarea reflectă, până la un punct, logicitatea a ceea ce, înde-
obşte, numim „curs universitar”. În acest sens, ea este un ansamblu de idei
subsumat, în cazul de faţă, unei epoci istorice şi unui spaţiu istoric, idei me-
nite a facilita înţelegerea, a stârni interesul, a construi un spirit critic şi a oferi
o orientare de natură istoriografică. Prin stilul şi extensiunea expunerii, prin
tehnica identificării şi aşezării într-o anume succesiune a problemelor teore-
tice, prin tehnica redactării (cu aparat critic, bibliografie şi material ilustrativ),
printr-o sistematizare a conţinutului şi enunţarea unor opinii şi concluzii,
lucrarea are o perspectivă predominat didactică în construcţia sa.
Ca problematică, această carte se subsumează Evului Mediu, adică unei
perioade cuprinsă, cu aproximaţie, între secolele IV–V şi XV–XVI. Însă, prin
ceea ce spune, cartea lucrează tocmai în contra unui spirit de tip medieval, în
contra epocii sale, pornind de la ideea că nimic nu este mai neproductiv şi mai
periculos în istorie decît spiritul individual şi/sau colectiv dominat de „ori-
zontul parohial”, pe care Evul Mediu l-a generat şi l-a cultivat. Este vorba de
spiritul care se hrăneşte dintr-un orizont limitat, orizont care îi devine sufici-
ent din punct de vedere explicativ şi mulţumitor ca valoare morală. Un spirit
pentru care orizontul lui „dincolo” nu este necesar, orizont care nu a creat,
decât în vremurile Renaşterii şi la nivelul elitei culturale, disconfortul intelec-
tual în măsură să solicite interogaţia.
În plan etnic şi politic, contrar unui universalism specific Creştinismului
şi Islamismului deopotrivă, spiritul medieval a construit tot aşa de parohial,
exagerat de parohial, lăsând lumii de la jumătatea mileniului trecut o moşte-

nire complexă, neproductivă la scara istoriei, dominată de separare, confrun-
tare şi accentuare a specificităţilor. Omul trăia acut, cel mai adesea frustrant şi
în termenii negării şi ai ameninţării, relaţia cu „celălalt” – de etnie diferită, de
credinţă diferită, de altă stare socială etc.
Europa, ca şi lumea islamică de altfel, a lucrat în Evul Mediu mai
degrabă contra istoriei, decât pe linia construcţiei istorice. Evul Mediu a gene-
rat „posibilităţi de istorie”, dar a frânt multe „posibilităţi de mare istorie”:
posibilitatea unităţii spirituale, a convieţuirii şi unităţii politice, ca să amintim
doar câteva. În funcţionarea sau/şi construcţia lumii actuale, moştenirea medi-
evală este foarte consistentă. Evul Mediu ne apasă, ne ţine încă legaţi în „pa-
rohia noastră”, dar ne şi incită, prin extraordinarul său volum de exemplari-
tate. Evul Mediu ni se înfăţişează astăzi ca un „trecut care nu a trecut” în tota-
litate. Numai judecarea sa profundă ne permite debarasarea de povara sa şi, în
acelaşi timp, împăcarea cu moştenirea sa. Învăţătura Evului Mediu poate fi un
excelent „paznic”, care ne-ar împiedica în tentaţia noastră cotidiană de a relua
şi repeta trecutul, fie el şi în „doze” parţiale.
Cartea aceasta se adresează oricui, ca toate cărţile de altfel, dar îndeosebi
celor care au nevoie de inconfort spiritual, de controversă intelectuală. Dacă
printre aceşti iubitori de „zări mai adânci”, cum spune Lucian Blaga, a căror
raţiune existenţială este fiinţarea ca „fiinţă istorică”, se vor regăsi şi studenţii,
mulţumirile noastre ar fi depline.
Alba Iulia, 2009

Foreword
C
This book is the result of the intellectual
and didactic activities made at the University of
Alba Iulia during the last years, together with
the students who attended several courses
dealing with medieval history. Thus, to some
extent, this book reflects the logic of what is called a “university course.” In
this sense, it is a set of ideas subsumed to a historical epoch and certain
geographical limits, meant to facilitate the understanding, to stimulate the
curiosity, to build abilities for critical analysis, and to form a historiographical
orientation. In its building, this work is predominantly didactic through the
style and amount of exposition, the technique of identification and
organization of the theoretical issues in a certain succession, the style of
writing (with references, bibliography, and illustrations), through the
systematization of the content and formulation of opinions and conclusions.
As concerns the themes, this book is dealing with the Middle Ages, that
is a period running from the fourth-fifth to the fifteenth-sixteenth centuries.
Although it is about the Middle Ages, the book is in no way medieval. It
departs from the idea that there is nothing more dangerous and unproductive
in history than the “parochial horizon”, which the Middle Ages has generated
and nourished. It is the spirit nourished from a limited view, a view that
becomes sufficient as concerns the explicative dimension and morally
satisfactory. A spirit for which the view of “beyond” is unnecessary, a
perception which was created only during the Rennaisance, at the level of the
intellectual elite, which generated the intellectual discomfort that made the
interrogation necessary.
Politically or ethnically, contrary to the “universalism” specific equally
to Christianity and Islam, the medieval spirit constructed in a similarly
parochial manner, too parochial one might say. Around 1500 the medieval
spirit handed down a complex heritage, an unproductive world if judged at
historical scale, dominated by separatism, confrontation, and increasing
particularities. The man lived hard, most often frustrated and the relation
with the “other”—the ethnically, socially or religiously different—was
characterized by denial and menace.
Europe, like Islam, worked in the Middle Ages against, rather than
along the historical construction. The Middle Ages has generated “possibilities
of history”, but has undermined many “possibilities of great history”: the
possibility of spiritual unity, of political unity and cohabitation, to mention
only a few. In the functioning/construction of today’s world, the contribution
of the Middle Ages is substantial. The Middle Ages is still “pressing” us, it still
holds us tied to “our parochy”, but it also incites us with its impressive
amount of exemplarity. The Middle Ages reveals itself nowadays as “a past
that is not gone” entirely. Only its deep assessment allows us to get rid of its
burden and at the same time to conciliate with its heritage. Learning about
the Middle Ages can be an excellent “guardian” which could save us from the
daily temptation of remaking and repeating the past, even in “partial”
portions.
Like all books, this one is meant for a general public, but especially for
those who need spiritual discomfort and intellectual debate. We shall be
deeply pleased if, among those in search for “deeper horizons” whose
existentialist reason is to live as “historical being” as Lucian Blaga wrote, will
be the students as well.
Alba Iulia, 2009

Argument
C
Ce livre représente le résultat d’une
démarche intellectuelle et didactique réalisée
ces dernières années en collaboration avec les
étudiants en histoire de l’Université de Alba
Iulia, avec qui nous avons parcouru les
disciplines concernant l’époque médiévale. Par conséquent, le livre reflète,
jusqu’à un certain point, la logique de ce l’on désigne, généralement, par le
syntagme « cursus universitaire ». C’est dans ce sens qu’il réunit maintes idées
concernant une certaine époque historique et un certain espace, ces idées étant
vouées à faciliter la compréhension, à éveiller l’intérêt, à construire un esprit
critique, mais aussi bien à offrir une orientation de nature historiographique.
Par le style et l’étendue de l’exposé, par la technique de l’identification et de
l’agencement dans un certain ordre des problèmes théoriques, par la technique
de la rédaction (contenant un appareil critique, la bibliographie et du matériel
illustratif), par une certaine schématisation du contenu et l’énonciation des
opinions préliminaires et des conclusions, notre livre offre une perspective à
prédominance didactique dans sa construction.
Compte tenu de l’ensemble des problèmes débattus dans notre livre,
nous pouvons affirmer qu’il relève du Moyen Âge, c’est-à-dire d’une période
comprise, approximativement, entre les IVe–Ve siècles et les XVe–XVIe.
Pourtant, par les affirmations y faites, le livre s’oppose justement à un certain
esprit médiéval, à une certaine époque, à partir de l’idée qu’il n’y a rien de
moins productif et de plus dangereux dans l’histoire que l’esprit individuel
et⁄ou collectif dominé par « l’horizon paroissial », que le Moyen Âge a engendré
et cultivé. Il s’agit bien de l’esprit qui se nourrit d’un horizon limité, horizon
qui lui devient suffisant de point de vue explicatif et rassurant en tant que
valeur morale. C’est un esprit pour lequel l’horizon de l’« au-delà » n’est pas
nécessaire, un horizon qui n’a créé qu’à l’époque de la Renaissance et encore

uniquement au niveau de l’élite culturelle, l’inconfort intellectuel d’où
découle l’interrogation.
Sur le plan ethnique et politique, contrairement à l’universalisme
spécifique au Christianisme et à l’Islamisme en même temps, l’esprit médiéval
a bâti tout aussi paroissial, d’une manière exagérée, tout en laissant au monde
de la moitié du millénaire passé un héritage complexe, non – productif à
l’échelle de l’histoire, dominé par la séparation, la confrontation et
l’accentuation des spécificités. Le plus souvent, l’homme vivait en frustrations
et dans les termes de la négation et de la menace sa relation avec l’« autre » –
ayant une ethnie différente, une autre foi, un état social différent du sien etc.
L’Europe, tout comme le monde islamique d’ailleurs, a opéré pendant le
Moyen Âge plutôt contre l’histoire, qu’en faveur de la construction historique.
Le Moyen Âge a engendré « des possibilités d’histoire », mais il a aussi bien
mis fin à bien d’autres « possibilités d’illustre histoire » : la possibilité de
l’unité spirituelle, celle de la cohabitation et de l’unité politiques, pour n’en
rappeler que quelques-unes de celles-ci. Dans le fonctionnement et⁄ou la
construction du monde actuel, l’héritage médiéval est fort consistant. Le
Moyen Âge pèse sur nous, il nous attache encore dans « notre propre
paroisse », mais en même temps il nous incite, en raison de la force de son
extraordinaire exemple. Le Moyen Âge se révèle de nos jours comme « un
passé qui n’est pas encore entièrement révolu ». Ce n’est que par une réflexion
profonde que nous pouvons nous libérer de son poids et faire la paix avec son
héritage. La leçon du Moyen Âge pourrait être pour nous un excellent
« gardien », qui nous empêche de faire face à la tentation continue de
reprendre et de et de répéter les faits passés, soit-il dans des « dosages »
partiels.
Notre livre s’adresse à tous les lecteurs, comme tous les livres le font
d’ailleurs, mais il s’adresse surtout à ceux ayant besoin d’un certain inconfort
spirituel, d’une certaine controverse intellectuelle. Nous serions fort contents
si parmi les amoureux d’« horizons plus profonds », comme Lucian Blaga les
appelle, parmi ceux dont la raison existentielle est justement l’existence en tant
que « être historique », nos étudiants trouveront leur place.
Alba Iulia, 2009

I.
Chestiuni introductive.
Aspecte de ordin
terminologic
Termenul „Ev Mediu” este, „pen-
C tru cugetul simplificator şi aproximativ al
omului de toate zilele, care foloseşte cu-
vintele ca banul care umblă”1, ca să-l
cităm pe Lucian Blaga, o etichetă ce se
aplică peste o oarecare perioadă din istoria omenirii. Pentru această conştiinţă
de toate zilele, „Ev Mediu” reprezintă o subdiviziune cronologică a istoriei
universale, o epocă prin care se leagă un trecut de un viitor. În esenţă, acest
sens uzual al termenului nu e greşit; ba mai mult, este şi necesar din punct de
vedere scolastic şi didactic. „Iubitorii de zări mai adânci”2, cum spunea acelaşi
Lucian Blaga, acceptând definiţia cotidiană a termenului, nu se vor mulţumi
cu sensul uzual al acestuia, considerat, pe bună dreptate, incomplet şi anemic.
Ei trebuie „să ceară”, în consecinţă, nuanţări şi precizări, încât expresia la care
ne referim să îndeplinească neapărat şi alte condiţii decât cele implicate în
definiţia cotidiană. Pe această linie vom merge în continuare.
Termenul „Ev Mediu” a fost pus în circuitul cultural în secolul al XV-lea
de către umaniştii Renaşterii pentru a desemna: o perioadă de „tranziţie” între
Antichitate şi modernitate (Renaştere), o epocă „de mijloc”, un medium
aevum; un conţinut al acestei perioade, caracterizat prin decadenţă, barbarie, o
epocă sterilă şi opacă, regretabilă, ce trebuie blamată şi respinsă. Sub forma sa
latină de media tempestas, termenul în discuţie a fost menţionat de episcopul
Giovanni Andrea Bussi, în anul 14693. Peste numai câţiva ani, pe foaia de
1
L. Blaga, Opere, IX, Trilogia culturii, ediţie îngrijită de Dorli Blaga, studiu introductiv
de Al. Tănase, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985, p. 296.
2
Ibidem, p. 297.
3
Ş. Turcuş, Despre conceptul de Ev Mediu, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Historia,
XLI, 1–2, 1996, p. 203–213.
titlu a unei cărţi editate de Heerwegen, la Basel, în 1531, apare termenul de

medium tempus, pentru a desemna vremurile de la clasicismul Antichităţii la
epoca Renaşterii4. Aşadar, la mijlocul secolului al XVI-lea, sub expresii diverse
(media tempestas, media aetas, media tempora, medium tempus, medium
aevum), termenul se încetăţeneşte atât din perspectiva dimensiunilor sale cro-
nologice, cât şi conotative. Din acel moment şi până în zilele noastre, chiar
dacă termenul încetăţenit a rămas acelaşi ca denumire, „Ev Mediu”, discuţiile
cu privire la ceea ce el denumeşte nu au încetat.
Din punct de vedere al semnificaţiilor sale cronologice, deci ca element
de periodizare istorică, meritul generalizării termenului „Ev Mediu” îi revine
lui Christopher Keller (Cellarius). Pe vremea când era rector şcolar la Zeitz,
Cellarius scrie un compendiu de istorie universală, în trei volume: Historia
antiqua (1685), Historia medii aevi (1688), Historia nova (1696). Cellarius
moare în anul 1707, încheindu-şi activitatea didactică şi ştiinţifică în calitate
de profesor la Universitatea din Halle. Periodizarea istoriei omenirii propusă
de el avea să fie repede receptată, marcând generaţiile următoare de istorici,
termenul „Ev Mediu” (căci acesta ne interesează în mod special) devenind
unul tradiţional, de delimitare cronologică a unei epoci din istoria universală,
deşi acest termen nu exprima, în chip real, esenţa şi caracterul epocii delimi-
tate cronologic.
Până la Cellarius, în scrierile istoricilor era dominantă concepţia teolo-
giei creştine în ceea ce priveşte „periodizarea” istoriei omenirii. După modelul
cronicii lui Sulpicius Severus, istoria era o succesiune a patru monarhii univer-
sale. Cel de-al patrulea imperiu universal era considerat cel roman, ultimul,
susţinea cronicarul, înaintea Apocalipsei (cum spuneau profetul Daniel şi
apostolul Pavel). Acest al patrulea imperiu, susţineau însă oamenii Renaşterii,
era de dorit a fi continuat prin Renaştere, în plan spiritual, şi prin Imperiul
Romano-German, în plan politic. Din perspectiva logicii istoricilor umanişti,
Evul Mediu nu era, ca atare, altceva decât o perioadă de tranziţie, de dorit a fi
depăşită cât mai repede.
Revenind, Cellarius desemna prin Ev Mediu perioada din istoria omeni-
rii care avea ca limită inferioară domnia împăratului Constantin „cel Mare”,
iar ca limită superioară anul căderii Constantinopolului sub otomani (1453).
Concepţia sa despre dimensiunea cronologică a Evului Mediu reflecta din plin
mentalitatea vremii, dominată de ideea continuităţii dintre Antichitate şi
4
Z. K. Pinter, I. M. Ţiplic, Prelegeri de istorie medie universală, ediţia a II-a, Ed.
Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2003, p. 6. Vezi şi Ecaterina Lung, Gh. Zbuchea,
Istorie medie universală, vol. I, Europa medievală (secolele V–XV), Ed. Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2003.
Renaştere (Imperiul Roman de Răsărit şi apoi Imperiul Bizantin fiind conti-

nuatoarele directe ale Imperiului Roman clasic şi ale culturii antice). Din
punct de vedere teritorial şi evenimenţial, Constantinopolul semnifica un
început şi un sfârşit al unei perioade de tranziţie, de noua capitală şi primul
împărat roman aşezat aici fiind legată şi istoria creştinismului clasic, care a
marcat perioada medievală din punct de vedere spiritual.
Alţi istorici ai vremii, mai tranşanţi decât Cellarius şi mult mai aproape
de mentalitatea modernă occidentală, delimitează Evul Mediu pornind de la
ideea discontinuităţii. G. Horn, din Leiden, de exemplu, consideră anul 476,
anul detronării lui Romulus Augustus şi al cuceririi Romei de către barbarul
Odoacru, drept dată de început a Evului Mediu. Istoricul Gatterer, din
Göttingen, stabileşte ca dată de sfârşit a Evului Mediu anul 1492, anul desco-
peririi Americii de către Columb. Altfel spus, pentru această categorie de isto-
rici Evul Mediu începe cu „asaltul barbariei” şi se sfârşeşte odată cu spargerea
închistării spirituale şi geografice, determinată de Renaştere şi descoperirile
geografice din veacul al XV-lea.
Cât priveşte conţinutul perioadei desemnată prin termenul de „Ev Me-
diu”, opiniile istoricilor au cunoscut o evoluţie sinuoasă, un relativ echilibru al
părerilor realizându-se mult mai târziu. La accentuarea sensurilor iniţiale nega-
tive atribuite Evului Mediu au contribuit, în secolul al XVI-lea, ideologii
Reformei. Dicursul lor a accentuat „dimensiunea religioasă” a acelei perioade
decadente numită „Ev Mediu”. În acel „ev de mijloc” se constituie acel „mo-
nolit catolic”, cu ierarhia sa mondenă, autoritară, coruptă, cupidă, susţineau
Luther şi Calvin, realitate bisericească ce trebuia schimbată. Creştinătatea tre-
buia să se întoarcă la rădăcinile creştinismului originar, la izvoarele nefalsi-
ficate ale credinţei, neatinse de demersurile bisericii romane, ale papalităţii
îndeosebi. Prin atitudinea lor, propovăduitorii Reformei au „scos” termenul
„Ev Mediu” din cercul preocupărilor savante, unde îl plasaseră umaniştii
Renaşterii, şi l-au răspândit în conştiinţa comună. Pentru a prinde şi mai bine
în acest tip de conştiinţă, predicatorii Reformei au adăugat conotaţiilor ter-
menului pe cel de „obscuritas”, pornindu-se de la mentalitatea creştină popu-
lară, în care întunericul era asociat cu răul.
În „veacul luminilor”, conotaţiile negative ale Evului Mediu sunt încă
destul de prezente. Pentru Voltaire, poate cel mai ilustru exponent al acestor
tendinţe, Evul Mediu a reprezentat triumful misticismului şi al puterii papale,
al persecuţiilor religioase, al Inchiziţiei şi cruciadelor, altfel spus marea
perioadă a victoriei obscurantismului şi clericalismului împotriva progresului
şi raţiunii. Opinii similare sunt exprimate şi de către renumitul istoric englez
Edward Gibon în lucrarea sa The History of the Decline and Fall of the Roman
Empire, lucrare în şase volume, apărută la Londra între 1776–1788.
„Secolul luminilor” aduce însă şi o altă perspectivă istorică asupra Evului

Mediu, una mai nuanţată, mai echilibrată. Johann G. Herder şi elveţianul
Johann von Müller evidenţiază momente pozitive ale Evului Mediu în
devenirea Europei, cum ar fi: rolul pozitiv al papalităţii, ca forţă morală şi
politică în faţa unor abuzuri ale monarhilor europeni; replica dată de cruciade
expansiunii musulmane; opera de cultură şi civilizaţie a Bisericii creştine; cu-
prinderea popoarelor germanice în comunitatea europeană; formarea oraşelor
medievale şi voinţa lor de autonomie; constituirea burgheziei şi a apanajului ei
economic etc.5.
Aşezarea în normal a explicaţiei asupra Evului Mediu s-a realizat în
veacul al XIX-lea. Marile teme ale dezbaterii istorice asupra perioadei în
discuţie vor fi afirmate în cercul teoreticienilor germani ai romantismului
(Schlegel şi Ludwig Tieck, Friedrich Leopold von Hardenberg), apoi în
mediul cultural francez (Chateaubriand, Augustin Thierry, François Guizot,
Jules Michelet etc.). După o scurtă perioadă de idealizare a Evului Mediu,
inerentă romantismului, problematica Evului Mediu a fost adusă în planul
cercetării strict ştiinţifice, aşa încât ideea globală a unui Ev Mediu al
decadenţei, ignoranţei, obscurantismului şi barbariei a fost depăşită din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea.
Astăzi, după aproape două secole, cercetarea sistematică asupra Evului
Mediu nu a încetat. Problematica sa se dovedeşte inepuizabilă pentru istoricul
contemporan nouă, iar fascinaţia vremurilor medievale constituie o perma-
nentă atracţie pentru consumatorul de istorie. Pentru europeanul zilelor noastre,
preocupat acut de problema „entităţii europene”, privirea înapoi este absolut
necesară, dacă acceptăm ideea că naşterea Europei a avut loc în Evul Mediu.
Termenul „feudalism/feudalitate” (din cuvântul italian feudalità/feudalismo
şi/sau cel francez féodalité/féodalisme. Menţionăm că termenul „feudalitae” este
destul de rar folosit în limba română, cel mai uzitat, inclusiv în limbajul
istoric, fiind cuvântul „feudalism”) provine, etimologic, din cuvântul franc
fehu-ôd, care, iniţial, desemna vite, apoi, prin extindere, avere, răsplată,
remunerare (evident că este vorba de plata unor servicii făcute unui superior).
Termenul mai înainte pomenit se încetăţeneşte în secolele X–XI, pentru a
înlocui termenul mai vechi, din vremea Carolingienilor, de beneficium, căci,
pe măsură ce posesiunea funciară viageră şi condiţionată de îndeplinirea
serviciului militar s-a transformat, la cumpăna dintre milenii, într-o posesiune
funciară ereditară şi condiţionată de îndeplinirea unor servicii mai complexe,
termenul beneficium a fost înlocuit treptat cu termenul fehu-ôd, latinizat sub
5
O. Drâmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. II, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1987, p. 5–7.
forma feodum sau feudum6. Deci, îniţial, termenul „feud” şi derivatul „feudal”
desemnau raporturile dintre senior şi vasal, dar şi obiectul acestui raport
(feudul).
Termenul „feudalism”/„feudalitate”, intrat în uz în secolul al XVII-lea (a
fost folosit pentru prima dată de juriştii englezi – H. Spelman, de exemplu –
pentru a desemna regimul juridic al feudei), a căpătat, treptat, începând cu
secolul al XVIII-lea, un sens mai larg7, desemnând: un sistem de guvernare;
un sistem de raporturi economice; un sistem de relaţii sociale şi juridice; un
mod de viaţă; o anumită mentalitate etc.
Din cele mai înainte prezentate se pot desprinde câteva concluzii:
Termenul „Ev Mediu” este folosit mai mult ca un element de periodi-
zare a istoriei. Inventat de europeni, termenul le-a folosit în primul rând
acestora, pentru a desemna un mileniu din istoria lor. Când a început şi când
s-a sfârşit acest „ev de mijloc”? Iată o întrebare care nu şi-a găsit un singur răs-
puns nici până astăzi. Criza societăţii romane din a doua jumătate a secolului
al III-lea, întemeierea Constantinopolului şi aşezarea împăratului roman aici
în anul 330, pătrunderea masivă a popoarelor germanice în teritoriul Imperiului
Roman, căderea Romei şi a părţii apusene a imperiului în 476, începutul influ-
enţei islamice în bazinul mediteranean sunt principalele date propuse pentru
începutul Evului Mediu. Ca date ad quem au fost avansate următoarele eveni-
mente simbolice: anul cuceririi Constantinopolului de către otomani (1453),
anul descoperirii Americii (1492) sau cel al Reformei protestante (1520)8.
Oricare dintre poziţiile consacrate cu privire la Evul Mediu le-am avea
în vedere, se observă faptul că limitele sale cronologice sunt ancorate în eve-
nimente simbolice pentru lumea occidentală. Din acest punct de vedere nimic
nu este în neregulă, căci, pe bună dreptate, unele momente-eveniment, care
au marcat trecutul popoarelor sau civilizaţiilor, sunt luate ca repere. Numai că
cele mai multe dintre aceste momente-eveniment luate ca reper sunt de natură
politică şi foarte puţine sunt acelea care au un conţinut complex – economic,
social, cultural. Ca atare, aceste repere nu pot fi folosite în mod absolut pentru
a delimita strict anumite etape din istorie, cel puţin din două considerente:
istoria unui popor sau a unei civilizaţii nu este omogenă în conţinutul său,
6
R. Manolescu, Societatea feudală în Europa apuseană, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974,
p. 5–6.
7
J. Le Goff, Civilizaţia Occidentului medieval, traducere şi note de Maria Holban, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 611–613 (în continuare: Civilizaţia Occidentului medieval).
8
P. Auregan, G. Palayret, Zece etape ale gândirii occidentale, traducere Mariana Bogdan,
Ed. ANTET, Bucureşti, 1998, p. 48–49; S. Berstein, Pr. Milza, Istoria Europei, vol. II,
De la Imperiul Roman la Europa (secolele V–XIV), traducere Sorina Dănilă, Institutul
European, Iaşi, 1998, p. 5–13.
fiind compartimentată pe subsisteme ale sistemului global (economic, politic,

cultural, juridic, religios, moral, militar etc.); în interdependenţa şi autonomia
lor, fiecare domeniu al sistemului social global are propria lui evoluţie, propria
prefacere şi propriul ritm al schimbării, ceea ce înseamnă că nu putem să folo-
sim o „periodizare generală”, ca singură periodizare, pentru întregul ansamblu
fără a atenta, în acest fel, la „statutul evolutiv” al părţilor componente.
Ca atare, atenţionăm asupra faptului că atunci când analizăm diferitele
componente ale spaţiului european (instituţii, mentalităţi, solidarităţi, procese
economice, sociale, culturale etc.) este necesar să punem în evidenţă propria
lor „durată” evolutivă, propriul lor curs, ferindu-ne de tendinţa simplificatoare
şi neproductivă, din punct de vedere epistemologic, de „reducere la general”.
Din acest punct de vedere, luat la modul general şi raportat la Europa, la cea
Occidentală în special, termenul „Ev Mediu” este operaţional. Raportat la alte
spaţii ale istoriei universale, îndeosebi la acelea al căror curs istoric nu a urmat
„cadenţa istorică” europeană, termenul nu este productiv din punct de vedere
explicativ.
Dacă ar fi să ne plasăm numai în spaţiul Europei Occidentale, şi în
acest caz termenul în discuţie nu este adecvat, dacă am desemna prin el conţi-
nutul unui mileniu de istorie europeană. Aşa cum am văzut, dar mai ales cum
vom vedea pe parcurs, Evul Mediu nu înseamnă numai barbarie şi decadenţă,
nu înseamnă barbarie şi obscurantism dintr-o dată şi nu înseamnă sfârşitul
„întunericului” şi ignoranţei dintr-o dată. În Evul Mediu, spaţiul istoric euro-
pean a cunoscut prefaceri, generând, la un moment dat, o societate nouă,
societatea de tip feudal, diferită, ca geneză şi mecanism de funcţionare, de
societatea antică europeană – greco-romană şi/sau „barbară”.
Ca atare, termenii „Ev Mediu” şi „feudalism” nu sunt sinonimi din
niciun punct de vedere. Feudalismul/feudalitatea nu acoperă decât aproxima-
tiv jumătate din durata Evului Mediu, chiar dacă am lua în vedere fazele
„timpurie” şi „târzie” ale societăţii feudale. Din punct de vedere al conţinutu-
lui, feudalismul/feudalitatea reprezintă dimensiunea fundamentală a Evului
Mediu, dar nu singura. Cum vom vedea, începuturile Evului Mediu sunt
marcate de elemente antice (greco-romane) şi „barbare”, oricum nefeudale, pe
când sfârşitul perioadei medievale este marcată de elemente moderne, evident
nefeudale. În această situaţie, schema de mai sus poate fi aplicată altor lumi
decât cea europeană? Ce înseamnă „istorie medie universală”? E posibil un
astfel de demers? Dacă da, cum?
Din perspectiva formei sale constructive generale clasice, modelul de
societate feudală mai înainte pomenit poate fi extins, ca model explicativ şi
schemă generală de organizare socială, şi asupra lumii extraeuropene. Pe de
altă parte, societatea feudală, ca formă de comunitate umană specifică Europei

Occidentale, nu este, însă, întâlnită, ca realitate socială dominantă, peste tot în
această perioadă istorică numită „Ev Mediu”. Sunt atâtea „spaţii sociale” (în
Africa, Asia Centrală, continentele americane etc.) unde nu au existat „rându-
ieli feudale” în perioada pe care noi o numim Ev Mediu.
Din cele mai înainte prezentate se desprinde concluzia că nu este cu
putinţă o „istorie medie universală”, dacă expresia aceasta vrea să exprime
adecvat o realitate istorică, în sensul că în mileniul luat de noi în discuţie (a
cărui denumire – „Ev Mediu” – este, ea însăşi, o creaţie europeană) societatea
umană nu s-a „feudalizat” (un alt termen de factură europeană) pe întregul
mapamond şi nu s-a „universalizat”, întinse spaţii geografice locuite rămânând
izolate unele de altele. În atari condiţii, o „istorie medie universală” este totuşi
cu putinţă numai dacă ne plasăm, spaţial şi temporal, în Europa şi „legăm” de
aceasta comunităţile umane a căror istorie a fost în interdependenţă directă cu
lumea medievală europeană, comunităţi care, etnic, cultural şi geografic, au
fost cunoscute de către europeni în mod nemijlocit. O altfel de „istorie uni-
versală” în Evul Mediu nu este cu putinţă decât ca o creaţie didactică, un fel
de „formă” în care să introducem lumea, şi nu ca o lume ce poate fi explicată
unitar datorită faptului că ar fi evoluat ca o „lume”.
În concluzie, discursul nostru nu poate urma decât logica perspectivei
europene mai înainte exprimate.
II.
Geneza lumii
medievale europene
După sumara introducere din pa-
C ginile anterioare este necesar, în mod lo-
gic, să răspundem următoarelor întrebări:
Cum s-a născut „lumea medievală”? De
unde vine acest cuvânt şi ce semnifica el
pentru oamenii Evului Mediu?, dacă acceptăm ideea că cele două elemente –
„lumea medievală” şi „Europa” – sunt, ca realităţi istorice, inseparabile.
Precum în mitologia greacă, drumul Europei în Evul Mediu a fost unul
„de la agonie la extaz”, ca să folosim o expresie celebră. Tânăra prinţesă
Europa era fiica lui Agenor, rege al Feniciei. Atras de frumuseţea prinţesei,
Zeus, preschimbat în taur de aur, cum spune legenda9, a răpit-o şi dus-o în
ţara sa, în insula Creta de astăzi. Aici, Europa primeşte să-i fie soţie lui Zeus,
transformat în rege cu „un chip atrăgător şi-o vorbă ademenitoare”. Dimi-
neaţa, trezindu-se din somn, Europa vede că a fost părăsită de cel care îi pro-
misese că o va face „regina insulei”. Cuvintele tinerei sunt edificatoare pentru
ceea ce noi numim, adeseori, „începutul Evului Mediu european”, dacă este
permisă comparaţia:
„— Pe unde sunt?…Ce să mă fac? Voi fi roabă preaumilă a cine ştie cărui
rege… Ruşinea, jalea mă doboară. Mai bine vreau să pier din lume. Uite, aici
este stejarul. Am să m-anin cu cingătoarea de ramurile sale lungi, sau nu, mai
bine urc pe stâncă, iată, pe stânca înnegrită, care se pleacă peste apă…iar apa
fierbe dedesubt. De-acolo nu mai pot scăpa…”.
Deznădejdea Europei este alinată, însă, de cuvintele Afroditei. Iată ce-i
spune Europei zeiţa ocrotitoare a dragostei:
„— Nu plânge, draga mea. Taurul care te-a răpit a fost însuşi stăpânul lu-
mii. Şi tânărul care te-a cerut, să-i fii soţie, e tot el. Deci bucură-te, dragă fată!
9
Al. Mitru, Legendele Olimpului, ediţia a II-a, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1966, p. 107–113.
Tu-i eşti nevastă pe pământ, aşa cum îi este Hera, la noi, în muntele Olimp.
Numele tău o să rămână nemuritor, fiindcă pământul pe care Zeus te-a adus o să
poarte, în viitor, numele tău… Pe lângă Asia bătrână, va fi Europa tânără”.
Providenţiale cuvinte, dacă ar fi să desemnăm prin ele starea Europei şi
potenţialul Europei după mileniul „evului de mijloc” pe care îl parcursese.
Revenind, în Antichitate „Europa” nu era altceva decât un cuvânt cu
semnificaţii geografice, desemnând, destul de vag, promontoriul occidental al
blocului euroasiatic, promontoriu el însuşi lipsit de unitate din cauza clima-
telor diferite, formelor de relief diverse şi a absenţei unor limite continentale
clare. Ca entitate politică, de civilizaţie şi cultură, Europa nu exista, civilizaţia
greco-romană – una din bazele identităţii europene de mai târziu – nu
interfera decât parţial cu spaţiul geografic european. Lucrurile stau şi mai rău
dacă ar fi să luăm în discuţie faptul că provincia Europa, creată de Diocleţian,
cuprindea regiunile din sud-estul Traciei, dinspre Marea Marmara. Şi totuşi,
născută în Grecia şi răspândită de romani în teritoriile pe care le-au anexat,
Europa îşi are fondul în această civilizaţie greco-romană. Europa îşi găseşte în
această civilizaţie originea concepţiilor sale politice, filosofice, estetice şi, pe
cale de consecinţă, tentaţia constantă de a realiza un imperiu universal până la
capătul lumii cunoscute.
Elementul care a contribuit cel mai mult la realizarea ideii identităţii
europene în perioada pe care o avem în vedere l-a reprezentat creştinismul –
veritabil principiu cultural unificator după prăbuşirea entităţii politice romane
în Apus. Biserica creştină a fost aceea care, cu sau fără sprijinul puterii laice, a
„împins” Europa până la limitele sale geografice. Dacă într-o anumită
perioadă a Evului Mediu, Europa se înfăţişa divizată, politic şi religios deopo-
trivă, ea nu şi-a pierdut niciodată tentaţia identităţii. Dincolo de cele „două
Europe”, cea latină şi cea bizantină, şi poate tocmai din confruntarea, politică
şi culturală dintre acestea, s-a născut, spre sfârşitul Evului Mediu, o anumită
identitate europeană, conştiinţa unei anume unităţi europene (chiar dacă sub
forma unei respublica christiana) şi conştiinţa unei anume „Europe geogra-
fice”, menită a fi apărată sau/şi eliberată în faţa/de sub stăpânirea păgânilor10.
În concluzie, chiar dacă începuturile Evului Mediu par a fi cel mai mare
„atentat” la ideea europeană, tocmai acest „ev de mijloc” este cel care a lucrat,
conştient sau nu, cel mai consistent pentru construcţia Europei – continent,
civilizaţie şi cultură. Temele majore ale „ideii europene” au fost puse atunci, în
Evul Mediu.
10
S. Berstein, Pr. Milza, op. cit., vol. II, p. 1–32.
1. Migraţiile şi „regatele barbare” (secolele IV–VII)

Primele secole ale Evului Mediu european11 au fost marcate de ample
mişcări de populaţii. Mediul istoriografic tradiţional francez a folosit termenul
de „mari invazii” pentru a desemna mişcările de populaţii numite „barbare”,
care, în secolul al V-lea, au înlocuit dominaţia romană în partea occidentală a
Europei şi în bazinul mediteranean. Astăzi se tinde, din ce în ce mai mult,
către abandonarea acestei sintagme şi folosirea, în schimb, a celei de „migraţie
a popoarelor” – o expresie mai veche, pusă în circulaţie de umaniştii germani
sub forma migratio gentium. Aceste migraţii nu reprezintă decât „un fragment”
din imensa mişcare migratoare, orientată dinspre est spre vest şi de la nord la
sud, care a afectat Europa aproximativ un mileniu şi jumătate (sec. II î.Ch. –
sec. XIII d.Ch.).
Două grupuri principale îşi împart teritoriile Europei nesupuse domi-
naţiei romane (sau smulse de sub autoritatea romană): grupul populaţiilor
germanice şi cel al nomazilor veniţi din stepele Asiei Centrale12. Lor li se ada-
ugă, secundar, o mişcare a slavilor în părţile răsăritene ale continentului, dar şi
una a arabilor în bazinul mediteranean.
1.1. Primul val al migraţiilor (secolele IV–V)

Trei mari unde migratorii s-au propagat (rostogolit) de-a lungul Europei
la sfârşitul secolului al IV-lea şi până la finele secolului al VI-lea. Impactul lor
a fost diferit, iar consecinţele asupra destinului Europei s-au văzut mult mai
târziu decât în momentul producerii acestora.
1.1.1. Grupul oriental al migraţiilor

În acest fel numesc cei mai mulţi dintre istorici cele trei popoare – tura-
nice, iraniene şi germanice – care au constituit motorul primei pulsaţii mi-
gratoare ce a afectat Europa la începutul Evului Mediu. Acţiunea lor a afectat
Europa în întregime, de la Marea Caspică la Gibraltar şi până în nordul Africii.
Hunii deschid valul migrator oriental. Prima menţiune a hunilor se gă-
seşte în Geografia lui Ptolemeu (terminată în anul 172), fiind pomeniţi de
autor în stepa de la nord de Caucaz. Până la succesul lor asupra alanilor şi
11
Vezi Ecaterina Lung, Ev Mediu timpuriu sau Antichitate târzie? Limite cronologice,
limite conceptuale, în Studii şi Articole de Istorie, 2002, 67, p. 65–78.
12
L. Musset, Invaziile, vol. I, Valurile germanice, traducere şi note Ecaterina Lung, Ed.
Corint, Bucureşti, 2002; Z. K. Pinter, I. M. Ţiplic, Europa şi Orientul apropiat în evul
mediu (secolele V–XIII), Ed. Altip, Alba Iulia, 2006, p. 35–73 (în continuare: Europa şi
Orientul apropiat).
goţilor din 374–375, nu se mai pomeneşte nimic despre ei. Către anul 396,
hunii se revarsă în bazinul panonic, peste numai câţiva ani puterea lor
întinzându-se de la Alpii Orientali la Marea Neagră. Relaţiile lor cu autorită-
ţile de la Constantinopol au fost relativ paşnice până pe la 408 când, după
plecarea goţilor către Italia, hunii au încercat să se stabilească în Tracia şi
Moesia. Cu Occidentul roman hunii au avut relaţii paşnice timp de aproxi-
mativ o jumătate de secol, principalul artizan al acestor relaţii fiind vestitul
general roman Aëtius.
Hunii au devenit un pericol grav în momentul în care, către 425–434,
au format în Pannonia un veritabil stat. Apogeul statului hun s-a realizat în
timpul lui Attila (434–453). În primii ani ai domniei lui Attila, hunii şi-au
îndreptat principalele acţiuni militare spre Balcani, contra puterii de la
Constantinopol. Acestor evenimente îi este subsumată cunoscuta acţiune
diplomatică a împăratului Teodosius II, care îl trimite la curtea lui Attila,
pentru negocieri de pace, pe iscusitul diplomat Priscus. Relatările lui Priscus
despre această misiune constituie principala sursă pentru cunoaşterea statului
hunic panonic.
Începând cu anul 449, Attila şi-a schimbat politica, după o lungă chib-
zuinţă şi pregătire diplomatică. Ţinta acţiunilor de pradă – căci acesta era
obiectivul principal al hunilor – devine lumea occidentală. În anul 451, raidul
hunic ajunge până în Belgia de azi şi nordul Galliei. Trupele romane şi ale ali-
aţilor acestora, conduse de Aëtius, îi atacă pe huni în Champagne (la
„Câmpiile Catalaunice”), în 20 iunie 451. Înfrângerea hunilor, de altfel puţin
marcantă, nu l-a neliniştit pe Attila, acesta revenind în Pannonia fără pro-
bleme. În primăvara anului 452, Attila atacă în Italia de astăzi, doar interven-
ţia papei Leon, se spune, a salvat Roma de asediul hunilor.
În anul 453, Attila moare. Atacaţi de germani în 454, hunii sunt zdro-
biţi, statul lor bulversându-se. În doar câţiva ani, hunii ies din istorie,
împrăştiindu-se peste tot. În pofida aptitudinilor politice ale şefilor săi, popo-
rul hun nu a lăsat în istoria Europei decât o urmă negativă, îngroşată de lite-
ratură. Când nu au mai putut controla alianţa de popoare, îndeosebi cele
germanice, hunii s-au prăbuşit.
Alanii au reprezentat un alt neam asiatic din acest prim val migrator.
Imperiul alan din regiunea Caspicii a fost distrus de huni în anul 375. După
acest şoc, alanii nu au mai reuşit niciodată să formeze o unitate politică statală.
Bandele alane au rătăcit, în secolul al V-lea, prin toată Europa Occidentală şi
prin Africa de Nord, apoi s-au topit în masa neamurilor germanice. Rolul lor
istoric pentru Europa începutului de Ev Mediu a fost secundar.
Goţii, în schimb, au avut cel mai mare impact asupra genezei societăţii
medievale europene dintre popoarele acestui prim val migrator. Goţii au fost
singurii care au reuşit să traverseze Imperiul Roman de la un capăt la altul şi
primii dintre popoarele migratoare care au întemeiat state durabile. Ei au reu-
şit o primă sinteză a elementelor germanice şi romane, fiind astfel primii care
s-au bucurat de o cultură intelectuală autonomă.
În ajunul marilor invazii, goţii erau stabiliţi în nord-vestul Mării Negre,
între Carpaţi, Don, Vistula şi Marea Azov. Goţii nu formau decât o parte a
populaţiei de pe acest spaţiu imens, strămoşii slavilor şi neamuri de „daci
liberi” fiind tot atât de reprezentativi. După Iordanes, goţii erau împărţiţi, de
o parte şi alta a Niprului, în ostrogoţi („goţii strălucitori”) şi vizigoţi („goţii
înţelepţi”). Goţii au reprezentat cei mai periculoşi inamici ai Imperiului Roman.
Societatea gotică, în plin proces de stabilizare, a fost bulversată de incur-
siunile hunilor din anul 375. În anul 376, vizigoţii au primit dreptul de a se
aşeza în imperiu, fiind colonizaţi în Tracia. Timp de 25 de ani, vizigoţii s-au
confruntat cu puterea de la Constantinopol, neacceptând statutul umilitor şi
persecuţiile romane. În anul 401, căpetenia vizigoţilor, Alaric, a decis să-şi
conducă poporul în Italia de Nord. La moartea lui Alaric (410), cumnatul
său, Athaulf, i-a condus pe vizigoţi în Gallia (în Aquitania şi Narbonne), unde
au pus bazele unui stat. Era primul „stat barbar” fixat în teritoriul imperiului
(416), regat numit în mod tradiţional „regatul de la Toulouse”. Sub Euric
(466–484), vizigoţii reuşesc să-şi consolideze statul, inclusiv sub aspect terito-
rial, prin extinderea în sudul Peninsulei Iberice şi sudul Galliei. Înfrânţi de
către franci în 507, la Vouillé, vizigoţii vor fi nevoiţi să-şi continue viaţa sta-
tală în Hispania („regatul de la Toledo”), până în 711, când se vor prăbuşi sub
atacul arab. Contribuţia lor la geneza lumii medievale europene a fost impor-
tantă. Puţin câte puţin, vizigoţii au realizat, în jurul curţii de la Toledo, „uni-
tatea hispanică” – termen prin care se desemnează: unitatea religioasă, unitatea
instituţională (conciliile de la Toledo), unitatea politică (regatul suev a fost
desfiinţat în 585, iar enclava bizantină a fost distrusă între 612 şi 621), unita-
tea spirituală (prin opera lui Isidor din Sevilla), unitatea juridică (dreptul a
fost unificat cel mai târziu, în anul 654). Monarhia de la Toledo a lăsat moşte-
nire Europei unele dintre instituţiile sale cele mai caracteristice pentru Evul
Mediu: promisiunea ungerii (atestată pentru prima dată în 638) şi ritul unge-
rii regale (instituit în 672 pentru regele Wamba).
Ostrogoţii au avut o carieră mai scurtă, dar strălucitoare. Ramura ostro-
goţilor trecută în Balcani, net minoritară şi fără autonomie politică, a avut un
rol secundar. Ramura cealaltă, aşezată în Pannonia, a rămas fidelă hunilor
până în 454. După prăbuşirea statului hunilor, Valamer, căpetenia ostrogo-
ţilor, s-a apropiat de imperiu, obţinând, către anul 455, statutul de foederati
din partea Constantinopolului, fapt pentru care a primit regiunea panonică.
În urma foedus-ului din 461 cu împăratul, Valamer este nevoit să-şi trimită un
nepot la Constantinopol ca ostatic. Acesta a fost nimeni altul decât viitorul
Teodoric „cel Mare”. Ajuns rege al ostrogoţilor, Teodoric obţine pentru se-
menii săi dreptul de a se aşeza în imperiu. Relaţiile cu împăratul Zenon au
fost destul de încordate, prestigiul şi poziţia lui Teodoric în ierarhia politică de
la Constantinopol, dar şi acţiunile sale unificatoare în rândul goţilor din
Balcani, determinându-l pe Zenon să caute soluţia îndepărtării. Aceasta s-a
dovedit a fi îndreptarea ostrogoţilor spre Italia, contra lui Odoacru, cu care
ostrogoţii aveau o răfuială de familie încă din 470 (atunci, scirii, conduşi de
tatăl lui Odoacru, l-au ucis pe Valamer).
Campania ostrogoţilor în Italia începe în anul 489. După patru ani de
confruntări, ostrogoţii au devenit noii stăpâni în Italia de Nord. Teodoric a
pus bazele unui stat clădit pe un dualism romano-gotic, aflat sub autoritatea
centrală a regelui (Flavius Theodoricus rex). Teodoric a înţeles că civilizaţia
romană era singura bază pe care se putea construi un stat capabil să asigure
ostrogoţilor un primat durabil printre barbari. Secondat de Casiodor, princi-
palul său consilier şi purtător de cuvânt în faţa romanilor, Teodoric a fost,
până la moartea sa din 526, liderul incontestabil al tuturor neamurilor
germanice, curtea sa de la Ravenna bucurându-se de mare autoritate la
Constantinopol. Timp de trei decenii, Teodoric a asigurat liniştea Italiei.
Urmaşii săi nu au putut duce mai departe opera personală a marelui rege.
Împăratul bizantin Justinian va desfiinţa regatul ostrogot din Italia în 562,
prin aceasta ostrogoţii au încetat să mai existe ca forţă istorică.
1.1.2. Grupul occidental al migraţiilor

Grupul occidental al migraţiilor a fost reprezentat de popoarele germa-
nice. În primul deceniu al secolului al V-lea limes-ul occidental al imperiului
s-a prăbuşit, Occidentul fiind „inundat” de un val uriaş de noi popoare13. Nu
toate dintre acestea au avut reuşite statale remarcabile, ca sinteză între barbari
şi romani.
Vandalii. Originare din Scandinavia, cele două ramuri ale vandalilor
(hasdingii şi silingii) se pun în mişcare, la presiunea hunilor, la începutul
secolului al V-lea. Către anul 401 sunt în faţa Raetiei, pe la 405 ajung pe Rin,
încercând străpungerea limes-ului. Împreună cu alanii şi suevii, vandalii
pătrund în Spania de azi în anul 409. Timp de două decenii cât au rămas în
13
Vezi Pr. Riché, Ph. Le Maitre, Invaziile barbare, traducere, cuvânt înainte şi note de
Ecaterina Lung, Ed. Corint, Bucureşti, 2000, p. 51–142.
Spania, vandalii au prădat şi s-au războit cu vizigoţii din Gallia. În anul 429,
sub conducerea lui Genseric (Geiserich), au trecut Gibraltarul şi au atacat
provinciile romane din nordul Africii. Incapabili să-i respingă pe vandali,
romanii le-au propus un foedus, pe care Genseric l-a acceptat la 11 februarie
435. Atacurile vandalilor au continuat în anii următori, nemulţumiţi de ceea
ce primiseră iniţial. Prin foedus-ul din 442, Valentinian III le-a permis să se
stabilească în Africa proconsulară, în Byzacena şi într-o parte a Tripolitaniei şi
a Numidiei. Grosul vandalilor a fost cantonat în jurul Cartaginei. Atitudinea
arogantă a vandalilor, jafurile şi deposedările localnicilor de proprietăţile lor
funciare, atacurile asupra Romei (455), înlăturarea romanilor din funcţiile de
conducere au fost doar câteva dintre faptele care le-au subminat labila creaţie
statală. După moartea lui Genseric (476), stăpânirea lor se prăbuşeşte. În anul
533, trupele bizantine debarcă în Africa, anul următor însemnând sfârşitul
vandalilor. Cei mai mulţi dintre vandali, în frunte cu regele lor, Gelimer, au
fost deportaţi în Asia, unde s-au stins în amalgamul etnic de acolo. Consecinţa
prezenţei lor în Africa a fost negativă, provincia pierzând tot ce era bun din
forţele sale spirituale şi din clasa conducătoare.
Suevii, sau quazii, cum mai sunt numiţi, au participat şi ei la invazia
Hispaniei în 409. În urma împărţirii din 411 a Peninsulei Iberice, suevii au
obţinut partea meridională a Galiciei. În anul 419, suevii au ocupat şi partea
septentrională a ţinutului mai înainte pomenit. Statul suevilor s-a constituit în
jurul oraşelor Braga şi Lugo, dar a fost mai mult un balon de săpun. Suevii
s-au stins în 585, prezenţa lor fiind mai puţin însemnată pentru istoria medie-
vală a Peninsulei Iberice.
Burgunzii. În secolul întâi erau în regiunea baltică, pentru ca apoi să-i
întâlnim pe Vistula mijlocie. În cursul secolului al III-lea au început să înain-
teze către vest, pe la mijlocul secolului următor stabilindu-se între Rin şi
Suabia Centrală. În urma „străpungerii” din 406, burgunzii se aşează la vest de
Rin, în Germania Secunda, adică în aval de Koblenz. După câteva decenii,
Aëtius i-a aşezat, în urma unui foedus din 443, în jurul Genevei de azi, în faţa
alamanilor – duşmanii lor de moarte. În 457, la întoarcerea din Spania, ei au
ocupat un teritoriu în jurul Lyonului, statul lor devenind unul bicefal (regele
avea sediul la Lyon, iar moştenitorul său la Geneva) şi unul bietnic, căci
romanii au avut un loc aproape egal cu cel al burgunzilor. Statul lor a fost
unul al toleranţei faţă de elementul roman, al respectului pentru administraţia
de tip roman. Limba, legea burgundă şi sentimentul naţional al burgunzilor
au rezistat până târziu, sub franci. Având o bază etnică subţire şi fiind plasat
într-o regiune de importanţă strategică şi economică majoră, statul burgund
nu a putut rezista asaltului goţilor şi francilor din secolul al VI-lea (533–534).
1.2. Al doilea val al migraţiilor (secolele V–VI)

Primul val al „invaziilor” măturase Europa dintr-o parte în alta. Al doi-
lea val al migraţiilor este reprezentat de popoare oarecum mai obscure, mai
târziu constituite, mai puţin aventuroase, mai numeroase, mai compacte, mai
grijulii în înaintarea lor, care, oricum, nu s-au îndepărtat prea mult de locul
de pornire. Popoarele germanice din acest val sunt mai apropiate de civilizaţie,
aparţinând grupului vestic de limbă germanică. Statele întemeiate de aceste
popoare au fost mai durabile, aducând un câştig important din punct de ve-
dere teritorial pentru limbile germanice.
Francii. În timpul năvălirii din 406, francii nu au figurat printre asedi-
atori. Ba mai mult, ei au participat alături de romani la apărarea limes-ului de
pe Rin în secolul al V-lea. Asta nu înseamnă că grupuri de franci nu s-au aşe-
zat dincolo de graniţă – atât de labilă în această vreme. Cel care i-a „introdus”
pe franci în istorie în forţă a fost Clovis. Clovis era fiul lui Childeric, dobân-
dind funcţia regală în anul 481. În anul 486 cucereşte de la romani Soissons,
luând în stăpânire întregul teritoriu până la Loara. În urma campaniilor sale
răsăritene şi sudice, împotriva thuringienilor, alamanilor, burgunzilor şi vizi-
goţilor, Clovis a pregătit protectoratul fiilor săi asupra vestului Germaniei. La
cumpăna dintre secole, Clovis s-a creştinat, fiind primul dintre cuceritorii
barbari care a împărtăşit cultul romanilor supuşi. Alături de acest gest extraor-
dinar, Clovis a mai făcut un pas important, stabilindu-şi reşedinţa la Paris,
într-un mediu galo-roman aproape intact.
Clovis a murit la Paris, în noiembrie 511. Urmaşii săi au extins graniţele
statului franc până la Pirinei şi în Bretonia, iar în sud-est au fost ocupate re-
gatul burgund (533–534) şi regiunea Provence (537). În est, francii şi-au im-
pus autoritatea asupra neamurilor germanice, până la Dunărea Mijlocie şi
Munţii Boemiei. Între Alpi şi Marea Nordului doar frizonii şi saxonii şi-au
păstrat independenţa deplină. Această expansiune, care a atins apogeul către
anul 560, a fost urmată de o evidentă recesiune în secolul care a urmat. Acţiu-
nea francă a rămas, însă, un mare eveniment al istoriei medievale europene.
Pentru prima dată fărâmiţarea germanică lua sfârşit, iar autoritatea regală su-
premă îşi avea sediul la vest de Rin. Şi mai important a fost faptul că acest stat
a fost cel mai durabil din „Occidentul barbar”, poate şi datorită relativului
echilibru dintre elementele romane şi cele germanice.
Alamanii. Chiar numele lor trădează originea lor compozită, ei par
rezultaţi din regruparea triburilor dispersate şi uzate în urma disputei îndelun-
gate din „Câmpiile Decumate”. Alamanii au format în secolele IV–V o uni-
tate politică destul de puternică. Împiedicaţi de franci în tendinţa de a se
extinde spre nord şi vest, alamanii vor începe să colonizeze spre sud şi sud-est,
în Elveţia actuală. Această autonomie politică a alamanilor a durat până la
începutul secolului al VIII-lea (709–712), când Carol Martel i-a învins. La
începutul secolului al IX-lea, fosta provincie Raetia a fost supusă de către
Carol „cel Mare”, alamanii topindu-se în istoria poporului german.
Bavarezii. Aşezarea lor în Austria Inferioară se plasează între 488 şi 539,
în momentul în care longobarzii părăseau acest teritoriu pentru a se aşeza în
Pannonia. Colaborarea bavarezo-longobardă va dura, de altfel, până în secolul
al VIII-lea. Limes-ul l-au străpuns în 551, prilej cu care au fost şi pomeniţi
pentru prima dată de către Iordanes. Extinderea lor spre sud s-a realizat lent,
atingând creasta Alpilor abia în secolul al VIII-lea. La finele secolului al VII-lea
au primit creştinismul, au obţinut o autonomie completă, sfârşind prin a fi, în
secolul a VIII-lea, un centru de atracţie pentru germanii care doreau să scape
de sub supremaţia francă.
1.3. Al treilea val al migraţiilor (secolele VI–VII)

După al doilea val al migraţiilor şi triumful lui Clovis, o oarecare stabi-
litate se părea că a fost instaurată. Popoarele instalate peste teritoriile cucerite
începeau să se înrădăcineze aici. Acest echilibru a fost bulversat de acţiunile
restauratoare ale împăratului bizantin, Justinian, în Africa de Nord, Spania şi
Italia. Noi popoare se pun acum în mişcare pentru a ocupa „spaţiile libere” de
pe continent.
Longobarzii. Aşezaţi de ceva vreme în Pannonia, rămaşi în planul
secund al mişcării popoarelor germanice, nimic nu prevestea rolul major pe
care îl vor juca. Distrugerea statului ostrogot din nordul Italiei de către oştile
lui Justinian le-a oferit o şansă deosebită. Dificultăţile colaborării cu Bizanţul
şi presiunea avară exercitată asupra longobarzilor îl determină pe regele lor,
Alboin, să ia decizia cuceririi Italiei. Acţiunea a început în anul 568, în urma
lor avarii ocupând Pannonia. Cucerirea Italiei septentrionale a durat mai bine
de zece ani. Cu toate reuşitele longobarde, Bizanţul mai păstra teritorii im-
portante în peninsulă.
Cea mai importantă urmare a acţiunilor longobarde a reprezentat-o
instaurarea anarhiei, derutei şi dezordinii. Abia spre sfârşitul secolului, regele
Agilulf (590–619) reaşează lucrurile în ordine. Numai că noua ordine era mai
degrabă o conciliere decât o creaţie statală solidă. Curtea regală a fost aşezată
la Pavia, regele s-a creştinat (607), iar ţara a fost împărţită în noi unităţi
administrative – ducatul. Inferioritatea culturală a veniţilor era, însă, evidentă,
încât, în timp, romanitatea Italiei longobarde s-a impus în faţa cuceritorilor.
Dislocările sociale, militare şi funciare au dezorganizat Italia, aşa încât se poate

spune că invazia longobardă a pregătit Italia de Nord pentru a intra în Europa
carolingiană.
Avarii. Rolul avarilor în Europa începe în anul 558. Împinşi de neamu-
rile turanice, avarii cer pământuri lui Justinian, dar acesta nu le permite aşeza-
rea în imperiu. În anul 567, avarii au început să se aşeze în bazinul panonic,
învingându-i zdrobitor pe gepizi. Din anul 570, avarii au ocupat prin forţă
bazinul mijlociu al Dunării, iar în 582 au cucerit Sirmium – principalul nod
de comunicaţii al Europei dunărene. Jaful şi tributurile constituiau principala
lor resursă de trai, aşa încât, în fiecare an, atacau în toate părţile. Acţiunile lor
militare cuprinse între cumpăna secolelor VI–VII şi sfârşitul secolului al
VIII-lea au slăbit în intensitate, avarii rămânând totuşi un pericol major,
îndeosebi pentru Italia. Statul avar avea o organizare relativ modestă în raport
cu celelalte „regate barbare”: avea o capitală nomadă (un „oraş de corturi”), o
activitate economică restrânsă, iar viaţa de tip urban lipsea. Când, la sfârşitul
secolului al VIII-lea, începând cu anul 787, avarii au reluat atacurile în Bavaria
şi Friuli, francii au ripostat cu energie. Pepin al Italiei le distruge ring-ul în 796,
iar în 811 Carol „cel Mare” îi supune definitiv. Populaţia avară s-a împrăştiat
înainte de sosirea misionarilor creştini, după 822 lipsind orice menţiune
despre avari.
Slavii. Slavii trăiau într-un teritoriu cuprins, cu aproximaţie, între cursul
inferior al Vistulei şi cursul superior al Niemenului (la nord) şi Munţii
Carpaţi (la sud). În est, se întindeau cel puţin până la Niprul Mijlociu, iar în
vest până pe Oder sau Elba. Prăbuşirea stăpânirii hunice le-a creat posibilita-
tea migrării spre sud, fără să cunoaştem motivele reale ale acesteia14. Deplasa-
rea spre sud s-a realizat de-a lungul celor două vechi drumuri transconti-
nentale: prin „Porţile Moraviei” spre Dunărea Mijlocie, al doilea, spre sud-est,
prin Galiţia şi Podolia, apoi fie de-a lungul Prutului şi Siretului spre Dunărea
de Jos, fie de-a lungul Nistrului spre Marea Neagră.
Primele lor atacuri la sudul Dunării, în Imperiul Bizantin, s-au produs
în timpul împăratului Justin I (518–527), dar cele mai devastatoare au avut
loc în 545 şi 559, când ei pustiesc până în Tracia. După aşezarea avarilor în
Pannonia, atacurile slavilor la sudul Dunării au fost conjugate cu ale acestora.
În anul 602, avarii şi slavii au reuşit să străpungă graniţa dunăreană a Impe-
riului Bizantin, năvălind în Balcani. Avarii vor fi zdrobiţi, în anul 626, de
către bizantini, încetând pentru totdeauna atacurile lor devastatoare asupra
14
D. Obolensky, Un commonwealth medieval: Bizanţul. Europa de Răsărit. 500–1453,
traducere de Claudia Dumitru, postfaţă de N. Ş. Tanaşoca, Ed. Corint, Bucureşti,
2002, p. 56–75.
imperiului. Slavii, însă, vor continua pătrunderea lentă în Balcani. Practic, ei

vor ocupa, nu în forme politice, centrul şi nordul Balcanilor, la nord de para-
lela 40, de la Adriatica şi până la Marea Egee. Distrugerile făcute de ei în
Balcani au fost ample şi totale. Mecanismul administrativ bizantin s-a prăbuşit
complet, episcopatele şi creştinismul din această regiune s-au stins pentru mai
multe secole. Dislocarea populaţiei autonome a cunoscut cote importante.
Cele mai multe dintre comunităţile slavonice aşezate în Peninsula Balcanică,
cu excepţia celor cuprinse în statul bulgar, au rămas multă vreme în stadiul
tribal. Până în secolul al IX-lea nu poate fi găsită la slavii din Balcani nicio
instituţie politică şi nimic care ar fi putut fi numit stat. Prin aşezarea lor
masivă în Balcani, slavii au marcat, în timp, relaţiile dintre cele două părţi ale
Europei, separându-le şi mai mult, spiritual şi politic deopotrivă. Înapoierea
lor culturală şi economică, atitudinea refractară la creştinism, consumul imens
de energii (diplomatice, militare şi ecleziastice) din partea Bizanţului, cu sco-
pul de a-i cuprinde în „lumea bună”, au avut consecinţe importante la scara
istoriei, întârziind ritmurile evoluţiei într-o parte considerabilă a continentului.
Bulgarii. Într-un Balcan „umplut” cu slavi, venirea bulgarilor nu mai
surprindea pe nimeni pe moment. Pe termen lung, această „mică problemă” a
Imperiului Bizantin din ultimul pătrar al secolului al VII-lea se va transforma
în „marea sa problemă balcanică” pentru următoarele cinci secole15.
Bizanţul nu era străin de această „ademenire bulgară”, la începutul
secolului al VII-lea căpeteniile onogure ale „Bulgariei Mari” asiatice fiind pri-
mite cu mare fast la Constantinopol (619). Spre mijlocul secolului amintit,
„Vechea Mare Bulgarie” s-a prăbuşit sub loviturile kazarilor sosiţi din est, de
pe cursul inferior al Volgăi. Din haosul de triburi care a urmat destrămării
statului bulgar, o ramură a acestora, condusă de Asparuch, s-a îndreptat, prin
stepă, spre vest şi, probabil curând după anul 670, a ajuns la Delta Dunării.
Politica tradiţională a Bizanţului era aceea de a primi cu bucurie un potenţial
aliat pe ţărmul de nord al Dunării, dar de a se opune la încercările oricărui
popor de a trece fluviul. Aşa se face că Bizanţul, neputând tolera „infiltrarea
bulgară” în Dobrogea de azi, fapt petrecut după anul 670, porneşte, în anul
681, o campanie militară împotriva hoardelor lui Asparuch. După plecarea de
la faţa locului a împăratului Constantin IV, fiind grav bolnav, armata bizan-
tină a fost înfrântă de către bulgari la trecerea Dunării spre casă. Învingătorii,
numiţi de acum „bulgari” de către bizantini, trec Dunărea spre sud şi se aşează
în regiunea Varnei de astăzi. După acest episod, bulgarii ocupă, treptat,
vechile provincii Scythia Minor şi Moesia Inferior, supunând populaţia
15
O. Tătar, Istoria Imperiului Bizantin. Prolegomene, Ed. Burg, Sibiu, 2004, p. 56–57.
(în continuare: Istoria Imperiului Bizantin).
autohtonă traco-romană şi slavă. Faţă de situaţia creată, împăratul bizantin

este nevoit să încheie pace cu bulgarii, pace prin care recunoştea hanului bul-
gar stăpânirea asupra teritoriilor ocupate, obligându-se să-i plătească tribut.
Acest lucru nu însemna altceva decât recunoaşterea noului stat bulgar în
Balcani (705, 716).
Arabii. În anul 634 începe invazia arabă. În numai opt ani, Imperiul
Bizantin pierde provinciile orientale Palestina, Siria, Mesopotamia, Egiptul şi
Armenia. Prin aceste cuceriri arabe era lichidat, în fapt, „Imperiul Roman
Universal”, stăpân al Orientului şi Occidentului. În anii următori, expediţiile
arabe continuă. În anul 647 sunt ocupate Cirenaica şi Tripolitania din nordul
Africii, în 649 este ocupată insula Cipru, în 654 cade insula Rhodos. Între
anii 666–698, întreg teritoriul din nordul Africii este ocupat, între 674–678
Constantinopolul este asediat, iar atacurile în sudul Italiei şi Asia Mică se
înmulţesc. Era numai începutul unei acţiuni sistematice a arabilor de cuceriri
pe seama unor teritorii, care făcuseră parte din „lumea romană” şi în care
începuse un proces de constituire a unei „lumi noi”.
Migraţiile „maritime” în Europa de Nord–Vest. Această direcţie de
migraţie este deschisă de valul germanic (saxonii, anglii şi iuţii), iar după ocu-
parea ţărmurilor continentale, în primele secole ale mileniului întâi, obiectivul
l-a reprezentat cucerirea Britaniei. Cucerirea Britaniei a fost, în principiu,
opera saxonilor. Cucerirea sistematică a început în primul deceniu al secolului
al V-lea, în momentul în care Britania s-a rupt de sub conducerea de la
Ravenna, dar de o colonizare masivă a acesteia nu poate fi vorba înainte de
anul 500. Înaintarea anglo-saxonilor în Britania s-a făcut treptat, populaţia
autohtonă retrăgându-se spre vestul sau nordul insulei, altă parte a sa intrând
în relaţii de convieţuire cu noii veniţi. Pe la mijlocul secolului al VI-lea, noii
veniţi au întemeiat trei regate în teritoriile colonizate: Wessex, Mercia şi
Northumbria. Spre sfârşitul secolului al VII-lea, regatele amintite s-au defini-
tivat din punct de vedere teritorial, lingvistic şi instituţional, o anumită omo-
genitate caracterizându-le. Spiritual, până în secolul următor, când s-au creşti-
nat, ele rămân ataşate mentalităţilor de pe continent. Partea nordică şi vestică
a arhipelagului britanic a rămas la dispoziţia picţilor, la început, apoi a scoţi-
lor. O parte substanţială a bretonilor retraşi din faţa anglo-saxonilor s-a aşezat
pe continent, în Bretania franceză de azi.
Cele mai sus prezentate ne îndeamnă la următoarele concluzii:
Invaziile din secolele IV–VII, ca şi atacurile barbare din perioada ante-
rioară, au contribuit la scindarea Imperiului Roman, la constituirea Imperiu-
lui de Răsărit şi a Imperiului de Apus şi, în final, la prăbuşirea autorităţii „Ve-
chii Rome” asupra celei mai mari părţi a teritoriilor romane occidentale.
Principalul rezultat al migraţiilor din perioada în discuţie a fost disloca-

rea Romaniei – ca unitate lingvistică, politică şi culturală, pe care imperiul o
realizase în istoria sa seculară. Cea mai puternică dislocare s-a realizat în Occi-
dent. În părţile răsăritene, Imperiul Bizantin a dus mai departe vechea Romanie
în forme statale şi culturale noi, dar puternic ancorate în tradiţia romană.
Ofensiva cea mai spectaculoasă au realizat-o, în Occident, popoarele
germanice. În partea răsăriteană şi sud-vestică a continentului, cea mai impor-
tantă dislocare a romanităţii au produs-o slavii.
Zone ale romanităţii, mai mult sau mai puţin coerente, au supravieţuit
în Occident, pe când în răsărit romanitatea a fost continuată în bloc multă
vreme, în cadrul structurilor statale constantinopolitane. În alte zone, multă
vreme a subzistat o incertitudine asupra triumfului final al unuia sau altuia
dintre elemente, încât nu se poate vorbi de romanitate integrală (intactă), fără
nicio imixtiune, cum nu se poate vorbi de germanism integral în Occident sau
de slavonism integral în sud-estul continentului fără supravieţuiri sau influ-
enţe romane.
Toate civilizaţiile Occidentului medieval sunt, în proporţii variabile,
moştenitoare ale Romei şi germanicilor, cum o parte a celor din răsăritul şi
sud-estul Europei sunt moştenitoare ale slavilor şi „Noii Rome”.
Oricum au stat lucrurile, examinarea consecinţelor acestor migraţii pune
în evidenţă că transformările şi evoluţiile sunt mai importante decât distruge-
rile. Evul Mediu timpuriu nu a însemnat substituirea „civilizaţiei” cu „barba-
ria”, victoria celei din urmă contra primeia. Pretutindeni au existat compro-
mis, sinteză şi crearea unei civilizaţii noi, căreia nu-i putem nega originalitatea,
chiar dacă, uneori şi în mod abuziv, o considerăm inferioară celei clasice, antice.
2. Bizanţul – prima „Europă medievală”

În vremurile în care partea apuseană a Imperiului Roman se prăbuşea
sub asaltul popoarelor migratoare, părţile sale răsăritene, strânse în jurul noii
capitale şi împăraţilor de aici, reuşesc să ducă mai departe creaţia statală a
„Vechii Rome”, cultura şi civilizaţia acesteia, instituţiile sale fundamentale şi
ideologia sa imperială universală16. Din acest punct de vedere, mutarea capita-
lei imperiului la Constantinopol nu a reprezentat, la data producerii sale, un
moment de răscruce în istoria statului roman, şi cu atât mai puţin pentru con-
ştiinţa contemporanilor evenimentului. Nimeni nu vorbea atunci despre scin-
darea Imperiului Roman sau despre abandonarea Romei. Şi totuşi, actul
16
Vezi A. Andea, Sinteză de istorie bizantină, Ed. Mirton, Timişoara, 1995, p. 5–29.
împăratului Constantinus I (rămas în conştiinţa posterităţii sub numele de

Constantin „cel Mare şi Sfânt”) era simptomatic pentru starea imperiului la
începutul secolului al IV-lea, imperiu ce cunoştea, de mai bine de o jumătate
de secol, schimbări substanţiale – economice, instituţionale şi spirituale. De
asemenea, aşezarea împăraţilor romani în părţile orientale ale imperiului şi
acţiunile lor politice, administrative, în plan religios şi cultural, toate acestea
coroborate cu evenimentele şi procesele istorice ale popoarelor orientale, cu
care Imperiul de Răsărit a fost în mai mare legătură decât Imperiul de Apus,
au determinat, pe cale de consecinţă, transformarea acestui „Orient”, iniţial
parte a imperiului, apoi „singurul imperiu” (roman), într-o creaţie statală cu
trăsături distincte, specifice – Imperiul Bizantin. Era „prima Europă medie-
vală”, astfel spus prima creaţie statală, ca sistem social complex, care:
- ducea mai departe vechea cultură şi civilizaţie a Antichităţii greco-ro-
mane – fundamentul culturii şi civilizaţiei europene moderne;
- realiza „prima sinteză”, a elementelor romane, neogreceşti şi orientale,
şi a „dialogat”, vreme de secole, în plan cultural, cu „barbarii” – europeni, asi-
atici sau aparţinând altor spaţii;
- a făcut din creştinism fundamentul ideologiei imperiale, iar creştinis-
mul, devenit religie oficială a statului, a reprezentat esenţa vieţii spirituale. Ba
mai mult, cu sprijinul puterii imperiale Biserica Răsăriteană s-a lansat, încă
din primele veacuri ale Evului Mediu, într-o amplă acţiune de „împingere” a
lumii spirituale bizantine mult dincolo de fruntariile politice ale imperiului;
- a manifestat, până la cotele orgoliului uneori, un spirit universalist, l-a
apărat în faţa oricăror uzurpatori sau pretendenţi şi l-a promovat cu tenacitate,
prin mijloace cultural-juridice, politico-diplomatice şi militare.
Din perspectiva celor mai inainte prezentate, afirmaţia lui Alfred
Rambaud potrivit căreia Bizanţul a fost „unul dintre organele esenţiale ale
dezvoltării umanităţii […], intermediarul necesar între Asia şi Europa, între
lumea veche şi lumea modernă”, este valabilă numai dacă termenul „Europa”,
implicat în spusele sale, înseamnă, geografic, Occidentul european, pentru că
Bizanţul nu a fost, ca civilizaţie şi cultură, altceva decât parte a/în cultura şi
civilizaţia europeană. Dacă, precum Imperiul Roman odinioară, şi-a impus
cultura şi civilizaţia dincolo de continentul european (de Europa geografică),
aceasta nu înseamnă că Bizanţul a „părăsit” Europa, devenind neeuropean.
Dimpotrivă, tocmai prin expansiunea culturii, civilizaţiei şi acţiunii sale poli-
tice înspre cele patru zări, Bizanţul a îndeplinit un rol de primă importanţă în
istoria universală, fiind, aproape un mileniu, centrul istoriei universale.
2.1. Ce este Bizanţul? Geneza Imperiului Bizantin

Bizanţul a reprezentat o realitate istorică foarte complexă, un corp social
viu, care avea un suflet şi credea că are o misiune, ca să folosim cuvintele lui
Vitalien Laurent17. Bizanţul a fost o cultură şi o civilizaţie de talie universală,
cu o remarcabilă putere de asimilare şi sinteză, prin care a grupat, a amestecat
şi a contopit atâtea civilizaţii până atunci diferite şi chiar duşmane18. În deve-
nirea sa, Bizanţul a cunoscut mai multe perioade, care s-au succedat, având
caracteristici proprii, între anii 330–1453, date simbolice mai degrabă pentru
dimensiunea politică a istoriei statului bizantin decât pentru ceea ce numim
„Bizanţ – cultură şi civilizaţie”. Prima dintre aceste epoci, la capetele căreia
sunt plasate, ca evenimente istorice, mutarea capitalei la Constantinopol (330)
şi venirea lui Herakleios pe tronul imperial (610), este numită prima „mare
sinteză” a elementelor constitutive fundamentale ale Bizanţului: elementul
roman, elementul elenistic, elementul ortodox şi cel oriental sau, cum spunea
Nicolae Iorga: „Roma politică, elenismul cultural, ortodoxie religioasă, dar şi
o continuare tenace a unui orientalism, a unui asiatism pe care unii au vrut să-
l împingă până în îndepărtata Chină”19. Să le abordăm pe rând.
2.1.1. Elementul roman şi/în sinteza bizantină
Constituirea statului, a culturii şi civilizaţiei bizantine nu pot fi explicate
în afara prefacerilor pe care Imperiul Roman le-a cunoscut în secolele III–V.
Dominanta istoriei romane din această perioadă a constituit-o criza generală,
criză în urma căreia partea de apus a imperiului s-a prăbuşit, în timp ce partea
răsăriteană a supravieţuit, cunoscând, prin reforme, o dezvoltare proprie.
Criza Imperiului Roman nu a fost un proces linear, ca evoluţie, nici
omogen, ca manifestare, în diverse provincii. Criza imperiului a avut cauze
externe şi interne. Pe plan extern, marea problemă a imperiului a reprezentat-
o atacul tot mai consistent al popoarelor vecine: perşii, în răsărit, maurii şi
nomazii din sudul Egiptului, în Africa, goţii, la Dunărea de Jos, neamurile
germanice, în Gallia şi Italia de Nord. Distrugerile acestora îi determină pe
romani să se replieze (abandonând Dacia şi Pannonia, de exemplu) şi să con-
sume resurse imense pentru armată. Pe plan intern, criza a avut o dimensiune
economică, una instituţională şi o alta socială. În domeniul economiei, nu
scăderea producţiei pare a fi fost problema principală, ci schimbările în siste-
17
V. Laurent, Nicolae Iorga, historien de la vie byzantine, în Revue des études byzantines,
tom IV, 1946, p. 1–23.
18
N. Iorga, Histoire de la vie byzantine. Empire et Civilisation d’après les sources, vol. I,
L’Empire oecumenique (527–641), Bucureşti, 1934, p. 19. (în continuare: Histoire de
la vie byzantine).
19
Ibidem, p. 20.
mul economiei romane tradiţionale, şi anume: autarhia latifundiilor, diminua-

rea circulaţiei monetare, dereglarea comerţului, decăderea „burgheziei” muni-
cipale, care îşi abandonează treptat rosturile sale economice şi de administrare
a oraşelor, înflorirea brigandajului şi insecuritatea populaţiei, izolarea provin-
ciilor de economia imperială, intervenţia sporită a statului în derularea activi-
tăţii economice (stabilirea preţurilor, controlul circulaţiei bunurilor, intensifi-
carea rechiziţiilor etc.). În plan social, instituţia sclavajului a fost zdruncinată,
aceasta fiind înlocuită treptat cu sistemul colonatului. Insecuritatea (persoa-
nelor şi proprietăţii), jafurile barbarilor şi ale armatei imperiale i-au determi-
nat pe mulţi dintre locuitorii imperiului să-şi părăsească pământurile,
refugiindu-se. În plan instituţional, statul paternalist de odinioară a devenit
unul autoritar, centralizat şi totalitar. Senatul şi magistraturile urbane decad
din prerogativele şi autoritatea lor. Creşterea puterii şi sporirea atribuţiilor
statului au atras după sine gigantismul aparatului administrativ. Răspândirea
creştinismului şi accentuarea conflictelor dintre păgâni şi creştini au subminat
vechea unitate spirituală a imperiului.
Stării de criză i s-a răspuns, de către unii împăraţi, prin intervenţii cu
scop salvator, cunoscute sub numele de reforme.
În plan politico-instituţional, împăratul Diocleţian instaurează domina-
tul20 (din lat. dominatio – „stăpânire”, „putere absolută”; adică un sistem de
guvernare bazat pe puterea absolută a împăratului = Dominus), substituit
formulei principatului. După experienţa nefericită a tetrarhiei (293–313) şi a
diarhiei (313–324), dominatul se consolidează începând cu anul 324, când
Constantinus a reuşit să rămână singur împărat. Potrivit noului sistem politic,
împăratul era singurul reprezentant al divinităţii supreme, dispunea de toate
puterile în stat şi le exercita fără vreun control. Vechile elemente ale sistemului
politic roman – Senatul, armata, municipalitatea – decad, administraţia
imperiului se concentrează în mâna împăratului şi a aparatului său birocratic;
vechea magistratură romană cedează locul birocraţiei. Era punctul de plecare
spre autocraţia bizantină, adică spre o monarhie absolută de factură orientală.
Consolidarea puterilor împăratului a fost susţinută de o schimbare de
statut şi de ideologie cu privire la instituţia imperială, caracterizată prin:
- o nouă concepţie despre împărat şi curtea sa, care va duce treptat la o
monarhie de tip oriental. Dimensiunea principală a acestui proces a constituit-
o sacralizarea a tot ce priveşte persoana împăratului. Aurelian a fost primul
împărat care a purtat în public diadema, atribut divin, dar şi titlurile de deus şi
dominus. În Răsărit, însă, eticheta protocolară a secolului al IV-lea adaugă
20
Vezi D. Tudor (coord.), Enciclopedia civilizaţiei romane, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1982, p. 267–276.
termenii de despot şi chiar de basileu, cu înţelesul de supunere completă

(posternare) faţă de stăpân, întocmai ca monarhiile elenistice şi orientale.
Locuinţa împăratului devine Palatul Sacru, consiliul imperial numindu-se de
acum consistorium;
- o nouă concepţie despre administraţia imperială şi guvernare. Vechea
idee a servirii statului va fi înlocuită cu ideea servirii împăratului, noţiunea
orientală a serviciului personal substituindu-se celei romane de magistratură.
Vechiul Senat roman va deveni, la Constantinopol, un corp consultativ
(Synkletos). În privinţa administraţiei provinciale, Diocleţian suprimă
distincţia dintre provinciile imperiale şi cele senatoriale şi pune capăt regimu-
lui privilegiat al Italiei. Administrarea tuturor provinciilor a fost supusă exclu-
siv autorităţii împăratului. Încă din timpul lui Constantin „cel Mare”,
imperiul a fost organizat în provincii, 12 dioceze şi patru prefecturi;
- un nou raport dintre stat (împărat) şi biserică. Pe măsură ce biserica s-a
afirmat ca un important factor de putere s-a ajuns la o asociere între stat şi
biserică, constituindu-se un fel de sistem etatico-ecleziastic, în care interesele
părţilor s-au întrepătruns.
În plan fiscal şi monetar, reformele au fost menite să întărească instituţia
statală, autoritatea împăratului îndeosebi. Măsurile din acest domeniu erau cu
atât mai necesare cu cât criza economică a făcut inoperant vechiul sistem fiscal
bazat pe impozitele în numerar. Încă din timpul lui Diocleţian, prestaţiile în
natură – dări cu caracter extraordinar în vremurile de criză (annona, annona
militaris) – s-au transformat într-un sistem permanent de impozitare. Darea
avea două elemente constitutive (sistemul capitatio-iugatio): darea personală şi
darea funciară, în care fiecărui cultivator (caput) îi corespunde o parcelă de
pământ ce se putea ara cu doi boi (jugum), ca unitate fiscală. Intervenţia sta-
tului în acest sistem a dus, treptat, la limitarea dreptului de liberă strămutare a
contribuabililor. Ba mai mult, pe fondul gravei depopulări a imperiului şi a
abandonării pământurilor, statul instituie, pe la sfârşitul secolului al V-lea,
principiul responsabilităţii colective la plata dărilor (epibole). Măsurile fiscale
mai înainte pomenite au fost susţinute de cele monetare. În timpul lui
Constantin „cel Mare”21 a fost creat un nou sistem monetar, bazat pe o mo-
nedă nouă, de aur, nomisma (în latină solidus), în greutate de 4,48 grame, de
aur, cu titlul teoretic de 24 carate.
În plan ideologic, împăraţii şi imperiul de la Constantinopol se conside-
rau urmaşii (continuatorii) legitimi ai Romei22. Titulatura oficială a statului
21
I. Barnea, O. Iliescu, Constantin cel Mare, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
22
Vezi A. Gerostergios, Iustinian cel Mare. Sfânt şi împărat, traducere de O. Ioan, Ed.
Sophia, Bucureşti, 2004.
bizantin, până în secolul al XV-lea, a fost „Imperiul Romanilor”. Teritoriul

noului imperiu s-a denumit Romania, iar locuitorii acestuia s-au numit în
permanenţă romani (Romanoi), când îşi desemnau calitatea de cetăţeni cu
drepturi depline ai statului, sau romei (Romaioi), când îşi desemnau calitatea
de cetăţeni vorbitori de limba greacă. Bizantinii s-au considerat romani cu atât
mai mult cu cât erau singurii descendenţi ai vechiului imperiu, din care numai
pars Occidentalis s-a prăbuşit în anul 476. Împăraţii de la Constantinopol
erau, ca şi cei de la Roma de odinioară, puternic stăpâniţi de sentimentul
demnităţii imperiale şi al raportului faţă de tradiţia romană, cazul cel mai
elocvent fiind al lui Justinian (527–565). „Noua Romă” era continuatoarea
„Vechii Rome”, basileul bizantin era moştenitorul direct şi legitim al Cezarilor
romani. „Ideea imperială” şi „universalismul roman” erau apreciate ca misii
sfinte ale împăraţilor bizantini. Cum vom observa mai încolo însă, la vechea
„idee imperială” se va adăuga „ideea creştină”, tot atât de universală, ca misie,
ca cea imperială.
În concluzie, folosind ideile remarcabile ale lui Nicolae Iorga23, se poate
spune că Roma a transmis Bizanţului două elemente majore, covârşitoare:
- în primul rând, armătura politică şi ideologia politică: imperiul
roman, necesar şi unic. „Imperiul rămânea ceea ce fusese întotdeauna: o aglo-
meraţie de popoare conduse potrivit cu legile romane şi urmând un ideal
politic ce se formase la Roma”, spune Iorga24. Aceasta înseamnă, în conştiinţa
bizantină: ideea legitimităţii imperiale unice, cu centrul la Bizanţ, mândria
romană, împăratul din Constantinopol ca împărat al întregii lumi;
- dreptul şi rolul acestuia în viaţa statală. „Acest drept, spune Iorga, nu
este un capitol al Bizanţului. El este […] esenţa însăşi a societăţii, elementul
prin care ea trăieşte şi modelează”25.
2.1.2. Elementul ortodox şi sinteza bizantină

La sfârşitul secolului al III-lea26 şi începutul secolului al IV-lea, creşti-
nismul devine un fenomen din ce în ce mai dinamic. La 30 aprilie 311,
augustul Galerius a dat edictul de toleranţă faţă de creştini, iar în anul 313 cei
doi împăraţi, Licinius şi Constantinus I, au dat edictul de la Mediolanum,
23
N. Iorga, Sinteza bizantină. Conferinţe şi articole despre civilizaţia bizantină, texte alese,
traducere, prefaţă de D. Zamfirescu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972, p. 3–41. (în
continuare: Sinteza bizantină).
24
Idem, Histoire de la vie byzantine, vol. I, p. 238.
25
Idem, Sinteza bizantină, p. 38.
26
Vezi N. Runcan, Creştinismul în primele trei veacuri. Compendiu istoric, Ed. Europolis,
Constanţa, 1997; E. Drăgoi, Istoria Bisericească Universală, Ed. Historica, Bucureşti, 2001.
prin care se acorda libertate tuturor religiilor din imperiu, inclusiv celei creş-
tine. Actul nu era al unor creştini faţă de creştinism, ci era o măsură pornită
din raţiuni de stat: decât o permanentă luptă a statului contra supuşilor creş-
tini, mai bine creştinismul şi supuşii creştini în suljba statului. În plan teolo-
gic, libertatea de exprimare câştigată de creştini îşi găseşte expresia în amplifi-
carea controverselor privind, cu deosebire, chestiuni legate de persoana şi
faptele lui Hristos27. Aşa se explică faptul că, în secolele IV–V îndeosebi, are
loc o adevărată dispută hristologică. Încă de la început, cu primul împărat
creştin, Constantin „cel Mare”, împăraţii de la Constantinopol vor interveni
cu energie în disputele bisericeşti, patronând conciliile ecumenice ale Bisericii
creştine. Intervenţiile împăratului bizantin au vizat, adeseori, probleme de
dogmă, alegerea patriarhilor şi disputa cu episcopia Romei. Consecinţa cea
mai importantă a acestor intervenţii repetate s-a văzut în relaţiile dintre „pute-
rea temporală” şi „puterea spirituală”. Între stat şi biserică s-a realizat o puter-
nică alianţă, religia creştină şi biserica sa fiind, de acum, un puternic factor
spiritual şi politic de sprijin pentru stat. Biserica obţinea de la stat, în schimb,
un însemnat ajutor pentru menţinerea „păcii” şi ordinii în interiorul său,
mijloacele materiale pentru activitatea sa misionară, ca şi pentru reprimarea
ereziilor şi a curentelor antiecleziastice. Preţul a fost intrarea Bisericii creştine
orientale sub tutela imperială.
Acest mariaj inţial dintre stat şi biserică a avut consecinţe majore la scara
istoriei pentru Imperiul Bizantin, şi nu numai. Biserica bizantină a îndeplinit
un rol cultural imens. Prin activitatea sa ecleziastico-misionară, ea a reuşit să
împingă „Lumea Bizantină” cu mult dincolo de graniţele politice ale statului
bizantin, transmiţând, odată cu credinţa şi rânduielile bisericeşti, cultura şi
civilizaţia bizantină. De asemenea, biserica bizantină a reprezentat un „factor
politic” de prim rang, promovând, uneori independent de împărat sau
substituindu-se acestuia, interese statale sau personale de anvergură.
Cea mai mare izbândă a fost, însă, de ordin ideologic. Devenită, la sfâr-
şitul secolului al IV-lea, biserică de stat, Biserica Răsăriteană, prin doctrina sa
creştină, a asigurat ideologia statului bizantin şi ideologia guvernării imperiale.
Sintetic, folosind cuvintele lui Alain Ducellier, cele două ideologii pot fi for-
mulate astfel: „statul – puterea lui Dumnezeu pe Pământ”, împăratul – „imi-
tarea lui Dumnezeu”. Aşa cum subliniam mai înainte, în Bizanţ, încă de la
începuturile sale, tradiţia romană şi concepţia creştină s-au îngemănat în
fundamentarea doctrinei puterii, deşi originea strânsei unităţi dintre religie şi
27
Vezi I. M. Bota, Istoria Bisericii universale şi a Bisericii româneşti de la origini până în
zilele noastre, ediţia a II-a, Ed. Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 2003, p. 61–103; O. Tătar,
Istoria Imperiului Bizantin, p. 35–39.
putere precede cu mult creştinarea imperiului. Iată ce se scria despre aceasta

încă din secolul al V-lea: „Să ştii că nici frumuseţea şi nici măreţia, nici o
lucrare şi nici vreo putere nu pot zămisli un bun împărat, dacă el însuşi nu
poartă în suflet reprezentarea asemănării sale cu divinitatea”, căci, prin voinţa
sa, „lucrurile de aici, de pe pământ, au fost organizate, urmând realităţile cereşti”.
Din acest punct de vedere, învăţătura ortodoxă era destul de tranşantă:
Dumnezeu domneşte în ceruri şi numai biserica, în lumea pământească, se
poate considera purtătoare a forţei sale spirituale. Împăratului îi revine, în
schimb, neîmpărţită cu nimeni, puterea pământească, pe care o deţine de la
Dumnezeu. Împăratul era, în conformitate cu mentalitatea bizantină, alesul
lui Dumnezeu, însărcinat cu conducerea treburilor omeneşti. Ca ales special al
lui Dumnezeu, împăratul era Isapostolos, adică prinţ asemănător apostolilor,
şef suprem şi campion al religiei creştine. Ca ales special al său, Dumnezeu îşi
întinde mâna sa protectoare asupra tuturor faptelor sale şi asupra împărăţiei
sale. Pentru acest Dumnezeu, care l-a ales şi care îl ajută, împăratul va fi cel
mai devotat dintre servitori.
Aceste elemente iniţiale vor cunoaşte nuanţări de-a lungul veacurilor.
Creştinismul din Răsărit, pe măsură ce confruntările patriarhiei constantino-
politane cu papalitatea se vor ascuţi, ducând, în final, la ruptură, se va
îndrepta spre formele zise „ortodoxe”, în sensul deplin al termenului: credinţă,
cult, lăcaş de cult, mentalitate, stil de viaţă, atitudine faţă de ceilalţi credin-
cioşi, organizare bisericească şi monahală, atitudine politică, pe scurt – cultură
şi civilizaţie. În formele sale mature, Biserica bizantină a dus această lume
bizantină peste o mare parte a Europei.
În final, putem afirma următoarele:
- ortodoxia a ocupat locul central, hotărâtor, în formarea sintezei bizan-
tine şi în susţinerea ei de-a lungul veacurilor. Când spunem „ortodoxie”, avem
în vedere nu neapărat teologia ortodoxă, ci ortodoxia ca ideologie de stat şi ca
instituţie;
- ortodoxia a asigurat acea „icumenie”, cum spunea Nicolae Iorga, a
imperiului şi împăratului, adică un nou fel de „universalism”, bizantin de
această dată. Apartenenţa la ortodoxie era semnul apartenenţei şi rămânerii în
această „icumenie”, în „Lumea Bizantină”, cum o numeşte Dimitri
Obolensky28;
- din punct de vedere spiritual, ortodoxia a generat, la nivelul comun,
popular, acel „spirit sofianic”, cum îl numea Lucian Blaga, în sensul de ima-
nenţă divină, reprezentare despre întruparea forţelor divine şi sinteză dintre
materie şi spirit.
28
D. Obolensky, op. cit., p. 95, 222, 225–231.
2.1.3. Elementele elenistice şi orientale în sinteza bizantină

Prin „elenism” desemnăm acele elemente ale culturii şi civilizaţiei gre-
ceşti clasice, transmise, în diferite forme şi la diferite cote de intensitate,
popoarelor învecinate sau vremurilor mileniului întâi d.Chr.
Când Constantinus I a construit „Noua Romă” el a vrut-o „romană” şi a
gândit-o în termeni de „capitală romană”, imperială. Când imperiul s-a îm-
părţit (395), Imperiul de Răsărit era roman şi se vroia roman. Cu timpul, acea
„infiltraţie a elenismului”, cum numeşte Iorga acea influenţă a elementelor
greceşti asupra rânduielilor romane începută cu secole în urmă, s-a intensificat
în părţile răsăritene, îndeosebi la ea acasă, în sudul Peninsulei Balcanice şi la
Constantinopol. „Infiltraţia elenistică” s-a produs ca o „invazie înceată”, reu-
şind să dea imperiului un aspect cu totul nou făţă de proiectul iniţial – roman
şi latin. Dacă ar fi să sintetizăm, elenizarea părţii răsăritene a imperiului s-a
realizat prin:
- şcolile de filosofie şi teologie. Unele din prima categorie, cum a fost
Şcoala superioară din Atena, au dus mai departe, până în secolul al VI-lea,
filosofia „păgână” a Greciei antice;
- prin limba greacă a locuitorilor, devenită limbă de cult pentru credin-
cioşii aflaţi sub jurisdicţia patriarhiei constantinopolitane;
- prin grecii care ocupă tot mai multe funcţii în administraţia imperială
răsăriteană şi care deţin funcţiile superioare în Biserica Răsăriteană;
- prin Biserică, în calitatea de reprezentantă a unor tradiţii spirituale
elenistice şi nu romane;
- prin energia negustorilor, inclusiv sirieni şi egipteni, care vorbeau
greaca şi care au împânzit lumea mediteraneană.
Toate acestea au făcut ca la sfârşitul epocii lui Justinian imperiul de
Răsărit să fie altceva decât cu două secole în urmă – unul grec, medieval.
Prima formă consistentă de cultură a fostului Răsărit roman, numită „clasicis-
mul bizantin”, nu era altceva decât expresia valorificării culturii elenistice clasice.
Cu Orientul, lumea romană s-a „întâlnit” cu mult înainte ca noua capi-
tală a imperiului să devină Constantinopolul. I-a fost dat Imperiului de
Răsărit, prin dăinuirea sa, să întruchipeze în structura sa seculara cultură şi
civilizaţie orientală. Pe scurt, Orientul este prezent în sinteza bizantină prin:
- acel „hieratism bizantin”, prezent îndeosebi în arta bizantină;
- o anumită concepţie despre împărat – atotputernic, cvasidivin, în faţa
căruia supuşii „dispar”, se neantizează. Sugestive, în acest sens, sunt cuvintele
atribuite lui Justinian: „Dacă vreo problemă pare îndoielnică, să se adreseze
împăratului şi el să hotărască cu autoritatea sa suverană, care singură are
dreptul de a face şi a îndrepta legea”. Sfânta Sofia şi Palatul Sacru sunt expre-
sive pentru această „măreţie imperială” de tip bizantin, cupola fiind ea însăşi
simbolul monarhiei sacre;
- elementul de mister, chiar de mistică, prezent în liturghie, ca şi
participarea entuziastă a publicului la aceasta;
- acei „barbari”, care au furnizat principalele cadre ale armatei bizantine.
2.2. Moştenirea bizantină

Se susţine că „sinteza bizantină” s-a realizat, în cadrele sale fundamen-
tale, în vremea împăratului Justinian. Timp de şase secole după aceea, cultura
şi civilizaţia bizantină au cunoscut măreţia lor. Decăderea politică a imperiului
în secolele XIII–XV nu înseamnă o diminuare proporţională a culturii şi a
influenţei sale spirituale şi de civilizaţie. Când statul nu a mai avut capacitatea
să menţină vechiul teritoriu al imperiului, Biserica a fost aceea care a menţinut
la un loc „Lumea Bizantină”. Este firesc atunci să ne întrebăm: Ce rol a jucat
Bizanţul în istoria universală, a Europei îndeosebi?
Multe dintre cărţile de istorie despre epoca medievală europeană duc
mai departe şi în zilele noastre o tradiţie culturală occidentală veche de secole,
atunci când abordează istoria Imperiului Bizantin29. Născută la începutul
mileniului al doilea, pe fondul disputei politice şi spirituale dintre Occident şi
Bizanţ, amplificată în „Veacul luminilor”, această concepţie este marcată de
o atitudine negativistă şi de superioritate cu privire la locul şi rolul istoric al
Bizanţului. Bizanţul, se mai spune încă, a fost o simplă prelungire a istoriei
romane, o perioadă de decădere şi prăbuşire a Imperiului Roman, triumful
barbariei, al revoltelor şi perfidiilor, un mileniu de crime, slăbiciuni şi
infamii, de dezordine morală şi tortură. Termenii de „Bas Empire” (Imperiul
de Jos) şi „bizantinism” îşi mai păstrează conotaţiile lor peiorative de acum
câteva secole.
Faţă de o astfel de atitudine (perspectivă), deloc onorabilă, neproductivă
şi incorectă din punct de vedere al explicaţiei istorice, reacţiile nu au încetat să
apară din partea unor istorici de prestigiu. Un merit important în schimbarea
atitudinii unor istorici occidentali faţă de istoria Bizanţului îi aparţine marelui
istoric român Nicolae Iorga. O sinteza a opiniilor istoricului, realizată cu ani
în urmă de Dan Zamfirescu, este edificatoare pentru răspunsul la întrebarea
de mai sus şi relativ suficientă deocamdată, avându-se în vedere că suntem
doar la începutul discuţiilor noastre.
29
Vezi S. Brezeanu, O istorie a Imperiului Bizantin, Ed. Albatros, Bucureşti, 1981, p.
206–216 (în continuare: O istorie a Imperiului); Idem, O istorie a Bizanţului, Ed.
Meronia, Bucureşti, 2004.
Bizanţul, Răsăritul european în general, nu a fost în Evul Mediu, cel

puţin până în secolul al XIII-lea, o anexă şi/sau o periferie a Occidentului, o
hărmălaie de popoare. Bizanţul, cel puţin, a fost o „lume”, o unitate istorică
de sine stătătoare, cu o individualitate ce o distingea între celelalte unităţi şi
prin care s-a integrat în istoria omenirii. Ba mai mult, Bizanţul a ocupat timp
de secole locul central în dezvoltare istoriei europene, soarta lumii hotărându-
se, în bună măsură, în acest Răsărit.
La despărţirea Imperiului Roman în cele două părţi, nu a existat un
Occident şi un Orient, ca două vieţi paralele – una greco-bizantină, alta
romano-latină. Secole în şir, Occidentul a gravitat în jurul Bizanţului, unde se
concentrase ideea imperială şi unde un stat puternic, neatins de invaziile bar-
bare, putea face din această idee o realitate. Bizanţul polariza toate privirile, el
era „legitimitatea”, el era modelul. Occidentul s-a născut prin desprinderea
lentă din orbita bizantină, de găsire a unui centru propriu, de elaborare a unui
nou ideal imperial. Pe această linie, momentul încoronării lui Carol „cel
Mare”, ca împărat, la 25 decembrie 800, a fost unul reprezentativ. Deci, dacă
nu vieţi paralele, atunci cu certitudine legături şi influenţe.
Cel puţin pentru începuturile Evului Mediu, imaginea unei Europe
medievale cu centrul la Bizanţ pare mai mult decât verosimilă. Treptat, Occi-
dentul va prelua, mai ales în timpul primelor cruciade, funcţiile universale
împlinite până atunci de Bizanţ. După un Occident de penetraţie bizantină, a
funcţionat un Bizanţ de penetraţie latină, devenit, după 1282, un stat „naţio-
nal” grec la remorca economică a republicilor italiene.
Căderea Constantinopolului nu a însemnat sfârşitul civilizaţiei bizan-
tine. Ca tip de cultură şi civilizaţie, Bizanţul nu putea să piară prin cucerirea
de către otomani a centrelor care i-au dat expresie; a rezultat un „Bizanţ după
Bizanţ”, cum spune Iorga30. Otomanii nu au putut şi nu au vrut să stingă for-
mele de viaţă bizantine. Dimpotrivă, demonstrează Nicolae Iorga, ei au pre-
luat sistemul economic bizantin (mai ales sistemul fiscal) şi vechea pompă de
la curtea imperială, elementul uman bizantin fiind chemat la noua viaţă sta-
tală. Cea mai spectaculoasă „supravieţuire” bizantină s-a realizat în principa-
tele române, ale căror instituţii juridice şi religioase, ideologie politică şi cul-
tură sunt de sorginte bizantină31.
În concluzie, Bizanţul a lăsat o moştenire extraordinară, „regăsindu-se”
din plin în Renaşterea occidentală (şi, ca atare, în geneza civilizaţiei europene
30
N. Iorga, Bizanţ după Bizanţ, traducere de Liliana Iorga-Pippidi, Ed. Enciclopedică
Română, Bucureşti, 1972.
31
Vezi R. Theodorescu, Bizanţ, Balcani, Occident la începutul culturii medievale
româneşti (secolele X–XIV), Bucureşti, Ed. Academiei, 1974; O. Tătar, Cultură şi
civilizaţie la români, Ed. Academiei Trupelor de Uscat, Sibiu, 1999, p. 151–160.
moderne), în conştiinţa naţională şi imperială a grecilor din epoca modernă

(„Marea Idee”), în ideologia „noului Contantinopol al Moscovei” din Rusia
modernă, dar şi în reacţia apuseană pentru apărarea credinţei şi purităţii bise-
ricii. Lumii întregi, Bizanţul i-a lăsat cultura şi civilizaţia sa – realitate istorică
şi obiect de studiu.
3. Imperiul Carolingian – a „doua Europă medievală”
3.1. Geneza noului stat

Geneza Imperiului Carolingian a fost rezultatul unui proces istoric
petrecut în Europa geografică occidentală timp de aproximativ trei secole,
proces în centrul căruia s-a aflat acţiunea politică a regilor franci32.
Începuturile procesului unificator occidental – căci acesta este elementul
principal al genezei Imperiului Carolingian – sunt legate de regatul franc
merovingian, întemeiat de Clovis (481–511). Denumirea statului, de „mero-
vingian”, i-a fost atribuită datorită numelui căpeteniei întemeietoare a clanu-
lui franc – Merowec, care a reuşit, cum spune legenda, să asigure unirea fran-
cilor salieni. Conform „legii salice” (lex salica), după moartea lui Clovis regatul
său a fost împărţit celor patru fii, împărţire nu neapărat juridico-teritorială, ci
mai degrabă una administrativă. Fiecare dintre urmaşi purta titlul de „rege al
francilor”, deşi îşi aveau reşedinţe diferite (Reims, Soissons, Paris, Orléans). Ei
au reuşit, nu fără animozităţi în relaţiile interpersonale, să păstreze impresio-
nanta moştenire lăsată de tatăl lor.
Spre mijlocul secolului, situaţia începe să se schimbe. În anul 561,
regatul este împărţit între cei trei fii ai lui Chlotar (mezinul lui Clovis),
constituindu-se trei unităţi politico-administrative france: Burgundia, în sud-
est, Neustria, în vest, Austrasia, în est. Între aceştia, dar mai ales între urmaşii
lor, începe o acerbă dispută pentru putere („cearta reginelor”), care va dura
până la începutul secolului al VII-lea. În anul 614, prin înţelegerea dintre
aristocraţie şi cler, se încheie Edictul de la Paris, care pune capăt confruntării
dintre membrii dinastiei merovingiene pentru controlul puterii regale. Actul
amintit semnifica, însă, o schimbare importantă în regatul franc – ascensiunea
clerului (să reamintim că trecuse mai bine de un secol de la creştinarea franci-
lor) şi a aristocraţiei, care obţin un ascendent asupra coroanei. Treptat, ultimii
reprezentanţi ai dinastiei merovingiene vor ceda puterea acestei alianţe cler-
aristocraţie.
32
Adevăratul conducător al regatului franc în secolul al VII-lea va fi

reprezentantul aristocraţiei – „majordomul”. Majordomii vor deveni, în fiecare
dintre cele trei regate france, cele mai importante personaje din administraţia
statală. Puterea lor se va baza pe funcţiile pe care le deţineau: mai marele casei
regale (maior domus, de unde decurge şi denumirea de „majordom”), admi-
nistrator al curţii regale şi al domeniilor coroanei, conducător al suitei regale şi
conducător al armatei. Mai mult, majordomii reuşesc să transmită funcţia
urmaşilor direcţi, influenţa lor sporind substanţial astfel.
Personajul de numele căruia se leagă începutul unei etape noi în istoria
francilor a fost Pepin II de Heristal (680–714), din Austrasia. Extrem de ener-
gic, Pepin reuşeşte, în numai câţiva ani, să devină majordom al întregului
teritoriu franc (687), concentrând în mâna sa, din acest moment, puterea
supremă în regat. Era sfârşitul dinastiei merovingiene şi începutul unei etape
noi în istoria Europei Occidentale.
La moartea lui Pepin, puterea în regatul franc a revenit fiului său nele-
gitim, Carol, căci cei doi fii legitimi ai săi nu mai erau în viaţă. Din acest
moment începe perioada zisă „carolingiană” în istoria francilor, perioada fiind
legată de acest remarcabil personaj, Carol. Carol (715–741), zis „Ciocanul”
(Martel) datorită succeselor sale militare, rămâne în istoria francilor, a Europei
în general, prin acţiunile sale, care au deschis două capitole noi de istorie:
pacificarea şi realizarea unităţii regatului franc, pe de o parte, şi realizarea
colaborării pe termen lung cu papalitatea, pe de altă parte. După victoria
contra arabilor la Poitiers în anul 732, Carol a dobândit o mare autoritate în
lumea creştină. Din acest moment, papa vede în căpeteniile francilor salvatorii
Romei şi posibilii unificatori ai Occidentului creştin.
Carol Martel a murit în anul 741, fiind înmormântat în mănăstirea St.
Denis, lângă regii franci, tocmai ca recunoaştere a marilor sale izbânzi politico-
militare. El a lăsat în urma sa un regat puternic şi unit. Din fericire, opera sa
politică a putut fi dusă mai departe de către fiul său Pepin (zis „cel Scund”),
celălalt fiu al lui Carol, Carloman, retrăgându-se la mănăstire în anul 747.
În anul 751, încurajat de papă, Pepin este ales rege al francilor de către
baronii franci. Pentru că nu avea „sânge merovingian” şi „origine divină”
precum regii franci de până atunci, Pepin şi-a asigurat „divinizarea” prin
ungere cu ulei sfinţit de către înaltul cler. Se puneau, astfel, bazele unei proce-
duri, care va deveni tradiţie: regii apar, din acest moment, prin ungere, ca aleşi
ai lui Dumnezeu, în numele căruia trebuiau să guverneze (se vor intitula „din
mila lui Dumnezeu, rege”).
Această apropiere dintre regalitatea francă şi Biserica Apuseană s-a pro-
dus în contextul disputei dintre Bizanţ şi Roma pe seama „icoanelor” (mişca-
rea iconoclastă), dar şi a reluării atacurilor longobarde în Italia de Nord. Pe

acest fond, în anul 754 papa Ştefan II a venit în regatul franc, prilej cu care îl
unge, personal, la St. Denis, pe Pepin ca rege33. Actul papal consfinţea înteme-
ierea dinastiei carolingiene, conferindu-i conducătorului franc o mare
autoritate internă şi externă. Gestul papal l-a determinat pe Pepin să-i promită
papei, în ziua de Paşti, că-i va restitui teritoriile Italiei Centrale pe care le va
smulge longobarzilor. Acest act al regelui franc este cunoscut în istorie sub
numele de „Dania lui Pepin”. Intervenţia lui Pepin în Italia (754–755) contra
longobarzilor şi cedarea teritoriilor cucerite papei a însemnat constituirea
statului papal şi deschiderea unui capitol nou de politică externă pentru
regatul franc şi papalitate.
Ultimii ani ai domniei lui Pepin au fost consacraţi desăvârşirii unificării
teritoriale. Aquitania a fost supusă autorităţii france, Septimania a fost elibe-
rată de sub musulmani, iar în spaţiul germanic saxonii şi bavarezii sunt aduşi
la ascultare, aşa încât la moartea lui Pepin regatul părea a fi la apogeul său.
„Restaurarea imperiului occidental”, cum numesc adeseori istoricii
constituirea Imperiului Carolingian, este legată de personalitatea lui Carol „cel
Mare”. La moartea tatălui său, Carol preia puterea împreună cu fratele său,
Carloman. În momentul în care Carloman moare, în anul 771, Carol dă curs,
cu energie, pornirilor sale temperamentale şi convingerilor sale politice34.
Începe, pentru trei decenii, ceea ce istoricii numesc „cuceririle carolingiene”.
În 773–774 Carol intervine în Italia de Nord, îi înfrânge pe longobarzi şi le
cucereşte capitala, Pavia. Pentru faptele sale, papa îl încoronează pe Carol ca
„rege longobard”, iar regele franc întăreşte „Dania lui Pepin”. Legătura strânsă
cu papalitatea are o dublă consecinţă: Carol devine un exponent al creştină-
tăţii în acţiunile de cucerire, iar papalitatea se rupe de sub autoritatea împă-
ratului bizantin. După ce încredinţează conducerea Italiei fiului său Pepin,
Carol continuă campaniile sale militare cuceritoare pe celelalte fronturi. Sunt
cucerite, pe rând, teritoriile din nordul şi estul Galliei, apoi Frisia, supusă
definitiv în anul 785. Bavaria a fost anexată în 787, iar cucerirea Saxoniei
continuă până pe la 802. Avarii din Pannonia sunt zdrobiţi şi scoşi din istorie
în urma campaniilor din 791 şi 796, bretonii sunt aduşi la supunere, iar în
33
C. Rendina, Papii. Istorie şi secrete, traducere şi note de R. Gâdei, Ed. ALL, Bucureşti,
2002, p. 218–245. Vezi şi V. Horia, Dicţionarul papilor, Ed. Saeculum I. O.,
Bucureşti, 1999.
34
R. Mussot-Goulard, Carol cel Mare, traducere şi note de O. Cristea, Ed. Corint,
Bucureşti, 2004, p. 9–37, 72–98; A. Barbero, Carol cel Mare: un părinte al Europei,
traducere de Gabriela Danţiş, Ed. ALL, Bucureşti, 2005; Eginhard, Vita Karoli Magni.
Viaţa lui Carol cel Mare, ediţie îngrijită, traducere, studiu introductiv şi note de Anca
Crivăţ, Ed. Vremea, Bucureşti, 2001.
Spania, după mai multe campanii contra musulmanilor, Carol întemeiază

Marca Spaniei.
La sfârşitul secolului, Carol apare ca şef incontestabil al creştinătăţii, stă-
pân al Occidentului, mai puternic decât oricare dintre regii franci de
odinioară. Era stăpân peste un teritoriu ce se întindea din Pannonia şi până în
Spania, de la Elba în Bretania, din nordul Galliei şi Germaniei până în Italia
centrală. Practic, Carol era stăpân peste un imperiu; îi lipsea titlul imperial.
Prilejul se iveşte în anul 800, când Carol este „chemat” să judece în „cazul
papa Leon III”, aruncat în închisoare şi acuzat de adversarii săi. Carol îşi
asumă acest rol, declanşează marşul asupra Romei şi îl repune în drepturi pe
papă. Drept răsplată, sau poate tocmai aşa au fost gândite lucrurile în preala-
bil, Carol a fost încoronat „împărat al romanilor” în ziua de 25 decembrie a
anului 800 de către papa Leon III. Se pare că proaspătul împărat era mai
puţin interesat de titlul imperial, considerând imperiul ca pe o realizare
momentană35. Biserica, însă, papalitatea îndeosebi, era pătrunsă de ideea unui
imperium christianum, construit sub autoritatea sa spirituală, prin spada celui
mai reprezentativ monarh al vremii – regele franc.
Pe moment, cele petrecute în ziua de 25 decembrie 800 nu au constituit
o „mare problemă”. Împăratul s-a aşezat în palatul său din capitală, Aachen
(Aix-la-Chapelle), şi a continuat opera politică şi culturală. În anul 806, împă-
ratul emite dispoziţii succesorale. Numai că în anii următori doi dintre fiii
împăratului mor, aşa încât în anul 813 împăratului nu-i rămâne decât să-l
încoroneze co-împărat pe fiul său, Ludovic, iar nepotului său, Bernard, să-i
confere titlul de „rege al Italiei”.
Carol „cel Mare” a murit în anul 814, imperiul supravieţuieşte, chiar
dacă defunctul împărat nu-şi gândise opera politică în termeni imperiali.
Imperiul supravieţuieşte şi datorită urmaşului său, Ludovic, zis „cel Pios”.
Ludovic, educat în mediul clerical, era mult mai apropiat de concepţia romană
cu privire la instituţia imperială. El renunţă la titlurile regale, păstrând doar
titlul imperial. Pe această linie, Ludovic hotărăşte succesiunea încă din anul
817: Lothar să fie împărat, Pepin să preia Aquitania, lui Ludovic, al treilea fiu,
revenindu-i Bavaria, ultimii doi guvernând sub autoritate primului, adică a lui
Lothar. Numai că fiii împăratului nu au acceptat întotdeauna hotărârea tatălui.
După moartea lui Ludovic „cel Pios” în anul 840, cei trei fii în viaţă ai
împăratului defunct au împărţit imperiul prin Tratatul de la Verdun (843)36:
35
H. Pirenne, Mahomed şi Carol cel Mare, traducere Sanda Oprescu, Ed. Meridiane,
Bucureşti, 1996, p. 204–212.
36
J. Carpentier, Fr. Lebrun (coord.), Istoria Franţei, prefaţă de J. Le Goff, traducere de
Aurelia Stoica, Institutul European, Iaşi, 2001, p. 101–107.
Lothar prelua Francia Media, Ludovic lua Francia Orientalis, lui Carol
revenindu-i Francia Occidentalis. Era un „sfârşit” temporar, ideea imperială nu
va muri, iar imperiul se va reface, politic, într-o formă nouă peste un secol.
3.2. Societatea carolingiană: realităţi economice, sociale şi culturale

În raport cu lumea bizantină şi, într-o oarecare măsură, cu cea a
Orientului Apropiat islamic, societatea carolingiană era, la cumpăna secolelor
VIII–IX, plasată pe un plan inferior, fapt care i-a creat, nu de puţine ori, un
evident sentiment de inferioritate37.
Economia era, ca şi în epoca merovingienilor, profund agrară. Tehnicile
agricole rămân, în mare parte, neschimbate. Hamul pe gâtul animalelor, ani-
male mai puţin robuste, plugul cu cuţit de fier slab răspândit (e posibil ca una
dintre cauze să fie preţul ridicat al metalului, mult mai folosit pentru produce-
rea armelor), sporadica folosire a bălegarului pentru îngrăşarea ogoarelor
făceau ca randamentul producţiei agricole să fie mediocru. Necesitatea acapa-
rării de noi terenuri, în detrimentul celor secătuite, se realiza preponderent
prin defrişări.
Sistemul agricol se baza pe marele domeniu, ajuns, în secolul al IX-lea,
la forma sa cea mai desăvârşită între Rin şi Sena. Centrul domeniului era ocu-
pat de reşedinţa stăpânului – un ansamblu de clădiri unde se locuia şi se pro-
ducea38. Partea care se exploata direct se afla sub diriguirea unor arendaşi, care
ţineau registre funciare, celelalte loturi fiind cultivate de către ţăranii posesori
în schimbul achitării unor redevenţe către proprietarul domeniului (bani, mai
rar, căci circulaţia monetară era slabă, îndeosebi produse şi muncă). Marele
domeniu carolingian îşi asigura singur subzistenţa, surplusul de producţie,
destul de scăzut totuşi, era folosit pentru achiziţionarea unor produse de lux,
îndeosebi a vinului, fierului şi sării.
Despre o autarhie economică absolută nu se poate vorbi totuşi, mai ales
după jumătatea secolului al VIII-lea, căci în vastul teritoriu aflat sub autorita-
tea regală – relativ unitar administrat şi cu regiuni complementare ca potenţial
economic – pieţele urbane şi rurale se înmulţesc, iar comerţul se intensifică39.
Dominaţia arabă în răsăritul, sudul şi vestul Mediteranei, relaţiile nu tocmai
bune cu Bizanţul, afectează serios tradiţionalul comerţ al europenilor cu lumea
orientală. Papirusul egiptean, fructele exotice şi uleiul de măsline sunt
înlocuite, din ce în ce mai mult, cu untul, ceara şi pergamentul. Aromele,
37
A. Barbera, op. cit., p. 257–315.
38
39
H. Pirenne, op. cit., p. 83–90, 218–240.
parfumurile şi stofele preţioase fac obiectul schimburilor din porturile

Adriaticii – mult mai sigură decât sudul Italiei faţă de atacurile piraţilor sara-
zini. Porturile din nordul Galliei şi marile râuri interioare vehiculau grâul
germanic, vinul, sclavii, lemnul şi blănurile venite din Scandinavia. Comerţul
intern este favorizat şi de politica lui Carol de restaurare şi stabilizare a mone-
dei (dinarul de argint).
Din punct de vedere al structurilor sociale, societatea carolingiană este
în schimbare. La începutul perioadei în discuţie, sclavii, oricum mult mai rari
şi integraţi ei înşişi vieţii creştine, se apropie, ca statut, de cel al colonilor. În
ceea ce-i priveşte pe cei din urmă, condiţia lor se degradează, statutul lor de
oameni liberi pare să se şteargă. În aceste condiţii, în societatea carolingiană se
face trecerea de la sclavie şi colonat la un sistem social bazat pe semi-libertate,
numit şerbie, ce va deveni definitoriu în perioada următoare pentru Europa
Occidentală. De asemenea, se accentuează practica închinării, beneficiul
transformându-se, treptat, în feud. În timpul lui Carol „cel Mare” şi al urma-
şilor săi direcţi se observă o dezvoltare puternică a marilor proprietari şi a celor
care deţineau funcţii administrative în stat. Această aristocraţie funciară pro-
venea preponderent din clasa războinicilor franci, din suita/garda personală a
regelui (împăratului), care îl însoţea peste tot şi care, în timp, a fost înzestrată,
pentru serviciul militar, cu întinse proprietăţi. Alături de aristocraţia funciară
se formează o aristocraţie de origine galo-romană, căreia îi reveneau
episcopiile, abaţiile şi unele funcţii de la curtea imperială. Se susţine că în
timpul lui Carol „cel Mare” aproximativ 30 de familii aristocratice dominau
viaţa politico-socială a imperiului. După anul 780, raporturile dintre această
aristocraţie şi rege (împărat) au avut la bază jurământul de fidelitate.
Din punct de vedere politico-administrativ40, centrul guvernării statului
carolingian îl reprezenta palatul, cu familia regală şi înalţii consilieri. Primul
dintre consilieri era numit „summus capelanus” – un episcop sau abate aparţi-
nând nobilimii de rangul cel mai înalt. Cancelaria palatului era formată, cu
precădere, din clerici. Şeful cancelariei, numit „cancellarius”, avea misiunea de
a confirma şi de a comunica hotărârile monarhului. Alături de acesta, în
fruntea administraţiei centrale îi întâlnim pe comitele palatului (administra,
prin delegare de autoritate, justiţia regală, prezidând tribunalul în absenţa
monarhului) şi pe şambelan (se ocupa de vistieria regală/imperială).
Structura administrativ-teritorială a imperiului o reprezenta comitatul.
Comitatul era condus de un comite („comes”, „graf”), care îl reprezenta pe
monarh în toate funcţiile sale: aplica dispoziţiile monarhului, menţinea ordi-
nea, organiza înrolarea oamenilor liberi pentru serviciul militar, încasa taxe şi
40
Vezi R. Mussot-Goulard, op. cit., p. 37–50.
dări, dădea amenzi şi administra justiţia. Veniturile acestor comiţi proveneau

din domeniul atribuit lor de monarh, din uzufructul unei părţi din domeniile
regale aflate în comitatul pe care îl administra, din amenzile administrate şi
din taxele vamale şi comerciale în uz pe teritoriul comitatului. În timp, aceşti
funcţionari provinciali tind să se transforme în dinaşti locali, fapt pentru care,
încă din timpul lui Carol „cel Mare”, se instituie sistemul inspectorilor regali
(missi dominici) şi judecătorilor specializaţi – trimişi în comitate pentru a-i
inspecta pe comiţi şi a împărţi dreptatea în numele monarhului. La marginile
imperiului, structura administrativă principală era marca. În fruntea acesteia
se afla un „margraf” (marchiz), care cumula atât puterea civilă, cât şi pe cea
militară. În părţile sudice ale imperiului întâlnim, ca structură administrativă,
ducatul – un fel de regiune cu un grad sporit de autonomie.
Încă din timpul lui Carol cel Mare se instituie regula adunărilor anuale
ale administratorilor superiori ai statului. Actele privind hotărârile luate se
numeau „capitulare”, fiind aduse la cunoştinţa administraţiei provinciale prin
acei „trimişi regali” de care am pomenit. Locul adunărilor îl reprezenta capi-
tala, Aachen, dar cum monarhul se deplasa continuu de la un castel la altul, s-a
instituit, cu timpul, practica medievală a „găzduirii”.
În plan cultural, Europa Occidentală carolingiană cunoaşte prefaceri
promiţătoare, vorbindu-se în istoriografie despre o adevărată „renaştere caro-
lingiană”41. Iniţiatorul reformei culturale a fost Carol „cel Mare”, iar înfăptuito-
rul ei – clerul instruit. Din această perspectivă, consolidarea şi reforma biseri-
cii erau absolut necesare. În acest sens, Carol „cel Mare” a instituit regula ca
orice producător să dea zece la sută bisericii, ceea ce a dus la o îmbunătăţire
considerabilă a stării materiale a preoţilor şi călugărilor42. Pentru întărirea
disciplinei clerului s-au introdus regulile benedictine, iar pentru ca impactul
demersului religios asupra populaţiei să crească s-a trecut la unificarea litur-
ghiei şi la scrierea „carolină” (cu minuscule „rotunde”) – o adevărată revoluţie
scripturală. Au fost create şcoli parohiale, episcopale şi monastice, instituindu-se
învăţământul pe două niveluri de studiu: trivium, cuprinzând studiul gra-
maticii, retoricii şi dialecticii, şi quadrivium, vizând geometria, aritmetica,
astronomia şi muzica. La curtea imperială au fost aduşi maeştri din Italia (Paul
Diaconul, de exemplu), din Spania, de la mănăstirile anglo-saxone (Alcuin,
însărcinat să organizeze învăţământul). Din punct de vedere artistic, arhitec-
tura bisericească cunoaşte cea mai spectaculoasă dezvoltare. Se spune că între
768 şi 855 au fost construite 27 de noi catedrale şi 417 aşezări monastice, dar
41
Vezi O. Drâmba, op. cit., vol. III, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1990, p. 40–51.
42
Vezi R. Mussot-Goulard, op. cit., p. 108–124.
şi numeroase clădiri episcopale. Cele mai puternice influenţe artistice sunt cele
bizantine, venite de la construcţiile bizantine din Italia.
În finalul rândurilor de mai sus, câteva concluzii se impun:
Din punct de vedere politic, Imperiul Carolingian a reprezentat o unifi-
care, a unei Europe – cea Central-Occidentală, sub un titlu – „Imperiul
Romanilor”, în spiritul vechii Europe romane.
Din punct de vedere administrativ, pentru prima dată Occidentul se
găsea, cu mici excepţii (Peninsula Iberică şi teritoriile britanice), la un loc,
relativ omogen din perspectiva modului de organizare instituţională.
Din punct de vedere religios, pentru prima dată un amplu teritoriu
organizat statal se afla sub autoritatea unui centru religios – episcopia Romei.
Din punct de vedere ideologic, Biserica Apuseană reprezenta exponentul
cel mai puternic al vechiului „universalism roman”, promovat acum în for-
mele unei teocraţii creştine.
Din punct de vedere cultural, în vremea carolingiană începe un proces
de „redeşteptare occidentală” sub forma „renaşterii carolingiene”, în care rolul
învăţaţilor bisericii a fost hotărâtor.
Cele „două Europe medievale” – prima, Bizanţul, mai organizată, mai
puternică şi mai complexă, a doua, Imperiul Carolingian, mai timidă, mai os-
cilantă şi mai puţin omogenă din punct de vedere al elementelor constitutive
(romanice şi germanice deopotrivă) –, încă atât de diferite între ele, aveau
două elemente care le uneau: creştinismul şi tradiţia romană. În timp, ele-
mentele care favorizau apropierea au fost sufocate de cele care au favorizat
rivalitatea: interesele politice şi religioase divergente, orgoliile şi aspiraţiile
economice diferite. Aceste aspecte au determinat ca Evul Mediu să aducă în
prim plan „două Europe”, amplificând disputele dintre ele.
III.
III.
Europa în secolele
IX–
IX–XI
C Perioada pe care o analizăm în con-
tinuare se caracterizează prin trei aspecte
fundamentale: definitivarea, în aspectele
sale principale, a procesului de etnogeneză
în Europa, constituirea sistemului statal
medieval european, pe care se construieşte apoi o nouă realitate politică
europeană43, şi, în final, formarea sistemului social feudal – dominant în
Europa Apuseană44, cu variantele sale şi/sau inexistent în Europa Centrală şi
Răsăriteană.
1. Imperiul dislocat. Noile invazii şi definitivarea etnogenezei în

Europa medievală
1.1. Destrămarea Imperiului Carolingian

Ludovic, supranumit „cel Pios”, un personaj impulsiv, pasional, puter-
nic influenţat de mediul clerical din Aquitania (aici fusese rege în timpul lui
Carol „cel Mare”), dar foarte credincios, devine împărat în ianuarie 814. Ca
împărat, Ludovic a fost, spre deosebire de tatăl său, mai apropiat de mediul
romano-latin; el renunţase la titlurile de „rege al francilor” şi „rege longobard”,
pentru a-l păstra doar pe cel de „împărat august”.
Încă din anul 817, Ludovic hotărăşte succesiunea în stat: Lothar, fiul
mai mare, să fie încoronat ca împărat şi asociat tatălui său la exercitarea pute-
43
Vezi S. Brezeanu, Imperiu universal şi monarhie naţională în Europa creştină. Studii de
gândire politică medievală, Ed. Merona, Bucureşti, 2005.
44
S. Berstein, Pr. Milza, op. cit., vol. II, p. 93–97, 108–113.
rii; Pepin să fie rege al Aquitaniei; Ludovic, al treilea fiu, să fie rege al Bavariei,
iar Bernard, nepotul său, să fie rege al Italiei. Toţi urmau să se afle sub auto-
ritatea împăratului – singurul suveran al poporului creştin. Fapta sa era o mare
„promisiune istorică”.
Lucrurile evoluează însă în defavoarea proiectului imperial. Prost sfătuit,
Bernard se revoltă împotriva împăratului imediat după anunţul succesoral.
Prins, lui Bernard i se scot ochii în 818, iar regatul Italiei va fi suprimat. Sfă-
tuit de consilierii săi, Ludovic merge la Roma în anul 823 pentru a fi uns îm-
părat de către papa Pascal I. Dar, fapta sa nu poate opri tendinţa centrifugă a
forţelor din provincii. Totul se amplifică în momentul în care cea de-a doua
soţie a împăratului, prinţesa bavareză Judith, născându-i un băiat, Carol,
obţine, în 829, o revizuire a împărţirii din 817. Tânărul Carol va primi un
teritoriu compus din regiunea alamană, Raetia, Alsacia şi o parte a
Burgundiei, fapt care îi nemulţumeşte profund pe fiii mai mari ai împăratului.
La moartea împăratului, cei trei fii în viaţă (Pepin murise în anul 838)
încep lupta pentru împărţirea moştenirii statale. În februarie 842, la
Strasbourg, Ludovic şi Carol îşi jură reciproc, fiecare în limba celuilalt, ajutor
reciproc împotriva lui Lothar, baricadat în posesiunile italiene. „Jurămintele
de la Strasbourg”, căci aşa a înregistrat istoria actul celor doi fraţi, semnificau,
pentru Europa Occidentală, un nou început: două popoare (francez şi ger-
man), două limbi şi două „orizonturi istorice” diferite.
Neputincios în faţa celor doi fraţi, Lothar consimte, în anul 843, asupra
Tratatului de la Verdun. Conform înţelegerii, imperiul era împărţit astfel:
Carol primea Francia Occidentală, puternic latinizată, Ludovic domnea în
Francia Orientală, de limbă germană, iar lui Lothar i se asigura autoritatea
asupra Franciei Media, eterogenă din punct de vedere etnic şi cultural, cu-
prinsă între celelalte state ale fraţilor săi. Actul din anul 843 va marca, prin
consecinţele sale, istoria medievală pentru multe secole de atunci încoace.
La moartea lui Lothar în anul 855, Lotharingia, căci aşa a intrat în
conştiinţa vremii ţara sa, a fost împărţită între fiii săi45. Titlul imperial va fi
purtat, mai mult simbolic, de către unii dintre descendenţii artizanilor
partajului din anul 843: Ludovic II, fiul lui Lothar, între 855–875, Carol, zis
„cel Pleşuv”, fiul lui Ludovic „cel Pios”, între 875–877, Carol „cel Gros”, fiul
lui Ludovic al Germaniei, între 881–888. Arnulf, un bastard al lui Carloman
(era fiul lui Ludovic II „cel Bâlbâit”, deci nepot de-al împăratului Carol „cel
Pleşuv”), a fost ultimul suveran carolingian încoronat ca împărat la Roma,
după două descinderi în Italia, în 894 şi 895. După moartea sa în 899,
45
K. Z. Pinter, I. M. Ţiplic, Europa şi Orientul apropiat, p. 83–88.
coroana imperială va fi purtată de prinţi mărunţi, fără semnificaţie, până la

încoronarea lui Otto I în 962.
În concluzie, la mijlocul secolului al IX-lea se frângea, prin dislocarea
Imperiului Carolingian, o mare posibilitate de istorie europeană. Se încheia,
astfel, o etapă din istoria medievală a Europei Occidentale şi se deschidea o
alta – a realităţii politice statal-etnice europene.
1.2. Noile invazii şi consecinţele lor46

Aşezaţi durabil în nordul Africii şi în Spania, „sarazinii” continuă asaltul
asupra sudului Europei Occidentale, mai ales după desfiinţarea Imperiului
Carolingian. Musulmanii devin stăpâni asupra insulelor Baleare, Corsica şi
Sicilia (ocupată integral în anul 902). Pornind din aceste baze, ei au ocupat
câteva poziţii terestre în sudul Italiei de azi (Bari, Trento) şi în sudul Franţei
(în Provence, La Garde-Freinet). În anul 846, musulmanii atacă Roma şi
pradă basilica Sf. Petru, iar în 932 ocupă Genova, prilej cu care jefuiesc şi iau
mulţi prizonieri. Pe fondul situaţiei de criza din Califatul de la Bagdad, spre
sfârşitul secolului al X-lea bazele lor sunt lichidate, în cea mai mare parte a lor,
de către creştini.
Din nordul continentului pornesc spre toate zările vikingii47. După o
oarecare acalmie în secolele VI–VIII, în care „nordul a sfârşit prin a se separa
de germanii continentali pentru a evolua pe cont propriu”, cum spune L. Musset,
o parte considerabilă a populaţiei scandinave se pune în mişcare. Mişcarea
vikingilor a pornit, se pare, de la clasa rurală de proprietari şi de la acei şefi
regionali (jarl). Dinamismul scandinav, căci, în ultimă instanţă, despre aşa
ceva a fost vorba în secolele VIII–IX, a cunoscut două forme principale: una
agricolă şi pastorală, ca expresie a dorinţei de noi terenuri, şi una agresivă indi-
vidualizată, ca expresie a spiritului de aventură şi a poftei de jaf. Secundar şi
complementar în raport cu primele, avem de a face cu o dimensiune comerci-
ală şi politică (de represalii, prevenţie sau de cucerire) a fenomenului amintit.
Fiecare popor scandinav a avut direcţii şi moduri favorite de acţiune.
Norvegienii au acţionat în grupuri mici, spre vest şi nord-vest, pentru jaf şi
căutarea de terenuri de colonizare (coasta răsăriteană a Scoţiei şi Angliei de azi,
46
L. Musset, Invaziile, vol. II, Al doilea asalt împotriva Europei (secolele VII–XI),
traducere de O. Cristea, Ed. Corint, Bucureşti, 2002, p. 55–69, 94–127, 136–153.
47
Fr. Durand, Vikingii, traducere, prefaţă şi note de O. Cristea, Ed. Corint, Bucureşti,
2003; Cornelia Belciu, Al. Popescu, Vikingii, Ed. Albatros, Bucureşti, 1976; F. Donald
Logan, Vikingii în istorie, traducere de Mariana Grancea, Ed. Bălcescu, Bucureşti,
1990, p. 123–225.
Irlanda, insulele Feroe, Islanda, Groenlanda). În urma acţiunii lor s-a realizat,
în timp, un fel de influenţă reciprocă celto-norvegiană.
Danezii, numiţi normanzi („oameni ai nordului”), au fost mai organi-
zaţi, fiind conduşi adeseori de un prinţ din familia regală. Ei căutau pradă şi
pământuri noi, mai degrabă în scopul unor concesiuni decât a unei stabiliri
individuale. Ruta acţiunii lor a fost, în perioada pe care o discutăm, coasta
continentală a Mării Nordului şi Anglia orientală.
Suedezii, numiţi varegi de către orientali, erau interesaţi de pământuri
cultivabile şi de bani – fie din comerţ, fie din serviciul militar. Ruta acţiunii
lor a reprezenta-o Baltica răsăriteană, apoi interiorul continentului. Cel târziu
pe la anul 860, varegii au ajuns la Bosfor, aproximativ prin anul 839 au ajuns
la Marea de Azov, iar după anul 864 sunt pomeniţi ca făcând comerţ deja cu
lumea islamică a Orientului Apropiat şi Mijlociu. Despre varegi se spune că
au avut vocaţie pentru ordine şi conducere, semnificativ fiind, în acest sens,
rolul lor în întemeierea statului kievean. Schimbul cultural reciproc cu spaţiul
rusesc a fost nesemnificativ însă.
Partea răsăriteană a Europei a cunoscut un nou asalt asiatic. Primii au
fost ungurii, prezenţi încă din secolul al IX-lea în disputele dintre bizantini şi
bulgari, franci şi cnezatul Moraviei. Ungurii s-au aşezat sistematic în Câmpia
Panonică la sfârşitul secolului al IX-lea, fiind foarte activi până în anul 955,
când sunt învinşi de către regele Germaniei, Otto I, la Lechfeld, lângă
Augsburg. Întemeindu-şi stat, ungurii au fost al doilea popor de origine
asiatică ce s-a instalat durabil, adoptând modul european de cultură şi
civilizaţie, în spaţiul european.
Către anul 880, la orizontul lumii creştine au apărut pecenegii48.
Înfrânţi de khazarii de pe Volga şi de către uzi, pecenegii au început, în anul
889, să migreze spre vest, împingându-i pe unguri. Zona lor de aşezare era
cuprinsă între gurile Dunării şi cursul inferior al Volgăi. După anul 950, cen-
trul de greutate al statului lor s-a mutat între Marea Neagră şi statul kievean,
fiind împinşi spre vest de către cumani. În secolul al X-lea, pecenegii au fost
aliaţi şi adversari ai bulgarilor, ungurilor, ruşilor kieveni şi ai bizantinilor. În
secolul al XI-lea, prin ocuparea statului bulgar de la sudul Dunării de către
Imperiul Bizantin, pecenegii au devenit vecinii bizantinilor la Dunăre. Presaţi
din spate de alte neamuri asiatice, unii dintre pecenegi au trecut în regatul
Ungariei, alţii au devenit mercenari în serviciul bizantinilor şi ungurilor. În
anul 1091, pecenegii sunt zdrobiţi de către împăratul bizantin Alexios
Comnenul, la Lebunion, în Tracia, „ieşind” astfel din istorie.
48
V. Spinei, Marile migraţi din estul şi sud-estul Europei în secolele IX–XIII, Institutul
European, Iaşi, 1999, p. 15–88.
Uzii, care i-au urmat pe pecenegi, au trecut Dunărea în anul 1064,

năpustindu-se în Macedonia. Zdrobiţi de armatele bizantine, unii dintre noii
veniţi au fost colonizaţi în Balcani, alţii au fost înrolaţi în Anatolia în armata
bizantină. Prin aceasta, uzii au încetat să mai fie o prezenţă importantă în isto-
ria Europei.
Cumanii s-au aşezat între Carpaţi şi nordul Mării Negre la sfârşitul
secolului al XI-lea, venind din zona asiatică (erau, ca şi pecenegii, de neam
turanic). Această „Cumanie” a fost un vecin incomod pentru Imperiul Bizan-
tin, mai ales în secolul al XII-lea. Pentru unguri, cumanii au fost adversari, dar
şi aliaţi, ţara cumanilor fiind o zonă de expansiune, dar şi pavăză înspre/
dinspre răsărit a regatului maghiar. Despre cumani se spune că au stopat
expansiunea kieveană spre Balcani şi că au întârziat „intrarea în istorie” a
populaţiei extracarpatice. Loviţi de mongoli în secolul al XIII-lea, cumanii vor
înceta să mai reprezinte ceva în istoria Europei.
1.3. Definitivarea etnogenezei medievale europene

Din ampla mişcare de populaţii, din dislocarea statului carolingian, prin
creştinism şi creştinare, dar şi în urma confruntării culturale a celor „două
Europe medievale”, a rezultat panoplia popoarelor şi statelor medievale euro-
pene49.
În Europa se află trei grupuri mari de popoare: popoarele romanice sau
neolatine (italian, spaniol, portughez, francez, român), popoarele germanice
(german, englez, olandez, danez, norvegian, suedez, islandez) şi popoarele
slave (rus, ucrainean, belarus, polonez, ceh, slovac, bulgar, sârb, croat, sloven,
muntenegrean şi altele mai mici sau derivate din slavii sudici). Alături de
acestea întâlnim următoarele popoare: grec, maghiar, finlandez, estonian
(ultimele trei aparţinând grupului de popoare fino-ugrice), leton şi lituanian
(aparţinând grupului popoarelor baltice), albanez (descendent al vechilor iliri),
irlandez, scoţian, vels şi breton (urmaşe ale celţilor antici) şi basc (de origine
pre-indoeuropeană).
Din punct de vedere cultural, popoarele romanice sunt rezultatul unei
duble asimilări: a elementelor etnice pre-romane de către elementul roman (a
traco-daco-geţilor, în cazul românilor, a galilor, în cazul francezilor, a
49
S. Brezeanu, Identităţi şi solidarităţi medievale. Controverse istorice, Ed. Corint,
Bucureşti, 2002, p. 5–84, 162–189; I. A. Pop, Români şi maghiari în secolele IX–XIV.
Geneza statului medieval în Transilvania, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Cluj-
Napoca, 1996, p. 24–28, 41–45; Idem, Geneza medievală a naţiunilor moderne
(secolele XIII–XVI), Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1998, p. 9–53.
celtiberilor, în cazul spaniolilor, a lusitanilor, în cazul portughezilor, a etrus-

cilor şi altor neamuri, în cazul italienilor) şi a elementelor etnice secundare de
către autohtonii romanizaţi (a slavilor, în cazul românilor, a francilor, în cazul
francezilor, a vizigoţilor, în cazul spaniolilor, a suevilor, vizigoţilor şi arabilor
în cazul portughezilor, a ostrogoţilor şi longobarzilor, în cazul italienilor).
În ceea ce priveşte popoarele slave, definitivarea culturală s-a produs prin
preluarea, în Evul Mediu, a modelului slavono-bizantin şi ortodoxiei, în cazul
bulgarilor, statelor slave balcanice şi a celor răsăritene, sau prin preluarea
modelului cultural latin occidental, în cazul croaţilor, slovenilor, polonezilor,
cehilor şi slovacilor.
În cazul popoarelor germanice, definitivarea culturală s-a realizat prin
adoptarea modelului latin occidental, acelaşi lucru fiind valabil şi în cazul ungu-
rilor, popoarelor baltice, finlandezilor şi popoarelor de origine celtică amintite.
La sfârşitul mileniului întâi, procesul etnogenezei în spaţiul european era
încheiat. Forma de creştinism şi statutul lor politico-juridic au marcat evoluţia
medievală a popoarelor europene în Evul Mediu.
2. Constituirea sistemului statal medieval european

Sistemul statal european s-a constituit în urma destrămării Imperiului
Carolingian, a afirmării unor foste regate, principate şi/sau comunităţi mai
vechi, dar şi prin acţiunea unor prinţi, duci, conţi, cnezi etc. de concentrare de
fiefuri şi fidelităţi multiple.
2.1. Sfântul Imperiu Romano-German

În anul 911, prin moartea lui Ludovic IV „Copilul”, fiul lui Arnulf,
dinastia carolingiană se stingea în Germania. Ţara s-a împărţit în dinastii
„naţionale” autonome: Saxonia, în nord, Franconia, în centru, Suabia şi
Bavaria, în sud, Lorena, în vest. Contextul extrem de periculos (avem în
vedere acţiunile ungurilor, slavilor şi danezilor) impulsionează procesul regru-
pării politice germane50. Primul care a manifestat o intenţie clară pe această
linie a fost ducele Saxoniei, Henric „Păsărarul”, ales „rege german” în anul
919 de către franconi şi saxoni. Bavarezii şi suebii au rămas, deocamdată, în
afara acestui proiect politic. În anul 925, Henric preia controlul asupra
Lorenei (Lotaringiei, cum o numeau germanii), supunând-o autorităţii sale
regale. În anul 933, Henric îi învinge zdrobitor pe unguri, iar în anul
50
S. Berstein, Pr. Milza, op. cit., vol II, p. 128–139; Z. K. Pinter, I. M. Ţiplic, Europa şi
Orientul apropiat, p. 95–107.
următor, învingându-i pe danezi, cucereşte provincia Schleswig, organizând

aici fosta marcă daneză din vremea lui Carol „cel Mare”. Înainte de moartea
sa, survenită în anul 936, Henric I reuşeşte să-l impună la conducerea
statului pe fiul său, Otto. Acesta va fi uns şi încoronat ca „rege german” la
Aachen, în august 936, de către arhiepiscopul de Mainz, prilej cu care a
primit însemnele puterii regale: coroana, spada, sceptrul cu sigiliul, ca pe
vremea lui Pepin „cel Scund”.
Aşezat pe tronul imperial al lui Carol „cel Mare”, Otto începe imediat
marea operă unificatoare şi centralizatoare. Printre acţiunile sale cele mai sem-
nificative amintim: supunerea regatului Burgundiei, anihilarea opoziţiei pro-
priilor fraţi (938, 941), intervenţia în disputa pentru putere din Franţa vecină,
prilej cu care şi-a consolidat stăpânirea asupra Lotharingiei (conciliul de la
Ingelheim, din anul 948), reorganizarea regatului din punct de vedere
administrativ (funcţiile ducale au fost atribuite doar rudelor apropiate, iar
domeniile regale din vechile ducate au fost date în grija unor conţi palatini).
Dar când îi zdrobeşte pe unguri în bătălia de la Lechfeld, la 10 mai 955, Otto
este considerat „pater patriae” şi salvator al creştinătăţii, precum faimoşii caro-
lingieni de odinioară. Ideea unui „imperium christianum” renaşte.
În toamna anului 961, Otto I trece Alpii şi înintează asupra Romei. La
Pavia (după unii autori la Milano), papa Ioan XII îl încoronează „rege al
Italiei”, apoi „împărat romano-german”, la Roma, la 2 februarie 962. Noul
imperiu (numit mai târziu „Sfântul imperiu roman de naţiune germană”)
cuprindea ducatele de Saxonia, Franconia, Suabia, Lotharingia, mărcile
Lausitz şi Meissen, Carintia, Nordmark, marca Bilungilor, iar ca vasale –
regatul Italiei şi regatul Burgundiei.
În timpul şederii sale în Italia, Otto I a pus la punct şi relaţiile cu papa-
litatea. În acest sens, împăratul întăreşte posesiunile papale („Privilegium
ottonianum”) în spirit carolingian, convine ca papa să fie ales doar cu consim-
ţământul său, iar Magdeburgul să fie ridicat la rangul de arhiepiscopie. Toate
acestea dovedeau că actul din 962 a fost rodul unui demers politic a doi
protagonişti remarcabili – regele german şi capul creştinătăţii apusene. Prin
actele lor, cei doi au schimbat cursul istoriei Europei medievale la cumpăna
dintre milenii.
La moartea împăratului, survenită în anul 973, tronul imperial a fost
ocupat de fiul său, Otto. Noul împărat, Otto II (973–983), moşteneşte de la
tatăl său o situaţie favorabilă, mai ales în ceea ce priveşte relaţiile externe ale
statului. Să amintim doar faptul că, după lungi tratative, Otto I reuşise să
normalizeze raporturile cu Imperiul Bizantin, fapt pecetluit prin căsătoria
viitorului împărat cu o prinţesă bizantină. E posibil ca influenţa bizantină să-l
fii determinat pe Otto II să înlocuiască titlul imperial de „Imperator Augustus”

cu cel de „Imperator Romanorum”.
Noul împărat, Otto III (983–1002), duce la apogeu politica imperială.
Otto III se instalează la Roma, precum vechii împăraţi, şi, influenţat de mama
sa, adoptă insemne imperiale bizantine: hlamida, diadema de aur, globul roşu
etc. Avându-l alături pe papa Silvestru II, un remarcabil personaj politic, Otto
III lucrează cu abnegaţie la proiectul său imperial pe linia tradiţiei romane şi a
noii ordini creştine. Acţiunile celor doi colaboratori se întind până în Europa
Răsăriteană. Prin recunoaşterea Poloniei şi Ungariei ca regate catolice, puse
sub autoritate papală şi imperială, Europa catolică şi germană iniţiază politica
„Drang nach Osten”.
După moartea lui Otto III, dificultăţile succesiunii şi presiunea slavilor
în răsărit îi determină pe împăraţi să revină în Germania. Începe, să-i spunem
aşa, „perioada germană” în istoria imperiului; mirajul unui imperiu constan-
tinian se stinge treptat. Cu împăratul Henric IV (1056–1106) începe lungul
conflict cu papalitatea pe tema supremaţiei în lumea creştină occidentală.
Disputa cu papalitatea şi comunele italiene, foarte ostile dominaţiei germane
în peninsulă încă de pe vremea ostrogoţilor, longobarzilor şi francilor, divi-
zează însăşi lumea germană, cei mai redutabili opozanţi ai familiei imperiale
de Franconia fiind bavarezii. La sfârşitul secolului al XI-lea şi începutul celui
următor, imperiul era departe de proiectul ottonian. Era, mai degrabă, un
câmp de bătălie decât o unitate politică. Cele două lumi – romanică şi ger-
mană – nu puteau fi o unitate, aşa încât orice demers de a construi, în fapt, un
imperiu aşezat şi dincolo şi dincoace de Alpi se va dovedi zadarnic; imperiul va
funcţiona, de acum încolo, mai degrabă în forma francă decât în cea romană.
Consecinţa cea mai importantă a stării de lucruri mai înainte prezentată
a reprezentat-o fărâmiţarea politică a spaţiului italian. Nordul, dominat de
imperiu, era compus din foarte multe principate şi ducate, doar Veneţia şi
Genova bucurându-se de un statut aparte, ca republici maritime. Centrul
peninsulei era dominat de statul papal, el însuşi format din mai multe pose-
siuni. Apulia şi Calabria sunt proclamate ducat sub autoritatea normandului
Robert Guiscard, în anul 1059. În anul 1062, Roger I, conte normand, începe
cucerirea Siciliei de la sarazini, în doar trei decenii faptul fiind împlinit. Se
încheia astfel, prin aşezarea normanzilor în sudul Italiei, îndelungata stăpânire
bizantină în peninsulă. Prin fortificarea poziţiei papale şi venirea normanzilor
se deschidea un nou capitol de istorie în spaţiul italian.
2.2. Constituirea regatului Franţei

Carol „cel Pleşuv” moare în anul 877, dar dinastia carolingiană va domina
scena politică în Francia Occidentală încă timp de o sută zece ani. Acest secol,
carolingian, dar negermanic, a fost cel al începutului constituirii regatului
Franţei51. A fost o perioadă de timp dificilă, caracterizată prin două aspecte
majore: impactul devastator al ultimelor invazii, a vikingilor îndeosebi (acţiunile
normanzilor, cum îi numesc francezii pe vikingi, au căpătat amploare după anul
840. După eşecul în faţa Parisului din anii 885–886, normanzii s-au
sedentarizat. În anul 911, Carol „cel Simplu” l-a recunoscut pe conducătorul
normand Rollon ca stăpân în comitatul Rouen) şi o stare de anarhie şi de
dispută între puterea centrală şi marile principate cvasi-independente.
La începutul secolului al X-lea au loc regrupări de comitate în favoarea
unor prinţi locali, care îşi iau adeseori titlul de marchiz sau de duce. În sud,
comiţii de Toulouse devin marchizi de Gothia, iar comiţii de Poitiers devin
duci de Aquitania. La est, se formează un ducat de Burgundia, pe care râul
Saône îl separa de regatul cu acelaşi nume. La nord, conţii de Flandra, ducii
de Normandia şi cei ai Bretaniei sunt cei mai puternici. Centrul este dominat,
în principal, de conţii de Champagne, Maine, Anjou şi Vermandois.
În anul 987, ultimul carolingian, Ludovic V, moare accidental, fără a
lăsa urmaşi direcţi. În acest context, mai marii regatului, împinşi de arhiepis-
copul de Reims, Adalbéron, îl aleg rege pe Hugo Capet (porecla, mai târzie,
vine, probabil, de la numeroasele capae – manta mare şi lungă, care se închide
în faţă şi care se poartă de cel care oficiază în cadrul ceremonialului religios –
pe care acesta le avea). Se deschidea, astfel, epoca dominaţiei Capeţienilor
(Capetingilor), care va dura până la începutul secolului al XIV-lea.
Secolul al XI-lea a fost unul modest pentru regii capeţieni, cu Robert II
„cel Pios” (996–1031), Henric I (1031–1060) şi Filip I (1060–1108), căci
domeniul regal, singurul pe care se puteau baza în consolidarea puterii, gravita
în jurul Parisului şi Orléansului, fiind mult mai restrâns decât al aristocraţilor
locali amintiţi mai sus. Totuşi, treptat, dinastia s-a consolidat, căci Capeţienii
aveau câteva avantaje remarcabile: erau regi încoronaţi şi, ca atare, prin natura
lucrurilor aparţineau în egală măsură lumii ecleziastice şi lumii laice, trăgând
foloase şi de la comiţi şi de la episcopi; au avut parte de domnii lungi, cu
moştenitori asociaţi la domnie încă din timpul guvernării tatălui; au dat
dovadă de perseverenţă şi răbdare în menţinerea şi lărgirea domeniului perso-
nal; domeniile regale erau foarte bogate, aducându-le venituri importante; au
51
J. Carpentier, Fr. Lebrun (coord.), op. cit., p 106–119; J. Madaule, Istoria Franţei, vol. I,
Ed. Politică, Bucureşti, 1973, p. 77–122.
manifestat independenţă faţă de Imperiul Romano-German şi au promovat

relaţii bune cu papa şi cu arhiepiscopia de Reims. Toate acestea, coroborate cu
un context extern favorabil, i-au permis tânărului regat francez să se consoli-
deze, proces care va cunoaşte un spectaculos avânt în secolele următoare.
2.3. Constituirea regatului Angliei

Regatul Angliei s-a născut în secolul al XI-lea, când s-au întâlnit „lumea
anglo-saxonă” din insulă cu „lumea franco-normandă” venită de peste Canal,
pentru ca în secolele următoare noul regat format aici să domine din punct de
vedere politic statalităţile din insulele Britaniei52.
2.3.1. Anglia pre-normandă

În secolul al V-lea, realitatea etnico-culturală din spaţiul britanic
cuprindea o populaţie celtică, în Scoţia şi Irlanda, şi o populaţie romano-bri-
tanică, în fosta provincie romană, abandonată de autorităţile de la Ravenna la
începutul secolului în discuţie. Imediat după retragerea legiunilor romane
începea invazia anglo-saxonă, încheiată cu aşezarea în insulă a acestor veniţi de
peste Strâmtoare.
Noii veniţi, oameni ai câmpiei, au produs ample deplasări de populaţie.
Primii veniţi au fost iuţii. Între 449 şi 455 ei au ocupat teritoriul actualului
comitat Kent, numit aşa după numele băştinaşilor (Cantii sau Cantiacii). Lor
le-au urmat saxonii. Saxonii au fost cei mai numeroşi dintre noii veniţi în
insulă. Ei au ocupat sudul ţării, dând naştere regatelor Sussex (491), Wessex
(519) şi Essex (pe la aul 600). Anglii s-au aşezat în nord-estul Angliei de azi.
La început, anglii au format două mici regate (Bernicia, în 547, apoi Deira, în
560), unite în regatul Northumbria în anul 593. Alţii s-au aşezat în centrul
ţării, formând, pe la anul 600, regatul Mercia. Anglii aşezaţi în estul insulei au
întemeiat regatul East Anglia (probabil la începutul secolului al VI-lea).
Anglo-saxonii s-au luptat cu tenacitate între ei, dar şi cu populaţia
locală. Până pe la anul 670, Northumbria a deţinut supremaţia politică în
insulă, pentru ca apoi, până la anul 821, regatul Mercia să domine regatele
din jur. Din anul 827, hegemonia militaro-politică, mai târziu şi culturală, a
fost deţinută de regatul saxon Wessex. În anul 829, toate regatele din Anglia
l-au recunoscut pe Egbert al Wessex-ului ca bret walda (aprox. „mare rege”),
predecesorii săi purtând deja titlul de rex totius Anglorum patriae şi/sau de
rex Anglorum.
52
A. Nicolescu, Istoria civilizaţiei britanice, vol. I, Din preistorie până în secolul al XVII-lea,
Institutul European, Iaşi, 1999, p. 65–204.
Pe la sfârşitul secolului al VIII-lea au început raidurile normanzilor

(danezilor) pe coasta estică, apoi şi în interiorul insulei. Cel care va pune capăt
expansiunii daneze a fost Alfred „cel Mare” (871–899), regele Wessex-ului. În
testamentul său, Alfred „cel Mare” s-a intitulat „rege al saxonilor de vest”.
Secolul al X-lea a fost o perioadă de puternică afirmare. Fiul lui Alfred
„cel Mare”, Eduard „cel Bătrân” (901–924), este recunoscut ca „mare rege” de
prinţii britoni din Scoţia, Ţara Galilor şi Strathclyde (regat briton situat în
sud-vestul Scoţiei şi nord-vestul Angliei; va fi anexat regatului Scoţiei pe la
1020). Treptat, autoritatea regilor din Wessex s-a extins asupra întregii Anglii,
prestigiul lor fiind recunoscut pe continent de către familiile regale carolingiene.
În anii 979–981 a avut loc a doua invazie daneză în insulă. Între 1016–
1035, danezul Canut (Knut) „cel Mare”, viitorul rege al Danemarcei şi
Norvegiei, devine rege al Angliei. Dar după numai câţiva ani, coroana Angliei
a revenit Casei de Wessex din nou, prin Eduard, zis „Confesorul” (1042–
1066). Eduard crescuse în Normandia, la unchii săi, ducii Normandiei, căci
mama sa, Emma, era fiica lui Richard I al Normandiei. Odată cu domnia sa
începe influenţa normandă în Anglia. La moartea lui Eduard, coroana Angliei
îi revine, din ianuarie şi până în octombrie, fiului contelui de Wessex, Harold
Godwineson, desemnat ca succesor de către Eduard. Faptul acesta a declanşat
disputa pentru putere în regatul Angliei.
2.3.2. Cucerirea normandă

După aşezarea în nordul Franţei şi trecerea la creştinism, şeful normand
îşi ia titlul de duce, devenind astfel vasal al regilor Franţei. Timp de un secol,
ducii normanzi şi-au consolidat puterea, domeniul lor devenind centrul unei
strălucite civilizaţii monastice.
La moartea tatălui său, survenită în anul 1035 în drum spre Locurile
Sfinte, copilul Wilhelm devine, cu sprijinul regelui Franţei, al şaptelea dux
Northmannorum. Căsătoria sa cu Mathilda, fata contelui de Flandra, anexarea
comitatului Maine şi pătrunderea în sfera sa de influenţă a unor domenii
aparţinând puternicului duce de Anjou au făcut ca ducele normand să devină
unul dintre cei mai puternici seniori ai Europei secolului al XI-lea.
În septembrie 1066 începea campania „Bastardului” peste Canal, pentru
a-şi ocupa tronul promis. La 14 octombrie, la Hastings, în sudul Londrei,
Harold II al Angliei este ucis în luptă, iar oştile sale sunt spulberate de către
trupele lui Wilhelm. Wilhelm, numit de acum „Cuceritorul”, a fost încoronat
rege al Angliei în ziua de Crăciun a anului 1066 de către arhiepiscopul de
Canterbury, arhiepiscopul de York şi episcopul de Coutances. Peste doi ani,
soţia „Cuceritorului” a fost încoronată regină a Angliei.
Wilhelm a avut tenacitatea şi răbdarea, timp de douăzeci de ani, să pacifice

această lume în care s-a aşezat. La revolte a răspuns prompt, bazându-se pe răz-
boinicii normanzi şi pe miliţia saxonă a oamenilor liberi (fyrd). El nu a violentat
realitatea anglo-saxonă din insulă, „implantarea” rânduielilor fracezo-normande
făcându-se lent. Marea realizare a noului rege a fost alcătuirea primei „cărţi fun-
ciare” din istorie (Domesday Book). Prin aceasta, erau puse în evidenţă cu exacti-
tate domeniile impozabile şi vasalii care îi datorau regelui serviciul militar.
Wilhelm I moare, căzând de pe cal la Mantes, în Normandia, în anul
1087, fiind înmormântat la Caen. Tronul Angliei va fi ocupat de William, al
doilea său fiu. William II „Rufus” (1087–1100) era mic de statură, îndesat, cu
o ceafă ca de taur, coleric, cu accese de furie, care îi accentuau bâlbâiala. Nu l-a
iubit nici poporul, nici istoricii, fiind considerat unul dintre cei mai răi regi pe
care i-a avut Anglia. A pus dări grele, era zeflemitor la cele sfinte, a ţinut
vacante posturi de episcopi pentru a-şi însuşi veniturile acestora. A fost, în
schimb, un oştean viteaz şi capabil. A murit la vânătoare, lovit de o săgeată,
fiind singurul rege englez necăsătorit.
Tronul Angliei a fost ocupat de fiul mai mic al „Cuceritorului”, Henric.
Henric I „Beauclerc” (1100–1135) era născut şi educat în Anglia. Era ştiutor
de carte, făcut să comande şi să administreze un regat. S-a căsătorit cu fiica
regelui Scoţiei, Matilda, întărind astfel alianţa celor două state. Fiica sa,
Matilda, va deveni soţia împăratului german Henric V.
Henric a restabilit ordinea în regat, a legiferat bine şi a purtat puţine
războaie. Din păcate, Henric nu a avut băieţi, nici măcar din a doua căsătorie,
cu Adelaida de Louvain. În aceste condiţii, succesor a fost desemnată fiica sa
Matilda, recăsătorită, după moartea împăratului german, cu contele de Anjou
şi Maine, Geoffroi V „cel Frumos”, supranumit Plantagenetul (de la o plantă,
planta genisa, cu care îşi împodobea pălăria).
La moartea sa, Henric a fost înmormântat în Anglia, la abaţia bene-
dictină Reading. Începea o nouă eră în istoria medievală a regatului Angliei.
2.4. Peninsula Iberică: Spania şi Portugalia
2.4.1. Regatele Spaniei

Până la sfârşitul Evului Mediu, cuvântul „Spania” a fost folosit foarte
puţin de către autohtoni, fiind folosit mai ales de către străini. Peninsula
cuprindea câteva regiuni distincte – Castilia, Aragón, Catalonia, Navarra,
Portugalia –, după care locuitorii şi-au dat nume53.
53
Jill Kilsby, Spania: mărire şi decădere. 1474–1643, traducere R. Săndulescu, Ed. ALL,
Bucureşti, 1998, p. 3–14.
Istoria medievală a Spaniei este marcată de lupta autohtonilor împotriva

arabilor cuceritori. În acest sens, un rol important l-au avut provinciile din
nord (Asturia, îndeosebi) şi cele din est, dintre Pirinei şi râul Ebru, pe care
carolingienii le-au controlat într-o vreme (Navarra, Aragón şi Catalonia).
Reconquista începe în secolul al VIII-lea, la câţiva ani de la cucerirea
arabă, din nord, din Asturia (în jurul oraşului Oviedo), provincie neocupată
de arabi, ca şi Galicia (în jurul oraşului La Coruña) şi Ţara Bascilor (în jurul
oraşului Bilbao). În anul 718, vizigoţii şi spaniolii, conduşi de Pelayo, îi
înving pe arabi la Cavadonga. Pelayo (718–737) a fost întemeietorul regatului
Asturilor – o monarhie teocratică electivă. După el, Alfonso I (739–757)
domneşte în regatul Asturiei şi Leónului (cu centrul în oraşul León). Peste un
secol, Alfonso II (866–919), rege al Leónului şi Asturiei, extinde hotarul sudic
al regatului până la râul Duero.
În răsăritul Spaniei, contele de Burgos, Fernán Gonzáles (930–970),
cucereşte, cu sprijin arab, teritorii în regatul Leónului şi asigură autonomia
Castiliei în raport cu Leónul. Între anii 1000–1032 domneşte în Navarra
Sancho III (Sancho Garcia „cel Mare”). În anul 1029, regele Sancho III cuce-
reşte o parte a Leónului şi îşi instituie autoritatea asupra Castiliei. La moartea
sa, regatul este împărţit între fiii săi: Garcia domneşte în Navarra, Ramiro este
rege al Aragónului, iar Ferdinand este stăpân peste regatul Castiliei. Ferdinand
încheie cucerirea Leónului, iar în anul 1056 îşi ia titlul de „rege al Leónului”.
Între anii 1076 şi 1134 a funcţionat uniunea personală a Aragónului şi
Navarrei, iar în anul 1137 comitatul Barcelonei (Catalonia) s-a unit cu
Aragónul într-un singur regat (uniunea se va desface, temporar, în anul 1157,
când fiii regelui Alfonso VII se proclamă regi în cele două provincii).
Concomitent cu aceste proiecte politice de aşezare statală, spaniolii con-
tinuă, încet, dar sigur, sprijiniţi de papalitate, opera de eliberare a ţării. În anul
1085, Alfonso VI, regele Leónului şi Castiliei, cucereşte de la musulmani ora-
şul Toledo, în mijlocul Spaniei. În anul 1094, nobilul castilian Rodrigo Diaz
de Bivar (Cidul) cucereşte de la almoravizi Valencia, iar în anul 1118 musul-
manii sunt izgoniţi din Zaragoza – viitoarea capitală a regatului Aragónului.
Aşadar, la începutul secolului al XII-lea cele trei regate (sau uniuni de regate)
– Aragónul, Navarra şi Castilia-León – domină scena politică, controlând mai
bine de jumătate din teritoriul peninsulei.
2.4.2. Regatul Portugaliei54

În secolul al V-lea, vechea provincie romană Lusitania a fost cucerită de
vizigoţi, înlocuind dominaţia suevilor. În anul 718, arabii au cucerit provin-
cia. În anul 1055, Ferdinand „cel Mare”, regele Leónului şi Castiliei, recuce-
reşte de la mauri o mare parte a teritoriului portughez, pe care îl organizează
într-un comitat, cu capitala la Coimbra.
În anul 1143, prin tratatul de la Zamora, Leónul recunoaşte indepen-
denţa Portugaliei. Tânărul regat al Portugaliei se pune sub suzeranitatea papei.
În anul 1147, Lisabona este cucerită de portughezi, frontiera cu maurii
fixându-se pe râul Tajo. Întemeietorul dinastiei monarhice portugheze a fost
vestitul cavaler Alfons Henriques, rege al Portugaliei între 1139–1185.
2.5. Ţările Nordului
2.5.1. Regatul Danemarcei

Numele ţării este dat de tribul danilor, ce pătrunde în peninsulă în
secolele V–VI. Fondatorul dinastiei medievale statale daneze a fost Gorm „cel
Bătrân” (cca. 935)55. Regele Gorm îşi avea reşedinţa în centrul Iutlandei, la
Jelling; era încă păgân, dar soţia sa, Thyra, se pare că se creştinase.
Fiul regelui Gorm, Harald „Dinte Albastru” (cca. 940–985), a fost ade-
văratul fondator al bisericii şi statului danez. El a acceptat botezul pe la anul
960 din mâinile unui misionar german. Fiul său, Sven „Barbă Despicată” (cca.
985–1014), a avut meritul organizării militare a ţării. Urmaşul său, Knut „cel
Mare” (1018–1035), reuşeşte să unească sub autoritatea sa Danemarca,
Norvegia, Anglia şi Scoţia. A fost un ins care s-a dedicat organizării statale a
teritoriilor cucerite, domnia sa fiind o perioadă a dezvoltării urbane a ţării.
După cinci decenii de linişte internă, au urmat treizeci de ani de tulbu-
rări. Cu Sven Estridsen (1035–1074), ţara se „aşează” pe pământ danez, mo-
narhia consolidându-se. Regatul s-a întărit din punct de vedere instituţional şi
bisericesc; cultura latină s-a impus. La Lund, în 1103, papa Pascal II a creat o
arhiepiscopie pentru toţi creştinii nordici.
2.5.2. Regatul Norvegiei

Acţiunea de unificare a ţării a fost începută de Harald Haarfager („Păr
Frumos”), care a domnit între 872 şi 930. Fiii acestuia s-au angajat în ample
54
A. H. De Oliveira Marques, Istoria Portugaliei, traducere de Micaela Ghiţescu, Ed.
Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 5–16.
55
A. Oţetea (coord.), Istoria lumii în date, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1972, p. 70–71;
lupte pentru putere, năruind opera tatălui lor. Abia la sfârşitul mileniului,
Olaf I Tryggvason (995–1000), creştinat în Anglia, a reuşit să restabilească
unitatea statului, favorizând, în acelaşi timp, activitatea misionarilor creştini.
Au urmat, după Olaf I, 16 ani de ample confruntări. Abia cu Olaf II (1016–
1028) s-a refăcut unitatea statului. În anul 1028 este ocupată partea sudică a
ţării de către danezi, uniunea danezo-norvegiană durând până în anul 1035.
Antrenată în deceniile următoare în cuceriri peste mări, Norvegia se
„reîntoarce” asupra sieşi abia în secolele XII–XIII, îndeosebi sub regele
Haakon IV (1217–1263).
2.5.3. Regatul Suediei

În ciuda rezultatelor spectaculoase obţinute de varegi, Suedia a rămas în
urmă faţă de statele vecine, nefiind o monarhie stabilă. Sub Olaf Eriksson
Sköttkonung (995–1022), care s-a botezat prin 1008, se bate prima monedă şi
se stabileşte un rudiment de fiscalitate publică. Singurul succes remarcabil al
Suediei în secolul al XI-lea a fost răspândirea creştinismului. Între 1060 şi
1250, întregul efort monarhic de consolidare statală a fost subminat de
disputa pentru putere a două dinastii – Stenkil şi Sverker. În această perioadă
a fost încorporat regatului Suediei teritoriul finlandez.
2.6. Europa Centrală şi Răsăriteană

Organizarea politic-statală a Europei Centrale şi Răsăritene a vut loc sub
influenţă francă, în centru, şi sub influenţă bizantină, în răsăritul continen-
tului. Acest proces a avut loc pe fondul unei duble presiuni: a germanilor, din
vest, începând cu secolul secolul al XI-lea, şi a asiaticilor, din est.
2.6.1. Moravia şi Boemia

La începutul secolului al IX-lea, societatea din Moravia şi Slovacia occi-
dentală56 cunoştea deja o stratificare socială, nobilimea fiind foarte activă,
construindu-şi cetăţi importante. Ea era foarte receptivă faţă de misiunile
creştine venite din Bavaria. Aproximativ pe la anul 833, arhiepiscopul de
Salzburg a creat o biserică la Nitra – centrul unui principat încă păgân.
Unificatorul şi întemeietorul de stat a fost Mojmir (830–846). Fiul său,
Rastislav (846–869), un creştin convins, deşi a ajuns şef în Moravia cu ajuto-
rul lui Ludovic Germanicul, s-a dovedit a fi foarte neîncrezător faţă de franci.
Rastislav s-a orientat spre Bizanţ, primind misiunea lui Constantin şi Metodiu
56
Z. K. Pinter, I. M. Ţiplic, Europa şi Orientul apropiat, p. 133–135; N. Ciachir, Istoria
slavilor, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1998, p. 14–17.
– fondatorii bisericii slave de aici (862). În acest context, în anul 869, papa
Adrian II emite o bulă, prin care slavona a fost recunoscută ca limbă de cult la
slavii de apus57.
Svatopluk, succesorul lui Rastislav, şi-a impus protectoratul asupra sla-
vilor din Boemia, Pannonia şi Polonia meridională. La moartea sa, în 894,
statul a fost împărţit între fiii săi. Sub loviturile ungurilor, în anul 906
Moravia şi-a încetat existenţa; intră în istorie Boemia.
În timpul lui Carol „cel Mare”, Boemia devine o anexă a ducatului
Bavariei. La cumpăna secolelelor IX–X, cehii s-au separat de cnezatul
Moraviei Mari. Cei care au condus opera unificatoare au fost ducii de Praga
(recunoscuţi oficial de regele german Arnulf încă din anul 890), din dinastia
Przemyslizilor. Până la sfârşitul secolului al X-lea, au funcţionat două formaţi-
uni politice cehe. În anul 915, prin cucerirea localităţii Libice, Boleslav II
unifică Cehia. Sub prinţul Václav (Venceslas, ca sfânt), care a domnit între
915–929, cehii s-au creştinat în rit latin.
În secolul al X-lea, principii cehi s-au aflat în relaţii de supunere faţă de
împăratul german, pentru ca în secolul următor să încerce o desprindere de
sub această dominaţie. Relaţiile relativ bune cu împăraţii germani le-au asigu-
rat o oarecare protecţie faţă de raidurile ungurilor. Ba mai mult, în anul 1031
cehii au reuşit recucerirea definitivă a Moraviei.
În anul 1085, marele cneaz Vratislav primeşte de la împăratul german
Henric IV titlul de rege, fapt reconfirmat de împăratul Friedrich I Barbarosa
în anul 1158. Prin Bula de Aur a împăratului Friedrich II, din 1212, titlul
regal devine ereditar, regelui ceh recunoscându-i-se calitatea de principe german.
2.6.2. Regatul Poloniei

În prima jumătate a secolului al IX-lea, teritoriul viitorului regat al
Poloniei era locuit de un număr mare de populaţii slave. Dintre neamurile
slave de aici, două se situează în faţă: cel al vislanilor („oamenii de pe
Vistula”), in jurul Cracoviei, şi cel al polanilor („oamenii câmpiilor”), în jurul
oraşului Gniezno.
În secolele IX–X a avut loc o mare dezvoltarea a oraşelor şi o încrânce-
nată dispută a prinţilor de a-şi subordona teritoriile vecine. Cei mai energici s-
au dovedit a fi prinţii polani din nord, grupaţi în familia dinastă a Piaştilor.
Întemeietorul statului polonez a fost prinţul Mieszko I (cca. 960–992)58.
Sub autoritatea sa începe un amplu proces unificator şi administrativ. Creşti-
57
Vezi D. Obolensky, op. cit., p. 153–167.
58
A. Oţetea (coord.), Istoria lumii în date, p. 72.
narea ţării are loc în anul 966, prinţul polonez închinând statul Sfântului
Scaun în anul 990.
Opera tatălui a fost continuată de fiul acestuia, Boleslav (992–1025), zis
„cel Viteaz”. Teritoriul statului se extinde considerabil, îndeosebi pe seama
slavilor lusacieni şi milicieni. Rivalităţile dintre Boleslav şi cnezii Boemiei se
rezolvă adeseori prin intermediul împăraţilor germani. În anul 1000, la
Gniezno, se înfiinţează o arhiepiscopie, fapt care permite încoronarea lui
Boleslav ca rege în ultimul său an de domnie.
Din păcate, cu Mieszko II (1025–1034) începe declinul statului polo-
nez. Regii slabi din perioada următoare şi acţiunile centrifuge ale nobililor au
amplificat acest proces. De dezordinile din ţară vor profita, în primul rând,
germanii, care vor acapara, în secolele al XII-lea şi al XIII-lea, teritoriile vestice
şi nordice ale slavilor (Pomerania şi Prusia); ţara intră sub suzeranitatea impe-
rială germană.
2.6.3. Regatul Ungariei

Pe la anul 895–896, ungurii se instalează în Câmpia Panonică, un teri-
toriu cunoscut lor, relativ „liber” din punct de vedere politic după distrugerea
avarilor, dar disputat de bulgari, francii răsăriteni şi moravieni59. Prima jumă-
tate a secolului al X-lea a fost o perioadă de incursiuni militare în toate direc-
ţiile, pentru jaf şi impunerea tributului.
Un moment de răscruce în istoria ungurilor s-a petrecut în anul 955.
Înfrânţi de regele german Otto, ungurii au fost la un pas de a fi scoşi din isto-
rie. Prinşi între două blocuri politice puternice, cel bizantin şi cel german,
ungurii au ales singura cale în măsură să le asigure supravieţuirea pe termen
lung în Europa – sedentarizarea şi intrarea în ordinea politică şi culturală a
Europei Occidentale.
Principele Ştefan (997–1038) a fost cel care i-a „introdus” pe unguri în
ordinea medievală europeană. Căsătorit cu principesa bavareză Gizella, Ştefan
trece la creştinism, fapt pentru care primeşte coroana de la papă, fiind procla-
mat „rege apostolic” (încoronarea efectivă a lui Ştefan I a avut loc la 25
decembrie 1001).
În timpul lui Ştefan I, Ungaria a cunoscut un amplu proces de moder-
nizare instituţională. Din punct de vedere ecleziastic, la Esztergom s-a înte-
meiat o arhiepiscopie, cu zece episcopii. Din punct de vedere administrativ,
59
Gergely András, Istoria Ungariei, traducere de H. G. Mihály, Odorheiu Secuiesc,
1993, p. 12–21; Gyula Kristó, Histoire de la Hongrie médiévale, tome I, Le temps des
Árpáds, traduit du hongrois par Chantal Philippe, Press Universitaires de Rennes,
2000, p. 15–70.
ţara a fost organizată în comitate. S-au constituit întinse domenii regale, statul
fiind înzestrat cu o cancelarie centrală şi o nouă legislaţie, după model apu-
sean. La Székesfehérvár (Alba Regală), regele Ştefan I şi-a construit o reşe-
dinţă, capitala fiind în apropiere, la Esztergom.
La moartea regelui Ştefan I, societatea ungară a fost nevoită să facă faţă
din nou unei mari provocări. Fără urmaşi direcţi în linie masculină din partea
regelui defunct, Ungaria avea de ales între cutuma maghiară, potrivit căreia cel
mai în vârstă bărbat al familiei domnitoare era în drept să conducă regatul, şi
dreptul european, bazat pe principiul primogeniturii şi idoneităţii. Pe cale de
consecinţă, Ungaria a fost cuprinsă, timp de câteva decenii, de anarhie şi luptă
pentru putere.
Situaţia critică a regatului a fost depăşită prin domnia lui Ladislau „cel
Sfânt” (1077–1095) şi a lui Coloman, zis „Cărturarul” (1095–1116). Conso-
lidând aparatul administrativ, înfiinţând noi episcopii în teritoriile cucerite,
cărora le-au adăugat aparatul capitlurilor, regatul a avut capacitatea de a se
lansa într-o amplă operă de cuceriri teritoriale în secolul al XII-lea.
Intrată în ordinea europeană, Ungaria a redeschis drumul continental
spre Constantinopol, ceea ce a însemnat importante consecinţe economice şi
culturale pentru tânărul stat.
2.6.4. Formarea statului kievean

Începând cu secolul al VIII-lea, ordinea patriarhală a slavilor răsăriteni a
început să se destrame, fiind înlocuită, mai ales în zona de sud, de alianţe între
diferite familii, apoi de uniunile de triburi existente aici60. În secolul al IX-lea
apar şefii locali, un fel de comandanţi militari aşezaţi în localităţi fortificate.
Raporturile slavilor răsăriteni, cu două focare de civilizaţie – khazarii şi bizan-
tinii –, precum şi schimburile comerciale tot mai intense şi ameliorarea tehni-
cilor agricole, au favorizat formarea statului.
Întemeierea statului ţine de ceea ce „Vechea cronică rusă” numeşte „che-
marea varegilor”. Evenimentele se petrec pe la 852–862 şi au vizat intensificarea
legăturilor comerciale dintre varegii nordici, lumea orientală şi cea bizantină. Se
spune că Riurik, Oleg, care a a cucerit Kievul în anul 882, apoi urmaşul său,
Igor (912–948), toţi trei scandinavi, au fost fondatorii statului kievean.
În secolul al X-lea, statul kieven păstra încă aspectul unei confederaţii de
triburi sub autoritatea cneazului de Kiev. El percepea un impozit de la supuşi,
60
Tamara Kondratieva, Vechea Rusie, traducere, prefaţă şi note de R. G. Păun, Ed.
Corint, Bucureşti, 2000, p. 17–50. Vezi şi A. Deac, Din istoria Ucrainei. „Ţara de
margine”, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 2001; T. Puiu, Ucraina şi ucrainienii. Schiţă
istorică, Ed. Mustang, Bucureşti, 1999.
strâns după rânduielile fiscale din teritoriile supuse, adică iarna. La începutul
verii soseau convoaiele din nord, pe Nipru, care se îndreptau spre
Constantinopol, fiind şi ele supuse vămii la Kiev. Slavii ofereau pieţei bizan-
tine blănuri, miere, ceară, sclavi, acestor produse adăugându-li-se mărfurile
nordice: arme, ţesături, bijuterii etc. Produsele luate din Constantinopol se
îndreptau, în mare măsură, spre Europa Occidentală, prin nord (obiecte de
lux, vinuri, arme, mirodenii, ţesături etc.). Comerţul a însemnat, şi în acest
caz, civilizaţie, bogăţie şi dezvoltarea vieţii urbane.
Marea cotitură în istoria slavilor răsăriteni s-a produs din momentul
creştinării. După un secol de relaţii cu Bizanţul, creştinarea era ceva firesc să se
întâmple. Evenimentul s-a produs în 988–989, sub cneazul Vladimir. Răs-
pândirea creştinismului în lumea slavă răsăriteană a fost favorizată de traduce-
rea cărţilor sfinte în slavonă. Biserica de la Kiev ţinea de patriarhia din
Constantinopol, patriarhul fiind cel care îl numea pe mitropolitul Kievului.
Percepând a zecea parte din veniturile populaţiei, biserica de la Kiev a devenit
foarte bogată. Patronând o amplă operă constructivă şi culturală, biserica a
avut meritul de a fi contribuit la naşterea „culturii ruse clasice”, cum este
numită această importantă dezvoltare culturală din cnezatul de la Kiev.
Sistemul de guvernare se baza pe autoritatea şefului de la Kiev. Cnea-
zul de Kiev, ca „mare cneaz”, deţinea autoritatea supremă. El guverna
împreună cu adunarea municipală. Primul născut din familia cneazului
deţinea Kievul şi Novgorodul. Ceilalţi fraţi şi rudele apropiate erau investiţi
cu demnitatea de cneaz în zonele mărginaşe. Între autoritatea centrală şi
ceilalţi cnezi au existat ample dispute pentru putere, ceea ce dovedeşte că
statul kievean, înfloritor de altfel, nu era expresia unei unităţi şi unificări la
scara întregului teritoriu, diferenţele etnice, cutumele diferite şi absenţa unei
clase aristocratice funciare, legată de un anumit teritoriu prin domenii sta-
tornice, amplificând tendinţele centrifuge.
Începând cu secolul al XI-lea, axa comercială nord-sud („drumul de la
varegi la greci”) decade, ceea ce a însemnat o diminuare a supremaţiei
Kievului şi afirmarea, treptată, a nord-estului slav. La începutul secolului al
XIII-lea se individualizează patru centre politice principale în lumea slavă
răsăriteană: Kiev, Halici-Volânia, Novgorod şi Vladimir-Moscova. Asaltul
mongol va schimba cursul istoriei în Europa Răsăriteană.
3. Geneza sistemului feudal în Europa Occidentală

Sistemul social feudal s-a născut, în aspectele sale principale, în societatea
carolingiană. În secolele X–XI, societatea de tip feudal devine dominantă61.
În general, acest tip de societate este o formă de comunitate umană ba-
zată pe legături de dependenţă ierarhizate (economice, sociale, politico-juri-
dice şi spirituale), având în vârful piramidei o clasă de nobili. O societate
bazată pe obligaţii de supunere şi de servicii din partea vasalului faţă de senior,
senior care, în schimbul acestora, îi garantează protecţia şi îl „întreţine”,
acordându-i un feud.
Societatea feudală a fost rezultatul unor lente, dar continue şi profunde
transformări, care au adus în prim-plan feudul (fieful, domeniul), relaţiile de
dependenţă ataşate acestuia, o nouă structură socială, un tip nou de monarhie
şi o mentalitate ataşată noii rânduieli.
În forma sa clasică, occidentală, esenţiale pentru societatea feudală erau
feudul şi relaţiile de dependenţă generate de acesta. Feudul, laic sau ecleziastic,
s-a dezvoltat din vechiul beneficium, însemnând, acum, o posesie ereditară
asupra unei suprafeţe de teren, dobândită cândva pentru slujba militară sau
funcţia deţinută. Erodarea autorităţii centrale a favorizat acest proces. Relaţiile
de dependenţă, urmând ierarhia socială, sunt ataşate şi generate de statutul
feudului. Au funcţionat, pe de o parte, relaţiile dintre deţinătorii de feud şi
ţăranii dependenţi aşezaţi pe domeniu, iar, pe de altă parte, relaţiile dintre
nobili (raporturile vasalice).
Raportul de vasalitate s-a născut fie din iniţiativa şi/sau acţiunea suzera-
nului, care a reuşit să aducă la ascultare, prin mijloace persuasive sau prin
forţă, o parte a clasei războinice iniţiale, fie din iniţiativa acesteia din urmă,
nevoită a căuta protecţie. În esenţă, raportul de vasalitate însemna un angaja-
ment de îndatoriri reciproce ale părţilor. Suzeranul (seniorul) avea datoria să-l
menţină pe vasal pe feudul pe care i-l acordase, să-l apere şi să-i facă dreptate
şi, dacă era cazul, să-l întreţină la curtea sa împreună cu întreaga familie.
Vasalul, la rândul său, era obligat să-i acorde seniorului („stăpânului”) ajutor
militar şi financiar în caz de nevoie (auxilium), să facă serviciu la curtea
acestuia (consilium), să-l accepte pe senior ca judecător al său, să-i fie fidel şi să
conserve feudul încredinţat. Raportul de vasalitate căpăta consacrare juridică
în urma unui ceremonial ce persupunea: omagiul (gestul simbolic prin care
vasalul se „încredinţa” seniorului), jurământul şi investitura (acţiunea prin
61
M. Bloch, Societatea feudală, vol. I, Formarea legăturilor de dependenţă, traducere de
Cristiana Macarovici, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p. 161–288; S. Berstein, Pr.
Milza, op. cit., vol. II, p. 108–120.
care seniorul înmâna vasalului feudul sau funcţia, constând, în final, în confe-
rirea unui obiect simbolic).
Raportul de vasalitate, mai ales când era vorba de vârful ierarhiei feudale,
a cunoscut nuanţări. În acest sens, întâlnim: „regimul privilegiilor sau imunită-
ţii”, ca un ansamblu de favoruri sau scutiri, parţiale sau totale, acordate vasalu-
lui, şi „regimul drepturilor senioriale”, ca un ansamblu de drepturi speciale pe
care seniorul le avea (dreptul de a porni război din proprie iniţiativă, dreptul de
a bate monedă, de a emite ordonanţe, de a percepe taxe şi dări, de a judeca).
Raportul dintre deţinătorii de feud şi o parte a ţărănimii (aşa-zisa „ţără-
nime dependentă” sau aservită) s-a instituit în urma schimbării regimului
proprietăţii funciare, prin generalizarea relaţiilor vasalice. Prin abuz şi
constrângere, sau pur şi simplu din nevoie, o parte a ţărănimii devine parte a
feudului. Dreptul acesteia de a folosi o parte a feudului însemna obligaţii eco-
nomice, juridice şi spirituale în raport cu deţinătorului feudului (laic sau ecle-
ziastic, senior sau vasal).
Noua structură socială62, simplificată, urma schema tripartită: oratores
(cei care se rugau pentru ceilalţi şi „patronau” activităţile spirituale, clerul înalt
îndeosebi), bellatores (cei care se luptau pentru a-i apăra pe ceilalţi, acum clasa
cavalerilor – milites) şi laboratores (cei care munceau pentru a asigura cele
necesare traiului, ţăranii îndeosebi). Susţinută printr-o ideologie oficială venită
dinspre oamenii bisericii îndeosebi, ierarhia socială amintită a dominat Evul
Mediu câteva secole, fiind acceptată ca un dat.
Cât priveşte guvernarea, societatea medievală din această perioadă
cunoaşte două forme de monarhie: împăratul şi regele, de unde au rezultat
două tipuri de stat: imperiul şi regatul, împăratul – „cap” al corpului laic occi-
dental, regele – ca expresie a spiritului regional, „naţional”, periferic. Ideologia
guvernării şi legitimarea guvernării monarhului s-au constituit prin acţiunea
bisericii, rezultând, în final, regimul monarhului absolut şi apoi cel al monar-
hiei adunărilor de stări.
Acest sistem social era susţinut şi/sau a generat un tip anume de menta-
litate, ale cărei valori fundamentale erau de natură creştină. Atât la nivelul
ideologiei oficiale, cât şi la nivelul omului de rând, conştiinţa epocii era un
produs al acţiunii spirituale atotstăpânitoare a bisericii creştine. Prejudecăţile
de genul „ierarhia de pe pământ reflectă ierarhia cerească”, „apartenenţa la o
stare sau alta este vrere divină”, precum şi comandamente morale ca „autori-
tatea”, „obedienţa”, „resemnarea” etc., dominau conştiinţa contemporanilor.
62
Vezi J. Le Goff (coord.), Omul medieval, traducere de Ingrid Ilinca şi D. Cojocaru,
postfaţă de Al. F. Platon, Ed. Polirom, Iaşi, 1999.
IV.
Europa ºi lumea
islamicã în secolele
VII–
VII–XIII.
Realitãþi politice Termenul „islam”, atât de prezent
în limbajul şi conştiinţa europeanului
C de azi, îşi are originea în cuvântul arab
aslama, care înseamnă „a se supune”, „a
se dărui în întregime” lui Dumnezeu,
prin Coran . Din perspectiva discursului istoric, termenul amintit are
63
semnificaţii multiple, desemnând: un tip anume de credinţă, o cultură şi o

civilizaţie, altfel spus o „lume” – în sensul propriu al cuvântului. Adeptul
acestei lumi, îndeosebi al credinţei islamice, este „musulmanul” – cuvânt deri-
vat din arabul muslim. Dumnezeul musulmanilor este Allâh, profetul lor este
Muhammad („Preaslăvitul”), cartea sfântă este Coranul (din arabul Qu’aran),
iar crezul lor se rezumă la expresiile: „nu există altă divinitate decât Allâh”,
„Allâh este Mare” sau „Allâh este foarte Mare”.
Când şi cum s-a născut această lume, care au fost elementele funda-
mentale ale evoluţiei sale politice în Evul Mediu şi în ce context istoric s-a
„întâlnit” cu lumea creştină europeană – acestea sunt ideile pe care le vom
urmări în continuare. Cât priveşte raţiunea unui astfel de subiect, acest aspect
a fost prezentat în paginile anterioare, prilej cu care subliniam că singura
„lume” pe care societatea europeană a vizualizat-o şi a conştientizat-o din plin
în existenţa sa medievală a fost lumea islamică. Când cele două lumi s-au în-
tâlnit, impactul uneia asupra celeilalte a fost atât de puternic, prin conţinutul
şi durata sa, încât încercarea de a prezenta istoria oricăreia dintre ele separat de
63
A. L. de Prémare, Originea islamului. Între scriitură şi istorie, traducere de M.
Anghelescu, Ed. Cartier, Bucureşti, 2004, p. 33–234; Nadia Anghelescu, Introducere
în islam, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1973, p. 15–21.
istoria celeilalte este aproape imposibilă. Ca atare, până la descoperirea „lumii

noi”, istoria medie universală s-a rezumat, din perspectivă europeană,
perspectivă care este şi cea după care s-a construit demersul nostru aici de faţă,
la istoria celor două lumi amintite.
1. Lumea islamică. Arabii

Statul arab s-a născut la începutul secolului al VII-lea, într-un mediu
geografic şi social dominat de lumea arabă64. Opera unificării politice şi
spirituale a arabilor i-a aparţinut lui Muhammad, printr-o triplă acţiune: una
spiritual-religioasă, în centrul căreia s-a aflat propovăduirea noii credinţe; una
socială, vizând acţiuni de organizare administrativă, etică şi legislativă a comu-
nităţilor arabe; una politico-militară, având drept obiectiv extinderea autori-
tăţii noului conducător asupra tuturor comunităţilor arabe, dar şi reglarea
raporturilor cu alte etnii – evreii şi creştinii îndeosebi. Un rol important în
reuşita demersului unificator l-a reprezentat personalitatea remarcabilă a
Profetului65.
Marea acţiune muhammedană începe la Mecca66 („Pactul de la Aqaba”),
pe la anul 620, continuată cu mai multă energie după refugierea Profetului la
Yatrib, la 22 septembrie 622. După moartea Profetului, evenimentul amintit
– numit hegira („expatrierea”) – a devenit unul simbolic, marcând începutul
erei musulmane (prima zi a anului lunar în care a avut loc hegira, şi anume 15
iulie 622). De atunci, oraşul Yatrib s-a numit Medina („oraşul Profetului”).
La Medina, opera de organizare social-politică, pe baza principiilor noii
religii, sporeşte în intensitate. Muhammad devine şeful comunităţii de aici, ca
şef teocratic, iar vechea organizare tribală este înlocuită cu una nouă, bazată pe
legătura religioasă – ’umma („comunitatea credincioşilor”). În urma confrun-
tării cu evreii şi creştinii se consolidează şi se definitivează ideile credinţei
islamice, pe de o parte, şi liniile directoare ale conduitei politice faţă de cei cu
„carte sfântă”, pe de altă parte. Confruntarea militară cu puternicii opozanţi
64
A. Miquel, Islamul şi civilizaţia sa. Din secolul al VII-lea până în secolul al XX-lea, vol. I,
traducere de Gloria Dorothea Ceacalopol şi R. Florescu, Ed. Maridiane, Bucureşti,
1994, p. 29–245.
65
F. E. Peters, Mahomed şi originile Islamului, traducere de Genoveva Bolea, Ed. Arc,
Bucureşti, 2003, p. 74–261. Vezi şi Th. Martinescu-Asău, Viaţa, iubirile şi profeţiile
lui Mahomed, creatorul Coranului, Ed. Porţile Orientului, Iaşi, 1994; Gh. G. Stănescu,
Mahomed profetul, îngrijire ediţie, studiu bio-bibliografic şi bibliografie suplimentară
de I. V. Les, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1998.
66
Dominique Sourdel, Istoria arabilor, traducere de Ioana Cojocaru, Ed. Corint,
Bucureşti, 2001, p. 28–105.
de la Mecca sporeşte autoritatea Profetului în rândul comunităţilor tribale

arabe vecine. Mai multe triburi arabe i se supun, altele, ca şi unele comunităţi
de evrei, fiind nevoite să plece spre nord. În acest prim deceniu de după
hegira, convertirea la islam cunoaşte proporţii de masă.
În anul 630, Muhammad intră triumfător în Mecca, oraşul său natal.
Aici, la Mecca, Muhammad ordonă distrugerea idolilor şi proclamă o nouă
eră pentru arabi. În anul 632, Profetul face primul pelerinaj la Mecca, după
un ritual care va deveni model pentru musulmani de atunci încoace.
Profetul moare în anul 632, tradiţia islamică păstrându-i imaginea de
om simplu, generos, abil, bun politician, care a reuşit să se impună în lumea
arabă cu multă energie. Multe lucruri cu privire la modul de organizare a soci-
etăţii arabe i s-au atribuit Profetului de către posteritate, fiind ridicate la ran-
gul de lege în islam. Cum problema succesiunii la conducerea tânărului stat
arab nu a fost reglementată de către Profet în timpul vieţii sale, moartea sa a
generat o amplă dispută cu privire la şefie în comunitatea islamică, aspect care
va marca, pentru multe secole, evoluţia lumii islamice67.
Primul conducător care i-a succedat Profetului a fost Abu Bakr (632–
634), tatăl Aişei – soţia preferată a Profetului. Ales în funcţie de fruntaşii
arabi, Abu Bakr a purtat titlul de calif (din cuvântul arab khalifa, care
înseamnă „succesor”, „locţiitor”, evident că al Profetului). Marele său merit a
fost acela al consolidării statului medinez, fapt care a contribuit la sporirea
autorităţii centrului politic islamic în rândul triburilor arabe de beduini.
Următorul conducător a fost Omar (634–644). De numele lui se leagă
primele mari cuceriri arabe în teritoriile din jur: Siria şi Palestina, smulse auto-
rităţii bizantine în anul 636, Irakul, Egiptul, Cirenaica şi Tripolitania, ocupate în
anul 643. Califul Omar a fost un foarte bun administrator, reuşind, printr-o abilă
politică în plan religios şi în plan funciar, să se împună în teritoriile cucerite.
Lui Omar, ucis de un sclav, i-a urmat la conducere Othman (644–656),
ginerele Profetului. În timpul domniei sale, Othman încetineşte ritmul cuceri-
rilor, sporind, în schimb, incursiunile de pradă în zonele învecinate. Othman
nu a fost la înălţimea personalităţii predecesorilor, abuzurile, lăcomia şi nepo-
tismul marcând guvernarea sa.
La moartea lui Othman, asasinat ca şi predecesorul său, s-a încercat con-
solidarea statului arab prin aducerea la conducere a lui Ali, soţul Fatimei –
fiica Profetului. Fire slabă, Ali va fi asasinat în 661. Asasinarea sa, apoi a fiilor
săi (al-Hasan, în 670, şi Husein, în 680), va deschide ampla confruntare, cu
consecinţe până în zilele noastre, între musulmanii şiiţi – adepţi ai principiu-
lui dinastiei muhammedane în conducerea comunităţii islamice – şi musul-
67
Idem, Islamul, traducere de Liliana Soraiev, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 21.
manii suniţi – adepţi ai principiului „musulmanului vrednic” şi tradiţiei în

conducerea statului.
În locul lui Ali s-a impus la conducere Mu’awiyya, guvernator al Siriei şi
văr al califului defunct Othman. Înrudit cu Profetul prin strămoşul său
Omayya, Mu’awiyya a fost intemeietor de dinastie şi imperiu, cunoscut în
istorie sub denumirea de Imperiul Omeyyad (661–750).
Omeyyazii mută capitala statului la Damasc, în Siria, introducând, cum
am spus, principiul dinastic în instituţia califatului. Din punct de vedere
administrativ, tradiţia şi civilizaţia siriană domină opera şi epoca Omeyyazilor.
În acest secol „sirian” al islamului clasic a avut loc o consistentă operă de dez-
voltare urbană, punându-se bazele celebrei arhitecturi musulmane, cu renu-
mitele moschei din Damasc, Medina şi Ierusalim. O amplă mişcare intelectu-
ală se porneşte acum, araba devenind limba oficială şi limba culturii68.
Cea mai spectaculoasă izbândă arabă omeyyadă a reprezentat-o ampla
operă de cuceriri. Africa de Nord a fost total supusă (670–707), pentru ca
între 711 şi 718 cea mai mare parte a Penisulei Iberice să fie ocupată. Din
fericire pentru creştinătatea europeană apuseană, incursiunile arabe dincoace
de râul Ebru au fost stopate de energicul regat merovingian, mai ales după
victoria lui Carol Martel la Poitiers din anul 732. Un fapt similar s-a produs la
poarta răsăriteană a creştinătăţii, de către bizantini, care reuşesc să apere
Constantinopolul şi Asia Mică în faţa asaltului arab. Cu supunerea Persiei şi
Afganistanului (651) şi Transoxianei (674), imperiul arabilor era fondat.
Opera Omeyyazilor a fost puternic măcinată din interior. Cei mai tenaci
adversari ai califilor de la Damasc au fost şiiţii, preponderenţi în răsăritul
persan al lumii islamice. Şiiţii persani îi acuzau pe Omeyyazi că s-au abătut de
la linia Profetului.
În anul 750, Omeyyazii au fost detronaţi de către Abbasizi – şiiţi veniţi
din Persia. Cu ei începe ceea ce istoria numeşte Califatul abbasid (750–1258,
practic 1055). Numele noii dinastii se trage din al-Abbas, un unchi al Profe-
tului. Veniţi din Persia, Abbasizii s-au instalat în Irak, Bagdadul devenind
reşedinţa noii dinastii califale până în anul 1258, când au fost înlăturaţi de
către mongoli.
Noua dinastie s-a sprijinit pe elita politică persană, care a jucat un rol
principal în administrarea statului. Este epoca de aur a islamului, Bagdadul
devenind centrul unei intense activităţi intelectuale. Viaţa citadină şi activita-
tea economică sunt înfloritoare69.
68
Grete Tartler, Înţelepciunea arabă (secolele V–XIV), ediţia a II-a, revăzută şi adăugită,
Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 77–90.
69
Dominique Sourdel, Janine Sourdel-Thomine, Civilizaţia islamului clasic, vol. I,
traducere de E. Filotti, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1975, p. 28–126.
Spre sfârşitul mileniului începe decăderea Califatului abbasid, fapt evi-

dent încă din secolul al IX-lea. Mai multe răscoale, purtate de unele dintre
atât de multele etnii aflate sub autoritatea califilor abbasizi, la care se adaugă
disputele religioase, nemulţumirile săracilor şi perturbările mercenarilor turci,
macină autoritatea centrală de la Bagdad. Pe cale de consecinţă, în părţile
periferice ale imperiului, provinciile manifestă tendinţe centrifuge şi separatiste
în raport cu guvernarea de la Bagdad. În vechea Persie se formează mai multe
regate, fenomen întâlnit şi în nordul Africii, în Siria şi Spania. Epoca islamu-
lui arab e pe sfârşite.
Cea mai spectaculoasă „autonomie islamică” pare a fi cea din Spania. În
anul 756, ultimul Omeyyad, Abd al-Rahman, refugiat din Damasc, ocupă
Córdoba şi odată cu ea cea mai mare parte a Andaluziei, devenind emir inde-
pendent în raport cu Bagdadul. În anul 928, emiratul andaluz este transfor-
mat în Califatul de Córdoba. Secolele X–XI au fost pentru califatul iberic
perioada unei ample culturi, care s-a impus dincolo de fruntariile sale şi, pe
cale de consecinţă, a avut un rol important în dezvoltarea culturii medievale şi
renascentiste europene.
În anul 1030 se stingea dinastia omeyyadă în Spania, Califatul córdobez
spărgându-se în mai multe emirate. Pe fondul intensificării Reconquistei, emi-
rul de Sevilla cere ajutorul berberilor din Ifriqiya (Africa), fapt pentru care,
din 1086 şi până în 1147, Spania musulmană este din nou unificată, aflându-
se sub autoritatea regatului almoravid al berberilor tunisieni. Din anul 1147 şi
până în 1232, Spania musulmană s-a aflat sub autoritatea dinastiei
Almohazilor – berberi din zona marocană.
Mai spre răsărit, în Egipt, este fondat, oficial în anul 909, Califatul
fatimid. Noul stat l-a avut în fruntea sa pe Obeyd-Allah, un ins care se pretin-
dea descendent al Fatimei, fapt care l-a îndreptăţit, după opinia sa, să-şi ia
titlul de calif. Secolele X–XI au fost cele ale unei puternice înfloriri a culturii şi
civilizaţiei în statul fatimid egiptean. Califatul fatimid egiptean va dura până
în anul 1171, când intră sub autoritatea legendarului Saladin.
La începutul secolului al XI-lea, dominaţia politică arabă, în forma
califală clasică – omeyyadă şi abbasidă –, încetează. Au fost patru secole în care
lumea islamică, prin energia arabilor şi contribuţia altor popoare, s-a impus
definitiv în istoria universală ca o adevărată „lume” – politică, religioasă,
culturală, economică şi socială.
2. Lumea islamică. Turcii selciukizi

La jumătatea secolului al XI-lea, turcii selciukizi vor prelua, pentru două
secole, destinele politice ale celei mai mari părţi a lumii islamice de atunci.
Doar nordul Africii şi Spania musulmană au rămas în afara autorităţii lor
politice. Preluarea conducerii politice de către turci va deschide un capitol
relativ nou în raporturile dintre creştinătate şi islam, al cărui element principal
l-au reprezentat cruciadele. Din perspectiva istoriei Europei, prezentarea pro-
cesului de „infiltrare turcă” în lumea islamică, cum mai este numită acapararea
puterii la Bagdad de către turci, este, aşadar, absolut necesară.
Etnogeneza turcilor, spun specialiştii, pare a fi încheiată în secolul al
VI-lea70. Turcii „vechi” au evoluat apoi în două grupuri mari: „turcii orientali”
şi „turcii occidentali”, despărţite de Munţii Altai. Începând cu secolul al X-lea,
turcii occidentali încep să se organizeze politic, între statele lor şi cele vecine
începând violente confruntări militare. Între aceste creaţii statale turceşti trăia
şi neamul turco-oguz, numit „turcii propriu-zişi”, cuprinzându-i pe pecenegi,
uzi, cumani şi turcii selciukizi. Acele grupuri de populaţie turco-oguză
islamizată, care s-au întins, în deplasarea lor spre sud-vest, în nord-estul
Persiei, în Azerbaidjan, s-au concentrat în jurul dinastiei selciukide, reprezen-
tată, la început, de Selciuk (cca. 990). În istoria turcilor, Selciuk este conside-
rat autorul trecerii neamului turc din „Turan” în „Iran” şi al islamizării în
masă a neamului său, la estul Mării Caspice. Cu acest personaj remarcabil
începe opera de coagulare a populaţiei turco-oguze din acest spaţiu, celelalte
neamuri turco-oguze preferând spaţiul nord-caspian şi nord-pontic, cum am
văzut în paginile anterioare. Acest fenomen a fost posibil datorită slăbirii auto-
rităţii de la Bagdad, pe de o parte, şi presiunii exercitate asupra turcilor din
partea unor triburi asiatice (karakitaii, de exemplu), pe de altă parte.
Momentul de răscruce l-a reprezentat anul 1040, când, la Dandakan,
turcii au obţinut o mare victorie asupra gaznavizilor persani. Din acest
moment încep marile cuceriri şi marele aflux de populaţii turco-oguze spre
vest şi sud-vest. Marele conducător turc de la mijlocul secolului al XI-lea a fost
Tugrul-beg (1038–1063). Victoria sa din 1040 l-a plasat în poziţia de tutelar
al califului de la Bagdad, fapt exprimat de autointitularea sa ca „rege al regi-
lor”. Iar când, în 1055, ocupă Bagdadul la chemarea califului, Tugrul-beg a
fost încoronat de calif cu titlul de „sultanul lumii”, „bastionul credinţei” şi
„părtaşul califului”.
70
M. Ali Mehmed, Istoria turcilor, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976,
p. 10–19; A. Miquel, op. cit., p. 247–258; Florica Lorinţ, Din istoria unui imperiu
(turcii otomani), Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1963, p. 3–15; M. Ali Ekrem, Civilizaţia
turcă, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1981, p. 9–67.
Instalaţi la Bagdad, sultanii selciukizi încep marile cuceriri teritoriale. În

nord, după preluarea Irakului persan de la gaznavizi, turcii cuceresc Georgia şi
Armenia în anul 1064. Dar cea mai mare izbândă a lor a fost contra bizanti-
nilor. Înfrângerea zdrobitoare a bizantinilor la Mantzikert, la 19 august 1071,
când însuşi împăratul de la Constantinopol, Romanos IV Diogenes, a fost luat
prizioner, le-a facilitat preluarea Palestinei şi Siriei, deschizându-le drumul
„infiltrării” în Anatolia. Doar Spania musulmană şi nordul Africii nu se aflau
sub ascultarea lor politică.
Această mare „posibilitate de istorie” turcă a fost însă măcinată din
interior. Conform dreptului cutumiar turc, toţi moştenitorii aveau drepturi
egale, fapt pentru care disputele pentru putere au fost destul de frecvente. Încă
din secolul al XI-lea, în vastul teritoriu cucerit s-au constituit mai multe for-
maţiuni politice selciukide, teoretic toate aflate sub autoritatea politică a
„sultanului lumii” de la Bagdad. Între aceste formaţiuni politice selciukide
amintim: selciukizii de Irak (1098–1194), selciukizii de Siria (1078–1114) şi
sultanatul de Rum din Anatolia (1077–1308). Fondatorul sultanatului de Rum
a fost Süleymân ibn Kutulmaş (1077–1086), conducând primul stat turc creat
în creştinătate. Supravieţuind cruciaţilor, apoi mongolilor ilhanizi, aşezându-şi
capitala la Iconion (Konya), statul turc anatolian a asigurat continuitatea şi
concentrarea turcilor, pentru ca în veacurile următoare, prin otomani, turcii să
facă istorie pe termen lung şi la scară mare în raport cu Europa creştină.
La Bagdad s-au instalat aşa-zişii „selciukizii mari”. Şefii selciukizi de aici
se numeau „mari sultani”, sub autoritatea lor trebuind să se afle toţi sultanii
turci mai mici. Unii dintre marii sultani, ca Melik-şah (1072–1092), de
exemplu, au fost personalităţi remarcabile. Numai că lupta pentru putere,
intrigile califului uneori, opoziţia religioasă a unei părţi a populaţiei şiite (tur-
cii fiind preponderent suniţi), varietatea etnică şi culturală din teritoriul stă-
pânit, precum şi asalturile karakitailor dinspre răsărit le-au erodat capacitatea
de guvernare. După două secole de stăpânire politică a Orientului Mijlociu,
turcii vor ceda supremaţia mongolilor.
Dominaţia turcă a avut consecinţe importante. Pentru neamul turc,
regruparea populaţiilor turco-oguze, a selciukizilor îndeosebi, şi „marele
popas” în Orientul Mijlociu şi Apropiat, în lumea civilizată islamică, a însem-
nat schimbarea modului de viaţă, şi anume trecerea de la viaţa de stepă, asia-
tică, la viaţa sedentară, civilizată. „Aşezarea sistematică” a turcilor în Anatolia a
determinat schimbarea, în timp, a fizionomiei etnico-culturale de aici, rezul-
tând o combinare interesantă a civilizaţiei bizantine cu obiceiurile turceşti, în
formă islamică. Din punct de vedere politic, neamul turc anatolian a erodat
guvernarea bizantină din Asia Mică, grăbindu-i imperiului creştin constanti-
nopolitan sfârşitul. În ceea ce priveşte lumea islamică, destinele politice ale

acesteia au fost preluate de către turcii selciukizi într-o perioadă în care
califatele acesteia erau în decădere, iar disputa religioasă era în floare.
„Umbrela politică” turcă asupra lumii islamice a asigurat prelungirea, cu două
secole, a existenţei Califatului abbasid, extinderea spaţiului geografic al lumii
islamice şi apărarea acestuia în faţa „asaltului creştinilor”, precum şi o modifi-
care la nivelul instituţiilor politice islamice. În plan spiritual, „presiunea turcă”
a determinat o oarecare distanţare a islamului de formele sale clasice, iar când
limba turcă se impune ca limbă de cultură, alături de arabă şi persană, aportul
turcilor la cultura islamică în special, la cea universală în general, a devenit
unul foarte important.
3. Lumea islamică. Mongolii

Dominaţia politică a turcilor selciukizi în lumea islamică a Orientului
Apropiat şi Mijlociu a încetat la jumătatea secolului al XIII-lea. Cum au ajuns
îndepărtaţii mongoli să-şi împună autoritatea politică în detrimentul celei
selciukide?
Întemeietorul imperiului mongol asiatic a fost Temugin, descendent al
elitei politice tătare din neamul mongol. Acest remarcabil personaj, despre care
se afirmă că era foarte abil şi tenace, un bun psiholog, războinic şi organizator, a
fost ales han la kuriltaiul mongol din 1206, prilej cu care a primit apelativul
„Gingis” (= „oceanic” şi/sau „universal”, prin extrapolare). Calea principală a
întemeierii imperiului a reprezentat-o acţiunea de cucerire şi supunere a
neamurilor vecine, concomitent cu una de unificare a clanurilor mongole.
Primele cuceriri încep în anul 120671. În numai cinci ani, mongolii
cuceresc neamurile imediat învecinate (kirkizii şi „triburile de pădure” din
nord), teritoriile tanguţilor tibetani şi cele ale uigurilor – aflaţi până atunci sub
suzeranitatea karakitailor. Înspre sud, în intervalul 1211–1234 mongolii
ocupă China de Nord – una dintre cele mai mari lovituri primite de China în
istoria sa. Înspre vest, mongolii cuceresc statul karakitailor în 1218, devenind
astfel vecini cu cea mai puternică formaţiune statală islamică, Horezmul. Sub
conducerea şahului Muhammad, Horezmul ocupase întinse teritorii de la tur-
cii selciukizi şi de la karakitai. Mongolii reuşesc, în numai doi ani (1219–
1220), să cucerească cea mai mare parte a Horezmului. În anul 1221, ultimele
teritorii ale statului islamic persan, şi anume Khorasanul şi Afganistanul, au
71
V. Ciocâltan, Mongolii şi Marea Neagră în secolele XIII–XIV, Ed. Enciclopedică,
Bucureşti, 1998; V. Spinei, op. cit., p. 321–443; A. Miquel, op. cit., p. 285–330.
fost ocupate de către mongoli. În aceste condiţii, Jalal ad-Din, fiul şahului
Muhammad, s-a refugiat la Delhi, în India, familia fiindu-i însă capturată.
Concomitent, mongolii ocupă vestul Persiei şi nordul Irakului. În iarna
anului 1220–1221, oştile hanului mongol pătrund în zona caucaziană a geor-
gienilor şi cumanilor, continuându-şi incursiunile apoi în zona stepelor ponto-
caspice, până în Crimeea. Cu prilejul acestor expediţii, în 1223 a avut loc
marea confruntare între mongoli şi ruso-cumani în apropierea râului Kalka, la
nordul Mării de Azov, soldată cu catastrofa coaliţiei kievene.
Gingis-han moare în august 1227. Dar, înainte de moartea sa, hanul
luase măsuri pentru supravieţuirea imperiului. Cea mai importantă dintre
deciziile sale a fost aceea de a împărţi imperiul în patru regiuni (ulus). Ficare
ulus a fost pus sub autoritatea unuia dintre fiii săi, astfel: ţinuturile de la vest
de Obi au fost puse sub stăpânirea lui Jochi (moartea sa prematură l-a adus în
fruntea provinciei pe cel de-al doilea fiu al său, Batu), Chagatai a primit fos-
tele domenii ale karakitailor şi uigurilor din jurul lacului Balhaş, Tului a
primit teritoriul din nord-estul imperiului (în zona lacului Baikal), pe când lui
Ögödai, proclamat mare han, i-au revenit posesiunile mongole tradiţionale
din răsărit, cu capitala la Karakorum.
Deceniul al patrulea al secolului amintit a fost dedicat incursiunilor în
Europa Răsăriteană şi Centrală. În urma atacurilor contra cumanilor şi bulga-
rilor de pe Volga din 1230 şi 1231–1232, prilej cu care au conştientizat pe
deplin importanţa economică şi strategică a stepelor ponto-caspice („stepa
cumanilor”), mongolii hotărăsc atacul asupra Europei. Decizia invaziei a fost
luată la kuriltaiul din 1235, prilej cu care s-a hotărât ca Batu să deţină condu-
cerea supremă a operaţiunii militare. Alături de Batu se aflau fraţii săi, fiii lui
Chagatai, fiii lui Ögödai (Güyük şi Kadan), fiii lui Tului (Möngke şi Bucek),
marele comandant Sübödai, Kulkan – fiu al lui Gingis-han, precum şi alte
căpetenii mongole.
Atacul mongol asupra Europei Răsăritene a început în 1236, prin lovi-
tura contra bulgarilor şi celorlalte neamuri de pe Volga. Atacul contra cneza-
telor ruseşti (Riazanul, Vladimirul, Suzdalul şi Cernigovul) începe la sfârşitul
anului 1237, continuând în 1238. În vara anului 1238, cumanii sunt spulbe-
raţi, neamurile caucaziene fiind şi ele supuse autorităţii mongole. Cnezatele
slave din sud sunt atacate şi cucerite începând cu martie 1239, ultimul căzând
Kievul, în decembrie 1240.
În Europa Centrală, cele mai afectate au fost Polonia şi Ungaria. Atacul
mongol, început încă din ianuarie 1241, a produs mare agitaţie în Europa
Apuseană şi la Constantinopol. Nordul Balcanilor (Bosnia, Serbia, Bulgaria) a
fost şi el devastat. La răsărit de Carpaţi s-a instaurat, pentru mai multe dece-
nii, hegemonia mongolă.
În decembrie 1241, marele han Ögödai moare. Mare han ajunge fiul
său, Güyük (1242–1249). Güyük hotărăşte ca teritoriile vestice să fie reorga-
nizate din punct de vedere al responsabilităţii politice. În acest sens, „aripa
dreaptă” a teritoriilor vestice cucerite de mongoli (cele nordpontice şi
nordcaucaziene) a intrat sub autoritatea lui Batu-han (1242–1256). Aici se va
constitui statul Hoarda de Aur, cu capitala la Serai, pe malul stâng al Volgăi.
Hoarda de Aur a fost, în deceniile de după înfiinţare, în mare rivalitate cu
marii hani de la Karakorum. Hoarda de Aur, practic independentă încă din
1259, va dăinui până în anul 1502, când va fi desfiinţată de Hanatul Crimeei
– desprins, ca şi Hanatul Astrahan şi Hanatul Kazah, din Hoarda de Aur în
secolul al XV-lea.
Teritoriile islamice ocupate de mongoli („aripa stângă”) au fost
concedate de către marele han, Güyük, fraţilor săi. Teritoriul acesta a devenit
destul de fărâmiţat din punct de vedere politic. Aici, dominaţia turcilor
selciukizi a încetat cu totul în anul 1243. În urma bătăliei de la Kösedag (în
nord-estul Anatoliei), turcii selciukizi sunt înfrânţi, cu excepţia Sultanatului
de Rum, vasalizat, însă, de către mongoli. Din acest moment, toate celelalte
formaţiuni statale turce din lumea islamică şi-au încetat existenţa de facto. În
anul 1252, mongolii sudici încep campania asupra califatului din Bagdad.
Cucerit în 1258, Bagdadul încetează a mai fi centrul lumii islamice, cucerirea
sa însemnând sfârşitul califatului – una din instituţiile fundamentale ale
islamului. Până la desfiinţarea funcţiei în 1924, califul va fi, din acest
moment, un personaj mai mult simbolic în lumea islamică, decăt unul cu
putere reală în actul guvernării.
La moartea marelui han Möngke (1259), fiul lui Tului (fratele hanului
defunct), Hülegü, se proclamă han asupra teritoriile din „aripa sudică” mai
înainte pomenită, luând fiinţă Statul Ilhanid (= „de margine”). Sub autoritatea
politică a Ilhanizilor s-au aflat teritoriile Persiei (Iranul şi Afganistanul), Irakul
şi Cilicia armeană. Nu a recunoscut autoritatea hanilor Ilhanizi statul mame-
luc din Egipt, deşii mongolii au purtat cu aceştia un intens război între 1260
şi 1277. Pe cale de consecinţă, mongolii nu au putut stăpâni, în lumea isla-
mică a Orientului Apropiat, Siria, Palestina şi cea mai mare parte a peninsulei
Arabia. Dincolo de fruntariile statului ilhanid, doar turcii selciukizi anatolieni
au recunoscut autoritatea hanilor ilhanizi.
Statul Ilhanizilor mai înainte pomenit a durat aproximativ un secol. În
urma luptelor interne pentru putere din anii 1335–1353, hanatul ilhanid s-a
destrămat în mai multe formaţiuni statale. Posesiunile mongole ilhanide vor fi
cucerite de faimosul Tamerlan, în urma campaniilor militare dintre anii 1379
şi 1393.
Prezenţa, pentru mai bine de un secol, a mongolilor în lumea islamică, a

determinat agravarea crizei politice din lumea islamică, lume pe care au
„preluat-o”, spre a o guverna, de la turcii selciukizi. Pe cale de consecinţă, blo-
cul politic islamic al Orientului se destramă, reînviind, în forme islamice,
vechi construcţii politico-statale ataşate unor tradiţii etnice şi culturale. Prin
islamizarea mongolilor, fuziunea turco-mongolă a fost posibilă, cu atât mai
mult cu cât aportul cultural asiatic al mongolilor din spaţiul islamic a fost
modest. Slăbirea autorităţii politice a hanilor ilhanizi în secolul al XIV-lea a
permis o afirmare puternică a emiratelor turce anatoliene; sunt zorii afirmării
turcilor otomani, care vor scrie o nouă pagină în istoria islamului şi a raportu-
rilor acestuia cu lumea europeană.
V.
Avântul ºi
ºi
expansiunea Europei
Perioada cuprinzând cea mai parte a
C secolului al XI-lea şi sfârşind pe la mijlocul
secolului al XIV-lea este denumită de istori-
cii occidentali ca fiind a avântului şi expan-
siunii Europei Occidentale72. Prin această
expresie sintetică se desemnează amplul proces de dezvoltare economică, de
consolidare statală, de expansiune teritorială şi politică a creştinătăţii catolice,
de întărire a Bisericii Apusene din punct de vedere instituţional şi spiritual, de
„aşezare” socială a societăţii apusene, de constituire a ideologiei legitimităţii,
superiorităţii şi universalismului blocului creştin latin în raport cu creştinăta-
tea răsăriteană şi lumea islamică. Este vorba, altfel spus, de „ieşirea” Europei
Occidentale din cadrele politice, teritoriale şi spirituale pe care le moştenise în
perioada post-carolingiană imediată şi la cumpăna dintre milenii, caracterizată
printr-o anumită reţinere şi un oarecare complex de inferioritate în raport cu
Imperiul Bizantin, o oarecare criză a Bisericii Apusene în secolul al X-lea şi o
reacţie militară destul de slabă în faţa blocului musulman mediteranean sau a
celui asiatic răsăritean.
1. Europa Occidentală în secolele XI–XII.

Cauze şi expresii ale expansiunii
Elementul care a „lucrat” cel mai consistent şi cu cea mai multă tenaci-
tate, dar şi cu foarte multă abilitate, pe linia extensiei Europei Occidentale,
îndeosebi în dimensiunea spirituală şi politico-militară a acesteia, a fost
Biserica Apuseană, în frunte cu papalitatea. Secolul al X-lea fusese unul foarte
72
S. Berstein, Pr. Milza, op. cit., vol. II, p. 147.
dificil pentru biserică, erodându-i puterea politică şi prestigiul instituţional şi

spiritual. Clerul superior, posesor de mari suprafeţe de pământ încă de pe
vremea Merovingienilor şi Carolingienilor, se implicase în sistemul laic
vasalic. Unii episcopi şi abaţi au devenit vasali ai unui laic sau cleric mai
puternic, alţii devenind ei însuşi adevăraţi „seniori”, cu tot ce însemna acest
lucru (dreptul de a comanda, dreptul de a judeca, dreptul de a bate monedă
etc.). Pe de altă parte, unii seniori locali (duci, conţi etc.), uzurpând drepturi
regaliene, au început să hotărască soarta scaunelor episcopale şi abaţiale, agra-
vând acest proces de „laicizare” a clerului înalt. La toate acestea s-a adăugat o
slăbire a disciplinei, a moravurilor şi sentimentului religios, pe fondul amplifi-
cării unor fenomene din rândul bisericii, precum simonia (trafic cu lucruri
considerate de către biserică bunuri spirituale, sfinte), absenteismul clerului şi
ignoranţa preoţilor mărunţi, degradarea morală la vârful bisericii73 (de
exemplu, fiul papei Sergiu III şi al amantei sale, Marozia, va deveni papă, în
931, sub numele de Ioan XI, pentru ca acesta, la rându-i, să-l impună papă pe
propriul fiu, în 935, sub numele de Ioan XII).
O astfel de situaţie trebuia depăşită până nu era prea târziu74. Astfel, în
iunie 989, la Charroux, lângă Poitiers, episcopii din sudul Franţei, strânşi
într-un conciliu, hotărăsc să aplice pedeapsa excomunicării în cazul celor care
lovesc un cleric sau deposedează de bunurile sale vreun alt creştin; era înce-
putul amplei mişcări de pacificare socială a lumii creştine apusene cunoscută
sub denumirea de „Pacea lui Dumnezeu”75. Această iniţiativă bisericească va fi
continuată la începutul secolului următor. În aceeaşi Franţă sudică, episcopii
au impus regula „armistiţiului lui Dumnezeu”, în prima jumătate a secolului
al XI-lea, potrivit căreia erau interzise confruntările militare între creştini în
anumite perioade ale anului; în restul timpului erau permise doar patru zile pe
săptămână (de lunea până joia). Numai că această amplă lucrare de dinamizare
socială pe linia „păcii universale” – ca premisă a unităţii creştine – s-a dovedit
mult mai anevoioasă; între deziderat şi realitate diferenţa era mare, creştinăta-
tea apuseană era departe de a fi pacificată. Dar, soluţiile nu erau epuizate;
pornirile războinice ale nobilimii puteau fi canalizate în afara creştinătăţii, cu
atât mai mult cu cât blocul musulman mediteranean, dar mai ales ocuparea
„locurilor sfinte” de către turcii selciukizi şi declanşarea djihâd-ului, provocase
un adânc sentiment de ostilitate în rândul creştinătăţii. Fundamentul ideolo-
73
Ibidem, p. 120–121.
74
Ibidem, p. 122–128.
75
Dominique Barthélemy, Anul o mie şi pacea lui Dumnezeu. Franţa creştină şi feudală în
anii 980–1060, traducere de G. Sfichi, Ed. Polirom, Iaşi, 2002; H. Focilon, Anul o
mie, traducere de T. Ţopa, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1971.
gic al unei acţiuni antimusulmane a fost găsit de către Biserica Apuseană, căci
ea a fost artizanul proiectului „războiul sfânt” al creştinilor, în teza augustină
privind apărarea cetăţii lui Dumnezeu. Potrivit acesteia, mai degrabă pornind
de la ea, „necredincioşii” sunt singurii duşmani adevăraţi ai bisericii. Ca atare,
lupta contra „necredincioşilor” (în cazul de faţă musulmanii) era o penitenţă,
iar creştinii căzuţi în lupta contra păgânilor deveneau martiri.
În acest context, în a doua jumătate a secolului al XI-lea, opoziţia dintre
creştini şi musulmani era totală. În planul discursului teologic, dar şi la nivelul
conştiinţei de rând, musulmanul era „necredinciosul”, duşmanul prin
excelenţă, cu care nu se cuvine a cădea la înţelegere, iar Muhammad, Profetul,
era „agentul” lui Satan. Într-o scrisoare adresată de către papa Alexandru II
arhiepiscopului de Narbonne în 1063 se arăta, ne spune André Vauchez, că
vărsarea sângelui necredincioşilor nu era un păcat, iar participarea la un război
în acest sens ar fi o ispăşire penitenţială76. Ideea este dusă mai departe de papa
Urban II. Jaques Le Goff spune că Urban II ar fi declarat77 la Clermont, în
1095, predicând prima cruciadă: „Ce ruşine ar fi oare pentru noi, dacă această
rasă de necredincioşi, dispreţuită cu atâta dreptate, degenerată de la demnita-
tea omului şi sclavă josnică a demonului, ar avea biruinţă asupra poporului
ales de Dumnezeu cel atotputernic […]. De o parte se vor afla nişte nenorociţi
lipsiţi de bunuri adevărate, iar de altă parte nişte oameni miluiţi din plin cu
bogăţii adevărate, pe o parte vor lupta duşmanii Domnului, de altă parte,
prietenii săi”.
În altă ordine de idei, expansiunea creştinismului în nordul şi răsăritul
Europei78 a adus o anumită stabilitate şi unitate, a dat Occidentului, la cum-
păna dintre milenii, o anumită coeziune religioasă, ideologică şi culturală79.
Proiectul Imperiului creştin, gândit ca o respublica christiana, la care lucrase cu
atâta ardoare papa Silvestru II şi împăratul Otto III, menit a uni, prin legături
spirituale, toate popoarele Europei sub autoritatea organismului suprastatal
format din papă şi împărat, mai era încă la ordinea zilei în secolul al XI-lea în
Occident. Extensia creştinătăţii apusene înspre Răsărit, inclusiv în spaţiile
creştinătăţii ortodoxe şi lumii musulmane, era apreciată de către Biserica
Apuseană, îndeosebi după schisma din 1054 şi amplificarea disputei dintre
împărat şi papalitate începând cu a doua jumătate a secolului al XI-lea, ca cea
76
A. Vauchez, Spiritualitatea evului mediu occidental. Secolele VIII–XII, traducere de
Doina Marian şi D. Barbu, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1994, p. 66.
77
J. Le Goff, Civilizaţia Occidentului medieval, p. 203.
78
J. Le Goff, La civilisation de l’Occident Médiéval, s. l., 1982, p. 46–85. (în continuare:
La civilisation).
79
A. Vauchez, op. cit., p. 69–140.
mai bună soluţie de apărare a „unităţii creştine”, în fapt de împlinire a pro-

iectelor sale hegemonice şi universaliste. Ideea este rapid împărtăşită de mo-
narhii catolici – din Spania şi până în Ungaria –, care vedeau în acest proiect
un prilej de îmbogăţire. Era, altfel spus, o excelentă ocazie, atât pentru
Biserica Apuseană, cât şi pentru monarhii în plin proces de consolidare şi
centralizare a puterii, de a „azvârli” în afara spaţiului creştin apusean animo-
zităţile şi disputele militare interne; opoziţiile şi pornirile războinice puteau fi
orientate spre alte ţinte.
Un astfel de demers presupunea, din partea Bisericii Apusene, întărirea
sa instituţional-organizatorică, în măsură să-i permită papalităţii un mai
puternic control şi o mai mare autoritate, inclusiv politică, asupra creştinătăţii
apusene. Pe această linie, cea mai eficace măsură s-a dovedit a fi constituirea
unor ordine monastice puternice puse sub autoritatea exclusivă a papalităţii.
După mai multe secole de viaţă monastică, înfloritoare dealtfel, dar depen-
dentă, în mare măsură, de modelul grec şi cu un pronunţat caracter „naţional”
(local), în secolul al XI-lea se porneşte o amplă operă de reformare a rânduielii
mănăstireşti în Occidentul latin. Reforma hotărâtoare pe această linie o
realizează papa Grigore VII (1073–1085), el însuşi un fost călugăr, iar punctul
de pornire l-a constituit abaţia de la Cluny80, fondată în 910 de ducele de
Aquitania – Wilhelm „cel Pios”. Încă din timpul primului abate, Bernon, se
obţine independenţa faţă de tutela laicilor, privilegiile de independenţă ale
mănăstirii fiind confirmate de papa Ioan XI (931–935). Regula mănăstirii
clunisiene se extinde, încă din prima jumătate a secolului al X-lea, în Franţa şi
nordul Italiei, aşa încât, după numai un secol, când abatele Odilon (994–
1049) îşi încheie mandatul, Cluny este deja un ordin religios foarte centrali-
zat, cu o guvernare ce depăşeşte limitele diocezei-mamă şi ale regatelor creş-
tine, numărând aproximativ 40 de mănăstiri în Franţa şi Italia de Nord.
Alături de Ordinul Clunisian – atât de puternic la începutul secolului al
XII-lea încât număra aproximativ 1500 de mănăstiri în Europa catolică –, la
sfârşitul secolului al XI-lea, apoi pe toată durata veacului următor, alte ordine
călugăreşti iau fiinţă. Constituirea lor are loc pe fondul intensificării disputei
dintre papă şi împărat pentru supremaţie, dar şi ca o reacţie a unor călugări şi
abaţi faţă de ceea ce ei considerau ca fiind o abatere a clunisienilor de la idea-
lul de penitenţă şi de sărăcie al monahismului originar. Aşa s-a constituit
Ordinul Cistercian, fundat în 1098 de Sf. Robert, la Cîteaux (lângă Dijon).
Cel care i-a dat o mare amploare a fost Sf. Bernard (1090–1153), abatele de la
Clairvaux, după anul 1112, când ajunge în fruntea ordinului.
80
O. Drâmba, op. cit., vol. II, p. 396–402.
În numai o sută de ani, Ordinul Cistercian ajunge să cuprindă peste 500

de abaţii – din Spania şi până în Transilvania81. La sfârşitul secolului al XII-lea
şi inceputul secolului al XIII-lea intră pe scena vieţii religioase catolice alte
ordine monahale: „Fraţii predicatori”, „Câinii Domnului”, Ordinul Domini-
can (fondat de Domingo de Guzmán, la 1215, la Toulouse) şi Ordinul
Franciscan (fondat de Francesco d’ Assisi, în 1209). Dacă la acestea adăugăm
ordinele „călugărilor cerşetori” (carmelitanii, augustinii etc.) avem imaginea
unei Biserici Apusene centralizată, puternică, bogată, în măsură să controleze
unitatea de credinţă a creştinătăţii catolice, să se impună în disputa politică cu
„monarhiile naţionale” sau împăraţii germani, dar mai ales să-şi susţină pro-
iectele universaliste şi hegemonice.
Europa secolelor XI–XIII a fost una a dezvoltării şi expansiunii econo-
mice şi sociale82. Din punct de vedere economic, folosirea pe scară largă a
plugului cu cuţit metalic şi cormană, potcovirea cailor şi utilizarea jugului
frontal la boi, asanarea şi secarea unor suprafeţe mlăştinoase, extinderea şi
diversificarea utilizării morii de vânt, imensa defrişare, ca să amintim doar
câteva dintre acţiunile mai consistente, au dus la o creştere semnificativă a
productivităţii în agricultură. Dezvoltarea şi emanciparea oraşelor în secolele
XI–XIII a contribuit la avântul meşteşugurilor, la intensificarea luptei comu-
nale, dar şi la constituirea unui anume sentiment al libertăţii. Din punct de
vedere demografic, populaţia Europei se dublează între 950–1300, oamenii
trăiesc mai mult. Sporirea numărului populaţiei contribuie la creşterea şi
diversificarea activităţii productive, dar mai ales la intensificarea efortului
colonizator – ca expresie a acaparării interne a teritoriului, dar mai ales a unor
teritorii noi, fie din spaţiul „schismaticilor”, fie din spaţiul „necredincioşilor”;
este epoca de aur a colonizării rurale europene prin acţiunea ordinelor călugă-
reşti şi a aşezării „oaspeţilor” în noile teritorii cucerite de către monarhii catolici.
Dezvoltarea producţiei agricole şi meşteşugăreşti a determinat o intensi-
ficare a comerţului intern şi extern. În Marea Baltică, activitatea comercială
este apanajul Hansei comerciale a nordului, care leagă Nordul scandinavic şi
Răsăritul slav de economia Europei continentale. În Mediterana şi Adriatica,
supremaţia bizantină de odinioară este preluată, treptat, de republicile mari-
time italiene. Diminuarea dominaţiei musulmane în Spania şi Italia sudică
face comerţul mediteranean mai activ. Comerţul internaţional maritim a fost
favorizat şi de dezvoltarea tehnicii de navigaţie prin generalizarea folosirii
busolei, astrolabului, cârmei mobile, pânzei latine şi hărţilor maritime.
81
Vezi Lidia Gross, Confreriile medievale în Transilvania (secolele XIV–XVI), Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004, p. 94–116.
82
J. Le Goff, La civilisation, p. 106–234.
Sub acţiunea negustorilor bizantini şi occidentali şi a contactului cu

lumea musulmană şi asiatică răsăriteană, în Occident are loc o lărgire a repre-
zentărilor despre orizontul geografic, dar şi o puternică impregnare a acestor
reprezentări cu valori religioase – mitice şi mistice, deopotrivă. Orientul
Apropiat era perceput ca „ţară sfântă” şi, ca atare, ca drept al creştinilor; el nu
putea fi stăpânit de „necredincioşi”. În conştiinţa comunităţii creştine era
prezent mirajul Iordanului – ca loc ce despărţea împărăţia pământească de cea
cerească, mirajul Ierusalimului – ca centru al lumii, ca „cetate sfântă” ante-
rioară Romei creştine, mirajul Muntelui Măslinilor – ca loc de urcare la cer.
Dacă la toate acestea adăugăm intensa lucrare a Bisericii Apusene de cultivare
a cultului sfinţilor şi a locurilor sfinte, a cultului moaştelor şi relicvelor, a
cultului Sfintei Cruci şi a pelerinajelor (ca practică penitenţială), atunci vom
înţelege mai bine acest dinamism al creştinătăţii occidentale, acea dorinţă şi
faptă a sa de ieşire din cadrele de viaţă de până atunci.
Expansiunea Occidentului catolic a fost omnidirecţională. Înspre
Europa Răsăriteană a fost purtată iniţial de Imperiul German, apoi, tot mai
consistent, de către regatul Ungariei şi regatul Poloniei, aşa încât la începutul
secolului al XIV-lea creştinismul catolic era prezent dincolo de Carpaţi şi până
în ţările baltice. În nordul Europei, Danemarca, Norvegia şi Hansa au defini-
tivat opera unificatoare creştină. Cu nimic mai lipsită de importanţă a fost
opera de „recuperare” din sudul Italiei, pe seama posesiunilor bizantine şi/sau
musulmane, sau Reconquista spaniolă antimusulmană. Dar cea mai consistentă
acţiune expansionistă a Occidentului s-a purtat înspre răsăritul Mediteranei,
având drept obiectiv iniţial recuperarea „locurilor sfinte” de la „necredincioşii”
musulmani. Expresia politico-militară şi ideologică a acestei acţiuni au repre-
zentat-o cruciadele. Secundară, iniţial, apoi prioritară, la începutul secolului al
XIII-lea, a constituit-o acţiunea contra Bizanţului, considerat schismatic şi
uzurpator al legitimităţii universaliste romane.
2. Expansiunea Occidentului înspre Răsărit. Cruciadele clasice

Spre sfârşitul secolului al XI-lea erau întrunite toate condiţiile pentru o
acţiune amplă şi îndrăzneaţă a Occidentului politic, a Bisericii Apusene în
primul rând83, căci numai papalitatea putea iniţia şi conduce o cruciadă –
adică un demers politico-militar şi ideologic în numele „Sfintei Cruci”. Ocu-
parea „locurilor sfinte” de către turcii selciukizi, preluarea de către aceştia a
frâielor politice ale blocului musulman răsăritean şi înfrângerea bizantinilor la
83
Florentina Căzan, Cruciadele. Momente de confluenţă între două civilizaţii şi culturi,
Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1990, p. 15–54.
Mantzikert în 1071 au produs o oarecare îngrijorare la Roma. Un Bizanţ slă-

bit şi extrem de ostil Romei după evenimentele din 1054 putea genera o
alianţă a celor doi împăraţi, german şi bizantin, cu atât mai posibilă cu cât
împăraţii de la Aachen erau profund nemulţumiţi de deciziile papei Grigore
VII, potrivit cărora papalitatea se delimita de orice ingerinţă a puterii laice în
treburile sale, inclusiv cele succesorale, afirmându-şi, totodată, pretenţiile cu
privire la legitimarea investiturii imperiale. Apoi, posibilitatea unei creştinătăţi
întregi sub autoritatea papei suna, ca proiect politic şi religios, foarte promi-
ţător într-o Romă ce visa de mai multă vreme la aşa ceva.
2.1. Cruciada întâia (1096–1099)

O posibilă cruciadă s-a conturat în anul 1094, în urma întâlnirii dintre
papa Urban II (1088–1099) – un om îndrăzneţ, energic şi remarcabil politician
– şi Petru din Amiens (zis „Pustnicul”) – nobil întors de la Ierusalim cu o
scrisoare din partea patriarhului de acolo84. În scrisoare era descrisă viaţa grea a
creştinilor din „locurile sfinte” şi i se cerea papei ajutorul. Papa a fost cucerit
repede de acest personaj şi l-a considerat foarte potrivit pentru a-l secunda în
acţiunea de mobilizare a Europei catolice. Petre „Pustnicul” a fost împuternicit
de papă să predice „războiul sfânt”, înzestrându-l cu scrisori către monarhii
europeni.
În vara anului 1095 se întrunea, la Piacenzza, un conciliu creştin, la care
a sosit şi o delegaţie bizantină, având drept scop declarat armonizarea creşti-
nătăţii. Când, printre altele, delegaţia de la Constantinopol a cerut sprijinul
creştinătăţii apusene, lupta împotriva „necredincioşilor” a apărut tot mai des
ca o posibilitate de salvare de la distrugere a Bisericii Răsăritene. În mintea
papei, însă, ideea cruciadei prinde tot mai mult contur, fiind apreciată mai
mult decât un ajutor efectiv pentru Bizanţ.
Pentru toamnă, papa convoacă un nou conciliu creştin, la Clermont, în
sudul Franţei. Convocat pentru a lămuri poziţia bisericii franceze în conflictul
dintre papă şi regele Franţei, Filip I, conciliul s-a dovedit un remarcabil prilej
pentru papă de a lansa ideea cruciadei în Palestina. Împărtăşit de cei prezenţi,
proiectul papal a avut un răsunet imens. Propaganda intensă pentru acţiunea
cruciată a fost încununată de succes, papa însuşi fiind un agent direct al aces-
teia. Data pentru pornirea în cruciadă s-a stabilit a fi august 1096.
În primăvara anului 1096, o masă mare de oameni, îndeosebi de condi-
ţie modestă, din nord-estul Franţei, din Flandra şi Germania, s-a pus în miş-
84
Ibidem, p. 54–69. Vezi şi S. Columbeanu, R. Valentin, Cruciadele, Ed. Enciclopedică
Română, Bucureşti, 1971.
care spre Constantinopol. În drumul lor, prin Germania, Cehia, Ungaria şi

Balcani, aceşti cruciaţi, flămânzi şi cuprinşi de febra religioasă, au săvârşit
numeroase progromuri contra evreilor, jefuind şi distrugând. Cu mare greu,
capii lor, Petre „Pustnicul” şi Walter „cel Sărac”, i-au condus până la
Constantinopol. De teama unor nenorociri, împăratul Alexios Comnenul a
ordonat să fie trecuţi în Asia Mică. Era în octombrie 1096. Aici, în Asia Mică,
cruciaţii au fost rapid masacraţi de turcii selciukizi; „cruciada săracilor” lua
sfârşit în mod tragic.
Cealaltă ramură a cruciadei întâia, formată preponderent din nobilime,
cavaleri şi prelaţi, s-a organizat mai bine, cu mai multă temeinicie. Un prim
corp de oaste, format din nobili din Lorena, era condus de Godefroy de
Bouillon. Un alt corp era compus din nobilii din Vermandois, fiind condus
de fratele regelui Filip I, contele Hugo. Lui i s-a alăturat ducele Normandiei,
Robert, fiul mai mare al lui Wilhelm „Cuceritorul”. Al treilea corp de oaste
cuprindea nobilimea flamandă şi frisonă, fiind condus de conţii de Flandra,
Robert şi Balduin (acesta era fratele lui Godefroy de Bouillon). În sfârşit, a
patra oaste unea cavalerii din sudul Franţei, conduşi de contele de Toulouse,
Raymond de Saint Gilles. Acestor corpuri de oaste li s-au alăturat nobili şi
orăşeni din Italia şi Anglia şi câţiva din Germania. Conducător spiritual al
cruciaţilor a fost numit episcopul de Puy, Adémar de Monteil.
Reunirea oştilor cruciate a avut loc la Constantinopol, în toamna anului
1096. Era întâlnirea, în proporţie de masă, a două lumi – bizantină şi occi-
dentală –, fiecare la fel de uimită la vederea celeilalte. Aici, în capitala statului
creştin rival, şantajaţi şi corupţi, seniorii occidentali au depus jurământ în faţa
împăratului bizantin, ceea ce însemna, printre altele, ca viitoarele teritorii
cucerite să-i revină bizantinului cu titlul de suzeranitate.
Spre „locurile sfinte” cruciaţii s-au pus în mişcare în primăvara anului
1097. Conducător militar a fost ales Godefroy de Bouillon, obiectivul final
stabilindu-se a fi eliberarea Ierusalimului. Trupele împăratului bizantin
veneau în urma oştilor cruciate. Izbânzile cruciaţilor au fost notabile. După un
marş nu tocmai facil prin Asia Mică, au fost cucerite Edessa (acţiunea i-a
aparţinut lui Balduin de Flandra, care va întemeia aici, în primăvara anului
1098, un principat) şi Antiohia, după un asalt de şapte luni la care a contri-
buit şi flota genoveză şi engleză (aici va fi întemeiat un principat latin,
avându-l în frunte pe Boemund de Tarent, în 1098). Ceilalţi cruciaţi ajung în
vara anului 1099 în faţa Ierusalimului; uimirea şi starea de spirit au fost
impresionante. Ierusalimul a fost cucerit la 17 iulie 1099, fanatismul ambelor
tabere degenerând în atrocităţi.
Cucerirea Ierusalimului a fost punctul final al cruciadei. Din fericire,

cruciaţii nu şi-au continuat drumul spre Cairo – centrul rezistenţei musul-
mane fatimide, adversarii principali ai creştinilor. În urma cuceririi „Oraşului
Sfânt”, s-a constituit regatul Ierusalimului – stat laic în frunte cu Godefroy de
Bouillon, cuprinzând, prin raporturi vasalice, şi unele din teritoriile învecinate
Ierusalimului. La moartea lui Godefroy, fratele său, Balduin, a cedat Edessa
lui Tancred de Sicilia, încoronându-se rege la Ierusalim. Noul rege al
Ierusalimului, Balduin, a reorganizat regatul în comitate, marchizate şi seniorii
în urma încorporării unor noi teritorii (Acra, Haifa, Beyrut, Tyr, Tripoli,
Ascalon, Arsuf, Ramla etc.).
Stăpânirea creştină asupra „locurilor sfinte” a fost consolidată prin con-
stituirea câtorva ordine militar-religioase85: Ordinul Ospitalierilor (sau al Sf.
Ioan, de unde denumirea de „Ioaniţi”), recunoscut de papalitate pe la anul
1130, Ordinul Templierilor, recunoscut de către papă abia în anul 1163, şi
Ordinul Teutonic – confirmat de papă în anul 1190. La căderea
Ierusalimului, ordinele amintite s-au repliat în spaţiul creştin: Templierii, la
Paris, unde au fost desfiinţaţi de regele Franţei în 1312, Ioaniţii, la Acra, apoi
în insula Rhodos (1310) şi Malta (1522), iar Teutonii, după căderea Acrei
(1291), vor ajunge, cei mai mulţi, în Germania, la Königsberg.
2.2. Cruciada a doua (1147–1149)

În deceniile care au urmat cuceririi Ierusalimului, confruntarea dintre
musulmanii autohtoni şi cruciaţi a continuat86. Până spre mijlocul secolului al
XII-lea, niciuna dintre părţi nu s-a putut impune decisiv în faţa celeilalte, căci,
atât în tabăra creştină, cât şi în cea islamică, lipsea unitatea de acţiune.
Măruntele emirate locale erau în dispută cu centrul politic sultanul de la
Bagdad, iar confruntările pe teme religioase dintre siiţi şi suniţi, la care parti-
cipase adeseori centrul politic şi religios fatimid de la Cairo, făcea imposibilă o
acţiune musulmană comună anticreştină. La rândul lor, creştinii cruciaţi se
certau între ei pentru putere politică, orgoliile personale fiind mai puternice
decât acţiunea comună de consolidare şi extindere a stăpânirii asupra „locu-
rilor sfinte”; ca să nu mai vorbim de problemele religioase, care au fost aban-
donate aproape total. Disensiunea între creştini era amplificată de desele
85
Vezi A. Demurger, Cavalerii lui Christos. Ordinele religios-militare în Evul Mediu (sec.
al XI-lea – al XVI-lea), traducere de O. Pecican, Ed. Cartier, Bucureşti, 2003. Vezi şi
Mioara Cremene, Dicţionar iniţiatic al ordinelor cavalereşti, cuvânt înainte de R.
Theodorescu, Ed. Polirom, Iaşi, 2003; C. T. Popescu, Templierii. Istorie şi mister, ediţia
a II-a revăzută şi adăugită, Ed. Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, Bucureşti, 2005.
86
Florentina Căzan, op. cit., p. 70–79.
intervenţii ale împăratului bizantin, dornic să-şi subordoneze politic princi-

patele latine cruciate.
În acest context, căderea Edessei în mâna turcilor, în 1144, a reaprins
ideea unei noi cruciade, cruciadă menită a definitiva opera cuceritoare creştină
în Palestina şi de a reafirma unitatea creştină.
Artizanii cruciadei au fost papa Eugen III (1145–1153), îngrijorat de
soarta Ierusalimului, şi Bernard de Clairvaux, ideologul cruciadei, un călugăr
remarcabil, pătruns de ideea „cruciadei până la capăt” (pentru faptele sale va fi
canonizat în 1173). Împuternicit de papă să predice cruciada, Bernard şi-a
luat foarte în serios misiunea, valorificând şi poziţia sa privilegiată în Ordinul
Cistercian. La chemarea papală au răspuns regele Franţei, Ludovic VII, însoţit
de câţiva dintre marii seniori ai regatului, regele Siciliei, Roger II, şi împăratul
Germaniei, Conrad III. Niciunul dintre ei nu făcea acest pas dintr-o adâncă
pornire interioară religioasă; idealismul ideologiei „războiului sfânt” al creşti-
nilor se stingea, pe zi ce trece, în lumea creştina occidentală.
„Cruciada pentru mântuirea sufletelor”87, cum o numise papa Eugen III,
a debutat, ca şi cea de dinaintea sa, cu ample atacuri ale francezilor asupra
comunităţilor evreieşti din regat, acţiuni propovăduite de însuşi abatele de la
Cluny, Petre „Venerabilul”, dornic să-l împiedice astfel pe regele francez să
plece în cruciadă. Oastea germană, numărând aproximativ 60.000 de oameni,
în frunte cu însuşi împăratul, s-a pus în mişcare, pe uscat, în vara anului
1147. Ajunsă la Constantinopol, armata cruciată a fost repede trecută în Asia
Mică. Aici, apucând pe drumuri greşite, ea va fi continuu hărţuită de oştile
turceşti, pierzând, până în anul următor, când soseşte oastea franceză, cam
două treimi din efectiv. Oastea franceză, în schimb, a sosit la Constantinopol
pe mare, nu fără a pustii în prealabil insulele Ionice, Corint şi Tepa. Împăratul
bizantin, speriat de faptul că francezii au încheiat un fel de alianţă cu sultanul
de Cairo, nu i-a primit în Constantinopol. Tensiunea dintre bizantini şi cru-
ciaţi era atât de mare încât ideea cuceririi Constantinopolului era din ce în ce
mai vehiculată printre occidentali.
Trecuţi în Asia Mică într-un târziu, cruciaţii francezi şi-au continuat
drumul spre obiectivul lor principal – Edessa. Oştile cruciate s-au reunit în
Asia Mică, fiind trecute sub comanda regelui francez, căci împăratul german
s-a hotărât să plece spre Ierusalim pe mare, însoţit doar de o mică escortă. În
câteva ciocniri cu oştile turceşti ce-i hărţuiau continuu, creştinii au scăpat
miraculos de înfrângere, însuşi regele fiind în pericol de a-şi pierde viaţa.
Ajunşi la Antiohia, oştenii creştini, în frunte cu înşişi şefii lor, îşi pierd orice
87
Cécile Morrison, Cruciadele, traducere de R. Junescu, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1998,
p. 46–57.
apetit cruciat; practic, cruciada se va dizolva aici. După câteva luni de chefuri
şi scene de gelozie, Ludovic VII se hotărăşte, în pripă, să plece la Ierusalim,
unde a intrat ca simplu pelerin. La Ierusalim, Ludovic VII şi împăratul ger-
man hotărăsc un atac asupra Damascului, pentru a se întoarce din cruciadă
măcar cu o izbândă, care să le repare prestigiul. Acţiunea a fost un eşec.
Conrad s-a îmbarcat la Acra la începutul lui septembrie 1148, îndreptându-se
spre casă, abandonându-şi orice alt proiect cruciat. În vara anului următor va
părăsi „locurile sfinte” şi regele francez. După un popas la Roma, prilej cu care
papa va încerca să împace cuplul regal, regele va sosi în Franţa; aventura cruci-
ată i-a distrus atât relaţia conjugală, cât şi proiectele politice interne. În ochii
tuturor, cruciada era un eşec total.
2.3. Cruciada a treia (1189–1192)

Cruciada a doua le-a arătat musulmanilor că oştile creştine nu sunt
capabile de acţiuni militare consistente, lipsindu-le priceperea, unitatea şi
voinţa de a-i combate pe „necredincioşi” la ei acasă. Eşecurile europenilor au
intensificat „războiul sfânt” al musulmanilor, unind sub acest stindard
ideologic mai multe provincii.
Protagoniştii confruntării creştino-musulmane au fost Nur-Al-Din
(1146–1174) – şeful unui stat musulman cu centrul la Alep, cuprinzând cea
mai mare parte a Siriei, un fanatic religios renumit – şi regii Ierusalimului,
Balduin III (1143–1162), apoi Amaury I (1162–1174), buni guvernatori
dealtfel. Confruntarea a durat 30 de ani, fără ca vreuna din părţi să obţină
victoria decisivă.
Lucrurile se schimbă în momentul în care un general al lui Nur-Al-Din,
pe nume Salah-Al-Din, intrat în conştiinţa europeană sub numele de Saladin,
ocupă puterea în Egiptul fatimid, întemeind aici dinastia ayubidă. După
moartea lui Nur-Al-Din, Saladin, o remarcabilă personalitate, cu calităţi
excepţionale, a fost recunoscut de către califul de Bagdad ca suveran al Siriei,
Yemenului şi Egiptului, dar şi ca sultan al Palestinei. Contextul era favorabil,
căci tronul regal din Ierusalim fusese ocupat de Balduin IV (1174–1185), un
copil de 13 ani, lepros, în lupta pentru putere la Ierusalim fiind implicaţi Guy
de Lusignan (un nobil căsătorit cu sora lui Balduin IV) şi Raymond III –
conte de Tripoli. Ajuns rege la Ierusalim în 1186, Guy de Lusignan nu a mai
putut face nimic în faţa asaltului musulman.
Dezastrul cruciaţilor s-a produs la 5 iulie 1187. În urma confruntării
militare care a avut loc în preajma Tiberiadei, regele Ierusalimului împreună
cu mulţi seniori şi o mare parte a oastei sale au fost luaţi prizonieri. Dezastrul
era total, cu atât mai mult cu cât doar Tyrul, Tripoli şi Antiohia au scăpat,
toate celelalte posesiuni creştine, în frunte cu Ierusalimul, fiind ocupate de

oştile musulmane.
Căderea Ierusalimului a produs o vie emoţie în Occident88. Sarcina
organizării noii cruciade i-a revenit papei Clement III (1187–1191), un per-
sonaj abil şi energic. Propovăduitorul cruciadei a fost Foulque, un preot din
Neuilly (pe Marna), care s-a achitat foarte bine de sarcina papală.
La cauza cruciadei au aderat regele Franţei, Filip II „August”, regele Angliei,
Richard I, împăratul german, Frederic I, şi unele dintre oraşele italiene89.
Germanii au plecat spre „locurile sfinte” primii. La începutul verii anu-
lui 1189 erau la Constantinopol. Divergenţele dintre împăratul german şi cel
bizantin, Isac II, au fost depăşite cu mare greutate, dar au strivit orice posibilă
unitate creştină antimusulmană. Drumul cruciaţilor prin Asia Mică a fost
anevoios. Dezastrul s-a produs la 10 iunie 1190. Când armata se pregătea să
treacă râul învolburat Cydnus (Selef), împăratul a căzut de pe cal şi s-a înecat.
Cruciaţii care şi-au continuat drumul au avut parte de un al doilea eşec, căci la
asediul Acrei fiul împăratului, Frederic de Suabia, a fost ucis. Doar o parte a
trupelor cruciate, în frunte cu Leopold de Austria, va rezista până la sosirea
trupelor franceze în Palestina.
Francezii au plecat în cruciadă în 1190, îmbarcându-se la Genova.
Englezii au pornit în acelaşi an din portul Marsilia. Aversiunile dintre suzera-
nii celor două regate vor compromite din faşă ideea cruciată. În Palestina, cei
doi suverani sosesc abia în vara anului 1191, după tot felul de probleme pe
drum. Singura izbândă notabilă a fost recucerirea Acrei, la 13 iulie 1191.
În toamna anului 1191 atât Filip II, cât şi Leopold de Austria vor părăsi
Acra, îndreptându-se spre casă. Energicul şi capabilul Richard I a continuat
ofensiva spre sud, încrezător în steaua sa norocoasă. Victoriile sale l-au adus la
20 de kilometri de Ierusalim, moment în care, în ianuarie 1192, încheie pace
cu Saladin. Pacea va dura până în vara aceluiaşi an, când Saladin a atacat Jaffa
(1 august 1192), speculând disputa dintre fruntaşii creştini pentru funcţia
regală a Ierusalimului. Înfrânt din nou la 5 august, Saladin este nevoit să
încheie pace cu Richard I la 2 septembrie 1192.
Richard I ar fi putut pacifica „locurile sfinte”, căci planul său privind
realizarea unui condominium musulmano-creştin în Palestina nu era lipsit de
realism. Numai că în septembrie regele englez pleacă spre Anglia, unde fratele
său, Ioan „fără Ţară”, lucra pentru detronarea regelui cruciat. Cu plecarea sa,
lucrurile din Orient au dobândit un status-quo temporar, niciuna din părţi
88
Ibidem, p. 79–90. Vezi şi R. Delort (coord.), Cruciadele, traducere de G. Miciacio, Ed.
Artemis, Bucureşti, 2003.
89
Cécile Morrison, op. cit., p. 57–64.
neavând capacitatea să se impună decisiv în faţa celeilalte. În stăpânirea creşti-

nilor se aflau la acel moment: Acra, în jurul căreia regatul va continua să vie-
ţuiască timp de încă un secol (1191–1291), Tyrul, Haiffa, Caesareea, Arsuf,
Jaffa, comitatul Tripoli şi principatul Antiohiei – ambele reduse teritorial.
2.4. Cruciada a patra (1202–1204)

Moartea sultanului Saladin în 1193 a însemnat spargerea unităţii
musulmane anticreştine. În Occident s-au aprins speranţele recuceririi, între-
ţinute de spiritul exaltat al unor principi şi de unele succese ale creştinilor cru-
ciaţi din toamna anului 1197, soldate cu cucerirea Beirutului.
Artizanul noii cruciade a fost papa Innocenţiu III (1198–1216) – un om
politic de anvergură, cu spirit universalist, dornic de a unifica cele două
Biserici creştine. El a încredinţat predicarea cruciadei aceluiaşi Foulque de
Neuilly. Ideea cruciată a fost slab receptată între monarhii vremii, doar nobilii
francezi dovedindu-se mai receptivi. Papa a sesizat repede pericolul unor
iniţiative personale „cruciate” sustrase autorităţii sale, dar şi consecinţele
negative pentru creştinătate ale unor proiecte occidentale vizând cucerirea
Constantinopolului, fapt pentru care a urmărit cu atenţie cele întâmplate.
Papa a acţionat cu tenacitate pentru a „pune” cruciada în formele sale clasice,
îngrijorat de fenomenul „laicizării” ideii de cruciadă.
Acţiunea cruciată intră în linie dreaptă în anul 120190. În februarie, în
ziua în care începea postul Paştelui, o delegaţie franceză sosea la Veneţia, pen-
tru a perfecta condiţiile participării comune la acţiunile antimusulmane.
Delegaţia era condusă de Geoffroy de Villehardouin, un nobil important din
ţinutul Champagne, autorul însemnărilor scrise despre evenimentele cruciadei
a patra. Conform convenţiei încheiate, veneţienii se angajau să asigure
transportul pe mare a 4.500 de cai şi 33.500 de oameni, asigurându-le hrana
timp de nouă luni, inclusiv după debarcarea în Egipt. Costul total al servi-
ciului veneţian se ridica la suma de 85.000 de mărci de argint.
Cruciada începe în vara anului 1202, şef militar al acesteia fiind ales
Bonifaciu de Montferrat. Reuniţi la Veneţia, capii cruciaţi constată că nu au
întreaga sumă necesară transportului. În aceste condiţii, dogele veneţian
Enrico Dandolo a propus cruciaţilor ca, în contul banilor neachitaţi, să cuce-
90
Geoffroy de Villehardouin, Cucerirea Constantinopolului, traducere şi note de Tatiana
A. Fluieraru, ediţie îngrijită şi prefaţă de O. Pecican, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2002;
O. Tătar, Istoria Imperiului Bizantin, p. 96–98. Vezi şi C. Leu, Cartea episcopilor
cruciaţi, Ed. Realitatea, Bucureşti, 2001; Dana Hrib, Politica de colonizare bisericescă a
papei Inocenţiu III şi cruciada a patra, în Revista teologică, 2001, 11, nr. 1, p. 26–37.
rească cetatea Zara de pe coasta Adriaticii, cetate răpită Veneţiei de către regele
Ungariei. Cruciaţii acceptă, convinşi de utilitatea faptei lor; era prima abatere
de la ideea de cruciadă. Cetatea a fost ocupată în noiembrie 1202; papa era
stupefiat văzând creştini contra creştinilor.
Întorşi în Italia, gata de a-şi relua drumul spre Orient, cruciaţii au de a
face cu o a doua provocare. Sosit la Verona, Alexios, fiul lui Isac II Angelos,
solicită conducătorilor cruciaţi sprijin ca tatăl său, detronat în 1195, să-şi
reocupe tronul. În eventualitatea unui ajutor, Alexis Angelos se angaja să spri-
jine unirea Bisericii Răsăritene cu Roma sub autoritatea papală, să plătească
200.000 de mărci de argint, să participe, timp de un an, cu 10.000 de ostaşi la
cruciadă şi să întreţină pe cheltuială proprie 500 de cavaleri în „locurile sfinte”
pe toată perioada vieţii. Convenţia, încheiată la 20 mai 1203, în insula Corfu,
a fost girată de Filip de Suabia, împăratul german, căsătorit cu sora principelui
Alexios. Din nou, papa nu era consultat într-o problemă atât de importantă;
ideea cruciată era în mare primejdie.
La sfârşitul lunii iunie 1203, flota cruciată era în faţa Constantinopolului.
În urma unui asalt susţinut, cruciaţii reuşesc să-l instaleze pe tronul bizantin
pe Isac II Angelos. Odată instalat, Isac II nu recunoaşte angajamentele pe care
fiul său le luase în faţa cruciaţilor.
Atitudinea lui Isac II, lipsită de orice compromis şi diplomaţie, a deter-
minat hotărârea cruciaţilor de a ocupa Constantinopolul, sătui, după o sută de
ani, de uneltiri, şicane şi trădări bizantine. În martie 1204 s-a semnat acordul
de împărţire a teritoriilor bizantine între veneţieni şi cruciaţi, iar în luna apri-
lie s-a consumat unul dintre cele mai importante evenimente, prin consecin-
ţele sale de durată, din istoria creştinătăţii, mai grav decât schisma din 1054 –
cucerirea „noii Rome” de către latini. La aproape nouă veacuri de la
inaugurare şi după ce a făcut faţă cu bine asalturilor barbare şi musulmane,
Constantinopolul, centrul creştinătăţii răsăritene, era trecut prin sabie şi foc
de „fraţii” întru credinţă, creştinii catolici. Era expresia cea mai elocventă a
prăbuşirii ideii de cruciadă. Era apusul unui ideal, căci toate celelalte cruciade
proclamate de-a lungul secolului al XIII-lea s-au terminat cu eşecuri răsunătoare.
Noua „rânduială latină” instaurată la Constantinopol va dura până în
anul 1261. Preluarea Constantinopolului de către greci, în 1261, nu a însem-
nat refacerea Imperiului Bizantin. Ciopârţit teritorial în urma constituirii sta-
telor latine în Balcani, măcinat de amplele compromisuri, pe care a trebuit să
le facă în lupta cu occidentalii în secolul al XIII-lea, Bizanţul intră într-un
proces rapid de decădere; sfârşitul său politic se apropia cu repeziciune.
3. Europa între cruciada a patra şi marea ciumă

Perioada de aproximativ un secol şi jumătate pe care o avem în vedere
prin enunţul de mai sus mai este numită şi „apogeul Evului Mediu clasic
european”. Şi pe bună dreptate, căci acest interval de timp, cel puţin pentru
Europa catolică, este unul al dezvoltării economice şi sociale, al marii culturi şi
al universităţii medievale, a marii catedrale şi oraşului, a ascensiunii statului
„naţional” medieval. La limita inferioară a perioadei s-a aflat cruciada a patra,
eveniment cu consecinţe majore pentru ideea unităţii Europei: spulberarea
ideii unităţii creştine şi eşecul ideii unei Europe politice unite. La limita
superioară a perioadei s-a aflat marea ciumă din anii 1347–1348, care, prin
consecinţele sale demografice, economice şi sociale, marchează secolul urmă-
tor al istoriei Europei, un secol al declinului şi sfârşitului Evului Mediu.
3.1. Europa Occidentală

În Occident, două state domină scena politică: Franţa şi Anglia91 – cele
mai puternice monarhii ale vremii, rivale şi în permanentă dispută pentru
supremaţie. Concomitent, se afirmă din ce în ce mai mult regatele spaniole,
victorioase în acţiunea de preluare a teritoriului iberic de la maurii islamici.
3.1.1. Franţa
Puternica ascensiune a Franţei92 începe cu Filip II „August” (1180–
1223). Tânărul rege moşteneşte o gravă problemă statală de la înaintaşii săi,
îndeosebi de la Ludovic VII. La întoarcerea din cruciadă, Ludovic VII divor-
ţase de Eleonora (Aliénor) de Aquitania, cea care îi crease atâtea probleme
regelui în perioada în care îl însoţise în campania din Orient (1147–1149).
Prin căsătoria reginei divorţate, în 1152, cu Henric de Anjou, care devine rege
al Angliei în 1154, posesiunile regilor englezi în Franţa devin impresionante
(Normandia, Maine, Bretagne, Touraine, Anjou, Poitou, Aquitania, Gasconia),
creând mari probleme monarhului francez în acţiunea sa de unificare şi
centralizare statală. Marele avantaj al regelui Filip II a fost acela că rivalii săi de
dincolo de Canalul Mânecii nu i s-au putut opune: Henric II murea în 1189,
Richard „Inimă de Leu” deceda şi el subit, în 1189, în timpul unei acţiuni
contra unui vasal în Limousin, după mai mult timp petrecut în cruciadă şi în
captivitatea austriacă, iar Ioan „fără Ţară” era un rege slab. Aceste aspecte
91
92
J. Carpentier, Fr. Lebrun (coord.), op. cit., p. 146–158; J. Madaule, op. cit., p. 169–
233. Vezi şi M. Carp, Ritual şi legitimitate în evul mediu. Cazul francez, în
Xenopoliana, 2002, 10, nr. 1–4, p. 63–68.
contextuale, coroborate cu calităţile personale ale lui Filip II, au făcut ca

aproape toate posesiunile engleze din Franţa să fie preluate de monarhul
francez, încât, la moartea sa, domeniul coroanei se triplase.
Filip II a beneficiat, în opera sa de consolidare statală, de faptul că s-a
aflat în relaţii foarte bune cu papalitatea. Relaţiile pozitive cu papa s-au dato-
rat faptului că regele francez a combătut cu energie şi eficacitate mişcarea ere-
tică a catarilor (se mai numeau albingenzi, după numele oraşului Albi – cen-
trul mişcării lor) în perioada 1208–1213, contribuind la apărarea unităţii
Bisericii Apusene. La acest aspect trebuie adăugată înfrângerea împăratului
Otto IV la Bouvines, la 27 iulie 1214, unul din adversarii redutabili ai papei,
dar şi sprijinul acordat de regele francez înfiinţării Ordinului Dominican.
Opera lui Filip II „August” a fost continuată de Ludovic IX „cel Sfânt”
(1226–1270). La urcarea pe tron avea 12 ani, dar energica Blanche de
Castilla, care asigura regenţa, a făcut tot posibilul pentru a evita o mişcare de
anarhie determinată de răzvrătirea unor nobili. Ludovic IX era un tip pios,
pătruns de ideea creştină, de unde şi sanctificarea sa imediat după moarte. A
participat la cruciada a VII-a (1249–1250), petrecând patru ani pe „pământul
sfânt”, precum şi la cruciada a VIII-a, găsindu-şi sfârşitul, răpit de dizenterie,
în plină campanie militară. Meritul său fundamental l-a constituit pacificarea
internă a ţării, întărirea administraţiei centrale statale şi evitarea, prin tratatul
de la Paris din 1259, a unui război de durată cu Anglia.
Cu Filip III „cel Îndrăzneţ” (1270–1285) şi Filip IV „cel Frumos”
(1285–1314) Franţa atinge apogeul. Primul reuşeşte să aducă la coroana
regală domeniile contelui de Toulouse şi să-l impună pe unchiul său, Carol de
Anjou, rege al Siciliei. Filip IV, prin căsătoria cu Ioana de Navarra (1285),
devine rege al Navariei, adăugând domeniilor regale provincia Campagne.
Războinic vestit, autoritar şi iubitor de ordine internă, chiar cinic uneori, Filip
IV reuşeşte să fundeze şi să impună doctrina monarhiei absolute, exprimată
sintetic prin cunoscuta formulare a legiştilor francezi: „regele este împărat în
regatul său”. Opera sa centralizatoare merge până acolo încât atunci când papa
Bonifaciu VIII i se opune, regele recurge la arestarea acestuia (1303) şi la
desfiinţarea Ordinului Templierilor (1307) – a cărui opoziţie îl deranjează şi
ai cărui bani îl atrag irezistibil.
După Filip IV, în 14 ani Franţa are trei regi, cu Carol IV (1322–1328)
stingându-se Capeţienii direcţi. Cum Carol IV nu avea moştenitori, baronii
aveau de ales între Eduard al Angliei, nepotul lui Filip „cel Frumos”, şi Filip
de Valois, vărul regelui defunct. Alegerea lui Filip de Valois ca rege al Franţei,
invocându-se legea salică, va avea consecinţe majore pentru relaţiile cu Anglia;
războiul „de o sută de ani” era mai aproape ca oricând.
3.1.2. Anglia
Coroana regală a Angliei se află pe capul Plantageneţilor93. Întemeietorul
dinastiei a fost Henric II (1154–1189) – fiul Matildei, nepoata lui Wilhelm
„Cuceritorul”, şi al lui Geoffroy „Plantagenetul” – conte de Anjou şi de
Maine, duce al Normandiei. Spre deosebire de Franţa, Anglia nu cunoaşte,
până spre sfârşitul secolului al XIII-lea, un proces similar de centralizare şi
consolidare monarhică. Ioan „fără Ţară” nu se poate impune, stările privilegi-
ate din regat impunându-i, în 1215, Magna Charta Libertatum, ceea ce
însemna, din perspectiva subiectului în discuţie, o întoarcere spre trecut.
Henric III (1216–1272) se situează pe aceeaşi linie de guvernare ca şi tatăl său.
În anul 1235, la presiunea nobililor, confirma Charta din 1215, domnia sa
fiind considerată tipică pentru ceea ce se numeşte „monarhia stărilor”.
Coroana îşi recapătă prestigiul începând cu Eduard I (1272–1307), un
suveran priceput şi bun conducător militar. Eduard I are înţelepciunea de a
nu se confrunta cu Parlamentul. Parlamentul devine bicameral la începutul
secolului al XIV-lea: Camera Lorzilor – compusă din baronii şi marii prelaţi ai
regatului, ca membrii de drept, şi Camera Comunelor – compusă din repre-
zentanţii micii nobilimi şi ai oraşelor, ca membrii aleşi în parlament. Asta nu
înseamnă că regele este dominat total de stările privilegiate ale regatului.
Avându-le alături cel mai adesea, Eduard I reuşeşte să-şi impună dominaţia în
Irlanda, Ţara Galilor şi Scoţia.
Fiul său, Eduard II (1307–1327), nu poate duce mai departe opera
tatălui. Veleitar, cheltuitor, guvernând prin favoriţi, noul rege intră în contra-
dicţie cu Parlamentul. Scoţienii îl înfrâng zdrobitor în 1314, iar decapitarea
lui John de Lancaster (conducătorul opoziţiei baroniale) în 1322, îi pecetlu-
ieşte soarta. În anul 1327, soţia sa, regina Isabela, sprijinită de amantul său,
Montimer, şi de către Parlament, îl sileşte pe Eduard II să abdice în favoarea
fiului său.
Noul rege, Eduard III (1327–1377), readuce guvernarea pe linia pro-
movată de bunicul său. Personalitate remarcabilă a istoriei Angliei, Eduard III
este considerat un deschizător de epocă. De numele său se leagă declanşarea
războiului de o sută de ani cu Franţa.
3.1.3. Regatele spaniole şi Portugalia

În secolul al XIII-lea, Aragónul se îndreaptă tot mai energic spre sud.
Sunt preluate de la mauri Valencia (1238) şi Murcia (1266), pe ţărmul medi-
teranean, şi Insulele Baleare (1229–1235), în Mediterana. Pedro III (1276–
93
A. Nicolescu, op. cit., p. 204–241; A Oţetea (coord.), Istoria lumii în date, p. 99.
1285) cucereşte, cu sprijinul împăratului bizantin, Sicilia, devenind şi rege al

Siciliei. În anii 1323–1324, Sardinia trece în stăpânirea Aragónului. Din acest
moment se poate vorbi de o politică mediteraneană a regatului aragonez.
Desfăcută în 1157 de către cei doi fii ai lui Alfons VII (1126–1157),
uniunea Castiliei şi Leónului se reface sub Ferdinand III (1217–1252), în
1230. Regii Castiliei continuă reconquista spre sud, începută cu mai multă
vreme înainte. În anul 1236 este cucerit oraşul Córdoba, iar în 1248 Sevilla.
În anul 1262, castilienii cuceresc Cadix-ul de la mauri, reuşind astfel să obţină
o importantă ieşire la Oceanul Atlantic.
Regatul Navarrei trece, între 1284–1328, sub autoritatea regelui
Franţei, Filip IV, în urma căsătoriei acestuia cu Ioana de Navarra. În anii
următori stăpânirii franceze, Navarra intră sub autoritatea regilor aragonezi,
aşa încât, din acest moment, Castilia şi Aragónul rămân să împlinească desti-
nul spaniol.
În sudul peninsulei Iberice, din vechile stăpâniri maure, doar emiratul
Granadei mai rămâne în funcţiune în această perioadă.
În vestul peninsulei, tânărul regat al Portugaliei94 îşi continuă opera de
consolidare internă după obţinerea independenţei. În urma extensiunii spre
sud, prin preluarea unor teritorii de la mauri, regii portughezi aşează capitala
la Lisabona (1255–1256).
3.2. Europa Centrală. Biserica şi Imperiul

Europa Centrală este dominată de cele două puteri europene ale vremii
– papalitatea şi imperiul95, ambele într-o aprigă dispută privind legitimitatea,
investitura şi superioritatea politică, dispută ce cunoscuse, în a doua jumătate
a secolului al XI-lea şi începutul veacului următor, forme de o mare violenţă.
Concordatul de la Worms (1122), ai cărui protagonişti au fost împăratul
Henric V (1106–1125) şi papa Calixt II (potrivit înţelegerii, episcopii erau
aleşi liber, dar în prezenţa suveranului şi cu posibilitatea de arbitraj din partea
superiorului diocezan. În ceea ce priveşte investitura episcopilor – obiectul
principal al neînţelegerii dintre papă şi împărat – ea era acordată de către papă
cu titlul spiritual, prin remiterea toiagului şi a inelului, în timp ce suveranul îşi
păstra dreptul de investitură a bunurilor temporale ale episcopului, prin acor-
darea sceptrului), nu a pus decât provizoriu capăt „luptei dintre Sacerdoţiu si
Imperiu”. Timp de aproape treizeci de ani, Germania se confruntă cu grave
tulburări interne, datorate înfruntării a două clanuri rivale: guelfii, partizani ai
94
A. H. De Oliveira Marques, op. cit., p. 16–25.
95
Welfilor de Bavaria, şi ghibelinii (de la Weiblingen, nume al unui castel apar-

ţinând familiei adverse, de Hohenstaufen). Alegerea, în 1152, a lui Frederic
„Barbarosa” ca împărat, un Hohenstaufen, înrudit, însă, prin mama sa, cu
familia Welf, părea a aduce pacea, atât în Germania, cât şi în raporturile cu
papalitatea. Numai că noul împărat, despre care se spune că era un personaj
excepţional prin inteligenţa, generozitatea, curajul militar şi pietatea de care
dădea dovadă, îşi manifestă, încă de la începutul domniei, dorinţa de a resta-
ura Sfântul Imperiu în tradiţia inaugurată de auguştii romani şi reluată de
Carol „cel Mare” (de remarcat că împăratul însuşi intervine în canonizarea lui
Carol „cel Mare”, în 1165), proiect în care îl are alături pe abilul cancelar
Rainald de Dassel.
Un astfel de demers politic îl aduce pe împărat, în mod inevitabil, în
contradicţie cu papalitatea, oraşele italiene şi regatul normand din sudul
Italiei. Din 1154 şi până în 1177, împăratul se află în război continuu cu opo-
zanţii săi de la sud de Alpi. Pacea de la Veneţia din 1177, prin care împăratul
pare a se împăca cu papa Alexandru III, pacea de la Konstanz (1183), prin
care se împacă cu oraşele lombarde, sau căsătoria fiului său, viitorul împărat
Henric VI, cu o prinţesă siciliană, moştenitoare potenţială a tronului regilor
normanzi, nu fac decât să potolească, pentru moment, confruntarea militară.
Din păcate, împăratul nu a apucat să valorifice, în proiectul său de recon-
strucţie a unui imperium mundi, imensul prestigiu al participării la cruciadă,
găsindu-şi sfârşitul conducând armata cruciată (1190).
Fiul şi succesorul său, Henric VI (1190–1197), duce mai departe poli-
tica tatălui său, valorificând imaginea de erou mitic pe care Henric V şi-o
dobândise. Pacificând Germania, având de partea sa câteva oraşe italiene (Pisa
şi Genova, de exemplu), Henric VI îl învinge pe Tancred de Lecce, fiul natu-
ral al regelui Siciliei, Wilhelm „cel Bun”, cucerind astfel insula (1197). La
moartea sa, pe când se pregătea să plece în cruciadă precum tatăl său şi din
aceleaşi calcule politice, Henric VI lăsa un imperiu în aparenţă reconstituit şi
puternic, o papalitate izolată şi o Italie provizoriu liniştită.
3.2.1. Sfântul Imperiu Romano-German

La moartea lui Henric VI, fiul său şi prezumtivul împărat, Frederic-
Roger, avea doar trei ani. De situaţia creată au profitat toţi cei care, mocnit
sau la vedere, s-au împotrivit proiectelor politice ale Hohenstaufenilor de până
atunci. Timp de 15 ani, revoltele şi anarhia au cuprins teritoriile pe care
prinţul le moştenise.
La început rege al Siciliei, Frederic reuşeşte să se impună cu timpul. În
anul 1220, Frederic este încoronat împărat de către papa Honoriu III, luând
numele imperial de Frederic II. Pe plan intern, noul împărat pacifică tabăra
seniorilor laici şi ecleziastici. În 1220, Frederic II acordă însemnate privilegii
seniorilor ecleziastici (Confederatio cum principibus eclesiasticis), iar în anul
1232 face acelaşi lucru şi în cazul seniorilor laici (Statutum in favorem
principum). Pe plan extern, împăratul ridică la rangul de politică de stat
expansiunea înspre Răsărit. În acest sens, în anul 1226 Frederic II acordă
Ordinului Teuton autoritatea asupra teritoriilor pe care le vor cuceri în Prusia
(Bula de aur de la Rimini).
În ceea ce priveşte „ideea imperială”, Frederic II este promotorul con-
cepţiei unui imperiu axat pe Mediterana şi Italia. Născut şi crescut în Sicilia,
împăratul îşi concentrează toată atenţia asupra domeniilor din peninsulă, mai
ales asupra moştenirii materne – Sicilia regilor normanzi, în jurul cărora dorea
să construiască acel „Imperiu al Sudului” la care visa. Împăratul şi-a instalat
curtea la Palermo, adunând în jurul său intelectuali de toate spiţele, căci
Frederic însuşi era un literat şi filosof, pasionat de matematică, de medicină,
ştiinţele naturii şi istorie. Firea sa tolerantă şi preocupările intelectuale au făcut
să fie etichetat de adversari ca „necredincios” şi „imoral”, pe când admiratorii
l-au considerat un adevărat pre-renascentist.
Adversarul cel mai redutabil al împăratului s-a dovedit a fi, şi de această
dată, papa. Conflictul izbucneşte în 1239 şi durează, cu mici întreruperi, până
la moartea împăratului, în 1250. Excomunicat de mai multe ori de către papă,
lipsit de sprijinul unor monarhi catolici, la care făcuse apel pentru a se
constitui într-o ligă antipapală, având adversari permanenţi printre comunele
italiene, Frederic II nu a reuşit să domine integral Italia. Cu moartea sa, au
eşuat din nou proiectele unei creaţii politice care să unească lumea de la nord
de Alpi cu cea peninsulară.
După Frederic II urmează o perioadă de dispută pentru putere, cunos-
cută în istorie sub numele „Marele interregn” (1254–1273). În anul 1273,
principii germani, influenţaţi de însuşi papa, îl aleg ca rege german pe contele
Rudolf de Habsburg, convinşi că domeniul său restrâns nu-i va permite să
desfăşoare o politică autoritară. Parţial, au avut dreptate, căci Rudolf s-a ocu-
pat mai mult de posesiunile sale austriece. În urma războiului cu Ottokar II,
regele Boemiei, din anii 1276–1278, Rudolf preia teritoriile Austriei, Stiria,
Carintia şi Carniolia, pe care le acordă fiilor săi ca feud. Din acest moment,
familia de Habsburg beneficiază de o puternică bază teritorială ereditară; se
deschide un capitol nou de istorie în Europa Centrală, legat de familia de
Habsburg şi posesiunile sale austriece.
După moartea lui Rudolf de Habsburg (1291), scena politică din
Germania este cuprinsă din nou de confruntări pentru funcţia regală şi/sau
imperială. Este începutul a ceea ce se poate numi „concentrarea asupra terito-

riilor germane” şi „fărâmiţarea germană”. Dacă în anul 1328 Ludovic IV
Bavarezul fusese încoronat ca împărat, la Roma, opera de desprindere a
procedurilor de investitură de sub autoritatea papală se definitivează în anul
1338. La 16 iulie, la dieta de la Rhens, principii germani declară că regele
poate fi ales fără aprobarea papei, pentru ca la 4 august acelaşi an împăratul
Ludovic IV, în Reichstagul de la Frankfurt, să proclame legea „Licet iuris”,
care interzicea amestecul papei în alegerea împăratului şi reafirma ordinea
divină a puterii imperiale.
3.2.2. Papalitatea şi Peninsula Italică

La începutul secolului al XIII-lea, papalitatea atinge punctul culminant al
autorităţii sale96. Învingătoare în disputa cu împăratul german, „instalată” în
Orient şi Constantinopol, având în scaunul pontifical personalităţi remarcabile,
„făcând” şi încoronând prinţi (de exemplu, în timpul pontificatului lui
Innocenţiu III suveranii Aragónului, Danemarcei, Bulgariei, Ungariei, Poloniei,
Portugaliei şi Serbiei prestau omagiu papei), papalitatea este o putere europeană
de prim rang, cu un mare prestigiu. Angajarea papalităţii în proiectele politice
latine din Balcani şi în confruntarea latino-bizantină pe seama „recuperării gre-
ceşti”, dar şi eşecurile cruciate din secolul al XIII-lea au însemnat îndepărtarea
creştinătăţii răsăritene de construcţiile papale vizând unitatea creştină. În
Occident, papalitatea nu a reuşit să impună tuturor teoria sa despre teocraţia
pontificală, cea mai consistentă opoziţie venind din partea Franţei. Îmbogăţirea
bisericii şi abaterea clerului de la cele spirituale au determinat naşterea unei
reacţii de împotrivire şi contestare a unor valori şi practici religioase97. În secolul
al XIII-lea, ereziile sunt expresia cea mai consistentă a acestei reacţii, pentru ca
apoi, prin universităţi, spiritul contestatar să cuprindă şi mediile intelectuale.
La începutul secolului al XIV-lea se declanşează criza de autoritate a
papalităţii. După ce în anul 1303 papa Bonifaciu VIII fusese arestat din ordi-
nul regelui francez Filip IV (nu e exclus ca acest act să se fi datorat şi bulei
papale din 18 noiembrie 1302, numită Unam Sanctam, potrivit căreia
Bonifaciu VIII proclama primatul puterii ecleziastice asupra celei laice), în
anul 1305, când cardinalul francez Bertrand de Got a fost ales papă sub
numele de Clement V, papa îşi mută reşedinţa la Avignon. Perioada „captivi-
tăţii babilonice” (1305–1377) este expresia cea mai elocventă a fenomenului
amintit mai sus.
96
Ş. Turcuş, Monarhia pontificală clasică. Principii ecclesiologice şi realităţi instituţionale,
în Anuarul Institutului de Istorie Cluj-Napoca, 1999–2000, 38–39, nr. 2, p. 19–38.
97
S. Berstein, Pr. Milza, op. cit., p. 215–220.
În ceea ce priveşte spaţiul „laic” italian98, secolul al XIII-lea a însemnat

consolidarea spiritului autonomist comunal şi frângerea oricărui proiect de
unificare politică în peninsulă. Oraşele din nord sunt mai mult angajate în
conflictul cu împăratul, pe când Veneţia şi Genova, în plină ascensiune poli-
tică şi economică, sunt mai active în politica balcanică pe seama stăpânirii
latine. Pe seama prăbuşirii bizantine, spaţiul italian devine centrul comercial şi
financiar al Europei. La Florenţa se bat cele dintâi monede de aur (florinul, în
1252), iar în 1284 Veneţia pune şi ea în circulaţie o monedă de aur (ducatul).
Sudul peninsulei nu a fost nici el lipsit de convulsii. La chemarea papei
Clement IV (1265–1268), contele de Anjou şi Provence, Carol, fratele regelui
Franţei, vine în Sicilia. În bătălia de la Benevento, din 26 februarie 1266,
Manfred de Hohenstaufen este înfrânt, Carol proclamându-se rege. Regele
Siciliei, Carol I (1266–1285), vrea, precum normanzii şi imperialii de mai
înainte, dominaţia Mediteranei apusene şi refacerea stăpânirii latine la
Constantinopol. În anul 1281, sub autoritatea papei Martin IV (1281–1285),
Carol I încheie o alianţă antibizantină împreună cu Filip – fiul fostului împă-
rat latin de la Constantinopol, Balduin II, detronat de greci în 1261. Planul
lor eşuează, căci abilul împărat bizantin, Mihail Paleologul, speculând
nemulţumirile sicilienilor faţă de guvernarea angevină, provoacă o răscoală a
populaţiei locale („vecerniile siciliene”), reuşind, în acelaşi timp, să determine
şi o intervenţie a regelui Aragonului, Pedro III, ginerele lui Manfred al Siciliei
– înlăturat de Carol de Anjou în 1266. În urma intervenţiei aragoneze, Sicilia
intră sub autoritatea regilor Aragónului, Carol I trebuind să se mulţumească
doar cu stăpânirea părţii meridionale a peninsulei, proclamând aici regatul
Neapolelui.
Aşadar, la sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea,
fărâmiţarea spaţiului teritorial italian era un fapt împlinit, disputa pentru
putere între entităţile politice de aici – statul papal, regatele sudice, republicile
maritime şi principatele dinastice – distrugând, pentru un secol şi jumătate,
orice proiect de unitate.
3.3. La marginile Europei

Titlul de mai sus nu vrea altceva decât să delimiteze un spaţiu geografic
european, el însuşi creştin – catolic sau ortodox, dar care, din punct de vedere
98
Vezi P. Guichonnet, Istoria Italiei, traducere şi note de Irina Cristea, Ed. Corint,
Bucureşti, 2002, p. 22–44; G. Procacci, Istoria italienilor, cuvânt înainte de Ş.
Papacostea, Ed. Politică, Bucureşti, 1975; Catherine Brice, Histoire de l’Italie, s. l.,
1992, p. 109–157.
al istoriei politice, este dependent şi/sau se află sub nivelul curentului făuritor
de mare istorie din Europa Occidentală99.
Nordul Europei nu cunoaşte aspecte spectaculoase în această perioadă.
Regatele de aici, intrate definitiv în ordinea creştină la cumpăna dintre mile-
nii, cunosc un proces de consolidare internă, cel mai edificator fiind cazul
Danemarcei sub domnia lui Waldemar I „cel Mare” (1157–1182). Un anume
dinamism politic extern este promovat de către Danemarca, mai ales sub
Waldemar II (1202–1241), când sunt cucerite Holstein, Mecklenburg şi
Pomerania. Numai că o anumită opoziţie a nobilimii la adresa acţiunilor
monarhice de centralizare a puterii determină o slabă rezistenţă a ţării în faţa
reacţiei germane, aşa încât orice tendinţă daneză de extindere teritorială spre
sud este sortită eşecului. Nordul scandinavic este mai liniştit. Uniunea perso-
nală a Suediei şi Norvegiei (1319) sub domnia lui Magnus III Eriksson s-a
dovedit o soluţie politică pozitivă în contextul european al vremii, mai ales al
dominaţiei Hansei în zona maritimă nordică.
În părţile răsăritene ale Imperiului german îşi continuă ascensiunea
Austria Habsburgilor şi Boemia.
Ceea ce numim generic Austria100 însemna, de fapt, un ansamblu de
provincii: Austria propriu-zisă (s-a dezvoltat din vechea marcă răsăriteană
întemeiată de regele Germaniei, Otto I, în urma victoriei asupra ungurilor la
Lechfeld. În 1002, regiunea Vienei era anexată mărcii, pentru ca pe la anul
1074 hotarul Austriei inferioare să atingă Leitha. Marca (Österreich) a fost
condusă de un margraf din familia Babenberg până la sfârşitul secolului al
XIII-lea. Margraful a fost, până în 1156, un mare senior al imperiului, ca
atâţia alţii dealtfel. În anul 1156, marca a fost ridicată la rangul de ducat de
către împăratul Frederic I, devenind astfel un principat cvasi-independent în
raport cu imperiul din care făcuse parte până atunci. Din acest moment,
ducele Austriei îşi mută reşedinţa la Viena, abandonând vechea reşedinţă din
Melk), Carintia (în anul 976 a fost desprinsă de Bavaria şi înălţată la rangul de
ducat. În secolul al XI-lea, Istria, Friuli şi regiunea Veronei au fost anexate la
ducatul Carintiei), Carniola şi Stiria (a intrat sub autoritatea ducelui austriac
în 1192, prin decizia lui Henric VI).
În anul 1246, ultimul Babenberg, Frederic „cel Arţăgos”, este ucis într-o
bătălie cu ungurii, ducatul Austriei cunoscând o lungă perioadă de interregn.
99
S. Berstein, Pr. Milza, op. cit., vol. II, p. 202–212. Vezi şi Ş. Papacostea, Românii în
secolul al XIII-lea. Între cruciată şi Imperiul mongol, Ed. Enciclopedică, Bucureşti,
1993. (în continuare: Românii în secolul al XIII-lea).
100
Er. Zöllner, Istoria Austriei. De la începuturi până în prezent, ediţia a VIII-a, vol. I,
traducere de A. Armbruster, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 91–152.
În această perioadă de interregn se produce acapararea provinciilor austriece de

către regatul Boemiei.
În secolul al XIII-lea, Boemia este în plin proces de consolidare101. Sub
autoritatea regelui Boemiei (demnitatea regală a fost primită, cu titlul perso-
nal, de către Vratislav, din partea împăratului Henric IV, ca răsplată a faptului
că se situase de partea împăratului în disputa cu papa Grigore VII. Ulterior, în
1212, împăratul Frederic II a întărit actul înaintaşului său) se aflau mai multe
provincii: marchizatul Moraviei (anexat Boemiei în 1029), ducatul Sileziei (a
fost, timp de secole, un element de dispută între Boemia şi regatul Poloniei.
În timpul regelui Ioan de Luxemburg (1310–1346) şi fiului acestuia, Carol IV
(1346–1378), Silezia întreagă a devenit, ca principat autonom, vasală regelui
Boemiei) şi Lusacia (în secolul al XII-lea, împăratul Henric IV cedase ducelui
ceh Vratislav Lusacia Superioară. În timpul regilor Ioan de Luxemburg şi
Carol IV, Lusacia întreagă a revenit coroanei Boemiei).
Ascensiunea regatului Boemiei cunoaşte un mare avânt sub Ottokar II
(1253–1278). Căsătorit cu văduva ducelui Frederic „cel Arţăgos”, şi ales de
seniorii din Stiria ca succesor, Ottokar preia autoritatea asupra Austriei şi
Stiriei. În anul 1269 preia Carintia în urma morţii ducelui Ulrich, care, în
1268, îl făcuse pe regele ceh moştenitorul său universal. În anul 1272, guver-
natorul numit de Ottokar în Stiria, Ulrich von Dürrenholz, a cucerit
Carniola, aducând astfel provincia sub autoritatea regelui Boemiei; era apo-
geul regatului ceh.
Cu alegerea lui Rudolf de Habsburg ca împărat german, lucrurile se
schimbă în defavoarea cehilor. Refuzând să compară în faţa noului împărat (în
virtutea unor mai vechi relaţii de vasalitate între împăraţii germani şi regii
Boemiei – ca principi electori ai imperiului), în cazul de faţă şi din motivul că
Ottokar deţinea posesiunile austriece, regele ceh făcea o mare greşeală. În
urma bătăliei de la Dürnkurt, la vărsarea Moraviei în câmpia dunăreană, din
26 august 1278, Ottokar a fost ucis. Consecinţele pentru istoria Europei au
fost importante: destinul naţiunii cehe se va cantona în Boemia şi Moravia,
Casa de Habsburg devenea Casa de Austria, începându-şi ascensiunea în
această parte a Europei.
La moartea lui Rudolf de Habsburg, posesiunile austriece sunt stabil
aşezate în mâinile fiilor săi – Albert şi Rudolf. Regatul Boemiei, înfeudat din
nou, era condus de Venceslas II (1278–1305) – ginerele şi moştenitorul lui
Ottokar. În deceniile următoare, ambele construcţii politice amintite se vor
consolida, Austria prin extinderea posesiunilor Habsburgilor înspre spaţiul
101
J. Bérenger, Istoria Imperiului Habsburgilor. 1273–1918, traducere de N. Baltă, Ed.
Teora, Bucureşti, 2000, p. 43–46, 48–49, 51–53.
germanic, iar Boemia prin instaurarea unei dinastii noi, de Luxemburg, care-i
uneşte din nou destinul de cel al imperiului.
Regatul Ungariei102 s-a aflat, la cumpăna dintre secolele XI–XII, în plin
proces de consolidare instituţională internă şi de expansiune politico-teritori-
ală pe plan extern sub regii Ladislau I „cel Sfânt” (1077–1095) şi Coloman
„Cărturarul” (1095–1116). De numele primului se leagă desăvârşirea creştină-
rii Ungariei şi întărirea instituţională a bisericii din regat, dar şi realizarea
uniunii regatului croato-dalmat cu regatul Ungariei. De numele celui de-al
doilea se leagă opera de întărire a domeniului regal, perfecţionarea activităţii
fiscale şi juridice şi a celei de administrare a provinciilor.
După moartea regelui Coloman, Ungaria cunoaşte din nou o perioadă
de tulburări succesorale, situaţie agravată şi de desele conflicte cu Imperiul
Bizantin. Cel care va restabili autoritatea regală a fost Béla III (1172–1196).
El a consolidat ţara prin întărirea vistieriei centrale şi instituirea cu severitate a
servicului militar pentru nobilimea deţinătoare de domenii. A instituit proce-
dura administrativă scriptică, folosindu-se de aparatul central – şcolit mai ales
în Franţa – şi aparatul capitlurilor episcopale. A continuat opera de colonizare,
fiind aşezaţi „oaspeţi” mai ales în provinciile periferice ale ţării.
Veacul al XIII-lea a adus cu sine decăderea autorităţii regale. Odată cu
Andrei II (1204–1235), nobilimea a dobândit un avantaj decisiv; revoltându-se
când regele s-a întors din cruciadă (1218), ea a obţinut în 1222 o Bulă de Aur
– expresie a instituirii guvernării dintre monarh şi adunările de stări. În acelaşi
timp, autoritatea monarhului a slăbit şi în provincii, cazul cel mai elocvent fiind
confirmarea de către Andrei II a autonomiei saşilor în Transilvania voievodală.
Marea lovitură primită de regat s-a produs prin invazia mongolă din
1241, în urma căreia regatul a fost devastat, însuşi regele Béla IV (1235–
1270) fiind nevoit să se refugieze. Din fericire, Béla IV s-a dovedit un monarh
foarte capabil, nu degeaba a fost considerat al doilea întemeietor al Ungariei.
Procesul colonizării este intensificat, mai ales că o anumită ordine socială era
posibilă după rezolvarea problemei cumane, construcţia de cetăţi şi fortificarea
reşedinţelor nobiliare şi ecleziastice ia amploare103, comitatele nobiliare, inclu-
siv cele de margine, sunt consolidate, mută capitala regatului la Buda etc.
Opera de reconstrucţie a lui Béla IV nu poate fi continuată de urmaşii
săi; baronii regatului erau atât de puternici încât îl puteau ignora pe rege.
102
Pál Engel, Regatul Sfântului Ştefan. Istoria Ungariei medievale. 895–1526, traducere de
Aurora Moga, ediţie îngrijită de A. A. Rusu şi I. Drăgan, Ed. Mega, Cluj-Napoca,
2006, p. 110–166.
103
Vezi A. A. Rusu, Castelarea carpatică. Fortificaţii şi cetăţi din Transilvania şi teritoriile
învecinate (sec. XIII–XIV), Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2005.
Ultimii regi arpadieni, Ladislau IV „Cumanul” (1272–1290) şi Andrei III

(1290–1301), nu mai pot face faţă anarhiei şi tendinţelor autonomiste ale
potentaţilor vremii104. La moartea lui Andrei III se declanşează o intensă luptă
pentru putere; din fericire, ea a durat doar câţiva ani, salvând regatul de la o
prăbuşire totală.
Dintre pretendenţii la tronul Ungariei a ieşit victorios Carol Robert
(1308–1342), din ramura napolitană a familiei Anjou. Înainte de toate, nu
fără dificultăţi, şi-a alungat din ţară rivalii, apoi a lichidat, încetul cu încetul,
puterea regională a magnaţilor (pe această linie rămân semnificative acţiunile
sale repetate de preluare a controlului asupra Transilvaniei răzvrătite). Puter-
nic sprijinit de papalitate, beneficiind de împrumuturi din Italia, aşezându-şi
curtea la Visegrád, regele angevin reuşeşte să-şi consolideze domnia. Meritul
său istoric a constat în modernizarea sistemului fiscal şi militar al Ungariei,
după modelul Occidentului, cu domnia sa deschizându-se o nouă epocă în
istoria regatului.
Mai la nord şi răsărit, Polonia traversează o perioadă destul de dificilă
din istoria sa. Presiunea cea mai mare a resimţit-o din partea germanilor. La
începutul secolului al XII-lea, Boleslav II (1102–1138) reuşise să reunifice
teritoriile polone şi să alipească Pomerania apuseană (1121). Spre mijlocul
secolului, asaltul german asupra teritoriilor slave răsăritene s-a reluat cu inten-
sitate. În urma campaniei împăratului Conrad III în Polonia (1146), teritoriul
cuprins între Marea Baltică şi Vistula este cucerit. Invazia lui Frederic I în
Polonia (1157) îl determină pe marele cneaz al Poloniei, Boleslaw IV, să recu-
noască suzeranitatea împăratului german. Havelberg, Brandenburg şi
Mecklenburg devin oraşe germane în teritoriile cucerite.
La începutul secolului al XIII-lea, cavalerii teutoni sunt lancea avansării
germanismului spre estul Europei. Timp de o jumătate de secol, ei vor purta
acţiuni militare nemiloase în teritoriile prusacilor, închizând orice ieşire a
Poloniei cracoviene la mare. Masacrând populaţia autohtonă, convertind-o
forţat la creştinism, colonizând masiv populaţia germanică, Ordinul Teuton
va întemeia un adevărat stat în Prusia. Oraşe ca Thorn, Kulm, Elbing,
Königsberg, Rostock, Wismar, Stralsund, Stettin, Danzig şi Memel sunt
întemeiate de călugării-soldaţi ai ordinului. Împreună cu oraşele Hansei
(Bremen, Hamburg, Lübeck, Revel şi Riga), cavalerii teutoni domină comer-
ţul Europei de Nord.
La începutul secolului al XIV-lea, Polonia îşi începe ascensiunea poli-
tică. În 1320, Wladislaw Lokietek se încoronează ca rege al statului polon
104
Vezi T. Sălăgean, Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Afirmarea
regimului congregaţional, Institutul Cultural Român, Cluj-Napoca, 2003.
unificat, cu capitala la Cracovia. Cu Wladislaw, apoi prin regele Cazimir III

„cel Mare” (1333–1370), Polonia începe lungul război cu teutonii pe seama
„recuperării teritoriale”.
În răsăritul Europei, spaţiul slav se afla, în continuare, sub autoritatea
politică a Kievului105. La începutul secolului al XII-lea, tendinţa autonomistă a
unor cnezi provinciali se amplifică, mai ales după moartea vestitului cneaz al
Kievului, Vladimir „Monomahul” (1113–1125). Divizarea politică a statului
kievean a avut mai multe cauze, printre care amintim eterogenitatea etnică şi
fragilitatea internă a primelor formaţiuni statale întemeiate de populaţii slave,
precum şi principiul succesoral în transmiterea puterii. Cu toate acestea, în
secolele de autoritate politică a Kievului s-a cristalizat o comunitate lingvistică,
socială, religioasă, juridică şi culturală a populaţiei slave răsăritene.
În a doua jumătate a secolului al XII-lea, puterea cnejilor de Kiev a
început să slăbească. Dintre formaţiunile apropiate Kievului, au început să se
afirme cu putere cnezatul de Smolensk, graţie comerţului cu portul Riga şi cu
unele oraşe germane, cnezatul de Cernigov şi cnezatul de Halici. În partea de
nord-est, ascensiunea cnezatului Suzdal este evidentă, mai ales după mutarea
capitalei în oraşul Vladimir, pe râul Kliazma. Aici se vor dezvolta oraşe
importante: Iuriev, Iaroslav, Moscova. Mai la nord, Novgordul şi Pskovul vor
constitui modele politice oarecum distincte, bazate pe un regim republican
aristocratic, în care guvernarea era asigurată de câteva familii boiereşti ce-şi
disputau puterea prin intermediul adunării municipale.
Spre mijlocul secolului al XIII-lea se instituie dominaţia politică mon-
golă a Hoardei de Aur. Spaţiul rusesc (să numim aşa teritoriul slavilor răsări-
teni) nu făcea parte efectivă din Hoarda de Aur, fiind plasat într-o situaţie de
dependenţă: sud-vestul până la 1362, data victoriei statului polono-lituanian
asupra Hoardei de Aur, şi nord-estul până la 1480. Contra unui tribut şi a
unor contingente militare, cnezatele şi-au păstrat existenţa politică. Treptat,
între cnezatele răsăritene, cnezatul de Vladimir începe să joace un rol tot mai
important.
În partea de sud-est a Europei106, pe fondul slăbirii dominaţiei bizantine,
are loc un proces de afirmare statală a popoarelor slave de aici. În secolul al
XII-lea, alipirea principatelor Zeta şi Rascia vor pune bazele statului sârb. În
timpul domniei lui Ştefan Nemania (cca. 1166–1196), pe baza tratatului
sârbo-bizantin din anul 1190, Imperiul Bizantin recunoaşte independenţa de
fapt a statului sârb. În anul 1217, în plină stăpânire latină în Balcani, Ştefan II
Nemania primeşte titlul regal de la papa Honoriu III. Cu domnia lui Milutin
105
Tamara Kondratieva, op. cit., p. 54–70.
106
D. Obolensky, op. cit., p. 261–277; S. Brezeanu, O istorie a Imperiului, p. 164–189.
(1282–1321) începe marea expansiune a statului sârb spre sud-est în contra

statului bizantin. Cu excepţia Croaţiei, a Macedoniei, aflată sub autoritatea
ţarului bulgar, a Bosniei şi Herţegovinei – intrată sub dominaţia regilor
arpadieni în 1254, Serbia va reuşi să domine politic spaţiul slav sud-dunărean.
În Balcani, ţaratul bulgar, intrat în compunerea statului bizantin în
1018, îşi reafirmă statalitatea în urma răscoalei antibizantine107 din 1185–
1187 (constituirea celui de-al doilea ţarat bulgar, recunoscut de Bizanţ în
1201). Ţara va fi cuprinsă în confruntarea latino-greacă din secolul al XIII-lea,
va cunoaşte hegemonia mongolă o vreme, pentru ca în timpul ţarului Ivan
Alexandru (1331–1371) să se dividă în trei formaţiuni statale: Ţaratul de
Vidin, Ţaratul de Târnovo şi despotatul dobrogean al lui Dobrotici.
La răsărit şi sud de Carpaţi, secolele XII–XIII sunt ale dominaţiei poli-
tice ale pecenegilor, cumanilor, mongolilor şi, parţial, a regatului Ungariei.
Spre sfârşitul secolului al XIII-lea, fenomenul constituirii statale a românilor
intră în linie dreaptă108, fapt împlinit în prima jumătate a secolului al XIV-lea.
Din acest moment, în timp foarte scurt, spaţiul de dincolo de Carpaţi se va
cupla total la realitatea politică, religioasă şi culturală europeană.
107
S. Brezeanu, Romanitatea orientală în Evul Mediu. De la cetăţenii romani la naţiunea
medievală, Ed. ALL, Bucureşti, 1999, p. 92–195 (în continuare : Romanitatea orientală
în Evul Mediu).
108
Ş. Papacostea, Românii în veacul al XIII-lea, p. 170 passim.
VI.
Europa bizantinã
C Subliniam, cu câteva pagini mai îna-
inte, că Imperiul Bizantin a fost „prima
Europă medievală”, „unul din organele
esenţiale ale dezvoltării umanităţii”, liantul
necesar „între lumea veche şi lumea mo-
dernă”, cum sublinia Alfred Rambaud. Este meritul incontestabil al renumi-
tului istoric român Nicolae Iorga109 de a fi demonstrat şi de a fi reuşit să
impună în conştiinţa ştiinţifică europeană falsitatea ideii lui Hegel, pentru care
istoria Bizanţului nu a fost altceva decât „o înşiruire, de-a lungul unui mile-
niu, de crime, slăbiciuni şi infamii”. Istoria Europei medievale cuprinde, căci
este parte organică a sa, şi istoria Imperiului Bizantin110, cum, de asemenea,
cuprinde şi istoria românilor. Faptul că în această lucrare cele două capitole de
istorie europeană sunt mai puţin prezente se explică prin faptul că nu dorim să
intrăm prea adânc pe tărâmul a două discipline, „Istoria Bizanţului” şi „Istoria
medie a României”, care, ele însele, fac obiectul unor preocupări ştiinţifice de
sine stătătoare. Aşadar, este vorba aici, în primul rând, de o anumită logicitate
didactică şi nu de o omisiune de ordin ştiinţific sau metodologic.
1. Perioada clasică a Imperiului Bizantin (610–1081)

Istoricii specializaţi în istoria bizantină susţin că geneza societăţii
bizantine era un fapt împlinit la începutul secolului al VII-lea, când, cum
sublinia renumitul istoric român Stelian Brezeanu, odată cu ocuparea tro-
nului imperial de către Herakleios, s-a încheiat perioada de tranziţie de la
109
Vezi Nicolae Iorga – istoric al Bizanţului, culegere de studii îngrijită de E. Stănescu,
Ed. Academiei, Bucureşti, 1971.
110
S. Brezeanu, Romanitatea orientală în Evul Mediu, p. 24–38, 51–55.
imperiul roman la imperiul greco-oriental. Începând cu secolul al VII-lea,

timp de o jumătate de mileniu, Imperiul Bizantin, căci aşa au numit euro-
penii occidentali ai Renaşterii lumea cu capitala la Constantinopol, a traver-
sat cea mai importantă perioadă a istoriei sale milenare, perioada sa clasică,
numită de istorici ca fiind a „Imperiului grec medieval”111 sau a „Imperiului
de mijloc al civilizaţiei elenice”112.
În perioada pe care o avem în vedere, placa turnată a imperiului rămâne
Asia Mică şi, parţial, peninsula Balcanică. În jurul acestor provincii avea să
graviteze organismul societăţii bizantine. Din punct de vedere etnic, prin
pierderea populaţiilor orientale de origine semitică, niciodată deplin elenizate,
şi a populaţiei traco-romane din Balcani, imperiul dobândeşte o oarecare
uniformitate etnico-culturală, căci marea majoritate a populaţiei era formată
din greci sau elemente alogene într-o fază avansată de grecizare. În acelaşi
timp, prin pierderea provinciilor orientale, locuite de „ereticii” monofiziţi,
ortodoxia devine singurul cult profesat, fapt ce a conferit un plus de unitate
statului bizantin în plan religios113.
Primul secol al clasicismului bizantin, numit de istorici al „luptei pentru
supravieţuire” (610–717), a fost foarte critic pe plan extern114. Încă din primele
decenii, slavii ocupă un lung teritoriu balcanic sud-dunărean, pentru ca apoi,
aliaţi cu avarii, să atace adânc teritoriile bizantine sud-balcanice. Concomitent,
imperiul a avut de-a face, la graniţele orientale, cu marea provocare persano-
sassanidă. Victoria decisivă a lui Herakleios contra sassanizilor din anii 628/629
a însemnat o victorie seculară în confruntarea europeano-orientală, dar şi înce-
putul unui nou capitol de istorie în Orient – confruntarea creştino-musulmană
pentru hegemonie. Pierzându-şi teritoriile orientale (Palestina, Siria,
Mesopotamia, Egiptul, Armenia, Ciprul), Bizanţul reuşeşte totuşi, prin pacea cu
califatul de la Damasc din anii 678 şi 688, să stăvilească expansiunea arabă
înspre Europa Răsăriteană; creştinătatea era salvată aici pentru câteva secole.
La sfârşitul secolului al VII-lea, prin aşezarea bulgarilor, peste voinţa ofi-
cialilor de la Constantinopol, la sudul gurilor Dunării, se inaugurează o
problemă politică de mare consistenţă pentru istoria din Europa de Sud-Est:
111
Idem, O istorie a Imperiului, p. 41–42.
112
N. Iorga, Istoria vieţii bizantine, p. 51–60 passim.
113
Vezi A. Ducellier, Bizantinii. Istorie şi cultură, traducere de Simona Nicolae, Ed.
Teora, Bucureşti, 1997.
114
Pentru perioada clasică a Imperiului Bizantin vezi N. Bănescu, Istoria Imperiului
Bizantin, vol. II, Imperiul Bizantin clasic (610–1081), Ed. Anastasia, Bucureşti, 2003;
O. Tătar, Istoria Imperiului Bizantin, p. 53–87; V. Munteanu, Bizantinologie, vol. I,
Ed. Învierea, Timişoara, 1999; Maria Georgescu, Istoria Bizanţului, Ed. Enciclopedică,
Bucureşti, 2005.
confruntarea seculară bulgaro-bizantină. Prin tratatele bizantino-bulgare din

705 şi 716, statul bulgar este recunoscut de către imperiali, cu statutul de
ţarat. Ceea ce diplomaţia bizantină numea atunci „mica problemă bulgară” va
deveni, începând cu secolul al VIII-lea, „marea problemă balcanică” a
imperiului. Coroborată cu înverşunata rezistenţă a slavilor sud-dunăreni la
grecizare, vom înţelege dificultăţile balcanice al imperiului în această perioadă.
Imperiul Bizantin reuşeşte să facă faţă acestor provocări externe, care,
prin dimensiunile şi consecinţele lor, au depăşit cadrul regional, devenind
europene sau universale. Acest lucru a fost posibil, în primul rând, datorită
unor remarcabile reforme interne. Practic, din punct de vedere instituţional,
juridic şi economic, imperiul se „aşează” pe realităţi noi. În plan administrativ
şi militar, sistemul themelor s-a dovedit soluţia inovatoare de succes. Pe acest
fond, sistemul social s-a stabilizat, categoria social-militară a stratioţilor deve-
nind baza structurii sociale şi economice a societăţii bizantine. Din punct de
vedere fiscal, sistemul epibole din vremea lui Justinian se generalizează, propri-
etatea ţărănească liberă şi comunitatea rurală devenind, împreună, responsa-
bile în faţa fiscului imperial.
Următorul secol din istoria Imperiului Bizantin a fost numit perioada
„crizei iconoclaste” (717–843), după marea problemă care a măcinat societa-
tea bizantină – disputa pe seama icoanelor115. O parte importantă a istoriogra-
fiei occidentale împărtăşeşte încă ideea istoricului francez Charles Diehl,
potrivit căreia imperiul a cunoscut una dintre cele mai tragice şi întunecoase
perioade din istoria sa de până atunci116. Afirmaţia aceasta este valabilă numai
dacă am reduce întreaga existenţă a imperiului la dimensiunea religioasă. Pri-
vită în ansamblul său, societatea bizantină traversează acum o perioadă care,
„prin problemele sale, prin caracterul ei laborios, cât şi prin realismul politicii
promovate de autoritatea centrală”, se situează în continuarea firească a celei
anterioare, ca să-l cităm pe Stelian Brezeanu. Marea confruntare între icono-
claşti şi iconoduli va afecta unitatea imperiului în momentul în care duşmanii
externi porneau noi atacuri la frontierele sale, dar această dispută internă nu
va nimici societatea bizantină.
115
Vezi I. Bica, Iconoclasmul bizantin de la Leon al III-lea (717–741) până la prima
restabilire a cultului sfintelor icoane (787), în Buletinul Ştiinţific al Universităţii din
Piteşti. Teologie ortodoxă, 2003, 8, nr. 1, p. 18–27; N. Chifăr, Puterea imperială
bizantină şi cultul icoanelor în secolul al VIII-lea, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii
„A. I. Cuza”. Teologie, 1999–2000, 5, p. 131–142.
116
Ch. Diehl, Marile probleme ale istoriei bizantine. Figuri bizantine, vol. I, traducere
Ileana Zara, prefaţă şi tabel cronologic de D. Zamfirescu, Ed. pentru literatură,
Bucureşti, 1969, vol. II, Figuri bizantine, traducere de Ileana Zara, Ed. pentru
literatură, Bucureşti, 1969.
Oficial, disputa iconoclastă a fost declanşată în anul 726, când împăra-

tul Leon III (717–740) a promulgat un edict contra icoanelor. Edictul impe-
rial nu a fost semnat de către patriarhul Germanos I; va fi semnat, însă, de
noul patriarh, Anastasios, ceea ce atrage reacţia dură a unei părţi importante a
clerului, dar mai ales din partea Romei. Papa Grigore III, nemulţumit, se
răzvrăteşte contra împăratului. El convoacă un sinod la Roma în anul 731,
sinod care îi exclude solemn din biserică pe adversarii icoanelor, declarându-i
eretici. Împăratul bizantin ripostează, sustrăgând jurisdicţiei religioase papale
Ilyricum-ul, Sicilia şi sudul Italiei peninsulare (Calabria), pe care le pune sub
ascultarea patriarhului din Constantinopol. Aceste gesturi semnificau, în fapt,
o stare de lucruri mult mai adâncă. Din punct de vedere ideologic, gestul
împăratului Leon III semnifică ruptura cu tradiţiile greco-romane din secolele
precedente, abandonarea ideii imperiului universal şi a „politicii italiene” a lui
Justinian – străine acum intereselor vitale ale statului bizantin. De partea
cealaltă, atitudinea papalităţii dovedeşte faptul că tensiunile dintre
Constantinopol şi Roma au atins un punct maxim; latinitatea occidentală se
înscria pe un drum istoric propriu – al emancipării de sub obedienţa bizantină
şi al unei creaţii statale imperiale, aspect urmărit în capitolele precedente.
În părţile sale răsăritene, Imperiul Bizantin trebuie să facă faţă în conti-
nuare, şi în acest secol, asaltului musulman. La mijlocul secolului al IX-lea,
bilanţul confruntării musulmano-bizantine este unul negativ pentru imperiu.
Bizanţul a pierdut Sicilia, teritorii importante din Asia Mică şi, ceea ce era cel
mai important, supremaţia în Mediterana centrală şi securitatea comerţului
său în Adriatica.
În Balcani, marea problemă a imperiului de la Constantinopol a repre-
zentat-o statul bulgar. Distrugerea „statului căpuşă” al bulgarilor şi alungarea
acestora din Balcani au constituit misiunea principală a împăratului
Constantin V (741–775). Timp de 20 de ani, împăratul şi-a dedicat talentul
militar şi diplomatic acestui obiectiv. Dar când era să izbândească, împăratul
moare în plină campanie militară, aşa încât la sfârşitul secolului, Bulgaria, deşi
epuizată, era mai hotărâtă ca oricând să-şi apere existenţa statală balcanică. Cu
ţarul Krum (803–814), Bulgaria preia iniţiativa în confruntarea cu bizantinii.
Doar moartea neaşteptată a ţarului bulgar a scăpat imperiul de un mare necaz.
Echilibrul dintre cele două tabere a fost exprimat de pacea din 816, conform
căreia s-a revenit la frontiera din anul 716 dintre Imperiul Bizantin şi primul
ţarat bulgar. Secundar, dar cu nimic mai important decât confruntarea mili-
tară cu bulgarii, imperiul are de a face în Balcani cu lichidarea „sclaviniilor” de
aici. Această acţiune de „recucerire” slavă117 s-a dovedit fructuoasă, deocam-
117
D. Obolensky, op. cit., p. 84–119. Vezi şi P. Pavlov, I. Ianev, D. Caiu, Istoria
Bulgariei, prefaţă de Gh. Zbuchea, Ed. Corint, Bucureşti, 2002.
dată în Tracia, Macedonia, pe ţărmul adriatic şi egeean şi în insulele Ionice,

reorganizate în theme. Putem spune că la începutul secolului al IX-lea începe
„ofensiva” bizantină în Balcani – culturală şi politică deopotrivă.
În anul 843, pacea religioasă în imperiu a fost impusă de împărăteasa
Theodora. Secondată de patriarh, împărăteasa Theodora repune în drepturi
cultul icoanelor printr-un amplu ceremonial religios în biserica Sfânta Sofia şi
în urma unui sinod, care reînnoia dispoziţiile conciliului ecumenic de la
Niceea din anul 325; era „restaurarea ortodoxiei” (11 martie 843).
Şifonat în disputa cu papalitatea, pierzând cea mai mare parte a posesiu-
nilor italiene, facilitând, pe cale de consecinţă, restaurarea imperiului în
Occident, imperiul de la Constantinopol era departe de a-şi fi epuizat resur-
sele. Dimpotrivă, graţie unor reforme promovate de unii dintre împăraţii di-
nastiei „macedonene” (867–1057), imperiul va cunoaşte o perioadă de avânt,
rămânând cea mai mare putere politică, militară şi economică a vremii.
Perioada cuprinsă, simbolic, între 843 şi 1025 este numită de istorici
„apogeul statului bizantin”118. Cel care va iniţia un amplu proces de renovare a
imperiului a fost Vasile I (867–886), intrigant feroce şi de o cultură îndoiel-
nică, dar excelent administrator şi şef militar. Admirator al dreptului roman,
Vasile I iniţiază o amplă operă de codificare legislativă („purificarea vechilor
legi”, cum mai este numită), concretizată în două lucrări remarcabile –
Procheiron-ul (879) şi Epanagoga (886). Această acţiune a fost continuată de
fiul său, împăratul Leon VI „Înţeleptul” (886–912). În timpul domniei sale s-
a tipărit monumentala lucrare de drept, Basilicalele, un cod de legi în 60 de
cărţi (de unde denumirea de Hexabiblos). Codul rezuma, în limba greacă,
legislaţia împăratului Justinian şi novelele succesorilor acestuia, adaptându-le
realităţilor secolelor IX–X, fiind o impunătoare colecţie de drept canonic, civil
şi public, cu mare răsunet şi utilitate în secolele următoare.
Împăraţii „macedoneni” au reformat imperiul şi din punct de vedere
administrativ (prin generalizarea sistemului themelor şi întărirea autorităţii
guvernării centrale), economic (prin instituirea unui adevărat etatism în acti-
vitatea productivă, comercială şi fiscală). Toate acestea au permis economiei
bizantine să traverseze cu bine epocile de criză şi să înregistreze o dezvoltare
fără precedent.
Politica externă rămâne cel mai strălucit capitol al statului bizantin în
perioada pe care o avem în vedere. Secolul al IX-lea, mai ales în timpul lui
Vasile I, şi întreaga perioadă a veacului următor au însemnat o permanentă
ofensivă a bizantinilor pe frontul oriental. La sfârşitul domniei împăratului
118
Vezi W. Treadgold, O scurtă istorie a Bizanţului, traducere de Mirella Acsente, Ed.
Artemis, Bucureşti, 2003, p. 154–191.
Vasile I, bizantinii preluaseră Asia Mică integral de la musulmani, precum şi

importante teritorii în Italia centrală şi meridională. La mijlocul secolului al
X-lea, bizantinii erau stăpâni din nou pe Cilicia, Mesopotamia, Armenia
arabă, Siria şi insula Creta. Profitând de criza autorităţii califale de la Bagdad,
în a doua jumătate a secolului al X-lea, Bizanţul îşi continuă ofensiva în
teritoriile musulmane: Antiohia, Alepul, Mosulul, Palestina, Damascul şi salba
de oraşe de pe coasta siriană (Beirut, Sidon, Byblos) sunt supuse autorităţii
bizantine. Campania militară bizantină în Armenia şi Georgia din anii 1021–
1022 definitivează marea operă recuperatoare bizantină înspre răsărit.
În Balcani, „macedonenii” continuă ofensiva contra bulgarilor şi slavilor
de aici119. Pericolul bulgar era perceput la Constantinopol cu mai mare
intensitate decât cel arab, căci el punea sub semnul întrebării însăşi existenţa
statului bizantin. De partea cealaltă, în secolul al IX-lea, elita politică bulgară
era conştientă de avantajele pe plan intern, dar mai ales pe plan extern, pe care
le-ar obţine dacă ar prelua podoabele civilizaţiei bizantine. Trecerea la creşti-
nism, de exemplu, le-ar fi permis autorităţilor bulgare să fie percepute ca
făcând parte din lumea civilizată, o lume în care să fie actori importanţi la
Dunărea mijlocie şi inferioară. Concomitent, aristocraţia bulgară era pe deplin
conştientă, după o experienţă balcanică de două secole, de pericolul „imperia-
lismului bizantin” pentru existenţa statală bulgară. Toate aceste aspecte au
determinat o anumită oscilaţie şi ambiguitate a poziţiei statului bulgar în
raporturile sale cu imperiul. Fenomenul amintit se amplifică din momentul în
care chaganul bulgar Boris primeşte creştinismul de la biserica de la
Constantinopol (864–865). Pentru acest gest, Boris este proclamat ţar, iar
biserica bulgară a fost recunoscută ca arhiepiscopie, cu o anumită autonomie
şi cu un rang superior faţă de celelalte episcopii supuse Constantinopolului
(869/870).
Cuprinderea Bulgariei în aria „lumii bizantine” nu s-a făcut dintr-o
dată, printr-un gest simbolic de creştinare. Societatea bulgară a preluat treptat
modelul cultural şi de civilizaţie al Bizanţului. Pe această linie, secolul al X-lea
a fost foarte agitat, cuprinzând rezistenţa armată faţă de Bizanţ şi opoziţia
bogomilistă, concomitent cu o puternică influenţă culturală bizantină.
Redeschiderea conflictului bizantino-bulgar de către împăratul Nikephor II
Phocas (963–969) în anul 967, continuat apoi de Ioan I Tzimiskes (969–
976), dar mai ales de către Vasile II (976–1025), a însemnat tranşarea, în
favoarea Constantinopolului, a raporturilor cu Bulgaria, de această dată pen-
tru două secole. Revenirea Imperiului Bizantin la Dunărea de Jos, după tra-
119
Al. Madgearu, Revenirea dominaţiei bizantine la Dunăre, în Anuarul Institutului de
Studii Politice, de Apărare şi Istorie Militară, 1998, p. 145–157.
tatul bizantino-kievean de la Silistra (971), şi ocuparea posesiunilor slavo-bul-

gare nord-balcanice de către Vasile II în anul 1018 au însemnat, în timp,
„cuplarea” definitivă a acestor populaţii la modelul medieval european de
factură bizantină.
Extinderea stăpânirii bizantine în nordul Balcanilor la cumpăna dintre
milenii deschide capitole noi de istorie medievală: confruntarea cu noul val al
„asaltului asiatic” migrator, disputa cu papalitatea pentru jurisdicţia religioasă
asupra slavilor balcanici vestici, a croaţilor îndeosebi, şi confruntarea cu tână-
rul regat al Ungariei pentru Dunărea de mijloc.
În plan religios, una din marile probleme pe plan extern ale imperiului
rămâne disputa cu papalitatea. Disputa aceasta exprima, în fapt, dincolo de
formele sau/şi motivele teologice, două poziţii opuse: pretenţiile universale ale
papalităţii şi dorinţa de autonomie a patriarhiei de la Constantinopol, care
dorea să se sustragă universalismului spiritual al Sf. Scaun de la Roma.
În secolul al IX-lea, expresia cea mai elocventă a rivalităţii amintite a
reprezentat-o „schisma lui Photios” (859–879), în fapt o ruptură între cele
două centre ale creştinismului şi o rivalitate, care îmbracă forma extremă a
excomunicării. „Împăcarea” din anul 879 era numai o aparenţă, Roma şi
Constantinopolul se depărtau tot mai mult. Universalismul politic şi spiritual
al Constantinopolului, ca şi universalismul ecleziastic şi imperial al Occiden-
tului erau, la începutul noului mileniu, iluzii, căci niciuna din părţi nu mai
dorea să se plece în faţa celeilalte; schisma creştină era aproape.
La moartea împăratului Vasile II, statul bizantin era în culmea puterii.
Restaurarea thalasocraţiei bizantine în Mediterana orientală şi centrală, stăpâ-
nirea Balcanilor până la Dunăre, a Armeniei, Mesopotamiei şi a Siriei, cu
drumurile lor comerciale importante, erau fapte împlinite. Teza unicităţii
imperiului şi a puterii sale mondiale, precum şi doctrina superiorităţii bizanti-
nilor, constituiau elementele dominante ale ideologiei politice de la
Constantinopol. Influenţa spirituală a Bizanţului se răsfrângea hegemonic
asupra lumii slave răsăritene şi balcanice, astfel încât „lumea bizantină” era de
două ori mai întinsă decât cea statală.
În următoarea jumătate de secol de după domnia marelui împărat,
imperiul traversează o perioadă de criză profundă. Latentă la început, criza a
cunoscut forme violente în ultimul deceniu al perioadei pe care o discutăm.
Criza a cuprins toate sectoarele societăţii bizantine. Pe plan economic, impe-
riul cunoaşte o criză financiară profundă, expresia sa cea mai evidentă fiind
prăbuşirea monedei bizantine de aur. În plan social, procesul de ruinare şi
aservire a ţărănimii libere de către dinaţi se accentuează. Pe scena politică
internă se confruntă pentru putere aristocraţia civilă, ce deţine controlul asu-
pra poziţiilor cheie din administraţia centrală, şi aristocraţia militaro-funciară

din provinciile imperiului. Instituţia imperială însăşi devine neputincioasă în
gestionarea acestei crize politice, căci, cum sublinia Charles Diehl, „guvernarea
căzu în mâinile femeilor şi a unor suverani mediocri”. Pe plan extern, în
această perioadă, imperiul îşi încheie cariera sa de putere mondială, şi toate
acestea din cauza dezorganizării instituţiilor care asiguraseră puterea militară a
imperiului. Doar domeniul culturii, cu o altă logică evolutivă, cunoaşte în
această perioadă un mare avânt.
2. Bizanţul şi lumea occidentală în secolele XI–XIII

Spre mijlocul secolului al XI-lea, situaţia imperiului pe plan extern
devine tot mai critică120, mai ales după înlăturarea ultimului mare general al
lui Vasile II, Georgios Maniakes, şi inaugurarea politicii antimilitare de către
împăratul Constantin IX (1042–1055). Afluxul de aventurieri normanzi în
sudul Italiei (1043–1046), mercenarii chemaţi odinioară de bizantini pentru
a-i alunga pe musulmani din Sicilia, nu mai poate fi oprit, aşa încât posesiu-
nile imperiale din Italia se reduc la oraşele Brindisi, Otrante şi Tarent. În
Balcani, Bizanţul face faţă cu greu răscoalelor bulgarilor, invaziilor pecenegilor
(1046–1047) şi mişcărilor separatiste ale unor principi sârbi. În răsărit, incur-
siunile turcilor selciukizi devin tot mai ameninţătoare.
În acest context extern foarte dificil, imperiul mai primeşte o lovitură
grea. Aceasta vine din partea Occidentului latin, a papalităţii îndeosebi, des-
chizând o rană adâncă în trupul creştinătăţii tocmai când era mai multă
nevoie de unitatea creştinilor. Este vorba de ceea ce îndeobşte se numeşte
„marea schismă” din anul 1054. Precum am subliniat, Roma şi Bizanţul
manifestau de mai multă vreme o anumită aroganţă şi superioritate în relaţiile
dintre ele. Acum, papa Leon IX (1049–1054), ostil oricărui compromis, era
dornic să impună recunoaşterea necondiţionată a supremaţiei romane, mai
ales că văzuse cât de slab fusese imperiul răsăritean în acţiunile bizantino-
papale antinormande în sudul Italiei din anii 1052–1053. De partea cealaltă,
ambiţiosul patriarh Mihail Kerullarios (1043–1058) era pătruns de conştiinţa
autonomiei patriarhiei sale. Aşa se întâmplă că atunci când legaţia papală se
prezintă la Constantinopol, pentru conciliere, ambiţiosul patriarh nu cedează
sub nici o formă cererilor papale şi ale împăratului Constantin IX. În această
situaţie, la 15 iulie 1054, legaţii papali depun pe altarul bisericii Sf. Sofia bula
de excomunicare a patriarhului grec. De partea cealaltă, Kerullarios declan-
120
Vezi A. Andea, op. cit., p. 134–180; W. Treadgold, op. cit., p. 191–237.
şează o amplă mişcare populară în Constantinopol, apoi, în urma unui sinod

convocat ad-hoc, aruncă anatema asupra bisericii romane (20 iulie) şi arde
bula papală de excomunicare (25 iulie 1054). Prin aceste atitudini îndărătnice
ale unui cardinal (e vorba de legatul papal Humbert) şi ale unui patriarh, actul
schismei religioase era consumat, peste voinţa politică a împăratului şi a papei.
Autorii şi contemporanii actului schismatic nu bănuiau, pe moment, conse-
cinţele posibile ale acestuia.
Deocamdată, ca de atâtea ori până atunci, gestul de la 1054 era perceput
ca o dispută religioasă, ca o problemă internă a bisericii creştine, cu implicaţii
nu tocmai grave în relaţiile politice. În numai câţiva ani însă, ruptura dintre
Roma şi Constantinopol este evidentă şi în planul acţiunii politice121. În
august 1059, noul papă, Nicolae II (1059–1061), acordă lui Robert Guiscard,
căpetenia normandă, investitura ducatului Calabriei şi Apuliei, iar lui Richard,
conte de Aversa, investitura asupra principatului Capua. Era începutul alianţei
dintre papalitate şi şefii normanzi, precum şi începutul constituirii centrului
de putere normand în sudul Italiei. Iar când Bizanţul se confruntă cu criza
politică internă ce a urmat înfrângerii de la Mantzikert (1071) în faţa turcilor
selciukizi, papa intervine pentru a aşeza sub autoritatea Romei o parte a slavi-
lor balcanici (papa Grigore VII îl încoronează pe Demetrius Zvonimir ca rege
al Croaţiei, în 1076, şi pe Mihail Voislav, prinţul Zetei, ca rex Sclavorum,
în 1077).
Spre sfârşitul secolului, conducerea Imperiului Bizantin este preluată de
dinastia Comnenilor. Cu Alexios I (1081–1118), general de real talent, repre-
zentant al aristocraţiei provinciale, imperiul se redresează, reuşind să facă faţă
asalturilor la frontiere ale duşmanilor externi. Primii care pun probleme
Bizanţului sunt normanzii. Stăpâni de ceva vreme pe sudul Italiei, normanzii
lui Robert Guiscard pornesc atacul împotriva imperiului în anul 1081. În
primă fază, normanzii ocupă insula Corfu şi atacă oraşul Dyrrachion, intenţi-
onând să-şi continue ofensiva către Constantinopol pe antica Via Egnatia.
Ameninţat de primejdia normandă, Alexios I recurge la ample acţiuni diplo-
matice: încheie pace cu emirul selciukid Süleyman, recunoscându-i, contra
unei formale vasalităţi, achiziţiile teritoriale făcute în Asia Mică, şi cere, prin
emisari personali, sprijin împăratului romano-german Henric IV, papei
Grigore VII, Veneţiei şi altor monarhi occidentali. Dintre occidentali, doar
veneţienii îi sprijină pe bizantini, şi aceasta de teama unei posibile extinderi a
puterii normande în Balcani, extindere care ar fi ameninţat interesele comerci-
ale ale acestora în Adriatica şi Mediterana. Pentru ajutorul dat, Alexios I
acordă Veneţiei celebrul chrysob din anul 1082. Conform actului imperial,
121
Vezi B. Spiridonakis, Grecs, Occidenteaux et Turcs de 1054 à 1453, Thessaloniki, 1990.
purtând bula de aur şi semnătura împăratului în cerneală roşie, negustorii

veneţieni erau scutiţi de orice taxă comercială în principalele centre comerciale
ale imperiului. Tratatul acesta deschidea o pagină nouă în relaţiile externe ale
Bizanţului, dar şi în ceea ce priveşte ascensiunea Veneţiei.
Conflictul bizantino-normand durează până în anul 1085. La moartea
lui Robert Guiscard (iulie 1085), în ducat izbucneşte un război civil al cărui
protagonişti sunt fraţii săi, Bohemund şi Roger; războiul dintre părţi încetează
pe moment. Disputa dintre bizantini şi normanzi va izbucni în timpul crucia-
dei, mai ales că normandul Bohemund a refuzat să retrocedeze împăratului
bizantin teritoriile cucerite de la păgâni122.
La moartea lui Bohemund (1111) şi a lui Alexios I (1118), conflictul
bizantino-normand se stinge pentru o vreme. Disputa se reaprinde în anul
1130. La 25 decembrie 1130, Roger II, principele Siciliei, este recunoscut
rege de către antipapa Anadect II (1130–1138), fiind încoronat solemn la
Palermo. Prin unirea tuturor teritoriilor normande sub acelaşi sceptru regal
lua fiinţă un adversar puternic atât pentru Bizanţ, cât şi pentru imperiul de
la nord de Alpi. Încercările bizantino-germane de a lichida statul normand
au eşuat. Ba mai mult, luat prizonier în timpul campaniei contra regelui
normand din 1139, papa Innocenţiu II (1130–1143) este obligat să-l
recunoască pe Roger II rege al Siciliei, duce al Apulei şi principe de Capua.
Situaţia devine dificilă pentru Bizanţ.
La mijlocul secolului, pe fondul pregătirii creştinilor pentru cruciadă,
confruntarea bizantino-normandă îmbracă din nou forme violente. În vara
anului 1147, Roger II întreprinde o amplă campanie în sudul Peninsulei
Balcanice, prilej cu care sunt luaţi în captivitate mai mulţi meşteşugari din
industria mătăsii. Riposta bizantină nu a putut avea loc decât în anul 1155,
dar ea se termină dezastruos pentru greci şi aliaţii lor în anul 1058. Prin tra-
tatul de pace din 1158 dintre împăratul Manuel Comnenul (1143–1180) şi
regele Siciliei, Wilhelm I (1154–1166), avantajos pentru ambele părţi, se pune
capăt confruntării bizantino-normande. După moartea ultimilor regi
normanzi, Wilhelm II (1166–1189) şi Tancred de Lecce (1189–1194), împă-
ratul german, Henric VI, ocupă regatul Siciliei în baza dreptului soţiei sale,
Constanţa, mătuşa şi moştenitoarea lui Wilhelm II.
După dezastrul în faţa turcilor seciukizi din anul 1071, apariţia oştilor
cruciate în Asia Mică le oferea împăraţilor de la Constantinopol prilejul de a
folosi forţa militară a Occidentului pentru a remonta situaţia. Condiţia unei
bune cooperări bizantino-occidentale o reprezenta reunificarea religioasă, dar
lucrarea pe această linie a eşuat de fiecare dată, apusenii latini şi grecii orto-
122
Despre disputa dintre bizantini şi cruciaţi vezi Florentina Căzan, op. cit., p. 57–90.
docşi având reprezentări şi atitudini foarte diferite în această problemă. Orgo-

liul occidentalilor, euforia primelor victorii şi încercarea împăraţilor bizantini
de a face din cruciaţi simpli mercenari şi vasali puşi în slujba Bizanţului au dus
la numeroase conflicte militare între latini şi oştile bizantine. Adeseori, bizan-
tinii sunt nevoiţi să organizeze campanii militare atât pentru a curma incursi-
unile de jaf ale turcilor selciukizi, cât şi pentru a restabili suveranitatea creştină
asupra Siriei şi Palestinei. Succesele bizantine sunt efemere, pentru că în anul
1176, în urma dezastrului militar de la Myriokphalon, în Phrygia, Bizanţul
pierdea aproape toată Asia Mică în favoarea turcilor selciukizi. Prin acest dez-
nodământ, devenise iluzorie păstrarea Siriei şi Palestinei recucerite de la latini.
În secolul al XII-lea, un alt capitol al relaţiilor bizantino-occidentale se
„consumă” în Balcani, subscriindu-se realităţilor politice din nordul peninsu-
lei. Cum am mai arătat, la sfârşitul secolului al XI-lea, regatul Ungariei ajun-
sese să-şi interfereze politica externă cu cea a Imperiului Bizantin, mai ales
după supunerea Dalmaţiei şi Croaţiei. Din acel moment, raporturile dintre
Bizanţ şi Ungaria vor reprezenta axa principală a jocului politic din sud-estul
Europei, cu atât mai mult cu cât regatul maghiar avea în spatele său latinitatea
occidentală, papalitatea îndeosebi. De partea ungurilor s-au aflat şi formaţiu-
nile statale sârbeşti, mai ales după căsătoria regelui Béla II (1131–1141) cu
fiica jupanului de Zeta, Uroş. În anul 1149, regele maghiar Geza II sprijină
răscoala antibizantină a sârbului Pervoslav Uroş, fapt care atrage intervenţia
militară a împăratului Manuel I în anul 1150, dar şi în anul 1151. Pacea
bizantino-maghiară din anul 1152 s-a dovedit de scurtă durată, căci în anii
următori Manuel I întreprinde mai multe campanii militare împotriva ungu-
rilor lui Ştefan III (1162–1172) şi a sârbilor lui Ştefan Nemania (cca. 1166–
1196). Noul rege al Ungariei, Béla III (1172–1196), ajuns la putere cu ajuto-
rul împăratului bizantin, socrul său, va păstra relaţiile paşnice cu Bizanţul
până la moartea lui Manuel I (1180). Imediat după aceea, ungurii şi sârbii vor
relua acţiunile antiimperiale. Regatul ungar a pus stăpânire din nou pe
Dalmaţia, pe o parte a Croaţiei şi pe regiunea Sirmium, în timp ce marele
jupan sârb şi-a dobândit independenţa, domnind asupra Zetei şi Rasciei.
În toamna anului 1185, în urma unei ample răscoale a populaţiei din
Constantinopol, ultimul împărat Comnen este înlăturat, la tron fiind adus
Isaac II (1185–1195) – întemeietorul dinastiei Angelos. Evenimentul coincide
cu izbucnirea răscoalei vlaho-bulgarilor123, conduşi de Asan şi Petru, în thema
Paristrion. În anii următori, răscoala se va extinde spre vest. Expediţia bizan-
tină contra răsculaţilor vlaho-bulgari, aliaţi cu cumanii, se va sfârşi cu un
123
N. Bănescu, O istorie inedită a Imperiului bizantin. Răscoala vlahilor şi bulgarilor,
prezentare de T. Teoteoi, în Magazin istoric, 1996, 30, 10, p. 3–6.
dezastru pentru armata imperială. La sfârşitul anului 1188, prin încoronarea

lui Asan ca ţar de către noul arhiepiscop de Târnovo, se puneau, practic,
bazele statului vlaho-bulgar. Campaniile bizantine contra statului vlaho-bulgar
(1190, 1195) au fost un eşec, însuşi ginerele împăratului bizantin fiind luat
prizonier în anul 1196. Timp de aproximativ o jumătate de secol, noul stat
vlaho-bulgar va juca un rol important în politica din Balcani, contribuind, pe
de o parte, la căderea Bizanţului sub stăpânire latină, apoi la prăbuşirea
Imperiului latin de Constantinopol, pe de altă parte.
La începutul secolului al XIII-lea, Bizanţul cunoaşte cel mai tragic mo-
ment din istorie. Într-un context de împrejurări (refuzul lui Alexios III de a fi
parte la proiectul papei Innocenţiu III de unificare religioasă sub autoritatea
Romei şi de a porni împreună o cruciadă în „locurile sfinte”, situaţia internă
precară, generată de detronarea abuzivă a împăratului Isaac II şi confruntarea
cu vlaho-bulgarii răsculaţi, dar mai ales demersurile diplomatice legate de
pregătirea cruciadei a patra), Constantinopolul este cucerit de „soldaţii lui
Christos”, iar imperiul este împărţit între veneţieni şi cruciaţi124. Probabil că
actul din 1204 a fost cel mai nechibzuit gest al occidentalilor în Evul Mediu,
care a subminat cel mai mult orice proiect politic şi religios pe linia unităţii
europene din secolele care au urmat cuceririi Constantinopolului. La 16 mai
1204, Balduin de Flandra a fost încoronat împărat în Sf. Sofia de către legatul
papei, după ce, cu o săptămână mai înainte, fusese desemnat ca împărat de
colegiul celor 12 electori. Conform înţelegerii prealabile, Balduin I primea un
sfert din teritoriul bizantin (5/8 din Constantinopol, regiunea tracă din jurul
capitalei, Asia Mică bizantină), cealaltă parte revenind Veneţiei şi cavalerilor
latini. Noul stat aflat sub autoritatea lui Balduin I este cunoscut, îndeobşte,
sub numele de „Imperiul latin de Constantinopol”. Vasale acestuia, s-au
constituit: regatul latin de Thessalonic, în frunte cu Bonifaciu de Montferrat,
principatul Moreei, aparţinând iniţial lui Guillaume de Champlite, şi ducatul
Atenei, condus de francezul Otton de la Roche.
Alături de aceste state latine au luat fiinţă mai multe state greceşti:
Imperiul de la Niceea (1205–1261), iniţial, în 1204, un principat în frunte cu
ginerele lui Alexios III, Theodor Lascaris; Imperiul de Trapezunt (1204–
1461), în frunte cu un nepot al fostului împărat Andronic I (1183–1185),
Alexios; principatul Epirului (1204–1227/28; din 1232/34 despotatul de
Epir), în frunte cu Mihail Angelos Ducas, şi Imperiul de Thessalonic
(1227/28–1246), în frunte cu Theodor I Angelos.
124
Vezi I. Roman, Situaţia Bisericii Ortodoxe Bizantine în timpul „Imperiului de la Niceea”
(1204–1261), în Altarul Banatului, 1994, 5, nr. 10–12, p. 57–76; R. Navocovschi,
Viaţa bisericească în răsăritul creştin în timpul Imperiului latin de Constantinopol.
1204–1261, în Revista teologică, 1998, 8, nr. 4, p. 146–167.
Secolul al XIII-lea este, pentru bizantini, al efortului restaurator. Acţiu-

nea de restaurare statală este iniţiată şi purtată de statul grec niceean. Războiul
cu latinii începe în anul 1211, vizând, deocamdată, posesiunile din Asia Mică.
Cu Ioan III Vatatzes (1222–1254) încep campaniile balcanice de preluare a
teritoriului naţional. În anul 1246, Tracia, Macedonia şi Thessalonicul intră
sub autoritatea împăratului de la Niceea, teritorii din Macedonia occidentală
şi Epir fiind anexate şase ani mai târziu. Cu Theodor II Lascaris (1254–1258),
politica restauratoare în Balcani continuă. Dar cel care va împlini actul restau-
rator grec a fost Mihail VIII Paleologul (1259–1282) – reprezentant de seamă
al elitei sociale constantinopolitane aflată în exil. Obiectivul principal era
preluarea controlului asupra Constantinopolului. Pentru a contracara flota
veneţiană, aflată în apărarea capitalei, împăratul Mihail VIII încheie un tratat
cu genovezii, la 13 martie 1261, la Nymphaion. În schimbul ajutorului naval,
genovezii obţineau ample privilegii comerciale, asemănătoare celor de care se
bucuraseră anterior Veneţia. Din acest moment, se deschidea ampla competi-
ţie veneţiano-genoveză pentru preluarea controlului asupra comerţului bizan-
tin din Marea Neagră, Egeea şi Adriatica; Bizanţul intră, treptat, în jocul
diplomatic al Veneţiei şi Genovei, devenind o anexă economică a negustorilor
peninsulari.
Grecii reuşesc să intre în Constantinopol în 25 iunie 1261, împăratul
Balduin II şi patriarhul latin fugind în Occident. Prin încoronarea lui Mihail
Paleologul în Sf. Sofia de către patriarhul ecumenic se punea capăt concomi-
tent Imperiului de la Niceea şi Imperiului latin de Constantinopol, Imperiul
Bizantin fiind, cel puţin formal, restaurat.
După luarea Constantinopolului, preocuparea principală a diplomaţiei
bizantine a constituit-o diminuarea ameninţării latine. Campionul acţiunilor
antibizantine ale Occidentului era, la acel moment, Carol de Anjou, noul
suveran al regatului Siciliei, cel căruia împăratul exilat, Bladuin II, i-a cedat,
prin tratatul de la Viterbo (1267), drepturile sale asupra dispărutului Imperiu
latin de Constantinopol. Pentru a contracara acţiunile Occidentului, Bizanţul
reia relaţiile cu Veneţia (1268), pacifică raporturile cu papalitatea125, accep-
tând unirea celor două biserici şi supremaţia papei (1274), îşi atrage de partea
sa Ungaria (în 1272 fiul împăratului, Andronic, era căsătorit cu fiica regelui
Ştefan V al Ungariei) şi Bulgaria (prin căsătoria dintre ţarul Ioan Asan III cu
Irena, fiica împăratului bizantin). Provocând revolta la Palermo („vecerniile
siciliene”) şi intervenţia regelui Aragónului, soldate cu înlăturarea dominaţiei
125
I. A. Mizgan, Politica religioasă a împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul faţă de
papalitate, după recucerirea Constantinopolului (1261) până în preajma alegerii Papei
Grigore X (1271), în Orizonturi Teologice, 2001, 2, nr. 4, p. 105–121.
angevine în insulă, diplomaţia bizantină încheia un capitol important al isto-

riei sale. La sfârşitul domniei, Mihail VIII lăsă urmaşilor săi un imperiu resta-
urat, scăpat de ameninţarea latină, cel puţin pe moment. Preţul efortului
restaurator a fost imens. Spre sfârşitul secolului al XIII-lea, Bizanţul, epuizat,
înceta a mai fi un mare stat capabil de o mare politică. Epuizat economic, cu
oraşele jefuite şi ruinat după atâtea evenimente şi confruntări, imperiul nu mai
avea capacitatea, la sfârşitul secolului al XIII-lea, să continue efortul restaura-
tor. Lovitura primită de Bizanţ în 1204 s-a dovedit a fi fatală. Imperiul nu a
mai fost în stare să urmeze „o politică de hegemonie cu mijloace militare,
politice şi diplomatice”, cum subliniază, pe bună dreptate, D. Obolensky.
Doar biserica bizantină, spune acelaşi istoric, a avut capacitatea să ducă mai
departe, în deceniile următoare, „rolul de principal purtător de cuvânt şi de
intrument al tradiţiilor imperiale ale Romei de Răsărit”126.
126
D. Obolensky, op. cit., p. 267–268.
VII.
Europa între marea
ciumã ºi mijlocul
secolului al XV-
XV-lea
Numită de unii istorici „criza
Europei”127, perioada cuprinsă între
C
prima mare epidemie de ciumă şi mijlo-
cul secolului al XV-lea a însemnat, pen-
tru Europa Occidentală, declinul socie-
tăţii de tip medieval, în formele sale clasice, declin accentuat de marile cala-
mităţi („consemnate”) care au lovit lumea europeană. Din punct de vedere
politic, veacul la care facem referire a fost unul al naşterii sentimentului
naţional în formă medievală, al afirmării puternice a popoarelor în sud-estul şi
răsăritul Europei ortodoxe, al prăbuşirii Imperiului Bizantin, al regresului
musulman în apusul Europei şi al afirmării puternice a islamului, în variantă
otomană, în părţile sud-estice ale continentului european.
1. Calamităţi şi criză în Europa Occidentală

Societatea europeană occidentală s-a confruntat, începând cu prima
jumătate a secolului al XIV-lea, cu trei mari probleme: foametea, ciuma şi
insecuritatea provocată de războiul cvasiunanim. Nu degeaba, în epoca pe care
o avem în vedere circula frecvent următoarea expresie: „Apără-ne, Doamne, de
foamete, de ciumă şi de război!”. Cunoscute, îndeobşte, sub forma enunţului
„calamităţile de la sfârşitul Evului Mediu”, fenomenele amintite au accentuat
criza lumii medievale din Europa Apuseană128.
127
S. Berstein, Pr. Milza, Istoria Europei, vol. III, State şi identităţi europene (secolul XIV –
1815), traducere de Monica Timu, Ediţie îngrijită, note şi comentarii de Doina
Barcan-Sterpu, Institutul European, Iaşi, 1998, p. 9–11.
128
Ibidem, p. 12–16.
1.1. Foametea, ciuma şi războiul

Este dificil de stabilit în ce măsură aceste fenomene s-au influenţat unul
pe altul. Cert este că, din punct de vedere cronologic, la început s-a manifestat
foametea. Cauzele care au generat foametea – ca fenomen social de masă,
caracterizat prin insuficienţa hranei pentru un număr mare de oameni şi
pentru o perioadă mai lungă de timp – au fost preponderent climaterice (răci-
rea vremii şi excesul de umiditate).
Foametea a debutat pe la 1315, în Europa de Nord, pe fondul reducerii
drastice a suprafeţelor cultivate cu cereale. În anii următori, foametea este
înregistrată în Germania, pentru ca apoi să cuprindă întregul Occident, anul
1330 fiind considerat apogeul fenomenului. Doar porturile şi unele zone flu-
viale scapă flagelului amintit. Sunt, de asemenea, mai puţin afectate de foame
societăţile din centrul şi răsăritul Europei – societăţi cu un mai pronunţat
caracter rural şi arhaic.
„Ciuma neagră” a debutat, ca molimă, în anul 1347, în porturile euro-
pene din Mediterana apuseană. În anul 1348, epidemia de ciumă cuprinde
Parisul şi oraşele din Ţările de Jos, anul următor generalizându-se în
Germania, Anglia, Spania, Scandinavia şi Austria. Timp de un secol de acum
încolo, ciuma s-a repetat aproape ciclic. Necunoscându-i-se cauzele, ciuma a
fost asociată în epocă cu tot ceea ce era considerat mai rău (evreii, măcelarii
etc.), iar „răspunsurile” terapeutice au fost şi ele, din nepricepere, ineficiente,
adeseori agravante.
Consecinţele epidemiei de ciumă au fost devastatoare pentru Europa
Occidentală. Economia a intrat în declin din cauza diminuării numărului
lucrătorilor şi abandonării unor terenuri agricole. Se estimează că, timp de un
secol, Europa a pierdut între o treime şi un sfert din populaţia sa din cauza
ciumei, mii de aşezări dispărând definitiv de pe harta continentului.
Războiul nu era o noutate pentru societatea europeană medievală. Ceea
ce caracterizează această perioadă, făcând din război o calamitate, a fost faptul
că războiul a fost perceput cu mai multă intensitate de către oamenii vremii,
ajungându-se să provoace, în proporţie de masă şi pentru o perioadă lungă de
timp, o acută stare de nelinişte şi de insecuritate. Cum se explică acest lucru?
Războiul este perceput ca o calamitate în primul rând pentru că el s-a
extins, geografic şi temporal, scăpând oricăror constrângeri morale şi juridice
de odinioară129. Confruntarea limitată dintre state ia locul luptei dintre
seniori, service d’or, al cărui agent principal fusese cavalerul, decade treptat în
129
M. Howard, Războiul în istoria Europei, traducere de Antuza Genescu şi V. Mitu, Ed.
Sidona, Timişoara, 1997, 20–29.
secolul al XIV-lea, mercenarul devenind, cel puţin în Europa Centrală şi

Occidentală, tipul predominant al luptătorului. Războiul la distanţă, războiul
susţinut din resursele teritoriului adversarului, războiul ca sursă de îmbogăţire,
războiul armelor „perfide” (armele de foc, arcul şi arbaleta, suliţa), războiul
fortificaţiilor şi războiul de asediu – costisitor, de durată, traumatizant – au
fost, în al doilea rând, aspectele care i-au determinat pe oameni să-l asemene
unui adevărat flagel.
Războiul este peste tot în Europa. În Germania, principii, scăpaţi de sub
autoritatea imperială, se confruntă între ei, iar foştii cavaleri (Ritter) devin
acum mercenari sau/şi prădători (Raubenritter). În Italia, războaiele munici-
pale macină peninsula timp de o sută de ani, până la pacea de la Lodi din
1454. În Spania, certurile dinastice şi luptele cu maurii par a nu se mai sfârşi.
Franţa este una a „războiului de o sută de ani” şi a unei crize interne de auto-
ritate monarhică. În estul Europei, cavalerii teutoni par a nu mai sfârşi con-
fruntarea cu polonezii, Ungaria angevină şi a lui Sigismund de Luxemburg
aţâţă lucrurile dincolo de Carpaţi, iar Rusia moscovită este în plin efort de
emancipare de sub dominaţia tătară şi pentru hegemonie în spaţiul slav rusesc.
În sud-estul Europei, bulgarii şi sârbii sunt, la începutul secolului al XIV-lea,
în război, fie între ei, fie împotriva Bizanţului sau a regatului maghiar. La
Constantinopol, războiul civil este aproape continuu între Paleologi şi
Cantacuzini, pentru ca de la mijlocul secolului al XIV-lea insecuritatea balca-
nică să fie agravată de incursiunile şi cuceririle otomane dincoace de Strâmtori.
1.2. Criza Europei Occidentale

Structurile societăţii europene medievale clasice intră într-un proces de
declin în secolul al XIV-lea, prevestind sfârşitul Evului Mediu. Structurile
sociale şi economice tradiţionale, puternic afectate de calamităţile mai înainte
amintite, sunt în transformare130. Comunităţile rurale au fost primele zdrunci-
nate, încă de la începutul secolului al XIV-lea. Satul, mai sărac, dependent de
sezonul agricol şi lipsit de apărare, s-a văzut neputincios în faţa foametei şi a
soldatului pornit după pradă. În acest context, exodul populaţiei rurale spre
oraş şi spre zonele cu pământuri mai fertile au determinat, pe cale de conse-
cinţă, o anumită concentrare a populaţiei europene. Depăşindu-se perioada
foametei, spre mijlocul secolului al XIV-lea satul începe să se adapteze noilor
realităţi, îndeosebi cerinţelor pieţei urbane. Creşterea vitelor pentru carne,
extinderea culturilor de viţă-de-vie, legume şi pomi fructiferi sunt doar câteva
exemple ale fenomenului amintit. Restructurarea domeniului funciar nobiliar
130
S. Berstein, Pr. Milza, op. cit., vol. III, p. 16–50.
în Occident îl aduce în prim-planul producţiei agricole pe micul fermier. În

centrul şi estul Europei însă, rezerva seniorială şi şerbia încep perioada lor de
puternică afirmare, aşa încât, după nu multă vreme, această parte a continen-
tului va deveni rezerva Europei în cereale şi vite. Noile realităţi economice şi
sociale au fost însoţite de ample revolte ale populaţiei din mediul rural: revolta
ţăranilor din Anglia, condusă de Wat Tyler (1381), „jacqueria” din Beauvais
(1358), care, timp de 15 ani, amplifică dezordinile interne din Franţa, mişca-
rea husiţilor şi taboriţilor din Cehia (1419–1434) şi răscoala de la Bobâlna
(1437–1438) din regatul Ungariei.
Oraşul este elementul cel mai dinamic al societăţii europene. Puternic
lovită de ciumă, populaţia oraşelor va creşte totuşi în această perioadă. După
modelul oraşului germanic, spaţiul Europei Centrale va cunoaşte un puternic
proces de urbanizare (cazul Transilvaniei secolelor XIV–XV este elocvent în
acest sens). În Occident, secolul XIV a fost unul al emancipării oraşului medi-
eval. Devenit liber, supus doar autorităţii centrale sau municipale, oraşul a
dobândit rolul esenţial în ecuaţia puterii politice a vremii, tocmai datorită
forţei sale economice. Din această perspectivă, monarhiile vor căuta tot mai
mult sprijinul lor, vechea schemă medievală a alianţei monarh-nobilime
intrând în declin. Pe fondul insecurităţii interne şi externe, oraşele recurg la
întărirea sistemului lor de apărare, fortificându-se. Cele mai dinamice s-au
dovedit a fi oraşele-republici maritime italiene, oraşele hanseatice şi oraşele
porturi. Acestea, oraşul în general, vor deveni leagănul viitorului capitalism şi
al spiritului modern european.
Criza spiritualităţii medievale a constituit dimensiunea cea mai impor-
tantă, prin consecinţele sale, a istoriei societăţii europene din acea perioadă131.
La nivelul comun al societăţii, obsesia morţii şi frica de moarte au fost expre-
siile cele mai consistente şi expresive ale crizei spirituale despre care vorbim. În
mintea oamenilor, omniprezenţa morţii a fost asociată cu tot ceea ce ei
credeau că e mai rău: femeia, evreul, străinul, handicapatul etc. Obsesia morţii
a determinat, în plan comportamental şi mental, exacerbarea atitudinilor
exclusiviste faţă de „celălalt”, multiplicarea practicilor religioase ale înduplecă-
rii divine (flagelarea, exacerbarea cultului Fecioarei – ca mamă îndurerată) şi
explozia superstiţiilor şi vrăjitoriilor.
La nivelul elitei instruite, „criza gândirii şi artei”, cum spun unii istorici,
a fost expresia crizei spiritualităţii societăţii. Apariţia „noii universităţi” – naţi-
onale şi monarhice – în cele mai multe ţări catolice, din raţiuni de doctrină
131
Vezi D. Waley, Later Medieval Europe. 1250–1520, Third Edition revised by P. Denley,
Pearson Education Limitid, London, 2001, p. 112–132.
naţională monarhică, a însemnat decăderea marii idei, a independenţei şi dia-

logului „vechii universităţi”. Ideea şi dialogul se sclerozează, devin închise; este
timpul scolasticii dogmatice. Măreţia dialogului teologic al secolului XII–XIII
decade, se înfundă, discuţia devenind pur formală, chiar speculativă. Măreţia
goticului în arhitectura de odinioară se diluează. Doar Italia reprezenta o spe-
ranţă în acea perioadă, noile spirite, prevestitoare ale Renaşterii, făcându-şi
simţită prezenţa (Dante, Petrarca).
Criza Bisericii Apusene a fost una din cauzele, dar şi expresia cea mai
elocventă a crizei spiritualităţii medievale occidentale. Disputa mai veche din-
tre papalitate şi unii monarhi, laicizarea unei părţi a clerului, absenteismul,
ignoranţa şi moravurile slabe ale preoţilor din parohii, abandonarea posturilor
bisericeşti în favoarea funcţiilor de la curtea monarhilor de către înalţii prelaţi
au fost doar câteva dintre cauzele erodării autorităţii spirituale a bisericii. În
oraşe, ordinele călugăreşti ale franciscanilor şi dominicanilor au reuşit, prin
seriozitatea lor, să păstreze spiritul viu al credinţei.
La vârf, criza papalităţii amplifică starea precară a Bisericii Apusene.
După Bonifaciu VIII (1294–1303), ieşit şifonat rău din disputa cu Filip „cel
Frumos”, papii încep să se instaleze la Avignon, pentru a se feri de pretenţiile
autoritare ale suveranilor germani şi de disputele dintre familiile rivale din
Roma. Cazul cel mai elocvent a fost cel al papei Ioan XXII (1318–1334),
împiedicat să vină la Roma de către trupele regelui german Ludovic de Bavaria.
Din acest moment, oraşul francez Avignon a devenit capitala papalităţii. La
Avignon, papii din această perioadă au fost nevoiţi să negocieze cu monarhii
Europei, cedând constant în faţa acestora. Mai mult, papa însuşi devine, pe zi
ce trece, un monarh absolut, comportându-se mai mult ca un laic decât ca un
om al Bisericii. Acest aspect a determinat puternice reacţii antipapale, pornite
din interiorul Bisericii, dar şi din partea lumii laice.
Consecinţele „captivităţii babilonice” papale nu au întârziat să apară. În
anul 1378 se produce „marea schismă” în Biserica Apuseană, în momentul în
care au fost aleşi doi papi: Urban VI, la Roma, italian de origine, sprijinit
puternic de către Anglia, Ungaria, Imperiul German, Polonia, Florenţa şi
Milano, şi Clement VII, la Avignon, francez de origine, susţinut de Franţa,
regatele spaniole, Portugalia, Scoţia, Neapole, Savoia şi regatul Ciprului.
Timp de câteva decenii, Biserica Apuseană este „revendicată” de trei centre de
autoritate papală: Avignon, prin Clement VII (1378–1394) şi Benedict XIII
(1394–1423), Roma, prin Urban VI (1375–1389), Bonifaciu IX (1389–
1404), Innocenţiu VII (1404–1406) şi Grigore XII (1406–1415), şi Pisa, prin
Alexandru V (1409–1410) şi Ioan XXIII (1410–1415).
Rezolvarea situaţiei din Biserica Apuseană s-a încercat din partea împă-
ratului Sigismund de Luxemburg (1410–1437). El a reuşit să impună organi-
zarea unui conciliu, la Konstanz, în anul 1414. După mai multe dezbateri, la
11 noiembrie 1415, conciliul a proclamat principiul supremaţiei conciliului
asupra autorităţii papale. Cei trei papi au fost constrânşi să abdice, punându-se
capăt „marii schisme” din Biserica Apuseană prin instalarea papei la Roma.
Criza la vârful Bisericii Apusene s-a răsfrânt, inevitabil, în teritoriu.
Coroborată cu afirmarea monarhiilor naţionale, criza papalităţii a determinat
sporirea autonomiilor „bisericilor naţionale” în raport cu autoritatea papală
centrală, subordonarea acestora autorităţii monarhice şi consolidarea doctri-
nelor religioase naţionale (cazul cel mai elocvent l-a reprezentat doctrina
„galicalismului”, în Franţa, cu mare răsunet în Europa catolică).
Expresia cea mai elocventă a reacţiei faţă de autoritatea şi moralitatea
papală au constituit-o „ereziile naţionale”. În Anglia, exponentul mişcării a
fost John Wyclif (cca. 1320–1384). Teolog universitar la Oxford, Wyclif
condamnă corupţia clerului, preconizează o Biserică fără papă, căci omul,
spunea el, putea „ajunge” la Dumnezeu de unul singur, prin Scrierile Sfinte.
În disputa dintre regele Angliei şi papă, Wyclif a fost de partea primului.
Împreună cu Purvey şi Nicholas de Hereford, Wyclif realizează traducerea
Bibliei în limba engleză.
Ideile lui Wyclif au avut răsunet şi în alte spaţii teologice europene. În
Cehia, Jan Hus (1369–1415) a fost iniţiatorul şi spiritul unei ample mişcări
de reformare religioasă. Profesor la Universitatea din Praga, teolog remarcabil,
Jan Hus susţinea reîntoarcerea la mesajul strict al Evangheliei, fapt pentru care
era necesară traducerea Bibliei în limba naţională, condamna abuzurile şi
moravurile din Biserică, îndeosebi vinderea de indulgenţe. Supus judecăţii
conciliului de la Konstaz, Hus a fost declarat eretic. Condamnat la moarte,
Jan Hus a fost ars pe rug la 5 iulie 1415, fapt ce a produs ample mişcări poli-
tice şi sociale în Cehia şi Moravia în anii următori.
În concluzie, spre mijlocul secolului al XV-lea, Europa traversa una
dintre perioadele dificile ale existenţei sale medievale, ideea europeană fiind
puternic erodată, în fapt şi la nivelul conştiinţei oamenilor, datorită crizei
profunde pe care a cunoscut-o Biserica Apuseană – instituţia menită, prin ide-
ologia sa şi prin autoritatea sa, să înfăptuiască unitatea creştină.
2. Convulsii politice şi naşterea „statului naţional”

La sfârşitul Evului Mediu, marile construcţii statale cu năzuinţă univer-
sală dispar sau decad în favoarea ideii construcţiei statale de tip „naţional”132.
2.1. Europa Occidentală

În vestul extrem al Europei se continuă procesul afirmării regatelor spa-
niole şi consolidarea regatului Portugaliei. În secolul al XIV-lea, regatul
Portugaliei133 traversează o perioadă de prosperitate economică prin dezvolta-
rea agriculturii şi comerţului. Cu domnia lui João I (1385–1433), sprijinit de
mica nobilime, monarhia portugheză se află într-un intens proces de centrali-
zare a puterii. Consolidându-şi independenţa în raport cu regatul Castiliei, în
urma victoriei asupra regatului vecin din anul 1385 şi „alianţei permanente”
cu Anglia din 1386, victorioasă în confruntarea cu maurii, Portugalia se con-
centrează, spre mijlocul secolului al XV-lea, asupra expansiunii peste mări.
Dintre regatele spaniole134 de odinioară, Aragónul este, în această
perioadă, cel mai dinamic. În timpul lui Pedro IV (1336–1387), marea nobi-
lime este adusă la ascultare, fiind înfrântă în bătălia de la Epila (1384) şi
abrogându-i-se privilegiile obţinute în 1287 („Privilegiile uniunii aragoneze”).
Pe plan extern, prin preluarea Sardiniei (1323–1324) şi insulelor Baleare
(1344), Aragónul se implică tot mai puternic în politica mediteraneană şi
italiană. Situaţia se complică în secolul următor odată cu stingerea dinastiei de
Aragón (1410). În urma „Compromisului de la Caspe” (25 iunie 1412), tro-
nul Aragónului este cedat unui Infante de Castilia, Ferdinand, deschizându-se,
în perspectivă, posibilitatea uniunii spaniole. În timpul domniei regelui Alfons
V (1416–1458) în Aragón şi Sicilia, aragonezii cuceresc Neapole (1442).
Celelalte două regate – Navarra şi Castilia – cunosc o perioadă de instabilitate,
în primul rând, datorită faptului că legile succesorale permiteau moştenirea pe
linie feminină, ceea ce a dus la dese schimbări de dinastie şi, în al doilea rând,
datorită confruntărilor dintre marile familii nobiliare şi autoritatea monarhică.
Cele mai puternice regate ale Europei Occidentale erau Franţa şi
Anglia135. Rivalitatea dintre ele a marcat, timp de un secol, istoria acestei părţi
a Europei prin ceea ce istoria a numit „războiul de o sută de ani”.
132
I. A. Pop, Geneza medievală a naţiunilor moderne, p. 53–93, 148–194.
133
A. H. De Oliveira Marques, op. cit., p. 27–37.
134
A. Oţetea (coord.), Istoria lumii în date, p. 104–105; Jill Kilsby, op. cit., p. 7–9.
135
S. Berstein, Pr. Milza, op. cit., vol. III, p. 68–78; J. Carpentier, Fr. Lebrun (coord.),
op. cit., p. 148–151; A. Nicolescu, op. cit., p. 217–234.
Conflictul dintre Anglia şi Franţa se aprinde în anul 1328, cu prilejul

disputei pentru coroana regală franceză. La moartea lui Carol IV „cel Frumos”
(1328), doi candidaţi îşi dispută tronul Franţei: Filip de Valois, nepotul lui
Filip III „cel Îndrăzneţ”, şi Eduard III al Angliei, nepot de fiică al lui Filip IV
„cel Frumos” (mama sa, Isabelle, fiica lui Filip IV, se căsătorise cu regele
Angliei, Eduard II). Baronii francezi l-au preferat pe primul candidat, ceea ce
a aprins spiritele dincolo de Canal.
Războiul dintre cele două regate izbucneşte în anul 1337, când Eduard
III, invocând lipsa de regularitate a „legii salice”, care a fost folosită pentru a-l
da de-o parte, se proclamă rege al Franţei. Scopul englezului nu era atât cuce-
rirea de teritorii în Franţa, cât înfrângerea adversarului.
Războiul a cunoscut trei faze succesive. Prima, debutând cu acţiunile
oştilor engleze în nord-estul Franţei, a însemnat o serie de înfrângeri dezas-
truoase pentru francezi. Excelenţii arcaşi ai lui Eduard III, susţinuţi de o
disciplinată pedestrime, s-au dovedit mult mai eficienţi decât oastea cavalerilor
francezi. Zdrobită la Crécy (1346), armata lui Filip VI (1328–1350) pierde în
anul următor portul Calais. Peste câţiva ani, în 1356, în bătălia de la Poitiers,
prinţul Negru (Eduard, fiul regelui Eduard III) îi zdrobeşte pe francezi; regele
Ioan II (1350–1364) şi fiul său sunt luaţi prizonieri. Înfrângerile militare,
coroborate cu ravagiile unei epidemii de ciumă şi nemulţumirile oamenilor,
provoacă ample revolte şi dispute pentru putere, căci guvernul, condus de
prinţul moştenitor Carol, o fire plăpândă, era total depăşit de situaţie. În acest
context, pacea cu englezii, semnată la 8 mai 1360, la Brétigny, nu putea fi
decât foarte costisitoare pentru Franţa. Potrivit păcii, Franţa se obliga să
plătească trei milioane de ecu pentru răscumpărarea regelui captiv şi să cedeze
suveranitatea asupra provinciilor Guyenne, Poitou, Saintonge, Limousin şi
Périgord în schimbul renunţării lui Eduard III la coroana Franţei.
Regele Franţei, Carol V (1364–1380), reia războiul împotriva Angliei în
anul 1368. Înfrângerile succesive ale oştilor engleze (1370–1375) îi determină
pe englezi să abandoneze aproape toate cuceririle anterioare; doar Calais,
Cherbourg, Brest şi Bordeaux le-au mai rămas. Cu toate acestea, decăderea
situaţiei interne a Franţei părea că nu se mai sfârşeşte. Noul rege, Carol VI
(1380–1422), încă minor la urcarea pe tron, nu poate gestiona criza guvernă-
rii, cu atât mai mult cu cât în lupta pentru putere sunt antrenaţi membrii
familiei regale, rudele lor apropiate (ducele de Burgundia, Ioan „fără Frică”),
partida „Armagnac” (partizanii lui Ludovic de Orléans) şi partida „Burgunzilor”;
Franţa este cuprinsă de război civil.
Din fericire pentru Franţa, nici situaţia Angliei nu era mai bună. Noul
rege, Richard II (1377–1399), este confruntat, încă de la începutul domniei,
cu probleme interne grave: mişcarea protestatară a lui John Wyclif, continuată

de partizanii săi, lollarzii, răscoala condusă de Wat Tyler şi fiscalitatea exce-
sivă. Silit de parlament să abdice, Richard II va fi înlocuit cu Henric IV
(1399–1413) – întemeietorul dinastiei de Lancaster (1399–1462). Cel care va
redeschide conflictul cu Franţa a fost fiul său, Henric V (1413–1422), în
1415; începea cea de-a doua etapă a războiului.
Profitând de tulburările din Franţa, oştile engleze debarcă în Normandia
în anul 1415. Victorios împotriva cavalerilor francezi la Azincourt şi Artois
(1415), Henric V pune stăpânire pe Normandia. Abil diplomat, Henric V
reuşeşte să impună francezilor o pace grea. Prin tratatul de la Troyes (1420),
Carol VI se obliga, dezmoştenindu-şi fiul şi căsătorindu-şi fiica cu regele
englez, să-l recunoască pe Henric V ca regent al Franţei şi succesor la tronul
regal. Moartea, în acelaşi an, a celor doi suzerani complica situaţia. Delfinul
Carol, dezmoştenit de tatăl său în 1420, îşi ia numele de Carol VII ca rege al
Franţei. Peste Canal, Henric VI, un copil de zece ani, este proclamat şi el rege
al Franţei – fapt recunoscut de provinciile din nordul şi sud-vestul Franţei.
Practic, Franţa era împărţită în trei şi ameninţată serios să devină engleză.
În octombrie 1428, englezii încep asediul Orléansului; războiul intra în
a treia etapă a desfăşurării sale. În februarie 1429, regele Carol VII se întâl-
neşte cu Ioana d’Arc, la Chinon, încredinţându-i comanda unei armate.
Obligându-i pe englezi să ridice asediul oraşului Orléans (1429), „fecioara”
salvează regiunea Berry – centrul regatului lui Carol VII –, convingându-l pe
acesta că ajutorul divin va asigura triumful armatelor franceze. La 17 iulie
1429, Carol VII a fost uns rege al Franţei, la Reims, act care îl legitima ca
monarh, anulând în felul acesta tratatul de la Troyes din 1420. Deşi mediocru
ca monarh, Carol VII (1422–1461) beneficiază de un context favorabil, care îi
permite să redreseze situaţia ţării. Supliciul Ioanei d’Arc – făcută prizonieră de
către burgunzi la Compiègne şi predată englezilor –, arsă de vie la Rouen la 30
mai 1431, aprinde spiritul naţional al francezilor. Reconcilierea dintre Carol
VII şi Filip „cel Bun”, ducele Burgundiei, consemnată în tratatul de la Arras
(21 septembrie 1435), prin care Filip „cel Bun” este recunoscut prinţ suveran
pe viaţă, el însuşi recunoscându-i lui Carol VII titlul regal, îi permite monar-
hului să reia ofensiva contra englezilor. Din 1436, când regele recucereşte
Parisul, şi până la preluarea integrală a provinciei Guyenne (1453), Carol VII
reîntemeiază practic un regat, reformând administraţia şi finanţele, creând o
armată permanentă şi eliberând Franţa de sub ocupaţia engleză.
Războiul de o sută de ani s-a sfârşit fără ca vreuna din părţi să se poată
impune în faţa celeilalte. Ambele ţări erau secătuite, având nevoie de câteva
decenii pentru a se reface economic şi pentru consolidarea instituţiilor centrale.
De această situaţie vor profita regatele spaniole, Franţa concentrându-se spre

realizarea „Franţei naţionale” în graniţe naţionale, iar Anglia se va îndrepta
spre politica sa „britanică şi maritimă”.
2.2. Europa de Nord şi de Mijloc

În nordul Europei, Hansa domină situaţia politică şi economică. Ascen-
siunea Danemarcei începe cu regele Waldemar IV (1340–1375). În timpul
domniei sale autoritatea monarhiei se consolidează, iar politica de expansiune
este reluată. Din nefericire pentru statul danez, în anul 1367 Hansa, în alianţă
cu Suedia, Mecklenburg şi Holstein, porneşte războiul contra regatului danez.
Încheiat prin pacea de la Stralsund (24 mai 1370), războiul aduce Hansa în
avantaj, căreia îi sunt confirmate privilegiile şi dreptul de a fi consultată în
privinţa succesorului lui Waldemar IV. Reacţia Danemarcei nu întârzie prea
mult timp. Sub regina Margareta de Danemarca, fiica lui Waldemar IV, se
realizează Uniunea de la Kalmar (1397) a regatelor danez, norvegian şi suedez
(Suedia va rămâne în uniune până în 1523, iar Norvegia până în 1814). Uni-
unea dinastică a avut un rol important în stăvilirea germanismului şi afirmarea
spiritului scandinav.
În centrul Europei, fenomenul cel mai important l-a reprezentat regresul
Imperiului German136 (se spune adeseori că, în fapt, este vorba de dispariţia
Sfântului Imperiu Romano-German) şi al germanismului politic. Imperiul se
restrânge la regatul Germaniei şi cel al Boemiei, prin pierderea teritoriilor
italiene şi a cantoanelor elveţiene (Confederaţia cantoanelor devine indepen-
dentă în 1389). Încoronarea împăratului nu se mai face la Roma, ci la Aachen,
ceea ce semnifica sfârşitul spiritului universalist. Începând cu anul 1356, în
urma Bulei de Aur a împăratului Carol IV de Luxemburg (1347–1378),
împăratul va fi ales de către şapte Mari Electori (arhiepiscopii de Mainz, Köln
şi Trier, contele Palatinatului, ducele de Saxa, margraful de Brandenburg şi
regele Boemiei). În cadrul regatului Germaniei, anarhia şi fărâmiţarea devin
regulă. O serie de dinastii princiare şi Ordinul Teutonic domnesc ca stăpâni
absoluţi pe teritoriile ce le aparţin. Oraşele libere (Strasbourg, Mainz, Köln, de
exemplu) se bucură de o independenţă de fapt, pe când cele nordice se organi-
zează într-o „Hansă teutonică”, pentru a-şi apăra interesele comerciale.
În contextul declinului germanismului politic, afirmarea Austriei şi
Boemiei137 era de aşteptat.
În cazul Austriei, figura cea mai importantă a reprezentat-o Rudolf IV
„Întemeietorul” (1358–1365). El moştenise de la tatăl său, Albert II „cel
136
S. Berstein, Pr. Milza, op. cit., vol. III, p. 57–61; D. Waley, op. cit., p. 67–90.
137
J. Bérenger, op. cit., p. 56–75; Er. Zöllner, op. cit., vol. I, p. 155–175.
Înţelept”, edictul din 25 noiembrie 1355, potrivit căruia principiul primoge-

niturii era abrogat în favoarea principiului co-regenţei, ceea ce însemna exer-
citarea în comun a guvernării posesiunilor austriece ereditare de către moşte-
nitorii majori pe linie masculină. Cum fraţii săi erau prea tineri, Rudolf IV a
guvernat singur, ceea ce i-a permis câteva acte remarcabile pentru istoria
Austriei şi a Casei sale. În primul rând, Rudolf IV a promulgat Privilegium
maius, în 1358, supărat că Bula de Aur a împăratului Carol IV nu-l inclusese
pe ducele Austriei printre electorii imperiali. Conform actului din 1358,
Austria îşi afirma autonomia în cadrul Sfântului Imperiu, toate achiziţiile
prezente sau viitoare constituind un domeniu indivizibil – dominium Austriae
(era pentru prima dată când apărea noţiunea de „Austria” în locul celei de
„patrimoniu al Habsburgilor”). Pe de altă parte, Rudolf IV a stabilit o lege
succesorală riguroasă: patrimoniul era guvernat de către fiul mai mare al
ducelui, iar la moartea acestuia de către fiul cel mai mare al fiilor săi. În caz de
absenţă a urmaşilor masculini, îi va succede fiica sa cea mai mare, iar în lipsa
unor moştenitori direcţi, ducele poate lăsa domeniul oricui doreşte. Împăratul
Carol IV s-a împotrivit unui act atât de revoluţionar, deşi Rudolf IV era gine-
rele său; precedentul era însă creat, drumul Austriei spre autonomie nu mai
putea fi oprit. Sub scurta sa domnie, au apărut pentru prima dată noţiunile de
„arhiduce” (arhidux) şi de „Casa de Austria” (Domus Austriae). Din punct de
vedere teritorial, cea mai importantă achiziţie a fost Tirolul, anexat dome-
niului austriac în 1363.
La moartea lui Rudolf IV, principiul primogeniturii nu s-a aplicat, căci
fraţii săi erau încă minori. Ei au guvernat împreună până în anul 1379. În
anul 1379, prin tratatul de la Neuberg, cei doi fraţi au hotărât, contrar dispo-
ziţiilor tatălui şi fratelui mai mare, să-şi împartă patrimoniul. Albert a primit
Austria Inferioară, în vreme ce lui Leopold III îi reveneau Stiria, Carintia,
Carniola şi Tirolul, împreună cu vechiul patrimoniu. „Ramura albertină” a
Casei de Austria se va stinge în 1457, odată cu moartea ultimului descendent,
Ladislau „Postumul”, iar „ramura leopoldină” se va stinge în 1411, odată cu
ultimul descendent, Leopold IV. Din „ramura leopoldină” se vor desprinde
„ramura stiriană” şi „ramura tiroleză”. Reîntregirea domeniului austriac se va
realiza de către Frederic V (1424–1493), din „ramura stiriană”, cunoscut, ca
împărat, sub numele de Frederic III (1440–1493), în momentul în care
„ramura tiroleză” se stingea în 1490.
Apogeul Boemiei s-a datorat, în secolul al XIV-lea, familiei domnitoare
de Luxemburg. La stingerea dinastiei naţionale în Cehia (Venceslas III a murit
în anul 1308 fără a avea moştenitor masculin), împăratul Henric VII de
Luxemburg l-a impus pe tronul regal boemian pe fiul său, Ioan „cel Orb”,
care s-a căsătorit cu fiica lui Venceslas, Elisabeta. Urmaşul lui Ioan „cel Orb” a
fost Carol de Luxemburg (1346–1378), ales împărat german sub numele de
Carol IV.
Despre Carol se spune că a fost o personalitate ieşită din comun: senior
al Imperiului, de cultură franceză, fiind crescut la curtea Franţei deoarece era
rudă cu Carol V de Valois, era experimentat în politică, pios şi paşnic din fire,
instruit, iubitor de arte şi litere. Carol a făcut din regele Boemiei conducătorul
Sfântului Imperiu şi din Praga reşedinţa imperială. Trei decizii majore ale
regelui au marcat viitorul Boemiei: a obţinut de la papa Clement VI înălţarea
episcopiei din Praga la rangul de mitropolie, ceea ce-i asigura independenţa
faţă de episcopii germani; a înfiinţat Universitatea din Praga (1348), prima
universitate din Europa Centrală, ceea ce a conferit oraşului un mare presti-
giu, iar spiritului naţional un puternic avânt; a întemeiat „noul oraş” al Pragăi,
pentru a dezvolta astfel o burghezie cehă.
Carol IV a desăvârşit unificarea regatului „istoric”, care cuprindea de
atunci înainte, pe lângă Boemia propriu-zisă, Moravia, Silezia, cele două
Lusacii şi ţinutul Cheb (în germană Eger). De asemenea, a creat o coroană a
Boemiei (corona regni Bohemiae), având ca simbol coroana Sfântului
Venceslas. Promulgând Bula de Aur (1356), Carol a asigurat un loc preponde-
rent al regatului Boemiei în colegiul electorilor. Din punct de vedere social,
economic şi fiscal, Carol a trebuit să acţioneze pentru promovarea elementului
ceh, după decenii întregi în care elementul german a reuşit să se impună.
Afirmarea elitei cehe – nobiliare, clericale şi intelectuale – a impulsionat sen-
timentul naţional, cu un puternic conţinut antigerman şi anticatolico-papal.
În acest context, mişcarea husită şi revolta taboriţilor nu au fost altceva
decât o încununare a acestei stări de spirit. Arderea pe rug a lui Jan Hus, la
Konstanz, în 1415, şi decretul regelui Venceslas IV din anul 1419, prin care îi
condamna pe preoţii utraquişti (cei care susţineau împărtăşania sub cele două
specii – sub utraque specie), a imprimat mişcării cehe un caracter revoluţionar.
Lucrurile se amplifică în momentul în care Sigismund de Luxemburg, regele
romanilor, preia autoritatea asupra regatului ceh la moartea fratelui său,
Venceslas IV, în septembrie 1419. Refuzând orice compromis, Sigismund
proclamă, în 1420, cruciada contra revoltei cehe. Înfrânt în confruntarea cu
tabotiţii în 1421, Sigismund compromite problema alegerii regelui; practic,
dieta, în frunte cu un directorat, a înlocuit puterea regală.
Revoluţia cehă avea să aducă ţării 17 ani de război civil. Problema auto-
rităţii regale se va rezolva abia în 1436. Dieta din 1434 a redactat o convenţie
pentru Sigismund, care a recunoscut împărtăşania sub cele două specii şi
autonomia administrativă a Bisericii utraquiste. Regele romanilor şi-a făcut
intrarea în Praga în august 1436; era prea târziu, căci peste numai câteva luni
Sigismund de Luxemburg murea.
La moartea lui Sigismund, dieta Boemiei l-a ales rege pe ginerele aces-
tuia, Albert de Habsburg, din „ramura albertină” a Casei de Austria. Moartea
subită a lui Albert, în 1439, reaprinde, pentru 14 ani, lupta pentru putere în
Cehia, căci urmaşul lui Albert, Ladislau „Postumul”, era doar un copil nou-
născut. În final, în această dispută dintre tabăra catolică (pro-habsburgică) şi
cea naţională (utraquistă) vor câştiga adepţii celei din urmă, în frunte cu
George de Podiebrad. În 1450, obţinând victoria asupra partidului catolic,
George de Podiebrad este acceptat ca rege al Boemiei de către regele romani-
lor, Frederic III, apoi de către dieta cehă. În anul 1457, moartea lui Ladislau
„Postumul” îi deschide calea spre puterea deplină. George de Podiebrad a fost
ales rege al Boemiei pe 2 martie 1458, în pofida candidaţilor străini. Într-un
regat în care aproximativ 50 la sută dintre supuşii coroanei erau catolici, iar
majoritatea locuitorilor Cehiei erau utraquişti, „regele husiţilor”, cum era
numit George de Podiebrad, i-a fost foarte greu să guverneze. În anul 1462,
papa Pius II a rostit interdicţia asupra Boemiei, iar în 1465 a încredinţat cru-
ciada contra cehilor regelui Ungariei, Matia Corvin. La moartea lui George de
Podiebrad, în 1471, Cehia întră pe mâna Jagellonilor.
Secolul pe care îl avem în vedere a fost al măreţiei Ungariei medievale138.
Opera lui Carol I, foarte importantă pe linia refacerii autorităţii şi moderni-
zării regatului, a fost dusă mai departe de fiul acestuia, regele Ludovic I „cel
Mare” (1342–1382).
Ludovic I de Anjou a fost o personalitate remarcabilă. Beneficiind de
realizările interne ale părintelui său, Ludovic I se dedică cu toată energia
obiectivelor de politică externă. Spirit războinic, în tradiţia cavalerească medi-
evală occidentală, pasionat de aventură militară şi politică, tânărul monarh şi-a
făcut simţită din plin prezenţa pe arena politică europeană, din Italia până în
Polonia, din Cehia până în Balcani şi din Austria până în Moldova.
Primul deceniu şi jumătate al domniei sale l-a dedicat problemei moşte-
nirii din regatul Siciliei („aventura napolitană”, cum mai este numită), de care
era legat prin rudele sale napolitane, şi aducerii la ascultare a „ţinuturilor
mărginaşe” (Dalmaţia, Croaţia şi Bosnia). Intervenţiile sale în Italia, Dalmaţia
şi Croaţia l-au adus, inevitabil, în conflict cu aristocraţia de aici, adversarul cel
mai tenace fiindu-i Veneţia. Prin tratatul de la Zadar (18 februarie 1358) şi
căsătoria cu fiica banului Bosniei, Elisabeta, în 1358, Ludovic I a reuşit să
138
Pál Engel, op. cit., p. 185–269; Ferenc Eckart, Introduction a l’histoire hongroise, Librairie
Ancienne Honoré Champion, Paris, 1928.
ajungă la un modus vivendi, păstrând controlul Ungariei asupra teritoriilor

dinspre Adriatica, dar a eşuat în problema italiană.
Următorii ani au fost consacraţi problemei balcanice. În urma campa-
niilor în Serbia din 1359 şi 1361, cneazul Lazăr – stăpân în Serbia de nord –
i-a devenit vasal. Cu domnitorul Nicolae Alexandru al Valahiei, Ludovic I a
avut relaţii bune. Urmaşul acestuia, Vladislav Vlaicu, a manifestat opoziţie
faţă de tendinţele hegemonice ale regatului maghiar. Campania lui Ludovic I
din anul 1365 s-a soldat cu ocuparea Vidinului şi instaurarea controlului asu-
pra culoarului Orşova-Severin. Intensificarea acţiunilor otomane în nordul
Balcanilor l-a determinat pe Ludovic I să întărească graniţa sud-estică a rega-
tului. În acest sens, regele a ordonat consolidarea fortificaţiei de la Orşova
(1373) şi construirea cetăţilor de la Tălmaciu (1370) şi Bran (1377) în Ardeal.
În Transilvania, dar mai ales la răsărit de Carpaţi, oştile regatului sunt
frecvent prezente. Cu toate acestea, regalitatea maghiară nu a putut împiedica
afirmarea statului românilor din Moldova în anii 1359–1365. Încercările ulte-
rioare de supunere a Moldovei s-au lovit de opoziţia Poloniei şi a domnitorilor
moldoveni.
La moartea regelui polonez Cazimir III, la 5 noiembrie 1370, coroana
regală a Poloniei a fost pusă pe capul lui Ludovic I fără nicio dificultate, în
conformitate cu tratatul de moştenire din 1339. Guvernarea noii ţări a încre-
dinţat-o mamei sale până în 1376, când Elisabeta moare, apoi rudei sale din
Silezia, Wladislaw, duce de Opole (Oppeln).
Cu Habsburgii şi Luxemburghezii, Ludovic s-a avut în relaţii bune.
Prima sa soţie era fiica lui Carol IV de Luxemburg, iar soţia lui Carol IV era
verişoara regelui maghiar. Cu Habsburgii plănuia o alianţă matrimonială,
vizând-o pe fiica sa, Hedviga.
Ultimii ani ai domniei Ludovic i-a dedicat succesiunii, căci, în sfârşit,
soţia sa i-a adus pe lume trei fete. Prima dintre ele, Ecaterina, a murit în anul
1378, a doua, Maria, a fost măritată cu Sigismund de Luxemburg, iar
Hedviga va ajunge regină a Poloniei. În Sicilia, Ludovic I l-a impus pe nepo-
tul său Carol „cel Mic”, devenit, ca rege, Carol III (1381).
La moartea lui Ludovic I, coroana i-a revenit fiicei sale Maria (1382–
1395). Aceasta nu s-a putut impune în fruntea ţării decât în 1387, an în care a
fost încoronat şi soţul său, Sigismund (31 martie 1387). Cei doi au guvernat
Ungaria împreună până în 1395.
Sigismund de Luxemburg s-a impus cu greu în fruntea regatului
Ungariei. Ca şi predecesorul său angevin, şi Sigismund s-a avântat în toate
zările. Ca monarh creştin, Sigismund s-a implicat în acţiunea europeană
antiotomană de la Nicopole (1396), atrăgându-l în acest proiect şi pe domni-
torul muntean Mircea, eşuând, însă, lamentabil pe moment. Problematica

otomană a fost foarte importantă pentru regatul Ungariei după episodul
Nicopole, dar Sigismund nu a mai plănuit niciodată o acţiune antiotomană de
anvergură. Monarhul maghiarilor vroia, mai degrabă, un „cordon sanitar” în
faţa otomanilor, format din Serbia, Bosnia şi Ţara Românească, fapt care i-a
reuşit doar parţial. Relaţiile bune cu Mircea „cel Bătrân” şi Ştefan Lazarević al
Serbiei, trecut sub suzeranitatea lui Sigismund în 1403, au salvat, pentru o
vreme, problema. Începând cu 1420 însă, incursiunile otomanilor în Ungaria
şi Transilvania devin tot mai frecvente.
În Apus, Sigismund s-a implicat cu mai multă pasiune. Ales rege roman
la 21 iulie 1411, încoronat împărat la Aachen la 8 noiembrie 1414,
Sigismund îşi asumă statutul de cap al creştinătăţii catolice. În acest sens,
Sigismund iniţiază conciliul de la Konstanz (1414–1418), menit a pune capăt
crizei din Biserica Apuseană. Cu acest prilej, Sigismund s-a întâlnit cu papa
Ioan XXIII, cu Ferdinand I al Aragónului, cu regele francez Carol VI şi cu
Henric V, regele Angliei, totul pentru a pacifica lumea creştină occidentală.
Abia în ianuarie 1419 regele Ungariei a revenit la Bratislava.
Sosit acasă, Sigismund încearcă să rezolve problema succesiunii la tronul
Boemiei. Situaţia era foarte gravă din cauza răzvrătirii husite. Pe fondul unor
dispute între husiţii radicali şi cei moderaţi, se reuşeşte încoronarea lui
Sigismund ca rege al Boemiei la 28 iulie 1420, la Praga. Dar de o guvernare
efectivă a regatului Boemiei nu poate fi vorba.
Spre sfârşitul domniei, Sigismund este preocupat de problema succesiu-
nii la conducerea Ungariei şi de problema coroanei imperiale. La 31 mai
1433, Sigismund a fost încoronat ca împărat, la Roma, preţul fiind, pentru
Ungaria, important – Dalmaţia este cedată Veneţiei. Cât priveşte tronul
Ungariei, Sigismund, fără urmaşi în linie masculină, contractează căsătoria
fiicei sale, Elisabeta, cu Albert V de Habsburg, ducele Austriei de Jos.
Sigismund I de Luxemburg murea la Znojmo, în Moravia, la 9 decembrie
1437, la 70 de ani. Îi urmează la conducerea Ungariei ginerele său, Albert. Era o
promisiune de istorie pentru Ungaria, căci Albert era, nu numai duce al Austriei
şi rege al Ungariei, ci şi duce ereditar de Luxemburg (din 1437), rege al Boemiei
(ca Albert I, din 1437) şi rege roman (ca Albert II, din 1438). Numai că la 27
octombrie 1439, Albert de Habsburg moare de dizenterie.
Moartea regelui Albert declanşează disputa pentru alegerea regelui. Cea
mai mare parte a aristocraţiei maghiare decide în favoarea regelui Poloniei,
Wladislaw III. Tânărul rege, de numai 16 ani, a sosit la Buda în luna mai
1440. Între timp, regina-văduvă Elisabeta născuse un fiu, pe care s-a grăbit să-
l încoroneze rege al Ungariei, sub numele de Ladislau V, fapt petrecut în mai
1440. Stările Ungariei au invalidat încoronarea lui Ladislau, încoronându-l pe

Wladislaw ca rege al Ungariei, sub numele de Vladislav I (17 iulie 1440);
începea lupta dintre partizanii celor doi regi.
În noiembrie 1444, la Varna, regele Vladislav I murea în luptă contra
otomanilor. În această situaţie, guvernarea regatului îi este încredinţată lui
Ioan de Hunedoara. În septembrie 1452, Frederic III de Habsburg îl elibe-
rează pe tânărul Ladislau (la moartea Elisabetei, la 16 decembrie 1442,
Frederic III de Habsburg îl preluase în grija sa pe copilul Ladislau). La înce-
putul anului 1453, tânărul Ladislau a fost ales rege al Boemiei şi rege al
Ungariei. Moartea sa neaşteptată, la 23 noiembrie 1457, l-a adus în fruntea
regatului pe fiul lui Ioan de Hunedoara, Matia. Aclamat ca rege al Ungariei la
24 ianuarie 1458, Matia soseşte în capitala regatului la 14 februarie 1458.
După 20 de ani, Ungaria avea în fruntea sa un nou mare rege, ultimul mare
rege, din păcate.
2.3. Europa de Răsărit şi de Sud-Est

În Polonia139, domnia lui Cazimir III „cel Mare” (1333–1370) a însem-
nat începutul unei puternice ascensiuni a ţării, mai ales pe plan extern. Prima
realizare notabilă a monarhului a reprezentat-o reglementarea raporturilor
conflictuale cu familia dinastică de Luxemburg. Prin înţelegerea de la
Vyšehrad, din 24 august 1335, dinastia de Luxemburg renunţa la pretenţiile
sale asupra coroanei poloneze în schimbul posesiunii asupra Sileziei. Un alt
obiectiv extern a fost contracararea expansiunii Ordinului Teutonic. În acest
sens, Cazimir reuşeşte deocamdată, prin pacea de la Kalisz (8 iulie 1343), să
realipească Poloniei Kujawya şi Dobrzyń; conflictul între cele două părţi va
continua însă aproximativ încă un secol. În părţile sud-estice, în urma unui
război cu Lituania, lui Cazimir i se recunoaşte stăpânirea asupra Haliciului,
Volâniei şi Liovului (1349–1356). Polonia devenea astfel o putere politică a
Europei Răsăritene.
La moartea lui Cazimir III, tronul Poloniei revine regelui Ungariei,
Ludovic I, conform unei înţelegeri mai vechi dintre monarhii celor două ţări.
Această uniune dinastică durează până în anul 1382. Decesul lui Ludovic I a
declanşat criza dinastică în Polonia, deoarece aristocraţia poloneză a refuzat-o
pe fiica lui Ludovic, Maria, şi pe soţul acesteia, Sigismund de Luxemburg. În
139
V. Ciobanu, Ţările Române şi Polonia. Secolele XIV–XVI, Ed. Academiei, Bucureşti,
1985, p. 15–45; L. Chodzko, Histoire populaire de la Pologne, quatorzième édition,
Collection Georges Barba, Paris, 1864; O. Halecki, La Pologne de 963 à 1914,
Librairie Félix Alcan, Paris, 1933.
această situaţie, curtea regală a Ungariei a fost nevoită să accepte cererea de a fi

instalată pe tronul Poloniei cea de a doua fiică a lui Ludovic I, Hedviga.
Hedviga a fost încoronată în luna octombrie 1384, gest simbolic, căci ea
avea doar zece ani. Imediat s-a pus problema căsătoriei reginei, tocmai ca
Polonia să poată fi guvernată. După lungi tratative cu marele cneaz lituanian, la
18 februarie 1386 a fost celebrată căsătoria reginei cu Wladilaw Jagello al
Lituaniei, botezat în rit catolic. Prin încoronarea marelui cneaz lituanian ca rege
al Polonoei, sub numele de Wladislaw II, fapt petrecut la 4 martie 1386, înce-
pea o nouă eră în istoria acestei ţări, cea a uniunii personale polono-lituaniene.
Lunga domnie a lui Wladislaw II (1386–1434) a însemnat realizări
importante pentru Polonia. Uniunea cu Lituania i-a adus monarhului
Poloniei controlul asupra Rusiei Roşii, asupra căreia Polonia şi Lituania se
războiseră la mijlocul secolului al XIV-lea. Stăpânirea Rusiei Roşii a însemnat,
inevitabil, deschiderea unei direcţii noi de politică externă pentru Polonia,
spre sud, către gurile Dunării. Acest fapt a presupus un interes special pentru
tânărul stat al Moldovei, vasalizat încă din 1387. Instaurarea controlului poli-
tic asupra Moldovei a plasat Polonia într-un conflict diplomatic de durată cu
Ungaria – ea însăşi interesată de controlul asupra Moldovei, din aceleaşi
raţiuni de a domina gurile Dunării. Momentele de împăcare dintre Polonia şi
Ungaria, cum a fost înţelegerea de la Lublau (1412), nu au putut atrage
Polonia la obiectivele politicii externe a lui Sigismund de Luxemburg: rezis-
tenţa antiotomană şi problema husită, de exemplu.
Wladislaw II a continuat politica poloneză antiteutonică a predecesori-
lor, de această dată cu mai multă energie, căci îi avea de partea sa pe lituanieni
şi moldoveni. Înfrângerea zdrobitoare a teutonilor la Grünwald (15 iulie
1410), apoi la Marienburg (27 septembrie 1422), i-a adus Poloniei impor-
tante câştiguri teritoriale înspre nord. Obiectivul Poloniei de a „ieşi” la Marea
Baltică va fi atins însă abia în 1466. Înfrângerea din nou a teutonilor în anul
1462, lângă Zarnowiec, i-a făcut să accepte tratatul de la Torun (19 octombrie
1466). Conform păcii, Poloniei îi era recunoscută stăpânirea asupra oraşelor
Gdańsk, Kulm, Michelau, Marienburg, Elbing şi Christburg şi asupra
Pomeraniei, căpătând astfel ieşire la Baltica.
Decesul lui Wladislaw II, la 30 mai 1434, şi urcarea pe tronul Poloniei a
fiului său, Wladislaw III, deşi era minor, nu schimbă politica externă a
regatului. Pe fondul situaţiei interne precare din Moldova, poziţia Poloniei la
răsărit de Carpaţi s-a consolidat, ceea ce a determinat o acutizare a raportu-
rilor cu Ungaria.
Raporturile Poloniei cu Ungaria devin conflictuale imediat după decesul
regelui Sigismund de Luxemburg. La cererea husiţilor, care vroiau să evite
acapararea coroanei Boemiei de către ginerele lui Sigismund, Albert, fapt

pentru care au oferit coroana lui Wladislaw III, polonezii intervin în
problemele succesorale din Cehia. Conflictul se stinge în anul 1440, când
tânărul rege al Poloniei, Wladislaw III, acceptă tronul Ungariei, ca Vladislav I.
Plecarea lui Wladislaw în Ungaria îl aduce în prim-planul politicii polo-
neze pe Cazimir Jagello. La moartea lui Wladislaw III în 1444, Cazimir îşi
începe ascensiunea spre tronul Poloniei. După mai bine de doi ani de tratative
cu magnaţii polonezi, căci Cazimir nu vroia să se supună cu orice preţ condi-
ţiilor acestora, ducele Lituaniei a fost ales şi încoronat rege al Poloniei, la 25
iunie 1447. Se refăcea, astfel, uniunea personală polono-lituaniană, în cadrul
căreia, până la uniunea de la Lublin din 1569, Polonia şi Lituania au fost
două organisme statale separate în mâna Jagellonilor. Cu Cazimir IV (1447–
1492), Polonia se afirmă ca o mare putere a Europei răsăritene.
În perioada pe care o avem în vedere, în răsăritul Europei se afirmă din
ce în ce mai puternic, în ansamblul formaţiunilor statale slave de aici, statul
moscovit140. Începând cu secolul al XIV-lea, Moscova va fi cea care va prelua
destinele Vechii Rusii, ducându-le mai departe.
Ascensiunea Moscovei s-a datorat, dincolo de unele condiţii geografice
şi economice regionale, raporturilor cu Hoarda de Aur. Din ce în ce mai slă-
bită datorită luptelor fratricide, Hoarda de Aur suferă o grea înfrângere în
anul 1362 din partea oştilor lituaniene, fapt care a determinat o diminuare a
presiunii sale asupra lumii ruseşti. În acest context, marele cneaz al Moscovei,
Dmitri, a refuzat să mai plătească tribut Hoardei în anul 1378. Încercarea
mongolilor de a restaura ordinea s-a soldat cu o grea înfrângere a acestora la
Kulikovo pole, la 8 septembrie 1380. Era semnul unui început; complexul
mongol era depăşit de către cnezii ruşi. Peste o sută de ani, în 1480, victoria
moscoviţilor asupra oştilor Hoardei de Aur conduse de hanul Ahmed le-a adus
acestora independenţa totală faţă de mongoli.
Ascensiunea Moscovei în lumea rusească începe cu cnezul Ivan
Danilovici (1328–1340), puternic sprijinit în această direcţie de Hoarda de
Aur. După ce, la începutul secolului, moscoviţii preluaseră Kolomna (1301)
cnezului de Riazan şi oraşul Mojaisk (1304) de la cneazul de Smolensk, în
timpul lui Ivan Danilovici au reuşit să-şi impună controlul asupra unor oraşe
importante: Uglici, Beloeozero şi Kostroma, în nord, şi Rostovul, în sud.
Opera sa va fi continuată de marele cneaz Dmitri Ivanovici Donskoi (1362–
1389), care a realizat importante achiziţii teritoriale atât prin război, cât şi
prin încheierea unor uniuni diplomatice şi matrimoniale. Succesele obţinute
140
Tamara Kondratieva, op. cit., p. 79–91. Vezi şi Şt. Popa, Ruşii. Istoria culturii şi
civilizaţiei. Secolele XI–XVII, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2000.
de Donskoi aveau să fie consolidate în prima jumătate a secolului al XV-lea.

La moartea marelui cnez Vasile II Vasilievici (1425–1462), minusculul cnezat
care fusese Moscova ajungea de la 20.000 de kilometri pătraţi la 430.000 de
kilometri pătraţi. Integrarea oraşelor Vladimir şi Nijni Novgorod şi, mai ales,
a puternicului lor potenţial financiar şi militar în patrimoniul cnezilor mosco-
viţi, a constituit un element decisiv în asigurarea preeminenţei politice a
Moscovei. Odată cu anexarea Pskovului (1510) şi a Riazanului (1521), a
Novgorodului (1478) şi Tverului (1485), se încheia procesul de constituire a
„Rusiei Mari”.
În secolul al XIV-lea, românii de dincolo de Carpaţi „intră” cu putere în
istorie – istoria scrisă/consemnată (a documentelor) şi istoria faptelor –, după
o „gestaţie” de câteva secole, între care cel de-al XIII-lea, ce s-a caracterizat
printr-o dublă presiune asupra teritoriului romanităţii nord-dunărene – cea a
regatului Ungariei şi cea cumano-mongolă –, nu prevestea mare lucru.
Raportată la scara istoriei europene, fapta de istorie cea mai consistentă a
românilor a constituit-o întemeierea propriilor state141: Ţara Românească, la
sud de Carpaţi, în primele decenii ale secolului, şi Moldova, la răsărit de
Carpaţi, pe la mijlocul secolului al XIV-lea. Imediat după actul întemeierii,
tot atât de important şi în strânsă legătură cu acesta, s-a consumat actul obţi-
nerii neatârnării şi, implicit, al recunoaşterii europene a noilor state: Ţara
Românească – în anul 1330, când Basarab I „Întemeietorul” s-a impus în faţa
regelui maghiar Carol I Robert, Moldova – în 1364/65, când Bogdan
„Maramureşeanul” frânge încercarea oştilor regelui Ludovic I al Ungariei de a
păstra teritoriile de la răsărit de Carpaţi ca „ţara noastră moldoveană” (terra
nostra moldovana).
A doua jumătate a secolului al XIV-lea a însemnat consolidarea şi afir-
marea statalităţii româneşti, cele doua „Valahii” devenind factori importanţi ai
politicii regionale europene.
În Ţara Românească, domnitorul Nicolae Alexandru (1352–1364) a
restabilit raporturile de colaborare cu regatul Ungariei şi a participat la acţiu-
nile militare antimongole. Respingând pretenţiile de suzeranitate ale regalităţii
maghiare, Nicolae Alexandru asumă în 1359 titlul de domn autocrat (de sine
stătător) şi, în urma negocierilor cu autorităţile bizantine, instituie Mitropolia
Ţării Româneşti în dependenţă de Patriarhia de la Constantinopol. Urmaşul
său la conducerea ţării, Vladislav I (1364-cca.1376), reuşeşte să continue
141
M. Bărbulescu, D. Deletant, K. Hitchins, Ş. Papacostea, P. Teodor, Istoria României,
Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 143–161, 164–177, 184–187; Ş. Papacostea,
Evul Mediu românesc. Realităţi politice şi curente spirituale, Ed. Corint, Bucureşti,
2001, p. 9–47, 71–93. (în continuare: Evul Mediu românesc).
opera tatălui său. Pacea încheiată cu Ludovic I în 1368, prin care domnitorul
muntean recunoştea suzeranitatea regelui maghiar în schimbul obţinerii
Severinului şi Făgăraşului ca feude, statua, pentru multe decenii de acum
încolo, cadrele raporturilor cu regatul Ungariei. Direcţiile de politică internă
şi externă în care s-a înscris activitatea celor doi domnitori au fost continuate
de succesorii lor, Radu I (cca.1376–1385) şi Dan I (1385–1386).
În Moldova, succesele rezistenţei militare antiangevine au accelerat con-
solidarea statală. Succesorii lui Bogdan, Laţcu (1369–1377) şi Petru I (cca.
1377 – cca. 1392), s-au apropiat de Polonia în politica lor externă, aderând la
noua şi puternica grupare de forţe constituită în răsăritul Europei odată cu
crearea uniunii polono-lituaniene. În anul 1387, Petru I depune omagiul
regelui Wladislaw I, inaugurând astfel principala direcţie de politică externă a
Moldovei pentru un secol. Pe plan intern, înfiinţarea unei mitropolii ortodoxe
la Suceava (chiar dacă, pe moment, recunoaşterea acesteia nu a fost obţinută
de la Patriarhia constantinopolitană) şi aşezarea reşedinţei domneşti aici au
contribuit la consolidarea statului. Sub Roman I (cca.1392–1394), Moldova
îşi desăvârşeşte unitatea teritorială „din munţi până la mare” şi îşi definitivează
construcţia instituţională internă.
Dualismul statal românesc medieval a fost, precumpănitor, rezultatul
situaţiei geopolitice a Europei Central-Răsăritene, dominată de regatul Ungariei
şi Uniunea polono-lituaniană. Cuprinse în aria de expansiune a două forţe
rivale – Ungaria şi Polonia –, Ţara Românească şi Moldova au evoluat ca state
separate, ratându-se, pentru multe secole, ocazia unităţii statale româneşti.
Rivalitatea dintre Ungaria şi Polonia în spaţiul extracarpatic a antrenat şi un
conflict intermitent între Moldova şi Ţara Românească al cărui obiect principal
a fost stăpânirea asupra gurilor Dunării şi exploatarea comerţului pontic.
Începând cu sfârşitul secolului al XIV-lea, lumea românească a fost con-
fruntată cu o nouă mare primejdie – expansiunea otomană142. La rivalitatea
ungaro-polonă pentru controlul asupra teritoriilor româneşti extracarpatice se
adaugă de acum un al treilea factor, Imperiul Otoman.
În ultimul deceniu al secolului al XIV-lea, otomanii au atins linia
Dunării, intrând în contact direct cu ţările române şi cu Ungaria. Se deschidea
astfel îndelungata epocă a confruntării otomano-româno-ungară. Timp de un
secol şi jumătate, expansiunea Imperiului Otoman la nord de Dunăre, înspre
Europa Centrală cu preponderenţă, a fost oprită de rezistenţa izolată sau con-
certată a ţărilor române şi a regatului Ungariei.
142
Asupra acestui aspect vezi T. Gemil, Românii şi otomanii în secolele XIV–XVI, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1991.
Cea dintâi ameninţată de asaltul otoman a fost Ţara Românească sub

Mircea „cel Bătrân” (1386–1418). În alianţă cu Sigismund de Luxemburg,
parafată prin tratatul de la Braşov din 7 martie 1395, domnitorul român
reuşeşte să păstreze ţara în neatârnare, chiar dacă victoriile otomane din 1394
şi 1396 i-au zdruncinat momentan domnia. Pe fondul bunelor relaţii cu
Ungaria şi crizei instituţiei sultanale otomane după anul 1402, Mircea „cel
Bătrân” reuşeşte să-şi consolideze puterea, să-şi extindă controlul asupra
Dobrogei şi să joace un rol important în politica europeană din sud-estul
continentului. Din păcate, spre sfârşitul domniei lui Mircea, apoi şi mai
puternic în deceniile următoare, prezenţa otomană se face tot mai simţită în
această regiune. Dobrogea şi cetăţile Turnu şi Giurgiu sunt pierdute în 1417,
an în care s-a acceptat, pentru prima dată, plata tributului. Sub domnii
următori, Dan II (1421–1431), Radu „Paznaglava” (1421–1427), Alexandru
Aldea (1431–1436) şi Vlad „Dracul” (1436–1437), ţara a oscilat între alianţa
cu regatul Ungariei şi acceptarea păcii otomane. Ultima mare carte
antiotomană s-a consumat în timpul lui Vlad Ţepeş (1456–1462), pentru ca
după domnia acestuia Ţara Românească să intre sub dominaţia otomană
pentru o lungă perioadă de timp, pierzând constant din independenţa iniţială.
În Moldova, domnia lui Alexandru „cel Bun” (1400–1432) este expresia
cea mai elocventă, până la Ştefan „cel Mare”, a procesului de întărire a sta-
tului. Restabilând, încă de la începutul domniei, relaţiile cu Patriarhia din
Constantinopol, Alexandru afirmă cu putere caracterul autocratic al puterii
domneşti. Întărindu-se economic şi militar, domnitorul Moldovei are capaci-
tatea de a împiedica imixtiunile puterilor străine, îndeosebi ale Ungariei şi
Poloniei, ce preconizau, la un moment dat, prin Tratatul de la Lublau (1412),
împărţirea Moldovei. Consolidându-şi legăturile politice cu Polonia,
Alexandru devine un agent important al jocului politic şi militar din Europa
Răsăriteană (cele două campanii împotriva cavalerilor teutoni din 1410 şi
1422, la Grünwald şi Marienburg, sunt edificatoare în acest sens).
Oscilaţiile politice ale lui Alexandru în ultimii ani ai domniei, dar înde-
osebi disputa pentru putere dintre fiii săi, Ilie şi Ştefan, au împins ţara, în
deceniile următoare, în orbita de putere a Poloniei şi în disputa polono-ungară
pentru hegemonie la răsărit de Carpaţi. Până la Ştefan „cel Mare”, amestecul
străin în treburile Moldovei a fost frecvent, ceea ce a compromis serios efortul
de întărire statală început cu un secol în urmă.
După o lungă perioadă de timp, secolul al XIV-lea aduce schimbări
importante în Balcani143. Bulgaria se „sparge” în trei formaţiuni statale: ţaratul
143
D. Obolensky, op. cit., p. 270–296; A. Andea, op. cit., p. 183–207; V. Mărculeţ,
Relaţiile Imperiului Bizantin şi ale republicilor maritime italiene cu Ţările Române până
în secolul al XV-lea, Sibiu, 2002, p. 247–256.
de la Târnovo, ţaratul de la Vidin şi despotatul dobrogean. Asaltate în repetate

rânduri de către Serbia şi Ungaria, statele bulgare îşi încetează activitatea la
sfârşitul secolului al XIV-lea, căzând sub o lungă dominaţie otomană.
Statul balcanic, care se afirmă cel mai puternic în prima jumătate a
secolului în discuţie, a fost Serbia, fiind cea care va prelua întâietatea statelor
balcanice opozante Bizanţului. Dacă pe parcursul secolului al XIII-lea Serbia
îşi păstrase poziţia oscilantă între lumea latină şi cea bizantină, cu domnia lui
Ştefan Uroş II Milutin (1282–1321), prin ocuparea nordului Macedoniei
bizantine (cu centrul la Skopje) şi a cursului superior al râului Vardar, politica
statului sârb se va orienta spre sud-est, spre Imperiul Bizantin. Cea mai remar-
cabilă figură a noii orientări politice a statului sârb a fost regele Ştefan Duşan
(1331–1355). După ce predecesorul său reuşise, în iulie 1330, la Velbujd, să
învingă oştile ţarului bulgar Mihail Şişman, Ştefan Duşan a apreciat că sosise
momentul înfăptuirii obiectivului politic fundamental – cucerirea Bizanţului.
În decurs de numai 15 ani, profitând de războaiele civile care sfâşiau imperiul,
sârbii au anexat întreaga Macedonie (cu excepţia Thessalonicului), Albania,
Epirul şi Thessalia. Bizanţul a fost amputat de jumătate din teritoriul său, pe
când Serbia şi-a dublat suprafaţa. Pentru a-şi legitima opera statală, Ştefan
Duşan s-a proclamat „ţar al sârbilor şi grecilor”, încoronându-se împărat la 16
aprilie 1346, la Skopje, în ziua de Paşti.
După moartea lui Duşan, imperiul sârb a intrat rapid în declin. În
cursul a două mari bătălii cu otomanii, sârbii au pierdut cea mai mare parte a
imperiului lor. Înfrângerea de pe râul Mariţa, în 1371, a pus capăt existenţei
independente a principatului Serres, iar după lupta de la Kosovo (1389) şi
principatul din nordul Serbiei a devenit un stat vasal sultanului.
Imperiul Bizantin nu mai este, începând cu secolul al XIV-lea, marea
putere a sud-estului Europei. Asaltat din toate părţile, imperiul se află într-un
proces rapid de decădere. Dinspre Occident, veneţienii şi genovezii reuşesc să
acapareze economia bizantină şi importante teritorii aparţinând Imperiului
Bizantin. În plină criză, Biserica Apuseană nu mai este agentul major al politi-
cii orientale de odinioară, aşa încât Bizanţul nu poate primi niciun ajutor
important contra asaltului musulmano-otoman – cea mai mare primejdie
pentru existenţa statului creştin de la Constantinopol în secolele XIV–XV.
Doar Patriarhia ecumenică de la Constantinopol mai este un agent făuritor de
mare politică, în condiţiile în care autorităţile statale se măcinau în confrun-
tări interne pentru putere.
VIII.
Europa ºi
lumea
lumea islamicã.
Otomanii La sfârşitul istoriei sale medievale,
Europa creştină, la început cea bizantino-
C ortodoxă, apoi şi cea catolică, s-a „întâlnit”
din nou cu lumea islamică, mai întâi în
Balcani, apoi, în secolul al XVI-lea, în
Ungaria şi la porţile Vienei, în sudul Italiei şi în Marea Mediterană. Acest al
patrulea asalt al lumii islamice asupra Europei, tot aşa de amplu şi de durabil
ca cel al arabilor, a fost opera otomanilor. Dacă arabii reuşiseră să „muşte” din
Europa Occidentală, supunând în prealabil nordul Africii, otomanii au prefe-
rat, pornind din Asia Mică, Europa de Sud-Est şi Europa Centrală. Din feri-
cire, Europa nu a putut fi prinsă într-un „cleşte islamic”, deoarece niciodată
cele două „fălci” ale acestui presupus cleşte – cea răsăriteană, menită a zbrobi
Bizanţul, şi cea apuseană, având ca adversar Occidentul creştin, nu s-au
sincronizat. Nu s-au sincronizat pentru că nu au fost părţi ale unui singur
corp politic, care să le comande.
Aşa au stat lucrurile şi în secolele XIV–XV. În condiţiile în care corpul
politic din Peninsula Iberică era în declin galopant, sfârşind de facto în anul
1492, odată cu ocuparea emiratului Granadei, în sud-estul Europei începea
ascensiunea otomanilor. Iar când otomanii au preluat destinele politice ale
lumii islamice (cel puţin aşa susţineau oficialii otomani, fapt realizat în timpul
sultanului Selîm I), în Europa Occidentală comunitatea islamică îşi încetase
demult existenţa statală, pe care Imperiul Otoman ar fi putut-o activa într-un
megaproiect politico-strategic anticreştin; doar nordul islamic al Africii a fost
cuprins în acţiunea otomană antieuropeană, dar rolul său a fost relativ minor.
În sensul ideilor de mai sus, problema otomană a fost una din moşteni-
rile grele lăsate de Evul Mediu Europei moderne, sub forma „problemei
orientale”. Aşa stând lucrurile, este firească o prezentare a raporturilor
otomano-europene în secolele XIV–XVI, mai ales că istoria popoarelor din

sud-estul Europei a fost decisiv influenţată, la sfârşitul Evului Mediu, de către
acţiunea otomană.
1. Statul otoman – de la beylik la imperiu

Cuvântul „otoman” desemnează, din punct de vedere etnic, pe acei turci
din nord-vestul Asiei Mici, prezenţi aici din vremea „infiltrării anatoliene” a
selciukizilor, organizaţi într-un emirat (beylik) de către primul lor conducător
redutabil, Osmân (1281–1326). În secolele următoare, termenul „otoman” a
desemnat, prin extrapolare, ansamblul populaţiei islamice din statul otoman.
Din punct de vedere politic, termenul „otoman” desemnează creaţia statală a
lui Osmân Gâzî şi a urmaşilor săi, cu toate formele sale de organizare. Aşadar,
cuvântul „otoman” nu este sinonim cu cuvântul „turc” şi, ca atare, cel puţin
pentru perioada medievală, formula cea mai corectă este „Imperiul Otoman”,
„Poarta Otomană” şi „otoman”, evitându-se formulele „Imperiul turcesc”,
„Sublima Poartă”, „Înalta Poartă” şi „turc”144.
Originile statului otoman se găsesc în realităţile politice, culturale şi
demografice ale Anatoliei secolelor XIII–XIV.
După anul 1243, sultanatul de Rum a devenit un stat supus Ilhanizilor
din Persia. Invazia mongolă a determinat migrarea spre vest a triburilor
turceşti nomade, care s-au concentrat la frontiera dintre Bizanţ şi sultanatul
selciukid anatolian, în regiunile muntoase din Anatolia vestică. Între 1260 şi
1320, pe fondul decăderii Imperiului Bizantin, căpeteniile turcice din
Anatolia de vest au organizat, în urma cuceririi unor teritorii bizantine, prin-
cipate independente, numite beylik-uri (emirate). Dintre acestea, cel al bey-
ului Osmân cuprindea teritoriul cel mai la nord şi mai aproape de
Constantinopol şi de Balcani.
Cu Osmân Gâzî începe, aşadar, istoria statului otoman145. În anul 1302,
oştile otomane de gâzî-i („războinici”) asediază Niceea (Iznik). Înfrângerea
oştilor bizantine trimise contra lor le-a adus otomanilor o mare faimă. Gâzî-i
din întreaga Anatolie s-au adunat sub steagul lui Osmân, luând numele con-
ducătorului (osmanlâi). Concomitent, noi valuri de colonişti din centrul
Anatoliei s-au îndreptat spre vest, atraşi de perspectiva cuceririlor facile.
144
Vezi M. Maxim, Ţările Române şi Înalta Poartă. Cadrul juridic al relaţiilor româno-
otomane în Evul Mediu, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 62.
145
H. Inalcik, Imperiul Otoman. Epoca clasică. 1300–1600, ediţie şi studiu introductiv de
M. Maxim, traducere, note, completarea glosarului şi indicelui de D. Prodan, Ed.
Marea expansiune otomană începe cu Orhan (1326–1362). În anul

1326, otomanii au ocupat Bursa, unde şi-au aşezat capitala. În anul 1331,
otomanii au ocupat Niceea (Iznik), iar în momentul ocupării Nicomediei
bizantine (Izmit), fapt petrecut în anul 1337, statul otoman a dobândit ieşire
la Marea Neagră şi Marea Marmara.
Pe fondul războiului civil din Constantinopol (1341–1347) şi a con-
fruntării bizantino-sârbe146, otomanii realizează „marea trecere”. În anul 1345,
otomanii ocupă emiratul turc de Karesi, pe ţărmul estic al Dardanelelor,
asigurându-şi astfel baza necesară trecerii în Balcani. Din momentul în care
Orhan s-a însurat cu fiica lui Ioan VI Cantacuzino, Theodora, devenindu-i
aliat împăratului bizantin (1346), s-au creat condiţiile politice şi pretextul
prezenţei otomanilor în Balcani.
„Pasul” dincoace de Strâmtori s-a realizat sub conducerea lui Süleymân,
fiul lui Orhan, şi comandantul frontierei vestice a statului otoman. Sub
comanda sa, oştile otomane pun stăpânire pe cetatea Tzympe, pe ţărmul estic
al istmului Gallipoli, în anul 1352. Ajutaţi de cutremurul din martie 1354,
care a distrus zidurile cetăţii Gallipoli (Gelibolu), otomanii au ocupat fortă-
reaţa bizantină, creându-şi astfel prima bază în Balcani. Din acest moment
încep expediţiile lor militare în Balcani, deschizându-se un capitol nou al isto-
riei Europei.
În timpul lui Orhan s-a trecut la organizarea sistematică a societăţii
otomane. Limba turcă a devenit limba literară şi limba administraţiei. Institu-
ţiile administrative şi culturale adoptate acum au ca model tradiţiile guvernării
şi civilizaţiei Orientului musulman sunit. În 1327 s-a bătut prima monedă
proprie de argint, în anul 1331 s-a ridicat prima şcoală superioară de învăţă-
tură musulmană (medrese) la Iznik. În 1340, Orhan a înfiinţat un centru
comercial la Bursa, prin construirea unei pieţe (bâzâr) şi a unui badestân (piaţă
acoperită pentru vânzarea de bunuri de preţ). Tot acum se trece la o nouă
organizare militară, înfiinţându-se corpul yeniçeri-lor (luptători în solda sulta-
nului, constituind garda sa personală în luptă)147.
În 1357, Süleymân a murit, locul său în fruntea statului otoman fiind
preluat, la moartea lui Orhan, de către Murâd (1362–1389). Foarte bun
războinic, secondat de căpetenii militare pricepute, Murâd a continuat opera
cuceritoare, urmând vechile drumuri ale Balcanilor148. În anul 1361, otomanii
au cucerit Adrianopolul (Edirne, în Turcia), începând colonizarea în Tracia.
146
Vezi S. Brezeanu, O istorie a Imperiului, p. 188–193.
147
H. Inalcik, op. cit., p. 48–49.
148
A. Decei, Istoria Imperiului otoman (până la 1656), Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1978, p. 31–38.
Pentru câteva decenii, capitala statului otoman se va aşeza la Adrianopol.

Urmând Via Egnatia, vechiul drum roman, otomanii ating coasta Adriaticii în
1385, Macedonia şi Albania acceptându-le autoritatea. Spre sud, oştile oto-
mane ocupă Thessalonicul în anul 1387. Urmând drumul spre Belgrad, oto-
manii pun stăpânire pe Valea Mariţei în anul 1365, ajungând în contact direct
cu teritoriile tradiţionale ale sârbilor. Prima confruntare de amploare cu sârbii
a avut loc în 1385, pentru ca în urma bătăliei de la Kosovo (1389) regatul sârb
să fie vasalizat. În această bătălie şi-a găsit sfârşitul şi sultanul Murâd.
Noul sultan (sultân = „conducător”, „stăpân”, „suzeran”; titlu purtat de
conducătorul statului otoman începând cu Osmân), Bâyezîd I (1389–1402)
Yldirim („Fulgerul”), a extins stăpânirea otomană în Anatolia, cei mai mulţi
dintre bey-i şi sultanii turci recunoscându-i autoritatea. Cu ocuparea
Karamanului şi principatului lui Kâdî Burhâneddîn, stăpânirea otomană se
întindea până la Eufrat149. În nord, ţaratul bulgar de Târnovo a fost ocupat în
1393, otomanii atingând linia Dunării. Din acest moment încep incursiunile
otomane în Valahia, primele confruntări militare având loc în 1394–1395. În
anul 1396, după zdrobirea oştilor creştine la Nicopole (25 septembrie), oto-
manii ocupă ţaratul bulgar de Vidin, devenind vecini cu regatul maghiar150.
Între timp, Timur a întemeiat un imperiu în Asia Centrală şi Persia
(1370–1405), proclamându-se moştenitorul stăpânirii Ilhanizilor asupra
Anatoliei, întrând astfel în conflict direct cu sultanul otoman. În urma bătăliei
de la Ankara (28 iulie 1402) dintre oştile otomane şi cele ale lui Timur,
Bâyezîd a fost înfrânt şi luat prizonier (se va sinucide în captivitate în anul
1403). Acest fapt a determinat un interregn151 de două decenii (1402–1421),
caracterizat printr-o acerbă dispută pentru putere între fiii lui Bâyezîd şi
printr-o restrângere a dominaţiei otomane, mai ales în Anatolia. Disputa
pentru putere la sudul Dunării a fost atent urmărită şi bine valorificată de
domnitorul Mircea „cel Bătrân”, până la un punct. Jucând cartea
necâştigătoare, Mircea va plăti cu pierderea Dobrogei şi acceptarea haraç-ului
spre sfârşitul domniei152.
Cel care a restaurat autoritatea sultanală în statul otoman a fost Murâd
II (1421–1444; 1446–1451), fiul lui Mehmed I (1413–1421). Murâd II a
153
reuşit să-i învingă, pe rând, pe unchii săi (Süleymân, Musâ şi Mustafa), fiii lui
Bâyezîd I, şi să-i aducă la ascultare pe emirii anatolieni răsculaţi.
149
Ibidem, p. 55–70.
150
Engel Pál, op. cit., p. 229–231; Florentina Căzan, op. cit., p. 177–181.
151
R. Mantran (coord.), Istoria Imperiului otoman, traducere de Cristina Bîrsan, Ed. ALL,
Bucureşti, 2001, p. 50–59.
152
Vezi Ş. Papacostea, Evul Mediu românesc, p. 79–93.
153
R. Mantran (coord.), op. cit., p. 59–71.
Pe plan extern, marea problemă a statului otoman a reprezentat-o con-

fruntarea cu regatul Ungariei154. După o serie de incursiuni la nord de Dunăre
a oştilor otomane, în Banat şi Transilvania consumându-se cele mai multe
dintre acestea155, statul otoman a trebuit să facă faţă, la el acasă, în sudul Dunării,
unor furtunoase campanii militare ale Ungariei şi ale aliaţilor săi (1442–1443,
1444). Din fericire, Murâd a reuşit o strălucită victorie contra maghiarilor la
Varna în 1444, echilibrând raportul de forţe şi restaurându-şi autoritatea în
Balcani. Înfrângerea oştilor creştine conduse de Ioan de Hunedoara, la Kosovo,
în 1448, a însemnat consolidarea stăpânirii otomane la Dunărea de Mijloc.
Sultanatul lui Murâd II a fost o perioadă de consolidare a statului oto-
man, de dezvoltare economică, culturală şi instituţională, foarte importantă la
scara istoriei otomane. Murâd II a fost acela care a pregătit, prin domnia sa
fructuoasă, pasul următor, „imperial”, al lumii otomane.
2. Imperiul Otoman în perioada 1453–1566

Perioada cuprinsă între 1453 şi 1566 este considerată „veacul de aur” al
Imperiului Otoman, având la capetele sale două personalităţi remarcabile –
Mehmed II şi Süleymân I.
Deplina fondare a imperiului ţine de sultanul Mehmed II (1444–1446;
1451–1481) Fâtih („Cuceritorul”)156. Obiectivul său politic fundamental a fost
refacerea imperiului strămoşului său Bâyezîd I, şi anume stăpânirea Europei
balcanice (bizantine) şi a Asiei de la Eufrat încoace. Un aşa obiectiv, de anver-
gură imperială, presupunea cucerirea şi stăpânirea bastionului imperial şi creş-
tin – Constantinopolul. Dominaţia asupra „Romei răsăritene” i-ar fi asigurat
sultanului otoman legitimarea proiectului său imperial în lumea musulmană şi
i-ar fi consolidat ideologia universalistă islamistă, în numele căreia îşi purta
„războiul sfânt” (djihâd-ul).
Asaltul asupra Constantinopolului a fost minuţios pregătit de către
sultan157. Speculând situaţia specială din Italia, Poarta Otomană a reuţit să
ajungă la un acord de pace cu Veneţia, la 10 septembrie 1452. Criza din
154
Vezi Florentina Căzan, op. cit., p. 181–186; Pál Engel, op. cit., p. 301–316; A. A. Rusu,
Ioan de Hunedoara şi românii din vremea lui. Studii, Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 1999.
155
Vezi O. Tătar, Consideraţii privind bătălia de la Sântimbru (1442), în Corviniana. Acta
Musei Corviniensis, II, 1996, p. 47–57.
156
Vezi A. Clot, Mahomed al II-lea cuceritorul Bizanţului, traducere de Ş. Grancea, Ed.
Artemis, Bucureşti, 1993.
157
S. Runciman, Căderea Constantinopolului, traducere de Al. Elian, Ed. Enciclopedică,
Bucureşti, 1991.
Ungaria i-a permis sultanului să atragă diplomaţia ungară într-un proiect de

pace (20 noiembrie 1451), îndepărtând-o de orice alianţă creştină de sprijinire
a Imperiului Bizantin. De fapt, se văzuse imediat după încheierea Conciliului
de la Ferrara-Florenţa (1439), dar mai ales în timpul „războaielor balcanice”
ale lui Ioan de Hunedoara, că nu exista o unitate antiotomană a creştinătăţii.
Cele câteva sute de genovezi sosite la începutul anului 1453 la Constantinopol
nu reprezentau mare lucru în apărarea oraşului.
Asediul Constantinopolului a început la 6 aprilie 1453, după 54 de zile,
la 29 mai, cucerirea oraşului fiind un fapt împlinit. În prima zi a cuceririi,
Mehmed II a intrat în oraş, a oprit jefuirea şi a mers în Sfânta Sofia şi s-a
rugat. Sultanul a ordonat transformarea bisericii ortodoxe în gheamie, pro-
clamând Constantinopolul capitală a statului otoman. Imperiul Bizantin îşi
înceta existenţa statală după un mileniu de istorie. Creştinătatea trăia una din
cele mai negre zile din istoria sa.
După ocuparea Constantinopolului, otomanii îşi continuă cuceririle în
Balcani. Între anii 1454–1459, cea mai mare parte a Serbiei a fost ocupată,
doar Belgradul rămânând în stăpânirea regatului maghiar. În anul 1464 a fost
supusă Bosnia, iar în 1479 albanezii au fost şi ei supuşi. În urma acestor
cuceriri, Imperiul Otoman este în graniţă cu redutabilul său adversar,
Ungaria. Un război mare, decisiv, nu era în planul niciunuia dintre conducă-
torii celor două state.
În sudul Peninsulei Balcanice, otomanii au cucerit despotatul Moreei
(1460), insulele Lesbos, Thasos şi Eubeea (1470), lichidând, în mare măsură,
posesiunile „balcanice” ale Veneţiei. În urma păcii otomano-veneţiene din
anul 1479, o relativă şi temporară acalmie se instituie în sudul Peninsulei
Balcanice.
În Anatolia, oştile lui Mehmed II cuceresc Imperiul de Trapezunt
(1461) şi Karamanul (1468). Prin înfrângerea lui Uzun Hasan (1473), oto-
manii deşăvârşesc cucerirea Anatoliei.
În nord, în urma campaniei din Ţara Românească din 1462, Vlad
Ţepeş îşi pierde tronul, fiind înlocuit cu Radu „cel Frumos”. Intervenţiile
repetate ale lui Ştefan „cel Mare” în Ţara Românească şi refuzul acestuia de a
recunoaşte suzeranitatea sultanului au adus Moldova în conflict deschis cu
Poarta Otomană. Semieşecul oştilor otomane în confruntarea cu oştile
Moldovei în campaniile din anii 1475 şi 1476 amână, pentru o perioadă,
tranşarea raporturilor între cele două ţări.
În nordul Mării Negre, otomanii cuceresc Caffa în anul 1475, supu-
nând Hanatul Crimeei. De acum, Marea Neagră a devenit un „lac turcesc”,
otomanii fiind stăpânii Dunării de Jos şi ai comerţului din zonă.
Extinderea teritorială otomană avea nevoie de o perioadă de consolidare.

Acest lucru i-a revenit sultanului Bâyezîd II (1481–1512)158. Noul sultan s-a
remarcat prin măsuri de dezvoltare economică şi de consolidare a finanţelor
statului. De asemenea, sultanul a iniţiat măsuri de reorganizare a armatei,
îndeosebi a flotei, aşa încât imperiul îşi va putea asuma, în secolul al XVI-lea,
noi obiective de politică externă.
În planul acţiunilor politico-militare pe plan extern, Bâyezîd II a fost
temperat, prudent, dar nu lipsit de energie.
În Balcani, oştile otomane au supus definitiv Herţegovina (1483),
încheind procesul dominaţiei integrale asupra teritoriului sud-dunărean.
Peninsula Balcanică a devenit o bază de susţinere a raziilor acângi-ilor în Italia
de Nord şi Ungaria.
Cu Ungaria, Bâyezîd II întreţine relaţii în general paşnice, apreciind în
mod just forţa militară a regatului maghiar. Între cele două state au fost înche-
iate mai multe armistiţii (1483, 1495, 1503, 1510), care au permis sultanului
să se concentreze asupra obiectivelor de pe celelalte fronturi, iar Ungariei să-şi
rezolve situaţia conflictuală cu Habsburgii şi problemele succesorale159.
O direcţie importantă a acţiunii pe plan extern a Imperiului Otoman a
reprezentat-o Polonia, via Moldova. În urma campaniei la gurile Dunării din
1484, otomanii cuceresc Chilia şi Cetatea Albă, consolidându-şi stăpânirea
asupra Dunării, de la Belgrad la Marea Neagră. Din acest moment, Ştefan „cel
Mare” a fost nevoit să coboare glasul în relaţiile cu Poarta Otomană, accep-
tând pacea şi plata tributului, fapt petrecut, cel mai probabil, în 1486. În acest
context, Polonia este nevoită să deschidă canale diplomatice cu Istanbulul,
luând foarte serios în calcul prezenţa otomană la gurile Dunării şi în nordul
Mării Negre. Armistiţiile polono-otomane (1489, 1494, 1502) i-au asigurat
Poloniei securitatea la graniţa sudică şi liniştea necesară rezolvării conflictelor
cu vecinii (electorul de Brandenburg şi Rusia moscovită).
Pe celelalte fronturi, Bâyezîd II a pacificat relaţiile cu Veneţia prin tra-
tatul din 1503, după un război ce durase trei ani (1499–1502). Creştinătatea
este însă în alertă, mai ales că luase act cu surprindere de forţa navală a oto-
manilor şi de capacitatea acestora de a-şi instala baze în apropierea Italiei (în
1499, otomanii i-au învins pe veneţieni la Navarino, ocupând portul Lepanto,
în Golful Corint). În Răsărit, Bâyezîd II deschide marea confruntare cu
158
Vezi A. Decei, op. cit., p. 135–149; R. Mantran (coord.), op. cit., p. 92–103; Andrina
Stiles, Imperiul Otoman. 1450–1700, traducere de Felicia Pavel, Ed. ALL, Bucureşti,
1998, p. 19–22.
159
Vezi O. Tătar, Europeni şi otomani în Evul Mediu. Realităţi politico-diplomatice şi
militare. Studii, Ed. Burg, Sibiu, 2003, p. 17–73. (în continuare: Europeni şi otomani).
mamelucii egipteni şi cu Safavizii Persiei din cauza stăpânirii otomane asupra

Karamanului şi a mai vechiului conflict cu Uzun Hasan. Această problemă i-a
revenit spre rezolvare urmaşului lui Bâyezîd, Selîm.
Selîm I (1512–1520) Yavuz („cel Aspru”) s-a dedicat în totalitate fron-
tului răsăritean, convins de importanţa rezolvării „crizei orientale”. Lipsa unei
reacţii energice a tatălui său faţă de adversarii din Răsărit a fost motivul pentru
care Selîm I l-a forţat pe Bâyezîd să abdice, în aprilie 1512.
Campania otomană spre est a început în anul 1514160. În urma înfrân-
gerilor Safavizilor în august 1514, otomanii ocupă Tabrizul. În anul următor,
oştile otomane ocupă partea apuseană a Armeniei, nordul Irakului şi cea mai
mare parte a Kurdistanului. Liniştea şi siguranţa dinspre est au creat condiţiile
continuării campaniei militare spre sud. În vara anului 1516, Selîm I supune
Anatolia de Est, lichidându-şi adversarii de aici. Acest fapt îi permite să
pătrundă în Siria, învingându-i pe mamelucii egipteni la Marj Dâbik.
Continuându-şi înaintarea spre sud, oştile otomane cuceresc Egiptul (1517),
lichidând opoziţia antiotomană a dinastiei mameluce de la Cairo. Victoria
contra opozanţilor şiiţi i-a adus lui Selîm I un prestigiu sporit în lumea islamică,
mai ales că oraşele sfinte Medina şi Mecca i s-au supus. Preluând califatul,
sultanii otomani vor deveni de acum încolo liderii politici ai comunităţii
musulmane, revenindu-le însă responsabilităţi pe care nu le vor putea îndeplini
în totalitate, mai ales că autoritatea lor nu era recunoscută de şiiţii Persiei
Safavizilor.
La sfârşitul domniei lui Selîm I, statul otoman controla cele mai impor-
tante şi bogate centre ale Orientului Apropiat în comerţul de tranzit, venitu-
rile statului dublându-se după numai un deceniu. La o jumătate de secol de la
ocuparea Constantinopolului, statul otoman devenise o putere mondială.
Opera lui Selîm I va fi continuată de fiul său, Süleymân I (1520–1566).
Cu Süleymân I, statul otoman atinge apogeul său, domnia sa fiind apreciată
ca cea mai strălucită perioadă sub raportul cuceririlor teritoriale, a stării eco-
nomice, a vieţii spirituale, a stabilităţii şi ordinii interioare. Personalitatea sa
remarcabilă i-a adus sultanului supranumele de „Magnificul” şi „Legiuitorul”.
În timpul domniei sale, practic nu a existat problemă de politică internaţio-
nală, care să nu-i implice pe otomani161.
Primii ani ai sultanatului său, Süleymân I îi consacră raporturilor cu
europenii. După patru decenii de atitudine temperată în raporturile cu statele
160
A. Decei, op. cit., p. 149–158; H. Inalcik, op. cit., p. 78–81.
161
N. Chiachir, Soliman Magnificul. Sultanul şi opera sa, Ed. Enciclopedică, Bucureşti,
1972.
creştine, Süleymân decide că este momentul să forţeze pe frontul din Vest162.

În acest sens, în august 1521 oştile otomane au ocupat Belgradul – cheia apă-
rării Ungariei la graniţa sudică. Uşurinţa cu care a cucerit cetatea l-a convins
pe sultan de slăbiciunile militare ale Ungariei. Înainte de a porni campania
militară împotriva Ungariei, Süleymân I a ordonat ocuparea Rhodosului –
cheia pătrunderii în Mediterana de Est. Ocuparea Rhodosului s-a realizat în
ianuarie 1522, cavalerii ioaniţi, care stăpâneau insula din perioada
postcruciată, retrăgându-se în Malta.
Campania împotriva regatului maghiar a fost declanşată în vara anului
1526. În bătălia de la Mohács (29 august 1526), armata Ungariei a fost zdro-
bită, însuşi regele Ludovic II pierind pe câmpul de luptă. Înaintarea spre
Buda, care i s-a predat fără luptă şi în care sultanul nu a intrat, încredinţând
apărarea capitalei partizanilor voievodului Ioan Zápolya, a încurajat „partida
naţională” din Ungaria în acţiunea sa de a-şi impune propriul candidat pe
tronul Ungariei163.
Alegerea şi încoronarea lui Ioan Zápolya ca rege al Ungariei, la 10–11
noiembrie 1526, a deschis un conflict de durată cu Habsburgii, cu arhiducele
Austriei, Ferdinand de Habsburg, îndeosebi, care apreciau că tronul Ungariei
le aparţine în urma „dublei căsătorii de la Viena” (1515)164. Alegerea lui
Ferdinand de Habsburg ca rege al Boemiei (23 octombrie 1526) şi rege al
Ungariei (17 decembrie 1526), apoi intervenţia sa în Ungaria în vara anului
1527, a generat un lung război civil165 în regatul „Sfântului Ştefan”.
Într-o astfel de situaţie, sultanul a decis să intervină. În februarie 1528,
Süleymân I l-a recunoscut rege legitim al Ungariei pe Ioan Zápolya, l-a pro-
clamat aliat al său, promiţându-i ajutor militar. Din acest moment, Imperiul
Otoman intră într-un conflict deschis, ce se va dovedi de lungă durată, cu
Casa de Austria, împăratul Carol Quintul şi Ferdinad I de Habsburg
devenindu-i cei mai redutabili adversari în Europa. Teatrul principal al con-
fruntărilor militare habsburgo-otomane l-a reprezentat teritoriul Ungariei.
În anul 1529, sultanul a pătruns din nou în Ungaria, oştile otomane
fiind susţinute de cele ale Moldovei, care pătrund în Ardeal166. În septembrie
162
Vezi O. Tătar, Süleymân I şi politica europeană a Imperiului Otoman (1520–1526), în
Ziridava, XXII, 2000, p. 57–71.
163
I. Pataki, Atitudinea lui Radu de la Afumaţi şi a lui Ioan Zápolya în ajunul bătăliei de la
Mohács (1526), în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Series Historica, II, 1967.
164
Vezi J. Bérenger, op. cit., p. 111–112.
165
Vezi O. Tătar, Aspecte internaţionale ale constituirii Principatului Transilvaniei, Muzeul
„Castelul Corvineştilor”, Hunedoara, 2001, p. 100–131 (în continuare: Aspecte
internaţionale).
166
R. Constantinescu, Moldova şi Transilvania în vremea lui Petru Rareş. Relaţii politice şi
militare (1527–1546), Direcţia Generală a Arhivelor României, Bucureşti, 1978.
1529, Ioan Zápolya este întronat din nou, la Buda, de această dată ca vasal al
sultanului, angajându-se să plătească un tribut anual şi să primească o garni-
zoană de yeniçeri în cetatea Buda. Deşi era târziu pentru o campanie militară,
Süleymân decide înaintarea spre Viena. După un asediu de trei săptămâni,
oştile otomane au primit ordin de retragere, Viena fiind salvată de frigul
toamnei ca prin minune.
În anul 1531, oştile habsburgice au intrat din nou în Ungaria, asediind
Buda. În anul următor, Süleymân I conduce o mare armată în Ungaria,
pătrunzând adânc spre Austria, cu scopul de a-l provoca pe Carol V într-o
confruntare directă şi decisivă pentru „moştenirea ungară”. Carol V era însă
mai puţin preocupat de frontul din Ungaria, lăsând totul în seama fratelui
său, Ferdinand. Ca rege al Spaniei, Carol considera frontul din Mediterana
Apuseană mai important, mai ales că aici, în Vest, acţiona şi cel mai tenace
adversar al său, Francisc I, regele Franţei.
Süleymân I nu a avut posibilitatea să-şi canalizeze întregul potenţial
contra Habsburgilor, căci Răsăritul şiit se revoltă167. Acest lucru îl determină
pe sultan să oprească acţiunile armatei terestre din Europa, pornind, în vara
anului 1533, contra Safavizilor din Persia. Campania a durat până la sfârşitul
anului 1535, soldându-se cu ocuparea Tabrizului şi Bagdadului. La 8 ianuarie
1536, sultanul Süleymân I era înapoi, la Istanbul, victorios, dar departe de a
rezolva definitiv „revolta orientală”.
Între timp, confruntarea din Marea Mediterană dintre amiralul lui
Carol V, Andrea Doria, şi „amiralul” lui Süleymân I, Hayreddîn Barbarossa,
continuă, succesele fiind împărţite. În anul 1536, sultanul acceptă alianţa cu
Francisc I, pe care diplomaţia franceză la Poartă o tot avansa de prin 1531. La
insistenţele francezilor, care susţineau că înfrângerea lui Carol V e posibilă
doar printr-un atac concertat otomano-francez în Italia, Süleymân I îşi va
conduce oştile, la începutul verii anului 1537, în Albania, atacând porturile
veneţiene din Albania şi Insula Corfu şi debarcând un corp de oaste în Apulia,
în sudul Italiei. Succesele otomane au fost doar parţiale, căci francezii nu au
fost în stare de mare lucru în Italia de Nord. Victoria navală de la Préveza le-a
adus otomanilor supremaţia în Mediterana.
Pe frontul nord-dunărean, Ferdinand de Habsburg este în ofensivă
diplomatică, amăgindu-l de partea sa pe domnul Moldovei, Petru Rareş (4
aprilie 1535), şi impunându-i lui Ioan Zápolya Tratatul de la Oradea (februa-
rie 1538)168. Sultanul răspunde prompt, prin marea campanie din Moldova
167
Vezi A. Decei, op. cit., p. 180–182.
168
O. Tătar, Europeni şi otomani, p. 183–195.
din vara anului 1538, soldată cu ocuparea sud-estului ţării şi alungarea lui
Petru Rareş.
În vara anului 1540, Ioan Zápolya a încetat din viaţă la Sebeş, în
Transilvania, în timp ce conducea reprimarea răsculaţilor locali, în frunte cu
Ştefan Mailat. În această situaţie, Ferdinand I de Habsburg ordonă o campa-
nie în Ungaria, pentru ocuparea Budei şi tronului regal, deşi stările Ungariei
l-au recunoscut pe fiul lui Ioan Zápolya, Ioan Sigismund, un copil de doar
două luni, moştenitor al tronului regal. Răspunsul sultanului a fost foarte
energic169. În urma campaniei din Ungaria, sultanul aplică „soluţia finală” în
privinţa regatului, pe care îl considera „dreptul sabiei” sale, astfel: regina-vă-
duvă Isabella şi „copilul-rege” Ioan Sigismund, căruia sultanul i-a recunoscut
dreptul la coroana „Sfântului Ştefan”, au fost instalaţi în cetatea de la Şoimoş,
lângă Lipova, apoi în palatul episcopal de la Alba Iulia; episcopul de Oradea,
Martinuzzi, a fost numit guvernator al Ardealului şi al teritoriilor de la est de
Tisa; Petru Petrović a fost numit căpitan general, însărcinat cu apărarea ţării
(Banatului). Câţiva fruntaşi maghiari, acuzaţi de dezordinile din regat, au fost
închişi la Yedikule170. Cea mai mare mişcare a sultanului a reprezentat-o
transformarea Ungariei Centrale şi Sudice în beylerbeylik, cu capitala la Buda.
Începea, astfel, o stăpânire otomană asupra Ungariei, care va dura aproape
două secole.
Lovitura era mare pentru Habsburgi, iar pericolul unei invazii otomane
în Austria plutea ameninţător în aer. Preluarea integrală a Ungariei rămâne
însă obiectivul principal al lui Ferdinand I de Habsburg, dar opoziţia sulta-
nului la un astfel de proiect a fost totală. Cum ambele părţi aveau, pe
moment, probleme dificile şi pe alte fronturi ale disputei diplomatice şi mili-
tare, s-a ajuns la o înţelegere de compromis, reflectată în tratatul de pace
habsburgo-otoman din 1547. Conform tratatului, între cele două părţi s-a
stabilit un status-quo cu privire la posesiunile din Ungaria, în sensul că sulta-
nul accepta, contra unui tribut anual, ca Ferdinand I să stăpânească nordul şi
vestul Ungariei – aşa cum armistiţiile anterioare statuaseră171.
Sultanul a acceptat tratatul cu Habsburgii deoarece Safavizii tulburau
din nou apele în Răsărit, creând serioase probleme Imperiului Otoman. Răz-
169
Idem, Anul 1541 în istoria Transilvaniei. Aspecte politico-diplomatice şi militare, în
Ziridava, XXIII, 2002, p. 85–102.
170
Cu privire la deciziile sultanului din septembrie 1541 şi consecinţele acestora pentru
Transilvania vezi Cristina Feneşan, Constituirea Principatului Autonom al
Transilvaniei, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 40–50.
171
O. Tătar, Aspecte internaţionale, p. 148–151; Idem, Transilvania în negocierile de pace
habsburgo-otomane din 1545–1547. Relatări ale diplomaţilor Casei de Austria la Poarta
Otomană, în Corviniana. Acta Musei Corviniensis, VII, 2002, p. 197–202.
boiul contra Safavizilor începe în anul 1548, campania militară fiind condusă
personal de către sultan. Cu unele întreruperi, confruntarea a durat până în
anul 1555, când s-a încheiat Pacea de la Amasya, la 29 mai. Conform păcii,
Imperiului Otoman îi revenea Irakul, în timp ce Azerbaidjanul, cu Tabrizul, îi
revenea şefului Safaviz. Teritoriile Armeniei şi Gruziei erau împărţite între cele
două state semnatare.
Războiul persan i-a creat sultanului mari probleme, fapt despre care
Viena este foarte bine informată de către diplomaţii săi la Istanbul. Prilejul i s-a
părut lui Ferdinand I interesant şi util, fapt pentru care a ordonat trupelor sale
să pătrundă în Transilvania, impunând reginei Isabella cedarea coroanei regale
şi abandonarea guvernării prin Tratatul de la Alba Iulia (1551). Reacţia
otomană a fost promptă, dar modestă ca forţă militară, rezumându-se la
intervenţia din Banat şi ocuparea Timişoarei. Mai importantă decât victoria
militară în Banat a fost măsura politică ordonată de sultan, şi anume
transformarea Banatului în Beylerbeylik-ul Timişoarei. Prin acest act, otomanii
îşi consolidează stăpânirea în fostul regat maghiar, strângând cercul în jurul
Transilvaniei – la care nu erau dispuşi să renunţe sub nicio formă, dat fiind
importanţa sa strategică pentru acţiunile otomane în Europa Centrală.
Ofensiva otomană în Europa este reluată după Pacea de la Amasya. În
1556, oştile ferdinandiste sunt nevoite, la presiunea Porţii, să abandoneze
Transilvania, reinstaurându-se aici autoritatea Isabellei şi fiului ei, Ioan
Sigismund. Din acest moment, Transilvaniei, guvernată de regina Isabella în
acord cu stările privilegiate din dietă, îi este recunoscut, de către sultan, un
statut de autonomie în raport cu Poarta Otomană172. În Ungaria, intervenţiile
repetate ale garnizoanele otomane din Beylerbeylik-ul Budei în posesiunile
habsburgice îl conving pe Ferdinand I, de acum împărat, să negocieze cu
otomanii o nouă pace (se va încheia abia în 1562, reînnoindu-se în 1568). În
urma campaniei otomane în Ungaria din anul 1566, un echilibru între forţele
sultanale şi cele habsburgice se instituie pentru câteva decenii.
Pe celelalte fronturi, Imperiul Otoman îşi consolidează poziţia în Africa
de Nord, cucerind Tripoli în 1551, şi în Orientul Mijlociu, prin încheierea
cuceririi Yemenului (1561). În Ţările Române, dominaţia otomană este mai
puternică decât oricând. Polonia, printr-un şir de tratate de pace încheiate
anterior cu Poarta Otomană, ameninţată în permanenţă de un posibil atac al
tătarilor din Crimeea, se abţine să întreprindă vreo acţiune antiotomană cât de
cât importantă.
În concluzie, la moartea sultanului Süleymân I în 1566, Imperiul
Otoman era la apogeul său politic, economic şi cultural. Din Armenia şi până
172
Cristina Feneşan, op cit., p. 168–175.
în Yemen, din Bagdad la Buda, din Transilvania şi Moldova până în nordul

Africii se întindea autoritatea Porţii Otomane. Deocamdată, Imperiul Otoman
se pare că nu avea un advarsar politic pe măsură, doar forţele naturii (distan-
ţele şi timpul) şi propriile-i atitudini (calculele strategice, mai mult sau mai
puţin realiste, valorile islamului sau/şi capriciile conducătorilor) determi-
nându-l să nu „înghită” mai mult spaţiu în sfera sa de influenţă. Cu aproxi-
mativ 20 de milioane de locuitori şi un venit al vistieriei ce depăşea 10 mi-
lioane de ducaţi de aur, Imperiul Otoman era cel mai puternic stat al vremii.
3. Otomani şi europeni – ideologie şi atitudine politică

Începând cu a doua jumătate a secolului al XIV-lea, în societatea oto-
mană, îndeosebi la nivelul elitei culturale şi politice, s-a sistematizat o psiholo-
gie generală şi o concepţie cu privire la menirea otomanilor în raport cu
„ceilalţi”. Această concepţie a alimentat politica externă şi comportamentul
politico-militar în raport cu „celălalt”/„ceilalţi”. Care au fost elementele
fundamentale ale acestei atitudini otomane?
În primul rând, mai ales după cucerirea Constantinopolului, Imperiul
Otoman se percepea ca un stat cu vocaţie universală. Raţiunea sa era, s-a apre-
ciat de la Selîm I încoace, dominaţia în lumea islamică şi dominaţia Islâm-ului
asupra celorlalte religii şi popoare în cadrul unui Imperium mundi musulman.
Acest spirit universalist se trăgea dintr-o mai veche tradiţie – cea a turcilor
selciukizi islamizaţi, iar după 1453 şi din tradiţia imperială bizantină173.
În al doilea rând, în societatea otomană era înrădăcinat crezul că
instrumentul cel mai eficace pentru înfăptuirea obiectivelor politicii externe
era războiul (gazâ), continuu, cel puţin la nivel teoretic, purtat ca „război
sfânt” (djihâd) în numele Islâm-ului, în primul rând de clasa războinicilor (gâzî-i).
În al treilea rând, acţiunea politică a Imperiului Otoman se fundamenta
pe patru categorii de norme de drept. Primul aspect îl reprezenta vechiul drept
islamic, cunoscut sub denumirea de şeriat (= „calea cea dreaptă”), în formele
sale cele mai liberale (ritul hanefît). Dreptul islamic174 se întemeia pe versetele
Coranului (âyât), pe tradiţie (sunna), înţeleasă ca un ansamblu de spuse, fapte
şi gesturi ale Profetului şi discipolilor săi cei mai importanţi, şi pe icmâ – ca
expresie a consensului opiniilor învăţaţilor lumii islamice (ulemâ-le). Dreptu-
lui islamic i se adăugau: legislaţia civilă (kânûn), dreptul cutumiar (‘adet) şi
puterea arbitrară a sultanului (‘örf).
173
O. Tătar, Europeni şi otomani, p. 17–37.
174
Vezi V. Panaite, Pace, război şi comerţ în Islam. Ţările Române şi dreptul otoman al
popoarelor (secolele XV–XVII), Ed. ALL, Bucureşti, 1997, p. 65–81.
În practică, după câteva decenii de confruntare cu europenii, otomanii

devin mai elastici, atât în modul de a-i percepe, cât şi în acţiunea politică în
raport cu aceştia. Elita politică otomană a conştientizat dificultatea războiului
(costisitor şi lipsit de eficacitate pe termen lung) şi drumul lung până la „pacea
finală” – instituită, în conformitate cu doctrina islamică, atunci când toată
lumea era inclusă în Islâm. Din acest motiv, încă din secolul al XV-lea, Poarta
Otomană a adoptat practici mai elastice în raport cu europenii, lăsând războ-
iul doar ca „soluţie finală”.
Printre aceste practici s-a întâlnit practica somaţiei (da‘vet)175. Somaţia
reprezenta practica notificării pretenţiilor pe care sultanul le exprima în raport
cu statul creştin. Pretenţia „maximală” o reprezenta convertirea (trecerea) la
islamism. Acest tip de somaţie este denumită de către istorici „somaţia reli-
gioasă”. Dacă somaţia religioasă era acceptată, comunitatea respectivă intra în
„Casa islamului” (Dâr ül-Islâm), stingându-se orice conflict între cele două
părţi176. Dacă somaţia religioasă nu era acceptată, se făcea pasul următor,
trecându-se la „somaţia politică”. Prin somaţia politică se solicita recunoaşte-
rea de către adversarul creştin a autorităţii sultanului şi plata către vistieria
otomană a unui tribut colectiv (harâç). Acceptată, somaţia politică însemna
trecerea comunităţii din „Casa războiului” (Dâr ül-harb) în „Casa păcii” (Dâr
ül-ahd).
Acceptarea suzeranităţii otomane era sinonimă pentru europeni cu
„închinarea”. Acceptarea suzeraniăţii putea fi rezultatul unei supuneri de bună
voie sau consecinţa unei ameninţări cu forţă sau a recurgerii la forţă. Practica
„păcii” cu „necredincioşii” nu era prevăzută în vechiul drept islamic, realitatea
a impus-o, otomanii folosind-o din plin în raporturile cu statele europene.
„Închinarea” se făcea prin deplasarea monarhului creştin sau a soliei sale la
Poartă sau în tabăra sultanului, dacă acesta se afla în campanie militară. În
practica diplomatică a vremii, prezentarea în faţa sultanului presupunea acor-
darea de daruri şi sărutarea mâinii acestuia. Acceptată de către sultan, „închi-
narea” (pacea) era întărită prin jurământ, rostit sau consemnat într-un act
scris. Se jura, printr-o formulă solemnă, pe cele mai sacre elemente (Allâh,
Profet, Coran). Dacă pacea era consfinţită într-un act scris, acesta era fie o
‘ahdnâme („carte de legământ”), fie o sulhnâme („carte de pace”, tratat),
ambele, însă, fiind, ca text şi formă, expresia voinţei unilaterale a sultanului,
căci sultanului îi era interzis să negocieze cu „necredincioşii”.
175
Ibidem, p. 145–152.
176
Cu privire la distincţia între „Casa islamului”, „Casa războiului” şi „Casa păcii” vezi
H. Inalcik, op. cit., p. 48; V. Panaite, op. cit., p. 106–113; M. Maxim, op. cit., p. 143–
161; O. Tătar, Aspecte internaţionale, p. 41–45.
Expresia „legământului” era, în cele mai dese cazuri, plata regulată a

unui tribut (harâç), neplata lui fiind sinonimă, în concepţia Porţii, cu ruperea
„legământului” şi răzvrătirea.
Consecinţele „închinării” erau imediate, sultanul asumându-şi obligaţia
protecţiei faţă de statele vecine şi în raport cu acţiunile propriilor supuşi ai
sultanului, şi anume: anularea dreptului de jaf şi înrobire, protecţia terito-
riului, protecţia religioasă şi protecţia contribuabilului.
Teoretic, starea de pace instituită între Poarta Otomană şi statele creş-
tine era perpetuă. Practic, pacea era o stare vremelnică. Era, mai degrabă, un
armistiţiu decât o pace, fiind la cheremul voinţei sultanului.
Subliniam că războiul era practica cea mai întâlnită în raporturile dintre
otomani şi creştini, căci multă vreme cele două lumi s-au perceput în termeni
exclusivişti, de negare şi anihilare reciprocă177. În practica politică otomană,
dacă războiul era victorios, atunci le erau îngăduite luptătorilor otomani
următoarele atitudini: dreptul de a prăda, căci viaţa, libertatea, bunurile şi
religia învinşilor nu beneficiau de „protecţia” lui Allâh; uciderea sau luarea în
captivitate a creştinilor; confiscarea bunurilor imobile, care intrau în
proprietatea întregii comunităţi islamice (a statului); transformarea unor bise-
rici în geamii; încorporarea, eventual, a teritoriului învinşilor în „Casa isla-
mului”. În cazul în care creştinii cereau iertare (amân), acestora li se putea
permite să se retragă sau li se aplica un tratament mai blând.
În cazul în care sultanul hotăra încorporarea teritoriului cucerit „Casei
islamului”, autorităţile otomane urmăreau o procedură precisă. Teritoriul
„înrobit” era ataşat unor structuri teritorial-administrative otomane deja exis-
tente sau era, el însuşi, organizat într-o unitate administrativă proprie. Princi-
palele unităţi administrative ale statului otoman178 erau, în ordine ierarhică, de
sus în jos: beylerbeylik-ul, condus de un beylerbey, sancak-ul, condus de un
sancakbey, şi subâşilik-ul, condu de un subâşi. În oraşele mai importante se
instalau garnizoane de yeniçeri, responsabile cu ordinea, paza caravanelor şi
escortarea ambasadorilor.
Imediat după încheierea acţiunilor militare, se făcea o înregistrare a
tuturor surselor de venit din teritoriul cucerit (oameni, clădiri, pământuri,
animale etc.) de către un funcţionar fiscal (defterdâr). În condica de conscrip-
ţie, la începutul acesteia, se înscria dreptul fiscal local. Dreptul fiscal local,
adaptat pentru a nu contraveni legislaţiei otomane, căpăta putere de lege în
momentul în care sultanul aproba condică respectivă.
177
Vezi V. Panaite, Limbajul politico-juridic în Islamul Otoman. Dicţionar de termeni şi
expresii, vol. I (Războiul, pacea, comerţul), Ed. Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 1998.
178
H. Inalcik, op. cit., p. 203–225.
Sistemul funciar şi fiscal otoman se baza pe principiul că pământul

trebuie să se afle sub controlul direct al statului, reprezentat de sultan. O
suprafaţă de teren agricol, bine delimitată de altfel, ce realiza un venit anual de
până la 20.000 de âkçe-le (aproximativ 330 de ducaţi, pe la mijlocul secolului
al XVI-lea) se numea timâr. Timâr-ul se afla în posesia condiţionată (de înde-
plinirea obligaţiilor militare) a unui sipâhî-u, ce putea fi foarte bine şi un creş-
tin. Timâr-ul putea fi transmis fiilor, cu obligativitatea acestora de a îndeplini
serviciul militar. Din veniturile timâr-ului, sipâhî-ul se întreţinea şi îşi procura
echipamentul militar (cal, arc cu săgeţi, iatagan, scut, lance şi buzdugan). În
secolul al XV-lea, venitul anual al unui sipâhî-u de condiţie medie era de
aproximativ 40 de ducaţi.
Posesorul şi lucrătorul efectiv al pământului era ţăranul (ra’iyyet). Dacă
acesta era nemusulman (zimmî-u), plătea o capitaţie (cizye), pentru păstrarea
credinţei (mai degrabă, ea era expresia faptului că acesta nu îndeplinea obliga-
ţii militare), în plus faţă de impozitul (zeciuiala) ce revenea tuturor ţăranilor
(re’âya). Impozitul funciar general179 se numea çift resmi, fiind calculat în
raport cu un çifllik (= o suprafaţă de pământ lucrată de un ţăran cu o pereche
de boi).
Ţăranii aveau anumite obligaţii faţă de sipâhî-u, de regulă în a presta
anumite munci: să-i construiască un hambar, să care zeciuiala la hambar sau la
oraş, să ajute la cositul fânului, să-i facă mici daruri de sărbători, să-l găzdu-
iască, dacă venea în sat, trei zile. Din această perspectivă, statutul ţăranului din
Imperiul Otoman era mult superior celui al şerbului din Europa Centrală a
secolului al XVI-lea.
În concluzie, o anumită ordine internă, bazată pe o foarte bună regle-
mentare şi pe autoritatea instituţiilor, o unitate remarcabilă, bazată, în primul
rând, pe valorile Islâm-ului, o credinţă adâncă în superioritatea şi adevărul
ideilor islamice, o foarte bună organizare statal-politică şi militară, o anumită
toleranţă faţă de supuşii cu „carte sfântă” şi un grad sporit de echitate socială i-
au asigurat Imperiului Otoman forţa confruntării cu „ceilalţi” şi stabilitatea
socială în teritoriile încorporate în „Casa islamului”. Când acest mecanism
începe să şchiopăteze, fapt tot mai evident spre finele secolului al XVI-lea,
Imperiul Otoman intră într-o perioadă de declin, permiţându-le astfel euro-
penilor să înceapă opera de „recuperare” teritorială.
179
T. Gemil, Sistemul funciar otoman, în Revista Arhivelor, LXVII, 1, 1990, p. 13–30.
IX.
Europa la sfârºitul
Evului Mediu.
Epoca Renaºterii 1. Europa spirituală a secolelor XV–
XVI. Despre Renaştere
C
Europa medievală a fost complet
dominată, în plan spiritual, de proble-
mele religioase. În Occident, Biserica
era singura instituţie care, la început, a păstrat continuitatea cu înalta civiliza-
ţie şi cultură antică. Tot Biserica a fost aceea care a furnizat gândirii medievale
tematica fundamentală de meditaţie. Cadrele generale ale spiritualităţii creş-
tine medievale pot fi subsumate următoarelor contribuţii originale la istoria
gândirii umane180, dacă se acceptă ideea că Evul Mediu nu a fost o perioadă a
ignoranţei şi misticismului:
- o concepţie nouă despre Dumnezeu, ca divinitate unică şi exclusivă,
angajată în însăşi istoria omenirii, prin venirea lui Christos. Din acest punct
de vedere, spiritualitatea creştină se deosebeşte de iudaism. „Spărgând” separa-
rea sacrului de profan, creştinismul stabileşte o relaţie aparte între Dumnezeu
şi oameni. Omul, susţine creştinismul, nu este Dumnezeu, dar nu este nici
nevrednic de El, căci, prin credinţă, omul se poate înălţa, poate să-şi depă-
şească propria condiţie. Prin universalismul său şi universalitatea sa, creştinis-
mul este definitiv deschis, adresându-se tuturor;
- o concepţie nouă asupra creaţiei, ca operă a lui Dumnezeu, ex nihilo,
prin puterea Rostirii (Verbului);
- locul special al omului în creaţie, unul privilegiat şi contradictoriu:
după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, dar profund marcat de culpabili-
tate, ca trăitor în două „lumi”;
180
Pr. Auregan, G. Palayret, op. cit., p. 54–70.
- concepţia despre libertate şi culpabilitate. Dumnezeu l-a creat pe om

ca fiinţă liberă, ceea ce înseamnă că stă în putinţa acestuia inclusiv de a se
îndepărta de El şi de a face Răul de bunăvoie; omul poate alege singur finali-
tatea propriei acţiuni. Libertatea individuală şi liberul arbitru proprii omului
nu înseamnă, implacabil şi infinit, trăirea permanentă în cadrele păcatului,
originar şi/sau cotidian, căci, prin mântuire şi iertare, omul se poate întoarce
la Dumnezeu;
- o nouă viziune asupra timpului şi istoriei. „Curgerea” timpului este,
în fapt, o „scurgere”, lineară şi inevitabilă, spre un orizont al promisiunii. În
această implacabilă scurgere a timpului, lumea (trăirea, omenirea, istoria în
ultimă instanţă) are un început şi un sfârşit, între „capetele” sale nefiind
altceva decât fapte-eveniment non-repetitive;
- o nouă concepţie despre Biserică, privită ca factor unificator al oame-
nilor şi ca acţiune care uneşte (prin rugăciune, rugăciune concepută ea însăşi
ca asimilare a persoanei lui Iisus) credincioşii cu Dumnezeu.
Încă din primele veacuri ale Evului Mediu, teologia creştină a stabilit
limitele cugetării: Cărţile Sfinte sunt indiscutabile. Revelate omenirii de către
Dumnezeu însuşi, adevărul Cărţilor Sfinte nu mai poate fi pus la îndoială.
Orice discuţie, dacă există, trebuie să ajute la pătrunderea şi/sau transmiterea
adevărului revelat. Interpretând învăţătura creştină, învăţaţii trebuie mânaţi
doar de gândul de a-i face adevărurile accesibile raţiunii omeneşti, inclusiv
pentru mintea omului simplu.
Expresia doctă a cugetării filosofice pe seama ideilor fundamentale ale
creştinismului a reprezentat-o mişcarea scolastică, cu cele două curente
importante ale sale: realismul şi nominalismul. Supralicitând ideile filosofiei şi
logicii antice (ale lui Platon şi Aristotel îndeosebi) pentru susţinerea dogmelor
creştine, mişcarea scolastică s-a înfundat, inevitabil, în erezii (triteismul şi
patripasianismul, de exemplu) s-au în dileme logice, de genul: unde a existat
Dumnezeu înainte de creaţiune? În cer nu a putut să fie, fiindcă cerul însuşi a
fost creat; dacă Adam şi Eva n-ar fi păcătuit, ar fi fost oare nemuritori? Şi
atunci, cum s-ar fi înmulţit oamenii?
În aceste condiţii, la care se adaugă pătrunderea învăţăturii antice origi-
nale pe filiera bizantină şi arabă în principalele universităţi europene, Biserica
începe să cedeze, lăsând o parte a explicaţiei în seama anticilor sau a contem-
poranilor. Monopolul explicaţiei creştine asupra lumii se sparge treptat în
secolele XIV–XVI; este începutul unei mişcări spirituale noi, Renaşterea181.
181
J. Huizinga, Amurgul evului mediu, traducere de H. R. Radian, Ed. Meridiane, Bucureşti,
1993.
În accepţiunea sa iniţială, cuvântul „Renaştere”182 a aparţinut vocabu-

larului religios. Stricto sensu, cuvântul înseamnă cea de a doua naştere a unei
fiinţe, care şi-a pierdut viaţa. Din acest punct de vedere, cuvântul „Renaştere”
este o noţiune factual-vidă şi, ca atare, nu poate fi aplicată într-o analiză de tip
ştiinţific. În teologia creştină, cuvântul „Renaştere” are mai degrabă un sens
metaforic, însemnând un fel de reîncepere pe baze noi, un fel de „regenerare”
– posibilă, în concepţia creştină, prin iertare, purificare (prin botez şi/sau pe-
nitenţă) şi asceză.
În secolele XV–XVI, lucrurile se schimbă. Expresiile rinascita, renaissance
sau reformatio desemnau metamorfozele unor forme ale culturii, îndeosebi a
celor intelectual-artistice. Producătorii unor astfel de opinii se alimentau nu
numai dintr-o realitate evidentă, ci şi dintr-o mitologie, persistentă încă în
epocă, a „revenirii” vârstei de aur sau cea a păsării Phoenix.
Primul care a folosit noţiunea „Renaştere” pentru a desemna o perioadă
din istoria Europei a fost istoricul francez Jules Michelet (1798–1874)183. El
şi-a intitulat volumul al VII-lea din lucrarea Istoria Franţei, consacrat secolului
al XVI-lea, La Renaissance, prilej cu care a definit şi conţinutul acestei
perioade. Michelet a fost primul istoric care a disociat, tranşant, Renaşterea de
Evul Mediu, privind-o ca o perioadă distinctă a istoriei Europei secolului al
XVI-lea.
Gânditorul care a adus consacrarea termenului „Renaştere” a fost Jakob
Burckhardt (1818–1897)184. El publică în anul 1860 cartea Die Kultur der
Renaissance in Italien, care, prin talentul literar al scriitorului şi incisivitatea
ideilor, a impus definitiv termenul în mediile culturale europene.
Astăzi, după lungi dispute, inclusiv în mediul intelectual românesc, ter-
menul „Renaştere” s-a impus, desemnând o perioadă distinctă în istoria
Europei, sinonimă cu sfârşitul Evului Mediu şi începutul epocii moderne.
Cum s-a înţeles încă din epocă, Renaşterea a reprezentat un ansamblu
de schimbări pe care societatea europeană le-a înregistrat, între care cele
spirituale au fost primordiale. Mişcarea renascentistă s-a declanşat în Italia, în
182
P. Faure, Renaşterea, traducere şi note de Cristina Jinga, Ed. Corint, Bucureşti, 2002,
p. 5–15; O. Mureşan, Renaşterea europeană în viziunea istoriografiei româneşti, Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1997; Idem, Umanism, Renaştere şi Papalitate în
secolul al XV-lea, Ed. Tribuna, Cluj-Napoca, 2005, p. 5–21.
183
Vezi J. Michelet, Scrieri alese, vol. I, Istoria Franţei, antologie, traducere şi note de
Angela Cişmaş, Ed. Minerva, Bucureşti, 1973; V. Cristian, Istoriografie generală, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p. 176–178.
184
Vezi J. Burckhardt, Cultura Renaşterii în Italia, ediţie de N. Baltă, vol. I–II, Ed.
Minerva, Bucureşti, 1969; A Oţetea, Renaşterea şi Reforma, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1968, p. 27–35. (în continuare: Renaşterea şi Reforma).
zona Toscana, având în centru oraşul Florenţa – o lume de mai multă vreme
deschisă spre alte orizonturi şi puternic legată de Antichitatea romană. Înce-
put, aşadar, în Italia mijlocului secolului al XIV-lea, fenomenul Renaşterii
devine dominant în Europa Occidentală şi Centrală în secolele XV–XVI.
În plan spiritual, Renaşterea presupune „întoarcerea la Antichitate” – ca
apetit cultural special pentru acea perioadă. Care să fie motivaţia acestui inte-
res special al elitei spirituale europene pentru Antichitatea greco-romană?
În primul rând, scopul era altul decât cel religios, aşa cum se manifestase
el în Evul Mediu. Acum, se căutau modele în domeniile artistic, literar, social
şi politic. Ca atare, Antichitatea nu era obiect de imitaţie servilă, ci o sursă de
inspiraţie, de întâlnire şi dialog.
În al doilea rând, învăţaţii epocii în discuţie observă în gândirea antică o
bogată reflecţie etică cu privire la demnitatea umană, o sursă de exemplaritate
comportamentală, o înţelepciune, care studia umanitatea plecând de la ea însăşi.
În planul politicii, Renaşterea găseşte în acţiunea şi reflecţia politică a
Antichităţii ideea construcţiei statale axată pe acţiunea umană.
În artă, Antichitatea oferea un ideal de perfecţiune, în care naturalul,
umanul şi ştiinţa erau admirabil îngemănate. Antichitatea era o remarcabilă
epocă a libertăţii de gândire şi de creaţie, de afirmare a posibilităţilor omului şi
raţiunii sale, bazate pe un anume optimism.
La scara istoriei gândirii europene occidentale, contribuţia Renaşterii a
fost impresionantă, însemnând, în esenţă, următoarele185:
- o nouă viziune asupra Cosmosului, văzut ca „lume lărgită”, fără mar-
gini, un „cerc al cărui centru este pretutindeni şi circumferinţa nicăieri”186. Cei
mai de seamă reprezentanţi ai domeniului au fost: polonezul Nicolaus
Copernicus (1473–1543), care, în lucrarea sa Despre mişcările de revoluţie ale
corpurilor cereşti (1543), a fundamentat ştiinţific concepţia heliocentrică; itali-
anul Galileo Galilei (1564–1642), fizician şi astronom, adept al teoriei
heliocentriste copernicane; renanul Nicolaus Cusanus (1401–1464) şi italianul
Giordano Bruno (1548–1600). În lucrările sale, între care amintim Despre
cauză, principiu şi unitate (1584) şi Despre infinit, univers şi lumi (1584),
Giordano Bruno a susţinut, pe lîngă un panteism evident, ideea unui Univers
infinit, cu o infinitate de „lumi”; a plătit cu arderea pe rug pentru ideile sale;
- o nouă viziune asupra omului, bazată pe o încredere sporită în putin-
ţele raţiunii şi libertăţii umane, o viziune care, fără să-l „alunge” pe
Dumnezeu, gândeşte o lume centrată pe om şi demnitatea umană. Remarca-
185
Pr. Auregan, G. Playret, op. cit., p. 71–102.
186
P. P. Negulescu, Filosofia Renaşterii, prefaţă de R. Theodorescu, ediţie îngrijită de G.
Pienescu, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1986, p. 331 passim.
bile, în acest sens, sunt lucrările lui Giovanni Pico Dela Mirandola (1463–
1494) – De hominis dignitate – şi Michel de Montaigne (1533–1592) –
Eseuri; un adevărat antropocentrism şi umanism se conturează acum;
- o nouă concepţie despre politică, privită ca pledoarie pentru întoarce-
rea insului la treburile pământeşti, ale cetăţii, la civismul antic. Din acest
punct de vedere, gândirea politică a Renaşterii, subiect asupra căruia vom
zăbovi în paginile care vor urma, era un atentat major la concepţia medievală
tradiţională a raporturilor dintre puterea temporală şi cea spirituală (Erasm
din Rotterdam, Thomas Morus, Machiavelli, Jean Bodin, Hugo Grotius,
Tommaso Campanella);
- naturalismul şi panteismul filosofic, care schimbă raportul clasic
medieval dintre Dumnezeu şi lumea lucrurilor (natura), noi idei etice, în care
individualismul erumpe ca valoare morală superioară, şi începuturile mişcării
ştiinţifice (Leonardo da Vinci, Johann Reuchlin, Agrippa von Nettesheim,
Paracelsus, Van Helmont, Girolamo Cardano etc.).
2. Europa economică în secolele XV–XVI

A doua jumătate a secolului al XV-lea şi primele şase decenii ale secolu-
lui al XVI-lea au constituit o epocă de mare prosperitate pentru Europa Occi-
dentală, de avânt economic, deşi, în multe domenii, structurile rămân
oarecum tradiţionale. Producţia a crescut spectaculos, schimburile economice
s-au relansat, proviziile au fost în cantităţi suficiente. Toate acestea explică
frecventa expresie printre istorici: „minunatul secol al XVI-lea”.
Dezvoltarea economică a Europei s-a datorat mai multor factori. Este
vorba, în primul rând, de un nou orizont tehnic, de un alt mod de valorificare
a cunoştinţelor proprii şi a celor furnizate de alte spaţii culturale187. Se spune
că trei „invenţii” majore au revoluţionat epoca, prin consecinţele lor: folosirea
prafului de puşcă, busola şi tipografia.
Folosirea prafului de puşcă, un amestec format din salpetru – salpetru
de India (azotat de potasiu) sau salpetru de Chile (azotat de sodiu) – şi
substanţe inflamabile (mangal şi, eventual, sulf), a revoluţionat armele de foc,
tunul devenind „regele” bătăliilor. Dezvoltarea artileriei a atras după sine revo-
luţionarea industriei extractive şi metalurgice. La sfârşitul secolului al XVI-lea
se puteau turna deja piese cu greutatea de o tonă, marele furnal şi folosirea
cărbunelui au înlocuit modestul cuptor cu mangal de odinioară.
187
J. D. Bernal, Ştiinţa în istoria societăţii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 228–304;
A. Chiriac, Delia Isac, Rodica Gaspar, Istoria ştiinţelor, Ed. Mirton, Timişoara, 2001.
Busola, generalizându-se, a revoluţionat navigaţia, marile descoperiri

geografice fiind imposibile fără această invenţie a chinezilor.
Tiparul cu litere mobile, inventat de Johann Gutenberg (1400–1468)
pe la anul 1440, a produs o adevărată revoluţie a cărţii, fapt care a avut impli-
caţii culturale majore pentru societatea europeană a secolelor următoare. De
asemenea, industria hârtiei cunoaşte, pe cale de consecinţă, un nou avânt
(hârtia a ajuns în Europa în secolul al XII-lea, prin intermediul arabilor, fiind
o mai veche descoperire a chinezilor. Europenii produceau hârtia din cârpe de
in, pe când în China antică ea se obţinea din fibre vegetale).
Acestor „invenţii” li se adaugă altele, cu nimic mai lipsite de importanţă.
Astfel, în secolul al XV-lea s-a început, în Germania şi Italia, amalgamarea (cu
mercur) în epurarea aurului, fapt ce a determinat un avânt spectaculos al pro-
ducţiei în secolul următor. Avântul mecanicii a impulsionat folosirea planului
înclinat, a levierelor şi mufelor, a roţilor hidraulice şi a celor dinţate, a orolo-
giilor şi a ceasurilor de buzunar. Descoperirea sticlei „albe” pe la anul 1463 a
determinat folosirea pe scară largă în secolul al XVI-lea a ferestrelor cu
geamuri la marile construcţii şi „turnarea” lentilelor la ochelari şi aparatele
optice. Introducerea cifrelor arabe a facilitat calculul matematic şi pe cel
contabil, actul „numărării” în sine. Folosirea pe scară largă a alaunului (piatra
acră) ca mordant (alaunul e un sulfat dublu de aluminiu şi potasiu, cu afini-
tate atât pentru fibra textilă, cât şi pentru colorant) a impulsionat industria
tăbăcăriei, hârtiei şi pe cea a textilelor.
În al doilea rând, ampla creştere demografică, schimbarea gusturilor şi
comportamentelor în toate clasele societăţii, schimbarea raportului dintre sat
şi oraş, în care oraşul devine „motorul” societăţii, au fost tot atâţia factori ai
impulsului dezvoltării economice.
În al treilea rând, noile descoperiri geografice, cu noile pieţe din Lumea
Nouă şi Rusia, crearea armatelor permanente şi amploarea războaielor, asaltul
asupra unor noi terenuri, prin ample defrişări, ameliorări şi secări, au impulsi-
onat producţia.
În al patrulea rând, Europa are capacitatea de a revalorifica unele preo-
cupări tehnico-ştiinţifice mai vechi. Folosirea jugului şi potcovirea cailor a
determinat o mai intensă utilizare a acestora la arat şi la transport. Folosirea
morii de apă şi vânt, care, prin sistemul „ciocan” şi „bielă-manivelă”
transformă mişcarea de rotaţie în mişcare rectilinie alternativă, a început să-şi
găsească utilizarea în foarte multe alte domenii.
La scara istoriei economiei europene, perioada pe care o avem în atenţie
a „adus” trei schimbări majore188.
188
2.1. Naşterea economiei monetare de stat

Spre sfârşitul secolului al XV-lea, avântul economiei europene era în
pragul frângerii din lipsă de numerar. Nevoia de metal preţios – fundamentul
sistemului monetar european – era acut resimţită. Ca de atâtea ori în istorie,
nevoia naşte soluţii. Ca să ajungă la noi surse de aur, cu atât mai mult cu cât
musulmanii blocaseră, în mare parte, drumurile comerciale ale Orientului,
portughezii au început aventura ocolirii Africii, ajungând la aurul din
Guineea, iar spaniolii s-au îndreptat spre vest, ajungând pe noul continent
american. Consecinţele au fost imediate, piaţa europeană fiind invadată de
metalul preţios de peste mări. Numai în Sevilla, de exemplu, intrările de metal
preţios au sporit de la 4,9 tone, în perioada 1503–1510, la 42,6 tone în 1551–
1560, la care se adaugă 303,1 tone de argint. Între 1503 şi 1600, în Sevilla au
intrat aproximativ 102 tone de aur şi 4.040 tone de argint. Războaiele seco-
lului al XVI-lea au răspândit metalul preţios în toată Europa.
Afluxul de metal preţios a pus imediat o a doua problemă: cum să se
păstreze metalul preţios în ţară, căci numai aşa se putea asigura bogăţia şi
puterea monarhiei. Soluţia a venit imediat. Calea cea mai sigură era interven-
ţia statului în economie, pentru a controla toate ieşirile de bani în numerar,
pentru a lupta împotriva intrării în regat a monedelor cu valoare mică şi
pentru a controla valoarea monedei de schimb. Un astfel de demers a deter-
minat apariţia unui aparat vamal, fiscal şi financiar, care să încurajeze, prin
protecţie vamală şi instituirea monopolului de stat, producţia internă şi crea-
rea unor ramuri economice noi.
Consecinţele s-au văzut imediat, în primul rând în creşterea producţiei.
În agricultură, forţa demografică a mediului rural, coroborată cu sistemul
rotaţiei culturilor, îngrăşarea pământului, o oarecare specializare şi un sistem
social nou (bazat pe ţărănimea liberă, în zona mediteraneană, pe arendaşii
seniorilor în Occident şi pe şerbie în Europa de Răsărit) au determinat o spo-
rire a randamentului. De exemplu, în Europa nord-vestică randamentul
producţiei de cereale a ajuns la şapte-opt la unu (ceea ce însemna aproximativ
20 de chintale la hectar), media europeană fiind de patru la unu. Pe lângă
cereale, viţa-de-vie, plantele textile şi cele tinctoriale cunosc o mare dezvoltare.
Cât priveşte creşterea animalelor pentru carne, a vitelor îndeosebi, Europa
Central-Răsăriteană deţinea întâietatea.
Avântul întreprinderilor meşteşugăreşti, care pun în umbră producţia
artizanală medievală şi monopolul breslelor urbane, a fost remarcabil. Ramu-
rile aflate în cea mai spectaculoasă dinamică au fost industria textilă, industria
extractivă şi metalurgică, industria hârtiei şi rafinăriile de sare şi zahăr. În ma-
rile ramuri se observă un început de concentrarea a producţiei: postavul – în

Anglia, Flandra şi Florenţa, ţesăturile uşoare – în Franţa, Flandra şi Germania
sudică, mătasea – în Spania şi Lyon, metalele preţioase (argintul) – în Tirol,
Carintia şi Silezia de nord, cuprul – în Europa Centrală, zincul şi mercurul –
în Spania, fierul – în Anglia, Suedia şi Franţa, alaunul – în statele pontificale.
Costurile antreprenoriale şi de producţie au impus tehnici noi (cum au
fost tehnica ventilaţiei şi a pompării apei din galeriile miniere) şi capitaluri
foarte mari. Aşa s-au născut societăţile formate din negustori şi industriaşi.
2.2. Structurarea spaţiului economic european

Este vorba aici de constituirea, în peisajul economic european, a unor
zone economice specializate.
„Zona mediteraneană”, dominată încă din Evul Mediu de către Veneţia
şi Genova, este centrul comerţului cu Orientul musulman. Aici sosesc miro-
denii din Orient, zahăr, mătăsuri şi parfumuri. Spre lumea arabă pleacă de aici
postavuri, sticlărie, metale şi cereale – sosite din întregul Occident. Comerţul
european este în deficit, aşa încât importul sporit a trebuit compensat cu
metal preţios. În secolul al XVI-lea, în spaţiul mediteranean apusean apar
centre comerciale noi: Raguza, Livorno, Ancona, Marsilia. „Patrulaterul”
Genova – Milano – Florenţa – Veneţia domină, din punct de vedere finan-
ciar, comerţul şi industria mediteraneană.
„Zona continentală”, din Lyon până la Augsburg şi Nürnberg, repre-
zenta placa turnantă între sudul şi nordul Europei, cu prelungiri spre Europa
Centrală. Bogată în materii prime, zona reprezenta baza industriei metalurgice
europene. În Italia, la Veneţia în cazul germanilor, industriaşii şi negustorii
continentali au deschis adevărate depozite, de unde plecau mărfuri pe rutele
mediteraneene.
„Zona Mării Baltice”, dominată de mai multă vreme de Hansă, se cuplează
acum la piaţa europeană. Ţările din nord, la care se adaugă Polonia şi Rusia,
vin pe piaţa europeană cu lemn, cereale, cânepă, blănuri, ceară, miere etc.
„Zona coastei atlantice” a fost cea mai dinamică dintre toate zonele,
dobândind întâietatea. Lisabona şi Sevilla sunt centrele unde sosesc produsele
de peste mări. Vinurile de Bordeaux sau din Andaluzia, sarea din vestul
Franţei, pânza şi frânghiile din Bretania sunt foarte prezente pe această piaţă.
Porturile Le Havre şi Anvers se dezvoltă cel mai spectaculos. În anul 1531 se
inaugura bursa de mărfuri din Anvers.
2.3. Apariţia marilor negustori şi naşterea capitalismului

Dinamismul economic îl aduce în prim-plan pe noul personaj al acestor
vremuri – marele negustor. Marele negustor, generic privind lucrurile, e un
om care negociază diverse mărfuri. Din acest punct de vedere, el este un om
de acţiune la distanţă. El este, apoi, un armator, un ins care se asociază într-o
afacere, adeseori una de amploare. Debarasat de prejudecăţile moralei creştine
oficiale, marele negustor este un ins care speculează realitatea economică şi
„teologia cămătăriei”.
Noua realitate economică a însemnat noi instrumente financiare:
creditul şi banca, împrumutul cu dobândă, sistemul concesionării, agenţiile
comerciale, scrisorile de schimb, evidenţa contabilă în dublă partidă, şcoala de
contabilitate; banul devine omniprezent. Încă de pe la 1334, de exemplu, tre-
zoreria pontificală deţinea deja aproximativ 25 de milioane de ducaţi. La
Genova funcţiona deja prima monedă fiduciară în secolul al XV-lea. Florinul,
guldenul şi ducatul erau monedele forte ale vremii, înlocuind, în comerţul
internaţional, hiperperul bizantin.
Unii negustori se transformă în primii capitalişti, mânuind sume imense
de bani şi fiind implicaţi în afaceri în toată lumea (la Florenţa, familia de
Medici, familiile Storzzi şi Chigi din Siena, familiile Fugger şi Welser în
Germania, familiile Ruiz şi Espinoza în Spania, de exemplu).
În concluzie, începând cu a doua jumătate a secolului al XV-lea, Europa
Centrală şi Occidentală cunoaşte o epocă a redresării şi instaurării unei ordini
noi. Războiul de o sută de ani se încheiase, ordinea monarhică s-a restabilit în
cele mai multe state, populaţia era în proces de refacere, instituţiile statului
(monarhia, consiliul regal, administraţia provincială şi cea fiscală etc.) se
modernizează, iar activitatea productivă şi comercială se relansează. În acest
context, „deschiderea spre lume” a Europei era inevitabilă. Împlinită în secolul
al XVI-lea, această expansiune a Occidentului european a reprezentat cea mai
mare „mişcare istorică” pe care Europa a întreprins-o. Din acest moment,
mentalitatea medievală, cu orizontul său limitat, era definitiv zdruncinată;
timpul istoric are, de acum, un alt ritm.
3. Populaţie şi cadre de viaţă socială în Europa secolelor XV–XVI

În cazul speciei umane, cuvântul „populaţie” nu se reduce numai la
semnificaţia sa cantitativă – ca număr. Aspectele demografice sunt, indiscuta-
bil, foarte importante, dar ele nu pot „spune” totul despre populaţia unei
epoci din istoria Europei189, cu atât mai mult cu cât este vorba despre una ce
se caracterizează printr-un statut aparte. Aşadar, a caracteriza epoca Renaşterii
din perspectivă populaţională înseamnă, după opinia noastră, a aduce în
discuţie cel puţin următoarele aspecte:
3.1. Habitat, populare, populaţie

Specia umană are nevoie, pentru a vieţui, de un teritoriu al său – înţeles
ca spaţiu geografic de locuire, altfel spus, de un habitat. Spaţiul geografic îi
asigură omului resursele de trai, condiţiile pentru sporire numerică şi pentru a
se organiza social într-un anumit fel. Habitatul are un rol foarte important
mai ales în acele vremuri în care omul era dependent aproape în totalitate de
resursele acestuia: alimente, materie primă şi energie. De exemplu, în Europa,
până la revoluţia industrială, aproximativ 80–85% din energia la dispoziţia
oamenilor era furnizată de plante, animale şi omul însuşi.
Din perspectiva acestor aspecte, continentul european are unele caracte-
ristici fizico-geografice şi climaterice favorabile locuirii şi vieţuirii oamenilor.
Din punct de vedere al reliefului, zona muntoasă de peste o mie de metri
reprezintă doar 7% din suprafaţa totală a Europei, altitudinea medie fiind de
300 metri. Marea câmpie din nordul Europei şi cea din sudul Rusiei au favo-
rizat migrările, agricultura şi statornicirile umane. Ţărmul Europei şi bogata sa
reţea hidrografică oferă un grad înalt de accesibilitate a continentului pentru
oameni şi lucruri. Din punct de vedere climateric (temperatura în Europa
variază spre est, pe aceeaşi latitudine, dar este relativ constantă pe acelaşi meri-
dian, ceea ce face, de exemplu, ca sezonul agricol să dureze aproximativ 300
de zile în zona mediteraneană şi doar două-trei luni în Rusia de Nord),
Europa a facilitat direcţia populării dinspre sud-est spre nord-vest în vremurile
preistorice. În mileniul al doilea al erei creştine, direcţia populării a fost spre
estul Europei. Până la marea ciumă, în Europa se încheiase, în aspectele sale
principale, opera de cucerire a teritoriului, cu importante mişcări de populare
spre estul şi sudul continentului. În secolele XV–XVI, până la sfârşitul seco-
lului al XVIII-lea de altfel, se continuă înaintarea spre est, dar şi spre sud, în
spaţiul rusesc. La vest de linia Veneţia-Hamburg, acapararea spaţiului geografic
pentru a-l cultiva s-a realizat pe seama pădurilor şi terenurilor necultivate din
preajma aşezărilor, prin asanare, mai ales în cazul Ţărilor de Jos şi Anglia, şi
prin întemeierea de localităţi şi domenii între aşezările existente.
189
M. L. Bacci, Populaţia în istoria Europei, traducere de Alina Vamanu, Ed. Polirom,
Iaşi, 2003, p. 7–100.
„Forţele coercitive”, legate de mediu şi de resursele acestuia, au avut un

impact major asupra transformărilor demografice din Europa, dar nu au
constituit singurul element care şi-a pus amprenta asupra acestui aspect.
„Forţele elective” (nupţialitatea, ritmul fertilităţii, mobilitatea şi
migraţia) încep să cântărească tot mai mult în ansamblul transformărilor
demografice din Europa secolelor XV–XVI, cu atât mai mult cu cât ele sunt
determinate social şi cultural, altfel spus ţin de comportamentele demografice
individuale şi colective, de mentalitatea vremii. Or, tocmai aici, la nivelul
cadrelor de viaţă socială şi al mentalităţilor, Europa Renaşterii cunoaşte un
dinamism remarcabil, cu implicaţii în planul transformărilor demografice.
Secolele XV–XVI au fost o perioadă de creştere demografică. Pe la 1550
se atinge nivelul demografic de dinaintea epidemiei de ciumă din 1347–1349
(aproximativ o sută de milioane de locuitori), pentru ca la 1600 populaţia
Europei, fără sud-estul „otoman”, să atingă aproximativ 111 milioane. În
jurul anului 1600, Anglia avea 4,1 milioane de locuitori, Olanda 1,5
milioane, Franţa 19,6 milioane, Italia 13,5 milioane, iar Spania 6,7 milioane.
Expresia consolidării şi stabilităţii populaţiei a reprezentat-o dezvoltarea
aşezărilor urbane. Dacă avem în vedere oraşele cu peste 12.000 de locuitori,
ponderea populaţiei urbane în ansamblul populaţiei Europei era de 5,6% în
anul 1500, cu 15,8% în Olanda, 12,4% în Italia, 21,1% în Belgia, 6,1% în
Spania, sub 1% situându-se Polonia, Scandinavia şi Irlanda. În anul 1600,
populaţia urbană a Europei era de 7,6%, cu 1,4% în Europa estică, sub 1% în
Irlanda şi Polonia, 24,3% în Olanda, 18,8% în Belgia, 16,6% în Italia
nordică, 14,1% în Portugalia, 5,8% în Anglia şi Ţara Galilor, 5,9% în Franţa
şi sub 5% în Germania. Din acest moment, oraşul devine motorul vieţii soci-
ale în Europa.
3.2. Alimente, populaţie şi alimentaţie

Disponibilitatea hraniei este dependentă de condiţiile climaterice, de
competiţia între diferite specii, de epidemii, de capacitatea productivă şi de a
conserva alimentele de care dau dovadă comunităţile umane. Până în secolul
al XIX-lea, disponibilitatea hranei a fost condiţia principală a fluctuaţiilor
demografice în Europa.
Din punct de vedere fiziologic, hrana trebuie să asigure unui organism
sănătos acel nivel nutritiv în măsură să furnizeze energia necesară proceselor
metabolice normale, proceselor de creştere, activităţii fizice şi pentru menţine-
rea temperaturii corpului. În condiţii normale (de vârstă, sănătatea, activitate
fizică şi temperatura mediului) 2.000 kcal./zi, ca medie pe om şi ca raport
optim între proteine, vitamine şi minerale, fără a exclude lipidele şi glucidele,

constituiau un nivel acceptabil. Lipsa proteinelor (prezente în mare măsură în
produsele animale, dar şi în unele de natură vegetală, cum ar fi fasolea) gene-
rează boli infantile de creştere (marasmul, de exemplu), agravând fenomenul
mortalităţii infantile. Lipsa unor vitamine poate provoca rahitismul (în cazul
deficitului de vitamina D) sau, în cazul vitaminei C, scorbutul (se manifestă
prin hemoragii, alterarea gingiilor, slaba rezistenţă fizică, tulburări ale osifică-
rii, rezistenţa slabă la infecţii), boli atât de frecvente în vremurile medievale.
Insuficienţa unor minerale, în cazul de faţă a iodului, de exemplu, produce
guşa şi cretinismul. Nu există un raport direct între malnutriţie şi boală, dar
dacă proasta nutriţie este însoţită de o igienă precară şi de ignoranţă, stările
patologice pot deveni fenomene de masă.
Alimentele şi alimentaţia la om au o dimensiune culturală190, fiind în
corespondenţă cu tradiţia şi obiceiurile, cu anumite cunoştinţe şi prejudecăţi,
cu ritmul de viaţă, cu valorile religioase etc. Din acest punct de vedere, în
perioada pe care o analizăm, spaţiul european era încă dependent de cereale.
Cerealele erau predominante în regimul alimentar, fiindcă erau uşor de
păstrat, se puteau prepara în mod multiplu şi erau foarte economicoase (de
exemplu, la acelaşi aport caloric sunt de cinci ori mai ieftine decât carnea;
numai vinul, uleiul şi fasolea aveau un „preţ caloric” similar; 500 de grame de
pâine oferă aproximativ 1.250 kcal.), aspecte pe care europenii le cunoşteau de
multă vreme.
În secolele XV–XVI a sporit consumul de carne, mai ales în Europa
Occidentală, cu preponderenţă în mediul urban, Europa Răsăriteană fiind un
furnizor important de animale pentru carne. Vinul, rachiul (rachiul obţinut
prin distilare, încă din secolul al XII-lea, a fost considerat aqua vitae multă
vreme, pentru ca în timpul epidemiei de ciumă să scape de sub controlul
tămăduitorilor) şi berea au început să fie băuturile preferate ale europenilor191.
Din punct de vedere gastronomic, Europa s-a deschis, până la depen-
denţă, produselor din Lumea Nouă: piperul, din Malabar şi Ceylon,
ghimbirul, din India sau Arabia, nucşoara şi cuişoarele, din Indonezia şi insu-
lele Moluce, opiul şi zahărul, din Siria, Egipt sau India, camforul, din
Sumatra şi China, porumbul, cartoful, fasolea şi dovleacul, din America.
190
C. C. Luca, Aspecte ale gastronomiei universale la sfârşitul Evului Mediu, prefaţă de O.
Mureşan, Ed. Clubul Seculum, Beclean, 2003; idem, Modele gastronomice în Europa
Occidentală în secolele XIV–XV, în Anuarul Asociaţiei Profesorilor de Istorie din România
– Filiala Bistriţa Năsăud, I, 2006, p. 141–149. (în continuare: APIR-BN).
191
Idem, Resurse alimentare în Europa secolelor XV–XVI, în Anuarul Şcolii doctorale Istorie,
Civilizaţie, Cultură, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, 2006, 2, p. 199–210.
„Spiţeriile” din Europa sunt din ce în ce mai pline cu parfumuri şi sucuri

mirositoare de peste mări: moscul, din Asia, ambra şi chilimbarul, uleiul de
trandafir şi aloe.
3.3. Microbi, boli, populaţie

Speranţa de viaţă în Europa în secolele XV–XVI era cuprinsă între 25–
35 de ani, fiind mai mare în perioadele fără epidemii, crize economice şi soci-
ale. Între 2/3 şi 3/4 din decese se datorau unor boli contagiase – expresii ale
înapoierii, slabei dotări cu bunuri (hrană, îmbrăcăminte, locuinţe), compor-
tamentelor în comun inadecvate şi cunoştinţelor medicale foarte reduse.
În epoca pe care o avem în vedere, Europa „face cunoştinţă” cu boli noi,
după ce a cunoscut, timp de un secol, devastatoare epidemii de ciumă192.
Sifilisul este o boală venerică contagioasă, datorată spirochetei, ce se
transmite prin contact direct. După o incubaţie de 2–6 săptămâni, boala se
manifestă prin ulceraţii pe organele genitale, umflarea ganglionilor limfatici,
erupţii cutanate cu febră, oboseală, dureri de cap, ulceraţii peste tot, afectarea
organelor interne, cu mari dureri. Boala produce decese în proporţie de masă.
Se spune că sifilisul a fost adus din Lumea Nouă. Cazul cel mai elocvent de
epidemie de sifilis s-a produs printre soldaţii regelui Carol VIII în timpul
campaniei militare în Italia din anul 1494. Din 1494 şi până în 1496, noua
boală s-a răspândit în toată Europa.
„Sudoarea englezească”, numită astfel pentru că s-a înregistrat pentru
prima dată în Anglia, în anul 1485, a fost foarte răspândită în epocă. Boala
începea noaptea sau în zori, cu frisoane violente, urmate de febră şi transpiraţie
abundentă, dureri de inimă şi de cap. Epidemiei din 1485 i-au urmat altele în
1507, 1518 şi 1528 – moment din care se răspândeşte în Germania de Nord,
Ţările de Jos, Elveţia şi Austria. Ultima epidemie a fost înregistrată în 1551.
Tifosul exantematic se manifestă în anii 1489–1490, în rândul armate-
lor spaniole aflate la asediul Granadei. Se spune că a fost transmisă de soldaţii
din Cipru. Boala era provocată de un microb transmis de păduchele parazitar
al omului. Boala era foarte răspândită în timpul războaielor, foametei, în
închisori, spitale şi în condiţii de mizerie. Boala se manifestă prin erupţii,
febră puternică în săptămâna a doua, urmată de un colaps cardiac (moarte)
sau vindecare subită în a treia săptămână. Mortalitatea provocată de tifos era
de aproximativ 20%. La începutul secolului al XVI-lea, tifosul provoacă epi-
demii în Italia în anii 1505 şi 1528, apoi e la „modă” în Europa (în anul
1542, de exemplu, o epidemie de tifos s-a produs în rândul oştilor austriece
din preajma Budei).
192
O. Mureşan, Epidemiile în Evul Mediu, în APIR-BN, I, 2006, p. 159–165.
În a doua jumătate a secolului, vărsatul începe a-şi face simţită prezenţa

din plin în Europa. Boala e provocată de un virus, rezervorul acestui virus
fiind omul. Transmiterea virusului e directă, atacând îndeosebi copiii. Boala
se manifestă printr-o erupţie veziculară pe piele. Cel care scapă devine imun,
aşa se face că boala apare periodic, o dată cu generaţiile neimunizate.
3.4. Începutul „revoluţiei sociale”

Perioada Renaşterii este, după opinia unor autori, cum ar fi Paul Faure,
de exemplu, începutul unor schimbări de fond în sistemul social european,
similare unei adevărate „revoluţii sociale”193.
Cea mai spectaculoasă schimbare se produce în mediul urban, odată cu
puternica dezvoltarea a oraşelor194. Oraşele italiene şi cele germane sunt cele
mai frumoase şi mai agreabile. Municipalităţile patronează mari construcţii,
uneori prea mari în raport cu nevoile reale. Dezvoltarea oraşelor a generat spi-
ritul libertăţii, ample mişcări sociale revendicative pornind din mediul urban.
Oraşul atrage o parte însemnată a populaţiei rurale. Averea principală a
oraşului sunt banii, spre deosebire de cea a nobilimii medievale – domeniul.
Oraşul începe să devină sinonim cu civilizaţia, traiul bun, prosperitatea şi
cultura cultă.
Schimbări importante se produc în sistemul stărilor sociale. Vechea
nobilime războinică devine una „de curte”, purtătoare de titluri, dar cu putere
reală tot mai puţină. Monarhii stabilesc noi legături de „dependenţă”, de
această dată cu stăpânii banilor. Stăpâna banilor nu mai este acum vechea
„burghezie a breslelor”, ci cea a creditelor, a comerţului şi a muncii salariale
din întreprinderile meşteşugăreşti. În consecinţă, sistemul iobagial de tip
feudal dispare în Occident în secolul al XV-lea, doar Europa Central-Răsări-
teană păstrând marele domeniu şi aservirea ţăranilor. Arendaşul şi „proleta-
riatul agricol” sunt baza producţiei agricole în Europa Apuseană în secolul al
XVI-lea. La oraş, „proletariatul urban” devine elementul principal al produc-
ţiei meşteşugăreşti. Activitatea urbană şi armatele mercenarilor absorb o parte
a populaţiei rurale „disponibile”.
Perioada analizată, mai ales secolul al XVI-lea, a însemnat un recul al
clerului „tradiţional”. Noul cler reformat (protestant şi catolic deopotrivă)
intră în prim-planul activităţii ecleziastice şi administrativ-statale. Asaltul asu-
pra avutului bisericesc, mai ales asupra celui monahal, este în avânt.
193
P. Faure, op. cit., p. 35–52.
194
L. Benevolo, Oraşul în istoria Europei, traducere de Mădălina Lascu, Ed. Polirom, Iaşi,
2003, p. 78–81, 91–108, 126–140.
O clasă întreagă de intelectuali se afirmă, manifestându-se în domenii

diverse ale societăţii: şcoli şi universităţi, în domeniul ecleziastic, în aparatul
de stat, în plan artistic şi ingineresc. Cu unii dintre ei sau datorită unora
dintre ei se porneşte o adevărată operă de mecenat din partea unor monarhi
sau a unor familii înstărite.
4. Europa şi „noua lume”

În a doua jumătate a mileniului întâi, lumea cea mai conectată la „lume”
a fost, cum s-a desprins din paginile anterioare, Imperiul Bizantin. Din nordul
Africii până în inima vechii Rusii, din nordul Caucazilor până în Egipt şi din
vechea Mesopotamie până în Italia, uneori până în Spania, se întindea „lumea
bizantină”. La marginile „lumii bizantine” se aflau „cealaltă Europă” creştină,
lumea islamică şi lumea popoarelor asiatice de la nord de Caucaz, lumi despre
care Bizanţul avea reprezentări clare şi cu care stabilise strânse legături.
La începutul mileniului al doilea, „lumea între lumi” era cea islamică.
Lumea islamică devenise cea care, din Afganistan şi Iran până în Siria şi din
Golful Persic până la Marea Roşie şi Palestina, „lega” îndepărtata Asie de
Europa creştină, „filtrând” comerţul şi fluxurile culturale ce se întâlneau aici.
În primele secole ale mileniului al doilea se declanşa expansiunea
Europei Occidentale. La început, expansiunea Occidentului a vizat Europa
geografică şi „Lumea Sfântă”, pentru ca din secolul al XV-lea, în al XVI-lea cu
şi mai multă energie, să înceapă aventura Europei înspre lumea necunoscută,
nevizualizată până atunci195.
E foarte greu de stabilit dacă realităţile interne ale Occidentului au fost
cele care au pregătit ieşirea Europei înspre lume, sau dacă nu cumva descope-
rirea „noii lumi” a impulsionat avântul european din epoca Renaşterii. Apre-
ciem că „ieşirea” Europei spre lume are consistente antecedente în raport cu
veacurile Renaşterii, atât din punct de vedere al înţelegerii lumii, cât şi în ceea
ce priveşte „vizualizarea” sa efectivă. „Luarea în seamă” a „noii lumi” în mod
sistematic s-a realizat, însă, în secolele XV–XVI. Odată realizată, descoperirea
lumii a avut un impact major asupra schimbărilor pe care Europa le-a cunos-
cut în epoca modernă a istoriei sale.
195
S. Goldenberg, S. Belu, Epoca marilor descoperiri geografice, ediţia a II-a, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 106–189, 264–373; L. Apostol, Istoria descoperirilor
geografice. Antichitate şi Evul Mediu, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2004; T.
Demeter, Istoria descoperirilor geografice, vol. I (Antichitatea şi Evul Mediu), Ed.
Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 2002; I. Seceleanu, Istoria geografiei şi a
descoperirilor geografice, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2001.
4.1. Premisele
La jumătatea secolului al XV-lea, Occidentului era pregătit să înceapă
marea aventură a descoperirii lumii, având capacitatea ştiinţifico-tehnică şi
voinţa necesare acestui demers.
Din punct de vedere al cunoştinţelor ştiinţifice, europenii dispuneau de
datele care să le permită calculul declinaţiei solare (= unghiul format de ecua-
torul ceresc cu raza vizuală care ducea spre soare), precum şi poziţia soarelui,
lunii şi planetelor în diferitele perioade ale anului (Efemeridele lui Johann
Müller din Nürnberg, din 1475) – elemente atât de necesare unei navigaţii pe
mare, care pierdea contactul vizual cu ţărmul. Deşi erau tributarii unor
concepţii mai vechi cu privire la suprafaţa uscatului Terrei, care, se spunea,
plutea pe un singur ocean, europenii se îndoiesc din ce în ce mai mult despre
acest lucru, devenind suspicioşi şi curioşi mai mult ca oricând.
Din punct de vedere tehnic, europenii înregistrează achiziţii importante
în domeniul navigaţiei maritime. La începutul mileniului, valorificând experi-
enţa vikingilor, arabilor şi bizantinilor, veneţienii construiesc galera – corabie
mai rotunjită, cu zeci de perechi de rame (la o galeră de 40 de metri existau
120 perechi de rame, poate şi mai multe), adaptată navigaţiei în Mediterana.
Din acest tip de corabie, portughezii dezvoltă, în secolul al XV-lea, caravela.
Caravela era anume construită pentru navigaţia în apele oceanului (la pupă
avea structuri suprapuse, prova fiind joasă şi uşoară, pentru a „încăleca” valul;
corabia era mai largă la pupa, parte la care fundul corabiei nu mai avea carenă,
ci era aproape plat, chila accentuându-se cu cât înainta spre provă; raportul
lungime-lăţime era între patru şi cinci, ceea ce-i asigura performanţe de navi-
gaţie notabile). Unele caravele puteau atinge până la 1.500 de tone la sfârşitul
secolului al XV-lea.
Pentru o mai bună navigaţie, europenii au înlocuit vela pătrată cu cea
trapezoidală, dispusă oblic, trecând la folosirea pe scară largă a cârmei. Pentru
orientarea pe mare, navigatorii Occidentului foloseau busola şi astrolabul.
Pentru determinarea vitezei se folosea loch-ul (= o sfoară cu noduri echidis-
tante. Aruncată în apă, sfoara se „scurgea” prin mâna marinarului. Câte
noduri se scurgeau în 30 de secunde, atâtea mile pe oră avea vasul care naviga;
de aici şi practica de a exprima viteza de navigaţie în „noduri”). De asemenea,
printre navigatorii de frunte circulau desene amănunţite, reprezentând uscatul
şi căile de navigaţie, pentru ca din anul 1569 să avem prima hartă, în sensul
modern al termenului, realizată pe baza caroiajului şi proiecţiei meridianelor,
realizată de către flamandul Gerhard Kremer (Mercator).
Europenii aveau câteva informaţii importante despre Orientul Îndepărtat
– „lumea mirodeniilor”, atât de fascinantă şi de dorită. De la arabi le-au
provenit cele mai multe cunoştinţe, căci aceştia cunoşteau, încă din secolele
VIII–IX, insulele Comore şi ţărmul răsăritean al Africii, inclusiv Madagascarul
şi Mozambicul. Arabii au ajuns, în drumul lor maritim spre răsărit, până în
Indonezia şi China. Pe de altă parte, emisarii papali la hanul mongol au ajuns,
în secolul al XIII-lea, până în inima Asiei, la Karakorum. În anul 1275, Marco
Polo (1254–1324), pornit din Veneţia în 1271, ajungea în China, străbătând
Asia196. Pornit pe mare din China în anul 1292, Marco Polo a revenit la
Veneţia în 1295. Relatările sale despre Asia, cuprinse în lucrarea „Carte despre
varietatea lumii”, erau bine cunoscute în mediul intelectual occidental.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XV-lea, un ansamblu de
factori se conjugă pentru a aprinde cu putere, la vârful societăţii occidentale,
voinţa de a susţine acapararea Lumii Noi. Printre aceştia amintim: mirajul
Orientului, în ansamblu, dar mai ales ţinutul mirodeniilor de aici; marea
nevoie de metal preţios, bănuindu-se că Africa sub-sahariană l-ar deţine în
cantităţi impresionante; teama de o posibilă închidere a comerţului levantin
de către otomani; prolezitismul religios; dorinţa de îmbogăţire şi spiritul de
aventură a unei părţi a nobilimii spaniole şi portugheze, rămasă fără ocupaţie
după încheierea luptelor cu maurii; spiritul de întreprindere a unor negustori,
asociaţi cu familiile monarhice din Portugalia şi Spania, precum şi setea de a
cunoaşte sau dorinţa de libertate.
4.2. Fapte şi consecinţele lor

Începutul aparţine portughezilor în mod indiscutabil197. Expansiunea
portugheză peste mări s-a aflat sub patronaj regal, cazul cel mai edificator fiind
al regelui Alfonso V (1438–1481). În timpul acestuia, din iniţiativa infantelui
Henric „Navigatorul”, sunt construite adevărate societăţi de navigaţie şi socie-
tăţi comerciale, un vast corpus ştiinţific, format din astronomi şi matematici-
eni, fiind adunat la curtea regală.
În 1419 şi 1420, portughezii descoperă şi ocupă Madeira şi Porto Santo,
iar după descoperirea şi a Azorelor, în anul 1427, ei încep un proces de colo-
nizare intensă a acestor insule. În anul 1444, navigatorii portughezi ating
insulele Capului Verde, pentru ca la anul 1470, urmărind ţărmul Africii, să
depăşească ecuatorul. În anul 1485, portughezii ating deja 22° latitudine sudică.
Sudul Africii este atins de navigatorul Bartolomeo Dias, în 1487. Cel
care a ajuns în îndepărtatul Orient a fost Vasco da Gama. Plecat la 8 iulie
196
C. Chifane-Drăguşani, Cu Marco Polo pe drumul mătăsii, Ed. Fundaţiei Marco Polo,
Bucureşti, 2001.
197
A. H. de Oliveira Marques, op. cit., p. 37–47.
1497, Vasco da Gama atinge Mozambicul, la 1 martie 1498, Mombasa, la 7

aprilie 1498, apoi localitatea Calicut, în India, la 20 mai 1498. În expediţiile
ulterioare, portughezii ating coasta Braziliei (1500), Malaca (1510), arhipela-
gul Moluce (1511) şi Macao, în China (1520). În aceste condiţii, portughezii
intemeiază primul imperiu colonial în lumea mirodeniilor.
Spaniolii îşi încep aventura peste mări în anul 1492198. În aprilie 1492,
Columb primeşte încuviinţarea monarhiei de a pleca spre Indii, urmând un
alt drum maritim, prin vest. Plecarea a avut loc la 3 august 1492. La 12
octombrie 1492, spaniolii au atins insula San Salvador, apoi Cuba (28
octombrie) şi Haiti (6 decembrie). În a doua expediţie, spaniolii, conduşi din
nou de Columb, au ocupat insula Dominicană (3 noiembrie 1493), Puerto
Rico (19 noiembrie) şi Jamaica (3 mai 1494). Din acest moment începe o
amplă colonizare în teritoriile descoperite.
În urma descoperirilor spaniole, între Portugalia şi Spania se încheie
acordul de la Tordesillas, lângă Valladolid, la 7 iunie 1494, prin care cele
două monarhii îşi împărţeau Lumea Nouă. Linia de demarcaţie dintre terito-
riile spaniole şi portugheze era una imaginară, nord-sud, la 370 de leghe vest
de insulele Capului Verde.
În a treia expediţie (1498), Columb atinge ţărmul Americii de Sud,
inclusiv delta fluviului Orinoco, fără să înţeleagă exact despre ce era vorba. În
a patra expediţie, ultima de altfel (1502–1504), Columb atinge peninsula
Yucatan, coasta Hondurasului, Costa Rica, Panama, dar nu a încercat să stră-
pungă această fâşie de uscat ce separa cele două oceane.
Între timp, alţi spanioli ajung în golful Venezuelei (1499) şi pe coasta
Braziliei (ianuarie 1500). Înspre sud, spaniolii ating estuarul La Plata în anul
1515. „Acapararea” sistematică a uscatului începe în deceniul al doilea.
Mexicul, Guatemala, Nicaragua, Costa Rica şi Panama au fost cucerite între
1519 şi 1527. În 1532, Francisco Pizarro („Porcul”) ajungea în Peru, înce-
pând cucerirea Imperiului Inca.
Încununarea marilor descoperiri a realizat-o portughezul Magellan
(1480–1521). În septembrie 1519, Magellan îşi începe călătoria spre Indii,
prin vest, cu gândul de a ocoli, pe la sud, continentul american. La 10 ianua-
rie 1520, Magellan atinge Montevideo, continuându-şi navigarea spre sud. În
luna noiembrie 1520, cu mari dificultăţi, navele spaniole străbat Canal de
Todos los Santos (Strâmtoarea Magellan, cum s-a numit de atunci încoace),
pătrunzând în Oceanul Pacific. În martie 1521, navele lui Magellan ajung în
Filipine, unde îşi găseşte sfârşitul marele navigator. La 6 noiembrie 1521,
198
H. Thomas, El Imperio Español. De Colón a Magallanes, traducción V. Pozanco,
Eitorial Planeta, Barcelona, 2003.
subordonaţii lui Magellan ajung în insulele Moluce, începând apoi un dificil

drum înapoi, spre Spania (la 8 septembrie 1522, una dintre corăbiile spaniole
ajunge la Sevilla). Din acest moment, ceea ce era de dovedit s-a dovedit:
pământul era rotund, mult mai mare decât se credea, între Europa şi Asia în-
depărtată existând un nou continent ce putea fi ocolit, dar care nu mai putea
fi ignorat; era începutul istorie Lumii Noi şi a universalizării istoriei omenirii.
Consecinţele pătrunderii europenilor în lumea de peste mări s-au văzut
imediat. Primele imperii coloniale s-au întemeiat în curând, căci europenii s-
au năpustit asupra Lumii Noi cu gândul de a domina şi de a exploata bogăţiile
şi oamenii acestor teritorii. Cu preţul unor mari pierderi şi cheltuieli (o călăto-
rie din Portugalia până în Indii şi înapoi dura aproximativ 18 luni, jumătate
dintre corăbii fiind pierdute pe drum), europenii au pus pe picioare mari
afaceri comerciale cu produsele de peste mări. Dacă un chintal de piper se
cumpăra cu trei ducaţi în Calicut, la Lisabona el făcea 20–40 de ducaţi, fiind,
totuşi, la jumătatea preţului cu care se cumpăra acelaşi produs în portul
mediteranean Alexandria (aproximativ 80 de ducaţi). Pe la 1572, monarhia
Portugaliei realiza un câştig anual de 500.000 de ducaţi din comerţul oriental.
Din punct de vedere social, acapararea lumii de peste mări de către
europeni a însemnat, în foarte multe locuri, distrugerea cadrelor vieţii
autohtonilor. În Mexic, de exemplu, din 25 de milioane de locuitori au pierit,
ucişi de bolile şi armele europenilor, 75% în primii 30 de ani de la ocupare.
Teritoriile din America au devenit, începând cu jumătatea secolului al XVI-lea,
locul de deportare a sute de mii de negri din Africa, aşezaţi forţat, ca sclavi, în
Lumea Nouă.
Din punct de vedere cultural, populaţia băştinaşă din teritoriile cucerite
a fost supusă unui proces agresiv de deculturalizare. Convertiţi cu forţa la
catolicism, impunându-li-se un nou mod de viaţă, băştinaşii şi cei deportaţi
aici şi-au pierdut elementele fundamentale ale identităţii spirituale. În
America, între 37° latitudine nordică şi 41° latitudine sudică s-a realizat un
amplu proces de hispanizare, cu consecinţe majore şi evidente până în zilele
noastre.
O adevărată revoluţie gastronomică (alimentară) a avut loc ca urmare a
acaparării teritoriilor de peste mări. Europenii au dus în Lumea Nouă grâul,
secara, orzul, meiul, portocalul, măslinul, viţa-de-vie, inul, cânepa, cafeaua,
indigoul, dezvoltând cultivarea sistematică a acestora. În Europa au fost aduse
porumbul, morcovul, cartoful, roşiile, arahidele, ananasul, coca, tutunul,
diverse comunităţi europene devenind, în epoca modernă, dependente de
unele dintre culturile acestea.
În Europa, descoperirea Lumii Noi agită spiritele şi acţiunile oamenilor.
Dominaţia teritoriilor de peste mări devine elementul central al confruntărilor
dintre puterile europene (Spania, Franţa, Anglia, Olanda) în epoca modernă.

Mirajul cunoaşterii teritoriilor îndepărtate atrage tot mai mulţi europeni, de la
negustori, aventurieri, emigranţi şi până la cercetători. În numai două secole,
de la 1400 la 1600, suprafaţa cunoscută şi cercetată de către europeni a crescut
de la 1/10 la 6/10. Realităţile sociale din Lumea Nouă devin, din ce în ce mai
mult, subiectele unor dispute spiritual-religioase; Europa însăşi este în
profundă schimbare.
5. Europa politică a secolelor XV–XVI

Începând cu mijlocul secolului al XV-lea, sistemul politic european
cunoaşte schimbări importante, pentru ca peste numai un secol „chipul” poli-
tic al Europei să fie precum al legendarului Ianus: pe jumătate medieval, iar în
jumătatea cealaltă cu forme moderne. Cele mai evidente schimbări pot fi
subsumate următoarelor domenii:
5.1. O nouă gândire politică

Graţie unor personalităţi remarcabile, gândirea politică europeană199 a
depăşit în secolele XV–XVI modelul medieval al înţelegerii politicului,
caracterizat, precum se ştie, prin sistemul de guvernare şi suveranitate bazat pe
dualitatea monarh-stări şi pe dualitatea puterii (spirituale şi seculare). Treptat,
modelul medieval al „bunului monarh”, precum şi sistemul tradiţional al legi-
timării monarhului, au fost abandonate în favoarea altor valori politice, cum
ar fi principiul raţiunii de stat, de exemplu. Deschiderea societăţii europene
spre Antichitate, foarte bogată în idei politice, confruntarea din interiorul
Bisericii şi a acesteia cu o parte a societăţii, unificarea statală şi disputa dintre
principalele puteri europene pentru supremaţie regională au fost factorii prin-
cipali, care au generat efervescenţa ideilor politice. Dintre oamenii care au
marcat epoca, se impune a fi prezentaţi cel puţin următorii:
Erasm din Rotterdam (1466–1536) a fost, şi în domeniul gândirii poli-
tice, o personalitate remarcabilă. Fiu al unui călugăr fugit din mănăstire şi al
unei fiice de medic, Erasm era unul dintre marii învăţaţi ai vremii. A călătorit
în Anglia, Franţa, Italia, Elveţia şi Germania, fiind în contact cu principalele
centre intelectuale ale Occidentului. Cunoştinţele profunde de latină şi greacă
i-au permis lecturarea celor mai importante opere ale culturii europene. În
planul ideilor politice, lucrarea sa cea mai reprezentativă rămâne „Elogiul
199
P. P. Negulescu, op. cit., p. 615 passim; Pr. Auregan, G. Palayret, op. cit., p. 87–91,
96–97.
Nebuniei”. Lucrarea a fost scrisă în anul 1509, în Anglia, la insistenţele lui

Thomas Morus, după ce Erasm făcuse o călătorie prealabilă în Italia, unde
văzuse depravajul din anturajul papei Iuliu II (1503–1513) şi dezastrul provo-
cat de confruntările militare. Lucrarea exprimă reacţia autorului, sub forma
satirei, de dezaprobare a realităţilor politice ale vremii. Vorbind despre demni-
tarii politici, a căror menire ar trebui să fie buna guvernare, Erasm susţine că
cel care îşi ia sarcina guvernării trebuie să respecte cu cea mai mare
scrupulozitate legile, fiind preocupat ca şi miniştrii săi să facă la fel. Prin
modul cum se poartă, monarhul poate face mult bine şi mult rău şi, ca atare,
ar trebui mai multă atenţie la libertatea de acţiune de care acesta beneficiază;
odată, însuşi monarhul va răspunde pentru faptele sale în faţa lui Dumnezeu,
spune Erasm.
Erasm nu şi-a dus discursul până la capăt, mascându-şi unele idei, inclu-
siv concluziile raţionamentului său politic, prin oscilaţiile personajului –
„Nebunia”. Cu toatea acestea, mesajul lucrării sale a fost decriptat foarte uşor,
bucurându-se de un mare răsunet în mediile intelectuale europene.
Contemporan cu Erasmus, prieten şi sfătuitor al acestuia, a fost Thomas
Morus (1478–1535). Thomas Morus s-a născut la Londra, dintr-o familie de
magistraţi. Era un tip foarte inteligent şi precoce în învăţătură, lecturând cu
plăcere din toate domeniile. Ca deputat în Camera Comunelor, apoi ca lord-
cancelar (1529–1532), Morus a intrat în conflict cu regele Henric VIII pe
tema aspiraţiilor monarhului de a deveni şef al Bisericii din Anglia (pe acest
motiv a şi fost condamnat şi decapitat în anul 1535).
Dacă Erasmus credea că soluţia pentru mai binele uman era ridicarea,
prin cultură, a nivelului moral şi intelectual, Morus, prietenul său, propunea o
altă soluţie – o formă nouă de construcţie statală.
Lucrarea sa principală a fost „Utopia”, scrisă pe când se afla în misiune
în Flandra şi tipărită, la insistenţele prietenilor, la universitatea din Louvain,
în 1516. Cartea este scrisă sub forma unui dialog, în care unul dintre interlo-
cutori prezintă, ca alternativă la „relele” prezentului, ceea ce el văzuse pe o
insulă, numită Utopia (= „insula nicăieri”)200.
Fundamentul organizării statale, spune insul care văzuse perfecţiunea
din insula Utopia, îl reprezintă oraşul. Toate oraşele sunt identice, egale ca
număr de locuitori, cu pământ egal distribuit, conduse, fiecare în parte, de
către un „principe”. Fiecare oraş cuprinde 200 de neamuri, fiecare neam fiind
condus de către un filarh. Filarhul este ales pe durata unui an, responsabilită-
ţile sale fiind să aplice legile şi să impună munca şi produsele. Fiecare neam
200
Vezi Th. Morus, Utopia, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1958.
cuprinde 30 de familii (o familie are cam 10–16 perechi), conducerea fiecărei

familii aparţinând unui „tată” şi unei „mame”.
Principele este ales de către filarhi, pe viaţă, fiind responsabil de toate
afacerile oraşului, mai puţin cele spirituale. Toate oraşele la un loc formează
statul. Interesele statului sunt gestionate de către un sfat al bătrânilor, cuprin-
zând câte trei din fiecare oraş, hotărârile sale fiind obligatorii pentru toţi
locuitorii statului.
Ca şi în cazul lui Erasmus, lucrarea lui Thomas Morus a avut un amplu
răsunet. Într-o Europă cuprinsă de războaie şi în care spiritul contestatar la
adresa hegemoniei catolice a papalităţii era atât de prezent, a susţine că e posi-
bilă o construcţie statală fără armată permanentă şi fără o „religie de stat” era
mai mult decât interesant, chiar revoluţionar.
Gânditorul care care a dominat scena ideilor politice în a doua jumătate
a secolului al XVI-lea a fost francezul Jean Bodin (1530–1596), un excelent
cunoscător al cărţilor sfinte ale evreilor şi al operei unor filosofi evrei
(Maimonide, de exemplu). Cartea care l-a făcut celebru s-a numit Six livres de
la République, apărută la Paris în 1576. În primii trei ani de la publicare,
cartea s-a editat de şapte ori. În 1580, când l-a însoţit pe ducele de Anjou în
Anglia, Bodin a constatat că lucrarea sa se studia deja în universităţile de aici.
Interesul pentru cartea sa era îndreptăţit, căci ea reprezenta un prim tratat cu
privire la statul modern, abordând teme de genul: condiţiile existenţei statu-
lui, formele statului şi delegarea suveranităţii, organele statului, cauzele măririi
şi decăderii statului, mijloacele de apărare a statului şi viaţa sa economică.
5.2. O nouă diplomaţie

Cuvântul „diplomaţie” are o dublă semnificaţie. Pe de o parte, diplo-
maţia înseamnă teoria despre activitatea politică a statelor pe plan extern, iar
pe de altă parte, diplomaţia înseamnă ansamblul de mijloace şi acţiuni non-
violente prin care un stat îşi promovează politica externă, adică interesele sale
în raport cu alte state. Din această perspectivă, se poate afirma că în perioada
pe care o analizăm diplomaţia europeană se „împlineşte” în ambele dimensi-
uni ale sale, atât ca teorie, cât şi ca tip de acţiune201.
În plan teoretic, mai ales în secolul al XVI-lea, diplomaţia se îmbogă-
ţeşte cu noi reflecţii despre cum trebuie acţionat de către un stat sau altul în
raporturile cu celelalte state, despre cum trebuie să fie ambasadorii săi, ce
trebuie ştiut despre celelalte state ca să poată fi promovate mai bine interesele
201
N. Ciachir, Gh. Bercan, Diplomaţia europeană în epoca modernă, Ed. Ştiinţifică şi
sale etc. Pe această linie, la nivelul conducerii statale se depăşise fatalismul de

tip medieval cu privire la relaţiile internaţionale; oamenii aceştia au înţeles că
istoria este o „facere” a semenilor lor, că evenimentele şi consecinţele lor sunt
opera acţiunii umane şi nu a altcuiva.
Cazul cel mai elocvent pe această linie a fost Niccolo Machiavelli
(1469–1527)202. Ca secretar al cancelariei din Florenţa, dând expresie coman-
damentelor unei acţiuni statale externe, Machiavelli scrie câteva lucrări cu
destinaţie diplomatică efectivă. În „Despre felul de a trata popoarele răsculate
din Valdichiana” (1502), Machiavelli accentuează valoarea practică a studiului
istoriei („istoria estre maestra acţiunilor noastre”), atenţionând asupra necesi-
tăţii cunoaşterii „celuilalt”, prin propria lui istorie, în momentul în care se
stabileşte strategia acţiunii pe plan extern. După numai câţiva ani, în 1508,
Machiavelli scrie „Discurs asupra stărilor de lucru din Germania şi asupra împă-
ratului”, lucrare destinată ambasadorilor florentini de la curtea împăratului
Maximilian I, lucrare considerată un adevărat „reţetar” de atitudine diploma-
tică. Cum trebuie condusă acţiunea diplomatică de către şeful statului şi cum
trebuie promovat interesul statului pe plan extern îşi găsesc împlinirea teore-
tică în lucrarea de căpătâi a lui Machiavelli, „Principele”, apărută în 1516.
Relaţiile interstatale din perspectivă diplomatică şi juridică îşi găsesc
abordarea teoretică şi în lucrările altor gânditori. Jean Bodin, în capitolul
(„cartea”) al V-lea al lucrării sale, amintită mai înainte, analizând „mijloacele
de apărare a statului”, accentuează rolul diplomaţiei în acest sens, alături de
armată şi război. Cu Alberico Gentili (1552–1608), continuat de maestrul
Hugo Grotius (1583–1645), se scrie primul tratat de drept internaţional – De
jure belli (1587).
În planul acţiunii diplomatice, cea mai importantă schimbare a repre-
zentat-o instituirea sistemului ambasadelor permanente, cu funcţionari specia-
lizaţi, coordonate de guvern prin intermediul unui departament diplomatic
central. Acest lucru a fost posibil datorită mai multor factori.
În primul rând, diplomaţia în forme permanente a fost posibilă pentru
că s-au depăşit schemele medievale ale superiorităţii imperiale şi religioase (bi-
zantine, occidentale, otomane, mongole etc.), care nu permiteau dialogul cu
„celălalt”. Iar dacă dialogul se realiza totuşi, acesta era deturnat de la realitatea
intereselor statale spre utopii şi scheme ideale, de esenţă ideologică religioasă.
Un al doilea aspect ţine de procesul constituirii statelor monarhice
„naţionale”, state cu o conştiinţă a intereselor mult mai clar constituită. Afir-
202
Vezi N. Machiavelli, Istoriile florentine, traducere, studiu introductiv şi note de Nina
Façon, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960; Idem, Principele, traducere, studiu introductiv
şi note de Nina Façon, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
marea şi promovarea acestor interese, cu atât mai mult cu cât unele dintre
acestea se dovedeau a fi de durată, au impus, între instrumentele diplomaţiei,
pe cele ale serviciului diplomatic permanent.
În al treilea rând, marile confruntări dintre statele europene, ale acestora
cu Imperiul Otoman, „ieşirea” Europei spre alte lumi şi afirmarea unor inte-
rese economice „la distanţă” au contribuit, în egală măsură, la instituirea unui
nou sistem diplomatic.
Pe această linie, modelul diplomaţiei bizantine şi papale a stat la baza
constituirii şi funcţionării serviciului diplomatic în statele principale din Europa.
Republicile italiene au fost primele care şi-au dezvoltat serviciul diplo-
matic. Veneţia, de exemplu, îşi reglementează activitatea diplomatică printr-o
lege specială, adoptată în 1268, şi care va rămâne în vigoare până în 1797. În
secolul al XVI-lea, Veneţia avea corp diplomatic la Roma, Paris, Madrid,
Viena, Londra, Istanbul, Milano, Mantua, Florenţa, Neapole şi în cantoanele
elveţiene.
Franţa a adoptat sistemul ambasadelor permanente în timpul lui
Ludovic XII (1498–1515). În timpul lui Francisc I (1515–1547), Franţa avea
ambasadori în Suedia, statele germane şi Istanbul, la care se adăuga o reţea
întinsă de agenţi secreţi. Problemele de politică externă ale Franţei erau stabi-
lite în Consiliul secret.
În Anglia, Henric VIII (1509–1547) a reorganizat Secretariatul general,
din raţiuni de eficacitate diplomatică, în Departamentul de „Nord” (pentru
relaţiile cu Ţările de Jos, Germania, Suedia, Polonia şi Rusia) şi Departa-
mentul de „Sud” (pentru relaţiile cu Franţa, Italia, Spania, Portugalia şi Elveţia).
Concomitent cu noul sistem diplomatic s-a simţit nevoia unei noi
reglementări în problema „precedenţei diplomatice”. În acest sens, în anul
1504, papa Iuliu II a instituit principiul orânduirii ambasadorilor după
vechimea statelor pe care le reprezentau, astfel: Imperiul Romano-German,
regele Romei („regele roman” – moştenitorul tronului imperial), Franţa,
Spania (mai degrabă Castilia), Aragónul, Portugalia, Anglia, Sicilia, Scoţia,
Ungaria, Navarra, Cipru, Boemia, Polonia, Danemarca, Veneţia etc. Această
ierarhie a suveranilor catolici a fost rapid depăşită de evenimentele secolului al
XVI-lea.
5.3. Un nou tip de stat

O formă nouă de stat şi un tip nou de guvernare îşi încep acum istoria.
Monarhia adunărilor de stări este înlocuită, treptat, cu monarhia „naţională”
absolută. Ambele instituţii universale, papalitatea şi imperiul, îşi pierd presti-
giul şi autoritatea; monarhia „naţională”, intr-un stat centralizat, e viitorul de

acum incolo203.
O astfel de schimbare nu era deloc facilă în secolul al XV-lea, căci ea
presupunea cel puţin următoarele acţiuni: sfărâmarea puterii marii nobilimi
feudale, fapt posibil doar prin abrogarea privilegiilor sale politice şi juridice;
desfiinţarea autonomiilor locale şi a particularismului regional îngust; înlocui-
rea legăturilor vasalice cu supunerea tuturor locuitorilor faţă de rege.
Şi totuşi, secolul al XVI-lea a impus, în cea mai mare parte a Europei
Occidentale şi Centrale, noul sistem statal204. Schimbarea a fost posibilă prin
acţiunea conjugată a mai multor factori.
În primul rând, prin acţiunea „legiştilor”. Formaţi la şcoala dreptului
roman din universităţi, devenite ele însele „naţionale” începând cu secolul al
XV-lea, noii oameni ai dreptului au proclamat caracterul absolut, de origine
divină, al puterii regale. Numai regele, susţineau noile teorii şi propaganda
oficială, avea dreptul să facă legi, să administreze justiţia şi să numească
funcţionarii statului. Doar el era îndreptăţit să proclame războiul, să încheie
pacea cu celelalte state şi să bată monedă. În virtutea acestor drepturi, regele
era singurul îndreptăţit să reprime „atentatele” împotriva ordinii publice şi
maiestăţii regale, prin jurisdicţii excepţionale.
Monarhul a avut apoi de partea sa burghezia oraşelor. Burghezia era
direct interesată în „spargerea” particularismului provincial şi a independenţei
marilor seniori, în instaurarea ordinii sociale şi libertăţii forţei de muncă.
Burghezia avea nevoie de protecţia statului în afacerile sale în/cu teritoriile de
peste mări sau în concesionarea monopolurilor statului. În acest sens, burghe-
zia i-a furnizat monarhului banii şi funcţionarii de care avea nevoie.
Cu banii şi funcţionarii oraşelor, monarhii şi-au pus pe picioare un apa-
rat administrativ capabil să schimbe sistemul de impozitare şi sistemul juridic,
înlăturând monopolul seniorial al impozitării pe domeniu şi tribunalele
feudale, comunale şi ecleziastice. Folosindu-se de dreptul exclusiv de a ridica
trupe, monarhii instituie sistemul armatelor permanente în solda statului,
lichidând practica obligaţiilor militare medievale.
Biserica a fost, în foarte multe cazuri, alături de unii monarhi în acţiu-
nile lor, centralizatoare şi absolutiste. Pe de o parte, regele avea nevoie de bise-
rică pentru legitimarea monarhiei, iar pe de altă parte, biserica „naţională”
avea nevoie de sprijinul monarhiei în disputa cu papalitatea şi pentru a-şi
203
R. Mousnier, Monarhia absolută în Europa din secolul al V-lea până în zilele noastre,
prefaţă de A. Pippidi, traducere şi note de Constanţa Ghiţulescu, Ed. Corint,
Bucureşti, 2000, p. 120 passim.
204
A. Oţetea, Renaşterea şi Reforma, p. 106–156.
apăra proprietăţile şi autoritatea spirituală în societate. De asemenea, biserica a

fost de partea monarhiei în luarea în stăpânire a teritoriilor de peste mări
şi/sau în lupta cu maurii şi otomanii.
În Franţa, opera centralizatoare era un fapt împlinit în secolul al XV-lea.
Monarhia franceză îşi rezolvase, încă din secolul al XIV-lea, problema
succesiunii, raporturile cu papalitatea şi problema puterilor regale. „În Franţa
este un singur rege”, „cum vrea regele, aşa vrea legea” (si veut le roi, si veut la
loi), „regele este mai presus de toate” (le roi est pardessus tout) erau deja
principii ale guvernării, pentru ca în secolul al XV-lea să li se adauge altele:
„regele nu recunoaşte superior” (rex superiorem non recognoscens) şi „în regatul
său regele este împărat” (rex imperator est in regno suo). Monarhia dispunea, în
secolul al XV-lea, de un aparat birocratic format din comisari regali (bailivi şi
seneşali), în măsură să impună noul impozit permanent şi general (la taille).
Regele nu mai era nevoit, în secolul al XVI-lea, să convoace stările pentru a
vota impozitele.
Carol VII (1422–1461) a fost primul monarh francez care a colaborat în
mod susţinut cu noua forţă socială – burghezia. Cu ajutorul acesteia, Carol
VII reface economia, reduce taxele vamale, întăreşte moneda şi întemeiază noi
întreprinderi. Drumurile, porturile, finanţele şi justiţia sunt refăcute.
Ludovic XI (1461–1483) continuă opera înaintaşului său. În numai 25
de ani de la încheierea războiului de o sută de ani, Franţa era refăcută. Cu
Ludovic XI, Franţa se „împlineşte” teritorial. Cele mai importante achiziţii
teritoriale au fost: Burgundia ducală, comitatele Artois, Franche-Comté
(1477), Anjou şi Provence (1481). La sfârşitul domniei lui Ludovic XI, terito-
riul regatului era dublu ca suprafaţă (aproximativ 480.000 km²), cu 15–16
milioane de locuitori.
Războiul de o sută de ani i-a adus Angliei putere, prosperitate şi glorie.
Pierderea posesiunilor din Franţa a însemnat dezvoltarea conştiinţei naţionale,
în forme britanice, şi trezirea vocaţiei maritime a Angliei. În a doua jumătate a
secolului al XV-lea au loc dezvoltarea industriei de tip capitalist, expansiunea
comerţului şi creşterea populaţiei urbane. Acest fapt a determinat declanşarea
luptei pentru înlocuirea nobilimii şi clerului din administraţia de stat.
După încheierea disputei interne pentru putere între familiile Lancaster
şi York („Războiul celor Două Roze”) şi urcarea pe tron a lui Henric VII
(1485–1509)205, procesul întăririi monarhiei cunoaşte un nou avânt. În 1485,
parlamentul l-a recunoscut pe Henric VII rege legitim, inaugurând astfel
dinastia Tudor. Sub noul monarh, consiliul regal, „mobilat” acum cu alţi
205
Caroline Rogers, Henric al VII-lea, traducere de Cornelia Bucur, Ed. ALL, Bucureşti,
2001.
oameni, conduce efectiv în domeniul justiţiei, restrângând autoritatea parla-

mentului. Legiştii englezi impun principiul absolutismului regal – „regele nu
poate greşi”, ceea ce-i permite monarhului o guvernare autoritară. Henric VII
reuşeşte, sprijinit de noile forţe politice, să smulgă parlamentului taxa pe
mărfurile importate şi pe cele exportate (tonnage and poundage).
Cu Henric VIII (1509–1547), regimul monarhiei absolute se consoli-
dează . Noul monarh întăreşte consiliul regal, iar în parlament sprijină întă-
206
rirea Camerei Comunelor – reprezentanta burgheziei urbane, pe care Henric

se sprijinea în guvernarea sa. În plan economic, Henric suprimă vămile
interne, păstrând doar vama de la Londra, contribuind astfel la transformarea
Angliei într-o piaţă unică. În noiembrie 1534, Henric VIII semnează „Actul
de supremaţie”. Conform acestuia, regele se proclama „protector şi căpetenie
supremă a clerului englez”; era începutul reformei religioase în Anglia şi al
constituirii Bisericii anglicane.
În Spania, procesul întăririi monarhiei se desfăşoară concomitent cu cel
al unificării şi eliberării teritoriale207. În timpul luptei contra maurilor, monar-
hia şi minicipalităţile s-au întărit considerabil.
Spre sfârşitul secolului al XV-lea, în peninsulă erau trei regate „spaniole”
(Castilia, ce cuprindea şi Leónul, Aragónul şi Navarra), Portugalia şi emiratul
de Granada. În anul 1469, moştenitorul Aragónului, Ferdinand, s-a căsătorit
cu Isabella, moştenitoarea Castiliei. Prin eliberarea Granadei în anul 1492 şi
cucerirea Navarrei în 1512, Ferdinand de Aragón este considerat unificatorul
Spaniei. Pe linia centralizării guvernării, monarhia s-a folosit de municipali-
tăţi, de sprijinul bisericii (autorizând Inchiziţia în 1478) şi de consiliul regal
(prin ordonanţa regală din 1480, competenţele consiliului erau politice,
administrative şi juridice).
Cu noul rege, Carlos I (1516–1556), se definitivează centralizarea
statală208. În anul 1521, Carlos I desfiinţează autonomiile urbane (comunidades)
şi începe lupta cu nobilimea şi Cortés-urile (parlamentul), care făceau opoziţie
la votarea impozitului de război. Guvernarea Spaniei se realiza prin Consiliul
de Război (1522), Consiliul de Stat (1526) şi consiliile administrative din
provincii.
Un proces similar de întărire şi modernizare a monarhiei se declanşează
şi în alte părţi ale Europei, dar rezultatele vor fi diferite.
206
Vezi A. Nicolescu, op. cit., p. 356–362.
207
Jill Kilsby, op. cit., p. 8–43.
208
S. MacDonald, Carol Quintul: suveran, dinast şi apărător al credinţei. 1500–1558, Ed.
ALL, Bucureşti, 1998.
În Imperiul Romano-German se înregistrează un semieşec. Doi

Habsburgi remarcabili au lucrat scrupulos pe linia modernizării imperiului.
Primul a fost împăratul Friedrich III (1440–1493; a fost încoronat împărat la
Roma, în 1452), iar al doilea a fost Maximilian I (1493–1519), numai că de
fiecare dată opoziţia dietei imperiale şi a principilor electori a fost foarte
puternică209.
Pe linia centralizării şi întăririi instituţiei imperiale au fost constituite:
Tribunalul camerei imperiului (Reichskammergericht), în 1495, cu sediul la
Worms, Oficiul veniturilor imperiale (Reichspfennigamt) şi Guvernul federal
(Reichsregiment), dar ele au funcţionat cu dificultate, uneori chiar în contra
centralizării. Dieta imperială (Reichstag) şi dietele provinciale (Landtage) au
rămas cele mai importante instituţii şi, ca reprezentante ale stărilor, au făcut
cea mai consistentă opoziţie la intenţiile imperiale centralizatoare. În schimb,
în provinciile ereditare, în Austria mai ales, Habsburgii, începând cu
Maximilian, continuând cu arhiducele Ferdinand I de Habsburg, nepotul său,
procesul întăririi monarhiei a fost un succes.
Situaţii similare întâlnim în Ungaria şi Polonia. În Ungaria, Matia de
Hunedoara (1458–1490) a fost ultimul rege care a reuşit consolidarea institu-
ţiei monarhice şi care a inceput un proces de modernizare, în spiritul
Renaşterii, a statului ungar. Din păcate, opera sa a fost frântă de opoziţia
dietei „naţionale” şi slăbiciunile lui Vladislav II Jagello (1490–1516) şi
Ludovic II Jagello (1516–1526)210. În Polonia, Cazimir IV (1447–1492)
începe colaborarea cu şleahta, aşa încât, treptat, în secolul al XVI-lea Polonia
devine o „republică nobiliară”, proiectul unei monarhii puternice eşuând
lamentabil.
Mai la răsărit, în Rusia, proiectul monarhiei absolute, dar pe baze tira-
nice, reuşeşte. Cu Ivan III (1462–1505), Vasile III (1505–1533), dar mai ales
în timpul lui Ivan IV „cel Groaznic” (1533–1584), Rusia moscovită devine o
monarhie puternică, dar despotică. În ianuarie 1547, Ivan IV îşi ia titlul de
ţar; începe epoca imperială a Rusiei şi a marilor sale cuceriri teritoriale.
6. Sistemul politic european (1454–1559)

Un şir de evenimente politico-militare şi diplomatice a impus, după un
secol de confruntări între principalele state occidentale, un nou principiu în
relaţiile interstatale europene – principiul echilibrului politic.
209
J. Bérenger, op. cit., p. 77–83, 105–107.
210
Engel Pál, op. cit., p. 319–385.
Totul a început în Italia – fărâmiţată şi eterogenă din punct de vedere al

structurilor statale, economice şi culturale, moştenitoarea unui trecut istoric
care i-a afectat unitatea211. La mijlocul secolului al XV-lea, în spaţiul italian
funcţionau mai multe entităţi statale: regatul Neapolelui, regatul Siciliei,
statul pontifical, ducatul Milanului, Florenţa, Veneţia şi Genova – ca „repu-
blici maritime”, ducatele de Ferrara, Urbio şi Savoia, marchizatul de Mantua.
După mai multe decenii de confruntări pentru hegemonie, Florenţa, Neapole,
Milano şi Veneţia au pus bazele înţelegerii de la Lodi (1454–1455). Conform
înţelegerii, statele menţionate se angajau să menţină echilibrul politic şi să
asigure pacea în Italia. Echilibrul politic italian a rezistat până în anul
1492/1494, depăşindu-se mai multe crize în relaţiile dintre statele italiene.
Începând cu anul 1492, criza italiană îmbracă forme acute, războiul
fiind iminent. Cum s-a ajuns aici?
În anul 1492 a murit Lorenzo de Medici („cel Măreţ”) al Florenţei –
artizanul păcii cu Milanul din 1454 şi al negocierilor ulterioare cu statele itali-
ene. Fiul său, Piero, care i-a urmat la conducerea Florenţei, era mult sub
nivelul tatălui său. Piero se lasă antrenat în disputele pentru succesiune în
ducatul Milanului, o greşeală care îl va costa. Slăbiciunile sale politice acti-
vează opoziţia, între adversarii familiei Medici aflându-se şi bancherii floren-
tini din Lyon.
În Milano, Ludovico Sforza, zis „Maurul”, care exercita regenţa asupra
minorului Giangaleazzo, uneltea pentru acapararea tronului. În acest sens,
Sforza s-a aliat cu supuşii nemulţumiţi ai regelui Neapolelui şi a solicitat
intervenţia regelui Franţei, Carol VIII.
În sudul Peninsulei, regatul celor Două Sicilii şi regatul Neapolelui se
aflau sub conducerea lui Ferrant I de Aragón (1458–1494) – unul dintre cei
mai cruzi despoţi ai vremii. Dinastia siciliană de Aragón era într-o acută riva-
litate cu ducii de Anjou, aparţinând Casei regale franceze de Valois. Din acest
motiv, aragonezii din Neapole erau foarte sensibili la orice posibilă intervenţie
franceză în Italia.
În centrul Italiei, odată cu instalarea papei Alexandru VI (1492–1503),
din familia spaniolă Borgia, opoziţia faţă de papalitate a devenit din ce în ce
mai puternică. Noul papă a încercat să-şi impună autoritatea în Italia centrală,
spijinind acţiunile fiului său, Cesare Borgia, de acaparare a Romagnei.
Într-o astfel de situaţie, extrem de tentantă, Carol VIII (1483–1498),
regele Franţei, este antrenat în disputele italiene de către cercurile nobilimii
franceze, preferând alianţa cu Milanul. Cu ducatul Milanului, Franţa încheie
211
alianţă în mai 1492, lor alăturându-li-se Genova. Pentru a putea interveni

nestingherit dincolo de Alpi, Carol VIII trebuia să-şi pacifice relaţiile cu veci-
nii, evitând orice imperfecţiune din partea acestora. În acest sens, Franţa a
încheiat Tratatul de la Étaples (3 noiembrie 1492), cu Anglia, plătindu-i
acesteia 745.000 de scuzi de aur, Tratatul de la Barcelona (19 ianuarie 1493),
cu Aragónul, renunţând la Roussillon şi Cerdagne, şi Tratatul de la Senlis (23
mai 1493), prin care îi recunoaşte lui Maximilian de Austria stăpânirea asupra
provinciilor Franche-Comté şi Artois.
Campania franceză în Italia a început în septembrie 1494, scopul fiind
cucerirea Neapolelui, căci Carol VIII susţinea că ultimul descendent al Casei
de Anjou îi lăsase regelui Franţei, Ludovic XI, drepturile asupra regatului
napolitan. Era începutul a ceea ce istoria a numit „războaiele italiene”
(1494–1559)212.
În februarie 1495, Carol VIII intra în Neapole, Florenţa şi Roma
deschizându-şi în prealabil porţile în faţa francezilor. Superioritatea francezilor
e alarmantă, determinând reacţii rapide din partea celorlalte state. La 26
martie 1495, împăratul Maximilian I îi acordă lui Ludovico Sforza („Maurul”)
investitura regatului Neapolelui, atrăgându-l de partea sa. În acest context, la
31 martie 1495, statul papal, Veneţia, Milano şi Neapole constituie Liga de la
Veneţia, îndreptată contra Franţei. La această alianţă participă şi împăratul
Maximilian I şi regele Aragónului, Ferdinad „Catolicul”. Liga de la Veneţia
era prima expresie a noului principiu al echilibrului politic. Franţa a fost
nevoită, în această situaţie, să părăsească Italia. Aragónul a ocupat Neapolele,
fiind principalul beneficiar al acestei etape a „războaielor italiene”.
Noul rege al Franţei, Ludovic XII (1498–1515)213, a înţeles că Neapole
nu putea fi stăpânit fără Milano, întrucât cine avea Milano avea şi Genova, cu
remarcabila-i flotă. Pentru a justifica pretenţiile asupra ducatului Milano,
Ludovic XII îşi ia titlul de duce al Milanului, spunând că bunica sa fusese fiica
ducelui de Milano, Giangaleazzo (1385–1402), din familia Visconti (familia
Visconti fusese întemeietoarea ducatului. Stingându-se în 1447, familia Sforza
a preluat puterea).
Prin eforturi diplomatice, Franţa a obţinut neutralitatea Angliei, statului
papal şi regatului Aragónului. Cu Veneţia, Ludovic XII a încheiat un tratat, la
Augers, în februarie 1499, promiţând republicii împărţirea Lombardiei. De la
Filip „cel Frumos”, Franţa a obţinut neutralitatea Ţărilor de Jos şi a
Burgundiei imperiale (Franche-Comté).
212
A. Oţetea, Renaşterea şi Reforma, p. 157–178.
213
J. Carpentier, Fr. Lebrun (coord.), op. cit., p. 172–176.
Campania a început în iulie 1499. Francezii cuceresc Lombardia,

Milano capitulează, iar Ludovico Sforza se refugiază în Germania. Întors cu
ajutor de la Maximilian I, Ludovico Sforza va fi capturat de armata franceză,
în februarie 1500 (va muri în captivitate în Franţa, în anul 1508). Cea mai
mare parte a ducatului Milanului a fost alipită Franţei, acest regim durând
până în 1512.
Cât priveşte regatul Neapolelui, francezii ajung la o înţelegere cu
Ferdinand de Aragón (Tratatul de la Granada, 11 noiembrie 1500), vizând
împărţirea regatului. În 1501, francezii ocupă Neapole, iar spaniolii ocupă
Apulia, Calabria şi Sicilia; dinastia bastardă aragoneză din Italia era înlăturată
pentru totdeauna. Franţa şi Aragónul nu s-au împăcat, însă, în ceea ce priveşte
posesiunile din sudul Italiei. În 1504, spaniolii ocupă Neapolele, transfor-
mând, pentru două secole, posesiunile italiene în viceregat, ca şi pe cele din
Sicilia de altfel.
În anul 1511, noul papă, Iuliu II (1503–1513), reuşeşte să pună bazele
Ligii Sfinte, o alianţă menită să-i alunge pe francezi din Italia. O Italie
„liberă”, gândea papa, putea fi adusă sub autoritatea statului pontifical. Din
alianţă făceau parte Aragónul, Veneţia şi Imperiul, Anglia alăturându-li-se în
noiembrie.
Campania aliaţilor, în anul 1512, îi determină pe francezi să abandoneze
Italia. La Milano, Francesco II Sforza, fiul lui Ludovico Sforza, ia conducerea
ducatului. În Florenţa, familia Medici revine în fruntea statului, după ce
fusese înlăturată de răsculaţii conduşi de dominicanul Girolamo Savonarola
(1494).
Noul rege al Franţei, Francisc I (1515–1547), reface situaţia, mai ales că
familia Medici a reuşit să-l impună papă pe Giovanni de Medici (Leon X), în
1513, slăbind astfel opoziţia antifranceză. În septembrie 1515, francezii recu-
ceresc Milano, învingând infanteria elveţiană. Printr-un ansamblu de demer-
suri diplomatice purtate în 1516 (Concordatul de la Bologna, cu papa,
Tratatul de la Freiburg, cu elveţienii, şi Tratatul de la Noyon, cu Carlos I al
Spaniei), Franţa îşi consolida stăpânirea asupra ducatului Milanului.
Prima fază a „războaielor italiene” se încheia cu victoria Franţei. Echili-
brul instaurat în 1516 era fragil, ca si pacea de altfel. În doar câţiva ani, acest
edificiu politic se va nărui, conflictul reizbucnind cu şi mai multă putere.
Protagoniştii noii etape a „războaielor italiene” au fost Habsburgii şi
Casa de Valois.
La „aranjamentul” din 1516, Maximilian I214 nu a fost parte. Simţind că
i se apropie sfârşitul, Maximilian I de Habsburg s-a ocupat, în perioada 1515–
214
J. Bérenger, op. cit., p. 102–113.
1519, de ceea ce el ştia mai bine – aranjamentele matrimoniale, care să aducă

un cât mai mare capital politic Habsburgilor. Să amintim că Maximilian se
căsătorise cu Maria de Burgundia în 1477, aducând Casei de Austria Ţările de
Jos şi Burgundia. Fiul său, Filip „cel Frumos” a fost căsătorit cu Ioana
(„Nebuna”) – fiica şi moştenitoarea Isabellei de Castilia şi a lui Ferdinand de
Aragón. Pe cei doi fii ai cuplului, Maximilian i-a impus, pe primul, Carol
(1500–1558), pe tronul Spaniei, în 1516, iar pe al doilea, Ferdinand (1503–
1564), în posesiunile austriece, ca arhiduce de Austria. Sora acestora, Maria
(1507–1578), a fost căsătorită cu regele Ungariei, Ludovic II, iar lui
Ferdinand i-a adus de soţie pe Ana, sora regelui Ludovic II, deschizând astfel
pretenţia Habsburgilor asupra coroanei Ungariei după moartea lui Ludovic II
la Mohács, în 1526. După moartea primei soţii în 1482, Maximilian a curtat-o
pe Ana de Bretania, dar bogata moştenitoare i-a fost „suflată” de Carol VIII al
Franţei. În 1494, Maximilian s-a căsătorit cu Bianca-Maria Sforza, nepoata
ducelui Milanului, punând şi mai mult gaz pe foc în relaţiile cu francezii.
La moartea împăratului Maximilian I, regele Spaniei şi nepotul său,
Carlos I, a fost ales împărat romano-german (28 iunie 1519)215, graţie unei
colaborări mai vechi a împăratului defunct cu bogatele familii germane Fugger
şi Welser. Francisc I, intrat şi el în competiţie pentru demnitatea imperială, a
fost extrem de afectat de înfrângere. Din acest moment, Habsburgii devin
principalii săi adversari, pentru a-i învinge neprecupeţind nimic: alianţa cu
principii protestanţi sau cu sultanul otoman (1536), în condiţiile în care el era
un catolic convins.
În acest context, Franţa redeschide conflictul în 1521, cursul confruntă-
rilor cu imperialii fiind oscilant. La 24 februarie 1525, în urma bătăliei de la
Pavia, francezii sunt înfrânţi de către trupele imperiale. Căzut prizonier,
Francisc I a fost dus în Spania şi internat la Madrid. În ianuarie 1526,
Francisc I acceptă Tratatul de la Madrid. Conform tratatului, regele francez
renunţa la toate drepturile sale în Italia şi la suzeranitatea asupra Flandrei,
cedând împăratului Carol V Burgundia.
Supremaţia Habsburgilor, din Spania până în Austria şi din Ţările de
Jos până în Italia, devine îngrijorătoare. Într-o astfel de situaţie, la 22 mai
1526 se constituie Liga de la Cognac – o alianţă a Franţei, papei Clement VII
(1523–1534), Veneţiei, Florenţei şi Milanului împotriva lui Carol V. În con-
fruntarea care a avut loc, aliaţii au fost înfrânţi de trupele de „lutherani fana-
tici”, Roma şi alte oraşe italiene fiind prădate („Sacco di Roma”).
Împăratul Carol V (1519–1556) nu a putut exploata avantajul victoriei
militare. Criza din Ungaria (în urma decesului regelui Ludovic II, tronul
215
Ungariei a fost disputat de doi pretendenţi: Ioan Zápolya, ales rege de către
„partida naţională”, şi Ferdinand de Habsburg, ales rege de partida
prohabsburgică din jurul reginei-văduve Maria, sora sa. Ales şi rege al
Boemiei, în 1526, Ferdinand intervine cu trupe în Ungaria, în 1527, pentru
a-şi ocupa tronul. Începea, astfel, un război civil în Ungaria ce va dura până în
1538, declanşarea „rebeliunii lutherane” şi campania otomană îndreptată
contra Vienei (1529) l-au determinat pe Carol V să consimtă asupra Trata-
tului de la Cambrai (august 1529). Din acest moment, Carol V este perceput
ca „şef al creştinătăţii”, papa Clement VII încoronându-l ca „rege longobard”
şi „împărat al romanilor”. În schimb, prestigiul Franţei a fost serios afectat în
urma acestor eşecuri.
În anul 1536, conflictul dintre Francisc I şi Habsburgi se redeschide. În
februarie 1536, Francisc I încheie un tratat cu sultanul Süleyman I, fapt ce-i
permite, contând pe sporirea presiunii otomane în Ungaria şi Mediterana
contra Habsburgilor, să intervină din nou în Italia (1536–1538). Succesul a
fost parţial, cele două părţi ajungând la un compromis, prin semnarea unui
armistiţiu pe zece ani, la Nisa (iunie 1538), în urma căruia îşi împart
Piemontul.
Al patrulea război între Francisc I şi Carol V începe în 1542. Înfrânge-
rea oştilor imperiale în Ungaria şi ocuparea Budei de către otomani (1541),
precum şi promisiunea de sprijin din partea principilor protestanţi, i-au
reaprins speranţele victoriei regelui francez. Dar nici de această dată victoria
nu a fost de partea sa. Prin Tratatul de la Crépy (18 septembrie 1544),
Francisc I renunţa din nou la pretenţiile asupra Neapolelui, Flandrei şi
provinciei Artois, Carol V cedându-i regelui francez Burgundia.
Armistiţiul de la Crépy i-a creat împăratului Carol V o situaţie favora-
bilă, putându-se concentra, de acum încolo, asupra situaţiei de pe celelalte
fronturi. Totul părea să meargă în favoarea împăratului: Luther, adversarul
său spiritual cel mai puternic, murise în 1546, Liga protestantă de la
Schmalkalden a fost îngenuncheată in iunie 1547, Francisc I şi Henric VIII al
Angliei muriseră în 1547, iar frontul din Ungaria fusese pacificat în urma
încheierii tratatului de pace cu Süleymân I (1547). Dar, în momentul în care
Carol V a hotărât, fără să consulte membrii dietei imperiale, ca urmaş al său în
fruntea imperiului să fie fratele său, Ferdinand, revolta germană a fost de
neoprit. Germanii nu mai vroiau în fruntea lor un spaniol, cu atât mai mult
cu cât acesta era un catolic.
Răscoala principilor germani începe în 1552, fiind conduşi de Mauriciu
de Saxa. În acest context, regele Franţei, Henric II (1547–1559), declanşează
conflictul cu Carol V. Eşecul trupelor imperiale a fost pe toate fronturile.
Carol V este la sfârşitul carierei sale politice. El îl împuterniceşte pe fratele său,

regele Ferdinand I de Habsburg, să negocieze cu adversarii. Cu protestanţii,
Ferdinand încheie pace la Augsburg, la 3 octombrie 1555, recunoscându-le
libertatea credinţei religioase216. Cu francezii, pacea s-a încheiat la Vauccelles,
în februarie 1556.
Dezastrul militar, politic şi religios l-a determinat pe Carol V să abdice.
El cedează fiului său, Filip, Spania şi Ţările de Jos, în ianuarie 1556. Coroana
imperială o transferă fratelui său, Ferdinand, la 27 august 1556. Retras la
mănăstire, Carol V va muri la 21 septembrie 1558.
Încurajat de insuccesele lui Carol V, Henric II porneşte, în 1556, un
război contra Spaniei, la care participă şi Anglia, începând cu 1557. Eşecul
armatei franceze la Saint-Quetin (10 august 1557) l-a determinat pe Henric II
să bată în retragere, preferând pacea.
Pacea s-a semnat la Cateau-Cambrésis, la 3 aprilie 1559. Pacea punea
capăt unui război îndelungat pentru supremaţie în Europa Occidentală,
înstituind un echilibru de putere pe moment. Germania imperială păstra
Milano, dar proiectul lui Carol V de realizare a unei „monarhii universale” –
catolice şi imperiale – a eşuat lamentabil. Franţa renunţa la posesiunile itali-
ene, dar păstra Calais şi episcopatele Toul, Metz şi Verdun. Pentru aproxima-
tiv o sută de ani de acum încolo, Franţa trece în planul doi, concentrându-se
asupra „politicii graniţelor naturale”. Spania, cu posesiunile italiene, coloniile
şi Ţările de Jos, devine puterea de prim rang a Europei. Mai la răsărit, posesi-
unile austriece ale Habsburgilor se întăresc. Stăpâni pe coroana Boemiei şi
coroana Ungariei încă din vremea lui Ferdinand I, Habsburgii pun bazele
unui adevărat imperiu. Era un nou început pentru Europa.
216
K. Randell, Luther şi Reforma în Germania. 1517–1555, traducere de Raluca Mihail,
Ed. ALL, Bucureşti, 1994; A. Oţetea, Renaşterea şi Reforma, p. 251–279.
Bibliografie
selectivã
C Andea, Avram, Sinteză de istorie bizantină,
Timişoara, 1995.
Anghelescu, Nadia, Introducere în islam,
Bucureşti, 1993.
Apostol, Liviu, Istoria descoperirilor geografice.
Antichitate şi Evul Mediu, Iaşi, 2004.
Ariès, Ph., Duby, G. (coord.), Istoria vieţii private. De la Europa feudală la
Renaştere, vol. III–IV, Bucureşti, 1995.
Auregan, Pr., Palayret, G., Zece etape ale gândirii occidentale, Bucureşti, 1998.
Bacci, M. Livi, Populaţia în istoria Europei, Iaşi, 2003.
Barbero, Alessandro, Carol cel Mare: un părinte al Europei, Bucureşti, 2005.
Barnea, I., Iliescu, O., Constantin cel Mare, Bucureşti, 1982.
Barthélemy, Dominique, Anul o mie şi pacea lui Dumnezeu. Franţa creştină şi
feudală în anii 980–1060, Iaşi, 2002.
Bănescu, Nicolae, Istoria Imperiului Bizantin, vol. I, Imperiul Bizantin clasic
(610–1081), Bucureşti, 2003.
Bărbulescu, M., Deletant, D., Hitchins, K., Papacostea, Ş., Teodor, P., Istoria
României, Bucureşti, 1998.
Belciu, Cornelia, Popescu, Al., Vikingii, Bucureşti, 1976.
Benevelo, Leonardo, Oraşul în istoria Europei, Iaşi, 2003.
Bernal, J. D., Ştiinţa în istoria societăţii, Bucureşti, 1964.
Berstein, S., Milza, Pr., Istoria Europei, vol. II, De la Imperiul Roman la Europa
(secolele V–XIV), ediţia a II-a, Iaşi, 1998.
Berstein, S., Milza, Pr., Istoria Europei, vol. III, State şi identităţi europene
(secolul XIV–1815), Iaşi, 1998.
Bérenger, Jean, Istoria Imperiului Habsburgilor. 1273–1918, Bucureşti, 2000.
Blaga, Lucian, Opere, IX, Trilogia culturii, Bucureşti, 1985.
Bloch, Marc, Societatea feudală, vol. I, Formarea legăturilor de dependenţă,
Cluj-Napoca, 1996.
Bota, I., M., Istoria Bisericii universale şi a Bisericii româneşti de la origini până
în zilele noastre, ediţia a II-a, Cluj-Napoca, 2003.
Brezeanu, Stelian, Identităţi şi solidarităţi medievale. Controverse istorice,
Bucureşti, 2002.
Brezeanu, Stelian, Imperiul universal şi monarhie naţională în Europa creştină.
Studii de gândire politică medievală, Bucureşti, 2005.
Brezeanu, Stelian, O istorie a Imperiului Bizantin, Bucureşti, 1981.
Brezeanu, Stelian, O istorie a Bizanţului, Bucureşti, 2004.
Brezeanu, Stelian, Romanitatea orientală în Evul Mediu. De la cetăţenii romani
la naţiunea medievală, Bucureşti, 1999.
Brice, Catherine, Histoire de l’Italie, s. l., 1992.
Burckhardt, Jakob, Cultura Renaşterii în Italia, vol. I–II, Bucureşti, 1964.
Carp, Mihai, Ritual şi legitimitate monarhică în evul mediu. Cazul francez, în
Xenopoliana, 2002, 10, nr. 1–4, p. 63–68.
Carpentier, J., Lebrun, Fr. (coord.), Istoria Franţei, Iaşi, 2001.
Căzan, Florentina, Cruciadele. Momente de confluenţă între două civilizaţii şi
culturi, Bucureşti, 1990.
Chifane-Drăguşani, Constantin, Cu Marco Polo pe drumul mătăsii, Bucureşti,
2001.
Chiriac, Adrian, Isac, Delia, Gaspar, Rodica, Istoria ştiinţelor, Timişoara, 2001.
Chodzko, L., Histoire populaire de la Pologne, Paris, 1864.
Ciachir, Nicolae, Istoria slavilor, Bucureşti, 1998.
Ciachir, Nicolae, Soliman Magnificul. Sultanul şi opera sa, Bucureşti, 1972.
Ciachir, N., Bercan, Gh., Diplomaţia europeană în epoca modernă, Bucureşti,
1984.
Ciobanu, Veniamin, Ţările Române şi Polonia. Secolele XIV–XVI, Bucureşti,
1985.
Ciocâltan, Virgil, Mongolii şi Marea Neagră în secolele XIII–XIV, Bucureşti,
1998.
Clot, André, Mahomed al II-lea cuceritorul Bizanţului, Bucureşti, 1993.
Columbeanu, S., Valentin, R., Cruciadele, Bucureşti, 1971.
Constantinescu, Radu, Moldova şi Transilvania în vremea lui Petru Rareş.
Relaţii politice şi militare (1527–1546), Bucureşti, 1978.
Cremene, Mioara, Dicţionar iniţiatic al ordinelor cavalereşti, Iaşi, 2003.
Cristian, Vasile, Istoriografie generală, Bucureşti, 1979.
Cristian, Vasile, Istoria Asiei, Bucureşti, 2002.
Cristian, Vasile, Iordănescu, Lăcrămioara, Popescu, Mirela, Crestomaţie de
istorie universală, vol. I, Iaşi, 2001.
Deac, Augustin, Din istoria Ucrainei. „Ţara de margine”, Bucureşti, 2001.
De Oliveira Marques, A. H., Istoria Portugaliei, Bucureşti, 1996.
Decei, Aurel, Istoria Imperiului otoman (până la 1656), Bucureşti, 1978.
Delort, Robert (coord.), Cruciadele, Bucureşti, 2003.
Demeter, Traian, Istoria descoperirilor geografice, vol. I (Antichitatea şi Evul

Mediu), Bucureşti, 2002.
Demurger, Alain, Cavalerii lui Christos. Ordinele religios-militare în Evul Mediu
(sec. al XI-lea – al XVI-lea), Bucureşti, 2003.
Diehl, Charles, Marile probleme ale istoriei bizantine. Figuri bizantine, vol. I,
Bucureşti, 1969.
Diehl, Charles, Figuri bizantine, vol. II, Bucureşti, 1969.
Drăgoi, Eugen, Istoria Bisericească universală, Bucureşti, 2001.
Drâmba, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. II, Bucureşti, 1987.
Drâmba, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. III, Bucureşti, 1990.
Duby, Georges, Cele trei ordine sau imaginarul feudalismului, Bucureşti, 1998.
Ducellier, Alain, Bizantinii. Istorie şi cultură, Bucureşti, 1997.
Durand, Fréderic, Vikingii, Bucureşti, 2003.
Eckart, Ferenc, Introduction a l’histoire hongroise, Paris, 1928.
Ekrem, M. Ali, Civilizaţia turcă, Bucureşti, 1981.
Engel, Pál, Regatul Sfântului Ştefan. Istoria Ungariei medievale. 895–1526,
Cluj-Napoca, 2006.
Eginhard, Vita Karoli Magni. Viaţa lui Carol cel Mare, ediţie de Anca Crivăţ,
Bucureşti, 2001.
Faure, Paul, Renaşterea, Bucureşti, 2002.
Feneşan, Cristina, Constituirea Principatului Autonom al Transilvaniei,
Bucureşti, 1997.
Focilon, Henri, Anul o mie, Bucureşti, 1971.
Fodor, Pál, Reformok és reformideológiák az Oszmán Birodalomban (16–20
század), în Korunk, 1996, 7, nr. 6, p. 18–31.
Gemil Tahsin, Românii şi otomanii în secolele XIV–XVI, Bucureşti, 1991.
Geoffroy de Villehardouin, Cucerirea Constantinopolului, ediţie de O. Pecican,
Cluj-Napoca, 2002.
Georgescu, Maria, Istoria Bizanţului, Bucureşti, 2005.
Gergely, András, Istoria Ungariei, Odorheiu Secuiesc, 1993.
Gerostergios, Asterios, Iustinian cel Mare. Sfânt şi împărat, Bucureşti, 2004.
Goldenberg, S., Belu, S., Epoca marilor descoperiri geografice, ediţia a II-a,
Bucureşti, 2002.
Gross, Lidia, Confreriile medievale în Transilvania (secolele XIV–XVI), Cluj-
Napoca, 2004.
Guichonnet, Paul, Istoria Italiei, Bucureşti, 2002.
Haleki, O., La Pologne de 963 à 1914, Paris, 1933.
Horia, Vintilă, Dicţionarul papilor, Bucureşti, 1999.
Howard, Michael, Războiul în istoria Europei, Timişoara, 1997.
Huizinga, Johan, Amurgul evului mediu, Bucureşti, 1993.
Inalcik, Halil, Imperiul Otoman. Epoca clasică. 1300–1600, Bucureşti, 1996.
Iorga, Nicolae, Bizanţ după Bitanţ, Bucureşti, 1972.
Iorga, Nicolae, Histoire de la vie byzantine. Empire et Civilisation d’après les

sources, vol. I–III, Bucureşti, 1934.
Iorga, Nicolae, Sinteza bizantină. Conferinţe şi articole despre civilizaţia
bizantină, Bucureşti, 1972.
Kilsby, Jill, Spania: mărire şi decădere. 1474–1643, Bucureşti, 1998.
Kondratieva, Tamara, Vechea Rusie, Bucureşti, 2000.
Kristó, Gyula, Histoire de la Hongrie médiévale, tome I, Le temps des Árpáds,
Rennes, 2000.
Le Goff, Jaques, Civilizaţia Occidentului medieval, Bucureşti, 1979.
Le Goff, Jaques, La civilisation de l’Occident Médiévale, s. l., 1982.
Le Goff, Jaques (coord.), Omul medieval, Iaşi, 1999.
Logan, F. Donald, Vikingii în istorie, Bucureşti, 1990.
Lorinţ, Florica, Din istoria unui imperiu (turcii otomani), Bucureşti, 1963.
Luca, Cristian, Aspecte ale gastronomiei universale la sfârşitul Evului Mediu,
Beclean, 2003.
Lung, Ecaterina, Ev Mediu timpuriu sau Antichitate tărzie? Limite cronologice,
limite conceptuale, în Studii şi Articole de Istorie, 2002, 67, p. 65–78.
Lung, Ecaterina, Zbuchea, Gheorghe, Istorie medie universală, vol. I, Europa
medievală (secolele V–XV), Bucureşti, 2003.
Machiavelli, Niccolò, Istoriile florentine, Bucureşti, 1960.
Machiavelli, Niccolò, Principele, Bucureşti, 1968.
MacDonald, Stewart, Carol Quintul: suveran, dinast şi apărător al credinţei.
1500–1558, Bucureşti, 1998.
Madaule, Jaques, Istoria Franţei, vol. I, Bucureşti, 1973.
Madgearu, Alexandru, Revenirea dominaţiei bizantine la Dunăre, în Anuarul
Institutului de Studii Politice, de Apărare şi Istorie Militară, 1998, p. 145–157.
Manolescu, Radu, Societatea feudală în Europa apuseană, Bucureşti, 1974.
Mantran, Robert (coord.), Istoria Imperiului Otoman, Bucureşti, 2001.
Martinescu-Asău, Theodor, Viaţa, iubirile şi profeţiile lui Mahomed, creatorul
Coranului, Iaşi, 1994.
Maxim, Mihai, Ţările Române şi Înalta Poartă. Cadrul juridic al relaţiilor
româno-otomane în Evul Mediu, Bucureşti, 1993.
Mărculeţ, Vasile, Relaţiile Imperiului Bizantin şi ale republicilor maritime
italiene cu Ţările Române până în secolul al XV-lea, Sibiu, 2002.
Mehmed, M. Ali, Istoria turcilor, Bucureşti, 1976.
Michelet, Jules, Scrieri alese, vol. I, Istoria Franţei, Bucureşti, 1973.
Miquel, André, Islamul şi civilizaţia sa. Din secolul al VII-lea până în secolul al
XX-lea, Bucureşti, 1994.
Mitru, Alexandru, Legendele Olimpului, ediţia a II-a, Bucureşti, 1966.
Morisson, Cécile, Cruciadele, Bucureşti, 1998.
Morus, Thomas, Utopia, Bucureşti, 1958.
Mousnier, Roland, Monarhia absolută în Europa din secolul al V-lea până în

zilele noastre, Bucureşti, 2000.
Muntean, Vasile V., Bizantinologie, vol. I–II, Timişoara, 1999–2000.
Mureşan, Ovidiu, Renaşterea europeană în viziunea istoriografiei româneşti,
Cluj-Napoca, 1997.
Mureşan, Ovidiu, Umanism, Renaştere şi Papalitate în secolul al XV-lea, Cluj-
Napoca, 2005.
Musset, Lucien, Invaziile, vol. I, Valurile germanice, Bucureşti, 2002.
Musset, Lucien, Invaziile, vol. II, Al doilea asalt asupra Europei (secolele VII–
XI), Bucureşti, 2002.
Mussot-Goulard, Renée, Carol cel Mare, Bucureşti, 2004.
Negulescu, P. Petre, Filosofia Renaşterii, Bucureşti, 1986.
Nicolae Iorga – istoric al Bizanţului, volum îngrijit de E. Stănescu, Bucureşti,
1971.
Nicolescu, A., Istoria civilizaţiei britanice, vol. I, Din preistorie până în secolul al
XVII-lea, Iaşi, 1999.
Obolensky, Dimitri, Un commonwealth medieval: Bizanţul. Europa de Răsărit.
500–1453, Bucureşti, 2002.
Oţetea, Andrei (coord.), Istoria lumii în date, Bucureşti, 1972.
Oţetea, Andrei, Renaşterea şi Reforma, Bucureşti, 1968.
Panaite, Viorel, Diplomaţie occidentală, comerţ şi drept otoman (secolele XV–
XVII), Bucureşti, 2004.
Panaite, Viorel, Limbajul politico-juridic în Islamul Otoman. Dicţionar de
termeni şi expresii, vol. I (Războiul, pacea, comerţul), Bucureşti, 1998.
Panaite, Viorel, Pace, război şi comerţ în Islam. Ţările Române şi dreptul otoman
al popoarelor (secolele XV–XVII), Bucureşti, 1997.
Papacostea, Şerban, Evul Mediu românesc. Realităţi politice şi curente spirituale,
Bucureşti, 2001.
Papacostea, Şerban, Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată şi Imperiul
mongol, Bucureşti, 1993.
Pavlov, Plamen, Ianev, Iordan, Caiu, Daniel, Istoria Bulgariei,, Bucureşti,
2002.
Peters, Francis E., Mahomed şi originile Islamului, Bucureşti, 2003.
Prémare, Alfred-Louis de, Originea islamului. Între scriitură şi istorie, Bucureşti,
2004.
Pinter, Z. K., Ţiplic, I. M., Prelegeri de istorie medie universală, ediţia a II-a,
Sibiu, 2003.
Pinter, Z. K., Ţiplic, I. M., Europa şi Orientul apropiat în evul mediu (secolele
V–XIII), Alba Iulia, 2006.
Pirenne, Henri, Mahomed şi Carol cel Mare, Bucureşti, 1996.
Pop, Ioan Aurel, Geneza medievală a naţiunilor moderne (secolele XII–XVI),
Bucureşti, 1998.
Pop, Ioan Aurel, Românii şi maghiarii în secolele IX–XIV. Geneza statului

medieval în Transilvania, Cluj-Napoca, 1996.
Pop, I. A., Nägler, Th., Istoria Transilvaniei, vol. I (până la 1541), Cluj-
Napoca, 2003.
Popa, Ştefan, Ruşii. Istoria culturii şi civilaţiei. Secolele XI–XVII, Constanţa,
2000.
Popescu, Cristian Tiberiu, Templierii. Istorie şi mister, ediţia a II-a revăzută şi
adăugită, Bucureşti, 2005.
Procacci, Giuliano, Istoria italienilor, Bucureşti, 1975.
Puiu, Tiberius, Ucraina şi ucrainienii. Schiţă istorică, Bucureşti, 1999.
Randell, Keith, Luther şi Reforma în Germania. 1517–1555, Bucureşti, 1994.
Rendina, Claudio, Papii. Istorie şi secrete, Bucureşti, 2002.
Riché, Pierre, Invaziile barbare, Bucureşti, 2000.
Rogers, Caroline, Henric al VII-lea, Bucureşti, 2001.
Runcan, Nechita, Creştinismul în primele trei veacuri. Compendiu istoric,
Constanţa, 1997.
Runciman, Steven, Căderea Constantinopolului, Bucureşti, 1991.
Rusu, A. Andrei, Castelarea carpatică. Fortificaţii şi cetăţi din Transilvania şi
teritoriile învecinate (sec. XIII–XIV), Cluj-Napoca, 2005.
Rusu, A. Andrei, Ioan de Hunedoara şi românii din vremea lui. Studii, Cluj-
Napoca, 1999.
Sălăgean, Tudor, Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIII-lea.
Afirmarea regimului congregaţional, Cluj-Napoca, 2003.
Seceleanu, Ion, Istoria geografiei şi a descoperirilor geografice, Constanţa, 2001.
Soporan, Florin-Dumitru, Afirmarea monarhiei habsburgice în Europa Central-
Orientală. 1526–1556, în Studia Medievalia, I, Cluj-Napoca, 2004, p. 253–292.
Sourdel, Dominique, Istoria arabilor, Bucureşti, 2001.
Sourdel, Dominique, Sordel-Thomine Janine, Civilizaţia islamului clasic, vol.
I, Bucureşti, 1975.
Spinei, Victor, Marile migraţii din estul şi sud-estul Europei în secolele IX–XIII,
Iaşi, 1999.
Spiridonakis, Basile, Grecs, Occidenteaux et Turcs de 1054 à 1453,
Thessaloniki, 1990.
Stănescu, Gheorghe G., Mahomed profetul, Cluj-Napoca, 1998.
Stiles, Andrina, Imperiul Otoman. 1450–1700, Bucureşti, 1998.
Tartler, Grete, Înţelepciunea arabă (secolele V–XIV), ediţia a II-a, Iaşi, 2002.
Tătar, Octavian, Aspecte internaţionale ale constituirii Principatului
Transilvaniei, Hunedoara, 2001.
Tătar, Octavian, Cultură şi civilizaţie la români, Sibiu, 1999.
Tătar, Octavian, Europeni şi otomani în Evul Mediu. Realităţi politico-
diplomatice şi militare. Studii, Sibiu, 2003.
Tătar, Octavian, Istoria Imperiului Bizantin. Prolegomene, Sibiu, 2004.
Theodorescu, Răzvan, Bizanţ, Balcani, Occident la începutul culturii medievale

româneşti (secolele X–XIV), Bucureşti, 1974.
Thomas, Hugh, El Imperio Español. De Colón a Magallanes, Barcelona, 2003.
Treadgold, Waren, O scurtă istorie a Bizanţului, Bucureşti, 2003.
Tudor, Dumitru (coord.), Enciclopedia civilizaţiei romane, Bucureşti, 1982.
Turcuş, Şerban, Monarhia pontificală clasică. Principii ecclesiologice şi realităţi
instituţionale, în Anuarul Institutului de Istorie Cluj-Napoca, 1999–2000, 38–39, nr.
2, p. 19–38.
Vauchez, André, Spiritualitatea evului mediu occidental. Secolele VIII–XII,
Bucureşti, 1994.
Waley, Daniel, Later Medieval Europe. 1250–1520, London, 2001.
Zöllner, Erich, Istoria Austriei. De la începuturi până în prezent, ediţia a VIII-a,
Bucureşti, 1997.
Indice de nume
ºi locuri
C
A Alboin, rege al longobarzilor – 39

Alcuin – 60
Aachen, loc. – 57, 60, 69, 103, 148, 153 Alep, loc. – 107, 130
Abd al-Rahman, emir – 89 Alexandria, loc. – 195
Abu Bakr, calif – 87 Alexandru Aldea, domn al Ţării Româneşti –
Acra, loc. – 105, 107, 108, 109 159
Adalbéron, episcop – 71 Alexandru II, papă – 99
Adelaida de Louvain – 74 Alexandru III, papă – 115
Adémar de Monteil, episcop – 104 Alexandru V, papă – 143
Adrian II, papă – 78 Alexandru VI, papă – 205
Adrianopol (Edirne), loc. – 163, 164 Alexandru „cel Bun”, domn al Moldovei – 159
Aëtius (Flavius), general roman – 34, 37 Alexios, prinţ bizantin – 110
Afrodita (mit.) – 31 Alexios III, împărat bizantin – 136
Agenor (mit.) – 31 Alexios Commnenul, împărat bizantin – 66,
Agilulf, rege al longobarzilor – 39 104, 133, 134
Agrippa von Nettesheim – 181 Alfons V, rege al Aragónului şi al Siciliei – 145
Ahmed, han mongol – 156 Alfons Henriques, rege al Portugaliei – 76
Aişa, soţie a Profetului – 87 Alfonso I, rege al Asturiei şi Leónului – 75
Aix-la-Chapelle – vezi Aachen Alfonso II, rege al Asturiei şi Leónului – 75
al-Abbas, rudă a Profetului – 88 Alfonso V, rege al Portugaliei – 145, 193
Alaric, rege al vizigoţilor – 35 Alfonso VI, rege al Leónului şi Castiliei – 75
Alba Iulia, loc. – 17, 18, 19, 20, 21, 22, 33, Alfonso VII, rege al Aragónului – 75, 114
171, 215; ~ tratatul de la – 172 Alfred „cel Mare”, rege de Wessex – 73
Alba Regală – vezi Székesfehérvár Ali, calif, ginerele Profetului – 87, 88
Alberico Gentili – 199 Aliénor – vezi Eleonora de Aquitania
Albert, fiul lui Rudolf de Habsburg – 120 Amasya, pacea de la – 172
Albert, fiul lui Rudolf IV – 149 Amaury I, rege al Ierusalimului – 107
Albert II „cel Înţelept” – 149 Ana de Bretania – 208
Albert de Habsburg, rege al Boemiei, al Anadect II, papă – 134
Ungariei etc. – 151, 153, 156 Anastasios, patriarh – 128
Albi, loc. – 112 Ancona, loc. – 184
Andrea Doria – 170 Belgrad, loc. – 164, 166, 167, 169

Andrei II, rege al Ungariei – 121 Beloeozero, loc. – 156
Andrei III, rege al Ungariei – 122 Benedict XIII, papă – 143
Andronic I, împărat bizantin – 136 Benevento, loc. – 118
Andronic, fiul împăratului Mihail VIII – 137 Bernard, nepotul lui Carol „cel Mare” – 57, 64
Ankara, loc. – 164 Bernard (Sf. Bernard) – 100
Antiohia, loc. – 106, 107, 130; Bernard de Clairvaux – 106
~ principatul – 104 Bernon, abate la Cluny – 100
Anvers, loc. – 184 Bertrand de Got, cardinal – 117
Aristotel – 178 Bianca-Maria Sforza – 208
Arnulf – 64, 68, 78 Bilbao, loc. – 75
Arras, tratatul de la – 147 Bizanţ, loc. – 39, 41, 43, 44, 45, 48, 49, 52, 53,
Artois, loc. – 147, 202, 206, 209 54, 58, 61, 77, 81, 102, 103, 110, 124,
Arsuf, loc. – 105, 109 125, 126, 128, 129, 130, 131, 132, 133,
Asan, ţar – 135, 136 134, 135, 136, 137, 138, 141, 160, 162,
Ascalon, loc. – 105 165, 191, 212, 213, 215, 217;
Asparuch (Isperich), conducător al bulgarilor – ~ imperiu – 40, 41, 42, 43, 44, 45, 49, 52,
41 66, 67, 69, 97, 109, 110, 121, 123, 125,
Athaulf, vizigot – 35 126, 127, 128, 130, 135, 137, 139, 159,
Atena, loc. – 51 160, 161, 162, 166, 191, 211, 212, 214,
Attila, rege al hunilor – 34 216
Augers, tratatul de la – 206 Blaga, Lucian – 18, 20, 22, 23, 50, 211
Augsburg, loc. – 66, 184; Blanche de Castilla – 112
~ pacea de la – 210 Bodin, Jean – 181, 198, 199
Aurelian (Lucius Domitius Aurelianus) – 46 Boemund (Bohemund) de Tarent – 104
Avignon, loc. – 117, 143 Bogdan „Maramureşeanul” – 157, 158
Azincourt, loc. – 147 Boleslav II, cneaz al Boemiei – 78
Boleslav II, rege al Poloniei – 122
B Boleslav „cel Viteaz”, rege al Poloniei – 79
Bologna, concordatul de la – 207
Bagdad, loc. – 90, 91, 105; Bonifaciu VIII, papă – 112, 117, 143
~ califatul/califul de – 65, 90, 130 Bonifaciu IX, papă – 143
Balduin, conte de Flandra – 104, 105, 136 Bonifaciu de Montferrat – 109, 136
Balduin I, împărat latin de Constantinopol – Bordeaux, loc. – 146, 184
136 Boris, ţar al bulgarilor – 130
Balduin II, împărat latin de Constantinopol – Bouvines, loc. – 112
118, 137 Braga, loc. – 37
Balduin III, rege al Ierusalimului – 107 Bran, loc. – 152
Balduin IV, rege al Ierusalimului – 107 Brandenburg, loc. – 122, 148;
Barcelona, tratatul de la – 206, 217 ~ electorul de – 167
Bari, loc. – 65 Bratislava, loc. – 153
Bartolomeo Dias – 193 Bremen, loc. – 122
Basarab I „Întemeietorul” – 157 Brest, loc. – 146
Basel, loc. – 24 Brétigny, pacea de la – 146
Batu, han – 93, 94 Brezeanu, Stelian – 52, 63, 67, 123, 124, 125,
Bâyezîd I, sultan otoman – 164, 165 127, 163, 212
Bâyezîd II, sultan otoman – 167, 168 Brindisi, loc. – 132
Beirut (Beyrut), loc. – 105, 109, 130 Burgos, contele de – 75
Béla II, rege al Ungariei – 135 Bucek, fiul hanului Tului – 93
Béla III, rege al Ungariei – 121, 135 Buda, loc. –121, 153, 169, 170, 173;
Béla IV, rege al Ungariei – 121 ~ beylerbeylik-ul de – 171
Burckhardt, Jakob – 179, 212 Cazimir III „cel Mare”, rege al Poloniei – 123,
Bursa, loc. – 163 152, 154
Bussi, Giovanni Andrea, episcop – 23 Cazimir IV Jagello, rege al Poloniei – 156, 204
Byblos, loc. – 130 Cellarius (Christopher Keller) – 24, 25
Cesare Borgia – 205
C Cetatea Albă, loc. – 167
Cernigov, cnezatul de – 93, 123
Cadix, loc. – 114 Chagatai, han – 93
Caen, loc. – 74 Charroux, loc. – 98
Caesareea, loc. – 109 Chateaubriand, François-René de – 26
Caffa, loc. – 166 Cherbourg, loc. – 146
Cairo, loc. – 105, 106, 168 Childeric, rege al francilor – 38
Calais, loc. – 146, 210 Chilia, loc. – 167
Calicut, loc. – 194, 195 Chinon, loc. – 147
Calixt II, papă – 114 Chlotar, rege al francilor – 54
Calvin, Jean – 25 Christburg, loc. – 155
Cambrai, tratatul de la – 209 Cîteaux, loc. – 100
Canterbury, arhiepiscopia/arhiepiscopul de – 73 Clairvaux, abaţia de la – 100
Canut „cel Mare” – 73 Clement III, papă – 108
Carloman, fiul lui Carol Martel – 55 Clement IV, papă – 118
Carloman, fiul lui Ludovic II „cel Bâlbâit” – 64 Clement V, papă – 117
Carloman, fiul lui Pepin „cel Scund” – 56 Clement VI, papă – 150
Carol, fiul lui Ludovic „cel Pios” – 58, 59 Clement VII, papă – 143, 208, 209
Carol („cel Mare”), împărat carolingian – 39, Clermont, loc. – 99;
40, 53, 56, 57, 59, 60, 63, 69, 78, 115, ~ conciliul de la – 103
211, 213, 215 Cluny, abaţia de la – 100, 106;
Carol „cel Gros” – 64 ~ ordinul de la – 100
Carol „cel Pleşuv” – 64, 71 Coimbra, loc. – 76
Carol „cel Simplu”, rege francez carolingian – 71 Clovis, rege al francilor – 38, 39, 54
Carol (I) de Anjou, rege al Siciliei –112, 118, Cognac, liga de la – 208
137, 151 Coloman („Cărturarul”), rege al Ungariei – 80,
Carol III („cel Mic”), rege al Siciliei – 152 121
Carol I Robert (de Anjou), rege al Ungariei – Columb (Colón), Cristofor (Cristóbal) – 25,
122, 157 194
Carol IV, împărat german şi rege al Boemiei – Conrad III, împărat german – 106, 107, 122
148, 149, 150, 152 Constantin, călugăr – 77
Carol IV, rege al Franţei – 112, 120, 146 Constantin IV, împărat bizantin – 41
Carol V, rege al Franţei – 146, 150, 170, 208, Constantin V, împărat bizantin – 128
209, 210 Constantin IX, împărat bizantin – 132
Carol VI, rege al Franţei – 146, 147, 153 Constantin „cel Mare” – 24, 44, 46, 47, 48, 49,
Carol VII, rege al Franţei – 147, 202 51
Carol VIII, rege al Franţei – 189, 205, 206, 208 Constantinopol, loc. – 24, 25, 27, 34, 35, 36,
Carol Martel, majordom în regatul franc – 39, 41, 42, 45, 47, 48, 49, 51, 53, 80, 81, 88,
55, 88 91, 93, 103, 104, 106, 108, 110, 117,
Carol V (Quintul), împărat german, rege al 118, 126, 128, 130, 131, 132, 133, 134,
Spaniei (Carlos I) – 169, 203, 208, 214 135, 136, 137, 141, 160, 163, 165, 166,
Cartagina, loc. – 37 168, 173, 213, 216;
Casiodor (Flavius Magnus Aurelius Cassiodorus ~ imperiul de la – 43, 47, 51, 129, 136,
Senator), istoric roman – 36 137;
Cateau-Cambrésis, pacea de la – 210 ~ biserica de la – 130;
Cavadonga, loc. – 75
~ patriarhia de la – 81, 128, 131, 157, Epila, loc. – 145

159, 160 Erasm din Roterdam – 181, 196, 197
Constantinus I – vezi Constantin „cel Mare” Esztergom, loc. – 80;
Constanţa, soţia împăratului Henric VI – 134 ~ arhiepiscopia/arhiepiscopul de – 79
Compiègne, loc. – 147 Étaples, tratatul de la – 206
Córdoba, loc. – 89, 114; Eugen III, papă – 106
~ califatul de – 89 Euric, rege al vizigoţilor – 35
Cracovia, loc. – 123 Enrico Dandolo – 109
Crécy, loc. – 146; Europa (mit.) – 31, 32
D F
Dan I, domn al Ţării Româneşti – 158 Fatima, fiica Profetului – 87

Dan II, domn al Ţării Româneşti – 159 Faure, Paul – 179, 190, 213
Dandakan, loc. – 90 Făgăraş, feudă – 158
Daniel, profetul – 24 Ferrant I de Aragón – 205
Dante – 143 Ferdinand, rege al Castiliei – 75
Danzig, loc. – 122 Ferdinand I de Habsburg – 169, 170, 171, 172,
Damasc, loc. – 88, 89, 107, 130; 204, 209, 210
~ califatul de la – 88, 126 Ferdinand III, rege al Castiliei şi Leónului – 75,
Delhi, loc. – 93 114
Demetrius Zvonimir – 133 Ferdinand „cel Mare”, rege al Leónului şi
Diehl, Charles – 127, 132, 213 Castiliei – 76
Dijon, loc. – 100 Ferdinand de Aragón („Catolicul”) – 203, 207,
Diocleţian (Caius Aurelius Valerius Diocletianus) 208
– 32, 46, 47 Ferdinand I de Aragón – 153
Dmitri, cneaz al Moscovei – 156 Fernán Gonzáles, conducător al Castiliei – 75
Dmitri Ivanovici Donskoi – 156 Ferrara-Florenţa, conciliul de la – 166
Domingo de Guzmán – 101 Filip, fiul lui Balduin I – 118
Ducellier, Alain – 49, 126, 213 Filip „cel Bun”, duce al Burgundiei – 147
Dürnkurt, loc. – 120 Filip „cel Frumos”, fiul împăratului Maximilian I
Dyrrachion, loc. – 133 – 143
Filip I, rege al Franţei – 71, 103, 104
E Filip II „August”, rege al Franţei – 108, 111,
112
Ecaterina, fiica regelui Ungariei Ludovic I – 152 Filip III „cel Îndrăzneţ”, rege al Franţei – 112,
Edessa, loc. – 104, 105, 106 146
Eduard („prinţul Negru”) – 146 Filip IV „cel Frumos”, rege al Franţei – 112,
Eduard I, rege al Angliei – 113 114, 117, 146, 206
Eduard II, rege al Angliei – 113, 146 Filip VI (de Valois), rege al Franţei – 112, 146
Eduard III, rege al Angliei – 113, 146 Filip de Suabia, împărat german – 110
Eduard „cel Bătrân”, rege de Wessex – 73 Florenţa, loc. – 118, 143, 166, 180, 184, 185,
Eduard „Confesorul”, rege al Angliei – 73 199, 200, 205, 206, 207, 208
Egbert, rege de Wessex – 72 Foulque de Neuilly – 109
Elbing, loc. – 122, 155 Francesco d’Assisi – 101
Eleonora de Aquitania – 111 Francisco Pizarro („Porcul”) – 194
Elisabeta, fiica lui Sigismund de Luxemburg – Francesco II Sforza – 207
153 Francisc I, rege al Franţei – 170, 200, 207, 208,
Elisabeta, fiica lui Venceslas III – 150 209
Elisabeta, soţia regelui Ungariei Ludovic I – 151 Frankfurt, Reichstagul de la – 117
Emma, mama lui Eduard „Confesorul” – 73
Frederic „cel Arţăgos”, duce al Austriei – 119, Grigore XII, papă – 143
120 Grünwald, loc. – 155, 159
Frederic V de Austria – 149 Guillaume de Champlite – 136
Frederic de Suabia – 108 Guizot, François – 26
Freiburg, tratatul de la – 207 Gutenberg, Johann – 182
Friedrich I (Barbarosa) – 78, 108, 115, 119, Guy de Lusignan – 107
122 Güyük, fiul hanului Ögödai – 93, 94
Friedrich II, împărat german – 78
Friedrich III, împărat german – 149, 151, 154, H
204
Frederic-Roger (Frederic II), împărat german – Haakon IV, rege al Norvegiei – 77
115, 116, 120 Haifa, loc. – 105
Halici, cnezatul de – 123
G Halle, loc. – 24
Hamburg, loc. – 122, 186
Galerius (Caius Galerius Valerius Maximianus) Harald „Dinte Albastru”, rege al Danemarcei –
– 48 76
Galileo Galilei – 180 Harald Haarfager („Păr Frumos”), rege al
Gallipoli (Gelibolu), loc. – 163 Norvegiei – 76
Garcia, rege al Navarrei – 75 Hardenberg, Friedrich Leopold von – 26
Gatterer, istoric – 25 Harold Godwineson (Harold II), rege al Angliei
Gdánsk – vezi Danzig – 73
Gelimer, rege al vandalilor – 37 Hasan, fiul lui Ali – 87
Geneva, loc. – 37 Hastings, loc. – 73
Genova, loc. – 65, 70, 108, 115, 118, 184, 185, Havelberg, loc. – 122
205, 206 Hayreddîn Barbarossa – 170
Geoffroi V „cel Frumos” Plantagenetul – 74, Hedviga, fiica regelui Ludovic I – 152, 155
113 Heerwegen, editor – 24
Geoffroy de Villehardouin – 109, 213 Hegel, filosof german – 125
George de Podiebrad – 151 Henric „Navigatorul” – 193
Georgios Maniakes – 132 Henric „Păsărarul” – 68
Gerhard Kremer (Mercator) – 192 Henric I („Beauclerc), rege al Angliei – 74
Germanos I, patriarh – 128 Henric II (de Anjou), rege al Angliei – 111, 113
Geza II, rege al Ungariei – 135 Henric III, rege al Angliei – 113
Giangaleazzo, duce al Milanului – 205, 206 Henric IV, rege al Angliei – 147
Gibon, Edward – 25 Henric V, rege al Angliei – 147, 153
Gingis-han – vezi Temugin Henric VI, rege al Angliei – 147
Giordano Bruno – 180 Henric VII, rege al Angliei – 202, 203, 216
Giovanni Pico Dela Mirandola – 181 Henric VIII, rege al Angliei – 197, 200, 203,
Girolamo Savonarola – 207 209
Giurgiu, cetatea – 159 Henric I, rege al Franţei – 71
Gizella, soţia regelui Ştefan I – 79 Henric II, rege al Franţei – 209, 210
Gniezno, loc. – 78, 79 Henric IV, împărat german – 70, 78, 120, 133
Godefroy de Bouillon – 104, 105 Henric V, împărat german – 74, 114
Gorm „cel Bătrân”, rege al Danemarcei – 76 Henric VI, împărat german – 115, 119, 134
Göttingen, loc. – 25 Henric VII de Luxemburg, împărat german –
Granada, emiratul de – 203; 149
~ loc. – 114, 161, 189, 203; Hera (mit.) – 32
~ tratatul de la – 207 Herakleios, împărat bizantin – 45, 125, 126
Grigore III, papă – 128 Herder, Johann Gottfried – 26
Grigore VII, papă – 100, 103, 120, 133 Honoriu III, papă – 115, 123
Horn, G. – 25 Istanbul, loc. – 167, 170, 172, 200

Hugo Capet, rege al Franţei – 71 Iuriev, loc. – 123
Hugo, conte de Vermandois – 104 Ivan Alexandru – 124
Hugo Grotius – 181, 199 Ivan Danilovici, cneaz al Moscovei – 156
Hülegü, han ilhanid – 94 Ivan III – 204
Humbert, legat papal – 133 Ivan IV „cel Groaznic” – 204
Husein, fiul lui Ali – 87 Iznik, loc. – 162, 163
Izmit – vezi Nicomedia
I
J
Iaroslav, loc. – 123
Iconion – vezi Konya Jaffa, loc. – 108, 109
Ierusalim, loc. – 88, 102, 103, 104, 105, 106, Jalal ad-Din – 93
107, 108 Jan Hus – 144, 150
Igor, cneaz kievean – 80 Jelling, loc. – 76
Ilie, fiul lui Alexandru „cel Bun” – 159 João I, rege al Portugaliei – 145
Ingelheim, conciliul de la – 69 Jochi, han – 93
Innocenţiu II, papă – 134 Johann Müller – 26, 192
Innocenţiu III, papă – 109 Johann Reuchlin – 181
Innocenţiu VII, papă – 143 John de Lancaster – 113
Ioan Asan III – 137 John Wyclif – 144, 147
Ioan „cel Orb”, rege al Boemiei – 149, 150 Judith, soţia lui Ludovic „cel Pios” – 64
Ioan de Hunedoara – 154, 165, 166, 216 Justin I, împărat bizantin – 40
Ioan de Luxemburg, rege al Boemiei – 120 Justinian, împărat bizantin – 36, 39, 40, 48, 51,
Ioan „Fără Frică” – 146 52, 127, 128, 129
Ioan „Fără Ţară”, rege al Angliei – 108, 111,
113 K
Ioan Sigismund Zápolya – 171, 172
Ioan Zápolya, voievod al Transilvaniei, rege al Kadan, fiul hanului Ögödai – 93
Ungariei (Ioan I) – 169, 170, 171, 209 Kâdî Burhâneddîn – 164
Ioan II, rege al Franţei – 146 Kalisz, pacea de la – 154
Ioan XI, papă – 98, 100 Kalmar, uniunea de la – 148
Ioan XII, papă – 69, 98 Karakorum, loc. – 93, 94, 193
Ioan XXII, papă – 143 Karaman, loc. – 164, 166, 168
Ioan XXIII, papă – 143, 153 Karesi, emiratul – 163
Ioan I Tzimiskes, împărat bizantin – 130 Kiev, loc. – 80, 81, 93, 123;
Ioan III Vatatzes – 137 ~ cnezatul de – 80, 81, 123;
Ioan VI Cantacuzino, împărat bizantin – 163 ~ mitropolia/mitropolitul de – 81
Ioana („Nebuna”) – 208 Knut „cel Mare”, rege al Danemarcei – 73, 76
Ioana d’Arc – 147 Koblenz, loc. – 37
Ioana de Navarra – 112, 114 Köln, loc. – 148;
Iordanes, istoric sec. VI – 35, 39 ~ arhiepiscopul de – 148
Iorga, Nicolae – 45, 48, 50, 51, 52, 53, 125, Kolomna, loc. – 156
126, 213, 214, 215 Königsberg, loc. – 105, 122
Irena, fiica împăratului Mihail VIII – 137 Konstanz, loc. – 150;
Isabela (Isabelle), soţia regelui Eduard II – 113, ~ pacea de la – 115;
146 ~ conciliul de la – 144, 153
Isabella de Castilia – 203 Konya, loc. – 91
Isabella, regină a Ungariei – 171, 172 Kösedag, loc. – 94
Isac II Angelos, împărat bizantin – 108, 110 Kosovo, loc. – 160, 164, 165
Isidor din Sevilla – 35 Kostroma, loc. – 156
Krum, ţar al Bulgariei – 128
Kulkan, fiul lui Temugin – 93 Matilda, soţia regelui Angliei Henric I – 74

Kulm, loc. – 122, 155 Matia (Mátyás) Corvin (de Hunedoara), rege al
Ungariei – 151, 154, 204
L Mauriciu de Saxa – 209
Maximilian I, împărat german – 199, 204, 206,
Le Havre, loc. – 184 207, 208
Leon X, papă – 34, 207 Mecca, loc. – 86, 87, 168
Leonardo da Vinci – 181 Mecklenburg, loc. – 122, 148
Lipova, loc. – 171 Medina, loc. – 86, 88, 168
Livorno, loc. – 184 Mehmed I, sultan otoman – 164
Lorenzo de Medici („cel Măreţ”) – 205 Mehmed II, sultan otoman – 165, 166
Louvain, loc. – 197 Melik-şah, mare sultan – 91
Ludovic XI, rege al Franţei – 202, 206 Melk, loc. – 119
Ludovic XII, rege al Franţei – 200, 206 Memel, loc. – 122
Ludovico Sforza („Maurul”) – 205, 206, 207 Merowec, rege al francilor – 54
Luther, Martin – 25, 209, 210, 216 Metodiu, călugăr – 77
Lyon, loc. – 37, 184, 205 Metz, episcopatul de – 210
Michelau, loc. – 155
M Michelet, Jules – 26, 179, 214
Mieszko I, prinţ polonez – 78
Macao, loc. – 194 Mieszko II, rege al Poloniei – 79
Machiavelli, Niccolò – 181, 199, 214 Mihail Angelos Ducas – 136
Madrid, loc. – 200, 208; Mihail Kerullarios, patriarh – 132
~ tratatul de la – 208 Mihail Şişman, ţar al bulgarilor – 160
Magdeburg, arhiepiscopia de – 69 Mihail Voislav – 133
Magellan – 194, 195 Mihail VIII Paleologul, împărat bizantin – 118,
Magnus III Eriksson, rege al Suediei şi 137, 138
Norvegiei – 119 Milano, loc. – 69, 143, 184, 200, 205, 206,
Maimonide – 198 207, 210
Mainz, arhiepiscopul de – 69, 148 Milutin, rege al sârbilor – 123, 160
Malacca, loc. – 194 Mircea „cel Bun”, domn al Ţării Româneşti –
Manfred de Hohenstaufen (al Siciliei) – 118 153, 159, 164
Mantes, loc. – 74 Mohács, loc. – 169, 208
Mantua, loc. – 200, 205 Mojaisk, loc. – 156
Mantzikert, loc. – 91, 103, 133 Mojmir, cneaz al Moraviei – 77
Manuel I Comnenul, împărat bizantin – 134, Möngke, fiul hanului Tului – 93, 94
135 Montaigne, Michel de – 181
Marco Polo – 193, 212 Montevideo, loc. – 194
Maria de Burgundia – 208 Montimer – 113
Margareta de Danemarca – 148 Moscova, loc. – 81, 123, 156;
Maria, soţia lui Sigismund de Luxemburg – 152 ~ cnezatul/cneazul de – 157
Maria, soţia regelui Ludovic II – 208 Mosul, loc. – 130
Marienburg, loc. – 155, 159 Mu’awiyya, guvernator al Siriei – 88
Marj Dâbîk, loc. – 168 Muhammad (Profetul) – 85, 86, 87, 99
Marozia, amanta papei Sergiu III – 98 Muhammad, şah al Horezmului – 92, 93
Marsilia, loc. – 108, 184 Murâd I, sultan otoman – 163, 164, 165
Martin IV, papă – 118 Murâd II, sultan otoman – 164, 165
Martinuzzi – 171 Murcia, loc. – 113
Matilda, soţia împăratului german Henric V – Musâ, fiul lui Bâyezîd I – 164
74 Mustafa, fiul lui Bâyezîd I – 164
Mathilda, soţia lui Wilhelm „Cuceritorul” – 73 Müller, Johann von, istoric iluminist – 26
Myriokphalon, loc. – 135 Otto II, împărat german – 69, 70

Otto III, împărat german – 70, 79, 99
N Otto IV, împărat german – 112
Ottokar II, rege al Boemiei – 116, 120
Narbonne, loc. – 35; Otton de la Roche – 136
~ arhiepiscopul de – 99 Otrante, loc. – 132
Navarino, loc. – 167 Oviedo, loc. – 75
Neapole, loc. – 118, 143, 145, 200, 205, 206, Oxford, loc. – 144
207, 209 Ögödai, mare han – 93, 94
Neuberg, tratatul de la – 149
Niceea, conciliul de la – 129; P
~ imperiul de la – 136, 137;
~ loc. (Iznik) – 162, 163 Palermo, loc. – 116, 134, 137
Nicholas de Hereford – 144 Paracelsus – 181
Nicolae Alexandru, domn al Ţării Româneşti – Paris, loc. – 38, 54, 71, 105, 140, 147, 151,
152, 157 154, 198, 200, 212, 213;
Nicolae II, papă – 133 ~ tratatul de la – 112
Nicolaus Copernicus – 180 Pascal I, papă – 64
Nicolaus Cusanus – 180 Pascal II, papă – 76
Nicomedia, loc. – 163 Paul Diaconul – 60
Nicopole, loc. – 152, 153, 164 Pavel, apostol – 24
Nijni Novgorod, loc. – 157 Pavia, loc. – 39, 56, 69;
Nikephor II, împărat bizantin – 130 ~ bătălia de la – 208
Nisa, armistiţiul de la – 209 Pedro III, rege al Aragónului – 113, 118
Nitra, loc. – 77 Pedro IV, rege al Aragónului – 145
Novgorod, loc. – 81, 157 Pelayo, rege al Asturiei – 75
Noyon, tratatul de la – 207 Pepin, fiul lui Carol „cel Mare” – 40, 56
Nur-Al-Din – 107 Pepin, fiul lui Ludovic „cel Pios” – 57, 64
Nürnberg, loc. – 184, 192 Pepin „cel Scund”, rege al francilor – 55, 56, 69
Nymphaion, tratatul de la – 137 Pepin II de Heristal – 55
Pervoslav Uroş – 135
O Petrarca – 143
Petre „Venerabilul”, abate de Cluny – 106
Obeyd-Allah, calif fatimid – 89 Petru, conducător vlaho-bulgar – 135
Obolensky, Dimitri – 40, 50, 78, 123, 128, Petru din Amiens („Pusnicul”) – 103, 104
138, 159, 215 Petru Petrović – 171
Odilon, abate de Cluny – 100 Petru Rareş, domn al Moldovei – 169, 170,
Odoacru, rege german – 25, 36 171, 212
Olaf Eriksson Sköttkonung, rege al Suediei – 77 Petru I, domn al Moldovei – 158
Olaf I Tryggvason, rege al Norvegiei – 77 Piacenzza, loc. – 103
Olaf II, rege al Norvegiei – 77 Piero de Medici – 205
Oleg, cneaz kievean – 80 Pisa, loc. – 115, 143
Omar, calif – 87 Pius II, papă – 151
Omayya – 88 Platon – 83, 178
Oradea, tratatul de la – 170 Poitiers, loc. – 55, 88, 98, 146;
Orhan, sultan – 163 ~ comitele de – 71
Orléans, loc. – 54, 71, 146, 147 Praga, loc. – 144, 150, 151, 153;
Orşova, loc. – 152 ~ ducele de – 78;
Osmân, sultan – 162, 164 ~ mitropolia de – 150
Othman, calif – 87, 88 Préveza, loc. – 170
Otto I, împărat german – 65, 66, 69, 119 Priscus, general bizantin – 34
Pskov, loc. – 123, 157 Rostov, loc. – 156

Ptolemeu din Alexandria – 33 Rouen, loc. – 147;
Purvey – 144 ~ comitatul – 71
Rudolf de Habsburg, contele – 116;
R ~ împăratul german – 120
Rudolf, fiul lui Rudolf de Habsburg – 120
Radu „cel Frumos”, domn al Ţării Româneşti – Rudolf IV „Întemeietorul” – 148, 149
166
Radu „Paznavagla”, domn al Ţării Româneşti – S
159
Radu I, domn al Ţării Româneşti – 158 Saint-Quetin, loc. – 210
Raguza, loc. – 184 Saladin (Salah-Al-Din) – 89, 107, 108, 109
Rainald de Dassel – 115 Salzburg, arhiepiscopul de – 77
Rambaud, Alfred – 44, 125 Sancho III (Sancho Garcia „cel Mare”), rege al
Ramiro, rege al Aragónului – 75 Navarrei – 75
Ramla, loc. – 105 Schlegel, August Wilhelm von – 26
Rastislav, cneaz al Moraviei – 77, 78 Sebeş, loc. – 171
Ravenna, loc. – 36, 42, 72 Selciuk, căpetenie turcă – 90
Raymond de Saint Gilles – 104 Selîm I, sultan otoman – 161, 168, 173
Raymond III, conte de Tripoli – 107 Senlis, tratatul de la – 206
Reading, abaţia de – 74 Serai, loc. – 94
Reims, loc. – 54, 147; Sergiu III, papă – 98, 231
~ arhiepiscopia/arhiepiscopul de – 71, 72 Severin, feudă – 158
Revel, loc. – 122 Sevilla, loc. – 35, 114, 183, 184, 195;
Rhens, dieta de la – 117 ~ emiratul de – 89
Riazan, cneazul de – 93, 156, 157 Sigismund de Luxemburg – 141, 144, 150, 151,
Richard I, duce normand – 73 152, 153, 154, 155, 156, 159
Richard I („Inimă de Leu”), rege al Angliei – Silistra, tratatul de la – 131
108, 111 Silvestru II, papă – 70, 99
Richard II, rege al Angliei – 146, 147 Sirmium, loc. – 40, 135
Riga, loc. – 122, 123 Skopje, loc. – 160
Rimini, Bula de Aur de la – 116 Smolensk, cnezatul/cneazul de – 123, 156
Riurik – 80 Soissons, loc. – 38, 54
Robert (Sf. Robert) – 100 Spelman, H., jurist englez – 27
Robert, conte de Flandra – 104 Stettin, loc. – 122
Robert, ducele Normandiei – 104 Stralsund, loc. – 122;
Robert „cel Pios”, rege al Franţei – 71 ~ pacea de la – 148
Robert Guiscard – 70, 133, 134 Strasbourg, loc. –148;
Rodrigo Diaz de Bivar (Cidul) – 75 ~ tratatul de la – 64
Roger I, conte normand – 70 Suceava, mitropolia de – 158
Roger II, rege al Siciliei – 106, 134 Sulpicius Severus – 24
Rollon, conducător normand – 71 Suzdal, cnezatul de – 93, 123
Roma, loc. – 34, 45, 48, 55, 64, 65, 69, 70, Sübodai – 93
103, 107, 110, 117, 128, 131, 132, 133, Süleyman, emir selciukid – 133
143, 144, 148, 153, 200, 204, 206, 208; Süleymân, fiul lui Orhan – 163
~ sinodul de la –128; Süleymân ibn Kutulmaş, sultan de Rum – 91
~ Sfântul Scaun de la – 131 Süleymân I, sultan otoman – 165, 168, 169,
Roman I, domn al Moldovei – 158 170, 172, 209
Romanos IV Diogenes, împărat bizantin – 91 Svatopluk, cneaz al Moraviei – 78
Romulus (Momyllus) Augustus – 25 Sven „Barbă Despicată”, rege al Danemarcei –
Rostock, loc. – 122 76
Sven Estridsen, rege al Danemarcei – 76 Tommaso Campanella – 181

Székesfehérvár, loc. – 80 Tordesillas, acordul de la – 194
Torun, tratatul de la – 155
Ş Toul, episcopatul de – 210
Toulouse, loc. – 35, 101;
Şoimoş, loc. – 171 ~ comite/conte de – 71, 104, 112
Ştefan, fiul lui Alexandru cel Bun – 159 Trento, loc. – 65
Ştefan „cel Mare”, domn al Moldovei – 159, Trier, arhiepiscopul de – 148
166, 167 Tripoli, loc. – 105, 107, 172;
Ştefan Duşan, rege al Serbiei – 160 ~ comitatul de – 107, 109
Ştefan Lazarevici – 153 Troyes, tratatul de la – 147
Ştefan Mailat – 171 Tugrul-beg, conducător turc – 90
Ştefan Nemania – 123, 135 Tului, han – 93, 94
Ştefan Uroş II Miliutin – 160 Turnu, cetatea – 159
Ştefan I „cel Sfânt”, rege al Ungariei – 79, 80, Tver, loc. – 157
124, 169, 171, 213 Tyr, loc. – 105, 107, 109
Ştefan II, papă – 56 Tzympe, loc. – 163
Ştefan II Nemania – 123
Ştefan III, rege al Ungariei – 135 U
Ştefan V, rege al Ungariei – 137
Uglici, loc. – 156
T Ulrich, duce al Carintiei – 120
Ulrich von Dürrenholz – 120
Tabriz, loc. – 168, 170, 172 Urban II, papă – 99, 103
Tamerlan (Timur) – 94, 164 Urban VI, papă – 143
Tancred de Lecce – 115, 134 Uroş, jupan al Zetei – 135
Tancred de Sicilia – 105 Uzun Hasan – 166, 168
Tarent, loc. – 132
Tălmaciu, loc. – 152 V
Temugin, han mongol – 92
Teodoric „cel Mare”, rege al ostrogoţilor – 36 Václav (Venceslas) – 78
Teodosius (Theodosios) II, împărat – 34 Valamer, rege al ostrogoţilor – 35, 36
Theodor Lascaris – 136 Valencia, loc. – 75, 113
Theodor I Angelos – 136 Valentinian III (Flavius Placidus Valentinianus),
Theodor II Lascaris – 137 împărat roman – 37
Theodora, împărăteasă bizantină – 129 Valladolid, loc. – 194
Theodora, principesă bizantină – 163 Van Helmont – 181
Thessalonic, loc. – 136, 137, 160, 164 Varna, loc. – 154, 165
Thierry, Augustin – 26 Vasco da Gama – 193, 194
Thomas Morus – 181, 197, 198, 214 Vasile I, împărat bizantin – 129, 130
Thorn, loc. – 122 Vasile II, împărat bizantin – 130, 132
Thyra, soţia regelui Gorm – 76 Vasile III – 204
Tieck, Johann Ludwig – 26 Vasile II Vasilievici, mare cneaz al Moscovei –
Timişoara, loc. – 43, 126, 140, 181, 211, 212, 157
213, 215; Vauccelles, pacea de la – 210
~ beylerbeylik-ul de – 172 Vauchez, André – 99, 217
Târnovo, ţaratul de – 124, 160, 164; Velbujd, loc. – 160
~ arhiepiscopul de – 136 Venceslas II, rege al Boemiei – 120
Toledo, loc. – 35, 75; Venceslas III, rege al Boemiei – 149, 150
~ regatul de la – 35; Venceslas IV, rege al Boemiei – 150
~ conciliile de la – 35
Veneţia, loc. – 70, 109, 118, 133, 134, 136,

137, 151, 153, 165, 166, 167, 184, 186, Wilhelm („Cuceritorul”, „Bastardul”), duce
193, 200, 205, 206, 207, 208; normand, rege al Angliei (William I) – 73,
~ pacea de la – 115; 74, 104, 113, 134
~ liga de la – 206 Wilhelm „cel Bun”, rege al Siciliei – 115
Verdun, tratatul de la – 57, 64; Wilhelm „cel Pios”, duce al Aquitaniei – 100
~ episcopatul de – 210 Wilhelm II, rege al Siciliei – 134
Verona, loc. – 110 William II („Rufus”), rege al Angliei – 74
Vidin, loc. – 152; Wismar, loc. – 122
~ ţaratul de – 124, 160, 164; Wladislaw, duce de Opole (Oppeln) – 152
Viena, loc. – 119, 169, 170, 172, 200 Wladislaw Jagello, rege al Poloniei (Wladislaw
Visegrád, loc. – 122 II) – 155
Viterbo, tratatul de la – 137 Wladislaw Lokietek, rege al Poloniei – 122, 123
Vlad „Dracul”, domn al Ţării Româneşti – 159 Wladislaw III, rege al Poloniei şi Ungariei
Vlad Ţepeş, domn al Ţării Româneşti – 159, 166 (Vladislav I) – 153, 154, 155, 156
Vladimir, cneaz al Kievului – 81 Worms, loc. – 204;
Vladimir, loc. – 81, 123, 157; ~ concordatul de la – 114
~ cnezatul de – 93, 123
Vladimir „Monomahul”, cnez al Kievului – 123 Y
Vladislav I Vlaicu, domn al Ţării Româneşti –
152, 154, 156, 157 Yatrib – vezi Medina
Vladislav II Jagello, rege al Ungariei – 204 York, arhiepiscopul de – 73
Voltaire (François-Marie Arouet) – 25
Vouillé, loc. – 35 Z
Vratislav, cnez al Boemiei – 78, 120
Vyšehrad, loc. – 154 Zadar, tratatul de la – 151
Zamfirescu, Dan – 48, 52, 127
W Zamora, tratatul de la – 76
Zara, cetatea – 110
Waldemar I „cel Mare”, rege al Danemarcei – Zaragoza, loc. – 75
119 Zarnowiec, loc. – 155
Waldemar II, rege al Danemarcei – 119 Zeitz, loc. – 24
Waldemar IV, rege al Danemarcei – 148 Zenon, împărat bizantin – 36
Walter „cel Sărac” – 104 Zeus (mit.) – 31, 32
Wamba, rege al vizigoţilor – 35 Znojmo, loc. – 153
Wat Tyler – 142, 147

Octavian Tatar PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Octavian Tatar PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Octavian Tătar

Traducere în limba franceză:

Traducere în limba engleză:

© 2009, OCTAVIAN TĂTAR

Pe copertă: Europa în harta simbolică a lumii, Heinrich Bunting, 1581

2.3. Constituirea regatului Angliei.......................................................... 72

VII. Europa între marea ciumă şi mijlocul secolului al XV-lea........................... 139

2.5. Scandinavia ..................................................................................... 76

1.2. The crisis of Western Europe.......................................................... 141

TABLE DES MATIÈRES

2.5. Les pays du Nord............................................................................. 76

2. Convulsions politiques et naissance de l’« État national »............................... 145

exagerat de parohial, lăsând lumii de la jumătatea mileniului trecut o moşte-

Alba Iulia, 2009

Alba Iulia, 2009

nécessaire, un horizon qui n’a créé qu’à l’époque de la Renaissance et encore

Alba Iulia, 2009

titlu a unei cărţi editate de Heerwegen, la Basel, în 1531, apare termenul de

Renaştere (Imperiul Roman de Răsărit şi apoi Imperiul Bizantin fiind conti-

„Secolul luminilor” aduce însă şi o altă perspectivă istorică asupra Evului

fiind compartimentată pe subsisteme ale sistemului global (economic, politic,

altă parte, societatea feudală, ca formă de comunitate umană specifică Europei

1. Migraţiile şi „regatele barbare” (secolele IV–VII)

1.1. Primul val al migraţiilor (secolele IV–V)

1.1.1. Grupul oriental al migraţiilor

1.1.2. Grupul occidental al migraţiilor

1.2. Al doilea val al migraţiilor (secolele V–VI)

1.3. Al treilea val al migraţiilor (secolele VI–VII)

Dislocările sociale, militare şi funciare au dezorganizat Italia, aşa încât se poate

imperiului. Slavii, însă, vor continua pătrunderea lentă în Balcani. Practic, ei

autohtonă traco-romană şi slavă. Faţă de situaţia creată, împăratul bizantin

Principalul rezultat al migraţiilor din perioada în discuţie a fost disloca-

2. Bizanţul – prima „Europă medievală”

împăratului Constantinus I (rămas în conştiinţa posterităţii sub numele de

2.1. Ce este Bizanţul? Geneza Imperiului Bizantin

mul economiei romane tradiţionale, şi anume: autarhia latifundiilor, diminua-

termenii de despot şi chiar de basileu, cu înţelesul de supunere completă

bizantin, până în secolul al XV-lea, a fost „Imperiul Romanilor”. Teritoriul

2.1.2. Elementul ortodox şi sinteza bizantină

putere precede cu mult creştinarea imperiului. Iată ce se scria despre aceasta

2.1.3. Elementele elenistice şi orientale în sinteza bizantină

2.2. Moştenirea bizantină

Bizanţul, Răsăritul european în general, nu a fost în Evul Mediu, cel

moderne), în conştiinţa naţională şi imperială a grecilor din epoca modernă

3. Imperiul Carolingian – a „doua Europă medievală”

3.1. Geneza noului stat

Adevăratul conducător al regatului franc în secolul al VII-lea va fi

rea iconoclastă), dar şi a reluării atacurilor longobarde în Italia de Nord. Pe

Spania, după mai multe campanii contra musulmanilor, Carol întemeiază

3.2. Societatea carolingiană: realităţi economice, sociale şi culturale

parfumurile şi stofele preţioase fac obiectul schimburilor din porturile

dări, dădea amenzi şi administra justiţia. Veniturile acestor comiţi proveneau

1. Imperiul dislocat. Noile invazii şi definitivarea etnogenezei în

1.1. Destrămarea Imperiului Carolingian

coroana imperială va fi purtată de prinţi mărunţi, fără semnificaţie, până la

1.2. Noile invazii şi consecinţele lor46

Uzii, care i-au urmat pe pecenegi, au trecut Dunărea în anul 1064,

1.3. Definitivarea etnogenezei medievale europene

celtiberilor, în cazul spaniolilor, a lusitanilor, în cazul portughezilor, a etrus-

2. Constituirea sistemului statal medieval european

2.1. Sfântul Imperiu Romano-German

următor, învingându-i pe danezi, cucereşte provincia Schleswig, organizând

fii determinat pe Otto II să înlocuiască titlul imperial de „Imperator Augustus”