ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU

ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SISTEMUL RELAŢIILOR

INTERNAŢIONALE MEDIEVALE
(secolele XVII-XVIII)
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
ŞTEFĂNESCU, ŞTEFAN
Ţările Române în sistemul relaţiilor internaţionale
medievale (secolele XVII-XVIII) / Ştefan Ştefănescu –
Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006
224p.; 20,5 cm.
Bibliogr.
ISBN (10)973-725-577-1
(13)978-973-725-577-8

94(498:100)”04/14”

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

Redactor: Constantin FLOREA

Tehnoredactor: Liviu BOCEA
Coperta: Stan BARON
Bun de tipar: 30.05.2006; Coli tipar: 14
Format: 16/61×86
Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine
Splaiul Independenţei nr.313, Bucureşti, Sector 6, O.P. 16
Tel./Fax: 316.97.90; www.spiruharet.ro
e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro
 UNIVERSITATEA SPIRU HARET

ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU

ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SISTEMUL

RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE
MEDIEVALE
(secolele XVII-XVIII)

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2006
 CUPRINS

Cuvânt-înainte ………………………………………………………… 7

Partea I
DE LA MIHAI VITEAZUL
LA CONSTANTIN BRÂNCOVEANU
Capitolul I. Moştenirea politică a lui Mihai Viteazul în diplomaţia
Ţărilor Române ……………………………………….. 13
Capitolul II. Ţările Române şi începuturile decăderii manifeste
a Imperiului otoman ………………………………... 21
Capitolul III. Politica de echilibru şi tampon în atenţia constantă
a domnilor români …………………………………... 33
Capitolul IV. Ţările Române şi Polonia. Alianţe. Negocieri.
Confruntări ………………………………………….. 45
Capitolul V. Ţările Române şi afirmarea puterii în creştere a Rusiei 56

Partea a II-a
„CHESTIUNEA ORIENTALĂ” ŞI ŢĂRILE ROMÂNE
ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA
Capitolul I. Agravarea dominaţiei străine în Ţările Române ...... 81
Capitolul II. Spaţiul românesc în jocul de interese al Austriei
şi Imperiului otoman în prima jumătate
a secolului al XVIII-lea ……………………………... 95
Capitolul III. Principatele Române între pacea de la Belgrad (1739)
şi cea de la Kuciuk-Kainargi (1774) ……….……….. 111
Capitolul IV. Principatele Române după tratatul de la
Kuciuk-Kainargi şi accentuarea jocului de interese
al marilor puteri în zonă ……………………………. 125
Capitolul V. Principatele Române la sfârşitul secolului al XVIII-lea
şi începutul secolului al XIX-lea ……………………… 140

5
Glosar …………………………………………………………………. 171
Repere cronologice ……………………………………………………. 182
Domni, Principi şi Guvernatori în Ţările Române în secolele XVII-XVIII 204
Monarhi în statele vecine Ţărilor Române ……………………………. 213
Orientare bibliografică ……………………………………………….. 215

6
 CUVÂNT-ÎNAINTE

Poziţia geografică, structura sa etnică şi spirituală au integrat poporul

român în spaţiul de geneză şi dezvoltare a ideii europene, i-au întărit
conştiinţa apartenenţei la lumea în care această idee se manifesta şi
solidaritatea cu celelalte popoare europene.
Deşi intrate, o dată cu secolul al XVI-lea, în tot mai strânsă
dependenţă faţă de Poarta otomană, statele româneşti au continuat să aibă
iniţiative politice, s-au manifestat ca importanţi factori politici în zonă, ale
căror alianţă şi sprijin erau căutate de statele europene, au slujit ideii de
apărare a Creştinătăţii, s-au dovedit reazem de nădejde, moral şi material în
aspiraţiile popoarelor balcanice, supuse stăpânirii otomane, de a-şi recuceri
libertatea.
Aflate în orizontul cultural-politic european, Ţările Române au cunoscut
în secolele XVII-XVIII – deşi nu atât de profund ca în alte ţări europene – un
amplu proces de transformări economice, sociale, politice şi culturale.
Cei mai însemnaţi dintre domnitorii români au întreprins măsuri de
reformare a societăţii, de întărire a puterii monarhice şi de creştere a
potenţialului economic şi militar al ţării, având vie conştiinţa misiunii lor de
apărare a Creştinătăţii şi a valorilor civilizaţiei europene.
În cadrul pregătirilor de luptă antiotomană organizate de unele puteri
europene la mijlocul şi în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Ţărilor
Române le revenea un rol deosebit. Domnii români angajaţi în lupta
antiotomană se vor dovedi tot mai preocupaţi să adauge idealului creştin,
interesul de stat românesc, care – în pas cu schimbările politico-ideologice
ale vremii – trebuia să cuprindă întregul spaţiu etnic românesc.
Legăturile între Ţările Române s-au diversificat şi întărit, a crescut în tot
mai mare măsură speranţa că prin unirea lor vor obţine şi autonomia deplină.
Matei Basarab, care în spiritul tradiţiei create în decursul secolelor şi
dezvoltate în vremea lui Mihai Viteazul, a întreţinut relaţii strânse cu
Transilvania şi, după 1644, şi cu Moldova, a aderat la planul creării unei largi
coaliţii împotriva Imperiului otoman. Această coaliţie urma să beneficieze de
sprijinul susţinut al Imperiului romano-german, al regelui polon şi al Veneţiei.
Pentru pregătirea expediţiei autonome, Matei Basarab, considerat de diplomaţii
străini „un al doilea Mihai Vodă”, a desfăşurat o intensă activitate
diplomatică. Lui urma să-i revină, de altfel, rolul de principal conducător al
7
„Întregului Răsărit” – „generalissim di tutto l’Oriente” – după expresia
regelui polon Vladislav al IV-lea.
Fără să se realizeze în vremea domniei lui Matei Basarab, cruciada târzie
a continuat să preocupe lumea creştină şi încercări de înfăptuire a unor coaliţii
antiotomane au continuat să se manifeste ori de câte ori împrejurările păreau
favorabile.
La sfârşitul secolului al XVII-lea, Şerban Cantacuzino, în Ţara Românească,
şi la începutul secolului următor, Dimitrie Cantemir, în Moldova, au reluat
planul eliberării ţărilor lor. În acest sens, ei au încercat să organizeze forţe
militare puternice, au încheiat înţelegeri cu centrele de răscoale din Balcani,
cu Imperiul habsburgic şi cu Rusia. Tratatul cu Austria din 1688 recunoştea
independenţa Ţării Româneşti, iar cel încheiat între domnul Moldovei, Dimitrie
Cantemir, şi Petru cel Mare, ţarul Rusiei, garanta independenţa şi suvera-
nitatea Moldovei în graniţele ei vechi, consfinţea punctul de vedere al lui
Dimitrie Cantemir în ceea ce privea forma de guvernare a Moldovei
– instituirea unei monarhii absolute – şi asigura lui Dimitrie Cantemir, în cazul
unei eventuale victorii a turcilor în război, azil politic în Rusia.
În secolul al XVIII-lea, în contextul unor schimbări în cadrul politicii
generale europene, al modificărilor produse în raportul de forţe dintre
marile puteri vecine Ţărilor Române, situaţia statală românească a cunoscut
o criză acută.
Prin pacea de la Carlovitz (1699), Transilvania a trecut sub stăpânirea
dinastiei habsburgice, care s-a strecut cu dibăcie (cum timore et cum amore)
în locul suzeranităţii turceşti.
Cât priveşte Ţara Românească şi Moldova, orientarea unora dintre
domni, Şerban Cantacuzino, C. Brâncoveanu, D. Cantemir, spre Imperiul
habsburgic sau Rusia ţaristă a determinat Poarta otomană să ia măsuri de a-şi
asigura elemente devotate la conducerea celor două ţări. Ele au fost găsite
printre familiile greceşti îmbogăţite ale capitalei Imperiului otoman, în
mahalaua Fanarului – de unde numele de „Fanarioţi”.
Impunând pe tronul Ţării Româneşti şi Moldovei domni străini, Poarta
otomană urmărea integrarea cât mai deplină a celor două Ţări Române în
sistemul politic şi economic otoman.
Încălcând obligaţiile pe care şi le asumase, când Ţara Românească şi
Moldova i-au recunoscut suzeranitatea, Poarta otomană a căutat să dispună
tot mai mult de teritoriul celor două ţări ca de teritorii ale Imperiului. Fâşii
din trupul Principatelor Române dunărene au fost înstrăinate.
În 1718, prin pacea de la Passarovitz, Poarta otomană a cedat
Imperiului habsburgic o parte a teritoriului românesc de la sud de Carpaţi,
Oltenia, care a rămas sub stăpânirea Casei de Austria până în 1739, până la
pacea de la Belgrad. În 1775 a fost cedată aceluiaşi Imperiu habsburgic
Bucovina, iar în 1812 a intrat sub stăpânirea Imperiului ţarist Basarabia.
8
 Deşi mult ştirbită, autonomia Ţărilor Române s-a menţinut şi în timpul
epocii fanariote. Cele două ţări şi-au păstrat organizarea lor internă şi un
drept de iniţiativă în înfăptuirea acelor reforme sociale şi fiscale pe care le
considerau necesare.
În condiţiile regimului turco-fanariot a crescut, însă, în proporţii
nemaiîntâlnite exploatarea Ţărilor Române, ele fiind ameninţate cu ruina totală.
Sărăcind populaţia prin numeroase dări şi abuzuri, împiedicând
punerea în valoare a bogăţiilor ţării, frânând dezvoltarea producţiei de
mărfuri şi cu ea ridicarea negustorimii locale, dominaţia otomană – în forma
agravantă a regimului turco-fanariot – se dovedea tot mai mult o stavilă în
calea progresului economic, social şi naţional.
Aceasta explică intensificarea eforturilor de înlăturare a regimului
turco-fanariot; ele au culminat cu Revoluţia din 1821, condusă de Tudor
Vladimirescu.
Animată de năzuinţa înlăturării regimului turco-fanariot, Revoluţia din
1821 a contribuit la consolidarea autonomiei Principatelor Române şi a
chemat, prin cuvântul conducătorului ei, la unirea forţei muntenilor şi
moldovenilor „ca unii ce suntem de un neam, de o lege şi supt aceeaşi
stăpânire .... să putem câştiga deopotrivă dreptăţile acestor Prinţipaturi,
ajutorîndu-ne unii pe alţii”.
Elementele intelectuale progresiste au depus eforturi stăruitoare
pentru a fi recunoscut Ţărilor Române statutul juridic internaţional care să
le permită dezvoltarea, progresul economic, social şi cultural, ca şi
emanciparea politică. Ele au arătat în toate împrejurările care puteau servi
interesele româneşti abuzurile Porţii otomane, nerespectarea de către ea a
clauzelor prevăzute în „vechile tratate” (Capitulaţii). Invocând prevederile
„Capitulaţiilor”, arătând că Principatele Române n-au pierdut niciodată şi
nici n-au înstrăinat vreunul din elementele esenţiale ale suveranităţii lor, ele
fiind doar tributare turcilor, patrioţii români aduceau la cunoştinţa opiniei
publice europene un trecut istoric care justifica cererile lor în definirea
poziţiei Ţării Româneşti şi Moldovei pe plan internaţional, însufleţea lupta
lor pentru crearea unui stat unitar şi suveran.
Proiectelor străine ale marilor puteri de creare a unui „regat al Daciei”,
subordonat intereselor lor, elementele progresiste româneşti, exponente ale
aspiraţiilor generale ale poporului român, le-au opus doctrina naţională a
daco-românismului, a unităţii şi neatârnării naţionale. Aceste deziderate,
asociate ideii de modernizare, au concentrat şi stimulat energiile naţiunii
române în secolul al XIX-lea, netezând drumul împlinirilor naţionale.

9
10
 Partea I
DE LA MIHAI VITEAZUL
LA CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

Cei mai destoinici dintre domnitorii români,

urmaşi ai lui Mihai Viteazul, au nutrit şi ei
gândul reconstituirii, în formă românească,
a Daciei, care, prin romanizare, devenise o
Romanie transdanubiană.

11
12
 CAPITOLUL I
MOŞTENIREA POLITICĂ A LUI MIHAI VITEAZUL
ÎN DIPLOMAŢIA ŢĂRILOR ROMÂNE

Unirea Ţărilor Române sub sceptrul lui Mihai Viteazul a

răscolit adânc cunoştinţa românească şi a lăsat urme durabile;
ea a devenit, peste vreme, moment de referinţă, forţa spre lumina
căreia s-au îndreptat toate generaţiile din etapele ulterioare ale
luptei pentru Unire.

Relaţii între Ţările Române.

Noi încercări de realizare a unui „regat dacic”
În secolul al XVII-lea au continuat să se manifeste eforturi
repetate de realizare a unităţii celor trei ţări române în lupta împotriva
primejdiei externe. Acţiunea politică şi militară comună tindea să
devină un principiu în politica celor trei ţări. Răsunetul încercării de
unificare politică întreprinse de Mihai Viteazul a fost atât de puternic
încât după moartea lui şi-a făcut loc tot mai mult ideea că Ţările
Române nu puteau merge cu adevărat pe drumul dezvoltării lor decât
unite într-un singur stat. La aceasta a contribuit în mare măsură
conştiinţa că ele constituiau o unitate etnică. Reamintirea de către
oamenii de cultură a fostului regat dacic, care cuprinsese în antichitate
teritoriul locuit de români, a născut noi încercări de refacere, în forme
noi, a Daciei.
În preocuparea de a-şi păstra statutul de autonomie statală,
Ţările Române au căutat să se integreze, ori de câte ori cadrul
internaţional părea favorabil, în manifestările „cruciadei târzii”.
Ideea acţiunii comune a Ţărilor Române a fost promovată în
secolul al XVII-lea, în special, de Transilvania. Rolul ei în această
privinţă se datora unor împrejurări speciale. În Transilvania, dominaţia
otomană era mai puţin apăsătoare, obligaţiile ei economice nu erau
13
atât de împovărătoare, ca acelea ale Moldovei şi Ţării Româneşti.
Amestecul turcilor în treburile interne era mai rar. Dezvoltarea
economică în general a fost mai puţin stingherită. Regimul nobiliar
instalat la putere, o dată cu instaurarea dominaţiei otomane, era în
Transilvania mai slab decât cel boieresc din Moldova şi Ţara
Românească. Principii Transilvaniei continuau să aibă o putere destul
de însemnată. Aceasta a făcut ca unii dintre ei să urmeze planurile
politico-militare întreprinse de Ţara Românească în timpul domniei lui
Mihai Viteazul cu scopul de a realiza în spaţiul etnic românesc
un stat puternic, prin unirea eforturilor militare ale celor trei
ţări române.
Principele Gabriel Báthory (1608-1613) a năzuit să-şi extindă
stăpânirea, cu ajutorul turcilor, asupra Ţării Româneşti şi Moldovei.
La sfârşitul anului 1610 el a pătruns în Ţara Românească, silindu-l pe
Radu Şerban Vodă să ia calea pribegiei în Moldova la Constantin
Movilă. Ajuns la Târgovişte cu oştile sale, Gabriel Báthory a adăugat
titlului său şi pe cel de „principe al Valahiei Transalpine” (... Dei gratia
Transilvaniae, Valachiae Transalpinaeque Princeps, partium regni
Hungariae Dominus et Siculorum Comes ...).
Prin negocierile angajate cu Poarta otomană, Gabriel Báthory
urmărea să-şi întărească autoritatea şi în Moldova, înlăturându-l din
domnie pe Constantin Movilă, pentru ca apoi – după exemplul regelui
Ştefan Báthory, fost principe al Transilvaniei – să şi ia puterea şi în
Polonia.
Lipsit de sprijinul otoman şi trebuind să facă faţă unei puternice
crize politice interne, ambiţiosul principe transilvan nu şi-a putut
împlini visul.
Radu Şerban Vodă, revenind în Ţara Românească cu sprijin din
Moldova, a fost solicitat de braşoveni, aflaţi în conflict cu Gabriel
Báthory, să intervină în Transilvania. Domnul român a câştigat, lângă
Braşov, o mare biruinţă asupra lui Gabriel Báthory (27 iunie / iulie 1611).
Gabriel Bethlen (1613-1629), care a ajuns principe al Transilvaniei
cu ajutorul domnilor de la sud şi est de Carpaţi, a încercat să unească
cele trei Ţări Române într-un „regat al Daciei” şi să-i facă pe românii
din Transilvaniasă să treacă la calvinism. În vederea convertirii
românilor la calvinism, Gabriel Bethlen a cerut ajutorul patriarhului
Chiril Lucaris din Constantinopol. Acesta arăta, însă, obstacolul ce
stătea în calea încercării de a rupe pe românii din Transilvania de
organizaţia bisericească tradiţională, comună cu a românilor din
14
Moldova şi Muntenia. „Înainte de toate – scria patriarhul – ar trebui
ruptă legătura de sânge şi de simţiri, care trăieşte, deşi în mod tainic,
dar cu atât mai puternic între românii din ţara Transilvaniei şi între
locuitorii ţării Munteniei şi Moldovei”.
Cele scrise de patriarh constituie o mărturie a conştiinţei unităţii
etnice ce exista în epocă în sânul locuitorilor aflători de o parte şi de
alta a Carpaţilor şi de care îşi dădeau seama cărturarii străini, intraţi în
contact cu realităţile româneşti.
Gaşpar Graţiani (1619-1620), un aventurier de origine italiană,
ajuns pe tronul Moldovei, a nutrit visul, ca odinioară Despot Vodă, să
domnească şi în Transilvania.
Principele Gh. Rákóczi I (1630-1648) a întreţinut strânse legături
cu Ţara Românescă şi Moldova. Boierii din Ţara Românească, care, în
frunte cu Matei Basarab, s-au răsculat în 1630 împotriva clientelei
greceşti a domnilor impuşi de Poarta otomană, au fost nevoiţi să
pribegească în Transilvania, în părţile Haţegului. Aci au găsit adăpost
şi sprijin la principele Transilvaniei. Acesta avea să beneficieze, la
rându-i, de sprijinul lui Matei Basarab în obţinerea confirmării lui de
către Poarta otomană ca principe al Transilvaniei.
Principele Gh. Rákóczi II (1648-1660) a căutat şi el să aibă
relaţii cordiale cu cei doi domni de la sud şi est de Carpaţi, Matei
Basarab şi Vasile Lupu. Pe Matei Basarab l-a sprijinit chiar cu oşti
când acesta a fost atacat de Vasile Lupu, care urmărea să pună domn
în Ţara Românească pe fiul său Ioan.
Cât de mare era preţul pe care domnii Ţării Româneşti şi
Moldovei îl puneau pe alianţa cu Transilvania se poate vedea şi din
spusele lui Matei Basarab, după încheierea Convenţiei, în 1651, cu
Gh. Rákóczi II: „... De cine să ne temem, dacă ţările noastre (Muntenia
şi Transilvania) vor păstra buna înţelegere de până acum? În afară de
Dumnezeu, de nimeni”.
Conştiinţa intereselor comune ale Ţărilor Române în faţa
primejdiei externe se reflecta şi în literatura epocii. Poetul maghiar
Liszt (Listius) Lázlo scria într-o epopee, apărută la Viena în 1653:
„Moldova, pe de o parte, Muntenia, pe de alta, cuprind între ele
Ardealul. Ca nişte straşnici viteji, cele două ţări româneşti îi vin în bun
ajutor ca să nu cadă <pradă> năvălirii şi pustiirii duşmanului”.
Ca să împiedice alianţa Ţărilor Române, primejdioase pentru
interesele lor în zonă, turcii au întreţinut conflictul moldo-muntean din
vremea lui Matei Basarab şi Vasile Lupu. Acesta din urmă, „om cu hire
înaltă şi împărătească, mai mult decât domnească” (Miron Costin),
15
visa, nu numai să se înstăpânească în Ţara Românească, ci să ajungă şi
„principe în Transilvania”. În ianuarie 1643 el informa Poarta otomană
că poate să ocupe cu uşurinţă Transilvania, întrucât cunoaşte toate
căile „pe care poate fi atacată”. Şi cum în Transilvania „mai mult de o
treime din locuitori sunt români”, le va făgădui libertatea, la care
aspiră, şi astfel, câştigându-i, îi va stârni împotriva stăpânilor lor.
Înrudirile între familiile care exercitau puterea în cele trei ţări
române au jucat un rol însemnat în stabilirea unor bune raporturi între
ele şi în înfăptuirea de alianţe politice.
Vasile Lupu a fost naşul fiului lui Gh. Rákóczi II, cu numele
Francisc. Fratele lui Gh. Rákóczi II, Sigismund, a fost sfătuit de fratele
său, principele Transilvaniei, să ia de soţie pe domniţa Ruxandra, fiica
lui Vasile Lupu şi să înveţe româneşte. La 1650 peţitorii se aflau la Iaşi.
Căsătoria nu s-a putut realiza, Vasile Lupu pretextând că nu-şi poate
mărita fata cu un prinţ de altă, „lege”, de altă confesiune religioasă.
În sprijinul ideii de interdependenţă a Ţărilor Române în secolul
al XVII-lea sunt de amintit şi alte fapte. Când, de pildă, Gheorghe
Ştefan, fostul logofăt al lui Vasile Lupu, s-a ridicat împotriva lui
Vasile Vodă, revendicând scaunul Moldovei, el a fost ajutat cu oşti de
Gh. Rákóczi II şi de Matei Basarab.
Urmaşul lui Matei Basarab în scaunul Ţării Româneşti, Constantin
Şerban Vodă (1654-1658), şi-a datorat tronul în bună măsură principelui
transilvan Gh. Rákóczi II şi domnului Moldovei, Gheorghe Ştefan, care
l-au sprijinit cu oşti împotriva seimenilor răsculaţi, înfrânţi în bătălia
decisivă de „la Şoplea, pe Teleajen” (26 iunie 1655).
Cu oşti din Transilvania şi din Ţara Românească, Constantin
Şerban Vodă a ocupat în octombrie-noiembrie 1659 tronul Moldovei,
alungându-l pe Gheorghe Ghica, impus în scaun de Poarta otomană.
Legăturile strânse dintre cele trei ţări române s-au manifestat în
chip deosebit în anii 1659-1660, când a avut loc o nouă mare ridicare
comună împotriva Imperiului otoman, ultima, de altfel, alte ridicări
rămânând numai la nivelul planurilor. „Atunci – avea să scrie N. Iorga
– eram singuri în genunchi, în mijlocul celor aruncaţi la pământ; în
mâinile noastre era măcar o spadă ruptă, de ale vecinilor atârnau
lanţuri seculare, cu care se deprinseseră. Eram singurii care aveam
domni creştini; la noi sunau clopotele bisericilor şi treceau în voie
steagurile oştilor”.
16
 Mihnea al III-lea (Mihail Radu) (1658-1659), care a luat numele
de Mihail – după cel al primului unificator de ţară – şi care a fost
sprijinit de turci să ocupe tronul Ţării Româneşti, în urma mazilirii lui
Constantin Şerban Vodă, a cerut de la Poarta otomană Moldova şi
Transilvania. El se intitula şi „principe de Făgăraş şi intenţiona să
refacă opera politică a lui Mihai Viteazul. Acest fapt l-a determinat să
rupă relaţiile cu turcii şi să se angajeze în lupta de eliberare a ţării de
povara obligaţiilor faţă de Poarta otomană.
La Transilvania se gândise, plănuind s-o cucerească, şi Mihai
Pătraşcu, nepotul lui Mihai Viteazul, pe care Matei Basarab intenţiona
să-l facă urmaş în scaunul domniei. El trăia la Viena, în timpul lui
Ferdinand al III-lea (1625-1657), care, la un moment dat, în 1644, l-a
trimis în Transilvania să provoace o mişcare printre români împotriva
lui Gh. Rákóczi I. Mai târziu, în timpul domniei lui Constantin Şerban
Vodă şi Gheorghe Ştefan, aflându-se la cazaci, spera ca sprijinit de
aceştia să ajungă domn în Ţara Românească sau în Moldova.
Este de remarcat că, în tot cursul secolului al XVII-lea, con-
ducătorii Ţărilor Române, preocupaţi de securitatea statului şi a lor
personală, au văzut în Transilvania un factor esenţial în sistemul comun
de apărare, în coordonarea şi reuşita acţiunilor lor politico-militare.
De aici şi preocuparea domnilor de la sud şi est de Carpaţi de a
se înstăpâni sau de a-şi întări poziţia în Transilvania.
Grigore Ghica (1660-1664; 1672-1673), domn al Ţării Româneşti,
cerea de la Mihai Apaffi, principele Transilvaniei (1661-1690), să-i
înapoieze feudele muntene din Transilvania, Amlaşul şi Făgăraşul.
Gh. Duca (1665-1666; 1678-1683), domn al Moldovei, scria
despre el I. Neculce: „că să ţinea şi vorovie în casa lui, de <să> ispite
să fie craiu în Ţara Ungurească, şi un ficior a lui în Ţara Moldovei
domnu, şi altul în Ţara Munteniiască, şi ginere-său hatman în Ocraina.
Că el îşi ţinea lucru prea sus. Curte <a> lui, masa lui, cheltuiala lui, ca
un craiu ţinea”.
Şerban Cantacuzino (1678-1688), în contextul unor însemnate
schimbări în geografia politică europeană, al unor importante mo-
dificări în strategia alianţelor, luând ca model fapta lui Mihai Viteazul,
a căutat şi a reuşit să găsească acele soluţii care să slujească
salvgardării fiinţei statale a Ţării Româneşti şi să dezvolte legăturile
între românii din cele trei provincii. La 1 iulie 1685, trimişii domnului
Ţării Româneşti, Matei Cantacuzino, Barbu Milescu şi Vintilă Corbea
17
au participat la Dieta de la Făgăraş şi au încheiat un tratat de alianţă
între Transilvania şi Ţara Românească. Tratatul era menit, în esenţă,
să fie o pavăză împotriva presiunii, care ar fi venit, fie de la Viena, fie
de la Istanbul.
La numai două săptămâni după acest act, eforturile lui Şerban
Cantacuzino de a pune pe tronul Moldovei un domn, care să-i fie aliat
erau încununate de succes. „Deci – scria Radu Popescu – Şerban
Vodă, prin mijlocul <mijlocirea> lui Suliiman paşa sarascher*, au
mazălit <mazilit> pă Dumitraşco Vodă <Cantacuzino> şi au pus domn
Moldovii pă Cantimir sărdariul”.**
Politica lui Şerban Cantacuzino a fost continuată de Constantin
Brâncoveanu (1688-1714), care a urmărit şi el păstrarea autonomiei
statale a Ţării Româneşti, dezvoltarea relaţiilor interromâneşti, creşterea
şi difuzarea cât mai largă a valorilor culturii româneşti, important liant
între diferitele ramuri ale românilor şi expresie a vitalităţii şi forţei
creatoare a poporului român.
În Moldova, Dimitrie Cantemir (1710-1711), domn de largă eru-
diţie, primul savant român de talie universală, a încercat şi el întărirea
statului, crearea unei domnii autoritare şi ereditare, recuperarea
teritoriilor smulse Moldovei în decursul vremii de Imperiul otoman, ca
premisă în dezvoltarea ulterioară a statului românesc de la est de
Carpaţi, văzut de el ca parte a unei întinse unităţi etnice româneşti,
căreia eruditul domn i-a consacrat cea dintâi lucrare de sinteză, Hronicul
vechimei a româno-moldo-vlahilor.

Document 1
Mihai Viteazul în conştiinţa posterităţii
Johann Christian von Engel în lucrarea lui Geschichte des
Ungrischen Reichs und seiner Nebenländer, tipărită la Halle în 1804
scria despre Mihai Viteazul:
„Vrem [...] să aşternem câteva flori pe mormântul unui principe
valah care e de interes universal ....
Născut valah, Mihai reprezintă încă o confirmarea a adevărului,
că providenţa îşi alege instrumentele din toate naţiunile şi limbile.

*
Sarascher – comandant de armată la turci
**
Serdar – boier de rang mijlociu, având atribuţii administrative şi
militare la graniţă
18
Domnia sa, dacă ar fi durat mai mult timp, ar fi fost hotărâtoare pentru
soarta mai bună a ţărilor aflate la Dunărea de Jos. Dar, la vârsta de 43
de ani, a fost oprit prin violenţă din purcederea sa. Urmările acţiunilor
lui au eşuat şi, de asemenea, au dispărut în neantul vremurilor. Valahia
şi Moldova continuă să se afle încă în starea nedemnă de mai înainte,
dar datoria istoriei este să-i păstreze amintirea şi să-i răspândească
faima, fără să-i treacă însă sub tăcere greşelile. Menirea ei este să pună
în lumină realizările, să trezească presimţirea, că va veni ziua când în
frumoasele ţări oamenilor le va putea merge mai bine. [....]”.
Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. III.
Istoriografia străină din secolul al XIX-lea. Texte alese,
Bucureşti, 1984, p. 83-84.

Document 2
Matei Basarab, unul dintre succesorii de seamă ai lui
Mihai Viteazul pe tronul Ţării Româneşti, prezentat astfel
de istoricul I. Sârbu în cea dintâi monografie temeinică
consacrată primului unificator de ţară
<Pe Matei Vodă> ... „Va trebui să-l numim unul din marii noştri
domnitori, unul din cele mai nobile caractere din istoria românească.
De la începutul carierei sale de domn şi-a propus un ideal politic
măreţ: eliberarea ţării de sub suzeranitatea otomană distrugătoare.
După căderea lui Mihai, a văzut, fiind bărbat matur, de şapte ori
schimbarea voievodului în ţara sa, schimbare provocată de lăcomia de
bani a turcilor. El însuşi a fost obligat să-şi asigure prin mari sume de
bani, plătite alături de tribut, nu numai înscăunarea, ci şi confirmarea
anuală, devenită obicei. E drept că nu a contribuit cu nimic la răul
obicei al supraofertei, dimpotrivă, cheltuielile sale de investire şi cele
extra ordinare de mai târziu sunt mai reduse decât cele ale înaintaşilor
săi apropiaţi, deoarece pentru rest avea o sabie vitează. A înţeles însă
că jocul politic al înaintaşilor săi se va repeta după el şi că nu va dura
prea mult până când vor fi readuşi în situaţia de nesuportat, anterioară
lui Mihai Vitezul. Nu o dată l-a ameninţat şi pe el acest rău
fundamental, cu pierderea domniei, obligându-l, după câte se pare, să
mărească tributul. L-a întărit însă în permanenţă şi tendinţa către
emanciparea ţării sale din mâinile venalităţii. Nu a neglijat măsurile
paleative, în aşteptarea momentului când o mare putere, împăratul
19
<habsburg>, Polonia, Veneţia, sau mai multe împreună, să înceapă un
război ofensiv împotriva turcilor, război la care îi îndemna în
permanenţă, sau, dacă nu, cel puţin să-l subvenţioneze în mod serios.
Prin plata la timp a tributului, nu numai că nu le-a oferit turcilor
pretextul mazilirii sale, dar, totodată, a înlăturat prostul obicei al
trimiterii ceauşilor în scopul strângerii lui şi al unei şi mai mari
stoarceri a poporului ... a încercat apoi, de două ori, să desfiinţeze acel
abuz al confirmării anuale a voievozilor, care oferea din nou un prilej,
veşnic repetabil, pentru stoarcerea unor daruri extraordinare. Alianţele
lui Matei şi numeroasele sale oşti bune nu au fost numai mijloace
paleative şi de apărare, ci au fost şi ar fi fost mai ales mijloace
necesare îndeplinirii ultimului său scop. Numai că nu i-a fost dat să
trăiască efortul radical al eliberării ţării sale mult încercate de
decăderea morală şi economică la care ducea stăpânirea turcească.
Pentru că au lipsit acele „împrejurări externe favorabile, de care a
beneficiat Mihai Viteazul”.
Ion Sârbu, Relaţiile externe ale lui Matei Vodă Basarab
1632-1654 (Cu privire la istoria Orientului European).
Traducere şi ediţie îngrijită de Rudolf Gräf. Prefaţă de
Ştefan Ştefănescu, Timişoara, 1992, p. 165-166.

Document 3
Vasile-Vodă (Lupu), domnul Moldovei, într-o scrisoare
adresată în ianuarie 1643 Porţii otomane şi interceptată
de polonezi arăta cum ar putea ajunge în stăpânirea
Transilvaniei
... „Cu privire la Ardeal e uşoară treaba: cunosc foarte bine căile
pe care poate fi lovit din Moldova şi Ţara Românească: de colo Paşa
de Timişoara, de ici Turcii, Tătarii, Moldovenii şi Muntenii. Se
adaugă aceia că în Ardeal mai mult de o treime sunt Români, cărora
făgăduindu-le slobozie, îndată-i vom aţâţa contra Ungurilor ...”
N. Iorga, Scrisori de boieri. Scrisori de domni,
ediţia a III-a, Vălenii de Munte, 1932, p. 261.

20
 CAPITOLUL II
ŢĂRILE ROMÂNE ŞI ÎNCEPUTURILE DECĂDERII
MANIFESTE A IMPERIULUI OTOMAN

„Tratatul de pace de la Zsitvatoroc ‹11 noiembrie 1606›,

discutat şi încheiat de turci mergând pentru prima oară în afara
zidurilor Istanbulului, are o importanţă deosebită, însemnând o
cotitură vizibilă în contextul dreptului internaţional şi prin
urmare şi pe planul desfăşurării istoriei otomane. Principiul
politic al superiorităţii – şi al supremaţiei, implicit – otomane, în
această parte a lumii, este decăzut, nu numai în realitatea vieţii
multiforme, ci şi în formele juridice şi diplomatice care o
răsfrâng.”
Aurel Decei

Eforturi ale Ţărilor Române de a-şi păstra statutul

de principate autonome
Prăbuşirea operei politice realizate de Mihai Viteazul a condus
la un veritabil asalt al puterilor din jur în spaţiul românesc. Eforturile
Imperiului otoman de a-şi recăpăta poziţiile avute s-au izbit de
concurenţa primejdioasă a Imperiului romano-german şi a Regatului
polon. Poarta otomană s-a văzut nevoită să respecte statutul de
autonomie a Ţărilor Române şi să le reducă pentru câtva timp
obligaţiile. Deşi sultanul otoman, ca suzeran al celor trei principate, îşi
aroga dreptul de a le reprezenta în raporturile internaţionale – ceea ce
din punct de vedere juridic însemna o încălcare a independenţei
politice a statelor româneşti –, de facto, Ţările Române, Transilvania
în special, au continuat să ducă propria lor politică, uneori chiar cu
acordul formal al Porţii, cointeresată. Regimul garantat de
„capitulaţii” (turc. ahidnâme) continua să fiinţeze, fiind recunoscute,
în principiu, Ţărilor Române, o serie de drepturi autonome, din care
21
cele mai importante erau intangibilitatea teritoriului acestora de către
statul otoman şi autoadministrarea (autoconducerea) lor.
Ţările Române erau conduse în continuare de domni (principi)
creştini, aleşi din rândurile elitei politice locale. Poarta otomană va
căuta însă – mai ales în cazul Ţării Româneşti şi Moldovei – să
înlocuiască în tot mai mare măsură dreptul „ţării” de alegere a
domnilor cu numirea în scaunul domnesc a unor pretendenţi din sânul
familiilor greceşti îmbogăţite, aflate în preajma curţii sultanului sau
având relaţii la Înalta Poartă. S-a instaurat, astfel, în provinciile
româneşti de la sud şi est de Carpaţi, un veritabil regim prefanariot.
Dacă „ţara” reuşea, în cazul în care scaunul domnesc devenea
vacant, să uzeze de vechiul ei drept, de a-şi alege domnul, confirmarea
acestuia de către Poarta otomană se făcea în schimbul unor mari sume
de bani, plătiţi sultanului şi acelor dregători prin mijlocirea cărora se
obţinea bunăvoinţa Padişahului.
Sumele pe care pretendenţii la domnie le plăteau pentru numirea
sau confirmarea lor în scaunul domnesc erau nu numai recuperate, dar
şi înmulţite pe seama contribuabilor, fiscalitatea în creştere devenind
cea mai grea povară ce apăsa pe gospodăria ţărănească. Şi cu cât
dezorganizarea economică şi politică se adâncea în Imperiul otoman
– corupţia făcând ravagii – ,cu atât creştea primejdia de ruinare
a provinciilor care-l alcătuiau sau erau dependente de el –, cazul
Ţărilor Române.
Secolul al XVII-lea a însemnat – cum foarte bine se cunoaşte azi
–o perioadă de anarhie pentru Imperiul otoman. Scăderea autorităţii
centrale, mai ales în timpul minoratului sultanului Mehmed al IV-lea
(1648-1687), apariţia – pe lângă adversarii tradiţionali – a unui nou şi
mare inamic, Rusia, războaiele angajate în Europa şi în Asia, ca şi
importantele pierderi teritoriale au făcut să crească nemulţumirile
interne şi să se intensifice lupta popoarelor subjugate.
O revenire s-a produs în deceniile VI-VII cu marii viziri din
dinastia Köprüliü. Anul 1672, prin cucerirea Cameniţei, a constituit
momentul maximei expansiuni teritoriale a Imperiului. După această
dată, cu ultimele decenii ale secolului al XVII-lea, decăderea Imperiului
avea să se accentueze.
Ţările Române, pentru care suzeranitatea otomană devenea tot
mai apăsătoare, pe măsură ce Imperiul decădea, au folosit nemulţumirile
din Imperiu, ca şi conjuncturile internaţionale favorabile pentru a
încerca să se desprindă de încorsetarea economică şi politică otomană.
22
 Matei Basarab a aderat la planul creării unei largi coaliţii
împotriva Imperiului otoman. Această coaliţie urma să beneficieze de
sprijinul susţinut al împăratului romano-german, al regelui polon şi al
Veneţiei. Alianţa creştină urma să înlesnească insurecţia generală a
popoarelor din Balcani, supuse turcilor.
Pentru pregătirea marii lupte antiotomane, Matei Basarab –
despre care diplomaţi străini contemporani informau că turcii se tem
de el „şi-l consideră aproape ca pe un al doilea Mihai Vodă” – a
desfăşurat o intensă activitate diplomatică. El a intrat în relaţii prie-
teneşti cu polonii, a întreţinut contacte diplomatice, pline de speranţe
cu Viena şi Veneţia, a trimis solii la Moscova şi a răspuns cu promisiuni
încurajatoare solicitărilor care îi erau adresate de conducătorii popoa-
relor din Balcani.
O solie a căpeteniilor bulgare îi oferea domnului român con-
ducerea insurecţiei plănuite. În cazul reuşitei acesteia, el urma să fie
ales „principe al Orientului”. Regele Vladislav al IV-lea al Poloniei,
câştigat pentru coaliţia antiotomană, împărtăşea ideea de a i se atribui
lui Matei Vodă un rol de frunte în răscoala antiotomană, numindu-l
„generalissim al întregului Orient” (Generalissim di tutto l’Oriente).
Moartea, la 20 mai 1648, a regelui Poloniei a spulberat speranţele în
reuşita acţiunii, care trebuia să ducă la eliberarea popoarelor subjugate
de turci.
Reluarea, în anii următori, a planului popoarelor balcanice de
a-şi redobândi prin luptă libertatea, ca şi iniţierea de noi demersuri,
făcute în acest scop pe lângă monarhii creştini, de către voievodul
român s-au dovedit zadarnice, după cum se dovediseră odinioară şi
stăruinţele depuse de Ştefan cel Mare. Lipsa de sprijin direct şi
eficient din partea puterilor străine a făcut să eşueze planul izbucnirii
răscoalei antiotomane preconizate şi să nu se manifeste destoinicia
voievodului român, în care credeau conducătorii răscoalei.
Ideea coaliţiei creştine, ca o condiţie favorizantă declanşării luptei
de eliberare a popoarelor supuse stăpânirii sau dominaţiei otomane,
avea să revină după moartea lui Matei Basarab. Încercări de transpunere
a ei în fapt s-au manifestat ori de câte ori împrejurările păreau
favorabile. O asemenea împrejurare s-a creat în 1658 când reizbucnirea
războiului turco-veneţian şi declanşarea, în Asia Mică, a revoltei lui
Hasan-Paşa au generat planul unei acţiuni coordonate între Ţările
Române, Veneţia şi Imperiul romano-german împotriva turcilor.
Faptul că acţiunile n-au pornit în acelaşi timp a făcut ca succesele
23
reputate în anul 1659 pe „frontul românesc” – al cărui protagonist s-a
dovedit a fi Mihnea al III-lea – domnul Ţării Româneşti – să nu poată fi
valorificate.
Teama factorilor politici din Principatele Române, faţă de încer-
cările Porţii otomane, devenite, cu anul 1660, tot mai insistente, de a
înlocui regimul de autonomie al Ţărilor Române cu cel de paşalâc a
determinat înmulţirea planurilor de a împiedica o asemenea soluţie.
În anul 1668, mitropolitul de „lege grecească” (de confesiune
ortodoxă) din Transilvania, Sava Brancovici, propunea la Moscova o
cruciadă a statelor creştine, la care să se alăture sârbii, românii şi
bulgarii împotriva „blestematului turc”.
După cucerirea Cameniţei de către turci, în 1672, crescând
primejdia transformării Moldovei şi Ţării Româneşti în paşalâcuri,
s-au făurit tot felul de planuri de a preîntâmpina intenţiile Porţii otomane.
În 1673, Ştefan Petriceicu, domnul Moldovei (1672-1673; 1673-1674;
1683-1684), îşi punea speranţa într-o alianţă a Rusiei cu Polonia, la
care să adere Veneţia şi Moldova, cazacii din Ucraina, tătarii calmuci
şi şahul Persiei.
Grigore Ghica, domnul Ţării Româneşti (1660-1664; 1672-1673),
solicita Poloniei, în mai 1673, printr-un trimis al său intrarea armatei
polone în Moldova şi Ţara Românească, asigurând că cele două ţări
dispun de o armată de 30.000 de oameni şi că efectivele acesteia ar
putea creşte o dată cu venirea polonilor.
La 31 decembrie 1673, Ştefan Petriceicu şi Constantin Şerban
cereau ajutor ţarului rus pentru a continua luptele cu turcii.
În anii următori, în mediul românesc avea să-şi facă loc în tot
mai mare măsură ideea că numai în cooperare cu Rusia, Polonia sau
Imperiul habsburgic va putea fi înlăturată ameninţarea otomană.
În vremea domniei lui Şerban Cantacuzino (1678-1688), într-un
context internaţional ce părea favorabil, s-a accentuat în Ţara Românească,
ca şi în Moldova, politica antiotomană şi a crescut înclinarea factorilor
politici români spre puterile creştine. Experienţa istorică făcea, însă, ca
această înclinare să fie prudentă, temperată de raţiunea politică. „De lăudat
este – arăta Miron Costin – fiecare domn să hie spre partea creştinească ...
însă cu înţelepciune, nu fără socoteală şi fără temei, ca în loc de folos ţării
să aducă pieire”. Acelaşi mare cronicar moldovean, afirmând necesitatea
politicii de echilibru a Ţărilor Române, care se impunea ca o condiţie a
supravieţuirii lor statale, preconiza: „La turci credinţă şi la creştini laudă”.
24
 Politica externă a Ţărilor Române, condusă cu măsură şi prudenţă,
îşi fixa ca obiective în vremea lui Şerban Cantacuzino şi Dimitrie
Cantemir, apărarea independenţei politice, integritatea teritorială şi
instituirea unor monarhii autoritare prin respectarea ideii eredităţii
dinastice. În acest sens domnii români au încercat să organizeze forţe
militare puternice, au încheiat înţelegeri cu centrele de răscoale din
Balcani, cu Imperiul habsburgic şi cu Rusia. Unii dintre contemporanii
lui Şerban Cantacuzino – cum a fost Ladislau Csáky – l-au învinuit de
prudenţă exagerată. Alţii, fie sub imperiul groazei faţă de turci, fie sub
cel al intereselor proprii mărunte, l-au acuzat de asumarea unor riscuri
nu numai enorme, dar şi inutile. În realitate, abilul conducător politic,
care a fost Şerban Cantacuzino, a ştiut când trebuie să acţioneze cu
prudenţă şi când trebuie să-şi asume anumite riscuri controlate. El a
riscat de multe ori, dar nu de dragul riscului ca atare. Riscul a fost
acceptat de el ca preţ normal pentru ceea ce dorea să obţină; un risc, nu
orb, ci conştient, un risc nu al pornirilor de moment, necontrolate, ci un
risc clădit pe calcule, atent şi competent alcătuite.
Şerban Cantacuzino a dus o politică de talie europeană în
general şi balcanică, în special, dar, în primul rând, a ilustrat politica
românească, plină de grija pentru soarta statului.
Dorinţa de a scăpa de împilarea otomană, dorinţă constantă la
domnii români, nu i-a orbit pe aceştia, încât să nu se remarce uneori
neîncrederea lor în sinceritatea marilor puteri creştine, ale căror
interese se întâlneau în spaţiul românesc.
După anul 1683, în urma înlăturării asediului Vienei, moment în
care Şerban Cantacuzino a avut un rol însemnat în slujirea cauzei
creştine, puterile europene şi-au pus mari speranţe în domnul român.
Acesta, la rându-i, în contextul victoriilor din 1683 şi al aureolei create
în jurul regelui polon Jan Sobieski, „eroul de la Kahlemberg”, cu rol
hotărâtor în despresurarea Vienei, a contat, mai întâi, pe „cartea
polonă”. Românii aveau să constate curând că cei în care îşi puseseră
speranţele nu erau, pe de o parte, în măsură să-i ajute, iar, pe de altă
parte – ceea ce era şi mai grav – urmăreau să obţină sprijin din partea
Ţărilor Române, dar nu pentru a le elibera, ci pentru a şi le supune.
Om politic echilibrat, chibzuit şi prudent, Şerban Cantacuzino
nu s-a implicat într-o acţiune antiotomană directă, atâta timp cât
conjunctura internaţională nu părea favorabilă reuşitei. Încetineala
polonezilor era evidentă, iar neputinţa lor începuse deja să se contureze.
25
 La sfârşitul anului 1684, după ce a constatat că Polonia nu va
putea fi marele aliat cu ajutorul căruia să înlăture dominaţia otomană,
Şerban Cantacuzino s-a apropiat de imperiali. În anii următori a căutat
să se sprijine când pe polonezi, când pe austrieci, iar atunci când s-a
pus problema să accepte „protecţia” austriacă, pentru a apăra existenţa
statală, el a încercat să obţină ajutor şi din partea „pravoslavnicei” Rusii.
Încercările lui Şerban Cantacuzino de a armoniza interesele Ţării
Româneşti cu cele ale Vienei şi Varşoviei s-au dovedit iluzorii.
Adevărata faţă şi adevăratele gânduri faţă de români ale celor două
capitale s-au dezvăluit cu ocazia conciliului care s-a ţinut la Varşovia
în ultima lună a anului 1685, când nunţiul papal de la Varşovia,
Pallavicini, a declarat că „Sfântul scaun recunoaşte drepturile (!)
Coroanei ungare asupra Munteniei, Moldovei şi Transilvaniei”. La
această afirmare regele polon a replicat că cele trei Principate au fost
pierdute de atâta vreme de Coroana ungară, încât orişicine le poate
ocupa. Şi în cazul Rusiei sunt de subliniat necunoaşterea şi ipocrizia
manifestate de ţari, referitoare la români şi la domnitorul lor. Numai
totala ignorare a sentimentului de demnitate şi a setei de libertate a
românilor i-a făcut pe ţarii şi marii cneji Ioan Alexievici şi Petru
Alexievici să-i comunice, în octombrie 1688, lui Şerban Cantacuzino
că, în schimbul ajutorului militar dat de el Rusiei împotriva tătarilor
din Crimeea, „vom binevoi să vă primim cu toate oraşele şi pămân-
turile voastre sub autocraţia măriilor noastre ţarilor”.
În acelaşi octombrie 1688, domnul Ţării Româneşti trimitea la
Viena solia menită ca, prin negocieri, să obţină nu o închinare, ci o
alianţă întărită de garanţii.
Urmaşul în domnie al lui Şerban Cantacuzino, Constantin
Brâncoveanu, a reuşit, probând un remarcabil talent diplomatic, ca,
într-o conjunctură internaţională extrem de complicată, să-şi asigure o
relativ lungă domnie, să afirme statutul de demnitate politică al Ţării
Româneşti, să determine Poarta otomană să respecte prevederile
„vechilor tratate” şi marile puteri creştine, aflate în conflict cu turcii,
să înţeleagă că preocuparea lui de a înlătura oprimarea otomană nu va
însemna acceptarea ştirbirii drepturilor suverane ale ţării de către o
altă putere politică.
Conştiinţa continuităţii statale, ca expresie a continuităţii dinastice
pe linie basarabească, a determinat preocuparea susţinută a lui
Constantin Brâncoveanu de a-şi justifica apartenenţa la familia domni-
toare, căreia tradiţia îi atribuia „întemeierea” statului Ţara Românească
26
şi prestigiul acesteia în familia statelor europene. Grija domnului de
a-şi asigura domnia ereditară l-a făcut să-şi asocieze forţa ideologică;
arta şi cronistica au fost chemate să depună mărturie în favoarea
politicii domniei. La mănăstirea Hurezi, unde se află unul din cele mai
izbutite ansambluri picturale din întreaga artă românească, programul
iconografic scotea în evidenţă două teme majore: iconografia
Sfântului împărat Constantin, patronul ctitorului şi tabloul votiv – un
impresionant cortegiu de personaje, neamurile Basarabilor şi
Cantacuzinilor, membrii familiei lui C. Brâncoveanu –, amândouă
având profunde semnificaţii istorico-ideologice: puterea biruitoare a
crucii, care l-a condus în luptă pe împăratul Constantin, şi o veritabilă
pledoarie în favoarea ideii de dinastie ereditară.
În politica externă, Constantin Brâncoveanu s-a manifestat ca
partizan al politicii de echilibru, pe care a practicat-o cu măiestrie,
urmărind atent schimbările ce se petreceau sau care se prefigurau în
sistemul relaţiilor internaţionale. Fidelitatea aparentă faţă de turci,
încrederea circumspectă faţă de imperiali, prudenţa în „ajutorul rus”
i-au definit diplomaţia şi i-au asigurat o domnie, în ciuda
împrejurărilor defavorabile, relativ largă.
N. Iorga sintetiza politica lui Constantin Vodă Brâncoveanu
astfel: El „a ştiut, în curs de un sfert de veac, să servească pe turci, de
nevoie, fără să părăsească niciun drept al ţării sale; a ştiut să înlăture
stăpânirea necondiţionată a creştinilor austrieci, poloni, ruşi asupra
pământului românesc; a ştiut să lege de muntenii săi, prin legături
culturale şi politice, Moldova; a ştiut chiar după ce legăturile politice
cu Ardealul au fost rupte să păstreze încă pe acelea ale culturii cu
acest pământ. Şi, în acelaşi timp, prin acea largă operă de cultură
răsăriteană, de cultură în toate limbile răsăritului, prin găzduirea
fruntaşilor bisericeşti ai Orientului, patriarhi, mitropoliţi, dascăli, prin
operele lui de ctitorie la toate «locurile sfinte», el a ştiut, faţă de
regiunile siriene, arabe, caucasiene supuse ori vasale turcilor, ca şi faţă
de grecitatea europeană, să înlocuiască pe împăraţii bizantini de
odinioară, ca urmaş legitim al cărora era privit. Domn autonom în ţara
lui, înconjurat cu prestigiu superior al cesarilor constantinopolitani ai
lui Constantin cel Mare, în întreaga lume a Orientului, aceasta a fost
situaţia lui Constantin Vodă Brâncoveanu”.
În politica internă, preocuparea domnului de a-şi întări puterea şi
de a o transmite ereditar a stârnit reacţia unor factori de putere din
interior, printre ei fiind chiar membri ai familiei domnitoare, Cantacuzinii,
27
„care din feliul lor – arăta Anonimul brâncovenesc – erau neodihniţi şi
nemulţumitori tuturor domnilor”.
Pentru a opri drumul de mărire a domnului a intervenit trădarea.
Odioasa „pâră la Înalta Poartă” şi-a spus cuvântul. S-a dovedit încă
odată că răul din afară se produce numai prin aţâţarea lui de răul
dinlăuntru.
În teama-i de a nu se crea în spaţiul românesc o situaţie
primejdioasă pentru el, stăpânitorul străin a grăbit sfârşitul domnului.
Dus captiv la Înalta Poartă împreună cu fiii săi, Constantin Vodă
Brâncoveanu a fost supus unor cumplite torturi. Acestea însă nu au
reuşit să înfrângă puternica forţă morală a domnitorului, voinţa lui de
a fi şi de a rămâne „om al ţării sale”. Străbat prin veacuri cuvintele cu
care el şi-a îmbărbătat copilul mezin, pe Matiaş, înfricoşat în faţa
morţii: „Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-şi piardă
credinţa. Dacă este cu putinţă, mai bine să mori de o mie de ori, decât
să-ţi renegi credinţa strămoşească pentru a trăi câţiva ani mai mulţi pe
pământ”.
Moartea de martir a aureolat şi mai mult personalitatea lui
Constantin Vodă Brâncoveanu, situându-l în galeria marilor conducători
ai poporului român. Canonizarea lui în anul 1992 i-a consacrat
calitatea de Sfânt Părinte al Patriei.

Dimitrie Cantemir, ca domn al Moldovei, a urmărit obiective

similare cu ale lui Constantin Vodă Brâncoveanu. El s-a dovedit mai
puţin abil în politica de stat. Încrederea lui în recâştigarea gloriei de
altădată a Moldovei cu ajutorul Rusiei, pe care o vedea biruitoare în
războiul cu Imperiul otoman, a fost atât de mare încât i-a grăbit
decizia de desprindere de turci.
„Tratatul” de la Luţk (13 aprilie 1711), încheiat de Dimitrie
Cantemir cu ţarul Rusiei, Petru cel Mare, garanta independenţa şi
suveranitatea Moldovei în fruntariile ei vechi, consfinţea punctul de
vedere al domnului român în ce priveşte forma de guvernare viitoare a
Moldovei – instituirea unei monarhii absolute – şi asigura lui Dimitrie
Cantemir, în cazul unei eventuale victorii în război a turcilor, azil
politic în Rusia.
Desfăşurarea evenimentelor s-a dovedit defavorabilă domnului,
care a trebuit să ia drumul exilului în Rusia şi, totodată, statalităţii
româneşti din Moldova, ca, de altfel, şi celei din Muntenia.
28
 Tentativelor de emancipare a Principatelor Române, Poarta oto-
mană le-a răspuns cu limitarea autonomiei lor şi cu impunerea pe
tronurile Ţării Româneşti şi Moldovei a domniilor fanariote, văzute de
ea ca o garanţie în păstrarea Principatelor Române în sfera dominaţiei
otomane.

Document 1
‹1637-1638› Arzumahzar* prin care boierii Ţării Româneşti,
raportând la Poartă acţiunile ostile ale lui Vasile Lupu,
domnul Moldovei, expun marelui vizir situaţia jalnică a ţării
şi a locuitorilor. Ei cer intervenţia marelui vizir pe lângă sultan
pentru curmarea încercărilor lui Vasile Lupu de a obţine domnia
Ţării Româneşti, declarându-şi mulţumirea lor faţă de
Matei Basarab, pe care îl aleseseră majorând haraciul de trei ori
... Noi, locuitorii acestei ţări ‹Ţara Românească› ... raiale
tributare ale măriei sale fericitului şi măreţului padisah, nu am avut
cusur în plata haraciului nostru, a cărui achitare, an de an, cade pe
seama noastră, potrivit obligaţiilor noastre şi nici în îndeplinirea
celorlalte slujbe, pentru care se dau porunci şi firmane. De asemenea,
l-am ales pe supusul vostru Matei, care a ieşit din rândurile noastre şi
este voievodul nostru iubitor de raiale, pentru ca, în felul acesta, să
venim şi să ne aşezăm în locuinţele noastre şi aceia dintre noi care ne
împrăştiaserăm şi ne risipiserăm mai înainte, neputând rezista şi
suporta persecuţiile şi atacurile voievozilor străini. Atunci sculându-ne
cu toţii şi mergând împreună la Poarta fericirii am făcut jalbă (arzuhal)
la scara împărătească şi ne-am rugat ca să i se acorde domnie
susnumitului nostru voievod Matei, supusul domniei-voastre.
Preaînaltul Allah cel milostiv să prelungească din zi în zi viaţa şi
să mărească împărăţia măriei-sale fericitului nostru padişah, purtător de
dreptate şi milostiv faţă de sărmanii săi supuşi, padişahul feţei
pământului, Allah să-i ţină Califaptul până în ziua de apoi şi să nu-l facă
să-şi retragă de deasupra noastră umbra lor ocrotitoare. Atunci, având
milă de starea noastră, rugămintea noastră nu a fost refuzată şi domnia
(voyvodalîk) i-a fost dăruită şi acordată sus-numitului. De asemenea,
atunci, în schimbul acestui fapt, mărind haraciul nostru de trei ori1, l-am
trimis, an de an şi întocmai şi la timp, la Poarta împărăţiei...

*
Arzumahzar – petiţie colectivă, memoriu
1
Totalul se ridica la 130.000 taleri pe an (65.000 galbeni).
29
 Dar, când s-a început strângerea haraciului pe anul acesta s-a
răspândit vestea că Lupul, care este voievodul Moldovei, nu stă
liniştit, ci se agită cu pasiune, ca şi mai înainte, ca să obţină domnia
Ţării Româneşti, şi că se preocupă de pregătirea de oşti.
Văzându-se, din zvonuri, ce gânduri anume are şi luându-se
cunoştinţă de ele, starea sărmanilor a devenit jalnică şi nu au mai putut
sta pe loc. De aceea noi toţi am părăsit ţinuturile noastre, împreună cu
copiii şi cu rudele noastre, deoarece era lucru hotărât că ţinuturile
padişahului vor fi călcate şi toţi cei puternici şi cei slabi vor fi
împrăştiaţi şi se vor nenoroci. După ce a adus, prin tiranie, în stare de
nenorocire o ţară ca Moldova şi a pus-o pe o cale <de ruină>, gândul
necurat al lui Lupul şi dorinţa lui cea mai mare sunt că el tânjeşte şi
după ŢaraRomânească.
Este cunoscut întocmai de atotştiutorul cel ocrotitor că, datorită
marii sale lăcomii, el o va aduce şi pe aceasta în aceeaşi stare de
nenorocire.
De aceea este lucru hotărât că nu avem putere să suportăm şi să
ne împotrivim atacului şi persecuţiilor lui Lupul şi nici călcării sale în
ţara padişahului, învoindu-ne să ia în robie copiii şi rudele noastre,
precum şi familiile noastre.
Cu deosebire în aceste clipe, el a împiedicat strângerea haraciului
padişahului şi a pricinuit, fără motiv şi într-un timp nepotrivit, împrăş-
tierea şi nenorocirea sărmanilor, în zile de iarnă.
Dar, cu voia lui Allah cel milostiv, nădăjduim că măria-sa
fericitul şi măreţul nostru padişah nu va îngădui ca ţările sale
binepăzite să fie ruinate, iar raialele sale tributare să fie înjosite într-o
asemenea stare. De aceea să nu ne lipsească înaltele sale priviri
milostive şi binevoitoare.
Îndeosebi, noi toţi, îl ştim pe măria-sa preţuitul şi generosul
nostru stăpân ca efendiul nostru, iar voievodul nostru, supusul
domniei-voastre, la rândul său, este slujitorul vostru care s-a luminat
cu deosebire în mâinile binecuvântate ale persoanei voastre ilustre.
De aceea, în toate împrejurările, ne bizuim, în primul rând, pe
Allah iar în al doilea rând pe înaltele bunăvoinţe ale măriei-sale
stăpânului nostru cel preţuit.
Ca atare, în această privinţă, zelul şi ocrotirea şi protejarea
depind de măria-sa generosul nostru stăpân cel plin de zel.

30
 De aceea, noi toţi, ne rugăm şi vă implorăm ca persoana voastră
ilustră să depuneţi străduinţe pentru a face arz şi pentru a da de ştire la
scara împărătească starea în care ne aflăm şi pentru ca mahzarul
nostru, care a fost trimis, să ajungă chiar în mâna măriei-sale ferici-
tului şi măreţului şi milostivului nostru padişah...
Documente turceşti privind istoria României, vol. I
1455-1774, întocmit de Mustafa A. Mehmed, Bucureşti,
1976, p.163-165.

Document 2
Petru Parčevič, arhiepiscop de Marcianopol, vicar
apostolic în Moldova cere ajutorul dogelui Veneţiei pentru
creştinii apăsaţi de jugul otoman: români, sârbi, bulgari
Decembrie 1673
Prea luminate principe!
„Cei doi principi actuali ai Moldovei şi Valahiei* remarcabili prin
hotărâre, isprăvi, vârstă, vitejie şi prudenţă, împreună cu popoarele
orientale din Serbia şi Bulgaria, Tracia şi Macedonia [dorind] a-şi
redobândi vechea libertate creştină, atât în propriul lor folos, cât şi
pentru cauza însăşi a întregii creştinătăţi, au luat cu mărinimie hotărârea
de a prefera să-şi dea viaţa dintr-o dată cu glorie, vărsându-şi sângele,
decât să trăiască tot mereu chinuiţi. În acest scop aşadar, pentru a scoate
de pe grumazul lor jugul greu şi tiranic al otomanilor, mi-au încredinţat,
cu cele mai mari stăruinţe, mie în această vârstă înaintată, biată rămăşiţă
a unor infirmităţi continue, ţintă nenorocită a unor călătorii obositoare şi
costisitoare, [sarcina] de a apela în numele lor la regii şi principii
creştini, şi mai ales la serenisima voastră Republică, spre a declara
hotărârea lor glorioasă şi nobilă şi să implor să binevoiască zişii principi
şi regi creştini şi serenisimul vostru Leu veneţian să-şi dea concursul la
această acţiune pioasă şi sfântă...”.
Călători străini despre Ţările Române, vol. VII,
volum îngrijit de Maria Holban, M.M. Alexandrescu
Dersca-Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1980,
p.182-183.

*
Ştefan Petriceicu şi Grigore Ghica
31
 Document 3
Anton Maria del Chiaro, „dascăl de limba italiană
şi latină pe lângă domnul Ţării Româneşti”, Constantin
Brâncoveanu despre politica Imperiului otoman
faţă de Ţările Române
„Moldova şi Valahia trebuiesc privite ca două corăbii pe o mare
furtunoasă, unde rareori se bucură cineva de linişte şi odihnă... Aceste
provincii ar fi un adăpost sigur pentru un domnitor care ar dori să scuture
jugul turcesc, dar încercarea unei astfel de întreprinderi, ar însemna
expunerea la mare pericol de nenorociri. Uciderea unora din prinţi, în
speciali ai Valahiei, au deschis din nefericire ochii turcilor, care
cunoscând imensele bogăţii ale ţării, au găsit că tributul e prea mic faţă
de veniturile tot mai mari ale Valahiei. Aceste bogăţii aţâţau poftele lor,
şi-şi întăreau tot mai mult ocupaţia în această provincie tributară, cu atât
mai mult cu cât această stăpânire uşura pregătirile lor contra Ungariei...
Valahia e situată între două împărăţii cu care formează o balanţă:
Principele trebuie să ducă o politică de echilibru. Plecând balanţa peste
îndatoririle stricte către turci, riscă pericolul de a pierde ţara şi libertatea
dinspre partea nemţească... În schimb, aplecând-o spre nemţi sau alte
puteri creştine, va pierde domnia şi viaţa dinspre parte turcilor...”.
Revoluţiile Valahiei de Anton-Maria del Chiaro
Fiorentino (după textul reeditat de N. Iorga) în româneşte
de S. Cris-Cristian cu o Introducere de N. Iorga, Iaşi,
1929, p.77, 79.

Document 4
(mijlocul veacului XVII-lea) Însemnări despre Ţările Române
ale marelui călător turc Evlia Celebi
„... Ţările Moldovei şi Ţării Româneşti sunt cele care îi
îmbogăţesc pe marii dregători de divanuri, pe vizirii şi pe demnitarii
din Istanbul. Sărmanul de mine cunosc bine situaţia din aceste ţări.
Demnitatea de domn în Moldova şi Ţara Românească este mai
productivă decât cele din Bagdad şi din Egipt, dar ea este destinată
numai beilor creştini...”
Călători străini despre Ţările Române, vol. VI,
îngrijit de M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru şi Mustafa
Ali Mehmed, Bucureşti, 1976, p.476.
32
 CAPITOLUL III
POLITICA DE ECHILIBRU ŞI TAMPON
ÎN ATENŢIA CONSTANTĂ A DOMNILOR ROMÂNI

Ameninţarea transformării Principatelor Române în paşa-

lâcuri a determinat accentuarea orientării lor spre puterile
creştine care depuneau stăruinţe pentru crearea unei „Ligi Sfinte.”
În spatele faţadei de „Cruciadă” se ascundeau însă interese
economice şi politice, adeseori divergente. Veneţia urmărea să-şi
refacă prin „Cruciadă” poziţiile zdruncinate de companiile
engleze şi franceze în sfera comercială a Levantului. Polonia
încerca să-şi deschidă vechiul drum spre Marea Neagră şi
Dunăre, dar întâmpina aici rivalitatea Imperiului romano-
german ale cărui insuccese în politica occidentală îl făceau să
caute compensaţii răsăritene.
Ţările Române, vasale turcilor – Muntenia, Moldova şi
Transilvania –,care nădăjduiau să devină libere prin „Cruciadă”,
se vedeau ameninţate de tendinţele expansioniste ale Imperiului
habsburgic şi cele ale Regatului polon.

Dezvoltarea legăturilor Ţărilor Române

cu Imperiul habsburgic
Unii dintre urmaşii în domnie ai lui Mihai Viteazul au văzut în
apropierea de Imperiul habsburgic o alternativă în apărarea statalităţii
româneşti faţă de ameninţarea otomană. Succesorul lui Mihai Viteazul în
scaunul Ţării Româneşti, Radu Şerban, a luptat alături de Habsburgi
pentru menţinerea stăpânirii lor în Transilvania. În numele alianţei cu
Imperiul habsburgic, domnul român a trecut în 1603 cu oastea pe la Bran
în Transilvania împotriva lui Moise Sekély (secuiul), fost comandant
trădător în oastea lui Mihai Viteazul, sprijinit de turci. În bătălia care s-a
dat lângă Braşov, soldată cu victoria lui Radu Şerban, a căzut sub
sabia învingătorilor însuşi capul lui Moise Sekély.
33
 În oastea lui Radu Şerban se afla şi Nicolae Pătraşcu, fiul lui
Mihai Viteazul, pe care domnul şi-l făcuse ginere şi care avea să-l
însoţească mai târziu pe drumul pribegiei în Imperiul habsburgic.
În timp ce Radu Şerban obţinea în 1611 o nouă victorie în slujba
imperialilor la Sân-Petru, lângă Braşov, împotriva principelui Transilvaniei,
Gabriel Bathóry, lipsa lui din Ţara Românească a fost folosită de turci
pentru a pune pe tronul muntean pe Radu Mihnea, un favorit al Porţii
otomane. Radu Şerban nu s-a încumetat să-şi măsoare forţele cu cele
turceşti şi s-a îndreptat spre Viena, la protectorul său, împăratul habsburg,
Mathias al II-lea. Acolo avea să-şi găsească sfârşitul şi a fost îngropat
în marea biserică Sf. Ştefan.
Mai târziu, osemintele lui au fost aduse în ţară de Matei Basarab
şi îngropate la mănăstirea Comana, unde odihnesc în acelaşi mormânt
cu ale ginerului său, Nicolae Pătraşcu, mort şi el în pribegie în ţara
nemţească.
Incapacitatea Casei de Austria de a-şi câştiga simpatii în
Transilvania, în afară de cele ale saşilor, împotrivirea nobilimii
maghiare, care prefera să plătească tribut turcilor, decât să fie sub
stăpânirea directă a Imperiului romano-german, forţa pe care au ştiut
să şi-o creeze unii principi ai Transilvaniei, ca şi izbucnirea în 1618 a
Războiului de treizeci de ani au făcut ca o lungă perioadă de timp, în
secolul al XVII-lea, Imperiul habsburgic să nu se poată înstăpâni
efectiv în Transilvania.
Principele protestant Gabriel Bethlen (1613-1629), prin parti-
ciparea activă, cu îngăduinţa turcilor, la Războiul de treizeci de ani
împotriva Casei de Austria, a ridicat prestigiul Transilvaniei pe arena
politică internaţională. În urma tratatului de pace de la Mikolovo din
6 ianuarie 1622, Gabriel Bethlen obţinea recunoaşterea din partea
împăratului german, în schimbul renunţării la coroana Ungariei, a
independenţei Transilvaniei şi însemnate concesii teritoriale: comi-
tatele sileziene Oppeln şi Ratibor, oraşele miniere Prešov, Levoča,
Caşovia şi cele şapte comitate din Partium şi Ungaria superioară,
Borsod, Abaúj, Zemplén, Szabolcs, Ugocsa, Bereg şi Satu Mare.
Succesorul lui Gabriel Bethlen, Gheorghe Rákóczi I (cel Bătrân)
(1630-1648), a intrat şi el în Războiul de treizeci de ani împotriva
Habsburgilor.
Prin pacea de la Linz, din 12 august 1645, încheiată pe baza
condiţiilor păcii de la Mikolovo, Gheorghe Rákóczi I primea în deplină
stăpânire districtele Tokay, Tarczal şi Regecz, iar cu drept de posesiune
34
cele şapte comitate din Partium şi Ungaria superioară: Abaúj, Zemplen,
Borsod, Bereg, Ugocsa, Szabolcs şi Satu Mare. Ultimele două aveau să
rămână în posesia familiei şi după moartea principelui.
Participarea Transilvaniei la încheierea păcii din Westfalia (din
oraşele Osnabrük şi Münster) (1648), a pus capăt Războiului de 30 de ani şi
a consacrat principiul echilibrului european, a însemnat recu-noaşterea
rolului important jucat de ea în timpul îndelungatului război de
amploare europeană şi, totodată, recunoaşterea poziţiei sale de stat
suveran în rând cu celelalte puteri europene.
Cu pacea din Westfalia a început perioada supremaţiei franceze în
Europa; s-a pus capăt războaielor religioase şi s-a inaugurat era răz-
boaielor de cabinet; s-a marcat, de fapt, începutul congreselor europene.
Cu prilejul tratatelor din Westfalia s-a vehiculat ideea unei
uniuni europene – a unei Europe unite şi o guvernare democratică; a
apărut ideea unei instituţii a societăţii, Dietă, care să unească printr-un
contract perpetuu principii suverani ai Europei. Preşedinţia instituţiei
urma să revină, pe rând, fiecărui şef de delegaţie. Dezbaterile – se
propunea – să aibă loc în limba latină, limba „oamenilor de drept” sau
în limba franceză, „limbajul oamenilor de calitate.”* Dieta europeană
trebuia să dispună de armată pentru a face să fie respectate deciziile ei.
După pacea din Westfalia, în contextul înfrângerii pretenţiilor
hegemonice ale Habsburgilor în Vestul Europei şi al intensificării
luptei dintre Imperiul habsburgic şi Imperiul otoman pentru dominaţie
în Centrul şi Sud-Estul european, pe măsura creşterii influenţei
Austriei în sud-estul Europei, s-au înmulţit contactele între factorii
politici din Ţările Române şi Curtea de la Viena.
În 1683, urmărind să cucerească Viena, piedica cea mai de
seamă în calea pătrunderii turcilor în inima Europei, marele vizir Kara
Mustafa, care avea ambiţia să depăşească hotarele Imperiului otoman
de pe vremea sultanului Soliman Magnificul, a poruncit domnilor
Ţării Româneşti şi Moldovei, lui Şerban Cantacuzino şi Gheorghe
Duca, să-l însoţească cu oşti în marea ofensivă pe care o întreprindea.
Deşi în timpul asediului Vienei, care a început la 13 iulie 1683 şi a
ţinut până la 13 septembrie 1683, Şerban Cantacuzino se afla în tabăra
turcească, pe ascuns era de partea creştinilor, îndemnându-i să reziste, în
aşteptarea sprijinului promis de regele Poloniei, Jan Sobieski.

*
După pacea din Westfalia, limba franceză a devenit, de fapt, limba
oficială a diplomaţiei şi a tratatelor internaţionale.
35
 Înfrângerea suferită de marele vizir şi despresurarea Vienei au
fost un fapt istoric de o însemnătate epocală, un moment important în
decăderea Imperiului otoman şi în creşterea rolului Imperiului
habsburgic în sud-estul Europei.
După izbânda de la Viena, la începutul anului 1684, a luat fiinţă
Liga Sfântă, din care făceau parte Imperiul habsburgic, Polonia, Papa
şi Veneţia. Acestora li s-a alăturat în 1686 şi Rusia. Prin proiectul
Ligii Sfinte, regele Jan Sobieski urma să deschidă Poloniei vechiul
drum spre Marea Neagră şi Dunărea de Jos, să atragă în Liga Sfântă şi
Ţările Române, în timp ce imperialii trebuia să atace pe turci dinspre
Apus, căutând să desfiinţeze paşalâcurile din Ungaria.
În planurile Ligii Sfinte s-a angajat domnul Moldovei Ştefan
Petriceicu (1683-1684), care ocupase tronul Moldovei în timpul lipsei
din ţară a lui Gheorghe Duca.
În manifestul de răscoală adresat locuitorilor Moldovei se spunea:
„Veniţi să fărâmăm păgânul, să ne răscumpărăm pământul nostru”, ceea
ce însemna îndemnul de ridicare la luptă pentru redobândirea ţinuturilor
smulse Moldovei şi transformate în raiale.
Şerban Cantacuzino, în aşteptarea unei victorii a creştinilor, evita
să se avânte făţiş de partea acestora.
Marea expediţie întreprinsă de regele Jan Sobieski împotriva
turcilor în 1684 s-a oprit la Hotin din cauza revărsării Nistrului. Apele
crescute şi atacurile tătarilor au ţinut pe loc oastea polonă şi i-au
provocat pierderi foarte mari. Jan Sobieski a trebuit să renunţe la
expediţie şi să se întoarcă la Varşovia.
În vest, însă, ofensiva austriacă a continuat. În 1686, Buda avea
să cadă în mâna imperialilor şi paşalâcul de Buda să fie desfiinţat.
După eliberarea Budei, Dieta l-a proclamat pe împăratul Leopold I
rege ereditar al Ungariei.
La 11 august 1687, oştile împăratului Leopold I, care se intitula
Împărat şi arhiduce al Austriei, rege al Boemiei şi Ungariei, principe
al Transilvaniei, au obţinut o nouă victorie la Mohács.
După victoria de la Mohács, ajunşi în hotarul Ţării Româneşti,
imperialii au căutat să determine domnii români să treacă făţiş de
partea lor. Tot mai insistent, atât împăratul Leopold I, cât şi regele Jan
Sobieski invocau drepturi de stăpânire asupra Ţării Româneşti, ca şi
asupra Moldovei, fapt ce îngrijora factorii de putere din cele două ţări.
Prin tratativele duse de imperiali cu Şerban Cantacuzino, în
februarie 1688 i se recunoştea domnului român dreptul ereditar la
36
domnie, titlul de baron al Imperiului şi i se asigura un ajutor de oaste
de 6.000 de oameni în luptele cu turcii. Imperialii cereau, în schimb,
închinarea ţării şi plata unei dări de 75.000 de taleri.
Pentru a-l face pe Şerban Cantacuzino să se alăture imperialilor,
generalul Veterani, un militar viteaz şi fin diplomat, a trecut din
Transilvania, prin Banat, în Ţara Românească. De la Cerneţ, cu un
popas la Craiova, s-a îndreptat spre Câmpulung, unde s-a oprit. Sub
ameninţare, domnul român a acceptat să întreţină pe timpul iernii,
12 regimente din oastea generalului imperial şi să plătească suma de
4.200 taleri lunar. În acelaşi timp, o solie a lui Şerban Cantacuzino,
formată din rudele lui cele mai apropiate, s-a îndreptat spre Viena
pentru tratative. Pe când solia se afla la Viena, Şerban Vodă a murit
subit. El a fost înmormântat la Mănăstirea Cotroceni, ctitoria lui. Pe
mormântul marelui domn, urmaşii au săpat inscripţia: „Supt aciastă
marmură odihnesc oasele a luminatului bun creştin Io Şerban
Cantacuzino Basarab Voevodŭ, pre carele miluindu-l Dumnezeu cu
Domniia aceştii ţărăi, de au domnit 10 ani şi au chivernisit ţeara bine
şi vredniceaste cu totu cinstit neamul lui, apărându-o de toţi vrăjmaşii;
întru carea iară de la Dumnezeu i se-au săvîrşit viaţa cu cinste aici, la
scaunul domniei lui, lăsându-şi ţeara iară la cinstit şi bun chiver-
sinitori, neamul lui, întreagă şi cu pace bună, A căruia i-au fost viiaţa
de ani 54, şi aşa s-au pristăvit întru Hs. la octom. 29 lt. 7197.”
Succesorul lui Şerban Cantacuzino Basarab în scaunul domniei,
Constantin Brâncoveanu, a reînnoit mandatul soliei trimise la Viena,
care – după negocieri – a obţinut diploma imperială, prin care, la
30 ianuarie 1689, ţara se închina imperialilor. Închinarea nu s-a
împlinit însă şi aceasta deoarece nu s-a înfăptuit condiţia prevăzută ca
duşmanul să fie înfrânt, turcii dispunând încă de însemnate forţe, iar
tătarii stăteau gata să năvălească în ţară în orice moment.
Închinarea Ţării Româneşti Curţii de la Viena nu convenea
Poloniei, aceasta revendicând, la rându-i, cele două ţări româneşti. Cu
greu ea avea să-şi reducă pretenţiile asupra Moldovei şi Cameniţei.
Împăratul Leopold I s-a angajat într-o viguroasă ofensivă
împotriva turcilor, urmărind să cucerească Ţara Românească, dar şi
Moldova. La 24 septembrie 1689, oştile imperiale au obţinut o victorie
însemnată la Niş.
Succesele militare de răsunet obţinute de imperiali l-au de-
terminat pe Constantin Cantemir, domn al Moldovei, să încheie cu ei,
la 15 februarie 1690, la Sibiu, un tratat secret. Se prevedea trecerea
37
Moldovei de partea Imperiului habsburgic, îndată ce oştile imperiale,
supunând Ţara Românească, vor ajunge la Brăila sau Siret. Împăratul
Leopold I se obliga să-l apere pe domnul Moldovei de orice duşman,
să-i garanteze domnia pe viaţă, iar fiului său să-i acorde titlul de conte.
Oştile imperiale ajunse la Brăila sau Siret urmau să fie aprovizionate
de moldoveni, care, cu oştile lor, aveau să le ajute pe cele ale
imperialilor.
Modul în care s-au desfăşurat evenimentele au făcut ca domnul
Moldovei să nu aplice tratatul.
Încercărilor austriecilor de a se înstăpâni în Ţara Românească i
s-a răspuns în anul 1690 cu pătrunderea în Transilvania a oştilor turco-
tătare, însoţite şi de contingente româneşti. La Zărneşti, în ziua de 11
august 1690, imperialii au fost înfrânţi. Generalul austriac Heissler a
căzut prizonier şi a fost eliberat în schimbul soţiei lui Emeric Thököly,
favoritul Porţii otomane, aflată la Viena. Aga Constantin Bălăceanu,
ginerele lui Şerban Cantacuzino, cu rang de colonel în oastea
imperială, a căzut în luptă. Capul lui avea să fie înfipt într-unul din
parii gardului Curţii domneşti din Bucureşti. Emeric Thököly a fost
uns în satul Cristian, ca principe al Transilvaniei (1690-1691), şi a
recunoscut suzeranitatea Porţii otomane. El avea să-şi încheie carierea
în exil, la Nicomedia (1705), aşteptând să capete, cu sprijinul regelui
Franţei, Ludovic al XIV-lea, tronul lui Constantin Brâncoveanu.
După 1691, Liga Sfântă tindea să se destrame. Imperialii nu
recunoşteau „drepturile” Poloniei asupra Moldovei; Papa nu asigura
sprijinul cerut în bani; Jan Sobieski ameninţa să iscălească pacea cu
turcii, îndemnat de Ludovic al XIV-lea. (În ceea ce priveşte politica
Franţei faţă de Imperiul otoman, vizirul Küprülüzade Ahmed Paşa
(1661-1676) făcuse observaţia că „francezii sunt amicii noştri, dar eu
îi găsesc mereu alături de inamicii noştri”).
Relaţiile între cei doi domni români, Constantin Brâncoveanu şi
Constantin Cantemir, au devenit tot mai încordate, ei se pârau reciproc
la Poartă.
Victoria strălucită de la Zenta, din 11 septembrie 1697, repurtată
de trupele imperiale conduse de Eugeniu de Savoia asupra armatei
turceşti, care urmărea să treacă Tisa şi să pătrundă pe valea Mureşului
în Transilvania, a obligat Poarta otomană să înceapă, în iarna anilor
1696-1698, tratativele pentru încheierea păcii cu Liga Sfântă. Nego-
cierile s-au desfăşurat la Karlowitz, în perioada 1 noiembrie 1698 -
26 ianuarie 1699, între plenipotenţiarii otomani, pe de o parte, imperiali,
38
polonezi, veneţieni şi ruşi, pe de altă parte. La tratative au participat şi
reprezentanţii Angliei şi Olandei, cele două puteri mediatoare între
beligeranţi.
La 26 ianuarie 1699, prin semnarea tratatelor bilaterale dintre
Imperiul otoman şi Imperiul habsburgic, Polonia şi Veneţia s-a ajuns
la încheierea păcii. Rusia a semnat cu Poarta un armistiţiu cu o durată
de doi ani.
Tratatul austro-turc prevedea anexarea de către Austria a Ungariei
propriu-zise, a Transilvaniei şi a ţinutului Bácska. Banatul Timişoarei
rămânea în posesia Porţii otomane, sultanul obligându-se, pentru
siguranţa graniţelor habsburgice, să distrugă fortificaţiile Lugojului,
Caransebeşului, Lipovei, Cenadului.
Strecurată cu dibăcie (cum timore et cum amore) în Transilvania,
stăpânirea habsburgică se va dovedi mai apăsătoare decât cea otomană.
Cronicarul transilvănean, Mihail Cséréi a exprimat plastic situaţia
creată locuitorilor Transilvaniei odată cu instaurarea aici a stăpânirii
habsburgice: „…deplângeam jugul uşor de lemn, dar Dumnezeu s-a
supărat şi a aruncat pe grumazul nostru jugul de fier, pe care nici noi,
nici urmaşii noştri nu-l putem suporta.”
În privinţa Poloniei, Poarta otomană a refuzat să-i cedeze Moldova,
a cărei stăpânire o pretindea, motivând că ţara e volnică, nu a fost
cucerită de turci cu sabia, ci li s-a închinat, de unde obligaţia lor de a o
apăra împotriva oricui. Referindu-se la acest fapt, I. Neculce scria:
„Leşii încă cerea taré Ţara Moldovei, dar turcii au răspunsu pentru Ţara
Moldovei că Ţara Moldovei nu pot să o de să le fie lor podani (supusă),
că iaste volnică; că turcilor îi închinată, nu-i luată cu sabie.”
Prin tratatul de pace polono-otoman, Polonia era nevoită să
evacueze cetăţile şi punctele ocupate în nordul Moldovei, Poarta
renunţând, în schimb, la toate teritoriile ocupate în 1672, respectiv
Cameniţa, Podolia şi regiunile din Ucraina apuseană.
I. Neculce, în continuarea celor scrise, mai sus menţionate,
adăoga: „Deci leşi, vădzând aşea, s-au aşedzat într-acesta chip: cetăţilé
din Moldova şi mănăstireli, câte au luat şi cât loc, tot să-l dea înapoi
moldovenilor. Şi turcii să dea Cameniţa leşilor, cu tot olatul iei, şi
Ocraina. Şi pe nohai să-i rădice pe toţi în Bugiiag, să s<ă> duc<ă> la
locul lor pesté Donu, să rămâie numai bugegenţ<i>. Şi Hotinul să nu-l
tocmască turcii niceodată, nici altă cetate să nu facă în Moldova turcii,
nicé paşea să nu puie. Aşijdére şi<-n> Ţara Munteneiască cetăţi să nu
39
fac<ă>, nici paşi să puie. Aşe s-au aşezdzat cu toţi, şi de to<a>mnă
s-au întorsu solii cines la stăpânii săi”.
La 18 septembrie 1699, oştile polone părăseau Moldova.
Pacea de la Karlovitz a marcat începutul dezmembrării Imperiului
otoman. Recunoaşterea de către Poarta otomană a principiului dreptului
de intervenţie al puterilor europene în treburile interne ale Imperiului va
genera în secolele următoare imixtiuni ale acestora în Imperiu. Raportul
de forţe dintre Poarta otomană şi puterile creştine s-a schimbat în
favoarea acestora din urmă. Un rol tot mai important avea să revină în
anii următori Rusiei, ca mare putere, atât în raport cu Imperiul otoman,
cât şi cu celelalte ţări europene.
Pentru Ţările Române pacea de la Karlowitz a însemnat intrarea
Transilvaniei, deci a unei părţi a poporului român, sub dominaţia
habsburgică şi recunoaşterea statu-quo-ului pentru Ţara Românească
şi Moldova, care – în condiţiile internaţionale nou create – îşi vor
intensifica preocupările şi diversifica acţiunile ca să înlăture dominaţia
otomană.

Document 1
1602, septembrie 4, Târgovişte. Radu Vodă Şerban,
urmaş al lui Mihai Viteazul în scaunul Ţării Româneşti,
susţinător al intereselor Imperiale în Transilvania, cere ajutor de
la împăratul Rudolf al II-lea pentru a-şi consolida domnia în ţară
[…] „După ce, prea-îndurate Doamne, cu mila lui Dumnezeu şi
ajutorul bănesc al Măriei Tale Împărăteşti, am dobândit această
nenorocită de ţară şi pe duşmanul cel mai învierşunat, şi al Măriei Tale
Împărăteşti şi al nostru, pe Simion Voievod, cu ai lui, Leşi, Turci şi
Tătari, l-am gonit din ţara aceia, iar acum stăm cu ai noştri la hotarul
Moldovei, zi şi noapte gândindu-ne la aceia, în ce chip mai bine şi mai
folositor am putea sluji Măriei Tale Împărăteşti şi Creştinătăţii întregi.
Deci rugăm cu umilinţă pe Măria Ta împărătească să aibă pentru noi
aceiaşi îndurare şi bunăvoinţă, şi nu mai puţin, pe care a avut-o odată
faţă de Mihai Voievod, înaintaşul nostru, şi în darea de ajutor bănesc,
şi în alte lucruri de nevoie. Şi să ni trimeţi îndurator vre-o sumă de
bani chiar acum, pentru ca oştenii noştri, cari sunt încă în ţară, să nu
fie siliţi a pleca, de prea multă neplată, cu paguba cea mare a acestei
ţeri nenorocite. Pe care îndurare şi bunăvoinţă a Măriei Tale, dacă am
căpătat-o, nu vom lipsi a o răsplăti totdeauna, cu umilinţa cuvenită,
40
prin credinţa noastră deplină. Aşteptăm în această privinţă de la Măria
Ta Împărătească un răspuns prea-binevoitor şi prea-plăcut, dorind ca
Măria Ta Împărătească să trăiască ani cât mai mulţi fericiţi.
În cetatea noastră a Târgoviştii, 4 septembrie, anul 1602
Al Măriei Tale Împărăteşti şi Crăieşti credincioasă şi veşnică slugă
Radu Voievod
N. Iorga, Scrisori de boieri. Scrisori de domni,
ediţia a III-a, Vălenii de Munte, 1932, p.251-253.

Document 2
Politica externă a lui Matei Vodă Basarab
văzută de Ion Sârbu
[…] „Dacă privim …asupra personalităţii lui Matei Vodă, aşa
cum l-am cunoscut în relaţiile sale externe, va trebui să-l numim unul
din marii noştri domnitori, unul din cele mai nobile caractere din
istoria românească. De la începutul carierei sale de domn şi-a propus
un ideal politic măreţ: eliberarea ţării de sub suzeranitatea otomană
distrugătoare.
După căderea lui Mihai <Viteazul>, a văzut, fiind bărbat matur,
de şapte ori schimbarea voievodului în ţara sa, schimbare provocată de
lăcomia de bani a turcilor. El însuşi a fost obligat să-şi asigure prin
mari sume de bani, plătite alături de tribut, nu numai înscăunarea, ci şi
confirmarea anuală, devenită obicei. E drept că nu a contribuit cu
nimic la răul obicei al supraofertei, dimpotrivă, cheltuielile sale de
investire, şi cele extraordinare de mai târziu, sunt mai reduse decât
cele ale înaintaşilor săi apropiaţi, deoarece pentru rest avea o sabie
vitează. A înţeles însă că jocul politic al înaintaşilor săi se va repeta
după el şi că nu va dura prea mult până când vor fi readuşi în situaţia
de nesuportat, anterioară lui Mihai Viteazul. Nu o dată l-a ameninţat şi
pe el acest rău fundamental, cu pierderea domniei, obligându-l, după
câte se pare, să mărească tributul. S-a întărit însă în permanenţă şi
tendinţa către emanciparea ţării sale din mâinile venalităţii. Nu a
neglijat măsurile paleative, în aşteptarea momentului când o mare
putere, Împăratul, Polonia, Veneţia, sau mai multe împreună, să
înceapă un război ofensiv împotriva turcilor, război la care îi îndemna
în permanenţă, sau, dacă nu, cel puţin să-l subvenţioneze în mod
serios… Împăratul, căruia Matei Vodă i-a oferit supunerea şi atât de
41
des forţa armată pentru a se război în interesul creştinătăţii, a cărei
protecţie şi ajutor le-a cerut adeseori pentru a putea începe războiul
dorit cu atâta ardoare, a fost solicitat, din păcate, întru totul de
Războiul de 30 de ani, trebuind să evite noi complicaţii, ceea ce a
făcut şi după pacea westfalică. Războiul, pe care în sfârşit Veneţia a
fost obligată să-l poarte împotriva turcilor, a fost defensiv şi foarte
îndepărtat de graniţele româneşti. Republica aristocratică n-a acceptat
nici un fel de tratative cu vasalii Porţii şi nu le-a promis nici un fel de
ajutor. În Polonia a izbucnit războiul cazacilor, tocmai în momentul în
care energicul Vladislav IV era întru totul stăpânit de planul unui
război anti-otoman. Apoi muri şi regele, prea curând…
Soarta a făcut ca înţelepciunea politică <a lui Matei Vodă>, vitejia
sa, capacităţile sale strategice şi numeroasele şi remarcabilele sale oşti
să nu-i servească la nimic altceva decât la menţinerea statu-quo-ului
ţării sale, la amânarea temporară a sosirii fanarioţilor, la împiedicarea
creşterii rapide a dărilor ce trebuiau plătite turcilor şi la menţinerea sa pe
tronul ţării de-a lungul întregii sale vieţi, tron de pe care a dăruit multă
binefacere Ţării Româneşti.”
Ion Sârbu, Relaţiile externe ale lui Matei Vodă Basarab.
1632-1654 (Cu privire la istoria Orientului European).
Traducere şi ediţie îngrijită de Rudolf Gräf. Prefaţă de
Ştefan Ştefănescu, Timişoara, 1992, p. 165-167.

Document 3
Izvoarele istorice dau expresie gândirii politicii româneşti,
exprimată de Şerban Cantacuzino şi care viza desprinderea
de încorsetarea politico-economică otomană, precauţie însă
în făgăduielile creştine
Sub data 1688 în Letopiseţul cantacuzinesc se scrie: […]
„Temându-se Şerban vodă ca nu caré cumva în zilele lui să cază ţara la
vreo nevoe sau la vreo robie, au de cătră turci au de cătră némţi, ci să
lupta cu dânşii cu multe meşteşuguri în tot feliul şi făcu sfat cu toţi
boiarii, alegând 4 boiari mari anume: Iordache Cantacuzino marele
spătar, fratele lui Şerban Vodă şi pre Constantin Bălăceanul marele agă,
ginerile lui şi pre nepotu-său Şerban Cantacuzino, feciorul lui Drăghici,
ce au fost mare spătar Măgureanul şi pre Şerban marele comis, feciorul
Părvului ce au fost mare vistier, de la Aninoasa, pre aceşti 4 boiari i-au
42
trimis soli la împăratul creştin Leopold de la cetatea cea mare ce să
chiamă Beciul, cu cărţi şi cu daruri scumpe, făcând Şerban Vodă
înaintea féţii lui mare rugăciune ca să tinză porunca lui asupra tuturor
gheneraleşilor câţi sunt capete, asupra putérnicelor oşti ale împărăţiei
sale câte sănt trimise asupra păgânilor turci, ca, dînd Dumnezeu izbândă,
să păzească şi această Ţară Rumânească ca să o scoaţă din gura lupilor
turci şi a leilor tătari, precum au scos şi Moisi proroc pre israliténi din
robia Eghipetului, însă cu putéria dumnezeiască. Atunci şi ţara aceasta
să fie închinată sub ascultarea împărăţiei sale…”
Istoria Ţării Româneşti 1290-1690. Letopiseţul
cantacuzinesc, ediţie critică întocmită de C. Grecescu şi
D. Simonescu, Bucureşti, 1960, p.188-189.

Document 4
Târgovişte, 1698 octombrie 17/27. Constantin Vodă Brâncoveanu
către lordul Wiliam Paget*, rugându-l să nu pomenească
în decursul tratativelor de pace, <ce se vor ţine la Karlowitz>,
numele Ţării Româneşti şi al său personal, spre a evita
complicaţiile şi dorinţele de cotropire din partea beligeranţilor
<austrieci şi poloni> şi a nu provoca bănuielile <turcilor>.
Îl asigură de credinţa şi încrederea sa spre a feri ţara
de primejdii
[…] „Şi aşa cum din deprindere este ştiut din totdeauna, că
monarhii şi cei ce deţin puterea, nemulţumiţi cu regatele şi provinciile
lor, se zbat să mai dobândească altele, chiar cu războaie şi cu pagubele
de neînlăturat al popoarelor, atât pentru a câştiga ceva mai mult cât şi
pentru fală şi pe de o parte în momentul cel mai potrivit pentru
liniştirea gâlcevilor privind hotarele propriilor stăpâniri, năzuiesc să-şi
lărgească puterea, iar pe de alta năzuiesc şi se îngrijesc chiar să adaoge
pământuri străine la stăpânirea lor. Într-o astfel de desfăşurare a
împrejurărilor trebuie să luăm aminte că este drept ca în purtarea de
acum a tratativelor de pace să nu se facă pomenire de vreuna din părţi
chiar despre această provincie, care ar fi mai mult cu pagubă decât cu
vreun folos, câtă vreme treaba nu este încheiată.

*
Lordul William Paget, ambasador al Angliei în Imperiul otoman,
mediator al păcii de la Karlowitz
43
 De aceea, în această îndoială şi nesiguranţă, am simţit îndemnul
să rog pe Excelenţa Voastră, ca cel mai înţelept prieten al meu şi cel
mai nimerit mijlocitor în acele tratative, să binevoiască a-şi aduce
aminte şi a fi cu băgare de seamă ca nu cumva această provincie
zbuciumată, ori numele meu, să fie amestecate în felurite greutăţi şi
bănuieli şi ca nu cumva în locul vreunui bine ce ar trebui să iasă de
acolo, să urmeze vreo nedorită neplăcere şi vreun lucru rău şi
păgubitor. Lăsând lucru acesta pe seama desăvârşitei băgări de seamă
şi luminatei judecăţi a Excelenţei Voastre şi lăsându-vă în grijă
purtarea acestor tratative cu deplină încredere prietenească sunt gata să
rămân al Excelenţei Voastre
Prea credincioasă şi prea îndatorată slugă
Constantin Brâncoveanul.”
Paul Cernovodeanu, În vâltoarea primejdiilor. Politica
externă şi diplomaţia promovate de Constantin Brâncoveanu
1688-1714, Bucureşti, 1997, p. 82.

44
 CAPITOLUL IV
ŢĂRILE ROMÂNE ŞI POLONIA.
ALIANŢE. NEGOCIERI. CONFRUNTĂRI

Secolul al XVII-lea a însemnat o etapă importantă în

procesul de decădere a Poloniei, ea devenind victimă, în primul
rând, a regimului său politic, de oligarhie a magnaţilor, ceea ce
implica reducerea continuă a autorităţii regale.
Prin înfrângerile suferite în războaiele cu Suedia şi Rusia,
Polonia a pierdut teritorii însemnate, atât în Apus, cât şi în
Răsărit. Căutând să redreseze situaţia, ea a dus o politică
preponderent filoturcă. Au fost, însă, destule momente de
încordare în raporturile polono-otomane, interesele Poloniei şi
ale Imperiului otoman ciocnindu-se în spaţiul românesc, ca şi
în ţinuturile de la est de Nistru.

Rivalitatea turco-polonă pentru Moldova

Odată cu sprijinul dat lui Ieremia Movilă să ocupe tronul
Moldovei, a crescut influenţa Poloniei în statul românesc de la est de
Carpaţi. Fiicele domnului s-au căsătorit cu nobili poloni; la Curtea
domnească şi în oastea ţării, polonii au ajuns să deţină poziţii
importante. Boierimea din Moldova a intrat în legături strânse cu
nobilimea polonă din apropierea graniţei. Mulţi boieri moldoveni
aveau moşii în Polonia, alţii au intrat în rândurile nobilimii polone şi
au căpătat cetăţenie polonă onorifică. Gr. Ureche şi Miron Costin au
fost cetăţeni poloni de onoare.
Şcolile deschise de călugării iezuiţi în vecinătatea Moldovei, la
Liov şi Cameniţa – şi în care se învăţa, în special, limba latină, filosofia
şi istoria – au cunoscut prezenţa, din ce în ce mai însemnată, a fiilor de
boieri moldoveni. Prin Polonia au pătruns în spaţiul românesc, în
Moldova, în primul rând, valori ale umanismului european, care au
generat aici o veritabilă înflorire culturală, laică şi religioasă.
45
 După moartea lui Simion Movilă (1607), fratele şi succesorul în
scaunul Moldovei al lui Ieremia Movilă, în jurul tronului s-au încins
lupte aprige între văduvele domnilor răposaţi, Elisabeta, doamna lui
Ieremia Movilă, şi Marghita, doamna lui Simion Movilă, fiecare
căutând să ridice în scaun pe unul din fiii ei. Nu a lipsit nici apelul la
ajutorul străin, polon sau otoman. Disensiunile din familia Movileştilor
s-au transformat în lupte polono-otomane pentru Moldova.
Aceste lupte au continuat şi după căderea casei Movileştilor.
În 1619 a ajuns domn în Moldova cu sprijinul turcilor Gaspar
Graţiani (1619-1620), un negustor aventurier, care nici nu ştia
româneşte. „…Omŭ neştiutoriŭ rîndul şi obiceaiurile ţărîi, – scria
Miron Costin – fără limbă de ţară, care lucru mai greu nu poate hi,
cîndŭ nu ştie domnul limba ţărîi unde stăpâneşte”.
Gaspar Graţiani, urmând pilda lui Mihai Viteazul, s-a ridicat
împotriva turcilor, a ucis pe toţi negustorii turci din Iaşi şi s-a aliat cu
polonii. La apelul lui, o oaste polonă, condusă de hatmanul Zołkiewski,
a intrat în Moldova şi Gaspar Graţiani i s-a alăturat. La Ţuţora, pe Prut,
Zołkiewski a fost atacat de turci, ajutaţi de tătari, de oşti munteneşti şi
ungureşti. El a rezistat într-o tabără întărită mai multe zile în şir. Gaspar
Graţiani, părăsit de oştenii săi, a căutat să fugă din tabăra polonă într-o
noapte, întocmai ca odinioară Despot Vodă. În ziua de 19 septembrie
1620, la Branişte-Bălţi, el a fost prins şi omorât de hatmanul Şeptilici şi
postelnicul Goia. Fapta acestora a fost înfierată de Miron Costin, care o
considera „scîrnavă şi groadznică faptă şi neaudzită în toate ţările
creştine”, cronicarul socotind că „Domnul, ori bun, ori rău la toate
primejdiile feritŭ trebuieşte, că, oricum este, de la Dumnedzeu este”.
Hărţuiţi de tătari, polonezii s-au retras spre Nistru prin Basarabia.
Retragerea s-a transformat în debandadă, hatmanul Zołkiewski însuşi
şi-a găsit moartea, împus de suliţă, în luptă cu tătarii.
În vara anului 1621, sultanul Osman al II-lea în persoană, ca să
se răzbune împotriva Poloniei şi să cuprindă chiar o parte „den Crăiia
Leşască”, a sosit în Moldova cu o puternică oaste. După lupta
nehotărâtă de la Hotin s-a încheiat pacea între poloni şi turci, aceştia
obligându-se „la Moldova paşi să nu puie”, iar leşii legându-se
„în Moldova cu oşti să nu mai îmble”, cu alte cuvinte Polonia renunţa
la Moldova şi recunoştea suzeranitatea otomană asupra ei. Statutul de
autonomie al Moldovei era respectat de turci. Avea să crească însă în
Moldova, ca şi în Ţara Românească, rolul politic şi economic al
elementului grecesc, ceea ce va duce la repetate reacţii ale boierimii
46
locale împotriva grecilor şi la cereri insistente, făcute la Poartă, ca să
fie respectat obiceiul ţării de a-şi alege domnul. Unele reuşite în
această privinţă aveau să se înregistreze; a fost cazul alegerilor lui
Miron Barnovschi şi Vasile Lupu.
În deceniul V al secolului al XVII-lea, în condiţiile pregătirii
marii cruciade împotriva turcilor cu scopul de a elibera popoarele din
sud-estul Europei şi de a cuceri Constantinopolul, a avut loc o apro-
piere a Ţărilor Române de Polonia. Regele Vladislav al IV-lea Vasa
(1632-1648) urma să conducă o campanie militară, în cadrul căreia
ajutorul Principatelor Române se dovedea indispensabil. În acest sens
au fost trimişi soli la Matei Basarab şi Vasile Lupu.
În timp ce Matei Basarab s-a manifestat fără echivoc pentru
cruciadă, declarând solului polon că „dacă oastea polonă va ajunge
până în ţara mea, această barbă albă a mea va ţine pe cheltuiala ei
toate oştile”; Vasile Lupu, care se afla în relaţii bune cu turcii, a avut
ezitări. Ele au fost depăşite în urma insistenţei mitropolitului de Kiev,
Petru Movilă. Acesta a mijlocit căsătoria între domniţa Maria, fiica lui
Vasile Lupu, şi unul din cei mai puternici nobili poloni, Ianus Radziwil,
marele hatman al Lituaniei. Nunta a avut loc la Iaşi în 1645, cu mare
pompă. Petru Movilă însuşi i-a cununat pe cei doi tineri. În urma
acestei căsătorii, Ianus Radziwil l-a convins pe socrul său să se alieze
cu Polonia împotriva turcilor. Principele Transilvaniei, Gh. Rákóczi I,
a făgăduit şi el că se va ralia cruciadei.
Planul de cruciadă nu s-a dovedit, însă, viabil. Respingerea lui
de Dietele din 1646 şi 1647, ca şi moartea, în 1648, a lui Gh. Rákóczi I
şi a regelui Poloniei Vladislav al IV-lea au făcut ca alianţa creştină
împotriva turcilor să nu se poată realiza.
Anul 1648 a marcat, de altfel, şi izbucnirea puternicului conflict
dintre Polonia şi cazacii din Ucraina. Aceştia constituiau o oaste
neregulată, compusă din aventurieri din diferite neamuri, dar mai ales
ruteni. Supuşi Poloniei, ameninţaţi să fie aserviţi de nobilii poloni,
nutrind speranţa participării la campania împotriva turcilor, pe care o
vedeau profitabilă pentru ei, cazacii s-au simţit frustraţi de neînfăptuirea
ei. Ajutaţi de tătari, sub conducerea hatmanului Bogdan Hmelniţki,
cazacii s-au răsculat; ei au reuşit să înfrângă în mai multe rânduri
oştile polone şi au încercat să-şi edifice propriul lor stat.
Regele Poloniei, Jean-Casimir Vasa (1648-1668), a trebuit să
recunoască în 1649 autoritatea hatmanului Bogdan Hmelniţki asupra
unei bune părţi din Ucraina. Ostilităţile polono-cazace au fost reluate în
47
1651. Bogdan Hmelniţki a căutat sprijin la turci şi la ruşi, forţându-l,
totodată, pe Vasile Lupu, în urma unor razii devastatoare în Moldova, să i
se alieze. Căsătoria domniţei Ruxandra, frumoasa fiică a lui Vasile Lupu
cu Timuş, fiul războinicului cazac, avea rostul să întărească alianţa.
Prin tratatul de la Pereyaslavl din 1654, Bogdan Hmelniţki a
supus întreaga Ucraină ţarului Rusiei, fapt ce a declanşat războiul dintre
ruşi şi polonezi, căruia i s-a adăugat atacarea Poloniei de către suedezi,
cazaci şi ruşi, ca şi pericolul ce ameninţa ca ţara să fie împărţită între
Rusia şi Suedia. Toate aceste fapte au produs o puternică mişcare de
rezistenţă a populaţiei în interior, iar pe plan extern trecerea Austriei şi
Danemarcei de partea Poloniei şi împotriva Suediei.
În cursul acestor evenimente dramatice pentru Polonia, al cărei
rege se refugiase în Silezia, atunci în stăpânirea Imperiului habsburgic,
a avut loc, pe baza tratativelor dintre principele Transilvaniei
Gh. Rákóczi II şi regele Suediei Carol al X-lea Gustav, invazia, în
1657, a principelui Transilvaniei în Polonia, unde spera să ajungă
rege. În expediţia întreprinsă în Polonia, Gh. Rákóczi II a fost ajutat,
cu toate că turcii interziseră orice intervenţie românească în Polonia,
de cei doi domni români de la sud şi est de Carpaţi, de Constantin
Şerban din Ţara Românească şi de Gh. Ştefan din Moldova.
Ca pedeapsă, turcii au poruncit tătarilor să prade Ţările Române.
În martie 1657 Moldova şi Ţara Românească au fost devastate cumplit
de tătari. Ameninţaţi de turci, domnii români şi-au chemat oştile în ţară.
Lipsit de ajutoare, Gh. Rákóczi II a fost înfrânt la 22 iulie 1657
şi obligat să capituleze umilitor. Cei doi domni români, care-l susţi-
nuseră pe crai, au fost maziliţi de „câinele de vizir” – cum îi spunea
Gheorghe Ştefan lui Mehmed Köprülü (Küprülü).
Chemaţi la Poartă ca să se disculpe personal de alianţa lor cu
Gh. Rákóczi II şi să sărute poala slăvitului sultan, Constantin Şerban
şi Gheorghe Ştefan n-au răspuns chemării. Ei au luat drumul pribegiei
şi aveau să moară departe de ţară.
O încercare a Poloniei de a-şi recâştiga poziţia şi de a-şi creşte
influenţa în Ţările Române, în primul rând în Moldova, a avut loc în
vremea regelui Jan III Sobieski (1674-1696). Înzestrat cu talent militar
şi însuşiri de veritabil şef de stat, spirit luminat, Jan III Sobieski, ajuns
pe tron, şi-a fixat ca obiectiv imediat recucerirea teritoriilor pierdute în
1672, în urma campaniei întreprinse de turci în Polonia şi conduse de
chiar sultanul Mehmed IV (1648-1687). Prin tratatul de pace de la
Buczacz din octombrie 1672, Poloniei i s-a impus plata unui tribut de
48
22.000 ducaţi, pierderea Poloniei şi Cameniţei, stabilirea de garnizoane
otomane în unele cetăţi şi recunoaşterea suzeranităţii Porţii în Ucraina.
Aceste prevederi au constituit motivul reluării imediate a ostilităţilor
polono-otomane, al declanşării „războiului de eliberare”, condus de
regele Jan III Sobieski. Luptele îndelungate purtate de el cu turcii au fost
întrerupte temporar în 1676 printr-un armistiţiu, în virtutea căruia cea mai
mare parte a teritoriului pierdut în Ucraina a fost restituit Poloniei.
Ameninţarea puterii otomane avea să continue.
Alianţa militară pe care Jan III Sobieski a încheiat-o în primăvara
anului 1683 cu Austria l-a angajat în marea confruntare dintre Imperiul
otoman şi Imperiul habsburgic, el repurtând, în „bătălia Vienei”,
victoria memorabilă din 12 septembrie 1683. A fost ultima mare
victorie a Poloniei până la destrămarea ei. În anii următori Polonia a
participat în cadrul Ligii sfinte la luptele împotriva turcilor. Oştile
polone au pătruns în câteva rânduri în Moldova ca să înlăture domni
impuşi de Poartă sau fideli ei şi să ridice în scaunul domnesc candidaţi,
care să slujească regatului polon.
În 1686, Jan III Sobieski a intrat în Moldova, unde domnea
Constantin Cantemir (1685-1693), căutând s-o cucerească. Cu ajutor
turco-tătar, Constantin Cantemir i-a silit pe poloni să se retragă,
ducând cu ei odoarele mitropoliei, racla cu moaştele Sfântului Ion cel
Nou de la Suceava şi pe însuşi mitropolitul ţării, Dosoftei, care avea să
moară după 7 ani în exil. „Atunce – scria Ion Neculce – au luat craiul
şi pe Dos<o>fteiu mitropolitul din Iaşii cu toate hainele de odoarăle
Mitropolii<i>. Şi au luatu şi moşteilé lui Sfetei Ion Novei de la
Sucevi, caré le-u fostu adus acestea moştü din Ţar<a> Turce<a>scă
Alexandru-vodă cel Bun. Şi le-u dus acele moştii împreun<ă> cu
Dosoftei mitropolitul în Ţara Leşască, la un târgu a craiului Sobieski,
anume Jolfa…Şi Dosoftei încă acolo au murit.”
O nouă campanie, pe care a întreprins-o Jan III Sobieski în
Moldova în 1691 – când polonii au ocupat Cetatea Neamţului, apărată de
o garnizoană de 9 vânători – ,s-a terminat şi ea lamentabil pentru regele
polon. A fost ultima lui campanie în Moldova, nu însă şi a polonilor.
La 17 iunie 1696, Jan III Sobieski a încetat din viaţă.
În 1699, când, alături de alte puteri, a semnat la Karlowitz pacea
cu turcii, Polonia şi-a recuperat restul teritoriilor pierdute în 1672.
Odată cu decăderea Poloniei în secolul al XVIII-lea, au slăbit
relaţiile româno-polone. Locul Poloniei de mare putere în răsăritul
Europei va fi luat de Rusia, care va influenţa destinul românilor.
49
 Document 1
Uście, 26 iunie 1615. Elisaveta Movilă către Leon Sapiecha.
Scrisoare prin care roagă să intervină pe lângă rege
pentru instalarea fiului ei Alexandru în scaunul Moldovei,
în locul lui Gavrilaş fiul lui Simion Movilă şi al Marghitei
…„Preaputernice al meu mult milostive domnule cancelar al
Lituaniei, domnule şi prietene al meu de demult preamilostiv…Închin
cu stăruinţă plecatele mele slujbe graţiei milostive a Domniei tale,
domnului şi prietenului meu milostiv. Amintindu-mi de marea, stă-
pânească amabilitate şi prietenie a Domniei tale, în care Domnia Ta,
păstrând-o cu domnul Ieremia, soţul meu de slăvită memorie, în timpul
domniei lui unul faţă de celălalt, aţi binevoit să trăiţi vreme îndelungată,
era drept pentru mine şi copiii mei ca eu, rămânând cu copiii mei orfani,
să o pot reînnoi şi exprima mai demult, prin plecatele mele consideraţii.
La care lucru m-am şi gândit stăruitor şi m-am străduit să-l fac, dar
soarta înşelătoare mi-a adus o asemenea piedică, încât toate planurile
mele le-a tulburat prin nenorocita expediţie în Moldova1 şi m-a încon-
jurat din toate părţile cu un chin de neîndurat şi cu felurite suferinţe.
Ştiind aşa sigur de înalta atenţie stăpânească a domniei tale, că Domnia
ta, luând în considerare această grea jale şi crudă cădere a mea, vei
binevoi să-mi ierţi cu milostivire aceasta, ca unei femei necăjite. Am
neîndoielnic nădejde că Domnia ta, un domn de o înaltă înţelepciune şi
de o mare prudenţă, de o aprinsă prietenie cu soţul meu, vei binevoi s-o
păstrezi şi copiilor săi până la capăt, ceea ce te rog cu stăruinţă şi cu
umilinţă pe Domnia ta, domnul şi prietenul meu milostiv, făgăduind în
numele copiilor mei că ei, călcând pe urmele tatălui lor, vor voi să-şi
atragă şi asupra lor prietenia Domniei tale, legată cu tatăl lor, să şi-o
câştige prin meritele lor umile şi s-o caute cu stăruinţă. Trimit inten-
ţionat Maiestăţii Măriei sale regelui, căzând cu umilinţă la picioarele
Maiestăţii Măriei sale şi rugându-l plecat ca să se îndure să-mi fie mie,
celei căzute la pământ, şi copiilor mei, potrivit milostivei sale făgă-
duinţe stăpâneşti, domnul şi binefăcătorul meu milostiv, şi conform
promisiunii şi privilegiului de la împăraţii turci şi de la M.S. regele
acordat, cu îngăduinţă tuturor domnilor sfetnici şi a senatului, urmaşilor
răposatului de slăvită memorie Ieremia încă în timpul vieţii sale, copiilor

1
Aluzie la expediţia lui Ştefan Potocki, cu Constantin Movilă, fiul ei,
soldată cu înfrângerea de la Cornul lui Sas la 3 iulie 1612
50
lui, şi atâta vreme cât va exista parte bărbătească la urmaşii răposatului,
nici unul nu este şi nu poate fi mai apropiat decât ei de obţinerea
scaunului, să binevoiască să fie promotorul, când se va ivi prilejul, al
aşezării în scaunul părintesc a fiului meu mai mare, Alexandru, care este
matur, este de acum în al şaisprezecilea an. Căci am această ştire sigură,
că Marghita, doamna lui Simion, înţelegându-se între ei cu Ureche2, om
foarte potrivnic mie, din pricină că am făcut plângere împotriva lui
înaintea Maiestăţii Măriei sale regelui, domnului, domnului nostru,
pentru odoarele mele ce le are şi acum la el şi cu care voieşte acum, să
promoveze pe fiul doamnei Marghita în domnie părintească a Moldovei,
făcând felurite uneltiri prin diferite ţări străine pentru a deposeda pe
copiii mei de bunul lor şi de a-l însuşi fiului lui Simion, simulând că
aceasta este cu voia M.S. regelui. Cărui lucru eu nu-i dau crezare fiind
sigură de bunătatea şi graţia milostivă a M.S. regelui că dacă, luând
odată pe cineva sub scutul şi în apărarea sa milostivă, domnească, a
binevoit să-l asigure prin cuvântul său domnesc şi prin privilegiu, atunci
în milostiva sa îndurare nu binevoieşte nicicând să facă nici o schimbare
împotriva lui; că M.S. regele, ca un domn creştin, nu se va îndura să
revină asupra acestui lucru, ci, dimpotrivă, va izbuti prin milostiva şi
părinteasca sa stăruinţă ca fiul meu Alexandru, supus credincios şi slugă
preaumilă a Măriei Sale, să fie restabilit în domnia lui părintească. Ceea
ce rog stăruitor şi plecat, căzând la picioarele Domniei tale, domnului şi
prietenului meu mult milostiv, ca Domnia ta, fiind domnul meu
preamilostiv, să binevoieşti prin milostiva Domniei tale intervenţie de
senator înaintea M.S. regelui ca să binevoiască să prevină ca aceste
planuri ale oamenilor răuvoitori nouă să nu fie duse la bun sfârşit ca să
fie trimisă la Gavrilaş, fiul lui Simion şi al Marghitei, o scrisoare de oprire
din partea Măriei sale, iar fiului meu Alexandru alta de îngăduinţă când
se va ivi prilejul, care poate sosi în scurtă vreme şi pe neaşteptate.
Umilit te rugăm cu stăruinţă pe Domnia ta, domnul meu milostiv, ca să
fie respectate copiilor mei drepturile acordate de M.S. regele, cuvântul
şi făgăduiala sa stăpânească regească. Domnia ta vei primi mare
răsplată de la Domnul Dumnezeu, iar de la mine şi de la copii mei rugă
către Dumnezeu, mulţumiri şi servicii, când vei linişti lucrurile mele
alarmante. Mă încredinţez din nou cu slujbele mele umile milostivei
graţii a Domniei sale mult milostivului meu domn şi marelui prieten de
demult. S-a dat în Uście, în ziua de 26 iunie, anul Domnului 1615.

2
Nistor Ureche
51
 Al domniei sale, domnului meu preamilostiv, binevoitor prieten
şi preaplecată slugă, cu copiii mei, Elisaveta Movilă, din mila lui
Dumnezeu doamnă şi voievodeasă a pământurilor moldoveneşti…”
Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României
culese din arhivele polone. Secolele al XVI-lea şi al XVII-lea,
Bucureşti, 2001, p.212-213.

Document 2
(1631) Petru Movilă, fiu al lui Simion Movilă,
mare arhimandrit al Lavrei Pecerska din Kiev, dă sfaturi,
fratelui său mai mic, Moise Movilă, ajuns domn pe tronul Moldovei
„Pace, Sănătate, Fericire şi în scaunul domnesc îndelungă şedere
îţi doreşte şi se roagă pentru aceasta:
Căci dreapta atotputernicului Dumnezeu, o. prealuminate doamne,
preadorite şi dintr-o mamă frate, te-a aşezat în scaun, moştenitor al
locului părintesc, văzându-te destoinic sufleteşte şi trupeşte pentru
această dreaptă cârmuire, căci în tine fiecare poate vedea clar nobleţe,
dreaptă credinţă, bună cinstire, înţelepciune şi, în afară de aceasta, din
copilărie, bună înzestrare (în greceşte în original), pe care toate buzele,
mulţumite de tine, le arată deschis ca o mare vrednicie. De aceea, dând
mulţumire lui Dumnezeu pentru atâtea binefaceri ale lui, eşti dator nu
numai să ai grijă de tine, ci şi să aduci folos supuşilor, să te ocupi nu
numai de cele politiceşti, ci şi să te deprinzi întru cele duhovniceşti, să
te îngrijeşti nu numai de cele lumeşti, ci şi de cele dumnezeeşti, nu
numai să stăpâneşti, ci şi să te supui. Dar aceasta îţi aduce toate, în afară
de neajunsuri, dacă iei asupra ta datoriile unui bun conducător (în
greceşte, în original).
Care sunt oare acestea? Căci ştiu că cunoşti cele de trebuinţă, ca
unul ce le-ai învăţat din copilărie; pe scurt, deci pe acestea ţi le
înfăţişez cu dragoste de frate.
1. La conducerea tronului tău întru cele politiceşti, să împlineşti
mai întâi pe acestea: Să alegi şi să numeşti în slujbe (officia) bărbaţi
buni, binecinstitori şi vrednici a conduce…
2. La judecăţi, vina să fie mai întâi cercetată, şi abia apoi hotă-
rârea să fie luată…
3. Se cuvine să trăieşti în pace cu toţi cei dimprejur…
4. Pentru libertatea patriei şi a supuşilor tăi să lupţi bărbăteşte…
5. Să lupte împotriva duşmanilor, iar pe cei nevinovaţi să-i cruţe,
este datoria oricărui conducător.
52
 Dar toate acestea sunt politiceşti; mai însemnate însă sunt cele
dumnezeeşti. Care sunt acestea?
1. Se cuvine celui pus în fruntea celor creştineşti, mai întâi, să se
închine credinţei pravoslavnice celei adevărate, să fie binecinstitor, să
înmulţească şi să răspândească această [credinţă].
2. Închinarea la idoli şi toate amăgirile Satanei, potrivnice dreptei
credinţe şi virtuţilor, să fie stârpite din obiceiurile oamenilor şi dezră-
dăcinate din toată ţara…
3. Să pui multă sârguinţă pentru ca învăţătura curată şi dreaptă a
bisericii soborniceşti să fie cinstită şi întărită…
4. Să urmezi pildă şi purtarea părinţilor şi strămoşilor tăi.
5. Să fii ctitor, ziditor şi binefăcător al bisericii şi al şcolilor.
6. Să fii totdeauna pentru cei supuşi un conducător drept, pildă a
bunei cinstiri, a cinstei, dreptăţii şi tuturor virtuţilor.
7. Pentru a şti cum să domneşti şi ce să faci în stăpânire, ca toate
să fie cu noroc, să asculţi buzele Domnului, care sunt sfătuitorii
preaînţelepţi ai duhului…
8. Să zideşti şi să înnoieşti clădiri şi biserici, în care să se audă
necontenit adevărata slăvire a lui Dumnezeu din buzele binecinstitorilor
lui, iar aceasta să ajungă până la scaunul tău ceresc şi să facă auzită
puterea stăpânitorului.
9. Să păzeşti cu sfinţenie, împreună cu supuşii tăi, ceremoniile
legiuite de Dumnezeu şi de întreaga biserică şi rânduite de pravilele
sfinţilor părinţi.
10. Tuturor supuşilor tăi să le aminteşti cu osârdie de pocăinţă şi
rugăciuni şi să faci aceasta prin porunci scrise.
Aceste virtuţi, o, prealuminate doamne, care cunoşti şi vezi cât
sunt de trebuincioase Măriei tale, cu atât mai mult acum când eşti în
domnie, doamnie asupra celor duhovniceşti împreună cu cele lumeşti,
ţi le-am amintit pe scurt, pentru ca întru toate acestea să înfloreşti.
Mulţumire dând lui Dumnezeu, îţi doresc şi mă rog să fii întru toate, şi
nu numai să fii, ci să le şi înmulţeşti…
Acum, dragostei frăţeşti a Prealuminăţiei tale mă încredinţez pe
mine însumi, cu rugăciunile mele. Din sfânta şi marea Lavră Pecerska
din Kiev.
Al tău frate şi rugător pentru bine.
Literatura română veche (1402-1647). Introducere,
ediţie îngrijită şi note de G. Mihăilă şi Dan Zamfirescu,
vol. II, Bucureşti, 1969, p. 264-267.
53
 Document 3
Din tabără lângă Rădăuţi <înainte de 22 octombrie 1633>.
Scrisoare prin care Matei Basarab comunică hatmanului
Stanislav Koniecpolski că este trimis de sultan în război împotriva
Poloniei, subliniind că nu doreşte decât pacea, pentru încheierea
căreia depune eforturi atât el, cât şi domnul Moldovei; anunţă
trimiterea în solie a unui boier de-al său
[…] „Deşi nu din voia noastră, ci mai curând din porunca M.S.
împăratului, domul nostru, sub a cărui putere fiind, trebuie să îndeplinim
porunca aceasta, nu mai puţin însă şi din aţâţarea poporului moscovit,
suntem trimişi la acest război în Coroana polonă. Eu, deci, ca un om
creştin, nu doresc să se verse sânge creştinesc din amândouă părţile şi să
nu aibă loc pustiiri în ţara M.S. regelui, domnului meu milostiv, ci aş
dori să poată fi făcută pacea şi vechile pacte să rămână în valoarea lor.
Deşi eu fiind stăpânul unei ţări mai îndepărtate la Coroana polonă,
totuşi Domnia ta, domnul meu milostiv, ştii ce stăruinţă a depus în
legătură cu menţinerea tratatului şi a sfintei păci Radu3 răposatul fiind
atunci domn al Ţării Munteniei, în timpul expediţiei de la Hotin4 cu
sultanul5, împăratul otoman. Nu mai puţin şi eu, călcând pe aceeaşi
urmă, fiind aici în oştire cu dumnealui Mehmed paşa6, voind să-mi arăt
bunăvoinţa îndatoririi mele de creştin, fără vărsare de sânge. Ştiu că
Măria sa domnul ţărilor Moldovei7, fratele nostru, a scris Domniei tale
despre înclinarea noastră spre pace. Despre care lucru eu, repetând din
nou, ajungând aici în apropiere, îţi scriu în acelaşi sens Domniei tale,
domnului meu milostiv. Nezăbovindu-te mai mult pe Domnia ta,
domnul meu milostiv, cu o scrisoare mai lungă, pentru că vei binevoi să
faci totul ceea ce vei vedea spre bine, trimitem la Domnia ta, domnul
meu milostiv, o slugă a noastră credincioasă, care, ceea ce va relata
Domniei tale, domnului meu milostiv, să binevoieşti să-i dai lui în toate
crezare. Mă încredinţez etc. În tabără lângă Rădăuţi etc.
Matei Basarab, domn şi voievod al Munteniei.”
Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României,
culese din arhivele polone. Secolele al XVI-lea şi al XVII-lea,
Bucureşti, 2001, p.271-272.

3
Radu Mihnea, în a doua sa domnie în Ţara Românească (1620-1623)
4
Din 1621
5
Osman al II-lea (1618-1622)
6
Abaza Mehmed paşa, beglerbegul de Silistra
7
Moise Movilă
54
 Documentul 4
Ion Neculce despre Miron Costin
Preţuitor al înţelepciunii politice a lui Miron Costin, Ion Neculce
relata că după cucerirea, în 1672, a Cameniţei şi Poloniei de către
turci. „Trimis-au vizirul la Petriceico- Vodă8, când era împărăţie la
Nistru, să ale<a>gă un boiariu care-i mai de tre<a>bă să-lu triimată la
cortu lui, că-i trebuiaşté. Ales-au Petriceico-Vodă din toţi boiari<i>
ţării mai di triiabă la vorovi pe Miron Costin, care au fost mai pe urmă
şi logofăt maré. Şi mărgând Miron la cort<ul> vizirului, pusu-l-au
vizirul de au şădzut înaintea lui. Şi i-au dzis vizirul să-i spuie dreptu:
pare-lé lor biné c-au luat împărăţie Cameniţa, au ba? Iar Miron au
răspunsu că să temé a spuné drept. Vizirul s-au zîmbit a rîde şi i-au
dzis să grăiască, să nu să tîiamă. Atunci Miron au dzis că „suntem noi
moldovenii bucuroşi să să lăţască în toate părţi<l>i cât de mult iar
pesté ţara no<a>stră nu ne pare biné să să lăţască.” Atunce vizirul iară
au rîs şi i-au dzis: „Drept ai grăit”, ş-apoi l-au întrebat cum socoteşté:
lăsa-o-a oastea turcească la Hotin cu Petriceico-vodă să fie de paza
ţărîi ş-a Cameniţăi pîn-în primăvară şi n-a <a>ve vro primejdé de leşi?
Iară Miron au răspunsu că nu-i biné să lasă oastea turcească, că
esté vremé de iarnă, şi să şadză oastea de iarnă la un loc n-a pute-o
birui ţara de fîn şi dé grăunţă şi de alte bucate, că-i ţara sărac<ă>, ş-a
flămîndz<i>. S-o răschire pîn saté, satilé îşi rari, şi or lovi poghiiazuri9
din ceia parte, astădzii într-un sat, mîné într-altul, şi pîn-în primăvară
o peri oastea împărăte<a>scă toată şi pentru oastea turce<a>scă oru
strîca poghiazurilé şi ţara. Numai oastea turcească să să duc-în gios.
Numai să lé de voie împărăţie să scrie moldovenii la leşi, cu
rug<ă>minté şi cu înbun<ă>turi, fiindu tot de o legé. Or crede leşii
s-or lăsa de n-or facé stricăciuné Moldovei, şi or chivernisi şi cetate di
bucate pîn-înu primăvară.
Şi aşea au lăsat vizirul după sfatul lui Miron, iar unii din boiarii,
dup<ă> ce li i-au spus Miron sfatul, dzice că-i mai biné să lasă turci<i>,
că po<a>te pe dînşi<i> să-i prade leşi<i> ţara. Iar Miron dzice că n-or
prăda-o, iar de or şi prăda-o, nimic n-a hi, decât să lé ia inecerii muiarile
şi copii<i> şi să rămîe şi aşădzători, să nu să mai ducă.”
Ion Neculce, Opere. Letopiseţul Ţării Moldovei şi
O samă de cuvinte, ediţie critică şi studiu introductiv de
Gabriel Ştrempel, Bucureşti,1982, p. 221-223.

8
Domnul Moldovei Ştefan Petriceicu (1672-1673;1674;1683-1684)
9
Podghiaz, poghiaz – incursiune de pradă
55
 CAPITOLUL V
ŢĂRILE ROMÂNE ŞI AFIRMAREA PUTERII
ÎN CREŞTERE A RUSIEI

Interese reciproce au făcut ca în secolul al XVII-lea să se

dezvolte relaţiile dintre Ţările Române şi statul rus.
Creşterea primejdiei din partea puterilor vecine a făcut
ca în politica lor externă Ţările Române să ia în considerare,
ca alternativă în jocul echilibrului de forţe, factorul rus. Acesta
nu prezenta încă pentru ele o ameninţare directă; interesele
Rusiei în relaţiile cu statele care influenţau direct spaţiul
românesc puteau, însă, în anumite momente, să coincidă cu cele
ale Ţărilor Române. De aici întreţinerea de relaţii şi încheierea
de alianţe. Soliile ruseşti în drum spre Constantinopol cu
misiunea de a reglementa raporturile ruso-otomane se opreau
şi la curtea domnilor din Principatele Române.

Contacte, negocieri şi proiecte de tratate

politico-militare româno-ruse
În secolul al XVII-lea, între înaltul cler din Ţările Române şi cel
din Rusia s-au stabilit legături tot mai strânse, oraşele Kiev şi Liov
fiind importante centre de legătură. În afara treburilor bisericeşti,
fireşti aceleiaşi comunităţi confesionale – ortodoxia, reprezentanţii
clerului îndeplineau adesea misiuni politico-diplomatice.
Ţarul Rusiei Alexei Mihailovici (1645-1676), în dorinţa de a
strânge relaţiile cu Ţările Române, a trimis soli la Târgovişte şi Iaşi. În
Ţara Românească, Matei Basarab fiind pe pat de moarte, nu s-a putut
întreprinde nimic în direcţia înţelegerii cu Rusia.
Mai mult succes au avut solii ţarului în Moldova. În februarie 1654,
domnul Moldovei, Gheorghe Ştefan, primea scrisoarea ţarului, care
îndemna la raporturi mai strânse între cele două ţări. La 16 martie 1656,
Gheorghe Ştefan a însărcinat pe mitropolitul Ghedeon şi pe logofătul
56
Grigorie Neniul să prezinte ţarului textul unui tratat, care să asigure
sprijinul Rusiei în eliberarea Moldovei de asuprirea otomană.
Tratatul, primul tratat al unui domn român cu Rusia, urma să fie
ţinut secret de teama turcilor, care, dacă ar fi aflat, nu numai că l-ar fi
scos din scaun pe domn, dar „ar fi pustiit toată ţara Moldovei.”
În tratat se prevedea ca, în schimbul supunerii faţă de ţar, să se
menţină vechea organizare a ţării („Obiceiul nostru şi al ţării să nu fie
stricat”); domnul să ţină tronul pe viaţă şi după trecerea lui „din
această lume”; numirea succesorului în scaun să se facă dintre boierii
băştinaşi(„în ţara noastră şi în statul nostru alt domn din alt neam
domnitor să nu poată fi, decât din ţara noastră”); să fie recucerite şi să
reintre în hotarele Moldovei cetăţile ocupate de turci („să fie sub
oblăduirea noastră, după cum au fost în timpul domnitorilor noştri de
mai înainte, până a fi fost luate de turci”).
Pentru înalta protecţie a ţarului nu trebuia plătit tribut („după
cum iau păgânii turci”), în schimb vor fi trimise anual „mari daruri,
potrivit cu cinstea împărătească.”
Se solicita apărarea Moldovei împotriva hanului Crimeii, care se
pregătea să meargă „în ajutorul polonilor” („leşilor”) şi „împotriva
oştilor împărăteşti” (ruseşti). („Şi pentru aceasta cerem şi rugăm sfânta
ta împărăţie şi nădăjduim în marea ta împărăţie”).
Domnul se obliga să lupte, alături de oştile ruseşti împotriva
turcilor: („Şi când va binevoi împărăţia ta să trimiţi asupra păgânilor,
şi noi datori suntem a fi gata să mergem cu ostaşii tăi împărăteşti
asupra păgânilor”).
Se exprima dorinţa ca tratatul să fie confirmat printr-un act al
ţarului („…şi miluiască-ne împărăţia ta cu cartea ta împărătească şi cu
solul tău, pentru ca noi, văzând cartea ta împărătească şi pe solul tău,
să ne bucurăm în nevoile şi grijile noastre, şi despre toate cererile
noaste să ne încredinţăm”).
Solii moldoveni să aibă asigurată libera trecere la Moscova,
oricând va fi nevoie („Şi iar ne rugăm împărăţiei tale, să ne miluieşti
cu o carte slobodă, ca să putem trimite totdeauna oamenii noştri la
împărăţia ta cu cărţi şi noutăţi fără întrerupere”).
Tratatul, întărit de semnăturile patriarhilor Macarie al Antiohiei
şi Paisie al Ierusalimului, redactat în limba greacă, a fost ratificat de
ţar printr-o scrisoare către domn. „Şi noi – scria ţarul – mare domn,
măria noastră împărătească, pe tine, Ştefan voievod, şi toată ţara
Moldovei te-am miluit, toate acele articole am orânduit să fie întru
totul întocmai după rugămintea voastră”.
57
 Tratatul a fost urmat de o înţelegere comercială, potrivit căreia
negustorii din Moldova puteau să meargă în Rusia „cu orice fel de
mărfuri şi să târguiască liber”.
Desfăşurarea evenimentelor a făcut ca tratatul să fie inoperant,
atât pentru ţară, cât şi pentru domn, care s-a aflat curând, turcii fiind
informaţi, în primejdie. Mazilit, el a trebuit să ia drumul exilului.
După demersurile lui Gheorghe Ştefan, şi alţi domni ai Moldovei,
ca, de altfel, şi ai Ţării Româneşti au încercat să stabilească legături politice
cu ţarii Rusiei în vederea eliberării ţării lor de sub dominaţia otomană.
Şerban Cantacuzino a văzut, la un moment dat, în apropierea de
Rusia o alternativă la eventualele eşecuri în tentativa de apropiere de
Viena sau Varşovia.
Constantin Brâncoveanu a sperat şi el că apropierea de Rusia ar
constitui un virtual sprijin în strădania de eliberare a ţării de împilarea
otomană şi aceasta, cu atât mai mult, cu cât Rusia se impunea, sub
conducerea lui Petru cel Mare (1695-1725), ca o superputere a timpului.
Totodată, creştea primejdia expansiunii Austriei în spaţiul românesc.
În vara anului 1697, Constantin Brâncoveanu a trimis la Moscova
pe iscusitul său om de încredere Gheorghe Castriota cu cererea de fi luat
sub ocrotirea ţarului. În luna decembrie 1700, sosea la Moscova primul
„rezident” al Ţării Româneşti, cu alte cuvinte, primul agent diplomatic
permanent, Panaiot din Rodos. În acelaşi an, Constantin Brâncoveanu a
fost decorat de ţarul Rusiei, Petru I, cu „Ordinul Sf. Andrei.”
După victoria repurtată de ruşi la Poltava (1709) asupra regelui
Suediei, Carol al XII-lea, s-a ajuns la încheierea unui tratat de alianţă
între ţarul Petru I şi Constantin Brâncoveanu. Acesta se obligă să treacă
făţiş de partea Rusiei în momentul sosirii armatei ruse, să răscoale pe
sârbi şi pe bulgari, să strângă o oaste ajutătoare de 30.000 de oameni şi
să aprovizioneze armata rusă cu cele trebuincioase. Din partea ţarului se
recunoştea lui Constantin Brâncoveanu domnia pe viaţă şi i se făgăduia
ocrotire.
Moldova, în ciuda împrejurărilor dificile în care se afla, insta-
bilitatea politică creînd aici situaţii grave de criză, a căutat şi ea să
menţină şi să dezvolte contactele cu cercurile politice ruseşti. În
noiembrie 1690, Constantin Cantemir (1685-1693) trimitea o solie la
ţar, făgăduind că va media relaţiile dintre Rusia şi Imperiul otoman.
La începutul anului 1699, Antioh Cantemir (1695-1700) simţindu-se
în primejdie din partea Poloniei, trimitea la Moscova o scrisoare, soli-
citând ţarului ca „după pilda domnului Ţării Româneşti” să i se acorde
lui şi Ţării Moldovei „ocrotirea măriei sale.”
58
 Dimitrie Cantemir (1710-1711), ajuns domn, a dezvoltat legăturile
cu Rusia, la început având şi consensul Porţii, în speranţa că va servi
politicii turceşti.
Socotit om de încredere al Porţii, având misiunea specială din
partea acesteia să supravegheze pe Constantin Brâncoveanu, bănuit de
înclinare faţă de Rusia, şi să urmărească politica rusească într-un
moment în care se redeschideau ostilităţile între Imperiul otoman şi
Rusia, Dimitrie Cantemir n-a înţeles însă nici un moment să fie un
simplu instrument manevrat de Poartă, servind interese străine celor
ale ţării pe care dorea cu ardoare s-o slujească.
Anii petrecuţi la Constantinopol, cunoaşterea directă a situaţiei
din Imperiul otoman, înfrângerile în cascadă suferite de acesta din
partea Imperiului habsburgic şi a Rusiei, ca şi faptul că realizarea
aspiraţiilor de eliberare ale Moldovei necesitau, în primul rând, lupta
împotriva turcilor, l-au făcut pe Dimitrie Cantemir să caute şi să intre
în acele alianţe externe care să faciliteze ieşirea Moldovei de sub
dominaţia otomană.
Posibilităţile care se întrezăreau la o examinare lucidă a situaţiei
internaţionale se reduceau de fapt la două: ori alianţa cu Imperiul
habsburgic ori cea cu Rusia. Polonia, care avusese până atunci un
cuvânt de spus în treburile Moldovei, trecea printr-o criză politică ce
ameninţa să se adâncească şi să-i fie fatală.
Ideea unei eventuale alianţe cu Imperiul habsburgic îi năştea lui
Dimitrie Cantemir o legitimă îngrijorare. Modul în care Habsburgii se
comportau în Transilvania, unde ei înlocuiseră dominaţia otomană cu
o dominaţie a lor, mult mai dură, fapt ce a dus la mişcarea
antihabsburgică condusă de Francisc Rákóczi, îl făcea pe ilustrul
domn al Moldovei să nu aibă încredere în loialitatea Casei de Austria.
Rămânea ca sigura soluţie în politica externă a Moldovei, favorabilă
intereselor ei, să fie alianţa cu Rusia împotriva turcilor.
Creşterea prestigiului internaţional al Rusiei, mai ales după victoria
de la Poltava, din 1709, împotriva lui Carol al XII-lea, „leul nebiruit”, îi
întărea lui Dimitrie Cantemir convingerea că recăpătarea gloriei de altă
dată a Moldovei nu era posibilă decât prin alianţa ei cu Rusia.
Se cunoştea faptul că predecesorii lui în scaun încercaseră şi ei o
apropiere de Rusia; nu reuşiseră însă să încheie un tratat; surprinşi în
tentativele lor, ei au fost maziliţi de Poartă.
Legăturile lui Dimitrie Cantemir cu Rusia erau mai vechi decât
data urcării lui pe tronul Moldovei. El l-a cunoscut, pe când era la
59
Costantinopol, pe solul rus Petre Tolstoi, de care s-a apropiat şi prin el
a intrat în contact cu ţarul Petru. După victoriile repurtate de Rusia
împotriva Suediei lui Carol al XII-lea, Dimitrie Cantemir şi-a dat
seama tot mai mult că interesele de stat ale Moldovei îi impun, în
condiţiile unui iminent conflict armat între Imperiul otoman şi Rusia,
trecerea de partea marii puteri creştine.
La 20 noiembrie 1710, Poarta otomană a declarat război Rusiei.
Până la începerea confruntării oştilor pe câmpul de luptă, au trecut
câteva luni, timp folosit de o parte şi de alta pentru pregătirea oştilor,
ca şi pentru verificarea şi întărirea alianţelor. Imperiul otoman conta
pe sprijinul tătarilor din Crimeea, care aşteptau prilejul să răspundă
incursiunilor ruseşti din Crimeea şi ridicării de fortificaţii la hotarele
ei, pe ajutorul sigur al lui Dimitrie Cantemir şi, cu o doză de
incertitudine, pe cel al lui Constantin Brâncoveanu.
Rusia îşi punea mari speranţe în defecţiunea ce avea să se
producă în timpul războiului cu Imperiul otoman, prin ridicarea la
luptă a creştinilor oprimaţi de turci – români, sârbi, greci, bulgari – ,cu
care întreţinea legături şi de la care avea asigurări că intrarea trupelor
ruseşti pe teritoriul stăpânit sau supus de turci va declanşa şi ridicarea
lor împotriva „necredincioşilor”.
Din ianuarie 1711, tătarii, uniţi cu unii dintre polonezi, adepţi ai
stării de lucruri instituite de Carol al XII-lea în Polonia, şi cu cazacii ,
conduşi de Filip Orlic, au început să facă incursiuni în ţinuturile
controlate de oştile ruseşti.
La 22 februarie 1711, Petru cel Mare anunţa Rusiei, printr-un
manifest, războiul împotriva Imperiului otoman. „Gem asupriţi sub
jugul barbarilor – se spunea în manifest – grecii, românii, bulgarii şi
sârbii, care din pricina religiei lor au cunoscut o adâncă nenorocire şi nu
mai puţin regatul Ungariei a suferit mare pagubă.” Se arătau apoi actele
de ostilitate ale turcilor, prădăciunile lor şi ale aliaţilor lor în Ucraina.
La 25 februarie 1711 se oficia la Moscova, în catedrala Adormirii
Maicii Domnului, un Te-Deum, anunţându-se războiul împotriva turcilor
„pentru numele lui Iisus Hristos şi creştinism.”
La îndemnul solilor ruşi, în lumea balcanică ortodoxă au
izbucnit numeroase mişcări, au avut loc răscoale înăbuşite cu greu de
turci. Delegaţii din partea popoarelor balcanice cereau ţarului grăbirea
intervenţiei armatelor ruseşti. Se părea că sosise ceasul izbăvirii
popoarelor balcanice de stăpânirea otomană, prin ridicarea lor gene-
rală şi cu sprijinul Rusiei.
60
 Dimitrie Cantemir a socotit conjunctura internaţională ca de-
venind favorabilă punerii în aplicare a planului său, de a reda Moldovei
libertatea de altădată, de a readuce în hotarele ei teritoriile smulse
samavolnic de Imperiul otoman şi de a întări organizarea de stat prin
crearea monarhiei autoritare şi ereditare. Învăţatul domnitor a dus în
acest sens tratative cu ţarul Petru cel Mare. Prin trimisul său, Ştefan Luca,
Dimitrie Cantemir a încheiat, la 13 aprilie 1711, la Luţk, „tratatul”
secret de alianţă între Rusia şi Modova, concretizat printr-o diplomă a
ţarului adresată domnului român. Ţarul consimţea la condiţiile propuse
de domn. „Tratatul” prevedea, în schimbul actului de supunere, ce trebuia
făcut „mai întâi în taină” de Dimitrie Cantemir faţă de Petru cel Mare,
făgăduiala ţarului de a lua sub protecţia sa Moldova. La intrarea oştilor
ruseşti în Moldova, Dimitrie Cantemir urma să se declare pe faţă de
partea ţarului, unindu-şi oastea cu cea a lui Petru cel Mare, care se
obliga să contribuie cu bani la chemarea sub steagul de luptă şi la
întreţinerea oastei moldoveneşti. Ţarul se angaja în numele lui şi al
urmaşilor lui să nu se amestece în schimbarea de domni în Moldova, ci
va lăsa domnia Moldovei pe seama familiei Cantemir „în linie bărbă-
tească”, exceptând cazul când cineva dintre membrii acesteia s-ar
lepăda de biserica ortodoxă şi „s-ar depărta de credinţa” faţă de ţar.
Dacă o asemenea ruptură s-ar impune, în locul domnului înlăturat ar
urma să fie numit fiul lui, „dacă va fi socotit de bună credinţă” sau alt
membru al aceleiaşi familii a Cantemireştilor, până la stingerea ei.
Se prevedea apoi că „după vechiul obicei moldovenesc, toată
puterea cârmuirii va fi în mâna domnului Moldovei”. „Domnul să aibă
putere asupra tuturor şi asupra fiecăruia dintre boierii moldoveni, după
obiceiul dinainte, fără a reînnoi legiuirile lor.” „Domnul, după vechiul
obicei, să aibă dreptul să stăpânească întotdeauna toate oraşele moldo-
veneşti, ca avere proprie, şi să nu aibă nici o scădere şi piedică în
încasarea tuturor veniturilor ţării.” „Boierii şi toţi supuşii domniei
Moldovei să fie datori a se supune poruncii domnului, fără nici o
împotrivire şi scuze (aşa precum mai înainte a fost totdeauna obiceiul)”.
„Toată legea şi judecata să fie a domnului şi fără hrisovul
domnului nimic nu va fi întărit sau desfăcut de ţar.”
Încercând, cu sprijinul Rusiei, să instaureze domnia absolută în
Moldova, Dimitrie Cantemir atribuia datinei ţării stări de lucruri ce
erau invocate ca fundament istoric al programului său politic.
Un articol special cuprindea „tratatul” cu privire la integritatea
teritorială a Moldovei în vechile ei hotare. Se prevedea retrocedarea la
61
Moldova a ţinuturilor ocupate de turci („Pământurile principatului
Moldovei, după vechea hotărnicie moldovenească asupra cărora
domnul va avea drept de stăpânire sunt cele cuprinse între râul Nistru,
Cameniţa, Bender, cu tot ţinutul Bugeacului, Dunărea, graniţele ţării
Munteneşti şi ale Transilvaniei şi marginile Poloniei, după delimitările
făcute cu acele ţări”).
Se preconiza ca oraşele, cetăţile şi orice loc întărit din Moldova
să fie păzite şi prevăzute cu garnizoane ale ţarului.
Ultimele articole defineau statutul Moldovei şi situaţia lui
Dimitrie Cantemir în cazul încheierii păcii cu Imperiul otoman. Se
arăta că Moldova nu va fi lipsită de apărarea Rusiei şi protecţia ţarului.
Dacă turcii vor fi victorioşi şi-şi vor întinde stăpânirea în Moldova,
Dimitrie Cantemir îşi va găsi adăpost în Rusia, unde i se vor da de la
vistierie, anual, „atâtea venituri, câte pot să ajungă”, nefiind lipsiţi de
dărnicia ţarului nici urmaşii lui.
Proprietăţile şi palatele lui Dimitrie Cantemir, aflate la
Constantinopol, urmau să-i fie despăgubite cu altele, asemănătoare lor,
la Moscova.
„Tratatul”, care nu cuprindea altceva decât propunerile lui
Dimitrie Cantemir, acceptate de ţar şi transmise apoi domnitorului
Moldovei sub formă de diplomă imperială, semnată de ţarul Petru şi de
contele Golovkin, se încheia cu jurământul ţarului de a păzi cu sfinţenie
şi de a întări prevederile înscrise, ca şi cu precizarea că prevederile „vor
avea urmare şi putere”, după ce vor fi înfăţişate lui Dimitrie Cantemir şi
el va depune jurământul de credinţă şi va iscăli cu mâna proprie,
restituind apoi ţarului diploma. Din acel moment, domnul Moldovei se
va strădui să ducă la îndeplinire obligaţiile asumate. La intrarea oştilor
ruseşti pe teritoriul Moldovei, Dimitrie Cantemir urma să aducă pe toţi
boierii mari şi mici, oştirea şi întregul popor să jure credinţă ţarului şi să
se unească cu oastea ţarului, care, la rându-i, se obliga să-l apere pe el
şi întreaga ţară de toţi duşmanii şi nu-l va părăsi niciodată.
Redus la esenţa sa, „tratatul” de la Luţk garanta independenţa şi
suveranitatea Moldovei, în graniţele ei vechi, consfinţea punctul de
vedere al lui Dimitrie Cantemir în ceea ce priveşte forma de guvernare
viitoare a Moldovei – instituirea unei monarhii absolute – şi asigura
domnului, în cazul unei eventuale victorii a turcilor, azil politic în Rusia.
„Tratatul” de la Luţk este un document fundamental pentru
gândirea politică românească, el reflectând preocuparea marilor
conducători de stat români de a găsi în situaţiile internaţionale,
62
adeseori foarte complicate, acele formule de alianţă, care să slujească,
nu numai în acel moment, dar şi în perspectivă interesului de stat.
La 7 mai 1711, Petru cel Mare trimitea din Lavorov, prin cneazul
V.V. Dolgoruki, instrucţiuni feldmareşalului Şeremetev, însărcinat cu
conducerea operaţiilor militare împotriva turcilor. El îi cerea să
întreprindă acţiuni urgente de trimitere măcar a unei părţi din oştile
ruseşti în Moldova, la Dunăre, unde turcii au ordonat să se facă un pod.
I se comunica lui Şeremetev că rapiditatea operaţiilor militare era cerută
de natura ştirilor primite de peste tot, din partea domnitorilor români,
care îi vesteau ţarului că imediat ce oştile ruseşti vor intra pe pământul
ţării lor se vor uni cu ele, îndemnând poporul la revoltă; acelaşi lucru se
va întâmpla şi cu alte popoare creştine, cu sârbii, bulgarii şi cu alţii, ceea
ce îi va face pe turci să nu îndrăznească a forţa trecerea Dunării. Dacă
se va întârzia cu trimiterea de oşti ruseşti în Moldova şi turcii vor reuşi
să treacă Dunărea, domnitorii români vor fi siliţi să se unească cu ei de
nevoie şi cea mai mare parte a creştinilor nu vor mai îndrăzni să se
ridice alături de Rusia împotriva turcilor.
Petru cel Mare încunoştinţa pe Şeremetev de faptul că domnul
Moldovei i-a prestat jurământ de credinţă şi acest lucru urma să-l facă
curând şi cel al Ţării Româneşti.
I se comunica, de asemenea, lui Şeremetev ca după sosirea în
Moldova să trimită lui Dimitrie Cantemir rugămintea ca el cu oastea să
se alăture celei ruseşti şi să fie trimise către populaţie foi şi dispoziţii de
ridicare a ei împotriva duşmanului crucii lui Hristos. Le cerea să fie
trimisă, de asemenea, rugămintea către domnul Ţării Româneşti de a-şi
uni oastea cu cea rusească. Feldmareşalul Şeremetev trebuia să meargă
cu oastea la Dunăre şi, dacă turcii nu trecuseră încă podul, să-l ocupe şi
să-l distrugă. Dacă turcii vor fi trecut cu toate forţele lor Dunărea în
Moldova, el, feldmareşalul Şeremetev, să caute un loc potrivit de
întărire, să se informeze asupra forţelor duşmanului, să atragă de partea
oştilor ruseşti cât mai mulţi români şi alţi creştini, cărora să li se dea o
leafă lunară, să se îngrijească, ajutat de domnul Moldovei, de asigurarea
proviziilor. Pentru alte detalii urma să aibă grijă însuşi feldmareşalul
Şeremetev, care nu trebuia să amâne sub nici un motiv campania
împotriva turcilor.
Ţarul îi cerea lui Şeremetev ca la intrarea în Moldova să ordone
sub ameninţarea pedepsei cu moartea ca nimeni din armată să nu ia de
la locuitori ceva fără bani, să nu fie în vreun fel îndârjită populaţia, ci
tratată prieteneşte.
63
 În sfârşit, i se cerea lui Şeremetev să trimită „universaluri”
hoardelor tătare de la Akkerman şi Bugeac, cu îndemnul de a se
supune Rusiei.
A doua zi după transmiterea instrucţiunilor către feldmareşalul
Şeremetev, la 8 mai 1711, Petru cel Mare lansa un manifest către
populaţia Moldovei şi a Ţării Româneşti, ca şi către toate popoarele
creştine, chemându-le la lupta comună împotriva Imperiului otoman şi
anunţându-le începutul acţiunilor militare, făgăduindu-le că în caz de
victorie nu se va interveni în treburile lor interne, ci ele vor fi conduse
„de principiile lor obişnuite şi de mai înainte, precum şi de căpeteniile lor”.
La 30 mai 1711, feldmareşalul Şeremetev trecea, cu o parte din
oastea rusă, Nistrul, pe lângă Târgul Raşcov, îndreptându-se spre Iaşi,
unde l-a trimis pe căpitanul Cropotov cu un detaşament puternic.
În aceeaşi zi, Dimitrie Cantemir dădea o proclamaţie, vestind ţării
trecerea de partea Rusiei şi scuturarea suzeranităţii Porţii. În proclamaţie
se făcea referire la „capitulaţia” lui Bogdan, fiul lui Ştefan cel Mare, cu
sultanul, potrivit căreia Moldova trebuia să plătească Porţii patru mii de
galbeni, patruzeci de cai şi douăzeci şi patru de şoimi. Se arăta că aceste
prevederi au fost încălcate de turci, ţara având să îndure din partea lor
numeroase alte silnicii. Anunţând ţării alianţa cu Rusia, Dimitrie
Cantemir arăta că oastea ţarului se află în faţa Benderului şi că ţarul i-a
scris făgăduindu-i leafă pentru oşteni şi restituirea cetăţilor răpite de
turci; domnitorul chema întreg poporul să se ridice, să vină la oaste până
la 15 iunie, ameninţând, totodată, că cei care nu vor răspunde chemării
vor fi afurisiţi de biserică şi li se va confisca pământul.
Rezultatul proclamaţiei a fost înscrierea la oaste a unui mare nu-
măr de locuitori, în unele oraşe mulţimea trecând la măcelărirea turcilor.
Ea simţea nevoia să răzbune împilarea şi robia în care ajunsese ţara.
La 1 iunie 1711, feldmareşalul Şeremetev scria că s-a întâlnit pe
malul Prutului cu Dimitrie Cantemir, care s-a declarat supus al ţarului
„cu toţi nobilii” şi a depus jurământ de credinţă, comunicându-i
totodată că turcii au început să treacă Dunărea. La 8 iunie, Dimitrie
Cantemir trimitea o scrisoare lui Petru cel Mare, informându-l despre
îndeplinirea obligaţiilor asumate. Ţarul îi răspundea la 16 iunie de la
Soroca, exprimându-şi bucuria şi asigurându-l, la rându-i, că va do-
bândi „folosul aşteptat”, împreună cu urmaşii lui şi cu toată ţara. Ţarul
transmitea, apoi, lui Dimitrie Cantemir, să-l ajute pe Şeremetev în
acţiunile militare şi să se îngrijească de procurarea hranei pentru
oastea care trecuse deja pe teritoriul Moldovei, ca şi pentru grosul
oştirii, ce avea să sosească, comandată de însuşi ţarul.
64
 La 23 iunie, Petru cel Mare intra în Iaşi. Dimitrie Cantemir, care
se afla în tabăra lui Şeremetev la Ţuţora, a venit împreună cu
feldmareşalul rus să-l întâlnească pe ţar care începuse să viziteze Iaşii.
Împreună cu dregătorii săi, Dimitrie Cantemir s-a închinat împăratului.
La Iaşi a rămas Petru cel Mare până la 27 iulie 1711. În zilele
petrecute de ţar în capitala Moldovei, la el a venit spătarul Toma
Cantacuzino, care-l părăsise pe Constantin Brâncoveanu. Tot în acele
zile s-a prezentat ţarului Gheorghe Castriotul, trimis de Constantin
Brâncoveanu cu misiunea de a trata pacea ruso-turcă. Propunerea venea
chiar de la Sultan care, temându-se de posibilitatea ridicării creştinilor,
se adresa patriarhului de Ierusalim, Hrisant Notara, rugându-l ca prin
Constantin Brâncoveanu să propună ţarului pacea. Ţarul, încrezător în
victoria oştilor lui, nu a primit propunerea, „pentru a nu amâna sau
încuraja pe inamic.”
Un consiliu de război a avut loc la Iaşi; s-a discutat planul
expediţiei împotriva turcilor, dar mai ales problema aprovizionării
oastei, problemă deosebit de grea deoarece Moldova fusese aproape
complet pustiită iar promisiunile făcute de Constantin Brâncoveanu
întârziau să se vadă.
Din informaţiile culese, aflându-se că în ţinutul Brăilei se găsesc
magazii cu provizii adunate de turci, s-a luat hotărârea atacării Brăilei,
generalului Rönne încredinţându-i-se această misiune.
În timp ce Petru cel Mare era la Iaşi, din îndemnul lui, cancelarul
Golovkin, care, alături de ţar, semnase diploma imperială din 13 aprilie
1711, trimisă lui Dimitrie Cantemir, a avut o discuţie cu toţi boierii mari
ai Moldovei. Aceştia aflaseră de prevederile diplomei şi erau nemul-
ţumiţi, mai ales de acea prevedere referitoare la instaurarea în Moldova
a dinastiei Cantemireştilor. În fruntea nemulţumiţilor era marele boier
Iordache Ruset, care se împotrivea din răsputeri, susţinând ideea unui
domn eligibil şi nu veşnic (zicând „că nu este bine să fie Domnul
vecinic, pre neam, în Moldova ce este bine să se schimbe după cum va
pofti ţara, adică precum este şi acum, domniile de la turci”). Pentru a nu
ceda faţă de prevederile stabilite prin „tratatul” de la Luţk, sub pretextul
că Iordache Ruset susţine neutralitatea Moldovei în conflictul cu Poarta
– ceea ce nu era cu totul neadevărat – ,ţarul a dispus arestarea şi
trimiterea lui la Soroca şi de acolo în Rusia.
Nemulţumirile boierilor faţă de acele prevederi care vizau
ştirbirea privilegiilor lor şi slăbirea poziţiei pe care ei o aveau în stat
au continuat şi după surghiunirea lui Iordache Ruset. Ţarul, invitând
65
pe Cantemir, pe mitropolitul Ghedeon şi 15 boieri mai de seamă să
meargă cu el la tabăra sa, la Prut, după ce i-a cinstit, a obţinut de la ei,
în ziua de 28 iunie 1711, jurământ scris de credinţă.
În ziua următoare, Dimitrie Cantemir şi Sava Rogojinski au strâns
în Biserica Domnească de la Iaşi pe toţi ceilalţi boieri şi arhierei, care nu
luaseră parte la ospăţul dat de ţar şi ei „au primit toţi… şi au iscălit toţi,
tot pre ponturile ce i-au trimis împăratul pre Luca Vistiernicul.”
Reacţia de împotrivire a boierilor la prevederile „tratatului” de la
Luţk evidenţia că acesta se făcuse fără ştirea lor şi împotriva lor.
Din Letopiseţul lui Ion Neculce rezultă că, la insistenţa contelui
cancelar Golovkin şi a ţarului Petru cel Mare, boierii ar fi semnat
„tratatul” în forma din redacţia de la Luţk. În Letopiseţul lui, Ion
Neculce redă însă o versiune care diferă de cea de la Luţk în special în
prevederile referitoare la întărirea puterii domneşti şi la păstrarea
neştirbită a privilegiilor boiereşti. S-a pus de aceea problema: este
versiunea dată de Ion Neculce versiunea „tratatului”, aşa cum el a fost
aprobat prin semnarea boierilor, sau Ion Neculce, scriindu-şi
letopiseţul la câţiva ani după evenimente, când el însuşi nu mai era
partizan al domniei autocrate, a redat „tratatul”, omiţând unele
prevederi ce nu conveneau boierimii şi modificând pe altele în spiritul
vederilor boierimii, insistând asupra dreptului şi privilegiilor ei şi
pledând pentru o putere limitată a domnului. Această din urmă ipoteză
este foarte probabilă.
Întârzierile în mişcarea oştilor ruseşti, pricinuite în mare măsură
de grija proviziilor, devenită o adevărată obsesie pentru comandantul
rus (lipsa proviziilor a cântărit, de altfel, greu pentru soarta războiului),
au înlesnit turcilor să treacă Dunărea şi apoi Prutul şi prin aceasta să
provoace defecţiuni în sistemul de alianţe scontat de Petru cel Mare.
Constantin Brâncoveanu, care era considerat ca un factor
important în sprijinirea oştilor ruseşti, prin efectivele militare de care
dispunea şi prin proviziile pe care promisese să le procure şi le
procurase, a rămas în expectativă. El se considera, din cauza nesosirii
la timp a oştilor ruseşti, în afara oricărui angajament asumat; teama de
turci, care se găseau în apropiere, a contribuit şi ea în mare măsură la
atitudinea lui Constantin Brâncoveanu. Poziţia domnului Ţării Româneşti
a influenţat asupra poziţiei celorlalţi creştini, care au rămas şi ei în
aşteptare; n-au acţionat de partea oştilor ruseşti nici hoardele tătare din
Bugeac şi de la Cetatea Albă, în ajutorul cărora îşi pusese speranţa ţarul.
66
 Generalul Ianus, care avea dispoziţie să împiedice pe turci să
treacă Prutul, nefăcând sau neputând să facă aceasta (la 9 iulie 1711
marele vizir trecea Prutul, pe malul drept al Prutului cu întreaga armată)
s-a văzut silit să se retragă, inspirând astfel turcilor curaj în forţa lor.
Prin operaţia militară realizată de turci se tăia comunicaţia între
grosul armatei ruseşti şi armata condusă de generalul Rönne, care
acţiona în direcţia Brăilei.
Disproporţia de forţe, turcii angajând în luptă efective militare
mult superioare celor ruseşti, fărâmiţarea forţelor ruseşti şi marile
dificultăţi pricinuite în tabăra rusească de lipsa de provizii au dus la
victoria turcilor de la Stănileşti din 9-10 iulie 1711.
La 12 iulie se încheia pacea de la Prut, care, prin prevederile ei,
neaşteptat de favorabile Rusiei, a născut surprize, nedumeriri şi
comentarii dintre cele mai diverse.
Pacea din 1711 era, de fapt, expresia convingerilor pe care din
confruntarea armată şi din informaţiile culese cele două puteri şi le
făcuseră una despre cealaltă. Imperiul otoman despre Rusia că o
victorie asupra ei nu este edificatoare pentru înfrângerea ei completă
(o arătase, de altfel, şi experienţa greu încercată de Carol al XII-lea);
Rusia înţelegea, la rându-i, că distrugerea Imperiului otoman nu era o
acţiune de scurtă durată.
La 16 iulie 1711, Dimitrie Cantemir, însoţit de o parte din boieri,
părăsea Iaşul şi se îndrepta spre Rusia, unde avea să petreacă ultimii
ani ai vieţii şi unde cu gândul la revenirea pe tronul Moldovei a
realizat opera sa ştiinţifică cea mai valoroasă.
Din exilul lui politic, Dimitrie Cantemir a urmărit atent soarta
Moldovei, a tresărit la schimbările ce interveneau în planul relaţiilor
internaţionale şi care i se păreau favorabile reîntoarcerii lui în ţară, a
căutat să informeze opinia publică asupra Moldovei de altădată şi din
vremea lui, n-a renunţat nici un moment la ideea că dacă va reveni pe
tronul Moldovei este necesar să-şi impună programul politic, în felul
în care acesta fusese recunoscut de Petru cel Mare prin tratatul de la
Luţk şi validat de „ţară” în dramaticele împrejurări ale războiului ruso-
turc, în ciuda opoziţiei îndârjite a unei mari părţi a boierimii.
La gândul întoarcerii în Moldova – şi, în 1712, în urma înrău-
tăţirii relaţiilor ruso-turce, i se părea că acest moment se apropia –,
Dimitrie Cantemir şi-a pregătit fundamentarea ideologică a viitoarei
lui cârmuiri. În Studiul asupra naturii monarhiilor sau în Descrierea
Moldovei, în Viaţa lui Constantin Cantemir sau în Hronicul vechimii a
67
romano-moldo-vlahilor el îşi expunea gândirea social-politică, ce îl
aşază printre precursorii iluminismului. În Studiul asupra naturii
monarhiilor, Dimitrie Cantemir îşi exprima încrederea, dătătoare de
mari speranţe pentru el, că prin Rusia se va prăbuşi Imperiul otoman,
creaţie contra „legilor şi ideii naturii.” Consecvent convingerii lui
despre necesitatea instaurării unei monarhii autoritare în Moldova, pe
care o spera realizată prin el şi urmaşii lui, Dimitrie Cantemir atribuia
în Descrierea Moldovei prerogative domnilor Moldovei de altă dată,
pe care nu le avuseseră şi le invoca ca justificare a ideilor lui. „Nu le
lipsea – scria el – nici o prerogativă a puterii supreme, cu care se
mândresc domnii cei mari. Afară de Dumnezeu şi de sabie nu cunoşteau
pe nimeni mai mari în ţara lor. Afară nici unui Domn nu erau supuşi
fie cu titlu de feudă, fie cu titlu de închinare. Războiul, pacea, viaţa,
moartea şi averile tuturor locuitorilor atârnau de voinţa lor şi despre ei
tot el putea să hotărască după placul său pe drept sau pe nedrept, fără
ca cineva să-l contrazică.” Cuvântul domnului însemna poruncă şi „la
porunca lui tot poporul trebuia să apuce armele şi să se apere de
vrăjmaşi. Aşa a stat şi a fost apărată Moldova, nu numai de urgiile
vecinilor poloni şi unguri, dar şi de furia turcilor, ba chiar – adăuga
Dimitrie Cantemir – sub conducerea lui Ştefan cel Mare, vrăjmaşii
fiind învinşi din toate părţile, ea şi-a întins apoi hotarele sale în ţările
vrăjmaşe.”
Dimitrie Cantemir căuta în trecut şi argumentarea pentru
caracterul ereditar al monarhiei. „În cele dintâi secole – arăta el – de la
descălecarea Moldovei, Domnii nici nu erau scoşi şi nici nu puteau fi
scoşi, căci ei îşi conduceau supuşii ca regii, după placul lor şi puterea
lor o primeau mai degrabă prin ereditate de la părinţi decât prin alegerea
de la boieri.”
Preamărind în Viaţa lui Constantin Cantemir figura tatălui său,
Dimitrie Cantemir crea, de fapt, modelul a ceea ce era tipul de
monarh al cărui exemplu trebuia urmat. Constantin Cantemir era, după
el, întruchiparea virtuţii – viteaz, mărinimos, îndurător faţă de
vinovaţi, iubitor de învăţătură şi având ştiinţa cârmuirii unei ţări.
Monarhul luminat în viziunea lui Dimitrie Cantemir se identifica
cu ţara în fruntea căreia se afla, cu trecutul şi prezentul ei; un
asemenea monarh s-a dorit şi a căutat să fie el. Din nevoia de a sluji
ţara, de a dezvolta în rândul alor săi mândria patriotică s-a aplecat
Dimitrie Cantemir asupra studiului istoriei, preocupările lui în această
direcţie încununându-se cu lucrarea Hronicul vechimei a romano-
moldo-vlahilor, inestimabil dar lăsat de el întregului popor român şi
68
care a dezvoltat un larg curent de idei, cu rol însemnat în mişcarea de
redeşteptare naţională.
Dimitrie Cantemir n-a mai avut prilejul să încerce transpunerea
în fapt a gândirii lui social-politice, aşa cum aceasta se reflecta în
lucrările ştiinţifice elaborate de el în Rusia, lucrări care rămân ca o
mărturie a ridicării unuia din cele mai reuşite produse ale spiritului
românesc în galeria marilor valori europene ale vremii.

Document 1
1656, martie 16. Proiectul de tratat transmis de Gheorghe Ştefan,
domnul Moldovei, ţarului Alexei Mihailovici, prin intermediul
lui Ghedeon, mitropolitul Moldovei şi Grigorie Neaniul,
logofăt al doilea
În zece articole sunt expuse cerinţele domnului Moldovei:
I. „Rânduielile noastre şi ale ţării noastre să nu se strice, ci,
precum au trăit până acum în ţara noastră vechii noştri domnitori,
aceia, care nu s-au aflat sub poruncile sultanului turcesc, tot aşa şi noi
să fim în aceeaşi rânduială, să vieţuim şi să ne conducem şi noi
împreună cu toată ţara noastră… Deşi domnii de mai târziu au fost sub
puterea sultanului turcesc, precum suntem şi noi, şi cu toate că turcii
au luat chiar tribut de la aceia dinaintea noastră şi de la noi şi din ţară,
cinstea domniei şi rânduiala ţării cu nimic n-au stricat.
II. Domnia să nu se schimbe, ci ori de câte ori se întâmplă şi are
loc plecarea din această lume a domnului… urmaşul să fie din ţară,
cum a fost de la început rânduiala şi obiceiul ţării şi să nu se pună
domn străin şi dintr-un alt neam de oameni.
III. Cinstea şi rânduiala domniei să nu se strice, precum n-au fost
stricate nici de păgâni, ci cu mai multă milă şi bunăvoinţă de la măria
ta, domnia să fie confirmată în cinstea şi rânduiala de mai înainte şi de
măria ta.
IV. Domnul Dumnezeu să dăruiască putere marii şi puternicei
tale împărăţii peste păgâni şi peste toate popoarele necredincioase.
Noi, împreună cu toţi locuitorii din ţara noastră, mai rugăm pe măria
ta pentru câteva cetăţi care sunt la hotarul ţării noastre şi pe care le ţin
acum păgânii subt cârmuirea lor. Cetăţile acelea să ne miluieşti, măria
ta, ca să fie iarăşi în hotarul ţării noastre şi în stăpânirea noastră
precum au fost dintru început la domnii vechi, înainte de a le fi luat
turcii, şi să fie cu porunca măriei tale să punem oameni din ţara
69
noastră în acele cetăţi precum au fost şi mai înainte şi să avem ordin şi
poruncă de la măria ta, că putere avem, să luăm cetăţile acelea din
mâinile turcilor şi tătarilor.
V. [Protecţia] măriei tale să fim îndatoraţi a o răsplăti precum se
cuvine, cu daruri mari, o dată pe an, în toţi anii până în veci; dar tribut
din ţara noastră şi de la noi să nu iei cum ne-au luat păgânii, pentru că
pe tine te-a învrednicit Domnul Dumnezeu şi eşti împărat mare,
credincios şi pravoslavnic, ca să avem şi noi, de la marea ta împărăţie,
puţină pace.
VI. Cu plecăciune şi metanie până la pământ, cu inimă curată,
supusă şi smerită, cu mare dorinţă şi evlavie creştinească ne rugăm şi
cu lacrămi în ochi cădem la preastrălucitele şi sfintele trepte ale sfintei
tale împărăţii, ca să fie milostivă şi îndurătoare pentru noi şi pentru
toţi supuşii tăi, care locuiesc în această ţară, câţi ne găsim şi locuim
între păgâni – turci şi tătari – cărora deşi stau tot timpul asupra
noastră, nu le suntem credincioşi. Dar să ştii, împărate cu viaţă
îndelungată, că, după cum ne sosesc veşti din acele părţi, hanul
Crimeii ar vroi să se ridice cu toată puterea tătarilor ca să vină în
ajutorul polonilor ! Împărate cu viaţă îndelungată, aceia au putere
mare să ne ia şi pe noi în mijlocul lor şi să ne ducă în război împotriva
măriei tale, şi noi neputând să rezistăm în contra lor, de nevoie se va
întâmpla după ordinul şi porunca lor. Că, dacă noi am voi să le
rezistăm şi să ne împotrivim lor, ei au putere să ne zdrobească şi să ne
ducă în sclavie, cât să nu mai rămână nimic aici decât numai
pământul; pentru aceasta ne rugăm şi cădem la sfânta şi marea ta
împărăţie ca să avem crezământ la măria ta că inima noastră este
curată, supusă şi plecată sub puternica şi sfânta dreaptă a măriei tale.
VII. Domnul Dumnezeu să dăruiască sănătate măriei tale,
prosperitate şi biruinţă împotriva duşmanilor tăi şi să vedem şi noi
ziua aceea precum s-a întâmplat polonilor şi în celelalte părţi la fel; şi
când armatele măriei tale vor porni împotriva păgânilor, noi să fim
pregătiţi şi obligaţi să ieşim cu toţi locuitorii ţării împreună cu
armatele măriei tale în contra păgânilor.
VIII. Cu aceste rugăminţi pe care le cerem de la măria ta, cădem
şi cu lacrimi în ochi te rugăm; iar dacă măria ta primeşte rugămintea şi
cererea noastră, să ne dăruiască pentru nevoile noastre şi cererea
noastră un hrisov pe care să-l avem mângâiere în multele noastre
nevoi şi apăsări şi drept încredinţare pentru cererile noastre.
70
 IX. Mai cerem de la măria ta o scrisoare binevoitoare pentru
oamenii noştri ca să-i putem trimite întotdeauna la măria ta cu veşti şi
scrisori din părţile acestea; şi oameni de-ai noştri să nu lipsească
niciodată de la măria ta.
X. Domnul nostru mai cere de la măria ta să zugrăvim aici câteva
icoane sfinte pentru o mănăstire pe care o zideşte acum domnia sa…”
Ion Ionaşcu, Petre Bărbulescu, Gheorghe Gheorghe,
Relaţiile internaţionale ale României în documente (1368-
1900), Bucureşti, 1971, p. 189-193.

Document 2
1711, aprilie 13. „Tratatul” ţarului Petru cel Mare
cu domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir
„Din mila lui Dumnezeu, noi Petru întâi, ţar şi autocrat a toată
Rusia şi celălalte şi celălalte şi celălalte.
Facem cunoscut prin aceasta tuturor celor cărora li se cuvine a şti
despre acestea că, deoarece sultanul turcesc uitându-şi făgăduielile şi
tratatele de pace pe treizeci de ani întărite cu jurământ, care au fost
înnoite de dânsul cu noi anul trecut, 1710, cu cartea şi jurământul lui,
le-a călcat şi fără nici o pricină din partea noastră potrivnică păstrării
păcii, a poruncit ca ambasadorul nostru maltratat şi jefuit în chip barbar,
să fie prins şi aruncat în crudă închisoare, iar prin năvălirea hanului
Crimeii cu hoardele tătarilor din Crimeea şi ale nogailor şi a celor din
Bugeac în ţara noastră, a început chiar de fapt războiul împotriva
noastră; pentru aceasta noi, marele stăpânitor, măria noastră ţarul,
chemând în ajutor pe cel de sus, încredinţat de dreptatea armelor noastre
împotriva lui, i-am declarat de asemenea război şi am poruncit oştirilor
noastre să intre în Ţara Turcească sub comanda noastră proprie. Avem
convingerea că cel prea înalt ne va da biruinţă împotriva acelui perfid
călcător de jurăminte şi duşman veşnic, nu numai al nostru, ci al întregii
creştinătăţi şi nu numai ne va mântui de gândurile lui cele rele
îndreptate spre pieirea noastră, dar va binevoi ca prin armele noastre
creştineşti să elibereze şi alte multe popoare creştine, care gem sub
jugul său barbar. De aceea noi ca monarh creştin, drept credincios,
suntem gata să luptăm pentru aceasta, necruţând nici fiinţa noastră
pentru slava numelui domnului. Şi pentru că a văzut apropierea oştirilor
noastre, prea strălucitul domn şi principe al ţării Moldovei, Dimitrie
Cantemir, ca un creştin drept credincios şi luptător pentru Isus Hristos, a
71
chibzuit că este spre binele numelui lui Hristos, mântuitorului nostru, să
trudească alături de noi şi pentru eliberarea slăvitului popor moldovenesc,
aflător sub cârmuirea lui, care pătimeşte împreună şi cu alte popoare
creştine sub jugul barbarilor, necruţând de asemenea viaţa şi starea sa,
ne-a dat de ştire prin scrisorile sale despre gândul său dorind aşadar să
fie sub protecţia măriei noastre, ţarul, cu toată ţara şi poporul Moldovei.
De aceea noi, văzând această râvnă creştinească a sa, îl primim
pe principe sub apărarea noastră prea milostivă şi ne învoim cu
articolele propuse de dânsul, în chipul arătat mai jos şi anume:
1
Amintitul prea strălucitul principe al Moldovei cu toţi boierii mari
şi mici şi cu oamenii de orice cin ai slăvitului popor moldovenesc şi cu
toate oraşele şi locurile acelei ţări va fi, de acum înainte, sub apărarea
măriei noastre ţarului, aşa cum se cuvine supuşilor credincioşi şi pe
vecie. Şi va fi dator, după primirea acestei diplome a noastre, să ne
depuie nouă, marelui stăpânitor, jurământ, mai întâi în taină. Şi pentru
încredinţare, după ce va scrie acel jurământ şi-l va fi iscălit cu mâna sa,
şi-l va fi pecetluit cu sigiliul domnesc, împreună cu articolele întocmai
cu acestea semnate de mâna sa, să le trimită măriei noastre ţarului cu un
om credincios şi de nădejde, cât mai curând, cel mai târziu până la
ultimele zile ale lunii mai.
Acestea vor fi ţinute de noi în cea mai mare taină până la
intrarea oştirilor noastre în ţara Moldovei. Iar până atunci va trebui să
ne arate nouă, marelui stăpânitor, măriei noastre ţarului, în toate
împrejurările prielnice, slujbă credincioasă prin corespondenţă şi prin
altele, pe cât se va putea, în taină.
2
Când grosul oştirii noastre va intra în ţara Moldovei, atunci
strălucitul principe se va declara pe faţă ca domn supus al nostru şi se
va uni cu toată oştirea sa cu oştirea noastră, pentru care oştire noi
făgăduim să-i dăm, în acea vreme, şi ajutor în bani din vistieria
noastră. Şi el va acţiona împreună cu oştile noastre, după porunca
noastră, împotriva duşmanului crucii domnului şi a aliaţilor lui şi celor
de un gând cu dânsul, după ajutorul pe care-l va da atotputernicul şi ne
va ajuta cu toate sfaturile, după priceperea sa acţiunile de acolo. Şi va
fi sub protecţia noastră şi supus al măriei noastre ţarului şi urmaşilor
noştri, el şi urmaşii lui, în veci.
72
 3
În schimb, făgăduim, noi, marele stăpânitor, măria noastră ţarul,
pentru noi şi pentru urmaşii noştri la tronul Rusiei, că noi nu vom avea
dreptul să punem domn în Moldova, nici din ţara Muntenească, nici
din altă familie străină, ci pentru această dovadă de credinţă faţă de
noi a prea strălucitului domn Dimitrie Cantemir îl vom păstra pe el şi
pe urmaşii lui din izvodul pe linie bărbătească în acea cârmuire şi
domnie a ţării Moldovei, fără schimbare, cu titlul de domn, exceptând
numai cazul când cineva dintre dânşii s-ar lepăda de sfânta biserică a
răsăritului sau s-ar depărta de credinţa faţă de măria noastră ţarul.
4
Totuşi, dacă – ferească Dumnezeu – un astfel de domn nevrednic
ar fi fost înlăturat din porunca măriei noastre ţarul (ori ca pedeapsă după
legiuirea bisericească, ori cea mirenească), atunci va urma în domnie
fiul aceluia, numai dacă acela va fi socotit de bună credinţă. Dacă va fi
însă îndoială asupra credinţei lui, atunci va urma la demnitatea domniei
aceleia altul domn de încredere credincios şi fără cusur din aceeaşi
familie a Cantemireştilor şi nu va trece în nici un chip demnitatea
domnească la alţii, până la stingerea familiei lor, ci chiar dacă va fi un
prunc în sânul mamei, se va aştepta, sub cârmuirea unor epitropi aleşi
din rândurile poporului moldovenesc cu învoirea măriei noastre a
ţarului, până se va naşte moştenitorul.
5
Chiar dacă domnia Moldovei ar fi fost făgăduită cuiva de
înaintaşii noştri, această făgăduială se anulează prin cea de faţă.
6
După vechiul obicei moldovenesc, toată puterea cârmuirii va fi
în mâna domnului Moldovei.
7
Domnul să aibă putere asupra tuturor şi asupra fiecăruia dintre
boierii moldoveni, după obiceiul dinainte, fără a reînnoi legiuirile lor.
8
Domnul, după vechiul obicei, să aibă dreptul să stăpânească
întotdeauna toate oraşele moldoveneşti, ca avere proprie şi să nu aibă
nici o scădere şi piedică în încasarea tuturor veniturilor acelui principat.
73
 9
Boierii şi toţi supuşii domniei Moldovei să fie datori a se supune
poruncii domnului, fără nici o împotrivire şi scuze (aşa precum mai
înainte a fost totdeauna obiceiul), afară de excepţiile menţionate în
punctul al treilea, în care caz nu vor fi datori să-i dea ascultare.
10
Toată legea şi judecata să fie a domnului şi fără hrisovul domnului
nimic nu va fi întărit sau desfăcut de către măria noastră, ţarul.
11
Pământurile principatului Moldovei, după vechea hotărnicire
moldovenească asupra cărora domnul va avea drept de stăpânire sunt
cele cuprinse între râul Nistru, Cameniţa, Bender, cu tot ţinutul
Bugeacului, Dunărea, graniţele ţării Munteneşti şi ale Transilvaniei şi
marginile Poloniei, după delimitările făcute cu acele ţări.
12
Cetăţile principatului Moldovei şi oraşele şi oricare alte locuri
întărite să fie păzite şi prevăzute cu garnizoane domneşti sau, cu
învoirea domnului, după nevoie, de ale măriei noastre ţarul.
13
În caz de cândva s-ar face pace între împărăţia noastră şi sultanul
turcesc principatul Moldovei să nu fie lipsit niciodată de apărarea şi
protecţia măriei noastre ţarului şi cu precădere să ne stăruim ca în
articolele principale cnezatul moldovenesc să ţie de măria noastră ţarul.
14
Dacă duşmanul (ferească atotputernicul Dumnezeu), s-ar întări
şi stăpânirea Moldovei ar rămâne în puterea păgânilor, atunci el, prea
strălucitul principe al Moldovei, într-o asemenea împrejurare, are
învoirea noastră ca să-şi aibă adăpost în ţara noastră şi va dobândi
acolo din vistieria măriei noastre, a ţarului, anual, atâtea venituri, câte
pot să-i ajungă domnului şi de asemenea urmaşii lui nu vor fi lipsiţi pe
veci de miluirea măriei noastre, a ţarului.
15.
Proprietăţile şi palatele pe care el le are la Ţarigrad şi le lasă
acolo pentru măria noastră ţarul, îi vor fi despăgubite de măria noastră
ţarul cu altele, la Moscova, deopotrivă şi asemănătoare cu acelea.
74
 16
Făgăduim că noi, cât şi urmaşii măriei noastre ţarului, vom fi
datori să păzim cu sfinţenie aceste articole, să le întărim în chip neclintit
şi să le păstrăm pe vecie.
17
Această diplomă şi articolele vor avea urmare şi putere atunci când,
după ce îi vor fi înfăţişate prea strălucitului domn Dimitrie Cantemir,
după cum s-a spus mai sus, ne va depune jurământ de credinţă în faţa
preasfintei treimi că se va supune întotdeauna poruncilor noastre şi ne
va sluji cu slujbă credincioasă şi cinstită şi după ce va iscăli cu mână
proprie acel jurământ şi aceste puncte, le va trimite măriei noastre
ţarului şi se va strădui a le aduce la îndeplinire nestrămutat, iar după
intrarea oştirilor noastre va aduce pe toţi boierii mari şi mici, oştirea şi
tot poporul moldovenesc, ca să ne jure credinţă şi se va uni cu oştirile
noastre. Pentru aceasta, în schimb, noi, marele stăpânitor, măria noastră
ţarul, făgăduim să-l apărăm pe el şi tot poporul moldovenesc de toţi
duşmanii şi să nu-l părăsim niciodată.
Pentru întărirea acestora s-a dat această diplomă împărătească a
noastră, semnată cu mână proprie şi pecetluită cu pecetea noastră de
stat, la Luţk, aprilie, ziua 13, anul 1711.
Petru
Contele Golovkin.”
Relaţiile istorice dintre popoarele U.R.S.S. şi România
în secolul XV – începutul secolului al XVIII-lea, volumul III,
1673-1711, Moscova, 1970, p. 323-331.

Document 3
<1711 mai 30>. Proclamaţia lui Dimitrie Cantemir prin care
anunţa locuitorilor Moldovei alianţa cu ţarul rus Petru cel Mare
şi începerea ostilităţilor cu turcii
„Dimitrie Cantemir, cu mila lui Dumnezeu Domn pe viaţă al
ţării Moldovei.
Preasfinţitului Mitropolit al Sucevei, episcopilor, boierilor, căpi-
tanilor, şi celor al doilea şi al treilea, de tot felul şi la toată oastea şi
toţi curtenii de ţară şi plăieşilor şi tuturor locuitorilor ţării Moldovei,
vă facem ştiut cu această carte a noastră că, din vremea străbunilor şi
bunilor părinţilor noştri, duşmanul Sfintei Cruci a pustiit pe ai noştri
75
multă vreme cu grozava-i putere, arătându-şi îndeosebi cruzimea.
Când însă ascunsese supt piele de oaie pe lupul cel hrăpăreţ, prea setos
de sânge creştin nevinovat, la începutul ajungerii vrerii noastre sub
stăpânirea sa şi a proorocului său Mohammed, Bogdan-Vodă, fiul lui
Ştefan-Vodă, Domn deplin, a făcut cu jurământ, pacea, cu învoială ca
Moldova să nu fie supusă la alt bir decât, pe an, 4.000 de galbeni,
40 de cai, 24 şoimi, – după primirea cărora să nu facă nici-o silă ţării
Moldovei.
Dar păgânul cel necredincios şi călcător de jurământ nu şi-a ţinut
cuvântul, ci a făcut atâtea năvăliri zilnice asupra Moldovei, a dărâmat
cetăţi şi întărituri, pe altele le-a luat în stăpânire, ca Tighinea, Chilia,
Cetatea-Albă, Galaţii, Renii, Soroca, Ismailul, cu alte locuri lângă
Dunăre şi tot Ţinutul Bugeacului, şi el însuşi, supt cuvinte închipuite a
îngăduit adesea Tătarilor să prade toată ţara Moldovei, a luat în aspră
robie pe locuitorii ei, pe fruntaşii noştri boieri, sfetnici şi curteni, a
târât pentru poftele sale pe atâtea din fetele şi soţiile lor cinstite; ba
încă a cercat să le aducă la legea sa păgână şi tiranică, pe dânsele, pe
Domni şi alţi mai mari, împreună cu casele lor, prin felurite chinuri şi
ameninţarea cu moartea. Aceasta au încercat-o şi asupra noastră, când
cerca să ne nimicească prin dări tainice şi de faţă şi adăuga zilnic fel
de fel de dăjdii, pe care le ştiţi.
Dar mila dumnezeiască nu uită niciodată de poporul său şi deci cu
duhul ei a umplut şi a aţâţat pe, de Hristos iubitorul Petru Alexievici,
Ţarul a toată Rusia, care, luându-şi nebiruite arme, cu amintirea Sfintei
Cruci, adică, s-a împotrivit puterii celei tirăneşti, spre dezrobirea nea-
murilor creştine din şerbia păgânilor. Cu care trebuie deci ca noi să ne
unim în grabă, ca tovarăşi de arme, din toată inima şi sufletul, cu toată
averea noastră mergând spre Dunăre şi stând împotriva asaltului tiraniei
şi năvălirilor Turcilor.
Căci, cu ajutorul lui Dumnezeu, la 4 iunie oastea Măriei Sale
Ţarului a stat la Bender, la 15 însă ale aceleiaşi luni ea s-a mişcat spre
Dunăre, către podul pe care cu sângele nostru l-au clădit. De aceea
Măria Sa Ţarul ni-a dat de ştire, nouă şi altora pentru ca oricine poartă
numele de creştin să se suie călare şi să se unească şi el cu oştirea
Măriei Sale; iar, care nu va voi, averile i se vor confisca. Şi cine va
asculta de această carte, acela va căpăta mila Măriei Sale Ţarului
asupra averii lui întregi. Că s-au numărat lefi din visteria Măriei Sale
pentru 10.000 de ostaşi şi s-au dat în mâinile mele. Deci cine va veni
în tabără, va primi la început 5 galbeni, iar pe lună i se vor da 3 lei
76
împărăteşti. Şi cetăţile ce ni s-au luat de tirani se vor da toate înapoi,
cum spune Măria Sa Ţarul în Universalul* său.
Şi, dacă de acum înainte, cineva ar voi să fie de partea otomanilor,
de faţă ori în taină, acela va fi afurisit, blăstămat, izgonit ca Iuda din
obştea sfinţilor şi anatematisit pe veci; şi averile lui, ca ale unui duşman
al Măriei Sale Ţarului, se vor confisca şi le va pierde şi pedeapsa-i va fi
tăierea capului.
De aceia, fraţilor prea-iubiţi, aceasta v-o spunem, să nu fie nimeni
care să se îndoiască. Căci cine se va arăta potrivnic acestei cărţi, va
chema asupra capului său mulţime de nenorociri straşnice.
Şi astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, să vă uniţi cu oastea Măriei
Sale Ţarului şi să urmaţi cât mai în grabă paşii noştri. Iar, întrucât
cineva din voi nu se va înfăţişa în tabără până la 15 iulie, va fi pedepsit
cu asemenea pedepse.
Dându-vă de ştire aceasta, mă rog de bună sănătate.
Dimitrie Cantemir
Domnul ţerii Moldovei.”
N. Iorga, Scrisori de boieri. Scrisori de domni,
ediţia a III-a, Vălenii de Munte, 1932, p.278-280.

Document 4
Cronicarul Ion Neculce despre sosirea şi vizita
ţarului Petru cel Mare la Iaşi
„<De la Soroca> „…au venit marele Petri, împărat al Moscului,
drept în târgul Iaşului, împreună cu împărăteasa lui, în curţile domneşti.
Iară caimacanii, împreună cu alţi boiari şi orăşéni bătrâni mai de
cinsté şi mitropolitul cu tot clirosul, i-au eşit cu toţii înainte, afară din
Iaşi, şi frumos tîmpînîndu-i, l-au primit cu toată inima. Şi i s-au închinat
ca unui împărat creştin, dînd laudă lui Dumnedzeu, ca doar îi va cerceta
cu mila sa şi-i va scoate de supt giugul robiei turcilor …<Dimitrie
Cantemir şi generalul rus B.P. Şeremetev care erau la Ţuţora > „dac-au
oblicit că-i împăratul la Iaşi, au lăsat oaste şi au mers la împărat de s-au
împreunat.
Atunce au umbalt pren toate mănăstirile împăratul, de le-au
vădzut, şi din toate i-au mai plăcut mănăstirea Golîe, dzicând că are
3 féliuri de meşteşuguri: léşesc, grecesc şi moschicesc. Şi mult lăuda

*
Proclamaţia
77
împăratul lucrurile, chipul şi toate obicinele moldovenilor, şi încă şi
dobitoacele acestui pământ, dzicând că-s frumoas <ă>.
Dumitraşco-vodă au făcut împărăţiei masă frumoasă în curţile
domneşti, în casa cea mare cu cinii. Iar când au fost să şadză împăratul
la mas<ă>, n-au vrut să şadză în capul mései, ce-au şădzut în scaon
lîngă mas<ă>, iar în capul mései au pus pe Dumitraşco-vodă şi după
dînsul pe Goloftin Gavriil Ivanovici, apoi pre alţi ghenarari…Şi alţii
din bragadiri şi polcovnici, să ospăta şi să veselie pre frumos cu vin de
Cotnar şi lăuda vinul foarte. Şi încă mai bine le plăcea vinul cel cu
pelin; şi mult se mira cum spre parte lor nu să face vin cu pelin
aşea bun.
După ce s-au sculat de la masă, au venit şi boiarii ţărîi de s-au
împreunat cu împăratul şi le-au dires împăratul cu mîna lui tuturor câte
un păhar de vin.
Împărăteasa şi cu doamna şi cu giupânésel<e> ce s<ă> tîmplas-
în Iaşi, încă şedea la masă în casa cea mică de se cinstiia.
Iară împăratul era om mare, mai înalt mai decât toţ oameni, iar
nu gros, rătund la faţă şi can smad, oacheş şi can arunca cîte odat’din
cap, fluturînd. Şi nu cu mărire şi fală, ca alţi monarhi, ce umbla
fiecum, prost la haine şi, numai cu doao, trei slugi, de-i era de grija
trebilor. Şi umbla pre gios, fără alaiu, ca un om prost.
Iară atîta dragoste arăta împăratul cătră Dumitraşco-vodă, unde
vădzus<ă> că s-au închinat de bunăvoe lui, că să tinde cu amîndoao
mâinile şi cuprinde pre Dumitraşco-vodă de grumadzi şi-l săruta pe
faţă, pe cap şi pe ochi, ca un părinte pre un fiiu al său. Aceasta era,
când s-au împreunat în casa cea mică…”
Ion Neculce, Opere. Letopiseţul Ţării Moldovei şi o
samă de cuvinte. Ediţie critică şi studiu introductiv de
Gabriel Ştrempel, Bucureşti, 1982, p.550-555.

78
 Partea a II-a
„CHESTIUNEA ORIENTALĂ”
ŞI ŢĂRILE ROMÂNE
ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA

„Chestiunea orientală în secolul al XVIII-lea

e o problemă esenţial europeană...factorii
determinanţi ai acesteia trebuie căutaţi în
decadenţa Imperiului otoman şi în rivalitatea
marilor puteri”.
Andrei Oţetea

79
80
 CAPITOLUL I
AGRAVAREA DOMINAŢIEI STRĂINE
ÎN ŢĂRILE ROMÂNE

Secolul al XVIII-lea, „Secolul luminilor” a fost şi în cazul

societăţii româneşti un secol al „înnoirilor”, dar mai mult
decât în alte ţări acestea s-au produs pe un fond socio-politic
generator de mari suferinţe. Fiscalităţii excesive, cauzată de
cerinţele abuzive ale Porţii otomane şi ale unor domnii, în
general, străine de ţară, silniciilor clasei dominante şi corupţiei
aparatului administrativ, li s-au adăugat lungi războaie, desfă-
şurate pe teritoriu, însoţite de crize alimentare şi de epidemii.

Regimul turco-fanariot
în Ţara Românească şi Moldova
Perioada cuprinsă între 1711 (pentru Moldova), respectiv 1716
(pentru Ţara Românească) şi 1821 poartă numele în istoria Moldovei şi
Ţării Româneşti de epoca fanarioţilor; prin această denumire se desemna
în genere originea domnilor, mai toţi din mahalaua Fanarului (farului)
a Constantinopolului.
S-a considerat că ocuparea tronurilor Moldovei şi Ţării Româneşti
de către domnii de origine grecească ar fi fost determinată de trădarea
pământenilor – a lui Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu –,
care ar fi făcut ca Poarta otomană să nu mai aibă încredere în domnii de
ţară. Desigur, această opinie este în mare măsură exactă cu corectivul
numai că domnii de origine grecească au fost impuşi pe tronul celor
două ţări şi înainte de epoca fanariotă. Nicolae Mavrocordat (1709-
1710), de pildă, supranumit pentru cultura sa „Luceafărul fanarioţilor”,
a fost rânduit domn în Moldova înaintea lui Dimitrie Cantemir, iar în
Ţara Românească, după Constantin Brâncoveanu turcii n-au impus
domn din Fanar, ci pe un român, Ştefan Cantacuzino (1714-1715), văr
al lui Constantin Brâncoveanu.
81
 În decursul epocii fanariote, tronurile Ţării Româneşti şi
Moldovei au fost ocupate în mai multe rânduri de membri din familiile
româneşti grecizate.
Sigur este, însă, că în epoca fanariotă domnii de origine gre-
cească au covârşit prin numărul lor pe cei de origine românească şi că
de la 1764 şi până la 1821 numai fanarioţii au ocupat tronul celor două
ţări româneşti.
Orientarea, tot mai vizibilă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, a
unora dintre domnii Ţării Româneşti şi Moldovei – Şerban Cantacuzino
(1678-1688), Constantin Brâncoveanu (1688-1714), Dimitrie Cantemir
(1710-1711) – spre Imperiul habsburgic sau Rusia a determinat Poarta
otomană să ia măsuri de a-şi asigura conducători devotaţi în Ţările
Române, avantposturi ale apărării Imperiului otoman. Trimiţând pe
tronul celor două ţări româneşti domni fanarioţi, Poarta otomană le
încredinţa acestora un rol diplomatic de seamă; ei aveau misiunea de
observatori şi de informatori ai Înaltei Porţi, interesată în obţinerea de
ştiri cu privire la mişcările care se petreceau în culisele diplomaţiei
Austriei şi Rusiei. Constantin Mavrocordat cerea în 1740 unui co-
respondent al său să-i împărtăşească noutăţi şi părerile pe care le avea
„cu privire la apropiata alegere a Împăratului romanilor (după moartea
lui Carol VI – 20 octombrie 1740 – n.n., Şt. Şt.), concurenţii, partidele,
scopurile şi cercetarea pretenţiilor mai de seamă ale fiecăruia; mai ales
cu privire la urmarea de acum a Prea-Luminatei arhiducese Maria-
Teresa în moştenirea Casei de Austria şi în regatele Ţării Ungureşti şi
Boemiei. Ce crezi de liniştea Europei? Va fi ea supusă vreunei tulburări?
Trebile de la Miazănoapte sunt ele cu totul împăcate? Ce crezi de acest
război între Spania şi Anglia şi de mişcarea escadrelor franceze? Asupra
acestor materii şi altora asemenea aştept deci înţeleapta dumitale părere”.
Poarta otomană urmărea ca, prin impunerea pe tronul Ţării
Româneşti şi al Moldovei a unor domni străini de interesele şi aspi-
raţiile poporului român, să integreze Principatele Române cât mai
deplin în sistemul economic şi chiar administrativ otoman.
Încălcând ahidnâme-urile („vechile tratate”, „înţelegerile”) cu
Ţările Române, Poarta otomană dispunea tot mai mult de teritoriul
Moldovei şi Ţării Româneşti, ca de un teritoriu al Imperiului otoman.
În 1713 turcii au ocupat Cetatea Hotin şi au prefăcut-o împreună
cu ţinutul ei în raia împărătească.
Sub pretextul apărării împotriva Rusiei, un conducător tătar,
Alibei, a cerut de la Poartă – şi cererea i-a fost încuviinţată – Soroca cu
82
ţinutul înconjurător. Cu mari stăruinţe, Nicolae Mavrocordat a obţinut
revocarea acestei cedări. În 1718, prin pacea de la Passarovitz, turcii au
cedat pentru prima oară unei puteri străine – Austria – o parte din
teritoriul statului Ţara Românească, provincia din dreapta Oltului (Oltenia),
care a rămas sub stăpânire austriacă până la pacea de la Belgrad (1739).
În 1775 turcii au cedat Austriei partea de nord a Moldovei (Bucovina),
iar în 1812 Rusiei partea de est a Moldovei (Basarabia), deşi – potrivit
ahid-name-urilor – Imperiul otoman nu putea ceda ceea ce nu-i
aparţinea. Şi aceasta pentru că Poarta otomană n-a fost niciodată suve-
rană asupra Principatelor Române. Turcii au recunoscut acest lucru când
la Karlowitz (1699), presaţi de poloni să le cedeze Moldova, ei „au
răspunsu... că Tara Moldovei nu pot să o de să le fie lor podani, că iaste
volnică; că turcilor îi închinată, nu-i luată cu sabie”. (I. Neculce). Cu
alte cuvinte, Poarta otomană nu avea decât un drept de suzeranitate
asupra Principatelor Române.
Deşi mult ştirbită, autonomia Ţărilor Române s-a păstrat şi în
epoca fanariotă. Oastea Ţărilor Române, restrânsă ca efective şi în
unele perioade practic desfiinţată – redusă la garda domnească şi la
mici unităţi, care să asigure ordinea internă –, n-a intrat în structurile
militare ale Imperiului otoman. Garnizoanele turceşti n-au staţionat
permanent pe teritoriul Ţării Româneşti şi Moldovei. Cele două ţări şi-au
păstrat organizarea lor internă şi un drept de iniţiativă în efectuarea
acelor reforme sociale şi fiscale pe care le considerau necesare.
Statutul juridic al Ţării Româneşti şi Moldovei continua să
rămână în raport cu Poarta otomană şi în epoca fanariotă – cu toate
presiunile şi încălcările Porţii otomane – cel de state vasale ale
Imperiului.

Creşterea obligaţiilor Principatelor Române

către Poarta otomană
În epoca fanariotă s-a agravat dominaţia otomană. Obligaţiile
Ţărilor Române au cunoscut proporţii ce depăşeau uneori limita su-
portării lor. Aceasta se datora atât caracterului prădalnic al stăpânirii
otomane, accentuat în condiţiile adâncirii crizei în care se afla Imperiul
însuşi, cât şi poftei de înavuţire rapidă a clasei politice interne.
Sărăcind populaţia producătoare de bunuri prin numeroase dări
şi abuzuri, împiedicând punerea în valoare a bogăţiilor ţării, frânând
dezvoltarea producţiei de mărfuri şi cu ea ridicarea negustorimii locale,
83
dominaţia otomană în forma agravantă a regimului turco-fanariot,
se dovedea tot mai mult o stavilă în calea progresului economic, social
şi cultural.
Haraciul la care erau obligate Ţările Române a cunoscut o per-
manentă creştere, la fel şi peşcheşurile. Aceasta făcea ca numai o mică
parte din veniturile Ţărilor Române să poată fi folosită pentru nevoile
interne; cea mai mare parte se îndrepta spre capitala Imperiului otoman.
Numirea domnului în scaun se făcea în schimbul unei mari sume
de bani, domnul fiind numit, de obicei, pe trei ani. Unii domni ajungeau
să cârmuiască chiar cinci ani, alţii de-abia două sau trei luni. În fiecare
an, domnul trebuie să-şi reînnoiască domnia, plătind o taxă, mucarerul.
Fiecare domn avea la Poarta otomană un om de încredere, care
se folosea de „peşcheşuri pentru obrazuri ştiute”, când vreo nenorocire
ameninţa pe domnul de la Iaşi sau Bucureşti.
Potrivit unui memoriu din 1772 al boierilor munteni, cheltuielile
pricinuite de dominaţia otomană Ţării Româneşti erau în preajma
războiului ruso-turc din 1768-1774 de aproape 2.000.000 lei anual. În
această sumă nu intrau însă nici cheltuielile pentru cumpărarea
domniei şi nici darurile făcute marilor dregători ai Porţii – a căror
valoare boierii declarau că nu o cunosc; ele nu puteau reprezenta mai
puţin de 600.000 – 700.000 de lei pe an.
Haraciului şi peşcheşurilor li se adăugau numeroase prestaţii în
natură şi în muncă, precum şi dreptul Porţii otomane de preemţiune la
unele produse. În iarna anului 1714-1715, turcii, pregătind campania din
Moreia, cereau Ţării Româneşti 2000 de care cu câte patru boi şi patru
oameni, mii de saci de făină şi orz, berbeci, mari cantităţi de unt şi
miere. Marele vizir a cerut, totodată, şi o sumă de bani „care întrecea
valoarea tributului pe un an anticipat”.
Ţărilor Române le revenea în mare măsură obligaţia de a apro-
viziona cu grâne Constantinopolul. Un firman din anii 1755-1756 a
introdus pentru Ţara Românească îndatorirea de a livra anual, pentru
nevoile capitalei Imperiului otoman, cantitatea de 35.000 „chile de
Brăila”, adică aproape 11.000 tone de grâu. Aceste livrări de cereale
urmau să fie făcute în port la Brăila şi plătite la preţul fixat de Poartă.
Negustorii turci sau reprezentanţi ai intereselor turceşti pătrundeau la
sate, terorizau populaţia şi luau produsele la preţuri de nimic.
Practicarea comerţului ilicit, de contrabandă – mijloc de sus-
tragere faţă de ingerinţele Porţii – a făcut ca în 1761 Poarta să ia
măsuri de interdicţie a exportului de animale şi produse animaliere din
84
Ţările Române în alte părţi, în afară de piaţa Imperiului otoman. În
1764 sultanul Mustafa al III-lea poruncea domnilor Moldovei şi Ţării
Româneşti să coopereze „la suprimarea traficului ilicit şi la înlocuirea
lui cu cel al Imperiului otoman”. Negustorii, care ar fi încălcat dispo-
ziţiile Porţii trebuia prinşi, mărfurile lor confiscate, vitele marcate cu
fierul, cumpărătorii şi vânzătorii aruncaţi la închisoare şi trimişi apoi
la Constantinopol, „pentru a fi condamnaţi acolo la pedepsele pe care
le merită”.
Înăsprirea obligaţiilor Ţărilor Române faţă de Poarta otomană a
produs, pe de o parte, reacţii de împotrivire – sub diverse forme – ale
contribuabililor şi, pe de altă parte, înteţirea demersurilor „partidei
naţionale”, care prin invocarea „vechilor tratate” („capitulaţiilor”) cu
Poarta otomană căutau să asigure Ţărilor Române statutul interna-
ţional de natură să permită dezvoltarea lor, progresul economic, social
şi cultural.

Stăpânirea austriacă în Transilvania

Pentru prima dată, o efemeră anticipaţie de stăpânire habsburgică
în Transilvania s-a constatat în prima jumătate a secolului al XV-lea în
timpul domniei lui Albert I (1437-1439), ginerele împăratului Sigismund
de Luxemburg.
După prăbuşirea regatului medieval maghiar, în urma luptei de la
Mohács (1526), Transilvania a devenit un obiectiv constant în politica
de expansiune habsburgică spre răsărit. Revendicările transilvane ale lui
Ferdinand, fratele împăratului Carol Quintul şi cumnatul regelui
Ludovic al II-lea, decedat la Mohács, au întâmpinat rezistenţa voie-
vodului Ioan Zápolya. Acesta a fost în stare să susţină, ajutat de poloni
şi turci timp de 12 ani, lupta cu rivalul său Ferdinand. Prin pacea de la
Oradea (1538) s-a pus capăt ostilităţilor, hotărându-se ca Ferdinand să ia
în stăpânire teritoriul nord-vestic al Ungariei, iar I. Zápolya să păstreze
titlul de rege, partea nord-estică a Ungariei şi voievodatul Transilvaniei.
În 1541 Transilvania a fost proclamată principat vasal şi tributar
Imperiului otoman.
Principatul Transilvaniei cuprindea comitatele, districtele, sca-
unele (săseşti şi secuieşti) din Transilvania propriu-zisă, întreg Banatul
– până la ocuparea de turci şi transformarea lui în paşalâc (1552) –,
precum şi comitatele din Partium (Satu Mare, Solnocul de Mijloc,
Solnocul din afară, Crasna, Bihorul, Zarandul, Aradul şi uneori
85
Maramureşul). Întreaga perioadă a suzeranităţii turceşti s-a caracte-
rizat printr-o rivalitate continuă între turci şi austrieci şi prin războaie
nesfârşite pentru luarea în stăpânire a Transilvaniei.
Ca principat autonom, vasal Porţii otomane, Transilvania avea în
raport cu Imperiul otoman o situaţie similară celei a Ţării Româneşti şi
Moldovei, intrate şi ele spre mijlocul secolului al XVI-lea sub ascul-
tarea aceleiaşi Înalte Porţi de la Constantinopol.
Politica Porţii faţă de Transilvania a fost în raport cu celelalte
două ţări române mai puţin apăsătoare. Această situaţie se explică, atât
prin poziţia pe care Transilvania o avea între cele două mari imperii cu
tendinţe expansioniste – otoman şi habsburgic – ,cât şi prin grija pe
care Poarta o manifesta ca această provincie să nu ajungă sub influenţa
Imperiului romano-german. Sultanul turc, în calitatea lui de suzeran,
înţelegea să respecte tradiţiile de administraţie locală autonomă, nu
îngăduia reprezentanţilor săi amestecuri prea frecvente în chestiunile
interne ale Transilvaniei.
La sfârşitul secolului al XVI-lea, Mihai Viteazul a unit pentru
scurt timp cele trei ţări române, Ţara Românească, Transilvania şi
Moldova. Condiţii interne – contradicţii între grupurile sociale – şi
ostilitatea marilor puteri vecine au împiedicat realizarea de durată în
acea vreme a unui puternic stat românesc.
După destrămarea unităţii politice a Ţărilor Române, înfăptuită
de Mihai Viteazul, principii Transilvaniei au dus o politică oscilantă
între Imperiul otoman şi Imperiul habsburgic, căutând în acelaşi timp
să întărească legăturile economice şi politice cu celelalte două ţări
române, Ţara Românească şi Moldova.
Încercările principilor Transilvaniei de a practica o politică de
echilibru între cele două puteri antagoniste, imperiile otoman şi
habsburgic – care au transformat Transilvania într-un întins câmp de
luptă, ruinător pentru economia ei – n-au dat rezultate durabile.
În Transilvania, ca şi în Ţara Românească şi Moldova, obli-
gaţiile impuse populaţiei au făcut ca în împrejurările crizei politice de
la sfârşitul secolului al XVII-lea statul să nu se mai poată sprijini
eficient pe masa contribuabilă în apărarea vechii autonomii. Partea cea
mai numeroasă a populaţiei Transilvaniei, formată din iobagi români,
nu numai că era impusă la dări ca toţi iobagii, dar era şi asuprită ca
neam, românii fiind consideraţi ca „toleraţi” pe propriul lor pământ.
Situaţia grea în care se aflau locuitorii Transilvaniei a putut crea
în rândurile lor speranţa că instaurarea dominaţiei austriece ar schimba
86
lucrurile. În urma victoriei obţinute împotriva turcilor în 1683, Imperiul
austriac avea să ocupe Transilvania.
Declarată în 1688 vasală împăratului Leopold, Transilvania a
primit în 1691 o nouă constituţie, denumită Diploma leopoldină. Prin
această Diplomă s-a creat baza dreptului public al Transilvaniei pentru
o perioadă de peste un secol şi jumătate, în care toate chestiunile ei
– adeseori şi cele mai mărunte – urmau să se decidă în ultimă instanţă
la Viena.
Textul Diplomei a fost redactat cu obişnuita duplicitate
habsburgică, admiţându-se, în principiu, tradiţiile de autonomie
transilvană, făcându-se însă pentru cazuri concrete rezerve menite să
deschidă Curţii din Viena largi posibilităţi de intervenţie directă în
politica internă a Transilvaniei. Generalul german însărcinat cu comanda
trupelor din Transilvania urma – potrivit Diplomei leopoldine – să aibă
rol hotărâtor nu numai în chestiunile militare, ci şi în cele politice,
reprezentând autoritatea Curţii din Viena şi impunând tuturor respectul
cuvenit. În aprilie 1692, când au fost instalaţi în Dieta de la Sibiu
consilierii guvernului, generalul imperial Veterani, intrând în sala de
şedinţe, a avut impresia că membrii Dietei nu s-au ridicat destul de repede
să-i dea cinstea cuvenită. El le-a spus pe ton răstit să dea mai mult respect
celui ce vine în numele Împăratului. Era aceasta o prevestire că
autoritatea supremă de la Viena se va afirma în Transilvania cu mai multă
tărie decât o făcuse în trecut cea de la Constantinopol.
Prin pacea de la Karlowitz, din 16/26 ianuarie 1699, se consfinţea
starea de lucruri în care se găsea atunci Transilvania. Principatul autonom
al Transilvaniei, vasal Porţii otomane, îşi încheia existenţa.
În articolul 1 din textul păcii se arăta că sultanul renunţa la
Transilvania în favoarea împăratului Leopold, iar în articolul 2 se
specifica faptul că Banatul rămâne în stăpânirea Imperiului otoman.
Transilvania devenea prin pacea de la Karlowitz volens nolens o
simplă provincie supusă dinastiei habsburgice, care s-a strecurat cu
dibăcie (cum timore et cum amore) în locul suzeranităţii turceşti.
Curând de tot, populaţia avea să-şi dea seama că este supusă unei
exploatări şi asupriri mai grele, mai organizate. Cronicarul transilvan
Mihai Cserei a exprimat plastic situaţia creată populaţiei din Transilvania
odată cu instaurarea aici a stăpânirii habsburgice: „Câtă vreme căutam
libertatea – scria el – am căzut la strâmtoare şi iobăgie cu atât mai mare;
nu mai avem nimic, toţi am fost jefuiţi, care de Neamţ, care de
Curuţ (ungur) şi totuşi trebuie să plătim dări; iar înaintea Neamţului nu
87
avem credinţă şi omenie nici cât un câine; jugul de lemn era greu, am
vrut să-l sfărâmăm din grumazul nostru, aruncară însă asupra noastră
jug de fier cu atât mai greu. Aşa păţeşte naţiunea care-şi caută mereu
stăpâni noi”.

Unirea unei părţi a românilor cu Biserica catolică

Imperiul habsburgic, alcătuit dintr-un conglomerat de state şi
popoare, căuta să-şi menţină coeziunea prin dinastie, absolutism, bi-
rocraţie, armată şi catolicism. Prin instaurarea stăpânirii habsburgice în
Transilvania s-au luat măsuri de protejare a catolicismului şi s-a dus o
politică susţinută de atragere la catolicism a românilor, care constituiau
marea majoritate a populaţiei. Prin câştigarea românilor de partea sa,
stăpânirea habsburgilor s-ar fi întărit în Transilvania şi, totodată, ar fi
fost înlesnită politica Vienei de a-şi creşte influenţa şi apoi stăpânirea şi
peste Carpaţi.
Interesaţi deci politiceşte să câştige pe români la catolicism,
Habsburgii au intensificat propaganda religioasă, folosind în această
privinţă pe călugării iezuiţi. La început, propaganda a prins mai ales
printre boieri şi păturile înstărite române din Transilvania, mai apoi şi
în rândurile preoţilor ortodocşi, când li s-a promis acestora acordarea
unei situaţii identice cu aceea pe care o aveau slujitorii celorlalte culte
recunoscute legal.
Unirea cu biserica romano-catolică a fost hotărâtă, în principiu,
într-un sinod convocat de episcopul Teofil la Alba-Iulia, în februarie
1697. Se stabilea că unirea religioasă a românilor cu biserica catolică
privea numai patru puncte de credinţă: 1. Să primească primatul papei;
2. Întrebuinţarea pâinii nedospite, a azimei, în cuminicătură; 3. Pur-
gatoriul, în care se purifică sufletele şi 4. Purcederea Duhului Sfânt, nu
numai de la Tatăl, ci şi de la Fiul.
Această hotărâre a fost urmată apoi de un manifest pentru unire,
semnat de 38 de protopopi, la promisiunea Curţii de la Viena că
aderenţii „se vor bucura de privilegiile preoţilor catolici”.
Hotărârea soborului de la Alba-Iulia a fost cel dintâi semn al
spargerii unităţii româneşti, în forma ei bisericească – singura cu
putinţă în acea vreme –, prin care se realiza, ca urmare firească,
unitatea culturii, strânsă încă în jurul bisericii ortodoxe.
Printr-o diplomă a împăratului Leopold I (1658-1705) se întărea în
1699 Unirea; preoţii uniţi erau scutiţi de iobăgie şi de clacă sau robotă,
ca şi de toate prestaţiile umilitoare.
88
 Printr-o a doua diplomă leopoldină, din 1701, s-a hotărât ca şi
ţăranii uniţi să fie „primiţi între straturile ţării, ca şi ceilalţi fii catolici
ai patriei”. Această diplomă n-a fost admisă de Dieta transilvană,
formată din reprezentanţii clasei politice, care se împotriveau să se
acorde românilor drepturi mai mari decât cele avute până atunci.
Nobilimea ar fi pierdut importante surse de venituri din dubla asuprire,
socială şi naţională a poporului român.
Situaţia ţăranilor a rămas mai departe tot cea de iobăgie. Reieşea
limpede că Unirea şi privilegiile acordate conducerii bisericii urmăreau
atragerea ei pentru a sparge unitatea românească, pentru a găsi în
biserică sprijin în menţinerea mai departe a ţărănimii în stare de iobăgie.
Primul episcop unit al românilor din Transilvania a fost Atanasie
Anghel, care a fost hirotonit în 1701; el a fost afurisit pentru trecerea
lui la noua confesiune de către patriarhul Constantinopolului şi de
mitropolitul Ţării Româneşti.
Părţile sudice ale Transilvaniei au rămas fidele confesiunii
ortodoxe. Domnii Ţării Româneşti şi Moldovei au continuat să le
acorde sprijin românilor din Transilvania în păstrarea ortodoxiei.
Pe termen lung, unirea cu Roma avea să aibă şi un aspect extrem
de fecund pe planul vieţii naţionale. Contactul clerului unit cu marea
cultură pe care o radia Roma a dus la augmentarea conştiinţei originii
latine şi a apartenenţei românilor la aria civilizaţiei europene. Acest
fapt avea să stimuleze puternica mişcare de idei de care şi-a legat
numele „Şcoala Ardeleană”, cu rol atât de important în formarea
naţiunii române şi dezvoltarea conştiinţei naţionale.
Pe termen scurt, unirea cu Roma şi nerespectarea promisiunilor
făcute au generat reacţii specifice unor perioade de criză. Nemulţumirilor
de ordin social li s-au adăugat în secolul al XVIII-lea nemulţumiri de
ordin religios, fapt ce a dus la intensificarea frământărilor sociale şi a
luptei antihabsburgice.
Mişcările sociale, în mantie religioasă, se ţineau lanţ; fuga ioba-
gilor a luat proporţii, s-a răspândit haiducia, s-au produs răscoale.
În anul 1703 a izbucnit în nordul Transilvaniei o mare răscoală,
condusă de Francisc Rákóczy al II-lea, cu scopul înlăturării stăpânirii
habsburgice. La lupta condusă de Francisc Rákóczy, înlesnită şi de
conjunctura politică internaţională ce impunea Austriei concentrarea
de forţe şi în alte direcţii, au participat mii de ţărani iobagi, români,
unguri, ruteni, slovaci, dornici să cucerească o dată cu libertatea ţării
şi eliberarea de iobăgie. Unele dintre căpeteniile românilor răsculaţi
89
prin vitejia lor au rămas în amintirea poporului: este cazul lui Gligor
Pintea, supranumit Pintea Viteazul, care se afla în fruntea românilor
din părţilor Băii Mari. Numele răsculaţilor era cel de „curuţi”, nume
ce amintea de „cruciaţii” lui Gheorghe Doja; partizanii Habsburgilor
se numeau „lobonţi”.
În mai multe lupte, „curuţii” au câştigat însemnate victorii
împotriva „lobonţilor”. Câţiva ani, armata imperială nu a fost în stare
să înăbuşe răscoala. După anul 1709, conjunctura politică externă
nemaifiind favorabilă şi contradicţiile din sânul răsculaţilor crescând,
a început declinul răscoalei. În anul 1711 în Dieta de la Sătmar nobilii
au acceptat stăpânirea habsburgică, păstrând o serie de privilegii
politice. Francisc Rákóczy a fost nevoit să emigreze.
Sprijinit de clasa politică din Transilvania, regimul austriac îşi va
consolida dominaţia; colaborarea între nobili şi dinastia habsburgică se
făcea pe baza împilării ţărănimii. Dieta din 1714 a iobăgit din nou pe
acei ţărani care s-au eliberat în timpul răscoalei. Mişcările ţărăneşti au
continuat şi în anii următori. În anul 1721, ţăranii din Dobra (jud.
Hunedoara) au izgonit trupele austriece; în 1727, ţăranii din Abrud au
ocupat primăria şi au cerut o serie de drepturi pierdute; în 1764 a avut
loc răscoala secuilor din Mátéfalva.
Numeroase au fost şi mişcările determinate de motive religioase.
„Uniţii”, văzând că şi după „Unire” situaţia lor nu s-a îmbunătăţit, s-au
ridicat împotriva „Unirii”. Reacţia ţărănimii împotriva Unirii, la început
cu caracter mai mult local şi spontan, avea să îmbrace caracterul unei
mişcări generale în 1764 sub conducerea călugărului Visarion Sarai.
Pentru a stăvili şirul mişcărilor sociale sub mantia lor religioasă,
împărăteasa Maria Theresa (1740-1780) a publicat în vara anului 1759
un decret de toleranţă, prin care se recunoştea existenţa legală a
religiei ortodoxe în Transilvania.
Deşi biserica ortodoxă a fost recunoscută oficial de Curtea de la
Viena, mişcările ţărăneşti au continuat, şi aceasta pentru că adevăratele
cauze care le provocau, economice, sociale şi naţionale, se menţineau
neştirbite. În toamna anului 1759 a izbucnit în comitatul Hunedoarei o
nouă răscoală sub conducerea călugărului Sofronie (Stan Popovici) din
Cioara. În ziua de 14 februarie 1761, Sofronie a convocat un mare sinod
la Alba-Iulia, la care au participat preoţi ortodocşi, cu câte trei
reprezentanţi din fiecare sat. Într-o hotărâre care cuprindea 19 puncte,
sinodul cerea guvernului transilvănean libertatea religiei ortodoxe,
90
episcop ortodox, restituirea bisericilor şi bunurilor către ortodocşi,
eliberarea celor arestaţi etc.
Mişcările ţărăneşti vor continua, culminând, spre sfârşitul secolului
al XVIII-lea, cu marea răscoală condusă de Horea, Cloşca şi Crişan.

Document 1
Caracteristicile regimului fanariot
„Instaurat pentru a ţine în ascultare Moldova şi Ţara Românească,
regimul fanariot le-a îngrădit simţitor autonomia. Numiţi direct de
Poartă, domnii sunt strict încadraţi în ierarhia administrativă otomană.
Amestecul Porţii în viaţa internă a celor două ţări se face tot mai
puternic simţitor; prin porunci, conducerea imperiului îşi asumă acum,
în repetate rânduri, iniţiativa unor măsuri interne, de organizare social-
politică, care mai înainte erau exclusiv de competenţa autorităţilor locale.
Cele două ţări încetează acum de a mai avea o politică externă
proprie; activitatea diplomatică atât de intensă a domnilor fanarioţi se
desfăşoară în interesul Porţii. În aceste condiţii, declinul puterii mili-
tare a Moldovei şi Ţării Româneşti, evident şi în perioada anterioară,
nu putea decât să se agraveze; tot mai mult armata celor două ţări
tinde să se reducă la garda domnească şi la unităţile modeste, strict
necesare menţinerii ordinei interne şi supravegherii hotarelor.
Un instrument fidel era necesar Porţii nu numai pentru a ţine în
ascultare Moldova şi Ţara Românească, dar şi pentru a le exploata mai
sistematic resursele, într-o vreme în care sarcinile sporite ale întreţinerii
armatei şi administraţiei otomane, departe de a mai putea fi satisfăcute
prin cuceriri, se întemeiază pe o bază teritorială, economică şi demo-
grafică progresiv îngustată de înfrângerile suferite în războaiele cu
puterile europene. În timpul domnilor fanarioţi exploatarea celor două
ţări de către Poartă a luat formele cele mai apăsătoare. Imense sume de
bani luau calea Constantinopolului sub titlul haraciului, al peşcheşului
de Bairam, al reînnoirii anuale şi trienale a domnilor, al dării instituite
în favoarea sultanului (geaigea); luptele între pretendenţi pentru do-
bândirea domniei şi succesiunea rapidă a domnilor au oferit prilejul
unui mezat care a devenit una din principalele modalităţi de stoarcere a
resurselor ţărilor române.”
Ş. Papacostea, Istoria poporului român, sub redacţia
Acad. Andrei Oţetea, Bucureşti, 1970, p. 182.

91
 Document 2
Instituirea regimului habsburgic în Transilvania

„Curtea imperială a considerat că, după încheierea Păcii de la

Karlowitz, venise momentul favorabil pentru extinderea aplicării în
Transilvania a politicii centralismului monarhic absolutist. Imperialii au
demonstrat că nu mai erau dispuşi să ia în considerare revendicările
autonomiste şi vechile privilegii ale nobilimii transilvane, datorită
faptului că acestea slăbeau influenţa puterii centrale. Potrivit con-
cepţiilor vieneze nobilii, în pofida privilegiilor lor, aveau obligaţia de a
se subordona în toate privinţele puterii centrale, misiunea lor fiind aceea
de a-şi însuşi şi de a aplica politica imperială, inclusiv în relaţiile cu
supuşii lor, fie prin integrarea lor în aparatul de stat în curs de consti-
tuire, fie în afara acestuia.
Politica promovată de Habsburgi în Transilvania nu numai că a
afectat interesele păturii conducătoare provinciale, dar a cauzat conflicte
care au afectat toate planurile vieţii economice şi sociale”.
Magyari András, Istoria Transilvaniei, vol.II (De la
1541 până la 1711). Coodonatori: Ioan-Aurel Pop, Thomas
Nägler, Magyari András, Cluj-Napoca, 2005, p. 356.

Document 3
Actul de unire cu Roma semnat de clericii ortodocşi
reuniţi la sinodul de la Alba-Iulia (1698)
„Noi mai jos scrişi Vlădica, Protopopii şi Popii bisericilor
româneşti, dăm în ştire tuturor cărora se cuvine, mai vârtos Ţării
Ardealului. Judecând schimbarea acestei lumi înşelătoare şi nestarea şi
nepierirea sufletelor, cărora în măsură mai mare trebuie a fi decât toate,
de bună voia noastră ne unim cu biserica Romei cea catolicească şi ne
mărturisim a fi mădularele acestei Biserici sfinte catoliceşti a Romei,
prin această carte de mărturie a noastră şi cu acele privileghiomuri voim
să trăim, cum trăiesc mădularele şi popii acestei Biserici sfinte, precum
Înălţia Sa Împăratul şi coronatul Craiul nostru în milostenia decre-
tumului Înălţiei Sale ne face părtaşi. Care milă a Înălţiei Sale nevrând a
o lepăda, cum se cade credincioşilor Înălţiei Sale, această carte de
mărturie şi Înălţimii Sale şi Ţării Ardealului o dăm înainte, pentru care
92
mai mare tărie dăm şi scrisorile mâinilor noastre. Se a dat la Bălgrad în
anii Domnului 1698 în 7 zile a lui Octomvrie.
Însă întru acesta chip ne unim şi ne mărturisim a fi mădularele
sfintei catoliceşti biserici a Romei, cum pre noi şi rămăşiţele noastre
din obiceiurile bisericii noastre a răsăritului să nu ne clătească, ci toate
ceremoniile, sărbătorile, posturile, cum până acuma, aşa şi de cum
înainte, să fim slobozi a le ţine după călindarul vechi. Şi pe cinstitul
Vlădica al nostru Athanasie, nime până la moartea Sfinţiei Sale să nu
aibă putere a-l clăti din scaunul Sfinţiei Sale. Ci tocmai de i s-ar
întâmpla moarte, să stee în voia soborului pre cine ar alege să fie
vlădică, pre care Sfinţia Sa Papa şi Înălţatul Împărat să-l întărească şi
Patriarhul de subt biruinţa Înălţiei Sale să-l hirotonească. Şi dregă-
toriile protopopilor, care sunt şi vor fi, nici într-un feliu de lucru nime
să nu se amestece, ci să se ţie, cum şi până acuma. Iar de nu ne vor
lăsa pre noi şi pre rămăşiţele noastre într-această aşezare, peceţile şi
iscăliturile noastre, care am dat, să n-aibă nici o tărie.
Care lucru l-am întărit cu pecetea mitropoliei noastre pentru mai
mare mărturie”.
(Urmează pecetea mitropoliei. Iar la sfârşit:)
„Şi aşe ne unim aceşti ce-s scrişi mai sus, cum toată legea
noastră, slujba bisericii şi cărindariul, liturghia şi posturile şi darul
nostru să stea pre loc, iară de n-ar stea pre loc acelea, nici aceste peceţi
să n-aibă nice o tărie asupra noastră şi Vlădica nostru Athanasie să fie
în cap şi nime să nu-l hărbutăluiască”.
Ioan Lupaş, Documente istorice transilvănene, vol.I
(1599-1699), Cluj, 1940, p. 464-45.

Document 4
Mişcarea haiducească condusă de Pintea Viteazul
Mişcarea condusă de Pintea Viteazul „a fost mai mult decât un
simplu brigandaj, aşa cum putea fi întâlnit în Europa vremii, impu-
nându-se atenţiei prin numărul neobişnuit de mare al participanţilor,
prin recrutarea acestora din diverse categorii sociale, prin acţiunile
desfăşurate pe vaste întinderi teritoriale, de-a dreptul transfrontaliere,
nelipsindu-i o organizare militară riguroasă care i-a permis angajarea de
adevărate lupte. Atât prin cauze şi organizare, prin desfăşurare şi
93
comportament, prin mentalităţi şi ţeluri a depăşit marginile unei simple
mişcări ţărăneşti. Ea nu a fost una spontană, pornită exclusiv din
suferinţele ţărănimii iobage nici prin participanţi, şi cu atât mai puţin prin
cariera şi cunoştinţele militare ale căpeteniilor. În realitate, a fost un
brigandaj complex, generat de evoluţia unei societăţi cuprinsă de criza de
la pragul secolelor XVII-XVIII, criză care a afectat deopotrivă
nemeşimea, preoţimea românească, iobăgimea şi chiar lumea oraşelor...”
Susana Andea, Avram Andea, Haiducul Pintea şi
lumea sa: 1693-1703, Cluj-Napoca, 2003, p. 329.

94
 CAPITOLUL II
SPAŢIUL ROMÂNESC ÎN JOCUL DE INTERESE
AL AUSTRIEI ŞI IMPERIULUI OTOMAN ÎN PRIMA
JUMĂTATE A SECOLULUI al XVIII-lea

...„Moldova şi Valahia trebuie privite ca două corăbii

pe o mare furtunoasă, unde rare ori se bucură cineva de
linişte şi odihnă...”
Anton-Maria del Chiaro Fiorentino

Pacea de la Karlowitz (1699) a însemnat începutul dezmembrării

Imperiului otoman. Austria a anexat toată Ungaria şi Transilvania,
deschizându-şi drumul în sud-estul Europei. În 1716 s-a angajat într-un
nou război cu Imperiul otoman. Prinţul Eugeniu de Savoia, după ce a
câştigat victoria de la Petrovaradin, a pătruns în Peninsula Balcanică şi a
silit pe turci să semneze pacea de la Passarowitz (1718), care atribuia
Austriei Oltenia, Belgradul şi o fâşie de pământ în Bosnia. Aceste
cuceriri ale Imperiului habsburgic constituiau poziţii înaintate de atac
primejdioase, atât pentru Salonic, cât şi pentru Constantinopol.
Politica Austriei de cuceriri în Sud-Estul Europei avea să fie frânată
de preocuparea ei de a-şi impune hegemonia în Germania şi Italia.
În anul în care Austria s-a angajat în războiul împotriva
Imperiului otoman, în 1716, tronul Ţării Româneşti era ocupat de
Nicolae Mavrocordat (1715-1716; 1719-1730), care a deschis şi aici,
cum o făcuse şi în Moldova – după ce Dimitrie Cantemir a luat drumul
pribegiei în Rusia – şirul domniilor fanariote.
Prin măsurile luate împotriva boierilor, bănuiţi de sentimente
proaustriece, unii dintre aceştia refugiindu-se în Transilvania, Nicolae
Mavrocordat avea să-şi vadă curând primejduit tronul. La 15 august 1716,
o oaste austriacă din Transilvania condusă de căpitanul Dettine, zis
Pivoda, a intrat în Ţara Românească pe la Turnu Roşu şi a înaintat
până la Piteşti.
95
 Înspăimântat că austriecii vin asupra Bucureştilor, Nicolae
Mavrocordat şi-a căutat salvarea la Rusciuc, de unde a revenit la
Bucureşti cu o oaste turcească, aşteptând şi sprijin de la tătari. A
continuat prigoana contra boierilor filoaustrieci, a ucis o parte dintre ei
şi a arestat pe alţii. Printre aceştia erau Lupu Costache şi mitropolitul
Antim Ivireanu, care, mai apoi, aveau să fie şi ei omorâţi.
În timp ce boierii pribegi în Transilvania instigau împotriva
domnului şi îndemnau ca oştile austriece, care se aflau în Oltenia, să
ocupe întreaga ţară, Nicolae Mavrocordat căuta să-şi îmbunătăţească
relaţiile cu imperialii, păstrându-şi, totodată, fidelitatea faţă de turci.
Locuitorilor din Oltenia, care sufereau de pe urma jafurilor husarilor şi
trăiau cu temerea invaziei turcilor şi tătarilor, domnul li se adresa
printr-o proclamaţie, cerându-le să rămână credincioşi turcilor, şi le
făgăduia că îi va elibera de ocupaţia austriacă.
La insistenţa boierilor, ostili domnului, o oaste austriacă, trimisă
de feldmareşalul conte Steinville s-a îndreptat spre Bucureşti să-l
prindă pe domn. Căpitanul de husari Dettine a pătruns în noaptea de
14-15 noiembrie 1716 în Curtea Domnească de la Bucureşti şi a luat
prizonier pe domn. În drum spre Sibiu, Nicolae Mavrocordat a
încercat să-l cumpere pe Dettine; acesta a refuzat însă ispita pungilor
de bani oferite. Împăratul avea să-l recompenseze cu daruri şi să-l
înalţe în grad.
La câteva zile după luarea în captivitate, în Transilvania, a lui
Nicolae Mavrocordat, parte dintre boieri în frunte cu mitropolitul
Mitrofan – urmaşul lui Antim Ivireanu –, au căutat să se apropie de
austrieci, cerându-le ajutorul să ocupe Brăila, Giurgiu, Turnu. Sultanul,
furios de cele întâmplate, considerând ţara trădătoare, se gândea să o
prefacă în paşalâc. În cele din urmă a numit ca domn pe fratele lui
Nicolae Mavrocordat, pe Ioan Mavrocordat (1716-1719). Cu acesta au
venit în ţară şi membrii familiei lui Constantin Brâncoveanu, rămaşi în
viaţă. Doamna Marica a adresat rugăminţi mitropolitului şi boierilor fugiţi
să se întoarcă în ţară şi să dea ascultare faţă de noul domn.
În ciuda promisiunilor de iertare făcute de Ioan Mavrocordat,
unii boieri şi parte din înaltul cler îl vroiau domn pe Gheorghe
Cantacuzino, fiul lui Şerban Vodă, un „tânăr crescut greceşte – scria
N. Iorga – şi deprins nemţeşte”. Ei insistau pe lângă împăratul Carol
al VI-lea să întreprindă cucerirea cetăţilor stăpânite de turci la Dunăre.
În fruntea unei oaste austriece, locotenent-colonelul Dettine a
atacat Turnu, în timp ce un detaşament care înainta de la Piteşti spre
96
Bucureşti a fost nevoit să se oprească din cauza vremii de iarnă, foarte
geroasă.
Ioan Mavrocordat, sosit la Giurgiu (29 decembrie 1716), a făcut
cunoscut în Transilvania că doreşte să domnească cu asentimentul
austriecilor; le-a propus să le dea o sumă importantă de bani (100 de
pungi), garantată de doamna Marica; le cerea, în schimb, să-şi retragă
oştile din ţară.
Austriecii au părăsit teritoriul Ţării Româneşti, păstrând garni-
zoane numai la apus de Olt. La 24 februarie 1717 s-a întâlnit delegaţia
trimisă de Ioan Mavrocordat cu cea a feldmareşalului Steiville şi au
semnat o convenţie, prin care se recunoştea că întreg teritoriul Olteniei
va rămâne „sub administraţia şi conducerea imperială”. Acest act pe
care Ioan Mavrocordat l-a încheiat, convins fiind că turcii vor ieşi
învingători, avea să fie invocat la conferinţa de pace de delegaţia
austriacă, care urmărea transformarea întregii Ţări Româneşti în pro-
vincie imperială.
Către finele lunii mai 1717, luptele dintre austrieci şi turci au
fost reluate. Ioan Mavrocordat, de teama transformării ţării în teatru de
război, a comunicat feldmareşalului Steiville planurile ofensive ale
turcilor, dând chiar bani austriecilor ca să cruţe ţara de vreo agresiune.
Turcii comandaţi de marele vizir Halil Paşa au ajuns la 26 iulie 1717
în apropiere de Belgrad. Ei n-au putut face faţă atacului întreprins la
14 august 1717 de Eugeniu de Savoia. Marele vizir de-abia a scăpat cu
fuga. Belgradul a capitulat; garnizoana cetăţii s-a predat cu întregul
armament.
Ioan Mavrocordat a căutat din nou să-şi arate bunele sentimente
faţă de austrieci, propunându-le, în schimbul unor sume de bani, să nu
cantoneze oşti în ţară pe timpul iernii. Boierii aflaţi în Transilvania,
încurajaţi de victoriile austriecilor, au reînnoit şi ei cererea ca im-
perialii să cucerească cetăţile de la Dunăre şi să sprijine ocuparea
tronului Ţării Româneşti de către Gheorghe Cantacuzino.
Imperialii s-au arătat dispuşi ca Ioan Vodă Mavrocordat să
medieze încheierea păcii dintre Imperiul otoman şi Imperiul
habsburgic. În vederea acestui fapt, domnul Ţării Româneşti a fost
chemat la Adrianopol. El a întreprins demersuri diplomatice ca trupele
ocupanţilor să fie retrase din Oltenia şi Muntenia, în schimbul unei
sume însemnate de bani (120 pungi).
Tratativele de pace au început în primele zile ale anului 1718. La
sfârşitul lunii aprilie, delegaţii s-au adunat la Passarowitz (Pozarèvać).
97
Ioan Vodă, delegat al Porţii otomane la încheierea păcii, a luat cu el
sume însemnate de bani (200 pungi), în mare parte acoperite de
doamna Marica şi ginerii ei. Boierii pribegi în Transilvania continuau
demersurile pentru a-l impune în scaun pe Gheorghe Cantacuzino şi
propuneau ca Ţara Românească să fie pusă direct sub conducerea
Curţii imperiale din Viena.
La conferinţa păcii de la Passarowitz, mediată de Anglia şi
Olanda, austriecii au obţinut, la 21 iunie 1718, trecerea în stăpânirea lor
a Olteniei, ocuparea celor 5 judeţe fiind recunoscută în scris de Ioan
Mavrocordat. Imperialii ceruseră cedarea întregii Ţări Româneşti şi a
Moldovei. Pe calea corupţiei, prin bani şi daruri distribuite persoanelor
influente, austriecii au mai obţinut Banatul Timişoarei, nordul Serbiei şi
oraşul Belgrad. Oltenia (Valahia austriacă) avea să rămână înstrăinată
21 de ani, până la tratatul de la Belgrad (1739).
După o lună de zile de la încheierea păcii, Nicolae Mavrocordat a
fost eliberat din captivitate, în schimbul a doi diplomaţi austrieci, aflaţi
în închisoarea Edicule (cele şapte turnuri). Se vede din aceasta cam cât
valora în epocă un domn din Ţările Române! Ioan Mavrocordat a trimis
boieri delegaţi care l-au adus cu mare cinste în Bucureşti, el însuşi
ieşindu-i înainte predecesorului său în scaun.
Soarta a făcut ca Nicolae Mavrocordat să nu-şi înlăture fratele din
domnie, ci să-i succeadă. La 23 februarie 1719, Ioan Mavrocordat a
murit tânăr (35 de ani) de ciumă sau de tifos. A fost înmormântat la
biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti. S-a păstrat piatra tombală
cu inscripţie în limba română.
Austriecii, luând în stăpânire Oltenia, au introdus aici severa lor
administraţie. Ei au căutat să-i cunoască potenţialul demografic şi
resursele naturale; au încercat, pe lângă o reformă administrativă, şi
una fiscală. Au fost numiţi vornici în fruntea judeţelor şi fiecare judeţ
era împărţit în patru plăşi, cârmuite de către un vătaf. Celor 16.000 de
familii, cifrate, prin primul recensământ, efectuat de ei, li s-a aplicat
un impozit important, perceput în patru sferturi. S-a fixat numărul de
zile pe care trebuia să le lucreze anual ţăranii şerbi pe moşiile
boierilor. La biruri erau impuşi şi stăpânii de pământ, ca şi preoţii.
În provincia din dreapta Oltului, administrată prin funcţionari,
care aveau leafă fixă, s-au construit cazărmi şi s-au făcut drumuri, cum
a fost Via Carolina, de-a lungul Oltului, care a devenit navigabil. S-a
înfiinţat un serviciu poştal.
98
 Administraţia austriacă şi abuzurile armatei au produs nemulţumiri
în Oltenia, unde a fost desfiinţată miliţia românească şi credincioşii
ortodocşi au cunoscut prigoana propagandei catolice. S-au încercat
chiar înfiinţarea unei episcopii catolice şi ruperea legăturilor episcopiei
de Râmnic cu Mitropolia Ţării Româneşti.
În fruntea administraţiei civile, austriecii l-au pus pe Gheorghe
Cantacuzino, cel cerut de boieri, ca domn al Ţării Româneşti. Titlul
care i s-a acordat era numai cel de ban. Cronicarul Radu Popescu avea
să spună că a fost făcut „din cal măgar”.
Gheorghe Cantacuzino, numit de olteni „Măria Sa Gheorghe
Cantacuzino Beizadea”*, stăpânea formal provincia; în realitate, ade-
văratul cârmuitor era feldmareşalul Steinville ca „director general”.
De la Sibiu, unde îşi avea sediul, acesta guverna Oltenia cu mână
forte, prin reprezentantul lui. A încercat chiar, fără să i se permită, să
introducă inchiziţia. În 1729, Gheorghe Cantacuzino, considerat
nevrednic, a fost înlăturat de la conducerea Olteniei.
Boierii, ca şi clerul, ale căror drepturi erau încălcate, ca şi ţăranii,
supuşi unei asupriri mai dure ca înainte, au ajuns să deteste „ocrotirea”
austriacă pe care o ceruseră. Toată ţara din dreapta Oltului a fost
bucuroasă, în 1739, să treacă din nou în dependenţă de turci.
În Muntenia, Nicolae Mavrocordat, reînscăunat în domnie după
moartea lui Ioan Mavrocordat, „cel bun şi frumos”, a domnit 11 ani
(1719-1730).
Ţara, fiind bântuită de ciumă şi foamete, în primejdie să se
ruineze, domnul a obţinut de la Poarta otomană uşurarea haraciului de
creşterile intervenite în domnia lui Constantin Brâncoveanu, după 1703
(240 de pungi). După ce a hotărât ca plata fiscului să se facă în patru
sferturi şi a stabilit o nouă impunere, potrivit cu averea locuitorilor,
Nicolae Vodă a revenit la sistemul „pecetluirilor” pe cap de om, motivând
că ţăranii „umblă schimbându-se dintr-un sat în altul”.
Nicolae Mavrocordat a iniţiat darea de seamă a bugetului în faţa
înaltului cler şi a tuturor boierilor. Domnul şi-a legat numele de
importante întreprinderi; a ctitorit frumosul lăcaş bisericesc de la
Văcăreşti, pe locurile unde lui Vlad cel Tânăr (Vlăduţ Vodă), în urmă
cu două secole, i se tăiase capul sub un păr de către Mehmed, paşă de
Nicopole. Acestei mânăstiri, începută în prima domnie şi terminată în

*
Beizadea – fiu de domn, principe
99
1722, domnul îi destina un scop filantropic, ca din veniturile ei „pre
streini să-i primească, pre goi să-i îmbrace, flămânzii să-i sature,
bolnavii să-i caute, pre cei din temniţă să-i cerceteze cu milă”.
La Văcăreşti, Nicolae Mavrocordat, cunoscut în Apusul Europei
ca un om învăţat şi iubitor de cultură, a adăpostit vestita bibliotecă,
moştenită de la tatăl său, Alexandru Movrocordat Exaporitul, marele
dragoman, cu rol însemnat la încheierea păcii de la Karlowitz (1699).
După moartea lui Nicolae Mavrocordat, din porunca sultanului,
renumita bibliotecă, cea mai bogată din tot Orientul, a fost sigilată.
Franţa, prin ambasadorul ei de la Constantinopol, a încercat să cumpere
frumoasele colecţii de cărţi rare şi de manuscrise scumpe, unele din
acestea copiate pentru Biblioteca din Paris. Amatori să cumpere Bi-
blioteca de la Văcăreşti mai erau Papa, Împăratul Carol al VI-lea al
Austriei şi regele Angliei. Constantin Mavrocordat, fiul lui Nicolae
Mavrocordat – şi el un om învăţat, a păstrat Biblioteca cu sfinţenie,
înţelegând chiar s-o îmbogăţească cu alte cărţi, dobândite cu mari
sacrificii băneşti. În 1749, însă, aflat în exil, Constantin Mavrocordat,
hărţuit de creditori, a fost nevoit să vândă vestita Bibliotecă unui
negustor englez.
La 14 septembrie 1730, Nicolae Mavrocordat a murit, răpus – se
pare – de ciumă. Evlaviosul domn, care a dăruit mitropoliei din
Bucureşti şi episcopiei din Buzău moşii şi venituri şi care a făcut danii
multor sfinte lăcaşuri, a fost înhumat la mânăstirea sa Văcăreşti, într-un
mormânt de marmoră însemnat cu versuri elenice.
Lui Nicolae Mavrocordat i-a succedat în scaun fiul său Constantin,
pregătit în vederea domniei de tatăl său, care – în 1726 – a scris pentru
el Sfaturile, apreciate de N. Iorga ca un adevărat program de guvernare
a ţării. Constantin Mavrocordat a fost ales de ţară şi recunoscut de
Poarta otomană în schimbul unei sume de 2000 de pungi (1 milion lei).
După nici 20 de zile de domnie, tronul Ţării Româneşti a fost dat de
Poartă lui Mihai Racoviţă, care a plătit, la rându-i, o mare sumă de bani.
Constantin Mavrocordat va reveni în scaun cu sprijinul marelui vizir în
octombrie 1731 şi va domni alternativ, de 6 ori în Ţara Românească şi
de 4 ori în Moldova, până în anul 1769.
În 1735, Rusia a început în alianţă cu Austria un război greu
împotriva Imperiului otoman. Imperiul rus urmărea, printre altele, să
redobândească Azovul, iar Austria râvnea să se înstăpânească în Ţările
Române. Armatele ruseşti, comandate de feldmareşalul Münnich, au
atacat Crimeea, au ars Bacciseraiul, reşedinţa hanilor din Crimeea, au
100
ocupat cetatea Azov de la gurile Donului şi cetatea Kinburn de la
gurile Niprului.
În vara anului 1737, Austria a intrat şi ea în război împotriva
Imperiului otoman.
Războiul a durat 4 ani, Moldova şi Ţara Românească au fost
călcate şi ele de urgia oştilor străine. Populaţia, pe lângă bir şi dăjdii, a
trebuit să facă faţă cererilor în bani ale armatelor de ocupaţie, să
presteze munci şi să dea vite şi care pentru zaherea şi transportul
lemnelor de construcţie.
Clasa politică şi-a împărţit opţiunile; unii boieri îşi îndreptau
nădejdile către austrieci, alţii spre ruşi, iar o altă parte a boierimii, de
teamă, a rămas fidelă turcilor.
În august 1737, la propunerea Austriei, au început tratativele de
pace între cele trei imperii. Ca loc al întâlnirii a fost ales Nemirovo, în
Polonia. La conferinţa de pace (septembrie 1737), la care au participat
reprezentanţi ai Imperiului habsburgic, Rusiei, Olandei, Angliei, Franţei
şi ai Imperiului otoman, delegaţii ruşi au cerut Crimeea, Cubanul, tot
teritoriul până la Nistru, libera navigaţie pe Marea Neagră şi Marea
Mediterană, neatârnarea sub protecţia Imperiului rus a Ţărilor Române;
delegaţii austrieci solicitau Serbia de Nord, zona Vidinului, anexarea
Ţării Româneşti până la râul Dâmboviţa şi a unei părţi din Moldova.
Conferinţa de la Nemirovo a scos la iveală rivalitatea celor doi
aliaţi creştini, Austria şi Rusia, în privinţa Principatelor Române.
Pentru prima dată într-o conferinţă internaţională o putere – în cazul
dat, Rusia – ridica chestiunea scoaterii Principatelor Române de sub
suzeranitatea otomană. Românii, direct interesaţi în viitorul lor politic,
nu au fost nici consultaţi, nici invitaţi la conferinţă.
Cererile formulate de Rusia, ca şi de Austria, n-au fost acceptate
de Imperiul otoman, care a preferat să continue luptele, decât să piardă
atâtea teritorii. De altfel, în timpul tratativelor de pace, operaţiile
militare au continuat.
Victoriile repurtate de turci împotriva austriecilor au determinat
Imperiul habsburgic să înceteze ostilităţile (1 septembrie 1739). Rusia,
deşi învingătoare în mai multe lupte şi pe punctul de a lua în stăpânire
Moldova – feldmareşalul Münnich intrase în Iaşi – ,a oprit şi ea ope-
raţiunile militare.
Prin mediaţia Franţei, a ambasadorului ei la Istanbul, Villeneuve,
la 7/18 septembrie 1739, la Belgrad, s-a încheiat pacea între Imperiul
habsburgic şi Poarta otomană.
101
 Pacea de la Belgrad a permis turcilor să recucerească cea mai
mare parte a teritoriilor pierdute în 1718. Austria înapoia Imperiului
otoman cetăţile Belgrad şi Şabaţ, întreaga Serbie, toată Oltenia cu
fortăreaţa Perişani din Loviştea, construită de imperiali şi ale cărei
întărituri urmau să fie demolate. Banatul rămânea în întregime sub
stăpânire austriacă.
Tot prin mijlocirea Franţei, în aceeaşi lună (septembrie 1739), a
fost iscălit şi tratatul de pace între Imperiul otoman şi Rusia. Aceasta
renunţa la cuceririle ei la vest de Bug; cetatea Azov urma să fie
demolată integral şi transformată într-o terra nullis. Cetatea Hotin şi
teritoriul înconjurător, devenite în urma războiului din 1711 raia
otomană, au reintrat în hotarul Moldovei.
La 17 octombrie 1739, împăratul Carol al VI-lea ordona părăsirea
definitivă a Olteniei. Constantin Mavrocordat a reuşit să-i convingă pe
turci să emită un firman de reintegrare a Olteniei la Ţara Românească.
Succesele obţinute de Imperiul otoman la Belgrad, cu sprijinul
Franţei, se explică şi prin faptul că atât Austria, cât şi Rusia erau
angajate în războaiele pentru succesiunea Poloniei.
Franţa a căpătat, în urma păcii de la Belgrad, o poziţie privilegiată
în Imperiul otoman. Diplomaţia franceză a reuşit să bareze pentru un
timp înaintarea Austriei şi Rusiei în sud-estul Europei, să împiedice
ieşirea directă a Rusiei la Marea Neagră şi să acrediteze ideea menţinerii
integrităţii Imperiului otoman ca o necesitate europeană.
În Moldova, după plecarea lui Dimitrie Cantemir în pribegie, în
Rusia, s-a instituit cu asentimentul paşei Curt Mehmet o locotenenţă
domnească, formată din Lupu Costche, postelnicul Macsut şi Antioh
Jora, fost hatman. Aceasta a condus ţara o vreme, până la 9 octombrie
1713, când a sosit de la Constantinopol Ioan Mavrocordat, terzimanul*,
care în numele fratelui său, Nicolae, a cârmuit până la 19 noiembrie,
când cel numit în domnie, Nicolae Mavrocodat, şi-a făcut intrarea în
Iaşi. Acesta a căutat să atragă în ţara „stricată rău de tătari şi de muscali
şi de tâlhărit” (I. Neculce) pe cei aflaţi în ţări străine, arătând către toţi
blândeţe şi milă.
Domnul a primit poruncă să-l scoată din ţară pe Carol al XII-lea,
regele suedez, care se afla la Tighina şi se dovedise ostil încheierii păcii
dintre Imperiul otoman şi Rusia. Carol al XII-lea a fost îndepărtat cu sila
şi trimis la Adrianopol. Aici a sosit şi regele polon Stanislaw Leszcynski,

*
Terziman – interpret (la Poarta otomană)
102
care, alungat de pe tron, trecuse din Ţara Ungurească în Moldova, unde
fusese primit cu cinste de Nicolae Mavrocordat. Contând pe sprijinul lui
Abdi-paşa, Stanislaw Leszczynski intenţiona să reocupe tronul Poloniei,
făgăduind în schimb turcilor Cameniţa. Regele August II Saski a prins
de veste, l-a luat în captivitate şi l-a trimis în Saxonia, întărind, totodată,
Cameniţa. Turcii au părăsit şi ei planul de a-l sprijini pe Stanislaw
Leszczynski să ocupe tronul Poloniei.
În urma tratatului de la Adrianopol din 1713, ca urmare a parti-
cipării Moldovei la războiul antiotoman, Abdi-paşa a ocupat cetatea
Hotinului, a anexat apoi şi ţinutul din jurul cetăţii, ca şi teritoriul până
la Prut, înfiinţând o nouă raia. Prin aceasta, o nouă năpastă cădea
asupra Moldovei. În desele lor treceri spre Hotin, turcii „batjocoreau şi
scârnoveau ţara”.
Nicolae Mavrocordat a arătat milă faţă de situaţia ţării; el
controla încasările şi prezenta „catastihele de încasări şi cheltuieli”.
După mazilirea lui Ştefan Cantacuzino şi numirea lui Nicolae
Mavrocordat ca domn în Ţara Românească, scaunul Moldovei a fost
ocupat de Mihai Racoviţă (1715-1726). În domnia acestuia – în con-
diţiile războiului turco-austriac –,Moldova şi Ţara Românească au
fost invadate de oşti turceşti şi tătăreşti. Exista chiar pericolul, amintit
de I. Neculce, să fie puşi paşe în Moldova şi Ţara Românească.
Marele vizir Gin-Ali Paşa, care nutrea acest gând, a fost răpus însă în
luptă cu imperialii.
În contextul confruntărilor dintre austrieci şi turci, situaţia lui
Mihai Racoviţă era nesigură. Austriecii pătrunseseră în Moldova şi o
stăpâneau până la Siret. Ei ocupau mânăstirile Caşin, Neamţ şi Mira.
Spre Hotin se aflau turcii, încât domnul stăpânea – spune cronica –
„numai pe lângă Iaşi şi la Orhei puţintel”.
Îndemnaţi de unii boieri, printre care Vasile Ceaurul, pretendent
la domnie, nepotul fostului domn Gheorghe Ştefan, austriecii au
încercat să-l prindă pe Mihai Racoviţă, aşa cum făcuseră cu Nicolae
Mavrocordat. Misiunea de a-l prinde pe domn a primit-o căpitanul
François Ernaut, căruia românii moldovei îi ziceau Ferenţ. La
1 ianuarie 1717, acesta cu două companii, pe o cale înadins ocolită, s-a
îndreptat spre Iaşi. Domnul, aflând la timp, s-a refugiat în mânăstirea
Cetăţuia şi a chemat în ajutor pe tătari, care „s-au pornit a veni ca
vântul” şi, sosind, i-au alungat pe austrieci. Căpitanul Ferenţ a fost
prins de un tătar şi decapitat. Aceeaşi soartă au avut-o şi câţiva boieri
moldoveni înţeleşi cu nemţii. Ei zac „la fântâna Parasca, sub dealul
103
Cetăţuia”. Pentru sprijinul dat, tătarii au cerut o mare sumă de bani.
Neputând să plătească, domnul i-a învoit să prade şase zile ţara spre
munte, dintre Siret şi Carpaţi, în care mulţi dintre locuitori se uniseră
cu austriecii. Însoţit de tătari, Mihai Racoviţă a recucerit Cetatea
Neamţului şi mânăstirile ocupate de trupele imperiale. Din însărcinarea
Porţii, în fruntea unei oşti moldoveneşti, el a trecut munţii în
Transilvania pe la Câmpulung şi a ocupat Rodna. Cu ajutorul turcilor
de la Hotin şi al tătarilor din Bugeac, a asediat Bistriţa, pe care n-a
putut s-o cuprindă. Şi cum tătarii prădau şi luau robi, domnul a
„poruncit oştenilor săi să-i ascundă pe români, să nu-i ia tătarii şi să-i
robească”. Este aceasta, fără îndoială, un indiciu de solidaritate între
români, un semn al existenţei conştiinţei unităţii de neam.
Ion Neculce îl prezintă pe Mihai Racoviţă ca „pamentian”,
„moldovan”, „cu mare dragoste şi blândeţe ţărîi”. Împrejurările şi
nevoia de bani l-au făcut, însă, să sporească dările, „desétină ţărănească
de stupi îndoită şi de mascur<i>, de au plătit tot anul, şi ţăran, şi boier,
şi mazil... şi au scos văcărit, de i-au rămas blăstăm... Şi au scos de
moară câte 2 ug<hi>, şi de prisacă câte 2 ug<hi>, şi de ţigani câte 2
ug<hi>”. Măsuri severe a luat domnul împotriva răufăcătorilor. Pe
tâlhari îi „spîndzura de picioare sau de susiori, cu capitele în gios, cu
piele goală. Şi punea de-i bătea cu puha (vână de bou – n.n. ,Şt.Şt.), cât
nu putea merge boiarii la curte de ţipetele lor”. În acest fel – constata cu
satisfacţie Ion Neculce - „să sterpis<ă> tâlhăritul”.
Pârât la Poartă, Mihai Racoviţă a fost mazilit. Locul lui în scaunul
Moldovei a fost luat de Grigore al II-lea Ghica (1726-1733). Noul
domn, care şi-a făcut intrarea în Iaşi la 29 decembrie 1726, era nepotul
lui Grigore Ghica-Vodă şi al lui Nicolae Mavrocordat: mama lui,
doamna Ruxandra, era fiica lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul.
Grigore al II-lea Ghica fusese dragoman* vreme de 11ani, calitate în
care îi urmase unchiului său Ioan Mavrocordat. El se bucura de mare
trecere la Poartă.
Om cult, inteligent şi întreprinzător, Grigore al II-lea Ghica a
refăcut din temelie mânăstirea Balica şi a construit în vecinătatea ei case
domneşti „curţi scumpe şi hălăşteu cu iaz la Frumoasa, să fie de
primblare domnilor”; a reparat mânăstirea Bârnova şi biserica Bărboiu.
Domnul a mai făcut şi un turn deasupra Curţii domneşti, prevăzut cu un
clopot mare şi un ceasornic „de bătea toate ceasurile zilei”; a reparat

*
Dragoman – tălmaci: interpret oficial
104
baia („feredeul”) în Iaşi şi a făcut două fântâni cu apă adusă de departe pe
olane. Cu sprijinul patriarhului Hrisant, a reorganizat Şcoala Domnească.
Răscoala din Constantinopol a lui Patrona Hali, care a dus la
înlocuirea sultanului Ahmet al III-lea (1703-1730), l-a ameninţat, la un
moment dat, şi pe Grigore al II-lea Ghica cu pierderea tronului Moldovei.
În anul 1733, Grigore II Ghica a izbutit să obţină domnia Ţării
Româneşti, făcând schimb cu vărul său Constantin Mavrocordat.
Această schimbare neaşteptată pentru Constantin Mavrocordat a fost
făcută la stăruinţa marelui dragoman Alexandru Ghica, fratele lui
Grigore II Ghica.
Raporturile dintre cei doi veri fuseseră până atunci bune.
Grigore Vodă îi alesese chiar mireasă lui Constantin Mavrocordat pe
fiica marelui vornic Constantin Ruset, Ecaterina, „foarte frumoas<ă>
şi înţeleaptă” (I. Neculce). După nuntă, Constantin Mavrocordat i-a
mulţumit lui Grigore Vodă pentru „slujba ce i-au făcut”.
Constantin Mavrocordat, în cea dintâi domnie în Moldova
(1733-1735), a adus cu el – spune I. Neculce – mai mulţi greci decât
erau la Grigore-Vodă şi a impus populaţia la dări împovărătoare,
văcărit, vădrărit, civerturi şi hârtii, pogonărit şi coniţi etc.
Ca să-şi facă nume bun la Poartă, întâmpina cu largheţe şi
belşug de daruri trimişii turci care veneau în ţară sau treceau spre
Hotin. I. Neculce observa că domnii străini iroseau banii ţării, mai
mult decât domnii din trecut, a căror vreme o regreta, ţara fiind
„întemeiată, nu ca acum”.
Cronicarul arăta că domnul Constantin-Vodă, pizmuindu-l pe
vărul său Grigore Vodă, a uneltit împotriva lui şi a reuşit o nouă
schimbare în domnie; el a trecut pentru a treia oară (1735-1741) pe
tronul Ţării Româneşti, şi Grigore Vodă, pentru a doua oară, în
Moldova (1735-1739). Acest fapt a dus la înrăutăţirea relaţiilor dintre
cei doi veri.
În timpul domniei lui Constantin Mavrocordat şi Grigore II Ghica,
s-a stârnit războiul din 1736-1739 între austrieci, ruşi şi turci. Prezenţa
pe teritoriul Principatelor Române a oştilor celor trei imperii angajate în
luptă a creat adesea momente în care cei doi domni şi-au văzut pri-
mejduit tronul.
În urma încheierii păcii de la Belgrad, de teama răzbunării
obişnuite a turcilor, multe familii româneşti au plecat din Moldova şi
au fost colonizate în Ucraina. Mitropolitul Antonie a luat şi el drumul
105
pribegiei în Rusia, ca odinioară mitropolitul Dosoftei în Polonia. El
avea să obţină din mila ţarinei Ana mitropolia de Cernigov.
În septembrie 1741, Constantin Mavrocordat a fost înlocuit în
scaunul Ţării Româneşti prin Mihai Racoviţă (1741-1744). El a profitat
de faptul că vărul său, Grigore II Ghica, era mazilit şi a cumpărat tronul
Moldovei, plătind o mare sumă de bani (800 pungi).
Cu cea de-a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat în
Modova, mazilit la 6 iulie 1740, îşi încheie I. Neculce Letopiseţul
Ţării Moldovei.
Lui Constantin Mavrocordat, domnitorul reformator, i-a urmat în
scaun fratele lui, Ioan Mavrocordat, „Beizadea Iancu”. Acesta, după
4 ani de domnie (1743-1747), a părăsit Iaşii, spre mulţumirea celor
săraci, apăsaţi de dări.
După Ioan Mavrocordat, scaunul Moldovei a fost ocupat pentru a
treia oară de Grigore II Ghica (1747-1748), care după un an de domnie,
în aprilie 1748, reocupa tronul vărului său Constantin Mavrocordat din
Ţara Românească, acesta trecând pe scaunul Moldovei.
După o domnie relativ liniştită, a 6-a (din care 4 în Moldova), la
6 septembrie 1752, Grigore II Ghica a murit în scaunul Ţării Româneşti.
A fost îngropat de soţia sa, doamna Zoe, la Mânăstirea Pantelimon,
una din ctitoriile domnului. Piatra tombală are inscripţie românească
în versuri.
În Moldova, Constantin Vodă Mavrocordat a fost mazilit la
31 august 1749, nevoind sau neputând să plătească suma ce i se cerea,
de 300 pungi.
Exilat şi închis la Lemnos, a trebuit să plătească această sumă
pentru a fi eliberat. Locul lui în scaunul Moldovei a fost ocupat de
Constantin Racoviţă (1749-1753).

*
În Transilvania, regimul habsburgic a urmărit legarea acesteia tot
mai strâns de Imperiu, prin conducerea directă sau supravegherea
îndeaproape a tuturor organelor de guvernământ. Dieta şi-a restrâns
mereu atribuţiile, fiind completată cu deputaţi numiţi direct de împărat.
Guvernul a fost redus la rolul de organ executiv al măsurilor luate de
Curtea de la Viena. Guvernatorul era numit de împărat, neţinându-se
seama de voturile Dietei. Tezaurariatul era supus Cancelariei aulice de
la Viena. Deasupra tuturor acestor instituţii se aflau Comandantul armatei
106
imperiale numit de împărat, totdeauna dintre germani, şi Cancelaria
aulică, prin care Curtea de la Viena conducea efectiv ţara.
Banatul, intrat în stăpânirea habsburgică în 1718, a fost organizat
deosebit, ca domeniu al Coroanei, încredinţat unei administraţii provin-
ciale compuse din militari şi funcţionari civili. În fruntea acestei provincii,
funcţia de guvernator era îndeplinită de comandanţi militari, dintre care
nici unul nu a fost localnic. Fiecare dintre cele 11 districte în care era
împărţită provincia era condus de un administrator, iar în comune
conducerea o aveau primarii numiţi chinezi. Numele aminteşte de vechii
cnezi români.
Banatul a rămas sub guvernare militară până la 1751, când s-a
constituit o administraţie civilă în frunte cu un preşedinte german,
ajutat de 6 consilieri.
Un puternic instrument de dominaţie, folosit de Curtea de la
Viena, pentru legarea mai strânsă a populaţiei din Transilvania, Banat,
Crişana şi Maramureş de Imperiu, a fost catolicismul. Credincioşii
religiei catolice erau numiţi în funcţiile publice chiar dacă nu înde-
plineau condiţiile cerute de lege. Pentru întărirea catolicismului şi
pentru extinderea uniatismului, s-au folosit toate mijloacele. Aceasta
cu atât mai mult, cu cât răscoala curuţilor a făcut să crească împo-
trivirea populaţiei. La Unire fusese atrasă doar o parte a preoţimii şi a
micii nobilimi române.
Românii au căutat să folosească Unirea în scopul de a obţine
drepturi politice. Cel care a iniţiat şi a dat impuls mişcării de reven-
dicare a drepturilor, pe baza promisiunilor făcute celor ce au acceptat
Unirea cu Roma, a fost Inocenţiu Micu Clain. Acesta, încă înainte de
instalarea lui ca episcop, în 28 septembrie 1728, a înaintat mai multe
memorii împăratului Carol al VI-lea, referitoare la nedreptăţile pe care
le sufereau clerul şi credincioşii ce primiseră Unirea. Ca episcop,
Inocenţiu Micu Clain a asaltat Guvernul, Dieta şi Curtea de la Viena
cu nenumărate cereri şi memorii; a mers personal la Viena, aducând
dovezi şi argumente în sprijinul luptei sale pentru emanciparea po-
porului român. În concepţia sa, poporul român era o naţiune, ca şi
celelalte trei naţiuni din Transilvania; de aceea, el trebuie recunoscut
ca atare şi să i se acorde în toate privinţele, o egalitate deplină cu
celelalte trei naţiuni din Transilvania.
Inocenţiu Micu Clain a fost primul român care a formulat şi a
apărat această concepţie clară, superioară, care va deveni un program
de luptă şi de gândire pentru toţi conducătorii politici ai românilor din
Transilvania.
107
 Cu riscul vieţii, în împrejurări grele, el a făcut un aspru rechi-
zitoriu rânduielilor nedrepte, ca şi celor care le creaseră şi le apărau,
fie că era vorba de autorităţi habsburgice, iezuiţi sau papalitate.

Document 1
Nicolae Mavrocordat începător al politicii „fanarioţilor”
în Principatele dunărene
„Nicolae Mavrocordat, urmărind o politică de dizlocare a boierimii
pământene, atât din rosturile politice, cât şi din cele administrative ale
ţării, a adus cu sine un mare număr de greci şi arnăuţi. El voia să-i
folosească în administraţia Moldovei şi desigur pentru siguranţa sa
personală, ca unul ce se simţea cu totul străin, şi într-un mediu ostil.
În al doilea rând, Mavrocordat a înţeles să se sprijine pe
ţărănime, împotriva boierimii. Şi astfel, începe acest cărturar lipsit de
experienţa ţării şi a domniei o luptă dură împotriva unui regim care,
incontestabil, avea multe păcate, dar şi rădăcini adânci în structura
socială şi economică a ţării. Domnii fanarioţi vor continua, rând pe
rând, această luptă împotriva vechii boierimi, căutând a ridica dintre
străini şi din straturile de jos ale societăţii o nouă clasă, care să li se
supună orbeşte. Astfel, se va grăbi la noi – ca şi în Apusul Europei –
evoluţia de la monarhia feudală la monarhia absolută. Cu o deosebire,
însă: pe când în Apus transformarea se făcea prin forţele lăuntrice ale
naţiunii, la noi se făcea printr-o acţiune ordonată de puterea suzerană,
cu elemente străine: se extindea astfel asupra ţărilor noastre regimul
constantinopolitan al monarhiei despotice otomane, cu singura con-
cesiune că în acest loc să nu ni se trimită un paşă mahomedan, ci ni se
trimitea un demnitar creştin al Seraiului.
Astfel, în măsura în care misiunea domnului fanariot pro-
gresează, ţara se provincializează. În aceste condiţii, elementul feudal
autohton, oricât de reacţionar ne-ar părea, judecat sub aspectul social,
era acela care întârzia topirea statului nostru în sistemul administrativ
al Imperiului otoman”.
Victor Papacostea, Tradiţii româneşti de istorie şi
cultură, ediţie îngrijită de Cornelia Papacostea-Danielopolu,
Bucureşti, 1996, p. 181-182.

108
 Document 2
Tratatul de pace de la Passarowitz (1718, iunie 10/21) prin care
Oltenia, nordul Serbiei şi oraşul Belgrad şi banatul Timişoarei
trec sub stăpânirea Austriei
Art. I. „Hotarele ţărilor Moldovei şi Valahiei, aflându-se la
mijloc (între Imperiul habsburgic şi Imperiul otoman – n.n. ,Şt.Şt.) şi
fiindu-le vecine de o parte hotarele Poloniei şi de alta ale Transilvaniei,
aşa cum au fost din vechime, să se deosebească şi să fie despărţite de
munţi, astfel ca în tot locul să se vadă semnele de hotar cele din
vechime şi să nu se facă vreo schimbare acestor hotare, nici dincolo
nici dincoace de ele. Şi fiindcă părţile Valahiei aşezate dincoace de
râul Olt, împreună cu locurile şi întăriturile Severinului sunt în puterea
şi stăpânirea Serenisimei Maiestăţii Sale imperiale, aşa cum glăsuieşte
tratatul de pace încheiat, să rămână în stăpânirea şi puterea acestuia,
aşa cum se află şi sunt stăpânite, şi tot astfel malul de răsărit al râului
zis mai sus să ţină de Imperiul otoman, iar cel dinspre apus să ţină de
stăpânirea Austriei. Râul Olt, luându-şi apele din Transilvania până în
locul unde şi le varsă în Dunăre, iar de acolo pe lângă malurile Dunării
spre Orşova până la locul din părţile unde râul Timoc se varsă în
Dunăre – acolo să se tragă hotar aşa precum înainte se ţineau hotarele
prin părţile râului Mureş...”
I. Ionaşcu, Petre Bărbulescu, Gheorghe Gheorghe,
Relaţiile internaţionale ale României în documente (1368-
1900), Bucureşti, 1971, p. 204

Document 3
Tratatul de pace încheiat între Austria şi Imperiul otoman
la Belgrad (1739, septembrie 7/18), prin care Oltenia
este retrocedată Ţării Româneşti
Art. IV. „Maiestatea Sa, Împăratul Austriei cedează Porţii otomane,
toată Valahia austriacă, cu munţi cu tot, precum şi fortăreaţa numită
Perişani – care se află în Valahia -, construită de Maiestatea Sa
Împăratul Austriei, o cedează tot numitei Porţi, dar cu condiţia ca
întăriturile ei să fie dărâmate şi ele să nu poată fi reclădite pe viitor de
către Poarta otomană...”
I. Ionaşcu, Petre Bărbulescu, Gheorghe Gheorghe,
Relaţiile internaţionale ale României în documente (1368-
1900), Bucureşti, 1971, p. 216.
109
 Document 4
Inochentie Micu – iniţiatorul luptei politice
a românilor din Transilvania
„... Lupta politică întreprinsă de Inochentie Micu, obiectivul ei:
emanciparea poporului român din starea de inferioritate în care era
ţinut; ridicarea lui la naţiune politică, odată conceput, în ciuda
insuccesului se fixează durabil, ca o inevitabilă necesitate a pro-
cesului de dezvoltare. Şi se va contura tot mai precis pe măsură ce se
va dezvolta pătura socială pe care se întemeia, intelectualitatea cu
deosebire, pe măsura dezvoltării luptei naţionale în genere. Lupta lui e
punct de plecare nu numai în lupta de emancipare a poporului român
din Transilvania, e şi unul din punctele de plecare în lupta de
emancipare a întregului popor român, moment istoric de temelie în
lupta lui pentru libertate şi unitate naţională...
Meritul lui Inochentie e de a fi recunoscut clar, mai clar ca
oricine în timpul lui, procesul de dezvoltare a poporului român din
Transilvania şi de a fi conceput şi aşezat pe temelii solide, durabile
programul lui de emancipare, de a-l fi înarmat şi cu argumentele
fundamentale. La temelie stă viziunea sa atotcuprinzătoare, luminând
puternic calea spre viitor. Se înscrie astfel în istoria noastră, indu-
bitabil, ca cea mai puternică personalitate politică a poporului român
din Transilvania în secolul al XVIII-lea”.
D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Din istoria
formării naţiunii române, Bucureşti, 1984, p. 197-198.

110
 CAPITOLUL III
PRINCIPATELE ROMÂNE ÎNTRE PACEA
DE LA BELGRAD (1739) ŞI CEA
DE LA KUCIUK-KAINARGI (1774)

După pacea de la Belgrad, Imperiul otoman a cunoscut o

perioadă de oarecare linişte aproape 30 de ani. Poarta oto-
mană nu a fost angajată în cele două mari conflicte europene
din epocă: războiul pentru succesiunea la tronul Austriei şi
Războiul de şapte ani. „Chestiunea orientală”, intrată într-un
con de umbră, va reveni în centrul atenţiei cancelariilor euro-
pene o dată cu izbucnirea războaielor din a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea.

Tendinţe de agravare a regimului furco-fanariot

în Principatele Române şi speranţa de eliberare a lor
cu sprijin din afară
După pacea de la Belgrad şi până la izbucnirea războiului ruso-
turc din 1768-1774, încheiat cu pacea de la Kuciuk-Kainargi, domnii
din ambele principate române s-au schimbat foarte des. Ghiculeştii şi
Racoviţeştii şi-au împărţit domniile. Constantin Mavrocordat a mai
domnit de 3 ori în Moldova şi de 2 ori în Ţara Românească. În
Moldova au apărut cu pretenţie la domnie Callimachi (Călmaşu), de
origine răzeşească din părţile Orheiului. A domnit, mai întâi, Ioan
Teodor Callimachi (1758-1761), urmat de fiul său Grigore Callimachi
(1761-1764; 1767-1769).
Domnii, sub influenţa reprezentanţilor pe care îi aveau la
Constantinopol (a capuchehaielor) şi a dregătorilor greci din preajma
lor, au impus dări apăsătoare, ceea ce a făcut să crească opoziţia
boierimii locale şi a Bisericii.

111
 Pentru a linişti lucrurile, Poarta otomană a fost nevoită să practice
schimbarea frecventă a domnilor şi aceştia, la rândul lor, obligaţi să
reducă dările la care erau supuşi locuitorii, să-i scoată din dregătorii şi
chiar să-i izgonească din ţară pe grecii acuzaţi de abuzuri. Unul dintre
aceşti dregători abuzivi a fost Iordache Stavrachi, un intrigant, atotpu-
ternic câtva timp în ambele Principate Române şi care avea să-şi încheie
cariera de aventurier strangulat în închisoare la Istanbul.
Războiul dintre ruşi şi turci, care sta să izbucnească de câţiva ani
era aşteptat de populaţia din Ţările Române cu nădejdea de eliberare.
Frământările din Polonia, în vederea succesiunii la tron, au
prilejuit izbucnirea războiului. După moartea regelui August al III-lea
Saski, în 1763, Împărăteasa Ecaterina a II-a – care luase în 1762
puterea în Rusia, în urma uciderii soţului ei, Petru al III-lea – a izbutit
să determine alegerea pe tronul Poloniei a fostului ei favorit Stanislaw
August Poniatovski. Ţarina se pregătea să extindă acţiunile militare şi
să ocupe Principatele Române.
Prin manifeste şi emisari, anunţând apropiata sosire a „elibe-
ratorilor”, ruşii, tot mai mult, instigau locuitorii din Principatele
Române şi pe credincioşii ortodocşi din sudul Dunării, ca şi pe
românii ortodocşi din Transilvania. Şi, în timp ce la Iaşi „desenatorii”
ruşi forfoteau spionând, în Ţara Românească maiorul Nazarie Karazin
intra, la începutul primăverii 1768, în legătură cu Pârvu Cantacuzino,
căruia i-a încredinţat manifestul ţarinei pentru a fi împrăştiat şi peste
Dunăre. Străinul rus şi-a asigurat şi simpatia tânărului domn Alexandru
Vodă Ghica (1766-1768), pe care îl sfătuia să fugă. La declararea
războiului, acelaşi maior Karazin, sub haină călugărească, a reapărut
în ţară, mai întâi la Argeş, ocrotit de egumenul Damaschin, şi apoi la
Bucureşti. El i-a înmânat lui Pârvu Cantacuzino o scrisoare, o cruce de
aur şi portretul ţarinei, pe care îl mai dăduse şi egumenului Damaschin,
ca şi lui Sofronie de la Vieroş (lângă Piteşti).
În manifestul adresat tuturor popoarelor creştine de sub stăpânirea
otomană, ţarina făgăduia libertatea acelui „slavonesc norod”, termen
prin care înţelegea nu numai pe creştinii din sudul Dunării, ci şi pe
locuitorii ortodocşi din Ţările Române.
Sultanul Mustafa al III-lea a declarat la 6 octombrie 1768 război
ruşilor, după ce aceştia, în urmărirea unui grup de polonezi, i-au atacat
pe turci şi au distrus orăşelul Balta din Moldova.
Din porunca sultanului, în primele zile ale anului 1769, tătarii sub
conducerea hanului Crâm-Gherai au trecut Bugul şi Nistrul pe gheaţă;
112
au pustiit totul în cale şi au luat zeci de mii de robi. Între măsurile luate
de Poarta otomană, în vederea angajării luptei cu Rusia, a fost şi o nouă
schimbare de domni în Principatele Române. Constantin Mavrocordat a
fost numit pe tronul Moldovei (a patra domnie) şi Grigore al III-lea
Ghica în Ţara Românească.
În primăvara anului 1769, la 21 mai, o oaste otomană numeroasă
a trecut Dunărea şi s-a oprit lângă Cartal. Nedisciplinată, slab înarmată
şi rău comandată, ea părea mai de grabă gata să se răscoale, decât să
lupte împotriva unui duşman puternic. Armata rusă nu se afla nici ea
în condiţii foarte bune de luptă, totuşi, era mai disciplinată şi mai bine
condusă. Aceasta l-a făcut pe regele Frederic al II-lea al Prusiei să facă
afirmaţia – dispreţuind valoarea militară a beligeranţilor – că aceştia
duceau un „război între orbi şi chiori”.
Turcii au înaintat cu încetineală prin Moldova şi nu au ajuns la
timp în sprijinul Hotinului, a cărui garnizoană reuşise totuşi să respingă
un prim atac al armatei ruse, condusă de prinţul Galiţân. Noul mare
vizir Moldovandj a părăsit, însă, cetatea. Armata a început să fugă
înfricoşată la ştirea că Dunărea şi Nistrul, din cauza ploilor, au rupt po-
durile, ameninţând retragerea. La 9 septembrie, Galiţân pătrundea, fără
nicio împotrivire, în Hotin, deschizându-şi calea ocupării Moldovei.
Pe când se afla în faţa Hotinului, în vară, Galiţân a primit
deputăţia de boieri din Moldova, care i-a salutat sosirea, i-a prezentat
scrisori din partea înaltului cler şi i-a adresat urări de izbândă. Generalul
a răspuns, asigurându-i de ajutorul împărătesei. După ocuparea cetăţii
au apărut detaşamente din trupele prinţului Prozorovski, care, printr-un
„manifest”, îşi anunţau sosirea în Moldova. De la Cernăuţi au ajuns la
Botoşani, unde baronul Elempt a fost primit de egumenul Paisie, care,
în limba rusă, i-a exprimat sentimentele de bucurie ale populaţiei de a
scăpa de asuprirea turcilor. Acelaşi baron, cu cazacii conduşi de Ion
Săcădele, român din Transilvania, şi-a făcut intrarea în Iaşi, întâmpinat
de mitropolitul Gavriil şi de boieri, care i-au predat cheile oraşului.
Trupele ruseşti au defilat pe străzile Iaşilor, admirate şi primite cu
bucurie de populaţie. La Mitropolie, în bubuitul tunurilor, s-au făcut
rugăciuni pentru izbândă, în prezenţa înaltului cler, a ofiţerilor şi a
mulţimii, cât încăpea în biserică. S-a citit apoi jurământul de credinţă,
ascultat de toţi cu două degete de la mâna dreaptă ridicate în sus. Toţi
au sărutat apoi crucea, au depus jurământ în faţa evangheliei, rostit cu
voce tare, şi şi-au însemnat numele în cartea de jurământ. Ceremonii
asemănătoare au avut loc şi a doua zi, în toate bisericile de la oraşe şi
113
sate; s-au strâns iscălituri prin care locuitorii Moldovei îşi declarau
supunerea faţă de împărăteasa Ecaterina.
După ce au ocupat Galaţii – unde Constantin Mavrocordat a fost
rănit mortal -, ruşii şi-au deschis calea către Ţara Românească, al cărei
domn, Grigore Alexandru Ghica, intrase în înţelegere cu ei. Cu toate
acestea, domnul ceruse vizirului să gonească „volintirii” români, aflaţi
la Focşani ,care ameninţau să intre în Ţara Românească. Din deta-
şamentele de „volintiri” s-au ales 700 războinici de la Lăpuşna, sub
comanda unui Ilie, care – călăuziţi de însuşi egumenul de Argeş,
Damaschin, pe drumuri pe sub munte, purtând în vârf de prăjini două
steaguri albe – au apărut în zorii zilei de 16 noiembrie 1769 la
Bucureşti, unde au fost sprijiniţi de îndată de spătarul Pârvu
Cantacuzino cu 200 de arnăuţi.
La sosirea „volintirilor” români, numiţi mai apoi „stupai”, de la
comanda de înaintare adoptată de ruşi*, s-au tras clopotele şi mulţimea a
început să omoare pe turcii aflători în oraş. Grigore Alexandru Ghica
(1768-1769) s-a ascuns de formă în hanul „Şerban Vodă”, apoi s-a
lăsat prins de locotenent-colonelul Cariţân, care pusese la cale acea
incursiune. Ilustrul prizonier şi familia lui au fost îndreptaţi spre Iaşi,
apoi spre St. Petersburg. Bucuroasă de ocuparea Bucureştilor,
Ecaterina a II-a, în aşteptarea domnului prizonier, îi scria lui Voltaire,
care în acea vreme, ridiculizând pe sultanul turc, Mustafa al III-lea
(1757-1774), rima Mustafa cu sofa, şi încasa sume importante pentru
scrierea Istoria lui Petru I. Filosoful, în răspunsul său, măgulea pe
suverană şi-şi exprima încrederea că dacă turcii trebuie izgoniţi din
Europa, aceasta se va înfăptui prin ruşi.
„Volintirii” s-au îndreptat şi peste Olt, unde boierii au trecut
munţii la Braşov pentru a nu se compromite faţă de turci. Cariţân cu
cazacii şi „volintirii” au pornit asupra Giurgiului; turcii i-au obligat,
însă, pe atacanţi să se închidă în mânăstirea Comana. Pârvu Cantacuzino
a alergat în ajutorul asediaţilor cu arnăuţii săi, cu 300 ruşi şi 2 tunuri.
A fost surprins noaptea într-o pădure şi omorât; oastea i-a fost distrusă.
Turcii s-au retras însă şi astfel Cariţân şi-a găsit salvarea.
Comandantul general rus, contele Rumienţev a detaşat pe baronul
Stoffeln să desăvârşească ocuparea Munteniei. Bătrânul ostaş, care
avea să moară de ciumă în primăvară, şi-a făcut intrarea în Bucureşti
la 11 februarie 1770, primit triumfal de populaţia oraşului. A doua zi,
la mitropolie s-a procedat la depunerea jurământului de credinţă.

*
Stupati (stupiti) – a păşi, a înainta.
114
 Din amândouă ţările, din Ţara Românească şi Moldova, s-a ales
câte o deputăţie să meargă la St. Petersburg să depună omagiul de
supunere faţă de împărăteasă şi pentru a formula cereri. Amândouă
deputăţiile, prin cărţi de închinare, ticluite de înaltul cler, slăveau pe
împărăteasă.
Poarta otomană, aflând de jurămintele de supunere ale deputăţiilor
române faţă de împărăteasa Ecaterina a II-a, a declarat haini locuitorii
din ambele ţări române şi i-a dat pradă răzbunării oştilor turceşti. La
aceste represalii s-au adăugat abuzurile oştilor ruseşti de ocupaţie. Sub
povara aprovizionării acestora şi a violenţelor de tot felul, populaţia s-a
risipit prin locuri pustii şi prin păduri.
Delegaţii munteni cereau împărătesei o anexiune aproape completă
a ţării la Rusia, „să se aşeze în ţara noastră legile şi rânduielile Rusiei pe
deplin”; se prevedea că jumătate din judecătorii rânduiţi în ţară să fie
munteni; ţara să întreţină o oaste pământeană de 20.000 de ostaşi, din
care 5000 călări; era rugată împărăţia rusească să o înzestreze cu arti-
lerie. S-au prezentat şi doleanţe de ordin cultural, ca „din veniturile ţării
să se facă academii de epistimii (ştiinţe), meşteşuguri şi limbi”.
Primiţi de contele N. I. Panin, italian de origine, care conducea
departamentul Afacerilor Externe, delegaţii munteni, în frunte cu
mitropolitul Grigore, s-au plâns că împovărarea ţării este mult prea
mare şi au adresat dorinţa înlăturării relelor. S-a hotărât ca „în fruntea
trebilor” ţării (la conducerea ţării) să fie patru boieri, care vor asculta
de porunca reprezentantului Rusiei.
Delegaţii moldoveni, conduşi de episcopul de Huşi, Inochentie,
cereau ca la cârma ţării „să se aleagă 12 boieri mari de starea întâi”, din
care 6 să adune dăjdiile ţării, care vor fi trimise la curtea împărătească.
Comandantul oştirii ruseşti, cu reşedinţa la Iaşi, va păzi hotarele şi va
înainta şi „anaforele”, adică cererile sau plângerile obşteşti. Asigurând
interesele tagmei lor, boierii prevedeau ca dregătoriile să fie date
feciorilor de boieri, pe durata de 1 sau 3 ani, ca să poată intra „toţi, pe
rând, în slujbe”. Se cerea ca ţara să revină la „hotarul vechi”, să fie
dărâmate cetăţile Brăila şi cetatea Benderului, „nevindecată rană în
spinarea ţării”, să fie restituit ţării Hotinul, care „d’început au fost şi este
loc al Moldovei”. În privinţa unei oştiri pământene, delegaţii prevedeau
că ţara poate scoate 12.000 de oameni şi că din veniturile ei ar întreţine
5000 de soldaţi ruşi.
În Duminica Floriilor (28 martie 1770), delegaţiile au fost
conduse la biserică în patru trăsuri de gală cu câte şase cai, cu lachei în
uniforme sclipitoare.
115
 Delegaţiile au fost primite apoi la curte, în sala tronului, în văzul
„imperatriţei”, care stătea în picioare înconjurată de doamnele de
onoare. A cuvântat întâi, înaintea mitropolitului muntean, episcopul
Huşilor, desigur fiindcă ştia ruseşte; el a adresat laude împărătesei
Ecaterina a II-a, dezrobitoare a popoarelor subjugate „păgânului” şi
cerea „protecţia Rusiei”. După răspunsul imperial, delegaţii au sărutat
mâna Înaltei protectoare, care i-a arătat o atenţie deosebită lui Mihai
Cantacuziono, adresându-i mângâieri şi păreri de rău pentru moartea
fratelui său, Pârvu.
Moştenitorul la împărăţie – Pavel, un băieţel de 13 ani, pe care
delegaţii îl numeau „granduce”, a vorbit şi el cu boierii şi înalţii clerici
români.
Au urmat vizite la miniştri, la biserici, teatre etc. Membrii
clerului au participat la serviciul divin în mânăstirea Sfîntul Alexandru
Nevski, au asistat la slujba religioasă în Biserica Curţii Imperiale, au
vizitat apartamentele palatului cu săli spaţioase şi sobe aurite, cu
bogăţiile coroanei, cu portrete reprezentând pe Petru cel Mare şi
luptele glorioase ale acestuia. Deputăţiile au trecut prin grădinile
impe-riale, cu păsări şi animale exotice, au fost conduse apoi la
reşedinţa de vară şi bibliotecă.
Reprezentanţii boierilor şi clerului Ţărilor Române au asistat la
recepţia dată în ziua de naştere a împărătesei, la care a luat parte, ca
invitat, şi fostul domn Grigore Alexandru Ghica, tratat cu atenţie şi
întreţinut cu cheltuiala Curţii imperiale. Fiul lui fusese primit cu cinste
în corpul de cadeţi. Fostul domn avea să fie însărcinat cu negocieri
secrete cu turcii. El a fost trimis în armata lui Rumienţev şi, cu Înaltul
sprijin al împărătesei, avea să şi ocupe tronul Moldovei (1774-1777)
şi, în cele din urmă, să fie omorât de turci.
După o lungă şedere în capitala Rusiei, în cea de a doua jumătate
a lunii iulie 1770, cele două delegaţii au plecat spre patrie, egumenii
ducând cu ei daruri bogate din partea împărătesei către mânăstirile
din ţară.
Delegaţiilor Principatelor Române, aflate la Petersburg, li s-a
tăinuit, desigur, că, în absenţa lor, turcii comandaţi de Abdi-paşa, după
reluarea Galaţilor, îşi îndreptaseră, spre sfârşitul lunii aprilie, oştile în
direcţiile Focşani şi Bucureşti. Încă din luna iunie, ruşii părăsiseră Ţara
Românească. Domnul numit de turci, Manole Giani (Manuil Ruset),
avea să rămână în Bucureşti numai până în toamnă, când ruşii au
reocupat Ţara Românească.
116
 Deputăţiile aflaseră însă la St. Petersburg despre două mari
victorii dobândite de ruşi la Tschesmé şi Cahul. La Tschesmé, lângă
insula Chios, pe coastele Anatoliei, flota rusească în care se aflau
valoroşi marinari englezi, în miezul nopţii de 7-8 iulie 1770, a surprins
24 de vase turceşti, ancorate în port, le-a aprins, îndreptând asupra lor
încărcături de bitum în flăcări. Cam în acelaşi timp, la 9 iunie, turcii –
circa 130.000 – au fost surprinşi la Cahul. Ei au fugit ruşinos din faţa
oştirilor ruseşti ale mareşalului Rumienţev, lăsând o pradă enormă şi
50.000 de morţi.
După o serie de victorii, obţinute cu mari jertfe, au căzut pe rând
Ismailul, Chilia, Benderul. Cetatea Albă – Akermanul a capi-tulat. La
22 septembrie 1770 ruşii au asediat Brăila, a cărei garnizoană a părăsit
în dezordine cetatea. Oştile generalului Gudovici au ocupat Bucureştii
la 24 noiembrie 1770. Abdi-paşa evacuase aproape fără lupte
Muntenia, afară de câteva cetăţi pe Dunăre.
Puterile europene s-au alarmat de marile succese militare ale
Rusiei. Anglia, care considera necesară supravieţuirea Imperiului
otoman, şi-a rechemat marinarii din serviciul Rusiei şi a interzis orice
nou angajament. Franţa a trimis Imperiului otoman ofiţeri şi ingineri şi
i-a oferit mai multe vase de război. Austria, temându-se că Rusia va
anexa ţările româneşti, a ameninţat cu război şi a întins de-a lungul
Carpaţilor, în Transilvania, un cordon de trupe; Prusia se temea să nu
fie atrasă într-un nou război şi nu privea nici ea cu ochi buni Imperiul
rus învingător.
Domnul Ţării Româneşti, Manole Giani-Vodă, ca să nu fie prins
de ruşi, a fugit din capitală la Craiova şi apoi la Vidin. Trupele ruseşti,
comandate de Potemkin, au ocupat Oltenia şi au stabilit la Craiova o
administraţie de patru boieri. La Bucureşti începuse să funcţioneze
guvernarea celor 12 boieri (cum ceruse delegaţia Ţării Româneşti
împărătesei Ecaterina a II-a), în frunte cu Mihai Cantacuzino.
Rusia a dobândit succese şi în anul 1771. Crimeea a căzut sub
stăpânirea ei. Spre sfârşitul toamnei, oştile turceşti, rău aprovizionate şi
bântuite de molimi, au început să se destrame; zadarnic a intervenit
energic sultanul Mustafa al III-lea. Ruşii victorioşi au apărut la Babadag;
turcii, aflaţi aici, au fugit, reuşind să ia cu ei steagul profetului.
Asupra Principatelor Române se făceau planuri diferite. Se vorbea
de cedarea lor Rusiei. Poarta otomană, ca să atragă de partea ei Austria,
117
i-a făgăduit Oltenia. A fost încheiat, în acest sens, un tratat secret, la
6 iunie 1772. Circula şi ideea ca cele două Principate Române să
constituie o monarhie pentru fratele regelui Frederic al Prusiei.
Sultanul Mustafa al III-lea n-a consimţit să cedeze Moldova şi
Ţara Românească şi a hotărât să continue războiul. Austria şi Prusia au
intervenit să medieze pacea. Negocierile s-au deschis la 7 august 1772
la Focşani. Ruşii, prin reprezentanţii lor, au cerut libertatea tătarilor.
Turcii nu s-au învoit.
Îngrijoraţi de soarta lor viitoare, boierii români au trimis delegaţi
din ambele ţări, pentru a da Congresului de Pace informaţii în privinţa
statutului politico-juridic al Principatelor Române. Prin memorii
adresate ambasadorilor Rusiei, Austriei şi Prusiei, ei cereau protecţie.
În cererile delegaţiei Munteniei, invocându-se „Capitulaţiile”, ticluite
probabil de Nicolae Costin şi de marele boier Ienăchiţă Văcărescu, – şi
pe care delegaţia le prezenta ca fiind recent descoperite – se arăta că
din „vechime” Ţara a plătit numai tribut turcilor, „fără a se vedea turc
în ţară”.
Tratativele de la Focşani neizbutind, se credea că ruşii vor preface
în pustiu ţările româneşti. Armistiţiul prelungindu-se, negocierile au fost
reluate în toamnă la Bucureşti, la „Curtea domnească cea veche”.
Boierii munteni, în frunte cu Mihai Cantacuzino, urmărind să înlăture
suzeranitatea otomană, au continuat să adreseze memorii delegatului
rus, cerând să treacă sub „fericita cârmuire a Rusiei”. La Congresul de
la Bucureşti, ruşii au cerut, printre altele, garanţii în privinţa neatârnării
tătarilor. Turcii n-au primit condiţiile impuse şi negocierile s-au
întrerupt în primăvara anului 1773. Războiul a reânceput. Luptele s-au
dat în Dobrogea. La Silistra a participat şi polcovnicul Cantemir, fiu al
lui Antioh Cantemir. Turtucaia a căzut. Ruşii au încercat să treacă la
Giurgiu; au avut importante pierderi. Prinţul Repnin a fost luat prizonier
şi închis la Edicule. Rumienţev a trecut Dunărea aproape de Brăila şi a
înaintat spre Silistra. Cel mai în vârstă dintre Cantacuzini, Răducanu,
cu un „pâlc de husari români” din Transilvania a făcut isprăvi de vitejie,
a capturat 12 tunuri.
La 20 ianuarie 1774, sultanul Mustafa al III-lea a murit; i-a
urmat fratele lui, Abdul Hamid I (1774-1789). În mai 1774, turcii au
fost înfrânţi. Contele Saltâkov a asediat Şumla, apărată de marele
vizir, căruia comandatul rus i-a refuzat armistiţiul cerut.
118
 Tratativele de pace au început la Kuciuk-Kainargi, sat lângă
Silistra. După două runde de convorbiri în tabăra rusească, la 10-21
iulie 1774 s-au iscălit, în grabă, cele 28 articole ale tratatului. Turcii au
acceptat în sfârşit cererea privitoare la tătarii din Crimeea, cărora li se
recunoştea independenţa; se recunoştea independenţa şi tătarilor din
Bugeac. Ruşii, deşi beneficiau de unele câştiguri – teritoriile dintre
Nipru şi Bug, precum şi fortăreţele Kerci, Enikale şi Kinburn –
restituiau Porţii otomane toate celelalte teritorii ocupate, deci şi
Principatele Române, inclusiv cetăţile Akerman (Cetatea Albă),
Chilia, Ismail şi Bender (Ţighina).
În art. XVI al tratatului erau cuprinse şi alte clauze referitoare la
Principatele Române, între acestea fiind: amnistie deplină şi drept de
emigrare pentru cei care au „aderat” la Rusia. Mihai Cantacuzino a
plecat în Rusia unde a căpătat rangul de general şi mai multe
proprietăţi*.
Tratatul mai prevedea: garantarea exercitării cultului creştin;
confirmarea vechilor privilegii acordate Principatelor Române şi asi-
gurarea pentru reprezentanţele acestora la Constantinopol a unui statut
de drept internaţional; să nu se pretindă plata vechilor datorii; să nu se
ceară din partea Principatelor Române plata haraciului pe perioada
războiului; noile contribuţii băneşti ale Principatelor Române urmau
să fie stabilite, ţinându-se seama de rigorile la care au fost supuse din
cauza războiului; era prevăzută scutirea de dări a Principatelor Române
pe timp de doi ani şi obligaţia Porţii otomane de a ţine seama de
intervenţiile Rusiei în favoarea Principatelor Române, prin miniştrii ei
acreditaţi la Istanbul. Această ultimă prevedere deschidea calea
amestecului Rusiei în treburile Ţărilor Române.
Pacea, ratificată de turci la 2 februarie 1775, s-a încheiat prin
medierea Franţei. Prinţul N.V. Repnin, ca ambasador al Rusiei, şi-a
făcut intrarea publică la Istanbul, însoţit de 600 de oameni.
Rusia, asigurându-şi libertatea completă a navigaţiei pentru vasele
de comerţ, pe Marea Neagră şi a trecerii prin strâmtori, putea transporta
în scurt timp o armată la Istanbul, fiind permanent o ameninţare pentru
Poarta otomană.

*
În ţară, el şi-a vândut moşiile şi a lăsat „şase case de piatră”. Mihai
Cantacuzino îi ceruse lui Rumienţev să susţină independenţa ambelor
Principate Române sub protecţia Rusiei, Austriei şi Prusiei.
119
 Document 1
Charles-Claude de Peyssonnnel (1727-1790)
despre situaţia politică a Principatelor Române
„Aceste două state (Ţara Românească şi Moldova – n.n. ,Şt.Şt.)
sunt astăzi despărţite şi sultanul numeşte şi mazileşte după voia sa pe
cei doi voievozi care nu mai sunt azi decât un fel de paşale, însă creştini.
Ei sunt aleşi de obicei din patru familii greceşti care scot aceste domnii
la mezat şi nu au altă grijă decât să şi le smulgă unii altora. Cea mai
veche dintre aceste familii este familia Ghica, dar care nu e cunoscută
decât de vreo sută de ani încoace. A doua este familia Mavrocordat, a
treia familia Racoviţă. Aceste două din urmă sunt încă şi mai recente.
A patra este nouă de tot, şi primul voievod din această familie al cărui
nume îmi scapă a fost dragoman la Poartă şi a fost trimis în Moldova
în 1758. <Este vorba de Ioan Teodor Callimachi, mare dragoman
(1741-1758) şi domn al Moldovei (1758-1761) – n.n. ,Şt. Şt.> Aceşti
voievozi nu au decât rangul unor paşale cu două tuiuri, dar se bucură
totuşi de unele drepturi onorifice pe care nu le au nici paşalele cu trei
tuiuri sau vizirii. A fost lăsat să rămână şi mai departe în cele două
principate un fel de Consiliu de stat compus din douăzeci şi patru de
boieri ce reprezintă pe vechii stăpânitori ai ţării şi se mai întrevede la
curtea acestor voievozi o uşoară licărire de suveranitate. Dar ei se află
totuşi în cea mai grozavă înjosire şi tremură la apariţia celui mai mic
dregător turc sau tătar. Ei se răzbună asupra poporului de starea de
umilinţă la care au fost aduşi şi se străduiesc să scoată de la ei prin cele
mai strigătoare stoarceri sumele care să acopere peşcheşurile imense ce
sunt tot mereu siliţi să le facă pentru a se pune bine cu ocrotitorii lor de
la Poartă şi a se menţine în scaun. Moldovenii şi muntenii, sătui de
vexaţiile lor, ar dori ca guvernul otoman să binevoiască să pună capăt
acestei fantome de libertate ce le-a păstrat şi să le dea nişte paşale
<căpetenii – n.n. ,Şt.Şt.>, a căror cârmuire ar fi mult mai blândă şi mai
uşoară decât cea a acestor mici tirani încrezuţi dintre care nici unul nu
se socoate mai prejos de cel mai puternic monarh al globului”.
Călători străini despre Ţările Române, vol. IX,.
volum îngrijit de Maria Holban (redactor responsabil),
M.-M. Alexandrescu – Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu,
Bucureşti, 1997, p. 407.
120
 Document 2
Împărăteasa Ecaterina a II-a (1762-1769)
şi diplomaţia rusă în secolul al XVIII-lea
„Dacă Petru I a obţinut succese însemnate în rezolvarea pro-
blemei Balticei, sub domnia Ecaterinei a II-a. Rusia a dobândit mari
succese în înaintarea spre Marea Neagră şi în chestiunea realipirii
teritoriilor ucrainiene şi bieloruse. Conjunctura era extrem de
favorabilă Rusiei. La nord era Suedia, a cărei forţă şi prestigiu au
decăzut tocmai pentru că regele ei, Carol al XII-lea, a încercat să
pătrundă în interiorul Rusiei... La sud erau turcii şi vasalii lor, tătarii
din Crimeea, din a căror măreţie de altădată nu mai rămăseseră decât
cioburi... Polonia era în totală descompunere... incapabilă, prin
constituţia sa, de vreo acţiune cu caracter naţional şi condamnată astfel
să devină o pradă uşoară pentru vecinii săi... Dincolo de Polonia se
afla un alt stat, care, după câte se părea, ajunsese într-o stare de
iremediabilă descompunere – Germania. De la Războiul de treizeci de
ani, Imperiul romano-german era un stat doar cu numele... Iar alături
de dinastia austriacă se ridica treptat, ca o rivală a ei, dinastia prusacă.
Nicicând situaţia internaţională nu fusese mai favorabilă planurilor
expansioniste ale ţarismului, ca în 1762... Războiul de şapte ani
împărţise întreaga Europă în două tabere. Anglia, după ce înfrânsese
puterea francezilor pe mare, în America şi India, lăsase în voia soartei
pe aliatul său de pe continent, regele Frederic al II-lea al Prusiei. În
1762, acesta din urmă se afla în pragul pieirii. Aceasta era conjunctura
internaţională în care a trebuit să acţioneze guvernul Ecaterinei a II-a...
Chiar de la suirea sa pe tron, Ecaterina a luat parte activă la
conducerea politici externe. Nici o problemă mai însemnată nu scăpa
atenţiei sale, nici o hotărâre de mare răspundere nu putea fi luată fără
asentimentul ei. «Vreau să conduc singură, şi în Europa trebuie să se
ştie acest lucru» – îi spunea ea lui Potemkin. Atrasă din tinereţe în
politică prin intrigile de la Curte, Ecaterina avea o mare experienţă în
chestiunile diplomatice, dezvoltându-şi cu timpul până la perfecţiune
aptitudinile sale diplomatice cu totul excepţionale. Pricepându-se de
minune în arta prefăcătoriei, ea spunea despre sine: «Se înşală profund
cei ce judecă lucrurile după primirea ce li se face». Ecaterina se folosea
de frazeologia filozofiei «iluministe» pentru a-şi camufla planurile...”
Istoria Diplomaţiei, în trei volume sub redacţia:
V.A.Zorin, V.S.Semionov, S.D. Skazkin, V.M. Hvostov,
ediţia a doua, vol.I, Bucureşti, 1962, p. 312-313.
121
 Document 3
Însemnare de pe un Mineiu din 1780 cu privire la demersurile
făcute de boierii din Moldova în 1774, pe lângă Rumienţev,
de a li asigura promisiunile făcute de Împărăteasa Ecaterina a II-a
„Am vrut să scriu o istorie scurtă, dar mai bine să zic o pildă ca
să rămâie la cei ce vor veni după noi în lume, pentru ca să nu mai
amăgească a crede că Împărăţeile Evropii nu sunt interesate.
Adecă la anul 1768 au deschis război Poarta Othomanii cu
Împărăţiia Rusii, şi după ce au năvălit oştile rusăşti în ţara Moldovii şi
în Ţara Rumânească, au început să amăgiască pe moldoveni cum şi pă
Rumâni cum că are Împărăteasa Ecaterina a Rusii să izbăvească aceste
două ţări dăn mâna turcului, şi aşa toate noroadele să nebunise, iar, când
au fost la facerea păcii, la leat 1774, au mers la Iaş boierii şi s-au strânsu
să vorbească lui Romeanţov fertmarşalului cum că Împărăteasa i-au
lăsat neslobozi. Iar el le-au zis că, mă mir de voi, boierii, dă aveţi minte
ca un cap de bou, cum va iaşte şi pecetea ţării voastre. Împărăteasa au
avut alte interesuri cât pe lângă aceste două ţări” (subl.ns. ,Şt.Şt.).
Marieta Adam Chiper, Vechi însemnări româneşti
ca izvor istoric, Bucureşti, 1996, p. 78-79

Document 4
1774, iulie 10/21. Kuciuk-Kainaragi. Rusia încheie un tratat
de pace cu Poarta otomană, în care se cuprind
clauze favorabile Principatelor Române
........................................................................................................
„Art.XVI. – Imperiul Rusiei restituie Sublimei Porţi întreaga
Basarabie cu Akerman, Chilia, Ismail şi cu târgurile şi satele şi tot
ceea ce cuprinde această provincie, după cum îi restituie şi fortăreţele,
oraşele, târgurile, satele şi cu tot ce cuprind ele şi Sublima Poartă le
primeşte în condiţiile următoare, cu promisiunea solemnă de a le
respecta cu sfinţenie:
1. Să respecte faţă de toţi locuitorii acestor principate, de orice
demnitate, rang, stare, înclinaţie sau provenienţă ar fi ei, fără ce mai
mică excepţie, amnistia absolută şi veşnica uitare, stipulate în primul
articol al tratatului, în favoarea tuturor acelora care, efectiv, ar fi
122
comis vreo crimă sau ar fi fost bănuiţi de-a fi avut intenţia să dăuneze
intereselor Sublimei Porţi, repunându-i în demnităţile, rangurilor şi
posesiunile lor iniţiale şi redându-le bunurile de care s-au bucurat
înaintea războiului actual.
2. Să nu împiedice câtuşi de puţin exercitarea liberă a religiei
creştine şi să nu pună nici un obstacol în construirea de noi biserici şi
în repararea celor vechi, după cum s-a stabilit mai înainte.
3. Să restituie mânăstirilor şi altor particulari pământurile şi
posesiunile mai sus menţionate care le-au aparţinut şi care le-au fost
luate în afara oricărei dreptăţi, situate în împrejurimile Brăilei, Hotinului,
Benderului etc., numite azi raia.
4. Să aibă faţă de clerici stima deosebită pe care situaţia lor o
impune.
5. Să acorde familiilor care ar dori să-şi părăsească patria pentru
a se stabili aiurea un permis de liberă trecere cu toate bunurile lor; şi
pentru ca aceste familii să-şi poată aranja convenabil treburile, să le
fixeze un termen de un an pentru această emigraţie liberă din patria
lor, începând din ziua în care instrumentele de ratificare ale pre-
zentului tratat vor fi schimbate.
6. Să nu ceară şi să nu impună nici o plată a vechilor socoteli, de
orice natură ar fi ele.
7. Să nu impună acestor popoare nici o contribuţie sau plată
pentru toată durata războiului; şi chiar din cauza devastărilor la care au
fost expuse, să le socotească achitate de orice impozite pentru doi ani,
începând din ziua schimbării instrumentelor de ratificare ale pre-
zentului tratat.
8. La expirarea termenului stabilit, Poarta promite să uzeze de
aceasta cu toată omenia şi să le primească prin intermediul trimişilor
care vor veni din doi în doi ani; la sfârşitul plăţii acestor impozite, nici
paşalele, nici guvernatorii, nici vreo altă persoană nu va trebui să le
înglodeze în datorii, nici să le impună alte plăţi sau impozite,
indiferent sub ce pretext sau denumire; dimpotrivă, ele vor trebui să se
bucure de absolut toate avantajele de care s-au bucurat în timpul
domniei răposatului sultan.
9. Poarta îngăduie domnitorilor acestor două state să aibă pe
lângă ea un însărcinat cu afaceri, ales dintre creştinii comunităţii
greceşti, care vor veghea asupra treburilor privind numitele principate
123
şi vor fi trataţi cu bunătate de către Poartă şi, în ciuda neînsemnatei lor
importanţe, vor fi consideraţi ca persoane care se bucură de dreptul
internaţional, adică vor fi la adăpost de orice violenţă.
10. Poarta consimte de asemenea ca, după cum o vor cere
împrejurările în aceste principate, miniştrii Curţii imperiale ai Rusiei
care îşi au reşedinţa pe lângă ea să poată vorbi în favoarea lor şi
făgăduieşte a-i asculta cu toată consideraţia ce se cuvine unor puteri
prietene şi respectate.”
Ion Ionaşcu, Petre Bărbulescu, Gheorghe Gheorghe,
Relaţiile internaţionale ale României în documente (1368-
1900), Bucureşti, 1971, p. 227-230.

124
 CAPITOLUL IV

PRINCIPATELE ROMÂNE DUPĂ TRATATUL

DE LA KUCIUK-KAINARGI ŞI ACCENTUAREA JOCULUI
DE INTERESE AL MARILOR PUTERI ÎN ZONĂ

Opoziţia diferitelor proiecte ale marilor puteri în privinţa

Principatelor Române explică nereuşita lor în formulele pre-
conizate de Rusia şi Austria de anexare a Principatelor Române.
Mersul confruntărilor militare ruso-austro-otomane în şi pentru
spaţiul românesc, ca şi evoluţia ansamblului de relaţii interna-
ţionale au impus soluţii de compromis, care, deşi au asigurat
continuitatea vieţii de stat româneşti, s-au soldat cu însemnate
pierderi teritoriale.

Când s-a aflat despre revenirea Principatelor Române în depen-

denţă de Poarta otomană, acestea şi-au trimis delegaţi peste Dunăre,
cerând, printre alte revendicări, dreptul de alegere a domnilor. Cei din
Ţara Românească cereau domn pe Ştefan Pârscoveanu. Aflând însă că
„împăratul turcesc” îl numise pe Alexandru Ipsilanti, „au rămas – scria
Dionisie Eclesiarhul – cu buzele umflate, mergând cu mare grijă şi
sfială la domnu Ispilanti, de i s-au închinat şi i-au sărutat mâna”.
În Moldova, Poarta otomană l-a numit în scaunul domnesc pe
Grigore al III-lea Ghica, refugiat la ruşi, susţinut de aceştia şi de diplo-
maţia prusiană. Marele vizir făcea cunoscut boierilor delegaţi că „domnul
nu se va schimba fără o pricină arătată, de vreo greşeală mare dovedită”.
În ambele ţări, boierii pământeni erau dezamăgiţi, văzându-şi
zadarnice nădejdile să redobândească raialele şi să se elibereze de
stăpânirea otomană.
Răpirea Bucovinei, „cheia Moldovei”. Curând, după încheierea
tratatului de la Kuciuk-Kainargi, boierii din Moldova aveau să simtă
durerea unei importante ciuntiri a ţării. Prin Convenţia din 7 mai 1775,
încheiată de Austria cu Sublima Poartă, a fost cedată şi alipită coroanei
austriece Bucovina. O suprafaţă de 10.443 km2 din nordul Moldovei a
intrat sub stăpânirea Imperiului habsburgic. Era un succes al diplomaţiei
Curţii de la Viena, care şi-a bazat cererea pe abile argumente, mincinos
ticluite. De multă vreme, Austria urmărea, dacă nu totala anexare a
125
Principatelor Române, măcar o parte din teritoriul acestora. În 1718, la
tratativele de pace de la Passarowitz, Austria cerea răşluirea munţilor
Moldovei – aşa cum avea să facă în 1918. Ridicând pretenţii de extindere
la est de Carpaţi, Austria îşi justifica cererile ca fiind vorba, de fapt, de
restituirea unei întinderi de două comitate „smulse pe nedrept de moldo-
veni” şi care ar fi aparţinut altădată Pocuţiei, pe care Austria o stăpânea
după prima împărţire a Poloniei (1772). În anul 1773, viitorul împărat,
Iosif al II-lea, în urma unei călătorii întreprinse în Transilvania, a devenit
susţinător al neceităţii dobândirii „colţului” din partea de sus a Moldovei,
necesar unei mai lesnicioase comunicaţii a Curţii de la Viena cu Galiţia.
Diplomaţia austriecilor, prin intrigi, bani şi date mincinoase, a
obţinut de la turci cedarea Bucovinei, deşi aceştia nu aveau nici un drept
s-o facă. Ruşilor li s-a prezentat răşluirea ca o simplă discuţie de hotar. La
l octombrie 1775, trupele austriece au început să mute „vulturii”, pajurile
imperiale – semnele lor de graniţă – ocupând partea de nord a Moldovei,
cu toate că noul domn al acesteia, Grigore al III-lea Ghica, da de ştire
turcilor despre această încălcare teritorială. Din îndemnul generalului
Rumienţev, domnul şi boierii au adresat un memoriu – protest la Poartă,
în care se subliniau bogăţia şi însemnătatea ţinutului. Cu neîndemânare
diplomatică, care i-a indispus pe turci, memoriul se încheia cu amenin-
ţarea că, dacă solicitanţii nu obţin sprijinul Porţii, „urmează să caute
ajutor la bunătatea unei puteri străine” – adică la sprijinul Rusiei.
Grigore Ghica, bănuit de turci a fi filorus, aflat în duşmănie cu
Alexandru Ipsilanti din Ţara Românească, a ieşit compromis şi faţă de
Austria, care aflase de protestul făcut de el la Poartă*.
*
Numit domn, odată cu Alexandru Ipsilanti din Ţara Românească, Grigore
al III-lea Ghica a sosit la Iaşi la 9 octombrie 1774. El a găsit oştile feldmare-
şalului Rumienţev, în curs de evacuare, în vreme ce austriecii mutau semnele lor
de hotar, „vulturii”, ocupând nordul Moldovei. Domnul a pregătit o hartă pentru a
dovedi turcilor că austriecii urmăresc să răpească Moldovei un ţinut mai întins
decât pretindeau la început. Instigaţi de austrieci şi de Alexandru Ipsilanti, turcii
urmăreau să-l înlăture definitiv pe Ghica Vodă, socotit agent al ruşilor. Ei
gândeau să-l ucidă, contrar prevederilor tratatului de la Kuciuk-Kainargi, potrivit
cărora el nu putea fi nici măcar înlocuit fără vreo vină dovedită. Deşi ţara suferise
de pe urma lăcustelor şi se afla în lipsă, domnul era învinuit că nu răspunsese
cererii de a trimite pâine la Galaţi şi Brăila şi cherestea la Isaccea. Domnul se afla
în duşmănie şi cu boierii pribegiţi la Hotin, nemulţumiţi de grecii din jurul
domniei, iar la Constantinopol, Constantin Moruzi uneltea să-i ocupe tronul.
Poarta otomană a recurs la drastica măsură a omorârii domnului, mai ales pentru
că intenţiona să reînceapă războiul cu Rusia. Grigore al III-lea Ghica mai era
bănuit, şi că este în corespondenţă cu Petersburgul.
126
 Austria a stăruit ca domnul Moldovei să nu figureze în comisia
de delimitare a hotarului. Poarta otomană l-a numit pe Tahir aga, iar
ca supraveghetor al hotărnicirii, pe paşa de Hotin, ambii cumpăraţi de
austrieci cu mari sume de bani. Domnul, în speranţa de a scăpa măcar
Suceava, a încercat şi el să câştige cu bani bunăvoinţa celor doi
dregători otomani.
Delimitarea frontierei s-a înfăptuit prin două noi Convenţii din
vara anului 1776. Hotarul ţării ciuntite a fost stabilit prin pierderea a
încă 46 de sate, prevăzute într-o hartă ticluită de austrieci, în care
Cernăuţii figurau ca sat. Şi astfel, turcii au cedat austriecilor, din
trupul Moldovei, un teritoriu mănos, cu 75.000 locuitori, în marea lor
majoritate români.
Guvernul habsburgic a denumit la început noul teritoriu, „Moldova
austriacă” (Ősterreichische Moldau). Curând însă, pentru a masca
anexiunea, Austria a denumit acest teritoriu din nordul Moldovei, cu
numeroase vestigii ale istoriei româneşti, „Bucovina”, după denumirea
pădurilor de fagi de la Cosmin.
Până în 1786, Bucovina a fost menţinută sub administraţie
militară austriacă, iar după această dată a fost alipită Galiţiei, ca o
simplă circumscripţie administrativă a acestei provincii, al 19-lea
„cerc” (Kreis) al Galiţiei, având în frunte un Kreishauptmann, desemnat
de guvernatorul din Liov.
În toamna anului 1777, soarta lui Grigore al III-lea Ghica era
hotărâtă. Un agă de la Poartă, Kara Ahmed Hîssarli, dându-se în trecere
spre Hotin, a sosit la Iaşi. Aflat în relaţii de prietenie cu domnul, şi
prefăcându-se bolnav, l-a invitat să vină noaptea (1-2 octombrie – stil
vechi) în Casele Beilicului*, unde înaltul oaspete era găzduit, pentru a-i
comunica lucruri importante. Grigore Ghica, după ce a trimis pe
doctorul Fotachi să-l îngrijească, cu toate că unii apropiaţi l-au sfătuit să
nu întreprindă această vizită nocturnă suspectă, „la trei ceasuri turceşti”,
fără escortă, s-a prezentat în Casele Beilicului. În cursul conversaţiei,
după cafea, domnul a fost sugrumat de ieniceri; capul i-a fost retezat,
trimis la Istanbul şi ţintuit de poarta Seraiului. Crima s-a comis fără ca
boierii ţării să protesteze. Reprezentantului rus i s-a vorbit de „crimele
lui Ghica”, pe care Poarta e în stare să le dovedească tuturor curţilor,
învinuirile figurând pe o mare tăbliţă, alături de capul domnului

*
Beilic – conac în care erau găzduiţi Beii sau demnitarii turci, veniţi ca
trimişi ai Porţii în Ţările Române
127
asasinat: el ar fi perceput impozite pe doi ani cu toate că ţara fusese
scutită, refuzase să aprovizioneze pe turci şi să se prezinte la
Constantinopol cu familia. Se mai pretindea că domnul răspunsese
necuviincios trimisului Porţii la Iaşi. Firmanul de mazilire cuprindea
însă adevărata cauză a omorului, că „au fost hain cu nădejde Muscalilor”.
Astfel, în mod tragic s-a curmat cariera plină de peripeţii a domnului,
care a contribuit la „propăşirea ştiinţelor, literelor şi artelor în Moldova”.
A fost înmormântat în pridvorul bisericii Sfântul Spiridon din Iaşi.
În Ţara Românească, Alexandru Ipsilanti, grec de origine, care,
înainte de a fi numit domn, ocupase demnitatea de mare dragoman al
Porţii, a intrat în Bucureşti „cu mare halai şi şezând în scaun – scria
Dionisie Eclesiarhul – i s-au închinat toată boierimea vrând nevrând”.
Domnul, „om înţelept şi cu minte înaltă”, a cârmuit Ţara Românească
cu blândeţe şi pricepere timp de 8 ani (1774-1782). Cronicarul îl pre-
zintă ca fiind bun gospodar, care se ocupa de nevoile ţării şi ale
locuitorilor; el a scăzut vieritul, a înlocuit „sferturile” (scoase de unii
domni în fiecare lună) prin patru „sămi”. A fixat lefurile dregătorilor,
a reorganizat serviciul „menzilurilor” (al poştelor); a sporit numărul
instanţelor de judecată, a ordonat alcătuirea unui cod de legi cu textul
în limbile greacă şi română; a reorganizat învăţământul, a construit un
local la Sfântu Sava, terminat în 1779. Predarea cursurilor, care dura
12 ani, era asigurată de 9 dascăli; 75 de bursieri primeau întreţinere şi
veşminte de două ori pe an. În şcoală, pedepsele trupeşti au fost înlătu-
rate, sub influenţa mijloacelor educative din Apus (ale lui Pestalozzi),
elevii fiind „mustraţi numai, dar nu cu batjocură şi bici”.
Al. Ipsilanti a construit şi o curte domnească „din sus de mâ-
năstirea Mihai-Vodă”, a instituit o „orfanotrifie” (azil pentru orfani); a
reparat mânăstirea Mărcuţa; a făcut mai multe cişmele şi a tăiat un
canal pentru derivarea apelor Dâmboviţei, care veneau mari.
În Moldova, chiar în ajunul uciderii lui Grigore al III-lea Ghica, a
fost numit domn Constantin Moruzi (1777-1782). Acesta a întâmpinat
opoziţia ţării; a tăiat pe doi din marii boieri, ale căror capete au fost
bătute în cuie la Curte. Paharnicul Dărmănescu, „francmason”, a fost
osândit să i se taie mâna dreaptă, ca „trădător al patriei sale”; bătut la
falangă, el a fost trimis la ocnă şi apoi în surghiun la mânăstire.
În ciuda prevederilor tratatelor, domnia lui Constantin Moruzi a
fost împovărată de cererile turceşti, cărora Ţara Românească le făcuse
şi ea cu greu faţă.
128
 În anul 1782, Alexandru Ispilanti a încetat să mai domnească
înŢara Românească; el a fost compromis de fuga, pe neaşteptate, în
Ardeal, şi de aici în Apus, a celor doi fii, Constantin şi Dimitrie, în
vârstă 19 şi, respectiv, 16 ani, înzestraţi cu o educaţie şi instrucţie din
cele mai îngrijite. Bănuit, la Constantinopol, că intenţionează să plece
şi el pe urma fiilor, Alexandru Ipsilanti a cerut şi a obţinut de la sultan
mazilirea; a fost surghiunit apoi la Rhodos, de unde a scăpat după un
an şi avea să-şi regăsească la Istanbul fiii, reîntorşi de la Viena.
Alexandru Ipsilanti era căsătorit cu Ecaterina, fiica lui Constantin
Moruzi, domnul Moldovei, care, şi acesta, în vara aceluiaşi an 1782,
şi-a pierdut domnia, fiind înlocuit cu Alexandru, fiul lui Constantin
Mavrocordat. Înlocuirea a avut loc în urma discuţiilor purtate cu Poarta
otomană de către Serghie Laskarev, primul consul rus la Iaşi.
În locul lui Alexandru Ipsilanti, a fost numit domn în Ţara
Românească Nicolae Caragea (1782-1783), care a stăpânit numai un an.
Sărac, cu 8 copii (din care o fiică, Ecaterina, a devenit soţia lui Ienăchiţă
Văcărescu), n-a avut vreme să strângă avere. La plecare, „cu lacrimi în
ochi”, constata că n-are nici măcar banii necesari pentru drum. În scurta
lui domnie, mitropolitul Grigore Filaret al Râmnicului, a continuat să
tipărească cărţi. Ginerele domnului Ienăchiţă Văcărescu a compus poezii
lirice şi a dat la iveală Gramatica, pe care marele boier, om mândru de
„sienţa” sa, a intitulat-o cu modestie Observaţii sau băgări de seamă
asupra regulelor şi orânduelelor gramaticei româneşti.
În vara anului 1782 – anul schimbării celor doi domni din
Principatele Române –, austriecii, care-şi aveau consul la Bucureşti,
şi-au numit ca agent pentru ambele Principate, pe Raicevich, fost
educator la curtea domnească, care a publicat la Neapole Observaţiuni
asupra Moldovei şi Ţării Româneşti.
În timp ce, în Transilvania, se desfăşura marea răscoală condusă
de Horea, Cloşca şi Crişan, în Ţara Românească domnea Mihai Şuţu
(1783-1786), iar în Moldova Alexandru Mavrocordat (1782-1785),
tânărul fiu al lui Constantin Mavrocordat, denumit de turci Deli-bei
(Prinţul nebun) pentru pornirile lui originale. El trimetea turcilor mai
multe provizii decât i se cerea, răspundea răstit consulului Raicevich
la cererea insistentă a acestuia de a fi restituiţi fugarii din Transilvania,
zeci de mii, care, în timpul răscoalei lui Horea, trecuseră în Moldova.
Deli-bei, devotat turcilor, i-a informat despre planul de împărţire a
Imperiului otoman, pus la cale de Ecaterina a II-a şi de Iosif al II-lea,
129
ca şi de proiectul de a face din Principatele Române un „regat al Daciei”
pentru fostul favorit al împărătesei, Potemkin. Urmaşul lui Alexandru
Mavrocordat (Deli-bei) a fost tot un Alexandru Mavrocordat, fost
mare dragoman, fiul lui Ioan Vodă, supranumit Firaris, adică Fugarul,
şi aceasta pentru că, după un an de domnie (1785-1786), fiind mazilit,
şi-a lăsat soţia şi rudele la Iaşi, iar el a fugit în Rusia, la St. Petersburg,
unde a stat 33 de ani.
După defecţiunea provocată de Alexandru Mavrocordat Firaris,
domnia Moldovei a fost încredinţată lui Alexandru Ipsilanti (1787-1788).
În Ţara Românească, Mihai Şuţu care, în calitate de mare
dragoman, uneltise împotriva lui Nicolae Caragea, căruia i-a luat locul,
a domnit cu dreptate şi omenie. După trei ani, în 1786, a fost mazilit. În
locul lui, Capudan-paşa, marele amiral al Porţii, l-a susţinut pe Nicolae
Mavrogheni care-l ajutase în războaie şi care avea să domnească 4 ani
(1786-1790).
„Înalt, uscăţiv la obraz şi straşnic” – după cum îl prezintă Dionisie
Eclesiarhul – Nicolae Mavrogheni, dispreţuit de grecii din Fanar,
nefiind de neam, era războinic şi un original. Se plimba într-o trăsură
trasă de doi cerbi, atrăgându-şi hula boierilor, cărora nu le arăta prea
multă consideraţie. El a făcut din vânzarea titlurilor de boierie şi a
dregătoriilor, o importantă sursă de venituri pentru domnie. În chip de
dispreţ, se zice, – întocmai ca împăratul roman Caligula, lui „Incitatus” –
i-a acordat rang propriului său cal, pe care l-a numit clucer, l-a îmbrăcat
în caftan anume croit, ca să încapă picioarele patrupedului.
În afară de pregătirea oastei, pentru care scop a fost numit domn
în preajma unui nou război iminent între ruşi şi turci, Nicolae
Mavrogheni se ocupa şi de bunul mers al trebilor ţării. El umbla uneori
în „haine popeşti” şi îi pedepsea pe cei găsiţi în vină, îi sancţiona cu
sume mari de bani, mai ales pe negustorii aflaţi „în vânzare rea”.
Domnul a reuşit să stârpească tâlhăritul; trăgând în ţeapă pe hoţi, astfel
încât „călătoreau oamenii şi negustorii oriunde, fără frică”. Pe boieri –
scrie Dionisie Eclesiarhul – „îi prăda de fiece vină”, impunându-i la
sume mari de bani, pretextând că „trebuie să dea lefi la oşti”.
În ajunul războiului din 1787-1792, Nicolae Mavrogheni dispunea
de o oştire cu plată, alcătuită din 10.000 de călări şi pedestraşi, cu 110
steaguri „zugrăvite cu sfinţi” şi comandanţi îmbrăcaţi în „capoduri
domneşti” de culoare roşie, verde sau galben. Steagurile erau încadrate
cu români pământeni şi cu străini.
130
 Războiul ruso-austro-turc (1787-1792)
Sultanul Selim al III-lea (1789-1807), contând pe sprijinul Franţei,
a cerut Rusiei (iulie-august 1787) să-i restituie Crimeea, anexată în 1783,
să-l predea pe fugarul domn Alexandru Mavrocordat şi să schimbe
consulii ruşi din Principate, care se amestecau în treburile interne ale
Imperiului otoman.
Motivele declanşării ostilităţilor armate otomano-ruse erau expuse
într-un manifest trimis de Poartă şi lui Iosif al II-lea, care era legat
printr-un tratat secret, încheiat la Cherson, în 1787, cu Împărăteasa
Ecaterina a II-a. Austriecii au rămas câtva timp în expectativă, urmărind
acţiunile militare ale Rusiei. La 9 februarie 1788 au intrat şi ei în război;
împăratul Iosif al II-lea a preluat personal comanda armatei.
Poarta otomană s-a angajat în război, după ce ruşii ocupaseră
Crimeea şi ridicau pretenţii şi asupra Georgiei. La început, operaţiile
militare angajate nu păreau să încline balanţa victoriei mai mult spre o
parte decât spre cealaltă. După intrarea austriecilor în război, ruşii, în
loc de ajutor, s-au văzut stingheriţi de incapacitatea oştilor aliate
– întinse de la Hotin până la Adriatica – să opună rezistenţă.
În Moldova, Alexandru Ipsilanti se simţea atras spre austrieci.
Turcii, pe lângă provizii, îi cereau domnului şi oşti de sprijin. Cei
12.000 de oşteni turci, trimişi în Moldova ca s-o apere, s-au dovedit
numeroşi numai ca să jefuiască şi să spargă ţara. Alexandru Ipsilanti,
nutrind nădejdea eliberării de sub stăpânirea otomană, a cerut generalului
austriac von Metzburg, să ocupe ţara. În aceeaşi vreme (februarie 1788),
şi din Ţara Românească, o solie compusă de înalţi prelaţi, însoţită de
Ienăchiţă Văcărescu, a pornit la acelaşi general austriac, să-i ceară să
ocupe Muntenia, spre a o feri de viitoare încălcări.
După chemarea austriecilor, Al. Ipsilanti le-a cerut acestora să
trimită oşti să-l prindă, cum se întâmplase cu Grigore Ghica în urmă cu
20 de ani. Prinţul de Coburg, care aştepta la Botoşani sosirea oştilor
ruseşti, a ordonat generalului Fabris să înainteze în Moldova. Faţă de
această mişcare, turcii au început retragerea spre Dunăre, luându-l şi pe
Al. Ipsilanti, care a izbutit, totuşi, să se lase prins de austrieci, la Galaţi.
La Iaşi, mitropolitul şi boierii i-au primit pe „liberatori” în
sunetele clopotelor. Austriecii s-au simţit însă atât de slabi, încât prinţul
de Coburg a cerut înaltului ierarh, ca în termen de două săptămâni să-i
asigure măcar 6000 de oameni, precum şi o contribuţie pentru hrana
131
oştilor. Generalul von Metzburg a fost numit ca delegat în fruntea diva-
nului cârmuitor, ca să asigure guvernarea ţării, rămasă fără domnitor.
În Ţara Românească, răspunzând soliei care îi chemase, austriecii
au încercat să pătrundă în Muntenia prin Oltenia şi pe la Câmpulung; au
ocupat câtva timp mânăstirile, care au suferit mari pagube. Pe lângă
catanele nemţeşti, care intenţionau să-l prindă pe Mavrogheni, se aflau
şi volintiri „rumâni”, fugiţi din ţară la nemţi şi care jefuiau „satele ţării
pre margine”.
La agravarea situaţiei din ţară contribuiau abuzurile turcilor şi
chiar ale arnăuţilor lui Nicolae Mavrogheni, care – spune Dionisie
Eclesiarhul – după ce prădau oamenii de prin sate, „pe unii îi tăia,
luându-le capetele de le arăta la sarascher, zicând că sunt nemţi, ca să
le dea bacşiş”.
În fruntea oştilor sale şi a celor turceşti, Nicolae Mavrogheni i-a
silit pe austrieci să părăsească mânăstirile ocupate, iar la 12 august 1788
a dobândit o însemnată biruinţă, la trecătoarea Buzăului, care a fost
sărbătorită la Bucureşti timp de trei zile.
Unii boieri îl sfătuiseră pe domn să nu intre în luptă. Ienăchiţă
Văcărescu – exilat mai apoi şi el, ca şi alţi boieri aflaţi în legătură cu
austriecii –, nu înţelegea ca ţara să se amestece „în gâlceava dintre trei
împăraţi”, căci rolul nostru – spunea marele boier român – „nu e să ne
batem, că românul nu mai ştie să se bată, ci să dea proviant oştilor
străine”. Neţinând seama de aceste sfaturi, Nicolae Mavrogheni s-a
opus cu succes austriecilor, „framazonilor”. În fruntea oştirii, el a trecut
spre Braşov, îndemnând, prin manifeste, locuitorii de peste munţi să se
supună Ţării Româneşti, „maica lor”, îngrozindu-i, în acelaşi timp, cu
ameninţări.
Sporindu-şi faima, Nicolae Mavrogheni a manifestast interes şi
pentru situaţia Moldovei, în care, după defecţiunea lui Al. Ipsilanti,
turcii l-au numit domn pe Manoli Giani-Ruset (1788-1789). Domnul
Ţării Româneşti îi îndemna, printr-o proclamaţie, pe locuitori să se
înarmeze, se lăuda cu o „formidabilă armată” şi oferea azil în Ţara
Românească celor fugiţi de răul nemţilor.
Austriecii, trebuind să facă faţă turcilor pe un front întins, n-au
fost în stare să reziste; au fost înfrânţi la Braşov şi în Banatul
Transilvaniei. Generalul Fabris, atacat de tătari, şi-a retras oştile din
Moldova ca să apere Bucovina. În prima jumătate a lunii iulie 1788,
132
oştile turco-tătare au intrat în Iaşi şi au prădat oraşul. În aşteptarea
oştilor ruseşti, generalul Elempt s-a îndreptat spre Soroca.
Sub conducerea generalului Rumienţev, oştile ruseşti aveau să
treacă Nistrul şi să înainteze în Moldova. Către începutul lunii
septembrie 1788, austriecii au reocupat Iaşii pentru puţin timp,
generalul Splény, înlocuitorul lui Fabris, părăsind oraşul de teama
turcilor. Austriecii aveau să reintre în oraş împreună cu oştile ruseşti,
după ce acestea au pus stăpânire pe Hotin. În timp ce ruşii au rămas
singurii stăpânitori la Iaşi, cartierul general al prinţului de Coburg s-a
instalat la Roman. Aliaţii au convenit ca partea muntoasă a Moldovei
să rămână austriecilor. Ţara a fost cumplit prădată, populaţia s-a
bejenit şi clasa politică, divizată, a intrat în derută.
În toamna aceluiaşi an, austriecii au fost înfrânţi în Banat şi în
Oltenia. Oştile otomane conduse de Cara Mustafa, paşa de Vidin, au
întreprins jafuri pe drumul Transilvaniei. La graniţa moldo-munteană,
austriecii au fost opriţi de oştile lui Nicolae Mavrogheni, care în luna
octombrie a trecut să întărească Focşanii.
La 17 decembrie 1788, Oceakovul a căzut în mâna ruşilor. Cam
în acelaşi timp, Rumienţev şi-a făcut intrarea în Iaşi. Aici l-a instalat
pe fostul consul Lascarev, ca împreună cu boierimea ţării să câr-
muiască Moldova. Domnul numit de turci, Manoli Giani Ruset, bănuit
de Poarta otomană că s-ar fi înţeles cu austriecii şi fiind silit să dea o
importantă sumă de bani, pe care nu o avea, a trecut pe la Fălciu să se
predea ruşilor.
Până la mijlocul anului 1789 – anul izbucnirii Revoluţiei franceze
şi cel de-al doilea an de război ruso-austro-otoman – nu s-a mai înre-
gistrat nici o acţiune importantă. Austriecii nu au depăşit zona muntoasă
a Ţării Româneşti. Nicolae Mavrogheni a încercat un atac asupra
Branului după care s-a pus la dispoziţie turcilor în vederea marii bătălii
ce se pregătea.
La Focşani, care se găsea în mâinile turcilor, forţele reunite ale
ruşilor şi austriecilor au întâlnit o puternică armată a serascherului*, care
avea să fie înfrântă la 21 iulie 1789. Ruşii au pornit spre Fălciu. Prinţul
de Coburg a fost oprit de turci la Milcov şi nevoit să ceară ajutorul
generalului rus Suvorov, sosit la Bârlad şi care avea să dobândească
victoria de la Râmnic. Această victorie i-a adus supranumele de

*
Serascher – comandant de armată la turci
133
„Râmniski”(„Râmniceanul”). Marele general rus a fost întâmpinat de
avangarda turcilor, compusă din oştile lui Nicolae Mavrogheni, în timp
ce austriecii se aflau angajaţi în luptele cu turcii la Martineşti. Suvorov a
spart frontul în ziua de 22 septembrie 1789, obligându-i pe turci, înfrânţi
umilitor, să se retragă la Brăila şi apoi spre Şumla.
După această victorie, austriecii au înaintat în partea de vest a
Ţării Româneşti şi au ocupat Craiova, unde au numit caimacan pe Hagi
Stan Jianu. La 9 noiembrie 1789, prinţul de Coburg şi-a făcut intrarea în
Bucureşti, unde a fost primit de mitropolitul Cozma şi de boieri. Noul
stăpânitor („oblăduitorul ţării”) considera ţara anexată şi cerea să i se
jure credinţă. Ion Cantacuzino a mers în Moldova şi a propus boierilor
ca cele două ţări să formeze, cu un domn ales, „un stat mare şi puternic.”
În octombrie 1789, turcii au pierdut Belgradul. Cetatea „tare şi
vestită” a capitulat după multă vărsare de sânge. Aceeaşi soartă avea
să aibă şi Cetatea Albă.
Moldova se afla ocupată de doi stăpânitori. Hotărârile divanului
din Roman, aflat sub autoritate austriacă, nu erau recunoscute de
divanul din Iaşi, în care consulul rus Lascarev conducea cu cinci mari
boieri. Împărăteasa Ecaterina a II-a ridicase comanda armatei din
Moldova bătrânului Rumienţev şi o pusese sub ordinile favoritului ei,
Potemkin, care avea în subordinea sa generali renumiţi ca Saltâcov,
Repnin şi chiar pe gloriosul Suvorov. Potemkin, „carele se purta mai
înalt ca un împărat” – spune Dionisie Eclesiarhul – se socotea viitor
suveran al celor trei ţări române, reunite într-o nouă „Dacie” sub
stăpânirea sa. El căuta să câştige boierimea prin luxul pe care îl
întreţinea în jurul său şi prin strălucirea balurilor pe care le organiza şi
în care nepoata lui, contesa Branicka, îşi etala eleganţa.
În vederea împlinirii planului său, Potemkin îşi pregătise şi palatul.
Anul 1790 a fost dezastruos pentru austrieci, care au fost surprinşi
şi bătuţi la Giurgiu. Cu prilejul acestor lupte s-a încheiat şi rolul lui
Nicolae Mavrogheni. În două rânduri, el a trecut Dunărea la Calafat, dar
nesprijinit de marele vizir, a fost înfrânt şi nevoit să se retragă. La puţin
timp avea să fie executat (septembrie 1790).
Acţiunea ofensivă a turcilor a produs panică la Bucureşti şi
austriecii au cerut grabnic ajutorul lui Suvorov. Vestitul general a fost
întâmpinat cu mare cinste; i s-a făcut „oraţie pentru vitejie şi biruinţă”
spune Dionisie Eclesiarhul. Ruşii au rămas în Bucureşti o lună de zile.
În iulie 1790, ostilităţile dintre turci şi austrieci au încetat în urma
unei armistiţiu, încheiat prin mijlocirea Angliei, Olandei şi Prusiei.
134
Pacea s-a încheiat în anul următor, la 4 august 1791, la Şiştov, austriecii
mulţumindu-se cu rectificări de frontieră.
Rămaşi singuri, ruşii au prelungit ocupaţia Moldovei până la
1792. În urma unui asalt, ordonat de generalul prinţ, Potemkin, „ca să
îngrozească pe turci” şi să accepte cererile ruşilor, Suvorov a cucerit
Ismailul. Vestea înfrângerii turcilor l-a făcut pe Reis-efendi* „carele
era în congres” să accepte trecerea Crimeii în stăpânirea ruşilor.
În urma succeselor repurtate de Rusia în primăvara anului 1791, la
intervenţia Angliei, Olandei şi Prusiei, la care s-au adăugat Neapolul şi
Spania, s-au semnat la Galaţi, la 11 august 1791, un armistiţiu pentru
8 luni şi preliminariile de pace. Tratatul definitiv a fost încheiat la Iaşi
(9 ianuarie 1792).
În ceea ce priveşte Principatele Române, ruşii au încheiat
aceeaşi „pace albă”, ca şi austriecii. Turcii au cedat ruşilor Oceakovul
şi întregul teritoriu dintre Bug şi Nistru. Rusia a ajuns astfel vecină cu
Moldova, Nistrul fiind recunoscut ca frontieră.
Potemkin nu a văzut încheierea păcii. În urma unei dispute cu
generalul prinţ Repnin, el s-a îndreptat spre Moscova cu trăsura. Pe
drum, cuprins de frisoane, s-a oprit la Talpa, „şase ceasuri de Iaşi”,
unde a murit (5 oct. 1791).
Inima ambiţiosului Potemkin a fost depusă sub o pretenţioasă
inscripţie în biserica Golia din oraşul care fusese doi ani capitala sa.

Document 1
1775. Constantinopol. Convenţia turco-austriacă
privitoare la cedarea Bucovinei
„Sublima Poartă cedează şi remite curţii imperiale teritoriile
mărginite pe de o parte de fluviul Nistru, Ungaria şi Transilvania, şi pe
de altă parte de graniţele explicate mai jos, pentru a avea o comunicare
uşoară şi neîntreruptă cu provinciile Galiţiei şi Ludomiţiei, restituite
din partea regelui şi Republicii Poloniei, curţii imperiale, şi care se
găsesc acum sub dominaţia sa; şi această favoare s-a făcut în urma
petiţiilor maiestăţilor lor, împăratul şi împărăteasa romanilor (Iosif al
II-lea şi Maria Tereza – n.n., Şt. Şt) şi pentru a le demonstra şi pentru
a executa ceea ce este cuvenit neîndoielnicei prietenii şi bunei
vecinătăţi, astfel încât de acum înainte sus-numitele teritorii trebuie să

*
Reis-efendi – ministru de externe la turci
135
rămână pentru totdeauna sub dominaţia imperială ca şi propriile sale
posesiuni; şi pentru a determina şi distinge limitele care separă în
viitor cele două imperii trebuie să se trimită comisari din ambele părţi,
şi s-a stipulat ca graniţele stabilite de ei să fie dumnezeieşte păstrate,
de la frontierele Transilvaniei până la pământurile Hotinului, conform
hărţii autentice prezentată de primul ministru al curţii imperiale şi care
hartă a fost acceptată de Sublima Poartă…”
Documente privind istoria României. Colecţia Eudoxin
de Hurmuzaki (serie nouă), vol. I, Rapoarte consulare ruse
(1770-1796), sub îngrijirea acad. A. Oţetea, Bucureşti,
1962, p. 106.

Document 2
Lionardo Panzini* despre Alexandru Ipsilanti
… „Domnul (Alexandru Ipsilanti, domn al Ţării Româneşti,
1774-1782 – n.n., Şt. Şt.) este un bărbat frumos, politicos şi foarte
afabil. Vorbeşte bine limba italiană şi limba franceză…
… În privinţa religiei, domnul este legat de credinţa sa, dar nu
dispreţuieşte religia altora; este omenos, înţelept şi lipsit de prejude-
căţile populare şi grosolane de care sunt stăpâniţi, fără nici o excepţie,
cei din neamul său… Priveşte cu aceiaşi ochi şi fără parţialitate pe
ortodocşi, pe catolici, pe armeni, pe luterani, pe evrei; le acordă
tuturor libertate de conştiinţă şi exerciţiul public al cultului…
… Acesta, deşi este un principe mărunt, necunoscut pentru trei
sferturi din Europa, îşi caută gloria lui acolo unde ar trebui să fie
ambiţia tuturor suveranilor dornici de a o găsi. Vrea să facă statul său
să înflorească, doreşte să-l scoată din neştiinţa şi barbaria în care a fost
cufundat până acum. După ce a orânduit sistemul politic intern al
principatului, după ce a asigurat libertatea personală şi patrimonială a
supuşilor săi, degrevându-i de greutăţile enorme şi de arbitrarul sub
care zăceau, trezindu-i puţin câte puţin la ideea de ordine şi de
rânduială, supunându-i jugului blând al unor legi înţelepte, drepte şi
omenoase, însufleţind agricultura, industria şi comerţul, după toate
acestea râvneşte a-i face să se adape la izvorul ştiinţelor, să trezească

*
Leonardo Panzini a fost preceptor şi profesor de limba italiană al
beizadelelor lui Alexandru Ipsilanti, Dimitrie şi Constantin.
136
în ei voinţa de a se instrui, de a se lumina şi de a ieşi din noroiul şi din
rugina în care se află cufundaţi de mai multe veacuri. A înfiinţat o
şcoală publică. A binevoit să o înzestreze cu un număr îndestulător de
instrumente şi de aparate de fizică. Vrea să întemeieze o bibliotecă,
mai puţin pentru folosul său decât pentru cel al publicului…”
Călători străini despre Ţările Române, vol. X.
partea I, Volum îngrijit de Maria Holban, Maria M.
Alexandrescu, Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu,
Bucureşti, 2000, p.211-213.

Document 3
Iaşi, 22 august/2 septembrie 1777. Grigore al III-lea Ghica,
presimţind mazilirea sa din partea turcilor,
cerea sprijinul generalului rus Rumienţev
…„Ca unul ce am simţit totdeauna urmările bunăvoinţei Măriei
Tale faţă de mine şi temându-mă ca afacerile între cele două Curţi
(Imperiul otoman şi Rusia – n.n. Şt. Şt.) să nu se mântuie prin vre-o
ruptură în împrejurările de faţă, văzând primejdia la care trebuie să fiu
supus prin aceasta, eu îndeosebi şi toată ţara împreună cu mine, îmi
iau îndrăzneala să alerg la prea-omenoasa providenţă a Măriei Tale şi
să o rog foarte respectuos să binevoiască a întrebuinţa în această
împrejurare înaltu-i ajutor pentru siguranţa mea şi a ţerii mele, prin
binefăcătoarea sa recomandaţie către Curtea Rusiei.”
Iaşi, 22 August/2 septembrie 1777
Prinţul Grigore Ghica
N. Iorga, Scrisori de boieri. Scrisori de domni,
ediţia a III-a,Vălenii de Munte, 1932, p. 298.

Document 4
Iaşi, 22 decembrie1791/9 ianuarie 1792.
Tratatul de pace încheiat între Imperiul otoman şi Rusia
„Art. III. – Ca urmare a articolului 2 al preliminariilor în care este
specificat că Nistrul va trebui să slujească întotdeauna drept delimitare
între cele două imperii, că frontierele Imperiului rus se vor întinde pe
viitor până la sus-numitul fluviu, cele două părţi contractante au căzut
137
amândouă de acord şi stipulează prin prezentul tratat că Nistrul va
forma linia de demarcaţie între Sublima Poartă şi Imperiul Rusiei, astfel
încât întregul teritoriu care se află pe malul drept al Nistrului va fi
restituit Sublimei Porţi şi va rămâne pe veci sub stăpânirea sa absolută
şi incontestabilă; dimpotrivă, tot teritoriul care se află pe malul stâng al
aceluiaşi fluviu va rămâne sub stăpânirea absolută şi incontestabilă a
Imperiului rus.
Art. IV. – Ca urmare a sus-numitei dispoziţii speciale, refe-
ritoare la linia de separaţie a celor două imperii şi ca urmare a
articolului 4 al preliminariilor în care s-a convenit că toate celelalte
frontiere vor rămâne aşa cum erau la începutul actualului război şi că
ţinuturile pe care le-au luat în stăpânire trupele Imperiului rus vor fi
restituite Sublimei Porţi cu toate fortăreţele existente şi în aceeaşi stare
în care sunt în momentul de faţă, maiestatea sa imperială restituie
Sublimei Porţi Basarabia cucerită de armatele ruseşti cu oraşele
fortificate Bender, Akerman, Chilia şi Ismail, ca şi târgurile şi satele
cuprinse în această provincie. În afară de aceasta, maiestatea sa
imperială restituie provincia Moldova cu oraşele, satele şi tot ceea ce
cuprinde ea, şi Sublima Poartă o primeşte în următoarele condiţii cu
promisiunea de a le executa punct cu punct:
1) De a respecta şi de a îndeplini cu sfinţenie, spre profitul cel
mai mare al celor două provincii a Valahiei şi Moldovei, clauzele
stipulate în tratatul de pace încheiat în anul Hegirei 1188, în ziua a 14-a
a lunii Zemazi-el Evel sau 10 iulie 1774 şi apoi în convenţia
explicativă încheiată în a 20-a zi a lunii Zemazi-el Akir 1193
sau 10 martie 1779 şi în actul din 15 ale aceleiaşi luni Safer sau
28 decembrie 1783 pe care le-a negociat marele vizir în numele
Sublimei Porţi.
2) De a nu cere şi de a nu impune populaţiilor din aceste ţinuturi
nici o plată pentru datoriile restante de orice natură ar fie ele.
3) De a nu reclama de la aceste principate nici o contribuţie şi
nici o plată pentru tot timpul războiului, ci, dimpotrivă, luând în
consideraţie marile pierderi îndurate şi jafurile la care aceste popoare
au fost expuse în timpul ostilităţilor, de a le degreva de orice impozite
şi sarcini pe o perioadă de doi ani începând din ziua schimbării
instrumentelor de ratificare a le prezentului tratat.

138
 4) De a îngădui familiilor care vor vrea să-şi părăsească patria şi
să se stabilească în altă parte să iasă nestingherite cu toate bunurile lor
şi, pentru ca aceste familii să aibă îndeajuns timp de a-şi preveni rudele
de sânge şi rudele prin alianţă, supuşi ai Imperiului otoman, de a le
îngădui să-şi vândă bunurile mobile şi imobile supuşilor numitului
imperiu, în conformitate cu legile ţării, în sfârşit de a-şi pune ordine în
treburile lor. Li se acordă pentru această expatriere de bunăvoie un
termen de paisprezece luni, începând din ziua schimbării instrumentelor
de ratificare ale prezentului tratat…”
Ion Ionaşcu, Petre Bărbulescu, Gheorghe Gheorghe,
Relaţiile internaţionale ale României în documente (1368-
1900), Bucureşti, 1971, p.240-241.

139
 CAPITOLUL V
PRINCIPATELE ROMÂNE LA SFÂRŞITUL SECOLULUI
AL XVIII-LEA ŞI ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XIX-LEA

Ca şi altădată, în condiţii de maximă primejdie pentru

fiinţa statală, s-a născut contrareacţia celor pe seama cărora se
proiectau noi arhitecturi politice. Şi cum aceştia nu mai
dispuneau de o forţă militară, ei au reacţionat, dezvoltând o
puternică mişcare cultural-politică şi o abilă diplomaţie.

Evoluţia „Chestiunii orientale” şi intensificarea mişcărilor

de eliberare ale popoarelor creştine supuse Porţii otomane
După pacea de la Şiştov şi Iaşi, Poarta otomană a numit ca domn
în Ţara Românească pe Mihai Şuţu (1791-1793) şi în Moldova pe
Alexandru Moruzi (1792 martie-decembrie 30). În ianuarie 1793 cei
doi domni şi-au schimbat tronurile.
Mihai Şuţu s-a manifestat în Ţara Românească, ca şi în prima
domnie, cu blândeţe, încât – spune Dionisie Eclesiarhul – „a mai ră-
suflat ţara de greutăţile şi necazurile cele nenumărate ale răzmiriţilor.”
Domnul, care nu cunoştea bine limba ţării, le vorbea boierilor în
greceşte; el a pedepsit pe unii boieri care îi sprijiniseră pe austrieci. În
domnia lui, ciuma a făcut numeroase victime.
În Moldova, în scurta lui domnie, de nici un an, Alexandru
Moruzi a pus ordine în socotelile vistieriei şi a încercat să stăvilească
curentul de emigrare al ţărănimii moldovene peste Nistru până la Bug,
în proiectata Moldova Nouă. Urmaşul lui în scaun, Mihai Şuţu, a
scutit de dare ţiganii domneşti, ursari şi lingurari, măsură întărită prin
blestemul episcopului de Roman, Iacov Stamate, şi al celui de Huşi,
Veniamin, fiul unui Costache, care va ajunge în 1803 mitropolit al
Moldovei, după Iacov Stamate*.

*
Veniamin Costache s-a îngrijit de unele tipărituri apărute la Mitropolia
din Iaşi şi a reformat şcolile după ideile învăţatului boier Scarlat Sturdza.
140
 În Muntenia, urmaşul mitropolitului Filaret II, mitropolitul Dosoftei
sau Dositei Filitis, de origine grecească, a publicat şi el cărţi bisericeşti.
Arhimandritul Grigore Râmniceanu, în a sa Geografie, vorbea despre
rostul Ţării Româneşti, care „nu e pre aceiaşi treaptă cu acea Europă,
plină de iubirea ştiinţei”, fiindcă în ultimul timp, atât de adesea, patria s-a
făcut „maidan de războaie, zbor de oşti şi acoperită de nori de lacrimi.”
Mihai Şuţu a întemeiat în Moldova sate cu colonişti, veniţi din
Transilvania şi Galiţia, care au compensat numărul locuitorilor ce au
luat drumul bejeniei peste Nistru.
Chiar la începutul domniei lui Mihai Şuţu, se credea că un nou
război cu ruşii va izbucni şi domnul era însărcinat să facă unele
pregătiri. A fost mazilit la 6 mai 1795.
În Ţara Românească, Alexandru Moruzi (1793-1796) a făcut o
fabrică de hârtie – o „hardughie”; a aprovizionat cu lână din ţară cele
două fabrici de postav existente, a colonizat câteva mii de ţărani
trecuţi din sudul Dunării. Domnul a interzis importul de trăsuri străine,
obicei care ruina parte din boierime, „barbară în producţiune şi
civilizată în cheltuieli”*.
În timpul domniei lui Alexandru Moruzi au început tulburările lui
Pasvan-oglu, paşa de Vidin, care a profitat de slăbiciunea Imperiului
otoman şi a manifestat o independenţă în acţiunile întreprinse, ceea ce a
îngrijorat Poarta otomană. Cu „cârjalii” lui a prădat şi a impus la dări
ţinuturile înconjurătoare; a constituit multă vreme o adevărată teroare
pentru Oltenia. Căpătând firmanul de întărire de la sultanul Selim III,
„evianul” a poruncit să i se dea tot ce îi era de trebuinţă din judeţele
oltene; l-a somat chiar pe Alexandru Moruzi să-l împrumute cu bani.
Domnul între timp a fost mazilit.
În Moldova, la 2 iulie 1795, şi-a făcut intrarea în Iaşi Alexandru
Callimachi, care a gospodărit bine ţara (1795-1799). Produsele agricole
au început să fie vândute în Prusia şi Austria. Acuzat de complicitate cu
Eteria, a fost trimis la închisoare, unde avea să moară în 1821 orb, la
vârsta de 83 de ani, la aflarea vestei decapitării unuia dintre fii, Ioan, şi a
morţii altuia, Scarlat.

*
În vremea domniei lui Alexandru Moruzi, în 1795 s-a manifestat o
mare foamete în ţară. Domnul s-a folosit de acest fapt; a cumpărat porumb şi l-a
revândut celor în lipsă „îndoit şi întreit”; ciuma a făcut ravagii, oamenii murind
pe capete în Bucureşti şi Craiova; lăcustele au produs şi ele „mare stricăciune
în bucate.” Alexandru Moruzi, fiind mazilit, a plecat din ţară „cu adunare multă
de avuţie, fiind foarte maestru a strânge banii” – spune Dionisie Eclesiarhul.
141
 În Ţara Românească, la stăruinţa lui Capudan-paşa, marele amiral
turc, a fost numit domn, în locul lui Alexandru Ipsilanti, Constantin
Hangerli (1797-1799), dragomanul marinei, care a domnit 2 ani. Noul
domn şi-a făcut intrarea în Bucureşti pe podul Mogoşoaiei (Calea
Victoriei de astăzi). Până atunci, domnii soseau în capitala ţării pe
Podul Şerban Vodă.
S-a considerat de unii a fi un semn bun; dar nu a fost aşa. Domnia
lui C. Hangerli s-a dovedit peste măsură de neomenoasă, cu dări multe
şi grele, plătite şi de mica boierime. În ciuda împotrivirii mitropolitului
Dositei şi a unora dintre boieri, a fost reînfiinţată darea văcăritului. În
afară de dări s-au făcut rechiziţii de grâne şi de vite pentru nevoile
oştilor turceşti care, cu Capudan-paşa, căutau să înăbuşe mişcarea lui
Pasvan-oglu. Capudan-paşa n-a izbutit contra rebelilor, unii dintre
subalternii lui au trădat. Oastea turcească a fost sfărâmată lângă Vidin, a
pierdut armamentul şi proviziile. În acelaşi timp, la Poartă soseau
plângeri că domnul Constantin Hangerli sărăcise şi „mâncase” ţara. La
11 februarie 1799, un capigiu turc cu firmane secrete de mazilie şi de
execuţie a apărut la curtea domnească, însoţit de un arap „groaznic la
chip…mare şi buzat”, spune cronicarul. După o scurtă convorbire în
iatacul domnului, acesta a fost împuşcat şi apoi decapitat.
„L-au târât de picioare ca pe un câine – spune Zilot Românul –
din casa de sus, jos în mijlocul curţii domneşti, aruncându-l pe zăpada
amestecată cu noroi şi băligar de cai…de l-au văzut tot norodul,
huiduindu-l toţi pentru faptele lui.” Capul lui Hangerli, „umplut cu
bumbac”, a fost dus la Stanbul.
În martie 1799 au fost numiţi domni în Ţara Românească
Alexandru Moruzi (1799-1801) pentru a doua oară, iar în Moldova fiul
lui Alexandru Ipsilanti, Constantin Ipsilanti (1799-1801); ambii au
domnit doi ani. Stăpânirea din Moldova nu a fost prea rea. Cronicarul
Manolache Drăghici îl prezenta pe Constantin Ipsilanti ca fiind „un
caracter vesel şi priincios pentru ţară.”
În Ţara Românească, Alexandru Moruzi a trebuit să facă faţă
cererilor lui Pasvan-oglu căruia îi da, se pare, 55 de pungi lunar.
Rebelul îi cerea şi „zaherea”, salahori şi lemne, pe care să le ducă la
Vidin „să întocmească cetatea”, precum şi care multe şi totodată mari
cantităţi de sare.
Ca să combată pretenţiile lui Pasvan-oglu, Alexandru Moruzi
şi-a organizat o oştire de vreo 9000 de oameni, „mai mult strânsură
dintre streini şi lefegii turci,” în care cronicarul Zilot Românul nu prea
142
avea încredere, socotindu-i „nişte goletaţi cu rumâni, mâncaţi de bir,
fripţi de greutăţile ce purta.”
Şi cronicarul cugeta cu indulgenţă: „Nu zic că rumânii nu sunt
destoinici de arme… însă, fiindcă de mulţi ani aflându-se sub jugul
turcului şi al supunerii şi ne mai apucând arme, cursul anilor şi
împilarea ce au avut în toată vremea i-au dezbrăcat de mărimea inimei
care naşte vitejia şi îndrăzneala şi i-au îmbrăcat cu spaima şi cu frica.”
Bizuindu-se pe oştire, Alexandru Moruzi a întrerupt subsidiile
către Pazvan-oglu şi cronicarul observă că „a băgat în foc ţara.”
Domnul nu a putut împiedica un raid de pradă pornit din Vidin de
Cara Mustafa, ajutorul preţuit al „aianului”, care a jefuit şi ars în
decembrie 1800 aproape în întregime Craiova. În zadar Al. Moruzi
şi-a trimis arnăuţii să li se împotrivească. Aceştia s-au unit cu oamenii
lui Cara Mustafa, au prădat crunt Craiova, „ până şi îmblătorile le
căuta – scrie Dionisie Eclesiarhul – ca să găsească bani, cum au şi
găsit.” Au jefuit, au luat robi, au dat foc, pe unii i-au sluţit, pe alţii i-au
omorât „ca pe nişte dobitoace.”
Câteva luni după prădarea Craiovei, înfruntând noi forţe turceşti,
cârjalii au pătruns pe la Cerneti, au pustiit totul în calea lor, au ars
Tg.Jiu, mănăstirea Polovraci şi din nou Craiova; au distrus Caracalul.
Pentru al doilea an al domniei lui Alexandru Moruzi (1800),
Dionisie Eclesiarhul consemna şi semnele rele ce s-au arătat, că „s-a
cutremurat pământul foarte tare, de-au căzut turlele bisericielor din
Bucureşti şi clopotniţele.”
Faţă de încălcările cârjaliilor, care au tulburat „toată împărăţia”,
sultanul – arată Dionisie Eclesiarhul – a cerut ajutor ruşilor. Ţarul
Pavel, fiul împărătesei Ecaterina a II-a, urma să-l trimită pe generalul
Suvorov, cerea, în schimb, sultanului cele două „principate, Valahia şi
Moldova de-a fi sub stăpânirea Rusiei.” Al. Moruzi trebuia să-l
primească pe Suvorov, care, în drum spre Vidin, „să sfarme cetatea”,
ar fi trecut cu oştile prin ţară.
Aflând de demersurile sultanului, Alexandru Moruzi a făcut jalbă
la Poartă din partea populaţiei şi a trimis sume importante, rugând să nu
fie date muscalilor Valahia şi Moldova. El se jeluia că raielele se aflau
în mizerie, oamenii „mănâncă coji de copaci şi tărâţe”, sunt reduşi la
sapă de lemn, încălţaţi în opinci de coajă de copaci…”, pentru care „cu
lacrimi fierbinţi se roagă să se milostivească prea puternicul împărat
asupra săracilor raiele <ale> acestei ţări să ierte pe Pasvan-oglu să nu
mai vie oştile muscalilor.”
143
 Sultanul l-a iertat pe Pasvan-oglu, l-a cinstit, făcându-l paşă de
Vidin; i-a trimis două tuiuri şi caftan împărătesc de samur.
Ruşii n-au mai venit asupra Vidinului şi Pasvan-oglu i-a mul-
ţumit lui Alexandru Moruzi.
Şi cum domnul raporta la Poartă tot felul de victorii închipuite,
că a scos din ţară oamenii lui Pasvan-oglu, descoperindu-se adevărul,
sultanul – scrie Dionisie Eclesiarhul – a vrut „să taie capul lui
Moruzi.” Temător, domnul s-a rugat de sultan să i se îngăduie să se
întoarcă la Istanbul, plătind să obţină mazilia, ceea ce s-a şi întâmplat,
la 19 octombrie 1801. Urmaşul lui a fost Mihai Şuţu (1801-1802).
Acesta a domnit 1 an şi câteva luni, ca şi nepotul lui de frate, Alexandru
Şuţu (1801-1802) în Moldova.
În vremea domniei lui Mihai Şuţu, „pazvangii” şi „cârjalii” au
jefuit din nou Oltenia, au prădat Craiova. Serdarul Dinică Bibescu a
fost prins împreună cu soţia sa. Cu oastea adunată şi cu tot sprijinul
oştilor turceşti, Mihai Şuţu nu a putut opri pe jefuitori, care au înaintat
până la Piteşti. Domnul s-a văzut nevoit să părăsească Bucureştii şi a
trecut cu familia în Transilvania, unde se aflau boierii şi înaltul cler,
mitropolitul şi episcopii. Plecarea domnului a făcut să crească panica,
mulţi locuitori au fugit spre munţi.
Domnul Moldovei, Alexandru Şuţu (Alecu-Vodă Şutzul, ce-i zice
Drache), a fost însărcinat de Poartă să gireze şi domnia Ţării
Româneşti; el a venit la Bucureşti, unde a rămas câteva săptămâni.
Mihai Şuţu a izbutit să obţină iertarea de la Poartă pentru
părăsirea ţării; a fost nevoit însă să-şi vândă averea ca să plătească
datoriile; avea să moară sărac.
Boierii refugiaţi la Braşov au adresat jalbe Porţii otomane şi
împăratului Pavel. În urma recomandării Prusiei, domnia Ţării Româneşti
a căpătat-o pentru 4 ani Constantin Ipsilanti (1802-1806), fiul lui
Alexandru Ipsilanti. Tot 4 ani a domnit în Moldova Alexandru Moruzi
(1802-1806).
În 1802, un puternic cutremur de pământ a dărâmat numeroase
clădiri în Bucureşti şi în alte oraşe; turnul Colţei a suferit pagube. Doi
ani mai târziu s-au ivit şi alte nenorociri: un foc năprasnic a prefăcut în
cenuşă vechea curte domnească; a ars şi o spiţerie. Dâmboviţa s-a
revărsat. Ţara suporta dări apăsătoare şi zaharele nesfârşite. „Ca să
poată domni în pace, Constantin Ipsilanti a trebuit să-i plătească lui
Pasvan-oglu sume importante şi să-i asigure provizii.
144
 Sfârşitul domniei lui Constantin Ipsilanti s-a datorat diplomaţiei
franceze din vremea lui Napoleon. În 1806 a trecut prin Bucureşti
generalul Sebastiani, numit ambasador al Franţei pe lângă Înalta
Poartă. Deşi a fost bine primit de domn, diplomatul francez l-a pârât la
Constantinopol că ţine cu ruşii. La 24 august 1806 sosea la Bucureşti
un capigiu, care aducea, se pare, chiar porunca de execuţie a „hainului”.
Acesta a reuşit însă să scape, prevenit fiind, printr-un curier tătar, de
ambasadorul rus la Constantinopol.
Constantin Ipsilanti a lăsat ţara în seama boierilor. Cu speranţa
întoarcerii a trecut la Braşov şi de acolo, visând domnia peste ambele
Principate şi chiar peste sârbi, a pornit spre Kiev şi Petersburg. Tatăl
domnului, bătrânul Alexandru Ipsilanti a fost decapitat în iunie 1807.
În domnia lui Constantin Ipsilanti, care condusese cu rânduială în
Ţara Românească şi în Moldova, s-au refăcut în Bucureşti „podurile” şi
s-au aliniat casele de pe uliţe. Domnul fusese numit în scaun în urma
intervenţiei ruseşti a ţarului Pavel. Poarta otomană a trebuit să întă-
rească privilegiile ţării. Hatişeriful din 1802 acorda amnistie deplină
boierilor şi raialelor din Ţara Românească şi Moldova; se fixa haraciul;
se reglementau şi se reduceau dările; se prevedea că domnii nu vor fi
înlocuiţi „fără vreo greşeală dovedită bine.” Domniile se fixau la 7 ani şi
în actele de guvernare trebuia să se ţină seama de observaţiile consulilor
ruşi, reprezentanţi ai puterii protectoare.
În Moldova, Alexandru Moruzi, ca şi Constantin Ipsilanti în Ţara
Românească, a luat unele măsuri gospodăreşti la Iaşi. A înfrumuseţat
oraşul; a podit uliţele cu ajutorul unor suiulgii – fântânari din Istanbul; a
adus apă în oraş din izvoarele de la Ciric şi Copou. Uliţele s-au aliniat;
oraşul a fost luminat cu felinare la fiecare 25 de case. Au fost aşezaţi
paznici la răspântie şi străji patrulau noaptea. Uşile domnului, deşi el era
socotit aspru, se deschideau celor care aveau vreo plângere. Ca să
îmbunătăţească starea ţăranilor, Alexandru Moruzi a luat unele măsuri
privitoare la încasarea fiscului; a căutat să curme neînţelegerile între
stăpânii de pământ şi sătenii de pe moşiile acestora; a precizat obligaţiile
în muncă şi dijmă, ca şi diferitele slujbe faţă de stăpâni, aceştia fiind
obligaţi să pună la dispoziţia sătenilor o anumită suprafaţă de teren.
Alexandru Moruzi a fost şi el mazilit, ca partizan al ruşilor, în
urma stăruinţei la Poartă a ambasadorului francez.
Aceste schimbări, care contraveneau actului solemn din 1802,
dat de sultanul Selim al III-lea, i-au provocat pe ruşi.
145
 Succesorul lui Alexandru Moruzi, Scarlat Callimachi, numit în
domnie cu sprijin francez, şi-a făcut intrarea în Iaşi la 26 octombrie
1806. A doua zi i-a sosit vestea mazilirii şi a restabilirii în scaun,
pentru a treia oară a lui Alexandru Moruzi. Dar nici acesta nu a ţinut
tronul. Abia ajuns în ţară, trupele ruseşti au trecut Nistrul. Războiul cu
Rusia a fost declarat la 24 decembrie 1806.
La începutul anului 1807, sultanul a revenit asupra numirii lui
Alexandru Moruzi, făcută sub presiune, şi l-a mazilit. A fost numit în
domnie Alexandru Hangerli (19 martie- 1 august 1807), dar nici acesta
nu a stăpânit efectiv, Moldova fiind ocupată de ruşi. Sultanul Selim
al III-lea fiind înlocuit prin Mustafa al IV-lea, Hangerli, lipsit de
protectorii săi, a fost şi el înlocuit cu Scarlat Callimachi, care, nici de
data aceasta, nu a izbutit să domnească. A stat o vreme la Rusciuc şi la
Razgrad, pe lângă paşa de acolo; împreună aveau să cadă prizonieri la
ruşi (15 iunie 1810).
În Ţara Românească, Alexandru Şuţu în a doua domnie (august-
13 oct. 1806) a zăbovit să sosească din cauza evenimentelor. În ţară, în
lipsa domnului, Pasvan-oglu a prădat iarăşi Oltenia, a jefuit Craiova.
Rusia, pretextând că turcii încalcă cele convenite, a ameninţat cu
război. Poarta otomană a trebuit să revină asupra înlocuirii lui Constantin
Ipsilanti şi Alexandru Moruzi şi le-a redat tronurile pe 7 ani. Cu toate
acestea, Rusia a declarat războiul la 24 decembrie 1806. După două
luni de înfrângeri umilitoare, turcii şi-au revenit şi au anulat decizia
privind numirile de domni în Principatele Române. Dar, pe când se
pregătea bătrânul Alexandru Şuţu să intre în capitală, la Văcăreşti i-a
ajuns ştirea că este mazilit, tronul fiind dat din nou lui Constantin
Ipsilanti. Acesta a primit firmanul de domnie tocmai în Rusia. Aceasta
l-a făcut pe Dionisie Eclesiarhul să reflecteze: „Şi era lucru de mirare
să vadă cinevaşi domn de la Rusia, viind cu călăuză oaste rusească.”
În urma păcii de la Amiens (1802), Napoleon Bonaparte
intenţiona să cedeze către Austria Principatele Române. Mai târziu,
prevăzând ciocnirea cu Rusia, împăratul francez s-a declarat
apărătorul Imperiului otoman.
În vreme ce Alexandru Moruzi şi Constantin Ipsilanti nu se grăbeau
să-şi reocupe tronul, trupele ruseşti au intrat în Iaşi (29 noiembrie 1806).
Toată puterea a trecut în mâinile lui Radofinikin, agentul de căpetenie al
ruşilor în regiunile ocupate. Continuând înaintarea, trupele lui Michelson
au ocupat cele două ţări. După ce s-au dat lupte la Fierbinţi şi la Olteanu,
146
în care s-au distins în tabăra rusească detaşamente de voluntari români,
bulgari şi sârbi, turcii s-au retras peste Dunăre.
Ruşii în frunte, cu „general leitinant” Miloradovici, au intrat în
Bucureşti la 25 decembrie 1806, la orele 9 seara.
După intrarea ruşilor în Bucureşti a sosit şi Constantin Ipsilanti să-şi
reocupe tronul, potrivit firmanului primit de la Poarta otomană. Şi cum
Alexandru Moruzi, numit domn în Moldova, la intrarea ruşilor în ţară a
trecut peste Dunăre, ruşii i-au dat domnia Moldovei tot lui Constantin
Ipsilanti, acesta domnind – scrie Zilot Românul – „peste amândouă
ţările.” Intitulându-se domn al Moldovei şi Ţării Româneşti, Constantin
Ipsilanti urmărea să se încoroneze rege al Daciei sau cel puţin să-şi
asigure domnia ereditară în Principatele Române şi să-şi extindă
stăpânirea dincolo de Dunăre, peste sârbi.*
Îndată ce şi-a reluat tronul, Constantin Ipsilanti a poruncit ca
boierii, breslele şi poporul de rând să depună jurământ de credinţă faţă
de ţar. Domnul a procedat la alcătuirea unui corp de oaste pământeană,
despre care Zilot Românul spunea că era „oaste de adunătură de felurimi
de oameni blestămaţi…” „era, pociu zice, – precizează cronicarul –,
curată ceată de tâlhari, că pe unde ajungea gemea pământul.”
În timpul domniei lui, Constantin Ipsilanti, când oştile ruseşti au
stăpânit ţara, domnul a trebuit să facă faţă la cheltuieli şi rechiziţii
importante.**
Când trupele ruseşti au luat ofensiva, Constantin Ipsilanti s-a retras
la 19/31 mai 1807, împreună cu Radofinikin, reprezentantul Rusiei, pe
care „puţin a lipsit” – spune Zilot Românul – „să-l prindă turcii”.
În august 1807, Constantin Ipsilanti s-a retras la Bucureşti. După
câteva zile însă a fost silit din nou de teama turcilor să părăsească
oraşul, de data aceasta definitiv. Prin Iaşi s-a îndreptat spre Kiev.

*
La puţin timp după începerea războiului ruso-turc, Pasvan-oglu a
murit. Asupra morţii lui Dionisie Eclesiarhul relata: „I-a ieşit în piept o băşică
cu venin, cât o nucă, pe care doftorul a tăiat-o, dar zadarnic, căci Pasvan-oglu
a crăpat ca un câine spurcat, scăpând ţeara şi domnia de acest balaur mare.”
Şi cronicarul filosofează: „că nu l-a putut birui oştile turceşti împărăteşti, iar
o bubă l-a biruita.”
**
Domnul a avut dese fricţiuni cu comandamentul rus. Plângându-se la
St. Petrsburg, arăta că „generalii stau numai de baluri şi de tractaţii… şi
Miloradovici umbla să se însoare cu fete de boieri şi numai de muieri sta.”
Dionisie Eclesiarhul informează că Miloradovici „s-a căsătorit şi a luat pe
fata boierului Filipescu.”
147
 În primăvara anului 1808 s-a citit la mitropolie ordinul imperial
prin care domnul a fost scos din scaun, cârmuirea politică a Principatelor
Române trecând pe seama lui Cusnicov.
După întâlnirea de la Tilsit (1807) francezii, încheind pace cu
ruşii, nu mai aveau interes să-i îndemne pe turci la continuarea răz-
boiului. Medierea franceză a dus la încheierea armistiţiului ruso-turc de
la Slobozia (12-24 august 1807). Se prevedea evacuarea Principatelor
Române de ruşi în termen de 35 de zile după semnarea armistiţiului.
Turcii numeau ca domni pe Alexandru Şuţu în Ţara Românească şi pe
Alexandru Hangerli în Moldova. Ţarul vroia să păstreze Principatele
Române şi Napoleon îl sfătuia pe sultan la cedare.
În urma negocierilor franco-ruse de la Erfurt (12 octombrie 1808),
Napoleon şi-a dat asentimentul la încorporarea Principatelor Române de
către Rusia. Turcii, cu oştile pregătite temeinic, s-au împotrivit, hotărâţi
să nu le cedeze fără luptă.
Ostilităţile au reînceput în primăvara anului 1809. În aprilie,
Giurgiu a fost atacat; în august, Isaccea, Tulcea şi Babadag au fost
ocupate de bătrânul general Prozorovski, care a murit la Iaşi. Lui i-a
urmat Bagradion – după Zilot Românul – „ucenic al lui Suvorov”.
Acesta avea să se însoare şi el cu o româncă, din familia Văcărescu.
Ruşii au cucerit Măcinul, Hârşova, Kuciuk-Kainargi. Ismailul a
capitulat; Brăila s-a predat din lipsă de provizii. La 22 octombrie 1809,
Bagradion a suferit o serioasă înfrângere la Silistra.
Chemat să apere Rusia împotriva expediţiei napoleoniene,
Bagration a fost înlocuit cu generalul Camenski. Acesta a continuat
operaţiunea la Dunăre. După împotrivirea dârză a oştilor noului sultan
Mahmud II – „hotărît să lupte până la ultimul ostaş, decât să renunţe la
cele două Principate” –, Silistra a capitulat la 11 iunie 1810. Ruşii au
ocupat Şistov, Rusciuk şi Giurgiu la 22 septembrie 1810.
În Oltenia s-a declanşat ofensiva lui Isaiev, care cu pandurii
români şi cu detaşamente de sârbi a cucerit Turnu şi Nicopole şi a
înconjurat Vidinul. Generalul biruitor a murit în Oltenia. Lui i-a urmat
Zass, despre care Dionisie Eclesiarhul spune că a „căsnat” oamenii şi
l-au blestemat ţara şi tot norodul, spunând unii că „n-au fost muscal
creştin, ci au fost papistaş sau luteran, ori calvin”.
Generalul Camenski, îmbolnăvindu-se, a murit. El a fost înlocuit
prin Kutuzov, general de front, bătrân şi aspru.
Ca să-şi recâştige poziţiile, turcii conduşi de Ahmed Nazirul au
trecut Dunărea cu intenţia de a merge asupra Bucureştilor. Trupele
148
generalului Marcov i-au respins însă peste fluviu. În primăvara anului
1811, turcii au reluat cetăţile Şistov, Nicopole, Silistra, iar la 3-4 iulie şi
Rusciuc. La începutul lunii septembrie oastea vizirului se afla la
Giurgiu. O nouă biruinţă a ruşilor, la 14 octombrie 1811, soldată cu
ocuparea lagărului de la Rusciuc al lui Ahmed Nazirul, cu înconjurarea
garnizoanei din Giurgiu şi apoi căderea Turtucaiei şi Silistrei, a dus la
schimbarea situaţiei.
Tratativele de pace, începute încă din iunie 1811 la Bucureşti, au
continuat la Giurgiu. Discuţiile n-au dus, însă, la nici un rezultat.
Marele vizir era dispus să cedeze Moldova până la Prut; ruşii cereau
anexarea ambelor principate* şi independenţa Serbiei.
În primele zile ale primăverii anului 1812 ruşii au început
ofensiva; au cucerit Şistovul şi au ajuns din nou la Razgrad. Sultanul
Mahmud al II-lea a rămas însă hotărât, neînduplecat, gata să se pună în
fruntea oştilor, declarând că va ceda mai degrabă Constantinopolul
decât să renunţe la cele două Principate Române. Napoleon oscila; el nu
comunica nimic limpede turcilor. Mai târziu, când pregătea campania
împotriva Rusiei, i-a îndemnat la rezistenţă. Ţarul, socotind că generalul
Kutuzov – care, în decembrie 1811, fusese primit la Bucureşti ca un
triumfător cu salve de artilerie – şi adjuncţii săi nu sunt în stare să
forţeze lucrurile şi să încheie pacea favorabilă Rusiei, l-a delegat pentru
semnarea păcii pe tânărul amiral Ciceagov. Acesta ameninţa Poarta
otomană cu o nouă campanie şi cu ofensiva flotei ruseşti. În acelaşi
timp, Kutuzov soma delegaţii turci să se pronunţe asupra ultimei lor
formule, care a fost cea a lui Ahmed Nazirul, din noiembrie 1811:
Prutul graniţă. Pe această bază s-a încheiat repede, la 16/28 mai 1812,
tratatul păcii ruso-turc de la Bucureşti.
La 12 iunie 1812, Napoleon era pe Niemen.
Câteva luni după încheierea tratatului, în noiembrie 1812,
Dumitrachi Moruzi, om al ruşilor, a fost decapitat. S-a descoperit între
actele sale un ucaz prin care i se dăruia în Basarabia o moşie, de
asemenea un inel cu briliante.
Aceeaşi moarte a avut şi fratele lui, Panaiotachi Moruzi, marele
dragoman al Porţii. Al treilea frate, Alexandru Moruzi, fost domn în
ambele ţări româneşti, a fost trimis la galere.

*
Pe biserici şi cărţi apăruse figura lui Alexandru I cu pajura bicefală.
Se luau măsuri ca dăjdiile să fie ridicate pentru ruşi.
149
 Sfârşitul domniilor fanariote. În septembrie 1812 au fost numiţi
domni Scarlat Callimachi (1812-1819) în Moldova şi Ioan Gheorghe
Caragea (1812-1818) în Ţara Românească. Ambele domnii s-au
caracterizat printr-o fiscalitate apăsătoare, prin dări grele, ridicate cu
mare străşnicie de dregători abuzivi. A rămas pentru posteritate
expresia: „Se fură ca în vremea lui Caragea”, Biruri grele apăsau
asupra contribuabililor, ambii domni urmărind să-şi recupereze marile
sume de bani vărsate pentru cumpărarea domniei şi să se îmbogăţească
în timpul cel mai scurt.
În Ţara Românească, curând după numire, domnul şi-a asociat
numele la molima adusă din Constantinopol, „Ciuma lui Caragea”,
care a izbucnit cu furie, atât în ţară, cât şi în Bucureşti.
Ioan Caragea a sosit la Bucureşti în ajunul Crăciunului 1812. El
a rânduit impozitele după un nou sistem, a luat măsuri financiare de
acord cu boierii; curând, însă, a ajuns în dezacord cu aceştia şi a impus
mai multor fruntaşi domiciliu forţat pe moşiile lor.
Cu toate că în 1815 a avut un rol însemnat în supunerea turcilor
revoltaţi din Ada-Kalé, fapt pentru care a primit mulţumiri şi daruri
din partea sultanului, Ioan Caragea, simţindu-se nesigur în domnie, nu
a aşteptat mazilirea şi, înainte de împlinirea celor 7 ani de domnie, a
fugit la Braşov şi de acolo în Elveţia, unde a stat 12 ani. A murit la
Atena în 1845, după ce – el însuşi un distins literat – a tradus din
italiană opt piese de teatru de Goldoni.
Despre Scarlat Callimachi cronicile arată că era „om învăţat,
blând şi cu minte”. El a luat în Moldova unele măsuri folositoare; a
procedat la o nouă arondare a judeţelor. Ca şi Ioan Caragea şi-a asociat
numele la Codurile sau Codicele de legi, care au văzut lumina tiparului
în vremea deţinerii scaunului domnesc. În 1816 s-a tipărit la Viena, în
greceşte, Codul Caragea; în româneşte avea să apară mai târziu la
Bucureşti. Codul civil al lui Callimachi a apărut în 4 volume în greceşte
la Iaşi, la tipografia de la Trei Ierarhi. Traducerea românească s-a tipărit
mult mai târziu la cererea boierilor, care socoteau că această scriere este
nevoie „a se publicarisi în limba moldovenească”.
Mitropolitul şi boierii Ţării Româneşti i-au cerut lui Vodă
Caragea ca în chiliile mănăstirii Sfântul Sava din Bucureşti, în faţa
Universităţii de azi, să se înfiinţeze o şcoală românească, în care
elevii, printre alte cunoştinţe, să deprindă „măsurarea pământului”.
Printre profesorii şcolii a fost propus, în 1816, Gheorghe Lazăr,
inginer din Sibiu, unde era profesor.
150
 În Moldova, încă din 1813, sosise de la Roma Gheorghe Asachi,
pe care Scarlat Callimachi l-a numit profesor la Şcoala din Iaşi. Prin
cursuri care durau 5 ani, Gheorghe Asachi a pregătit o serie de ingineri
hotarnici pentru delimitarea moşiilor. El a reorganizat şi seminarul de la
Socola, întemeiat de mitropolitul Veniamin Costache la începutul se-
colului; a ţinut prelegeri în limba română despre arheologie şi artă şi a
fost iniţiatorul primului teatru de societate în Iaşi. În casele hatmanului
Constantin Ghica s-au jucat piese traduse în româneşte de Asachi, ca
Mirtil şi Hloe, cu rol însemnat în redeşteptarea spiritului naţional.
În Ţara Românească, Gheorghe Lazăr, adept al spiritului Şcolii
ardelene, a ţinut însufleţite cuvântări despre trecutul şi viitorul neamului
românesc. Şcoala Domnească cu peste 350 şcolari a funcţionat sub
conducerea unui comitet compus din boieri, în frunte cu noul mitropolit
Dionisie Lupu, care urmăreau ca şcoala lor să stea curând „alături de
cele mai frumoase Universităţi ale Europei”.
În 1816 la Iaşi un fost călugăr, Dimitrie Philippide, îşi scria o
operă – după expresia lui N. Iorga – de bizară originalitate, cu scăpări
geniale. Scriitor de limbă greacă, dar de spirit românesc, Dimitrie
Philippide a dat la iveală Istoria şi apoi Geografia României, în care a
întrebuinţat termenul de români şi România. „Aceasta este istoria
acestei frumoase ţări între Tisa, Marea Neagră şi Nistru... Am numit
această ţară România – scria Dimitrie Philippide – am denumit-o
astfel în primul rând pentru vechimea şi numărul naţiei românilor,
respingând orice fel de altă denumire ca fiind nepotrivită şi necuviin-
cioasă, ca egoistă şi fanfaronadă a învăţaţilor şi provocând tulburări în
istorie şi geografie. Apoi prin toţi oamenii de acolo, cuvioşi şi demni
de respectat”.
În aceeaşi vreme, Dionisie Fotino a scris Istoria generală a Daciei.
Aproape de împlinirea termenului de 7 ani, Scarlat Callimachi a
fost înlocuit cu Mihai Şuţu (1819-1821), care, pentru obţinerea tronului,
a cheltuit sume enorme.
În mod neobişnuit, fostului domn al Moldovei i s-au adresat
elogii din partea Porţii otomane şi i s-a făcut dar o blană de zibelină.
Cu toate acestea, după doi ani, asupra familiei Callimachi s-a abătut
disgraţia turcilor. Bănuiţi că întreţin legături cu revoluţia grecească,
bătrânul Alexandru a fost închis şi fiul său Ion, decapitat. Scarlat
Callimachi însuşi, numit domn în Ţara Românească, înainte de a lua
domnia, aflând de cele întâmplate, a avut un atac de apoplexie sau
poate a murit otrăvit.
151
 La 17 noiembrie 1818, Poarta l-a numit domn în Ţara Românească
pe Alexandru Şuţu, în a treia domnie, până în ianuarie 1821, când a murit
de urmările unui „erezipel phlegmanos” sau, probabil, a fost otrăvit,
deoarece se opunea planurilor Eteriei. Aceasta era sprijinită în Moldova
de Mihai Şuţu, ginerele lui Ioan Caragea şi care l-a primit pe Alexandru
Ipsilanti la Iaşi şi îi îndemna pe boieri să se alăture Eteriei. Când, însă,
s-a produs dezaprobarea oficială rusească şi boierii au început să fugă în
Bucovina sau peste Prut, Mihai Şuţu s-a retras la Chişinău.
Un rol însemnat în întreţinerea spiritului revoluţionar în mediul
grecesc l-a avut poetul tesaliot Rhigas Velestinlis, cartograf şi traducător.
De la Bucureşti, unde fusese om de încredere şi secretarul lui Nicolae
Mavrogheni, Rhigas a plecat la Viena în 1796; mai târziu avea să cadă
prins şi ucis de turci la Triest. Prin ideile lui revoluţionare a făcut adepţi
în Ţara Românească în cele mai mari familii boiereşti şi a contribuit la
dezvoltarea spiritului de eliberare de sub dominaţia otomană al grecilor
şi al celorlalte popoare din Balcani. În acest scop, a luat fiinţă în 1814,
în Rusia, societatea secretă Eteria.
Tudor Vladimirescu, în înţelegere cu conducătorii eterişti, a
declanşat ridicarea populară din 1821. Pregătită cu mult timp înainte,
aceasta, influenţată de revoluţia din 1804 din Serbia a lui
Caragheorghievici, a izbucnit când în Apusul Europei aveau loc
mişcări împotriva stăpânirilor despotice.

Document 1
1792, noiembrie 8. Raport transmis de Sir William Sidney Smith
lordului Grenville, ministrul Afacerilor Externe britanic,
cu privire la Principatele Române
„Ţara Românească este primul obiectiv care trebuie luat în
considerare atunci când îţi faci intrarea în Imperiul otoman. Această
provincie care se găseşte pe malul Dunării, bine udată de mai multe
râuri care izvorăsc din munţii ce o înconjoară la nord, este admirabil
situată atât pentru producţia de cereale şi creşterea vitelor, cât şi
pentru transportul uşor al acestor produse spre pieţele de la Brăila şi
Galaţi, dar comerţul îi este limitat de legislaţia ce o împiedică să nu
exporte nicăieri în afară de Constantinopol; populaţia este oprimată de
impozitele arbitrare la care este supusă, de rapacitatea agenţilor fiscali
ai domnului, ale cărui singur scop şi preocupare sunt acelea de a
strânge cât mai mulţi bani posibil în cel mai scurt timp, spre a face faţă
152
cererilor care îi sunt adresate de către Poartă, potrivit unei arbitrare
evaluări a câştigurilor sale. N-aş îndrăzni să afirm că veniturile ţării
variază în funcţie de evidentul interes al unei părţi de a le socoti cât
mai scăzute şi ale celeilalte de a le exagera (cât mai mult). Un lucru
este sigur, fără îndoială, ‹acela› că domnul izbuteşte, în general, să-şi
plătească datoria contractată pentru uneltirile necesare obţinerii
tronului şi pleacă, la sfârşitul unei domnii de trei ani, cu o avere
considerabilă, în pofida marilor cheltuieli ce este forţat să le facă
pentru menţinerea Curţii sale şi ‹pentru› darurile destinate mai marilor
Porţii, ‹daruri› care, având în vedere marea distanţă ce-l separă de
capitala ‹Imperiului otoman›, constituie singura modalitate de a
combate intrigile celor ce se străduiesc să-l înlăture ‹de la tron›. Odată
înscăunat şi fără speranţa rămânerii în această situaţie suficient timp,
spre a profita prin orice îmbunătăţiri folositoare de sporirea anuală a
produselor... şi a veniturilor, nu este de mirare că nu se face nimic.
Cele mai necesare şi mai uşor de adus îmbunătăţiri constau în
constituirea de drumuri şi poduri, înlăturarea morilor de apă pentru ca
acestea să nu împiedice navigaţia pe râuri, ca în prezent, precum şi
introducerea unor noi unelte de lucru, ca şi de instalaţii industriale
utile ţăranilor, precum şi fierăstraiele hidraulice, care să prevină risipa
inutilă a cherestelei, făcută cu obiceiul prin care se tăia cu securea
numai o singură scândură din fiecare copac.
Domnul Mihai Şuţu (domn al Ţării Româneşti, martie 1791 –
ianuarie 1793 – n.n., Şt.St.) care era în scaun când mă aflam la
Bucureşti, se arăta în conversaţia lui a fi un om inteligent şi capabil de
mai mult, dacă ar fi fost mai puţin silit să-şi concentreze întreaga
atenţie propriei menţineri în scaun; el a recunoscut avantajele ce ar
decurge din aceste îmbunătăţiri şi le-ar face fără îndoială, dacă ar
dispune de timpul de a le completa şi a culege roadele. Era preocupat
de construirea unei şosele de la Bucureşti până la hotarul cu Austria,
spre a uşura trecerea curierilor săi; posibilitatea de care dispune, spre a
transmite Porţii ştiri proaspete despre ce se petrece în Europa, prin
mijlocirea agentului său de la Viena, reprezintă o sursă considerabilă a
‹creşterii› influenţei şi importanţei persoanei sale la Constantinopol.
Cu toate acestea, temerile sale de a fi mazilit s-au dovedit întemeiate,
o intrigă a Rusiei împotriva domnului Moldovei determinând Poarta
să poruncească domnilor să-şi schimbe între ei Principatele, spre a
trimite o persoană indezirabilă la o mare distanţă de hotarul Rusiei...
153
 ... Ţara Românească ar putea deveni o piaţă pentru produsele
noastre manufacturate, dacă ar fi pusă sub o administraţie mai puţin
jecmănitoare. Ceea ce a fost spus despre Ţara Românească este apli-
cabil şi pentru Moldova şi, dacă aş îndrăzni să emit o părere politică, aş
sugera anexarea acesteia din urmă la Polonia mai degrabă, decât să
suferim a o vedea ocupată de Rusia, putându-se astfel deschide un canal
de scurgere a produselor acestei ţări (a Poloniei – n.n. – St.Şt.) pe calea
Prutului şi creindu-se, totodată, un echilibru de forţe între cele trei mari
puteri vecine, făcându-se ceva din Polonia; în prezent ea este deschisă
pentru ruşi care pot intra în ea oricând le-ar plăcea; cu toate că turcii
încep să fortifice Benderul şi Ismailul, mă tem că obişnuitele malversaţiuni
în lucrările publice vor împiedica realizarea planurilor propuse...”
Călători străini despre Ţările Române, vol. X, Partea
a II-a, volum îngrijit de Maria Holban, Maria M. Alexandrescu-
Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu (redactor responsabil),
Bucureşti, 2001, p.1075-1079.

Document 2
1802 septembrie 19-28 (1217 cemazi I, evahir).
Hatt-i-şeriful sultanului Selim al III-lea, prin care se reînnoiesc
vechile privilegii ale Ţării Româneşti, adăugându-se şi altele noi;
sunt incluse clauze şi pentru Moldova
„Poruncă adresată voievodului Ţării Româneşti, voievodul
Constantin Ipsilanti, sfârşitul să-i fie cu noroc! ...
Pe vremea când duşmănia şi vrăjmăşia dintre Înaltul-Devlet şi
împărăţia Austriei se schimbaseră în pace şi prietenie, atunci, din milă şi
îndurare faţă de starea raialelor Ţării Româneşti, care suferiseră vexaţii
şi înduraseră greutăţi, în timpul războiului, fusese emisă şi acordată, pe la
mijlocul lunii muharrem cel venerat din anul 1206 (10-19 septembrie 1791
– n.n. ,Şt.Şt.), ilustra mea poruncă purtătoare de bunăvoinţă, în sensul ca
ele să fie scutite pe doi ani de gizie (haraci, capitaţie, tribut – n.n. ,Şt.Şt.)
şi de lydiye (daruri de bayram – n.n. ,Şt.Şt.) şi de rikâbiye (daruri către
sultan – n.n. ,Şt.Şt.), precum şi de giaizele (caize) (dar făcut superiorilor,
la numirea în funcţie – n.n. ,Şt.Şt.), socotindu-se din a treia zi a lunii
zilhidje a anului (1)205 (3 august 1791).
Dar, după aceea, memoriul (mahzar), scris în greacă şi turcă, care
a sosit din partea mitropolitului Ţării Româneşti, şi a episcopilor şi
egumenilor şi a tuturor călugărilor şi preoţilor mănăstirilor şi bisericilor,
154
precum şi din partea boierilor şi căpitanilor şi a tuturor celorlalţi dre-
gători (zabitan), vorbind de faptul că datorită necazurilor şi suferinţelor,
ca şi din pricina ocupaţiei, de câţiva ani încoace cei mai mulţi dintre ei
şi-au părăsit patria şi vetrele, ţara a fost ruinată, iar ei au căzut într-o
stare nenorocită, de asemenea, pomenind şi de supunerea lor desăvârşită
faţă de înalta mea împărăţie, precum şi de ascultarea lor, ei au cerut şi
s-au rugat pentru reînnoirea înaltei porunci care fusese acordată mai
înainte, pe baza bunăvoinţei şi grijii faţă de ei, cuprinzând regulamentul
(nizam) ţării şi numeroase clauze.
De aceea, când au fost cercetate condicile de porunci, din arhiva
(ahkâm huyudait) divanului meu împărătesc, s-a găsit scris şi înregistrat
că raialele Ţării Româneşti şi Moldovei, care sunt ca şi cămara (kiler)
înaltei mele împărăţii, achitându-şi giziana potrivit nevoilor şi situaţiei,
să nu se mai perceapă de la ele, pentru socotelile vechi, nici un ban şi
nimic altceva, orice ar fi acesta, iar în caz de gâlceavă între musulmani
şi raiale sau între raialele însele, voievodul Ţării Româneşti să-i pună,
cu dreptate şi echitate pe pârâţi şi pe pârâtori să vorbească şi să le dea
drepturile ce vot fi dovedite. De asemenea, în rezolvarea gâlcevilor ce
se ivesc între musulmani şi raiale să mijlocească şi să supravegheze
secretarul de divan, aflat lângă voievodul Ţării Româneşti, precum şi
ceilalţi musulmani, şi să caute să-i împace pe cei aflaţi în gâlceavă şi să
încheie pricina, iar dacă nu se vor încheia prin mijlocirea împăciuitorilor
şi prin intervenţiile musulmanilor şi va ieşi la iveală că intenţiile
împricinaţilor sunt numai şi numai de a păgubi şi de a supăra pe săr-
manele raiale prin procese neîntemeiate, de asemenea, când încheierea
şi lichidarea lor devine o formalitate, atunci, pentru astfel de pricini
neînsemnate şi contrare Şeriatului*, sărmanele raiale să nu fie insultate
şi păgubite, iar astfel de pricini să fie aranjate şi lichidate în faţa cadiului
de Giurgiu (yerkökü), potrivit Şeriatului şi cu dreptate şi echitate. De
asemenea, şi cadii de Giurgiu, la rândul lor, încheind şi lichidând cu cea
mai mare dreptate şi echitate procesele de acest fel, care se lasă pe
seama lor, să se ferească cu desăvârşire şi să se ţină departe de a îngădui
fapte potrivnice Şeriatului cel curat, precum şi de a persecuta, sub acest
pretext, pe sărmanele raiale. De asemenea, raialele Ţării Româneşti să
nu fie necăjite prin cererea de a se prezenta în alte părţi, iar în pricinile
privitoare la testamente (vasiyet) şi la împărţirea averii, dându-se ilustră
sentinţă religioasă (fetva) precum şi că «sunt valabile mărturiile depuse

*
Şeri’at – legislaţie islamică, socotită de origine divină
155
pentru musulmani de supuşii creştini (zimmî)» să se facă şi să se
procedeze potrivit cerinţelor strălucitei fetva.
De asemenea, cei care săvârşesc vinovăţii în interiorul Ţării
Româneşti, vor fi trimişi la garnizoanele de la hotarele (serhad) din
apropiere, pentru a fi pedepsiţi, indiferent dacă fac parte din categoria
militară sau din altele.
De asemenea, unii dintre locuitorii din cazalele* de la serhaturi şi
de la Dunăre, contrar regulamentului dat mai înainte intrau în interiorul
Ţării Româneşti fără voie şi, născocind între ei certuri, se omorau unii
pe alţii, iar apoi cerând preţul sângelui şi pornind pe calea proceselor
mincinoase, pretindeau lucruri şi bani şi, în felul acesta, necăjeau
raialele româneşti şi le pricinuiau pagube. De aceea, potrivit nizamului
dat mai înainte, se emiseseră porunci înalte ca să fie dărâmate câşlele**
înfiinţate mai înainte de aceasta în Ţara Românească, iar moşiile (moşiya)
să fie ruinată, iar cei josnici şi persoanele care umblă încolo-încoace
fără căpătâi, să fie izgonite şi îndepărtate.
Cu toate acestea, întrucât se poate socoti că cei de acest fel, fără
căpătâi şi josnici, se gândesc să pătrundă în Ţara Românească, în trecut,
fuseseră scrise înalte porunci pentru ca, în afară de un anumit număr de
negustori de fiecare serhat, nimeni să nu intre în Ţara Românească, iar
negustorii la rândul lor, să ia documente de înnoire (tezkere) de la
căpeteniile (zabit) lor şi, prezentându-le voievodului Ţării Româneşti
sau locţiitorului (vekil) său, să ia de la voievod sau de la vechilul său o
nouă teşcherea de învoire, iar în cazalele prin care se duc, să nu ia în
proprietate menziluri*** sau locuinţe şi să nu facă agricultură şi să nu
persecute raialele.
De asemenea, să nu dea bani drept arvună.
Aceste probleme, cuprinse în nizam, au fost înscrise în înaltele
porunci emise în trecut; articolele respective să fie menţinute şi aplicate
întocmai.
De asemenea, pentru procesele neîntemeiate, de felul celor de
mai sus, vizirii şi căpeteniile sau judecătorii să nu îngăduie pricinuirea
de pagube sărmanelor raiale, desemnând împuterniciri (mubasir) în
Ţara Românească.

*
Kaza – unitate administrativă aflată sub jurisdicţia unui kadî (judecător)
**
Kîşlak (câşlă) – loc pentru iernatec; tabără militară de iarnă, construcţie
pentru adăpostirea animalelor în timpul iernii
***
Menzil – loc de popas; poştă, casă
156
 De asemenea, pământurile şi proprietăţile numite réaya (raia)
care – aparţinând din vechime mănăstirilor lor (românilor – n.n. St.Şt.)
sau altor persoane – le fuseseră luate pe nedrept, să fie cercetate cu
dreptate şi cu atenţie, iar când se va dovedi că au fost ocupate pe
nedrept să fie restituite stăpânilor lor.
De asemenea, pentru ca să fie mai folositor şi mai uşor transportul
mărfurilor lor, din ţara lor în alte părţi sau dintr-un loc oarecare în ţara
lor, atunci dacă va fi nevoie să-şi reînnoiască sau să-şi menţină schelele
de la Oraş şi Floci (Oraş ve Flodi)* – care sunt schelele lor vechi şi
speciale – cei din Ţara Românească să aibă voie să le reînnoiască, dar în
aşa fel încât să nu fie cu putinţă păgubirea înaltei înfăţişări. De asemenea,
cei din tagma negustorilor să nu aibă voie să ţină proprietăţi şi ciftlicuri**
în Ţara Românească şi să-şi pască acolo vitele.
De asemenea, fiind interzis vizirilor mei mari, precum şi
beilerbeilor (mir-i miram) mei glorioşi ca, atunci când se duc la
posturile lor sau când se întorc, să se abată din drumul drept şi, intrând
în Ţara Românească, să ia de la raiale, fără plată, nutreţ sau provizii
sau cai de poştă sau să-i necăjească pe sărmani cu alte feluri de cereri.
De aceea, vizirii şi beilerbeii, precum şi cei din suitele lor să nu se
abată din calea lor şi să nu pricinuiască nici un fel de pagube raialelor,
pătrunzând în Ţara Românească.
De asemenea, şi olăcarii care se duc încolo şi încoace cu unele
treburi importante să nu să abată din drumul lor drept şi să nu dea prin
Ţara Românească şi să nu ceară mai mulţi cai decât ce este cuprins în
poruncile de menzil, aflate în mâinile lor.
De asemenea, şi cei trimişi în ţara respectivă să nu supere pe
nimeni cerând mai mulţi cai decât ceea ce scrie poruncile de menzil.
De aceea, de azi încolo, să nu se piardă nici o clipă în ceea ce
priveşte cerinţele clauzelor amintite şi în reflectarea lor în cel mai mare
grad, iar dacă se găsesc unii care îndrăznesc să facă contrar înaltei
porunci, să se depună eforturi pentru pedepsirea lor fără întârziere.
De asemenea, atunci când raialele din Ţara Românească se duc
prin târgurile şi satele sau prin iarmaroacele (bazar) de pe malurile
Dunării, pentru aranjarea treburilor sau pentru agonisirea şi câştigul

*
E vorba de Oraşul Floci, important centru comercial în acea vreme, la
vărsarea râului Ialomiţa în Dunăre.
**
Ciftlic – proprietate funciară, fermă, moşie.
157
lor, ele să nu fie persecutate de către giziedarii* acelor părţi sau de
către alte căpetenii prin cerere de gizie şi ispenge** sau sub alte
pretexte, iar oamenilor şi colegiilor*** lor să li se interzică de a umbla
prin Ţara Românească pe motivul: «căutăm raiale străine».
În aceste privinţe fiind emise numeroase porunci, de aceea celor
în cauză să li se dea înalte porunci iar cei de felul celor amintiţi mai
sus să fie speriaţi şi ameninţaţi.
De asemenea, potrivit cerinţelor imunităţilor (muafiyet) şi a
slobozeniei (serbestiyet) ţării, nimeni să nu le pricinuiască necazuri şi
supărări în privinţa înfăţişării şi veşmintelor locuitorilor şi raialelor ţării.
De asemenea, chestiunea legată de faptul că «acele dintre raialele
Ţării Româneşti care primesc islamul nu ar fi în stare să ceară partea lor
de moştenire», fiind o pricină care priveşte Şeriatul, s-a pus întrebare în
legătură cu aceasta; au fost date patru înalte sentinţe religioase (fetva),
precum că:
– Dacă un creştin moare, după ce s-a onorat pe sine cu trecerea la
islamism, tatăl său, rămas creştin, nu-l poate moşteni.
– Dacă soţia unui creştin, moare creştină, după ce soţul ei a
trecut la islamism, atunci el nu o poate moşteni.
– Dacă tatăl unui fecior creştin moare creştin, după ce fiul său s-
a onorat pe sine cu trecerea la islamism, atunci fiul nu-l poate moşteni
pe tatăl său.
– Dacă robul creştin al unui musulman moare după slobozirea
sa, dar fără să fi devenit musulman, atunci musulmanul acela nu-l
poate moşteni.
De aceea, să se procedeze potrivit cerinţelor lor.
De asemenea, s-a dat de ştire că cumpărarea prin saigii**** şi
oamenii casapbaşilor***** a unui anumit număr de oi – pentru care se
dă firman să se cumpere în fiecare an din Ţara Românească, prin

*
Ciziedar – dregător otoman, însărcinat cu strângerea giziei (capitaţia)
în teritoriile administrate direct de turci
**
Ispence (ispenge) – dare de «o cincime» plătită la început, pentru
robii luaţi din teritorii duşmane, apoi impozit fix, de genul capitaţiei (gizie)
***
Kolci (colgi) – om de pază, patrulă; însărcinat cu o misiune de urmărire
****
Sayici (saigi) – cel ce numără oi şi vite în vederea taxării;
cumpărător oficial de oi, vite etc.
*****
Kasap-başi (casapbaşa) – starostele măcelarilor, care avea şi obli-
gaţia de a se ocupa de aprovizionarea cu carne a capitalei otomane
158
mijlocirea casapbaşilor – duce la persecutarea şi la oprimarea
raialelor; de aceea, din milă pentru sărmani, a fost iertată cumpărarea
oilor în felul acela.
Nimeni că, este importantă aducerea de oi din ţările mele
binepăzite (memâlik-i mahruse), pentru tainurile statului (miri) şi
pentru întreţinerea locuitorilor de la Poarta înaltei mele împărăţii; de
aceea, raialele Ţării Româneşti să nu-şi ascundă oile pe care le vor
avea de vânzare; ci să le vândă negustorilor la preţul curent şi, sub
supravegherea voievodului Ţării Româneşti, să nu arate lipsurile în
ceea ce priveşte trimiterea de oi din belşug la înalta mea Poartă. De
asemenea, dându-şi oile lor negustorilor şi gelepilor*, care aduc oi la
înalta mea Poartă, să nu le vândă în alte părţi.
De asemenea, Ţara Românească fiind ca şi cămara (kîler) Porţii
fericirii mele şi dat fiind faptul că marile cantităţi de provizii (zahire),
necesare pentru Istanbul sosesc din Ţara Românească şi Moldova, de
aceea, în schimbul mucaieselei (mukayese)**, care a fost anulată mai
înainte de aceasta, raialele Ţării Româneşti să-şi transporte rând pe
rând la schele recoltele pe care le obţin din agricultură şi să le vândă,
la preţul zilei, căpitanilor (reis) corăbiilor de capan*** şi să nu le dea în
alte părţi. De asemenea, zicând că «mucaieseaua a fost anulată», ele să
nu părăsească agricultura sau să nu-şi ascundă şi să nu-şi îngroape
zaherele aflate în mâinile lor, cu gândul de a obţine profituri mai mari.
În felul acesta, pe de o parte, ei să aibă foloase, iar pe de altă parte
locuitorii de la Poarta fericirii mele să nu ducă greutăţi în ceea ce
priveşte întreţinerea lor. De asemenea, voievodul Ţării Româneşti şi
boierii să depună eforturi în această privinţă.
De asemenea, iertându-se cu desăvârşire toate vinovăţiile care au
apărut de nevoie, din partea boierilor şi raialelor din Ţara Românească
şi Moldova, în timpul războaielor, să nu treacă prin gând prinderea şi
pedepsirea lor pentru faptele din trecut, iar dacă, de acum încolo, nu vor
ieşi din cercul supunerii şi ascultării şi vor respecta cele cuvenite
tributarilor (ciziye – güzär) şi nu se vor abate din calea supunerii, atunci
să fie siguri că nu vor constata altceva decât bunăvoinţă şi mărinimie).

*
Celep (gelep) – negustor de oi, vite
**
Mukayese (mucaise) – termen utilizat înainte de 1774 în privinţa
proviziilor pe care Ţările Române erau obligate să le vândă Porţii otomane
***
Kapan – cântar mare; loc de depozitare a mărfurilor de vânzare cu
ridicata; negustor angrosist
159
 De asemenea, să se depună eforturi pentru respectarea cuprinsului
înaltei porunci purtătoare de glorie care a fost emisă din nou mai târziu,
potrivit înaltelor porunci emise în anul şaptezeci şi şapte*, pentru
lichidarea şi încheierea certurilor care aveau loc mai înainte între
comandantul (nazir) Silistrei şi voievodul Ţării Româneşti, în legătură
cu hotarul de la Dunărea-Mamă (Ana-Tuna).
De asemenea, chestiunea alegerii boierilor şi a grecilor (Rum), în
slujbele din Ţara Românească şi Moldova, precum şi acordarea lor
unor persoane capabile de conducere şi demne de înaltă încredere,
fiind lăsată pe seama voinţei şi la alegerea voievozilor Ţării
Româneşti şi Moldovei, de aceea la posturile care se atribuiau din
trecut şi până acum boierilor din ţările respective să fie preferaţi
boierii de ţară, care sunt îndreptăţiţi. De asemenea, să fie lăsată pe
seama voievozilor lor chestiunea folosirii, după nevoie, a celor
devotaţi şi pricepuţi, fie dintre greci, fie dintre pământeni (yerlü).
De asemenea, feluritele cherestele necesare pentru construcţiile
de la cetăţile din partea Rumeliei tăindu-se şi transportându-se, ca şi în
trecut, din munţii Ţării Româneşti şi ai Moldovei, plata ce se cuvine
pentru tăiere şi transport, potrivit dovezilor (temessük) sigilate şi date
intendenţii şi construcţii (bina emini), să se acorde în întregime din
banii de tribut al Ţării Româneşti şi Moldovei, aflaţi pe seama
voievozilor lor, şi să nu li se oprească nici un aspru.
Şi, de acum înainte se interzice, atât vara, cât şi iarna, intrarea la
păscut în Ţara Românească a animalelor din ciftlicul de la Mangalia,
care se află în stăpânirea meşterilor (usta) din Mangalia.
De asemenea, în privinţa ocrotirii de pagube a sărmanilor supuşi,
la mijlocul lunii Şevval din anul 1188**, fusese emisă, pentru fiecare
din aceste două ţări, câte o poruncă purtătoare de înaltă glorie şi
împodobită deasupra cu hatt-i hümayün***. După aceasta raialele celor
două ţări pomenite mai sus nu au arătat lipsuri (kusur) în îndeplinirea
condiţiilor de supunere, ce se află în obligaţia lor.
De aceea, potrivit cerinţelor înaltei mele milostenii împărăteşti,
care a devenit clară în privinţa lor, se adaugă, drept clauze de ocrotire,
şi prevederile de mai jos, dar cu condiţia ca şi de azi încolo ele să nu
se abată de la îndatoririle lor în ceea ce priveşte devotamentul şi

*
1177 h = 12 iulie 1763 – 30 iunie 1764
**
Evasit Şevval 1188 = 15-24 decembrie 1774
***
Hatti-hümayün – scris imperial; rezoluţie autografă a sultanului
160
ascultarea; supunându-se şi ascultând cu totul de voievozii lor, să
depună eforturi şi străduinţe pentru îndeplinirea importantelor mele
slujbe împărăteşti şi să se ferească de a face o cât mai mică abatere.
Astfel, de azi încolo să nu se ceară mai mult de 619 pungi de
aspri din Ţara Românească şi mai mult de 135 de pungi de aspri şi
444 ½ guruşi (taleri) din Moldova, iar la sfârşitul fiecărui an,
tributurile celor două ţări, amintite mai sus, să fie date la Poarta
fericirii mele şi să nu se facă havalele*. De asemenea, luându-se de la
Ţara Românească 90.000 guruşi, în bani şi lucruri, pentru iydiye şi
40.000 guruşi pentru rikabiye, iar de la Moldova 90.000 guruşi, în
bani şi lucruri, pentru iydiye şi 25.000 guruşi pentru rîkabiye să nu se
pretindă nimic mai mult. De asemenea de la domni (bey) să nu se
perceapă ibkaiye** şi ei să nu fie maziliţi până ce nu se va dovedi
vinovăţia lor. De asemenea de la domnii nou numiţi să nu se ceară
giaizele sau avaieturi (avaid)*** cu nici o pară mai mult faţă de ceea ce
se lua în trecut, iar aceasta, la rândul lor, să nu se perceapă de la raiale,
ci să fie date din veniturile care aparţin domnilor, cum ar fi impozitele
pe sare, pe arenzi (mukataat) şi taxele vamale sau din alte câştiguri din
impozite, asemănătoare acestora şi dependente de domni.
De asemenea, să nu se îngăduie din partea înaltei mele împărăţii
ca paşalele şi cadii, precum şi celelalte căpetenii din vecinătatea celor
două ţări să pretindă de acolo hassuri**** sau să ceară avaieturi, care
aduc pagube raialelor, sau să trimită acolo comisari (mübaşir) numai
pentru a lua daruri (hediye) sau bani.
De asemenea, ori de câte ori vor avea loc în înalta mea împărăţie
maziliri sau numiri, domni să nu fie nevoiţi să dea nici un fel de
giaizele sau avaieturi. De asemenea, din partea înaltei mele împărăţii,
cerealele şi celelalte provizii (zahire) care se iau din cele două ţări
amintite, să se ia în cantităţi care să nu ducă la strâmtoarea locuitorilor
celor două ţări, iar atunci când acestea se cumpără de stat (miri), banii
să se dea în numerar şi transportul lor să fie lăsat pe seama locuitorilor
în cazul în care le cumpără negustorii, atunci preţul lor să se achite în
numerar, potrivit preţului curent în ţară.

*
Havale – sarcini economico-financiare impuse Ţărilor Române pe
seama valorii tributurilor pe care ele trebuia să le achite Porţii
**
Ibkaye – cadoul, darea oferită superiorilor cu prilejul reconfirmării
în funcţii
***
Avaid – (aidat) – venituri, beneficii
****
Hass – feudă care asigura un venit anual de peste 100.000 aspri
161
 De asemenea, întrucât se anunţase mai înainte faptul că achi-
ziţionarea de oi din cele două ţări – prin mijlocirea saigiilor şi oamenilor
casabaşilor trimişi să cumpere din cele două ţări pomenite – pricinuia
oprimarea raialei, fusese iertată cumpărarea oilor în modul acela. Dar
fiind nevoie să se aducă oi din ţările mele bine-păzite, pentru tainurile
miriei şi pentru locuitorii din Istanbul, de aceea raialele celor două ţări
să-şi vândă la preţul curent, negustorilor şi gelepilor, oile pe care le au
de vânzare, şi să nu facă cusur în trimiterea de oi din belşug la Poarta
fericirii mele, sub supravegherea voievozilor lor. Aceste chestiuni fiind
cuprinse în cele două porunci ilustre de care s-a pomenit mai sus, să se
depună eforturi pentru a face şi de azi încolo potrivit cerinţelor lor.
De asemenea, se dăduse mai înainte firman în sensul că, atunci
când va dori să se ia din cele două ţări cherestele şi alte lucruri necesare
pentru construcţii, atunci cantităţile lor să fie mai întâi aduse la
cunoştinţa domnilor şi numai aşa să fie transportate la hotarele ţării, iar
banii pentru tăiere şi transporturi să fie predaţi în numerar sărmanelor
raiale de către împuternicitul (mubaşir) însărcinat în această privinţă, cu
predarea lor. De asemenea locuitorii să nu fie siliţi să le transporte în
localităţile din afara hotarelor.
Când de la locuitorii celor două ţări se vor cere şi care, atunci să
nu li se reţină şi să nu li se amâne pentru mai târziu nici un aspru din
obişnuit.
De asemenea, în afară de negustori fermanlii*, să nu se îngăduie
nici unei persoane dintre locuitorii din împrejurimi sau dintre iamaci
(yamak)** să intre în cele două ţări cu gânduri de a pricinui pagube
raialelor sau să umbele încolo şi încoace sau să are sau să ia în
stăpânirea lor pământurile care aparţin locuitorilor celor două ţări sau
să introducă acolo vite pentru a le paşte, iar cei care îndrăznesc să facă
contrar acestui regulament (nizam) să fie asupra pedepsiţi.
De asemenea, dacă sunt pământuri ocupate după încheierea păcii,
ele să fie înapoiate locuitorilor care sunt stăpânii lor. De asemenea, atâta
vreme cât nu se va ivi o treabă importantă, în cele două ţări să nu fie
trimişi mubaşiri din partea înaltei mele împărăţii, iar atunci când vor fi
trimişi, ei să nu-şi pretindă taxa lor de mubaşir (mubaşiriyye) de la raiale
şi să nu-şi prelungească şederea prin născociri de scuze sau pretexte.

*
Fermanii tüccar – negustor otoman autorizat de sultan
**
Yamak – oştean din trupele auxiliare otomane care, în schimbul unei
rente funciare, era obligat la paza localităţii şi regiunii respective
162
 Se porunceşte ca şi aceste ca şi aceste clauze să fie păstrate în
mâinile lor, spre a se respecta întocmai împreună cu condiţiile din
Nizam-ul lor din trecut, iar la nevoie să se apeleze la înscrisuri din
arhivă. De asemenea, se poruncise ca fiecare articol – aşa cum s-a arătat
şi s-a explicat mai sus – să fie adus la îndeplinire, aşa cum se cere, iar
cât priveşte pe cei care procedează împotrivă, aceştia să fie înscrişi şi
aduşi în grabă la cunoştinţa Porţii mele purtătoare de bunăvoinţă, spre a
li se veni de hac aşa cum se cuvine. De asemenea, se dăduse mai înainte
firman ca boierilor, care slujesc cu devotament faţă de înalta mea
împărţire şi care se supun voievozilor lor şi le dau ascultare, să li se
menţină rangurile şi posturile lor de bază, pe care le obţinuseră înainte
de război, precum şi pământurile lor, numite «moşii>>.
De aceea, pentru propăşirea ţării este necesar ca articolele mai
sus amintite să fie valabile în veci. De asemenea, să se depună eforturi
şi să se acorde atenţiei pentru bunăstarea pământurilor care sunt
destinate întreţinerii şi prosperităţii boierilor, iar potrivit obiceiului
vechi al ţării, în schimbul obţinerii avantajelor şi rangurilor ce li se
cuvin, ei (boierii) să nu piardă nici o clipă şi să nu neglijezi aducerea
la îndeplinire a cerinţelor supunerii şi ascultării desăvârşite, ce cad în
obligaţia lor, şi să fie de acord cu poruncile şi cu părerile voievodului.
Cu aceste condiţii, să se depună eforturi şi să se acorde grijă
pentru ocrotirea, protejarea şi folosirea lor (a boierilor), precum şi în
privinţa ajungerii lor, prin privilegii (imtiyazat), la situaţia de propăşire
şi bunăstare, acordându-se (totodată) atenţie şi acelor servicii ale lor
care duc prosperitatea ţării.
De aceea, dacă – contrar vechiului obicei al ţării – boierii amintiţi
mai sus vor cere dări nepotrivite, aşa cum fac de la o vreme încoace, iar
atunci când vor fi sfătuiţi să renunţe şi să se ferească de dări şi de
impozite nepotrivite – pe care raialele ţării nu le vor putea suporta,
datorită ruinării îndeosebi în timpul războiului –, ei nu vor da ascultare
şi, contrar îngăduinţei, vor pricinui pagube sărmanelor raiale şi le vor
insulta şi dacă – amestecându-se în treburile care nu-i privesc şi prin
cereri nepotrivite de dări, peste limita ce li se cuvine – se vor găsi uni
care să îndrăznească să săvârşească fapte care duc la tulburarea
orânduirii (Nizam) şi liniştii dorite sau dacă se vor împotrivi măsurilor
bune iniţiate de voievozii lor, pentru orânduirea treburilor ţării şi pentru
liniştirea inimilor raialelor, sau dacă se vor găsi unii care să facă fapte
potrivnice părerilor voievodului care a fost ales din partea înaltei mele
163
împărăţii şi care a fost numit şi desemnat peste ei –, atunci voievozii,
fiind învoiţi şi împuterniciţi să aplice, în mod cu totul independent
(ali vech-ül-istiklâl), celor de acest fel, pedepsele cuvenite, să depună
străduinţe pentru pedepsirea celor de acest fel, ca şi pentru asigurarea
liniştii sărmanelor raiale şi pentru menţinerea orânduielii ţării.
De asemenea, cotele fixe din tribut (cizye) ale întregii raia să fie
strânse de la toţi, în mod legal şi cu dreptate, raiaua care şi-a plătit
tributul să nu fie încărcată cu cota acelora care, prin unele pretexte
nefondate, se sustrag de la plată şi ferindu-se de astfel de ocrotiri,
voievozii să acorde grijă permanentă problemei aplicării justiţiei.
S-a aflat scris şi înregistrat că aceste prevederi au fost cuprinse în
ilustra poruncă amănunţită, purtătoare a milosteniei, dată în anul 1198,
la sfârşitul lui Rebi-ül-evvel*, în timpul domniei fericite a imperialului
meu unchi, răposatul şi binecuvântatul, cel ce a fost sultanul Abdül-
Hamid han**, Allah să-l milostivească şi să-l binecuvânteze!
Articolele sus-menţionate, destinate să ducă la înflorirea şi
propăşirea ţării respective (Ţara Românească) şi la apărarea de silnicii
a locuitorilor şi populaţiei ei, sunt rezultatul îndurării faţă de nevoiaşi
şi locuitori – care este calitatea persoanei imperiale purtătoare a
dreptăţii în timp –, şi datorită milei care se acordă tuturor celor care au
fost încredinţaţi de stăpânul universului, conţinutul înaltei porunci dată
mai înainte aşa cum s-a arătat – pentru orânduială a ţării, este ţinut în
vigoare şi în timpul măreţiei mele imperiale. De aceea, să se acorde
atenţie bunăstării supuşilor, mai cu seamă în privinţa raialei şi locu-
itorilor din Ţara Românească.
De asemenea, punându-se în aplicare şi conţinutul celelalte glo-
rioase porunci – pe care am acordat-o pe baza milei şi îndurării mele
imperiale, în privinţa scutirii lor (a locuitorilor din Ţara Românească)
de dări pe doi ani –, să fie grăbită acţiunea de înflorire a ţării.
Dar, şi după încheierea acelui termen, să se respecte condiţiile şi
reglementarea de mai sus, în problema achitării vechilor dări: gizie,
iydie, şi rïkabiye, plătite de raiaua ţării, iar giaize şi avaid de către
voievozii lor.
În privinţa grijii acordate protejării nevoiaşilor, aşa cum s-a
arătat mai sus, în gloriosul meu firman, împodobit cu hatt-i hümayün,

*
Evahir Rebi-ül-evvel 1198 = 13-22 februarie 1784
**
Abdul-Hamid I (1774-1789), predecesorul lui Selim al III-lea
(1789-1807)
164
dat în anul 1206*, au fost înserate şi scrise prin înnoire, înaltul firman,
împodobit deasupra cu halt-i hümayün emis în anul 1188** precum şi
ilustra poruncă emisă potrivit senedului*** din anul 1198.****
Dar, odată cu trecerea timpului, unele din condiţiile menţionate
mai sus au fost alterate şi încălcate, iar statul Rusia având dreptul şi
posibilitatea de a mijloci – potrivit clauzelor tratatului în vigoare dintre
Măreţul – stat (Imperiul otoman) şi statul Rusia – în privinţa celor două
ţări (Memleketeyin), pentru a se întări şi mai mult, de acum încolo,
punerea în aplicare a condiţiilor menţionate mai sus, ambasadorul
Rusiei, care stă la Poarta fericirii mele, a făcut raport scris (takrir) şi a
adus la cunoştinţă, din însărcinarea statului său, precum că se doreşte
adăugarea şi a articolelor menţionate mai jos:
– De azi încolo, durata domniei voievozilor să se stabilească la
şapte ani întocmai, socotindu-se din ziua numirii lor, iar dacă nu se va
dovedi vinovăţia lor, atunci ei să nu fie maziliţi înainte de termenul
amintit mai sus; dacă în perioada amintită mai sus, se iveşte vreo
vinovăţie a lor, Înaltul – Devlet (Poarta otomană) să aducă aceasta la
cunoştinţa ambasadorului Rusiei; după ce, astfel se vor face cercetări
de ambele părţi, dacă va ieşi la iveală şi se va dovedi că voievodul
respectiv are într-adevăr vină, numai în situaţia aceea să se îngăduie
mazilirea lui.
– De asemenea, anulându-se dările, avaieturile şi cererile
introduse după anul 1198, voievodul să fixeze şi, împreună cu boierii
din divan, să stabilească dările anuale pe această bază şi să le împartă
cu dreptate, iar voievozii să se ferească de fapte potrivnice acelei
reguli. De asemenea, voievozii să respecte declaraţiile pe care le-ar
avea de făcut ambasadorul Rusiei în această privinţă sau în legătură cu
menţinerea condiţiilor cuprinse în înaltul firman de faţă
– De asemenea, să se anuleze tulburările care au fost produse, în
privinţa scutirilor de raiale, de către boierii ţării sub denumirea de
scutelnici (skutelnik), iar pentru a uşura, în acest fel, greutăţile dărilor,
nimeni dintre raiale, în afară de numărul de scutelnici trecuţi pe seama
vistieriei, să nu mai fie scutit de dări şi toţi să suporte în mod egal
greutăţile dărilor, iar perceptorii de dări să fie opriţi cu desăvârşire de
a persecuta sau de a tiraniza raiale într-un fel oarecare.

*
1206 h = 31 august 1791 – 21 iulie 1792
**
1188 h = 14 martie 1774 – 2 februarie 1775
***
Sened – gen de document, cu sens de dovadă, diplomă, act de garanţie
****
1198 h = 26 noiembrie – 16 octombrie 1784
165
 Deoarece pentru plata soldelor oştilor din Ţara Românească este
nevoie de un ajutor şi din partea ţării Moldovei, prin impunerea unei
dări speciale, această chestiune să fie rezolvată cu dreptate şi legalitate,
potrivit unei alte porunci înalte care va fi emisă în acest sens voie-
vodului şi boierilor ţării să li se dea porunca şi îndemnul de a depune
toate străduinţele pentru a găsi mijloacele necesare scoaterii grabnice a
trupelor din Ţara Românească şi achitării soldelor acestora. Şi pentru că
achitarea acestor solde depinde de strângerea sumelor necesare, după ce
voievodul va îndeplini aceea obligaţie, raialei Ţării Româneşti să i se
ofere, potrivit Înaltei irade*, un an de scutire generală.
– De asemenea, în înaltele porunci ce vor fi emise să se arate clar
cantităţile de cherestea, cereale, grăsimi şi oi, pe scurt, ceea ce va fi
orânduit pentru Inaltul devlet, din produsele ţării, iar în astfel de porunci
făcându-se apel şi la boieri, poruncile de acest fel să fie citite pe faţă în
divanul Ţării Româneşti. Întrucât urmează să se discute cu boierii
respectivi dacă va fi cu putinţă sau nu procurarea în întregime sau în
parte a celor ce se cer, să fie luată în seamă rugămintea pe care o vor
face boierii în această privinţă, prin mijlocirea voievozilor lor. De
asemenea, costul celor orânduite plătindu-se din partea miriei (statul
otoman) în bani şi fără şovăială, la preţul curent, să nu se cumpere sub
alte forme, iar costul proviziilor (zahire) ce vor fi cumpărate să se dea
potrivit preţului care se va fixa în fiecare an la schela Brăilei.
Pentru ca transportul zahirelor să nu devină o povară asupra
raialei, cu bună credinţă voievozii să acorde atenţie pentru ca preţul ce
va fi stabilit la schela amintită mai sus să se fixeze şi să se stabilească
socotindu-se şi transportul zahirelelor.
Înaltele porunci ce vor fi emise în legătură cu ţara sus numită să
fie citite pe faţă în divanul Ţării Româneşti, iar după aceea să se
păstreze în condicile (arhiva) ţării.
Posturile ţării să fie date locuitorilor ei, dar şi voievozii să fie
volnici în a-i alege şi pe aceia dintre cei de neam grec care sunt cinstiţi
şi pricepuţi şi care merită să ocupe aceste funcţii, iar în cazul ivirii
opresiunilor lor, voievozii să-i mazilească şi să-i pedepsească pe ei,
întocmai ca pe boierii ţării, şi să-i oblige să restituie cele luate prin
silnicie.

*
Irade – act care exprimă voinţa expresă a sultanului într-o anumită
problemă.
166
 Voievodul apreciază în fiecare an, împreună cu boierii din divan,
cheltuielile necesare administrării punctelor de poştă (menzilhane),
voievodul să nu ia sub nici un pretext mai mult decât suma, ce va fi
stabilită, iar administrarea spitalelor şi şcolilor şi drumurilor, precum
şi a altor chestiuni de acest fel specifice ţării, să fie date pe seama
boierilor ţării, prin porunca şi sfatul voievozilor.
Averile rămase după moartea acelora din tagma călugărilor care
nu aparţin însă mitropolitului şi mânăstirilor, să nu fie cerute şi
pretinse de nimeni, ci să fie distribuite, prin mijlocirea voievozilor, ca
venituri pentru «lăzile» fondurile săracilor şi orfanilor sau pentru alte
«lăzi de binefacere» de acest fel, iar la moartea călugărilor care aparţin
mânăstirilor, averile rămase de la ei să fie lăsate ca venituri pentru
mănăstirile de care ei aparţineau.
Chestiunea menţinerii şi folosirii, ca şi mai înainte a oştilor care
se folosesc, din trecut şi până acum, pentru paza ţării, voievozii s-o
rezolve împreună cu boierii ţării.
Să fie restituite pământurile Ţării Româneşti şi ale Moldovei men-
ţionate aici, şi care au fost acaparate sub denumirea de «Raia» (Re’aya),
din Ţara Românească la Giurgiu (Yerkökü), la Brăila (Ibrai), la Turnu
(Kule) şi dincolo de Olt, iar din Moldova – în ţinutul Hotinului; să fie
stabilite termene în poruncile înalte ce vor fi emise în legătură cu
aceasta şi care vor fi adresate celor în cauză.
Aşa cum s-a arătat mai sus, în afară de negustorii fermanlîi, să se
acorde grijă pentru oprirea şi împiedicarea acelora dintre locuitorii din
împrejurimi şi iamaci şi alţii care, contrar, intră în ţară şi se stabilesc
acolo şi pricinuiesc pagube raialei.
Astfel, dorinţa specială a împărăţiei mele este ca, înaltele porunci
ce vor fi trimise de azi încolo în cele două ţări (Memleketeyin) să fie po-
trivite acestor condiţii şi să fie în conformitate cu privilegiile (imitiyazat)
şi cu obiceiurile ţării, iar locuitorii ţării, care stau în linişte şi în sigu-
ranţă sub ocrotitoarea mea umbră împărătească, să fie mulţumiţi şi în
bunăstare; să se creeze condiţii pentru liniştea lor desăvârşită şi pentru
proprietatea lor şi să nu se îngăduie fapte potrivnice privilegiilor ţării,
acordate şi dăruite prin acest firman al meu, purtător de înaltă glorie.
Astfel, s-a dat firmanul meu pentru ca, atât tu, care eşti voie-
vodul meu sus-pomenit, potrivit cerinţelor devotamentului şi dreptăţii
cu care te-ai născut şi potrivit cerinţelor zeului şi faptelor tale după
voie, cât şi boierii sau locuitorii ţării, să faceţi dovada recunoştinţei
voastre pentru numeroasele privilegii pe care le-aţi obţinut şi arătând
167
grija pentru pregătirea şi executarea celor ce vor fi cerute cu înalte
porunci, potrivit condiţiilor scrise mai sus să depuneţi eforturile şi
străduinţele voastre pentru a arăta, în toate împrejurările, supunerea şi
ascultarea voastră ce se cuvin, precum şi pentru a îndeplini ceremo-
nialul cuvenit supunerii şi devotamentului şi să vă feriţi şi să vă ţineţi
departe de a îngădui fapte şi purtări cât de mici, potrivnice firmanului
şi îngăduinţei. De aceea, a fost emisă această poruncă a mea, purtă-
toare de înaltă glorie, şi a fost trimisă prin ....*.
Astfel tu, care eşti voievodul cel pomenit mai sus, citind firmanul
meu, purtătorul de înalt titlu, în faţa mitropolitului Ţării Româneşti şi a
tuturor episcopilor şi arhimandriţilor şi egumenilor, precum şi în faţa
tuturor boierilor şi boiernaşilor şi căpitanilor (Kapudan) şi a locuitorilor
şi raialei, de acolo să aduci la cunoştinţă publică cuprinsul lui plin de
dreptate.
De vreme ce, fie boierii, fie raialele Ţării Româneşti, îndeplinind
cu devotament şi cu credinţă ceremonialul ce se cuvine supunerii şi
ascultării lor faţă de poruncile mele împărăteşti, care cer ascultare şi de
vreme ce nu se vor abate din calea dreaptă a îndeplinirii celor ce se
cuvin ascultării şi supunerii, atunci e sigur faptul că şi pe vremea
împărăţiei mele, purtătoare de dreptate, milosteniile şi favorurile mele
împărăteşti se vor răspândi, sub toate formele, peste raia şi beraia**, ca şi
peste cei neputincioşi şi slabi şi, în felul acesta ei vor obţine mereu şi
fără contenire liniştea şi bunăstarea lor. De asemenea şi tu, ca şi urmaşii
tăi, nu veţi îndura grija mazilirii şi a destituirii, atâta vreme cât veţi
îndeplini supunerea voastră faţă de înaltul meu Devlet, precum şi cele
ce se cuvin recunoştinţelor voastre pentru generozităţile înaltei mele
persoane purtătoare de coroană şi atâta vreme cât vor fi executate
întocmai sfaturile menţionate mai sus şi de vreme ce nu se va manifesta
de la tine vreo vină clară, care să necesite mazilirea şi schimbarea ta.
De asemenea, vei rămâne în domnia (voyvodalîk) Ţării Româneşti,
atâta vreme cât vei menţine fără contenire devotamentul tău şi buna ta
credinţă. De asemenea, este sigur că respectându-se fără contenire
clauzele amintite mai sus, vor fi depuse eforturi necontenite, din partea
împărăţiei mele, ca şi a vizirilor mei mari şi a dregătorilor (vükelă) mai
onoraţi şi se va acorda grija faţă de privilegiile şi bunăstarea de care se

*
loc gol
**
Beraya – categorie de privilegiaţi din rândul ţărănimii, spre deosebire
de raya care desemna, de obicei, ţărănimea.
168
bucuraseră ei pe vremea domniei purtătoare de dreptate a strămoşului
meu, măria sa sultanul Mehmed han, prea înaltul Alleh să-l milosti-
vească şi să-i fie locul în rai.
De asemenea, e sigur şi hotărât faptul că, îndată ce se va prinde
de veste li se va veni de hac locuitorilor de pe malurile Dunării şi de la
serhaturi, precum şi celorlalţi, mici sau mari, care vor îndrăzni să
săvârşească fapte contrare nizamului dat.
De aceea, aducând la cunoştinţa tuturor boierilor, locuitorilor şi
raialelor Ţării Româneşti, foloasele înaltei mele porunci, să depui
eforturile tale în a-i sfătui să se roage pentru dăinuirea vieţii şi a
împărăţiei mele şi pentru mărirea gloriei mele şi să te fereşti şi să te ţii
departe de contrariul!”
România. Documente străine despre români, ediţia a II-a,
Bucureşti, 1992, p. 133-145.

Document 3
1812, mai 16/28, Bucureşti. Tratat între Rusia şi Turcia prin care
se prevede retragerea din Principatele Române a trupelor ţariste
dar şi anexarea la Rusia a Basarabiei, care cu cetăţile de la Hotin,
Bender, Akkerman, Chilia şi Ismail îi conferea o poziţie
importantă la Dunărea de jos (art. IV)
.....................................................................................
„Art. V - „Maiestatea sa împăratul întregii Rusii cedează şi
restituie Sublimei Porţi otomane acea parte a Moldovei care este
situată pe malul drept al Prutului, ca şi marea şi mica Valahie, cu toate
fortăreţele în starea lor actuală, oraşele, târguşoarele, satele, diferitele
aşezăminte şi tot ceea ce cuprind aceste provincii învecinate cu
insulele Dunării, cu excepţia însă a ceea ce este menţionat în articolul IV
al prezentului tratat.
Actele şi convenţiile care sunt enumerate printre privilegiile
Moldovei vor fi confirmate pe baza articolului 5 al preliminariilor.
Vor rămâne, de asemenea, în vigoare condiţiile speciale şi dispoziţiile
consemnate în articolul 4 al tratatului de la Iaşi, care stipulează că nici
o despăgubire nu va trebui reclamată pentru veniturile nepercepute şi
nici o contribuţie cerută pentru toată durata războiului, că locuitorii
celor două provincii vor fi scutiţi de orice impozit timp de doi ani,
169
începând din ziua schimbării instrumentelor de ratificare ale pre-
zentului tratat, şi că cei care vor vrea să emigreze în alte state vor
obţine un răgaz convenabil; în acest scop le va fi acordat un termen de
patru luni şi Poarta va consimţi să nu impună Moldova decât în raport
cu actuala sa întindere”.
I. Ionaşcu, P. Bărbulescu, Gh. Gheorghe, Relaţiile inter-
naţionale ale României în documente (1368-1900), Bucureşti,
1971, p. 277-278.

Document 4
Semnificaţia istorică a „Chestiunii orientale”
„Problema orientală a fost «marea afacere» a politicii europene în
secolul al XVIII-lea. Ea a dominat nu numai preocupările diplomatice,
dar ea a afectat profund raporturile dintre marile puteri şi dintre acestea
şi Imperiul otoman” ....
Lupta „marilor puteri pentru hegemonie în Orient va fi de folos,
mai ales naţiunilor balcanice a căror emancipare o va favoriza. Propa-
ganda religioasă inaugurată de Rusia, agitaţia revoluţionară şi naţională
întreţinută de Franţa, apelul la dreptul popoarelor de a se guverna
singure şi contactul cu armatele ruse, austriace şi franceze au încurajat
tendinţele naţionale şi au stimulat nevoia de independenţă a naţiunilor
creştine din Imperiul otoman. Istoria formării acestor naţiuni şi consti-
tuirea noilor state pe ruinele Imperiului otoman sunt inseparabile de
istoria războaielor ruso-turce şi de difuzarea ideilor Revoluţiei franceze
în Balcani. Dar evenimentele care constituie această istorie marchează
începutul unei noi perioade în problema orientală”.
Andrei Oţetea, Contribuţie la „chestiunea orientală,
în Scrieri istorice alese, Cluj-Napoca, 1980, p. 174-176.

170
 GLOSAR

A
aba – postav gros de lână
abagiu – cel ce lucrează sau vinde aba sau dimie
adet – obicei
agă – ofiţer superior în oastea otomană; rang boieresc în Ţările
Române
aian – dregător otomn
alai-bei – ofiţer turc, comandant de regiment sau escadron
alai-ceauş – slujbaş domnesc însărcinat cu organizarea alaiurilor
(ceremoniilor)
alem – steag, distincţia sultanului pentru guvernatori şi vasali ai
imperiului; steag cu semilună în vârf ce se da de către
sultan domnilor români, ca semn de suzeranitate
aliş-veriş – afacere, negoţ
anafora – raport către domn, sau către divanul domnesc
apalt – dreptul de vânzare a unor produse, acordat anumitor
negustori
aprod – slujbaş mărunt la curte, însărcinat cu transmiterea unor
porunci sau executarea unor pedepse
arhondologie – condică în care erau trecuţi toţi boierii, de toate rangurile
arhonte – titlu de nobleţe introdus în epoca fanariotă pentru marii
boieri
arnăut – albanez; mercenari, recrutaţi de domnii fanarioţi pentru a
alcătui garda domnească
artros – doctor; protoartros sau arheoartros, primul doctor al Curţii
arz – plângere, memoriu adresat sultanului
arzmagzar – memoriu colectiv
assaul – căpetenie căzăcească
ataman – căpitan de cazaci; comandantul de detaşament de cazaci
atlaz – ţesătură de mătase
az-bucoavnă – abecedar

171
B
bairactar – stegar
bairam – una dintre cele mai mari sărbători ale musulmanilor
bairamlîc – dar făcut de domnii Ţărilor Române sultanilor şi înalţilor
dregători turci cu prilejul bairam-ului
bazar – târg, piaţă la orientali; galerie unde se vând tot felul de
obiecte
bei (bey) – titlu dat de turci domnitorilor Ţării Româneşti şi Moldovei,
precum şi guvernatorului unei provincii sau unui oraş
beilerbei sau – guvernator de provincie la turci; paşă cu trei tuiuri
baglerbei
beilic – casă pentru găzduirea dregătorilor turci veniţi la Bucureşti
sau la Iaşi; bir plătit turcilor pentru oi; corvoadă la Curtea
domnească, muncă gratuită
berber-başa – bărbier, specializat în tunsul bărbii
bimbaşa – colonel în oştirea otomană
biniş – plimbare călare, cavalcadă, călărie; prin extensiune: haină
largă cu mânecile despicate şi îmblănite pe margini,
purtată de bărbaţi şi femei în zile de paradă
binişlii – slujbaşi domneşti care serveau la masa domnească
bivşag – belşug, bogăţie
bogasier – negustor care vindea diferite articole de manufactură, îndeosebi
bogasin = stofă sau pânză scumpă, în culori şi cu lustru
care se importa din Orient şi se întrebuinţa mai ales la
căptuşeli
Bogdan serai – palatul Moldovei de la Constantinopol, ce servea ca reşedinţă
domnească temporană
boiangiu – vopsitor de haine, pânzeturi, bumbac, lână
brocard – stofă rară, orientală sau veneţiană, ţesută din mătase şi fire de
aur sau argint cu flori şi ornamente pe fond alb, roşu sau verde
buhurdar-giu – slujbaş la Curtea domnească însărcinat cu întreţinerea
vasului de afumat cu mirodenii (buhurdar)
bulucbaşă – comandantul unui buluc (companie)
butcă – trăsură închisă; caleaşcă

C
cabaniţă – mantia sultanului, cusută cu fire de aur şi arginit, împo-
dobită cu copci cu briliante şi îmblănită cu samur sau
vulpe neagră; cu ea erau îmbrăcaţi domnitorii din Ţările
Române cu prilejul investirii la Istanbul
cacom – hermină (animal cu blană albă şi vârful cozii negru,
asemănător dihorului)
172
caftan – mantie domnească şi boierească de culoare albă, cu fire de
aur sau argint
caimacam – locuitor al marelui vizir sau al domnitorului
calpac – căciulă mare, sferică de catifea sau piele, tivită cu blană de
samur şi împodobită cu 2 egrete de diamnat, pe care o purtau
domnii fanarioţi, boierii şi, în cele din urmă, marii negustori
cană-căneală – a vopsi, îndeosebi cu negru, părul, barba
canavăţ – ţesătură de mătase, pentru anterie şi rochii
capanliu – negustor turc care venea în Ţările Române să cumpere pentru
împărăţie tot felul de mărfuri (grâu, grăsime, miere etc.)
capuchehaia – reprezentant al domnitorilor români la Poartă
capudan – căpetenie, comandant de oaste, amiral (capudan-paşa)
carvasa – clădirea vămii, vamă
caravanserai – loc de popas pentru negustori şi caravanele lor cu mărfuri
cat – etaj
catagrafie – recensământ, vamă
caţaveică – haină de jupâneasă, lungă până la genunchi şi îmblănită cu
cacom sau vulpi
cauc – căciulă orientală înaltă, confecţionată din postav, pâslă sau
piele, purtată de boieri şi de slugile lor
cavaf – cizmar, vânzător de încălţăminte
cavas-başa – slujbaş domnesc; stătea la uşa dormitorului domnesc
cazaclii – negustori de blănuri
ceauş – curier, ştafetă la turci, uşier la Curtea fanariotă care mergea
înaintea domnului, purtând un baston cu clopoţei de argint
chehaia – intendent al marelui vizir sau al unui paşă, vameş
cheler – cămară de provizii
cherhanea – manufactură de postav constituită pe malul unei ape
chilom – măciucă, bâtă
chindie – după amiază, între orele 14-17
cisla – număr, socoteală, cotă parte pe care o aveau de plătit
membrii unei obşti, birul
ciubuc – lulea orientală cu ţeava foarte lungă
ciubucciu – slujbaş domnesc care avea grijă de ciubucele domnitorului
cişmea – fântână din care curge apa adusă pe ţevi sau conducte
cişmigiu – fântânar, cel care face cişmele
cîrjalii – triburi turceşti din Rumelia (localitatea Kîrjali) organizate
în bande care au făcut nemiloase incursiuni în Ţara
Românească între anii 1798-1802
conac – casă pentru oaspeţi de seamă, reşedinţa unui vizir sau a
unui paşă, locuinţa domnitorului român la Constantinopol
conteş – haină lungă, îmblănită, purtată de domni şi de boieri
173
covaci – fierar
cucă – căciulă domnească cu pene de struţ
culă – turn (Kulé) casă fortificată
cumpănaş – membru al unei companii (bresle)
(companist)

D
davà – reclamaţie, proces, judecată
dărviş (derviş) – călugăr turc
Devlet – împărăţie, stăpânire; Imperiul otoman; guvernul împărăţiei
turceşti
divan – pat foarte lat, puţin ridicat de la pământ, aşternut cu covoare;
sala palatului domnesc unde se ţinea orice adunare; tribunal
suprem; alcătuit din domn, mitropolit, episcopi şi veliţi boieri
divan efendi – dregător otoman ataşat pe lângă domnitorii fanarioţi, cu
rol oficial de translator; în realitate, agent al Seraiului
divictar – slujbaş domnesc care ţinea în ordine călimările domneşti
şi cele trebuincioase pentru scris; purta călimara şi pana cu
care domnitorii semnau sau scriau apostile pe actele oficiale
dîrvar – ţigan folosit la tot felul de lucrări, în special la căratul
lemnelor de pădure
dragoman – tălmaci, interpret
dugheană – prăvălie, cârciumă (mai ales în Moldova)
dulamă – haină lungă boierească

E
efendi – formulă de politeţe ce întovărăşeşte un nume propriu; om
învăţat
elciu – sol, ambasador, consul
embatic – arendare pe termen lung (99 de ani); arendă
epistat – supraveghetor, vătaf, vechil, intendent, subcomisar
epitrop – tutore, mandatar
evghenit – înnobilat

F
fanar – felinar; Fanar, vestit cartier din Istanbul unde locuiau
familiile greceşti rămase la Constantinopol după căderea lui
(1453), din care se recrutau în secolul al XVIII-lea domnitorii
în Ţările Române. Numele cartierului vine, se pare, de la
felinarele care luminează poarta de intrare în acest cartier
fedeleş – butoiaş
feregea – haină lungă orientală; se purta mai ales vara deasupra altor
veşminte de către boieri şi boieroaice

174
ferman, firman – ordin emis de cancelaria sultanului
fetva – aprobarea muftiului (interpretul legii, capul religiei maho-
medane). Orice hotărâre a sultanului privind politica externă
a Imperiului otoman nu putea fi luată fără aprobarea
muftiului, care îşi dădea binecuvântarea printr-o fetvă
filigean – ceaşcă fără toartă pusă pe un suport

G
găitan – fire de aur, argint, lână sau mătase răsucite ca nişte şireturi
şi întrebuinţate ca ornament
gealat (gelat) – călău, gâde
gelep – negustor de vite; îndeosebi, negustor turc sau armean care
cumpăra în Ţările Române oi pentru piaţa Constantinopolului
geremea – gloabă; amendă în bani
ghiaur – creştin, nemusulman
giubea – haină lungă până la pământ, purtată de boieri deasupra
anteriului
gorgan – movilă de pământ care conţine, de obicei, morminte
străvechi
gugiuman – căciulă de samur cu fundul alb pentru domnitor şi beizdadele
şi cu fundul roşu pentru boieri
guş-başa – dregător care păstra condica rangurilor boiereşti

H
hadâmb – eunuc
halat – caftan în felurite culori cu marginile ţesute în fir de aur şi
argint
halea – în funcţie, în activitate; boier halea = boier cu funcţie
halturi – palavre, mofturi, vorbe goale
hardughie – clădire mare, veche, dărăpănată; manufactură în documen-
tele din secolul al XVIII-lea
harem – apartament rezervat femeilor într-o casă la turci; la Curtea
domnească a fanarioţilor era apartamentul în care locuiau
doamna, domniţele şi femeile din anturajul lor
hetihamaiun – decret cu semnătura autografă şi apostila sultanului
hatişerif – poruncă a sultanului scrisă de însăşi mâna sa
havaiet – taxă, impozit
hazna – tezaur, visterie, cămară împărătească
heretişi – a felicita
hlamidă – mantie împărătească din purpură, de veche tradiţie bizantină
huzmet – venit al dregătorilor provenit din ce încasau pentru rezol-
varea actelor de stat; venit al ţării provenit de la exploatarea
ocnelor de sare etc.
hvală – trufie
175
I
iamaci – unităţi de elită din corpul ienicerilor
ibrictar – slujbaş al Curţii care prezenta domnului ibricul cu apă
pentru spălat pe mâini
iciolan – copil de casă, paj
iconomie – socoteală, gospodărie
idicliu – slujitor domnesc, avea grija cailor de la Curtea domnească
imbrahor – cel care îngrijea grajdurile sultanului; îndeplinea şi misiuni
importante politice, ca mazilirea sau instalarea domnitorilor
în Ţările Române
iminei – pantofi de marochin negru, roşu sau galben purtaţi de boieri
ipingea – manta cu gulerul lăsat pe spate; o purtau boierii şi ostaşii;
din secolul al XIX-lea a devenit haina surugiilor
ipolipsis – stimă, consideraţie
iradea – ordin, decret al sultanului; act; dovadă; chitanţă
isihia – linişte, tihnă
isnaf – corporaţie, breaslă
işlic – căciulă domnească şi boierească a cărei mărime era în
raport cu rangul (la boieri)
işlicar – meseriaş specializat în confecţionarea işlicelor, vânzător
de işlice
iuzbaşa – căpitan peste o sută de ostaşi care păzeau curtea domnească

J
jac – jaf
jecui(a) – a jefui
jiganie – lighioană, jivină
jitniţă (jicniţă) – depozit de grâne
jitnicer – rang boieresc; administrator al depozitelor de grâne
judeţ – preşedinte al Consiliului orăşenesc

L
lavră – mănăstire mare
laz – negustor otoman ce făcea comerţ cu Ţările Române, cum-
părând cu preţuri derizorii pentru Imperiul otoman
lingoare – boală; tifos
lipcan – curier oficial între Ţările Române şi Constantinopol
lipscan – negustor care vindea mărfuri din Lipsca (Leipzig)
lipscănie – mărfuri din Lipsca
list – foaie, filă
liude – oameni; contribuabili; unitate fiscală în sistemul de impu-
nere, cuprinzând două sau patru familii
176
M
mabeem – încăperile rezervate dregătorilor la Curtea domnească
mabeemgiu – slujbaş domnesc însărcinat cu întreţinerea mabeemului
macat – cuvertură de pat
mahala – cartier, suburbie. În epoca fanariotă, Bucureştii erau îm-
părţiţi în mahalale
mahmudea – monedă de aur turcească valorând 45 lei
marchitan – negustor ambulant
masală – torţă de răşină
masalagiu – purtător de masală
mazdrac – suliţă lungă
măglaş – lucrător la ocnă
mecet – geamie mai mică (echivalentul paraclisului la creştini)
mehtup – scrisoare din partea vizirului
mehmendar – comisar turc
meidan – piatră
menzil – poştă turcească (căruţa, caii)
meremetisi – a repara
meterhanea – muzică militară otomană
mintean – vestă cu sau fără mâneci purtată de arnăuţi şi de ciocoi
mişel – sărac, sărman
muftiu – capul religiei mahomedane
muhardagiu – slujbaş domnesc însărcinat cu păstrarea peceţilor domneşti
mumbaşir – slujbaş însărcinat cu încasările fiscale
(bumbaşir)

N
nart – listă de preţuri, cuantum
nazar – favoare, nărav
nazâr – comandantul unei cetăţi la Dunăre
nefer – soldat în corpul ienicerilor
nevolnic – infirm, suferind
nizam – ordin, ordonanţă, poruncă domnească
nasilă – targă

O
oca – măsură de greutate (=1,272 kg) şi de capacitate (=a zecea
parte dintr-o vadră; 1,520 l în Muntenia; 1,288 l în Moldova)
olac – curier, ştafetă; cal de poştă, cărucior de poştă cu caii şi
surugiul lor
ordie – oştire, armată
orta – ceată, unitate militară turcă, regiment
ostrov – insulă
177
P
padişah – sultan; titlu rezervat exclusiv sultanului
paia – boier fără funcţie
palancă – întăritură făcută cu copaci doborâţi sau cu pari înfipţi în
pământ; cetăţuie
para – monedă turcească
paralîc – a vinde cu amănuntul, cu paraua
paşalîc – provincie turcească, unitatea teritorială administrativă,
guvernată de un paşă
paşă – guvernatorul unei provincii turceşti, titlul oficial al vizi-
rilor şi al unor înalţi demnitari
pecetluitură – act cu sigiliu pentru contribuabili
pehlivan – saltimbanc, acrobat adus în epoca fanariotă special de la
Istanbul
peşcheş – dar
peşchir – ştergar, prosop
piotă – oaste pedestră
pitac – poruncă domnească, scrisoare
pliroforie – informaţie, lămurire
podvoadă – obligaţie de transport, cărătură
pogribă – slujbă de înmormântare
pogribanie – înmormântare, prin extensie, închisoare
prapor – steag ostăşesc prins în vârful unei lănci; steag bisericesc
ce se poartă la procesiuni
portar-başa – slujbaş la Curtea domnească; înalt funcţionar care avea
misiunea să rânduiască audienţele la domnitor
prepeleac – scară formată dintr-un stâlp prin care sunt petrecute cuie
lungi de lemn; era întrebuinţată la asaltul unei cetăţi sau
pentru spânzurarea celor condamnati la moarte
pristav – vestitor, crainic
protipendada – marea boierime (boierii de prim rang)
pungă – săculeţ de pânză sau de piele pentru păstrat bani; „în
pungi” se calculau numai sumele mari; în monedă otomană
o pungă = 500 de piaştri

R
rahtivan – slujbaş domnesc care îngrijea cai domneşti
raia – ţinut sau oraş întărit, aflat sub stăpânirea otomană şi locuit
de o populaţie creştină. Prin extensie; nume dat Moldovei
şi Ţării Româneşti
rubea, rubiele – monedă turcească de aur în valoare de 5 lei
rufet – breslă
ruşfet – plocon, mită, bacşiş
178
S
saca – butoi aşezat pe două roţi tras de un cal pentru adus apa
salem-ceauş – slujbaş domnesc, însărcinat la ieşirile domnului să răspundă
în numele lui, la salutul şi aclamaţiile poporului
satara – impozit ilegal; bucluc neaşteptat; belea
schelă – port, punct de vamă
senlâc – sărbătoare organizată în urma unei victorii militare
(selamlâk)
serai (sarai) – palatul imperial de la Istanbul
seraschier – comandantul suprem al unei armate otomane
serhat, sarhat – fortăreaţă turcească la graniţă; unităţi de frontieră; hotar,
margine de ţară
simigiu – vânzător de seminţe
sinet – act, document, chitanţă, poliţă
sinfonie – înţelegere
smreduit – contaminat, bolnav
sofagiu – slujbaş domnesc; avea grijă permanent de sofalele ce
mobilau mabeemul şi haremul
stambol – galben de Istanbul
staroste – capul unei bresle de meseriaşi sau de negustori; guvernator
de cetate
sudit – supus străin
sufragiu – slujbaş domnesc sau boieresc care îngrijea de masă şi tacâmuri
suiulgi-başa – fântânar
surguci – agrafă împodobită cu pietre scumpe pe care o puneau domnii
la căciulă sau la işlic

Ş
şalvari – pantaloni orientali, largi, până la genunchi, de culoare
stacojie
şalvaragiu – cel care vinde şalvari
şeitar – măscărici, bufon la Curtea domnească
şerbet – băutură răcoritoare din zahăr, apă de trandafir şi coaja unei
plante; odogaciu; un fel de dulceaţă
şerbegiu – cel care prepară sau vinde şerbet

T
tabie – fortăreaţă; întăritură
tabla-başa – calul dăruit de sultan la învestirea unui domnitor fanariot
taclet – stofă sau mătase vărgată cu care boierii îşi înfăşurau
mijlocul, iar slugile capul
tacrir – interogatoriu; raport; notă diplomatică
179
taifana (taifa) – suită de slujbaşi domneşti; alai; echipajul unei corăbii
tambură – instrument muzical oriental; o mandolină cu gâtul lung şi
coardele de metal
tarabă – masă de prăvălie pe care se întinde marfa, sinonim cu tejghea
taraf – grup de lăutari
tarapana – monetăria statului
taxindar – strângător de dări sau taxe
tefterdar – controlor sau director financiar
telal – crainic, strigător public; vânzător ambulant care-şi strigă
marfa pe uliţe
telal-başa – conducătorul breslei telalilor
telalîc – prăvălie cu haine vechi
teleleice – vânzătoare ambulantă de mărunţişuri
terziman – tălmaci, interpret
terzi-başa – şeful tâlmacilor
tertip – procedeu, sistem
teslim – predare (de marfă); făcut teslim – predat
tiptil – travestit, incognito
toptan – en gros
toptangiu – cel ce vinde marfa cu toptanul
topuz – buzdugan cu măciucă domnească încrustată cu pietre
scumpe
tufecciu – armurier; lefegiu ce servea în garda domnească
tui – steag otoman, alcătuit din 2-3 cozi lungi albe de cal,
atârnate de o lance cu semilună în vârf; însemn al puterii
sultanului acordat vizirului (5 tuiuri), paşalelor (3 tuiuri),
domnitorilor Ţărilor Române (2 tuiuri).
tulpan – ţesătură fină de bumbac, lână sau mătase; basma cu care
se leagă femeile la cap
tulumbagiu – pompier
turban – broboadă de tulpan alb cu care turcii şi alte popoare
orientale îşi înfăşoară capul; era purtată de boieroaice

U
ucaz – decret; ordonanţă dată de ţar
ulemale (pl.) – oamenii legii. În ierarhia Imperiului otoman erau trei clase
de funcţionari publici: oamenii legii, militarii şi slujbaşii
de birou. Ulemalele erau sub controlul muftiului, ceilalţi
erau sub controlul marelui vizir
unghi (ughi) – bani ungureşti
urdina – a alerga încoace şi încolo; a merge mereu într-un loc

180
V
valiu – guvernator turc, prefect
valah serai – palatul Ţării Româneşti la Istanbul, ce servea ca reşedinţă
domnească temporară
vătăşel – comisar de cartier, curier
vechil – împuternicit, mandatar, locţiitor

Z
zabit – slujbaş domnesc care aducea la îndeplinire o hotărâre
zaherea – obligaţia de aprovizionare cu alimente sau cereale; provizie
zaif – slab, slăbit după boală
zalhana – abator; locul unde se tăiau vitele pentru măcelării
zamparalîc – desfrânare
zapciu – cel ce ţine în frâu pe răufăcători, ofiţer, căpetenie
zapt – luare cu forţa, confiscare, stăpânire
zăbun – haină lungă, fără mâneci, închisă pe la spate, purtată de
boieri şi boieroaice; haină cu mâneci purtată de ţărani şi
ţărance iarna
zăbunar – croitor sau vânzător de zăbune şi anterie
zăcaş – leneş; trândav
zaraf – casier; bancher; cămătar
zaraflîc – schimb de bani; meseria zarafului
zăticni – a împiedica, a stânjeni
ziafet (zaiafet) – petrecere cu oaspeţi; masă mare
zurba – răzvrătire, turburare
zurbagiu – rebel, scandalagiu
zurbalîc – răscoală, revoltă, rebeliune
zvorî – a sluji

181
 REPERE CRONOLOGICE
Istoria României
1601, iunie-iulie – Boierii Buzeşti
înfrâng şi izgonesc din Ţara
Românească pe Simion Movilă.
– octombrie 20 – Radu Şerban este
ales domn al Ţării Româneşti.
1602 – septembrie 13/23/– 14/24 –
Luptele de la Ogretin şi Teişani. Radu
Şerban înfrânge forţele coalizate ale
lui Simion Movilă şi ale hanului tătar.
1603, iulie 17 – Lupta de lângă
Braşov. Radu Şerban zdrobeşte oastea
lui Moise Székely, ucis în timpul
luptei.
1604, octombrie 4 – Nobilimea din
Transilvania se răscoală împotriva lui
Rudolf II; Ştefan Bocskay, condu-
cătorul partidei antihabsburgice,
înfrânge pe imperiali şi este proclamat
principe (21 februarie 1605).
1605, august 5 – Tratatul de prietenie
şi alianţă dintre Radu Şerban şi
Ştefan Bocskay
1606 – Răscoală ţărănească în
Moldova, înăbuşită de Iremia Movilă
cu sprijinul principelui Transilvaniei
182
Istorie universală
1600-1629 – Războiul polonezo –
suedez pentru stăpânirea Livoniei,
încheiat cu armistiţiul de la Altmark
(26 septembrie 1629)
1602-1612 – Războiul turco-persan
1603, martie 24 – Iacob VI, regele
Suediei, devine rege al Angliei sub
numele de Iacob I.
1604, martie 19 – 1611, februarie –
primul parlament din timpul domniei
lui Iacob I; opoziţie faţă de politica
regală absolutistă
1605, noiembrie 10 – Ştefan Bocskay
este încoronat rege al Ungariei pe
câmpul Rákos.
1606, iunie 23 – Tratatul de la Viena
prin care Rudolf II recunoaşte
independenţa Transilvaniei sub
conducerea lui Ştefan Bocskay.
– noiembrie 11 – tratatul de pace
turco-austriac de la Zsitvatorok:
Austria încetează de a mai plăti
tribut Imperiului Otoman.
1607, februarie 11 – Sigismund 1607 – Sub conducerea Companiei
Rákóczi, ales principe al Transilvaniei Comerciale din Londra se organizează
– septembrie 14 - decembrie 16 – o expediţie de colonizare în Virginia;
lupte pentru domnia Moldovei între se pun bazele colonizării engleze în
fiii lui Iremia şi Simion Movilă America.
– decembrie 16 – lupta de la Ştefăneşti;
Constantin Movilă înfrânge pe vărul
său Mihăilaş şi ia domnia Moldovei.
1608, martie 5 – Gabriel Báthory este 1608-1609 – Întemeierea Uniunii
ales principe al Transilvaniei. protestante şi a Ligii Catolice
– mai: Tratat de alianţă între Gabriel
Báthory şi Radu Şerban
– noiembrie: Tratat de alianţă între
Gabriel Báthory şi Constantin Movilă
1609-1618 – Războiul ruso-polon
1609, aprilie 9 – Prin armistiţiul încheiat
pe 12 ani cu Republica Provinciilor
Unite, Spania recunoaşte independenţa
acestora
1610, decembrie 29 – Începutul 1610 – Vladislav, fiul lui Sigismund III,
campaniei lui Gabriel Báthory este ales ţar; polonii ocupă Moscova
împotriva lui Radu Şerban (20-21 septembrie).
1611, ianuarie 26 – Gabriel Báthory 1611-1632 – Gustav II Adolf, rege al
ocupă Târgoviştea şi se intitulează Suediei, creează cea mai modernă
„principe al Transilvaniei şi al Valahiei armată din Europa.
Transalpine”. Poarta refuză să-l recu- 1611 – Răscoala antiotomană din Epir,
noască domn şi-l numeşte pe Radu condusă de Dionisie, arhiepiscopul
Mihnea. Larissei
– februarie 20 – Tratatul dintre
Imperiul habsburgic, Radu Şerban şi
Constantin Movilă
– martie 16 – Gabriel Báthory se
retrage din Ţara Românească.
– martie 22 – Radu Mihnea ocupă
Târgovişte.
– mai – Radu Şerban alungă din domnie
pe Radu Mihnea şi ocupă Târgoviştea.
– iunie 27/iulie 7 – Lupta de lângă
Braşov. Radu Şerban zdrobeşte oastea
lui Gabriel Báthory.

183
– septembrie 12 – Turcii instalează pe
Radu Mihnea domn în Ţara Românească.
1612, iulie 19 – Lupta de la Cornul
lui Sas
– Ştefan Tomşa înfrânge oastea lui
Constantin Movilă.
1613 – Înţelegerea dintre Gabriel
Bethlen, Radu Mihnea şi Ştefan Tomşa,
prin care îşi făgăduiesc ajutor reciproc
1615, septembrie–octombrie – 1615 – Începutul activităţii misionare
Răscoala marii boierimi moldovene
împotriva lui Ştefan Tomşa
– noiembrie 21 – Lupta de la
Tătăreni. Alexandru Movilă îl înfrânge
pe Ştefan Tomşa şi devine domn al
Moldovei.
1616, august 3 – lupta de la Drăcşani;
Alexandru Movilă şi mama sa
Elisabeta sunt luaţi în captivitate de
turci. Sfârşitul protectoratului polon
asupra Moldovei
1619, mai 20 – Tratatul de la Alba
Iulia dintre Gavril Movilă şi Gabriel
Bethlen
184
1612, iulie 6 – Primele capitulaţii
acordate de Imperiul otoman Olandei
– octombrie 26 – Capitularea polonilor
în Kremlin
1613 – Convocarea adunării repre-
zentative pe stări: Zemski Sobor,
care alege ca ţar pe Mihail
Romanov, întemeietorul dinastiei
Romanovilor.
franceze în Canada, la Qúebec
1616-1618 – Război turco-persan
1617, aprilie – 1618 octombrie –
Campania principelui Vladislav al
Poloniei asupra Moscovei
1618 – Începutul Războiului de
30 de ani
1619, august – Dieta Boemei depune
pe Ferdinand şi alege ca rege pe
Frederic V, electorul Palatinatului.
– noiembrie – Contele Thurn şi
Gabriel Bethlen, principele Transilvaniei,
aliatul Boemei, asediază Viena.
1620–1621. – Război polono-turc;
forţele moldo-polone sunt înfrânte la
Ţuţora (19 septembrie 1620).
1620 – Dieta îl proclamă pe Gabriel
Bethlen, rege al Ungariei.
1621, octombrie 9 – Pacea turco- 1621–1648 – Războiul olandezo-
polonă de la Hotin spaniol
1622, ianuarie 6 – Tratatul de la
Nicolsburg (Mikulov); Gabriel Bethlen
renunţă la coroana regală şi anexează
şapte comitate din Partium şi Ungaria
superioară la Principatul Transilvaniei.
1623 – Pace polono-turcă; fixarea
graniţei dintre cele două semnatare
pe Nistru
1626 – Olandezii întemeiază în
America de Nord oraşul Noul
Amsterdam (New-York).
1627 – Gabriel Bethlen încearcă să 1627, mai 10 – Boemia şi Moravia
obţină aprobarea Porţii otomane pentru (1 iunie 1628) sunt declarate posesiuni
a constitui un regat al Daciei, care să ereditare ale Habsburgilor
reunească cele trei ţări româneşti.
1630, decembrie 1 – Alegerea lui
Gheorghe Rákoczi ca principe al
Transilvaniei
1632-1634 – Războiul ruso-polon
încheiat prin pacea de la Polianovka
(14 iunie 1634); regele Vladislav IV
renunţă la pretenţiile sale la tronul
rus.
1633, iulie 17 – Convenţia dintre
Matei Basarab şi Gheorghe Rókoczi I
privind acordarea reciprocă de ajutor
1635, martie 16 – Tratatul de alianţă
între Matei Basarab şi Gheorghe
Rókoczi (reînnoit în 1636 şi 1640 )
1637 (toamna) – Încercarea lui Vasile
Lupu de a instala în domnia Ţării
Româneşti pe fiul său, Ioan.
1639, noiembrie 2 – Vasile Lupu
intră în Ţara Românească şi se inti-
tulează, în documentele emise, domn
al Moldovei şi Ţării Româneşti
– noiembrie (după 2 noiembrie): Matei
Basarab înfrânge oastea moldovenească
între satele Nenişori şi Ojogeni.

185

1643, noiembrie 16 – Tratatul de
alianţă dintre Transilvania, Suedia şi
Franţa, încheiat la Alba Iulia
1648 – Transilvania participă ca stat
suveran la încheierea păcii Westfalice
1653, mai 17/27 – Lupta de la Finta;
victoria lui Matei Basarab asupra lui
Vasile Lupu, sprijinit de cazaci
1655, iunie 26 (după) – Tratat de
alianţă între Constantin Şerban şi
Gheorghe Rákóczi II, încheiat la
Târgovişte
1656, martie 16 – Tratatul dintre
Gheorghe Ştefan şi ţarul Aleksei
Mihailovici
186
1640 – Separarea Portugaliei de
Spania
1642, iulie – Începutul revoltei
burgheze din Anglia
1643-1645 – Războiul între Suedia şi
Danemarca; suedezii invadează
Danemarca (septembrie 1643).
1644, februarie 19 – Gheorghe
Rókoczi I, principele Transilvaniei,
începe operaţiile militare împotriva
imperialilor în Ungaria superioară,
pe care o ocupă în cea mai mare
parte (aprilie).
1645, august 29 – Pacea de la Linz
dintre imperiali şi Transilvania
1647, iulie – Turcii cuceresc cea mai
mare parte a insulei Creta.
1648, ianuarie 30 – tratatul de la
Münster (pacea Westfalică). Spania
recunoaşte independenţa Olandei.
1651 – Răscoală la Istanbul,
provocată de criza monetară
1653 – Zemski Sobor din Moscova
aprobă alipirea Ucrainiei de Rusia.
1653-1667 – Războiul ruso-polon,
încheiat cu armistiţiul de la
Andrusovo (30 ianuarie 1667)
1655-1659 – Războiul anglo-spaniol;
capturarea vaselor cu tezaurul spaniol
la Cadix (9 septembrie 1656)
1655-1660 – Primul război nordic
1656, septembrie 26 – 1661,
octombrie 30 – Guvernarea marelui
vizir Köprülü Mehmed-paşa
1657, ianuarie – Începutul campaniei
lui Gheorghe Rákóczi II în Polonia,
sprijinit de corpuri de oaste din
Moldova şi Ţara Românească
1658, octombrie 7 – În Transilvania,
Dieta alege principe pe Acaţiu Barcsay.
1659, septembrie 12 – Începutul
răscoalei antiotomane, condusă de
Mihnea al III-lea
octombrie 4 – Tratat de alianţă între
Mihnea al III-lea şi Gheorghe Rákóczi
al II-lea încheiat la Tg.Mureş, în
condiţii de deplină egalitate
1659, noiembrie 7 – Tratatul de la
Pirinei pune capăt războiului franco-
spaniol. Începutul hegemoniei franceze
în Europa
1660 – Tratatul de la Oliva între Suedia,
pe de o parte, şi Polonia, Austria şi
Brandenburg, pe de altă parte
– Mare incendiu la Istanbul; aproape
jumătate din capitala Imperiului este
distrusă.
1661, noiembrie – 1676 noiembrie 3 –
Guvernarea marelui vizir Köprülü
Fazil Ahmed paşa: continuarea reformei
de consolidare a statului
1663-1664 – Război turco-austriac
1664, august1 – Bătălia de la Saint-
Gothard
august 11 – Tratatul de pace turco-
austriac încheiat la Vasvár
1668, februarie 13 – Spania este
constrânsă să recunoască independenţa
Portugaliei.
1669, august 30 – Turcii ocupă
Kandia după un asediu de 11ani
1672-1676 – Război turco-polon
pentru Ucraina
1672 – Turcii ocupă Cameniţa.
1673, noiembrie 11 – Hatmanul Jan
Sobieski înfrânge pe turci la Hotin.
1676, octombrie 17 – Tratatul de
pace turco-polon de la Juravna
noiembrie 5 – 1683 decembrie 25 –
Guvernarea Marelui vizir Maktul
Mustafa – paşa (Kara Mustafa)
187
1677, noiembrie 31 – Tratatul dintre
Franţa, Mihail Apafi şi Emeric Thököly,
conducătorul nobilimii răsculate din
Transilvania
1681, februarie 11 – În urma păcii de
la Razdin dintre Rusia şi Imperiul
Otoman, Gheorghe Duca primeşte
hătmănia Ucrainiei .
1683, iulie 14 – septembrie 13 –
Şerban Cantacuzino şi Gheorghe Duca
participă, alături de turci, la asediul
Vienei.
1685, iunie 1 – Tratatul de la Făgăraş
de „Alianţă Veşnică” dintre Transilvania
şi Ţara Românească
1686, iunie 26 – Tratatul de la Viena
(tratatul hallerian). Transilvania acceptă
pretenţia împăratului care îl recunoaşte
ca principe pe Mihail Apafi.
1687-1688 – Negocierile lui Şerban
Cantacuzino cu imperialii pentru
încheierea unui tratat de alianţă
188
1681, ianuarie 13 – Tratatul de la
Bakcisarai care a consfinţit încorporarea
teritoriului Ucrainiei de pe malul
stâng al Niprului şi a Kievului la
Rusia lui Petru I
1682, septembrie 7 – Sultanul îl
recunoaşte pe Emeric Thököly rege
al Ungariei.
1684, martie 31 – A luat fiinţă, „Liga
Sfântă” de la Linz cu participarea
Austriei, Poloniei, Veneţiei, Maltei.
1686, mai 6 – Încheierea „păcii
veşnice” între Polonia şi Rusia
septembrie 2 – Turcii sunt înfrânţi de
austrieci la Buda.
1687, august 12 – Victoria
austriecilor asupra turcilor la Mohács
– Rusia cucereşte de la turci Azovul.
octombrie 18
1689, iunie 25 – Dieta de la Pozsony
recunoaşte stăpânirea ereditară a
Habsburgilor asupra Ungariei şi
Croaţiei.
1688-1691 – Mişcarea antiotomană
în Muntenegru
1688, septembrie 6 – Turcii pierd
Belgradul.
1689, mai 27 – Sultanul Suleiman III
porneşte campania împotriva impe-
rialilor.
1690, februarie 15 – Tratatul secret 1690 – Flota Ligii Sfinte condusă de
dintre Constantin Cantemir, domnul Francesco Morosini înfrânge flota
Moldovei şi Imperiul Habsburgic, turcă la Mitilene.
încheiat la Sibiu
1691, decembrie 4 – Diploma
leopoldină pentru Transilvania
1692 – Patenta împăratului Leopold
recunoaşte clerului ortodox, care acceptă
Unirea cu Roma, aceleaşi drepturi de
care se bucură clerul romano-catolic
1694 – Prin instituirea cancelariei
aulice a Transilvaniei de la Viena, se
consolidează autoritatea imperială
asupra Transilvaniei.
1695, ianuarie 30 – Constantin 1695-1696 – Campaniile lui Petru I
Brâncoveanu primeşte, ca recompensă împotriva Azovului; cucerirea cetăţii
pentru serviciile făcute Curţii de la de la turci (19 iulie 1696)
Viena, titlul de „principe al Imperiului”.
1697, martie 27 – Sinodul de la 1697-1718 – Domnia lui Carol XII
Alba-Iulia, convocat de mitropolitul 1697, septembrie 11 – Bătălia de la
Teofil, acceptă Unirea cu Roma. Zenta.Turcii, înfrânţi de Eugeniu de
Savoia, generalissim al armatei austriece
1699, ianuarie 26 – Pacea de la
Karlowitz. Poarta recunoaşte trecerea
Transilvaniei sub stăpânirea Imperiului
habsburgic.
februarie 16 – Prima diplomă
leopoldină recunoaşte clerului unit
aceleaşi privilegii de care beneficiază
clerul catolic.
1700-1721 – Marele război nordic
1700, noiembrie 30 – Bătălia de la
Narva; victoria lui Carol XII asupra
ruşilor
1701, martie – A doua diplomă 1701-1714 – Războiul de succesiune
leopoldină; nu a fost pusă în aplicare, la tronul Spaniei
în urma opoziţiei „naţiunilor” privile-
giate din Transilvania.
decembrie 12 – Un edict imperial lasă
românilor din Transilvania libertatea
de a îmbrăţişa una din cele patru religii
„recepte” sau de a păstra credinţa
ortodoxă.

189

1702, 1705, 1706 – Misiunile în
Rusia ale lui David Corbea, braşovean
aflat în serviciul diplomatic al lui
Constantin Brâncoveanu. Din 1707
intră în slujba ţarului Petru I.
1703-1711 – Răscoala antihabsburgică
din Ungaria şi Transilvania condusă
de Francisc Rákóczi al II-lea (răscoala
curuţilor)
1709 – Tratatul de alianţă dintre Ţara
Românească şi Rusia
1711, aprilie 2/13 – Tratatul de
alianţă dintre Moldova şi Rusia
încheiat la Luck
iulie 18-22 – Bătălia de la Stănileşti
octombrie 6 – Nicolae Mavrocordat
este numit domn al Moldovei. Începutul
regimului fanariot în Moldova
1714, august 15/26 – Constantin
Brâncoveanu şi cei patru fii ai săi
sunt decapitaţi la Istanbul
1715 – Hotinul devine raia turcească.
1716, ianuarie 5 – Nicolae Mavrocordat
este numit domn al Ţării Româneşti.
Instaurarea regimului fanariot în Ţara
Românească
190
1701, ianuarie 18 – Prusia se proclamă
regat; Berlin – capitală
1703, mai 16 – Întemeierea
Petersburgului, care din 1712 va
deveni capitala Rusiei.
1707, mai 1 – Anglia se uneşte cu
Scoţia sub numele de Marea Britanie.
1709, iulie 3 – Bătălia de la Poltava,
în care Petru cel Mare a învins pe
Carol al XII-lea, regele Suediei.
1710, noiembrie – 1711, iulie –
Războiul ruso-moldo-turc
1711, mai 1 – Pacea de la Satu Mare.
Consolidarea stăpânirii austriece în
Transilvania
1713, aprilie 11 – Tratatele de la
Utrecht. Sfârşitul hegemoniei franceze
în Europa
aprilie 19 – Sancţiunea Pragmatică
stabileşte succesiunea în Austria şi în
linie feminină şi declară indivizibili-
tatea teritoriilor monarhice.
1715 – În Franţa, moartea lui
Ludovic al XIV-lea
1716-1718 – Războiul austro-turc.
Turcii sunt înfrânţi la Petrovaradin
(5 august 1716) de Eugeniu de Savoia;
ocuparea Belgradului (18 sept. 1717)
 1717 – Călătoria lui Petru cel Mare
în Germania, în Ţările de Jos şi în
Franţa
1718, iulie 21 – Tratatul de la
Passarowitz (Pojarevać). Banatul şi
Oltenia trec în stăpânirea Imperiului
habsburgic.

1720, februarie 1 – Pacea de la

Stockholm; Prusia capătă Stettin şi
Pomerania până la râul Peene.
1725 – Moartea lui Petru cel Mare,
ţar al Rusiei
1729, mai 6 – Inochentie (Ioan) Micu
este numit episcop unit (instalat la 28
septembrie 1732) şi primeşte un loc
în Dieta Transilvaniei.
1732, aprilie 9 – Primul memoriu
adresat Curţii din Viena de Inochentie
Micu prin care se cerea respectarea
drepturilor acordate clerului unit de
diplomele leopoldine
1733 – Constituirea unei puternice
armate permanente în Prusia
1733-1735 – Franţa participă la
războiul de succesiune la tronul
Poloniei; candidatul sprijinit de Franţa,
Stanislaw Leszczyinski, eşuează, dar
primeşte în schimb Lorena (1737),
care revine Franţei în 1766.
1736, mai – Inochentie Micu înaintează 1736-1739 – Războiul ruso-austro-
un memoriu prin care cere acordarea turc, încheiat cu pacea de la Belgrad
de drepturi egale cu celelalte trei (18 sept.), în urma căreia Austria
„naţiuni”, românilor uniţi. restituie Turciei Serbia; Oltenia este
reîncorporată Ţării Româneşti.
1737, septembrie 28 – Inochentie
Micu prezintă un nou memoriu Dietei,
în numele „naţiunii române” din
Transilvania.

191
1739, septembrie 16 – Convenţia
dintre Münnich, comandantul armatei
ruse, şi reprezentanţii stărilor din
Moldova; se recunoaşte independenţa
Moldovei sub protecţia ţarului; garan-
tarea privilegiilor boierimii şi clerului.
În urma încheierii păcii, armata rusă
evacuează Iaşii (24 sept.).
– septembrie 18 – Pacea de la
Belgrad; se încheie războiul ruso-
austro-turc (1736-1739). Imperiul
habsburgic restituie Oltenia, care este
realipită Ţării Româneşti.
1740-1780 – Domnia în Austria a
Mariei Theresa.
1740-1786 – Domnia lui Frederic II.
Prusia devine una din marile puteri
ale Europei.
1740-1748 – Războiul de succesiune
la tronul Austriei la care participă
Prusia, Bavaria, Saxonia şi alte state
germane.
1741 – Un nou memoriu al lui
Inochentie Micu, pe lângă Curtea de
la Viena, în care sunt invocate în
favoarea românilor argumente istorice,
demografice şi fiscale.

1744 – Mişcarea condusă de Visarion

Sarai împotriva Unirii cu Roma,
iunie 25 – În Sinodul convocat de
Inochentie Micu, episcopul român
formulează alternativa: satisfacerea
revendicărilor româneşti sau abando-
narea Unirii.
decembrie 9 – Inochentie Micu,
convocat în faţa unei comisii de
anchetă, pleacă la Roma pentru a
apăra acolo cauza românilor din
Transilvania.

192
 1748, octombrie 18 – Pacea de la
Aachen. Recunoaşterea sancţiunii
Pragmatice
1751, mai 7 – Inochentie Micu este
silit să renunţe la funcţia de episcop.

1753 – W.A. von Kaunitz devine

cancelar al Austriei. El promovează
reforma în spiritul absolutismului
luminat.
1754/55-1763 – Războiul colonial
franco-englez
1756-1763 – Războiul de 7 ani.
Franţa aliată cu Austria, Spania şi
Rusia împotriva Angliei şi Prusiei
1757-1761 – Mişcarea condusă de
Sofronie din Cioara împotriva Unirii
cu Roma
1758 – Tătarii din Bugeac devastează
o însemnată parte a Moldovei; ultima
năvălire tătară în Ţările Române
1759 – Mişcarea populară la Iaşi;
orăşenii şi tătarii veniţi la iarmaroc
silesc pe favoritul grec al domnului,
Stavarache, să părăsească Moldova.
1761, iunie 13 – Generalul Buccow
ordonă incendierea sau dărâmarea
mănăstirilor ortodoxe din Transilvania.
1762, aprilie – Decretul imperial prin 1762 – Urcarea pe tron a Ecaterinei
care iau fiinţă regimentul II românesc a II-a a Rusiei (1762-1796)
de la Năsăud şi regimentul I românesc
de la Orlat
1763, februarie 10 – Tratatul de pace
de la Paris. Franţa cedează Angliei
Canada, Insulele Grenada, Dominica,
Tobago şi litoralul senegalez, iar
Spaniei, Luisiana. Sfârşitul puterii
coloniale a Franţei

193
1768 – Ia fiinţă batalionul românesc 1768, mai – Tratatul de la Versailles.
de grăniceri din Banat. Corsica este cedată Franţei de către
sept. 23 – Moartea lui Inochentie Genova.
Micu, în exil la Roma
octombrie 30 – Poarta declară război 1774, octombrie 30 – Războiul ruso-
Rusiei. turc
1770, iulie 7 şi 21 – Bătăliile de la
Larga şi Cahul; armata rusă condusă
de P.A. Rumienţev zdrobeşte pe
turci; în cursul luptelor se disting
detaşamentele de voluntari români.
1772, iulie 24-1773, martie 22 – 1772, iulie 25 (5 august) – Convenţia
Congresul de pace de la Focşani şi de la Petersburg dintre Prusia şi
Bucureşti. Delegaţiile Moldovei şi Rusia privind împărţirea Poloniei
Ţării Româneşti cer independenţa de
fapt, sub garanţia Austriei, Rusiei şi
Prusiei, şi Unirea celor două ţări
româneşti.
1774, iulie 10/21 – Tratatul ruso-turc
de la Kuciuk-Kainargi
septembrie – Hatişeriful Porţii privind
Moldova şi Ţara Românească; confir-
marea vechilor privilegii ale celor
două Principate şi limitarea monopolului
otoman
1775, mai 7 – În urma unei convenţii 1775-1783 – Războiul anglo-american
turco-austriece, Poarta cedează de independenţă a Americii de Nord
Imperiului habsburgic Bucovina, în
ciuda protestelor vehemente ale
Moldovei. Aflată sub administraţia
militară până în 1786, Bucovina este
alipită mai târziu Galiţiei (1790).
1776, iulie 4 – Adoptarea Declaraţiei
de Independenţă a coloniilor engleze
din America de Nord
1778, februarie 6 – Franţa se alătură
coloniilor americane în lupta împotriva
Angliei. Marchizul de La Fayette
luptă în America şi se distinge în
bătălia de la Yorktown.

194
1779 – O delegaţie a ţăranilor de pe
domeniul Zlatna prezintă Curţii
imperiale o plângere împotriva abu-
zurilor administraţiei. Prima călătorie
la Viena a lui Vasile Nicula, iobag
din Arad (cătun al Albacului), poreclit
Horea.
martie – Convenţia ruso-turcă de la
Ainali Kavac confirmă – prin art. VIII
– privilegiile Moldovei şi Ţării
Româneşti acordate prin hatişeriful
din 1774.
1782, mai 24 – Incidentul de la 1781, octombrie 13 – Patenta de
Câmpeni. Ţăranii din satele Câmpeni, toleranţă acordă libertate religioasă
Bistra, Vidra şi de pe Râul Mare necatolicilor din Imperiul habsburgic.
distrug buţile cu băutură ale arendaşilor – noiembrie 1 – Abolirea iobăgiei în
cârciumăritului. posesiunile ereditare şi în regiunile
slave ale Imperiului habsburgic
1783 – Readucerea moaştelor Sfântului 1783 – Stabilirea de ţărani germani
mare mucenic Ioan cel Nou de la în Crimeea
Zolkiev (Galiţia) la Suceava – septembrie 3 – Pacea de la Versailles;
– Întemeierea Episcopiei ortodoxe Anglia cedează Franţei insula Tobago,
române la Sibiu Senegalul şi câteva oraşe din India.
– primăvara – O nouă delegaţie a – Tratat de pace anglo–nord-american;
ţăranilor din Zlatna, care număra în Anglia recunoaşte independenţa SUA.
rândurile ei din nou pe Horea, prezintă
la Viena abuzurile administraţiei şi
cere revizuirea sentinţelor în procesul
ţăranilor în incidentul de la Câmpeni.
15-16 iunie – Împăratul Iosif II se
află la Suceava şi, în 17 iunie 1783, la
Cernăuţi.
decembrie 28 – Poarta otomană emite
un senet care confirmă hatişerifurile
de privilegii acordate Moldovei şi
Ţării Româneşti şi reglementează
modalitatea de plată a furniturilor,
lemnelor şi materialelor de construcţie.

195
1784 ianuarie 31 – Iosif al II-lea,
pentru a consolida apărarea frontierei
Transilvanei, ordonă acceptarea ca
voluntari a locuitorilor din satele
aflate în apropierea regimentelor de
grăniceri.
– aprilie 1 – Audienţa lui Horea la
împăratul Iosif al II-lea pentru a-i
prezenta situaţia grea a ţărănimii
– mai 11 – Limba germană este de-
clarată limba oficială în Transilvania.
octombrie 28 – Crişan (Marcu
Giurgiu sau Crişan Giurgiu, iobag
din Cărpiniş) cere ţăranilor prezenţi
la târgul de la Brad să participe la o
adunare la Mesteacăn, unde Horea
avea să le anunţe „poruncile” primite
de la Iosif al II-lea la Viena.
octombrie 31 – Adunarea de la
Mesteacăn. Crişan comunică ţăranilor
veniţi din Zarand, Hunedoara din
munţii Abrudului că Horea este
împuternicit de împărat să-i conducă
la Alba-Iulia pentru a deveni
grăniceri şi că sarcinile iobagilor au
fost reduse. Ţăranii hotărăsc să plece
la Alba-Iulia şi îşi fixează locul de
adunare la Curechiu.
noiembrie 1 – Incidentul de la
Curechiu. Încercarea autorităţilor de
a-l aresta pe Crişan eşuează; doi
solgabirăi şi un garnic sunt ucişi de
ţărani.
noiembrie 2 – Izbucnirea marii
răscoale ţărăneşti conduse de Horea,
Cloşca şi Crişan
noiembrie 3 – Ţăranii răsculaţi, con-
duşi de Crişan, atacă Ribiţa şi execută
42 de nobili.
196
noiembrie 5 – Zarandul întreg este
cuprins de răscoală. O coloană de
ţărani, condusă de Horea şi Cloşca,
ocupă Câmpenii, apoi Abrudul.
noiembrie 6-7 – Asaltul nereuşit al
Devei
noiembrie 11 – Ţăranii din Zarand
cer desfiinţarea nobilimii şi împărţirea
între ţărani a moşiilor acesteia.
noiembrie 12 – Armistiţiul de la
Tibru, încheiat de Cloşca cu viceco-
lonelul Schultz
noiembrie 21 – Iosif al II-lea ordonă
reprimarea răscoalei de către armată.
noiembrie 27-29 – Ciocniri între
răsculaţi şi armată la Brad, Hălmagiu,
Râmeţ şi Lupşa încheiate cu victoria
ţăranilor
decembrie 7-8 – Armata înfrânge
rezistenţa ţărănimii şi ocupă Abrudul,
apoi Câmpenii (11 decembrie). Horea
şi Cloşca se refugiază în munţi.
decembrie 27 – Horea şi Cloşca sunt
prinşi în pădurea Scoruşet din munţii
Gilău, apoi duşi şi închişi la Alba-Iulia.
Crişan este prins la 30 ianuarie 1785
şi întemniţat la Alba-Iulia.
1785 – Apare lucrarea viitorului
fruntaş girondin Jean Pierre Brissot,
Seconde lettre ďun défenseur du
peuple à l’empereur Joseph II, care
justifică răscoala lui Horea
februarie 28 – Horea şi Cloşca sunt
executaţi prin frângerea cu roata.
Crişan se spânzurase în închisoare cu
nojiţele de la opinci (13 februarie).
august 22 – Promulgarea patentei de
desfiinţare a iobăgiei în Transilvania
1786 – Întemeierea Fondului religionar
ortodox oriental al Bucovinei
martie 26 – 1790, iunie 8 – Domnia
lui Nicolae Mavrogheni în Ţara
Românească
197
1787, august 24 – Izbucnirea răz-
boiului ruso-turc; Ţările Române
devin teatrul operaţiunilor militare.
1788, aprilie 8 – Forţele austriece
ocupă Iaşii.
1789, septembrie 22 – Bătălia de la
Mărtineşti, lângă Râmnicu-Sărat.
Suvorov zdrobeşte oastea otomană
condusă de marele vizir.
noiembrie 10 – Sprijinit de Ioan
Cantacuzino şi Câmpineanu, prinţul
de Coburg intră în Bucureşti, în
fruntea trupelor imperiale.
1790, februarie – Apare la Iaşi
periodicul Courier de Moldavie,
redactat de autorităţile militare ruse
pentru informarea armatei
1791, martie – Petiţia redactată de
învăţaţii români Samuil Micu, Petre
Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Piuariu-
Molnar şi alţii (cunoscută sub numele
de Supplex Libellus Valachorum)
este trimisă Curţii de la Viena.
198
1787 – Constituirea Statelor Unite
ale Americii
1787-1792 – Războiul ruso-austro-
turc, încheiat cu tratatul de la Iaşi
(29 decembrie 1791-9 ianuarie 1792).
Frontiera ruso-turcă se mută pe Nistru.
1789-1797 – Preşedinţia lui George
Washington în SUA
1789, mai 5 – În Franţa, Adunarea
Statelor Generale la Versailles
iunie 17 – Reprezentanţii stării a
treia din Adunarea Statelor Generale
se proclamă Adunare Naţională
(iunie 17-octombrie1 1791).
iulie 9 – Adunarea Naţională se
proclamă Adunare Naţională
Constituantă.
iulie 14 – masele populare iau cu
asalt Bastilia, simbol al tiraniei
absolutismului regal francez.
august 26 – Adunarea Naţională
Constituantă adoptă Declaraţia dreptu-
rilor omului şi ale cetăţeanului
1790, august 24 – Proclamarea
Constituţiei Civile a clerului; reorga-
nizarea bisericii în biserică naţională
1791, septembrie 3 – Adunarea
Naţională Constituantă votează
Constituţia. Franţa devine, din punct
de vedere juridic, monarhie constitu-
ţională.
mai 10 – Divanul Ţării Româneşti
adresează delegaţiilor rusă şi austriacă,
aflate la Şiştov, un memoriu prin care
cere autonomia şi neutralitatea ţării
sub garanţia Austriei şi Rusiei, singura
obligaţie faţă de Poartă rămânând
plata tributului, alegerea domnului
dintre reprezentanţii stărilor ţării,
libertatea comerţului cu vite, desfiin-
ţarea raialelor etc.
1792, aprilie 26 – Rouget de Lisle
lansează, la Strasbourg, cântecul
„Chant de guerre pour l’armée de
Rhin”, cunoscut sub numele de „La
Marseillaise”.
– septembrie 21 – Convenţia Naţională
votează abolirea monarhiei; prima
republică
1793, ianuarie 21 – Executarea lui
Ludovic al XVI-lea pe eşafod
ianuarie 23 – Acord ruso-prusian
privind împărţirea Poloniei („A doua
împărţire a Poloniei)
aprilie 29 – Proclamaţia preşedintelui
G. Washington privind neutralitatea
SUA în conflictul european.
1794, martie 12 – noiembrie 16 :
Răscoala polonezilor sub conducerea
lui Tadeusz Kosciuszko
1795, ianuarie 3 – Tratat ruso-
austriac privind împărţirea Poloniei
(„A treia împărţire a Poloniei”). Prusia
aderă şi ea la tratat în 24 octombrie.
octombrie 26 – În Franţa se instituie
Directoratul, ca organ al puterii
executive.
1796 – Moartea ţarinei Ecaterina
a II-a a Rusiei
1797-1840 – Domnia în Germania
a lui Frederic Wilhelm III
199

1800, decembrie – Trupele paşei de
Vidin, Pasvan-oglu, pradă Oltenia;
Craiova este arsă aproape în întregime.
1801, ianuarie – Noi incursiuni ale
trupelor lui Pasvan-oglu în Oltenia;
Craiova este din nou arsă.
1802, septembrie 12 – Poarta otomană
acordă hatişerifuri de privilegii
Moldovei şi Ţării Româneşti prin
care confirmă prevederile firmanelor
din 1774, 1783, 1791; stabileşte regimul
obligaţiilor materiale şi fixează la
şapte ani durata domniilor; înainte de
expirarea termenelor, domnii nu puteau
fi maziliţi decât cu acordul curţilor
rusă şi otomană.
200
1798, decembrie 23 şi 25 – Tratate de
alianţă ruso-turc şi anglo-turc împotriva
Franţei
1799, noiembrie 9-19 – În Franţa,
lovitura de stat („18 Brumar”);
Directoratul este înlăturat şi înlocuit
cu Consulatul.
decembrie 13 – O nouă constituţie
(„Constituţia anului VIII”); Bonaparte,
Prim-Consul pe 10 ani
1800 – Actul de Unire a Angliei cu
Irlanda.
1802, iunie 25 – Tratat de pace
franco-turc
1804, mai 18 – Proclamarea lui
Napoleon Bonaparte ca împărat al
francezilor sub numele de Napoleon I
august 1 – Francisc II ridică Austria
la rangul de Imperiu.
decembrie 2 – Încoronarea lui
Napoleon I, în prezenţa papei Pius al
VII-lea; Beethoven: Simfonia „eroică”
1805 – Mohammed Ali (Mehmet
Ali) se proclamă paşă al Egiptului.
martie 18 – Transformarea Republicii
Italiene în Regatul Italian; Napoleon
se proclamă rege al Italiei.

1806, august 24 – Acuzat de a
întreţine relaţii cu Rusia, Constantin
Ipsilanti este mazilit din domnia Ţării
Româneşti.
septembrie 25 – Craiova este din nou
prădată de trupele lui Pasvan-oglu.
noiembrie 22 – Invocând încălcarea
hatişerifuului din 1802, Rusia declară
război Imperului otoman; trupele ruse
pătrund în Moldova şi ocupă Iaşii (29
noiembrie). Poarta, care încercase să
evite conflictul, declară, la rândul ei,
război Rusiei (24 decembrie).
decembrie 25 – Victorioase în
ciocnirile de la Fierbinţi şi Olteanu
(23 decembrie), trupele ruse intră în
Bucureşti.
decembrie 27 – Constantin Ipsilanti
revine la Bucureşti; nutreşte planul
de constituire a unui Regat al Daciei
format din Moldova, Ţara Românească
şi Serbia. Intrat în conflict cu
autorităţile ruse, el este silit să-şi
abandoneze proiectul şi să se retragă
în Rusia (septembrie 1807).
1807, iunie 14 – Lupta de la Obileşti;
oastea marelui vizir Ali-paşa care
încearcă să ocupe Bucureştii, este
înfrântă de generalul Milorodovici.
iunie 19 – Lupta de la Malainiţa,
încheiată cu victoria armatei ruse
august 24 – Armistiţiul ruso-turc de
la Slobozia
septembrie 23 – Tratat de alianţă
ruso-turc; închiderea strâmtorilor
Bosfor şi Dardanele pentru toate na-
vele militare, cu excepţia celor ruseşti
1806, iulie 12 – Crearea Confe-
deraţiei Rinului, formată din 16 state
germane sub protectoratul lui Napoleon
august 6 – „Sfântul imperiu roman
de naţiune germană” îşi încetează
oficial existenţa; Francisc II renunţă
la Coroana „Sfântului imperiu roman
de naţiune germană”, rămânând
împărat al Austriei sub numele de
Francisc I.
noiembrie 21 – „Decretul de la
Berlin”, prin care Napoleon instituie
blocada continentală împotriva Angliei.
1807, mai 29 – Răscoală a ienicerilor
împotriva reformelor militare iniţiate
de sultanul Selim III
iulie 7-9 – Tratate de pace franco-rus
şi franco-prusian la Tilsit; constituirea
Marelui Ducat al Varşoviei
1808, mai 2-3 – Răscoală antifranceză
la Madrid; începutul războiului de
gherilă împotriva armatei franceze de
ocupaţie (1808-1814)
201

1810, septembrie 6 – Pandurii olteni
trec Dunărea şi pun stăpânire pe
Lom, Ţibru şi Orjahovo (Rahova).
1812, mai 16 – Pacea ruso-turcă de la
Bucureşti, în urma căreia ţinutul
dintre Prut şi Nistru (Basarabia) intră
în componenţa Rusiei.
202
iunie – Începe războiul antifrancez
de eliberare în Portugalia.
octombrie 12 – Întrevedere Napoleon I –
Alexandru I la Erfurt; semnarea unei
Convenţii de alianţă franco-rusă
1809, mai 13 – Napoleon intră în
Viena.
iunie – Excomunicarea lui Napoleon I
de Papa Pius al VII-lea
1810-1826 – Războiul pentru
independenţa coloniilor spaniole din
America latină
1810, aprilie 2 – Napoleon se
căsătoreşte cu Maria Luiza, fiica
împăratului Francisc II.
1812, februarie – Tratat de alianţă
franco-prusian împotriva Rusiei
martie 14 – Tratat de alianţă franco-
austriac împotriva Rusiei
iunie 24 – Napoleon I începe
campania împotriva Rusiei.
septembrie 7 – Bătălia nedecisă de la
Borodino, urmată de intrarea lui
Napoleon I în Moscova (14 septembrie)
octombrie 19 – Începe retragerea
armatelor franceze din Rusia.
octombrie 26-28 – Bătălia de la
Berezina
1813, februarie 22 – Decret privind
lichidarea inchiziţiei în Spania
octombrie 16-19 – Bătălia de la
Leipzig („Bătălia Naţiunilor”)
1814, aprilie 6 – Abdicarea lui
Napoleon I la Fontainebleau
1814, septembrie – 1815 iunie:
Congresul de la Viena.
1815-1817 – A doua răscoală
antiotomană a sârbilor, condusă de
Miloş Obrenović
 1815, iunie 18 – Bătălia de la
Waterloo; înfrângerea definitivă a lui
Napoleon
septembrie 26 – Actul de constituire
a Sfintei Alianţe
1818, septembrie 30-noembrie 21 –
Primul Congres al Sfintei Alianţe la
Aachen
1819, ianuarie 5-14 – Poarta otomană
promulgă un regulament prin care se
stabilea, printre altele, ca domnia
Moldovei şi Ţării Româneşti să fie
ocupată prin rotaţie numai de
familiile lui Scarlat Callimachi,
Alecu Şuţu, Mihai Şuţu şi Dimitrie
Moruzi.
1820, octombrie 20 – 1821, mai 12 :
Congresul Sfintei Alianţe la Troppau
(Opava) şi Leibach (Ljubljana);
împăratul Alexandru I dezavuează
mişcarea eteristă şi răscoala condusă
de Tudor Vladimirescu.
1821, ianuarie 18-19 – Moartea lui 1821, aprilie – 1829 martie: Războiul
Alexandru Şuţu; la Bucureşti se de eliberare naţională a Greciei de
constituie un Comitet de oblăduire sub stăpânirea otomană.
care urma să cârmuiască Ţara
Românească până la numirea unui
nou domn. În aceeaşi zi, marii boieri
Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica
şi Barbu Văcărescu, membri ai
Comitetului şi ai Eteriei, încheie o
înţelegere cu Tudor Vladimirescu,
prin care cei dintâi îi făgăduiesc să-i
acorde tot sprijinul pentru ridicarea
poporului la arme.

203
 DOMNI, PRINCIPI ŞI GUVERNATORI
ÎN ŢĂRILE ROMÂNE
ÎN SECOLELE XVII-XVIII

Ţara Românească Moldova Transilvania

Simion Movilă Iremia Movilă Sigismund Báthory
(1600, noiembrie – (1600, septembrie – (a patra oară, (1601,
1601, iulie) 1606, iunie) februarie – 1602))
Locţiitori de domn
(iulie-septembrie 1601)
Radu clucer
Stoica post
Radu post
Radu Mihnea, fiul lui Generalul G. Basta şi
Mihnea Turcitul comisarii lui Rudolf II
(1601, septembrie – (1602 – 1603)
1602, martie)
Simion Movilă Simion Movilă Moise Székely
(1601, noiembrie – (1606, iunie – (1603, mai – 1603, iulie)
1602, iulie) 1607, septembrie)
Radu Şerban Mihail Movilă Generalul G. Basta şi
(1602, august – (1607, septembrie– comisarii lui Rudolf II
1610, decembrie) octombrie; noiembrie – (1603 – 1604, aprilie)
Ocupaţia lui Gabriel decembrie)
Báthory
(1610, decembrie –
1611, martie)
Radu Mihnea Constantin Movilă Ştefan Bocskai
(1611, martie – mai) (1606, noiembrie – (1604 – 1606, decemebrie)
decembrie 6 ;
1611 decembrie)
Radu Şerban Ştefan II Tomşa Sigismund Rákoczi
(1611, iunie – septembrie) (1611, decembrie – (1606 – 1608, martie)
1615, noiembrie)
Radu Mihnea Alexandru Movilă Gabriel Báthory
(1611, septembrie – (1615, noiembrie – (1608, martie –
1616, august) 1616, iulie) 1613, octombrie)
Gavril Movilă Radu Mihnea Gabriel Bethlen
(1616, august (1616, iulie – (1613, octombrie –
neconfirmat de turci) 1619, februarie) 1629, noiembrie)
204
Alexandru Iliaş Gaspar Graţiani
(1616, septembrie– (1619, februarie –
1618, mai) 1620, septembrie)
Gavril Movilă Alexandru Iliaş
(1618, iunie –1620, iulie) (1620, septembrie –
1621, octombrie)
Radu Mihnea Ştefan II Tomşa
(1620, august – (1621, octombrie –
1623, august) 1623, august)
Alexandru Coconul Radu Mihnea
(1623, august – (1623, august –
1627, noiembrie) 1626, ianuarie)
Alexandru Iliaş Miron Barnovschi –
(1627, noiembrie – Movilă (1626, ianuarie
1629, octombrie) – 1629, august)
Alexandru Coconul Caterina de Brandenburg
(1629, august – (1629, noiembrie –
1630, aprilie) 1630, septembrie)
Leon Tomşa Moise Movilă Ştefan Bethlen, 1630
(1629, octombrie – (1630, aprilie –
1632, iulie 21) 1631, decembrie)
Radu Iliaş Alexandru Iliaş Gheorghe Rákóczi I
(1632, iulie – (1631, decembrie – (1630, decembrie –
septembrie) 1633, aprilie) 1648, octombrie)
Matei Basarab Miron Barnovschi – Gheorghe Rákóczi II
(1632, septembrie – Movilă (1648, octombrie –
1654, aprilie) (1633, aprilie – iunie) 1657, iunie)
Constantin Şerban Moise Movilă Francisc Rhédei
(1654, aprilie – (1633, iunie – (1657 – 1658)
1658, martie) 1634, aprilie)
Vasile Lupu Acaţin Barcsai
(1634, aprilie – (1658, august –
1653, aprilie) 1660, decembrie)
Gheorghe Ştefan
(1653, aprilie 3 –
aprilie 28)
Mihnea al III-lea Vasile Lupu Ioan Kemény
(1658, martie – (1653, aprilie 28 – iulie 8) (1661, ianuarie –
1659, noiembrie) ianuarie 22)
Gheorghe Ghica Gheorghe Ştefan Mihail Apafi I
(1659, noiembrie – (1653, iulie – (1661, septembrie –
1660, septembrie) 1658, martie 3) 1690, aprilie)
205
 Gheorghe Ghica
(1658, martie –
1659, noiembrie)
Constantin Şerban
(1659, noiembrie 2 - 21)
Ştefăniţă Lupu
(1659, noiembrie 21 –
1661, ianuarie)
Constantin Şerban
(1661, ianuarie –
februarie)
Ştefăniţă Lupu
(1661, februarie –
septembrie)
Grigore Ghica Eustratie Dabija
(1660,septembrie – (1661, septembrie –
1664, noiembrie) 1665, septembrie)
Radu Leon Gheorghe Duca
(1664, decembrie – (1665, septembrie –
1669, martie 3) 1666, mai)
Antonie Vodă din Popesti Iliaş Alexandru
(1669, martie – (1666, mai –
1672, februarie) 1668, noiembrie)
Grigore Ghica Gheorghe Duca
(1672, februarie – (1668, noiembrie –
1673, noiembrie) 1672, august)
Gheorghe Duca Ştefan Petriceicu
(1673, noiembrie – (1672, august –
1678, noiembrie) 1673, noiembrie)
Şerban Cantacuzino Dumitraşcu Cantacuzino
(1678, noiembrie – (1673, noiembrie)
1688, octombrie)
Constantin Brâncoveanu Ştefan Petriceicu
(1688, octombrie – (1673, decembrie –
1714, martie) 1674, februarie)
Dumitraşcu Cantacuzino
(1674, februarie –
1675, noiembrie)
Antonie Ruset
(1675, noiembrie –
1678, noiembrie)
Gheorghe Duca
(1678, noiembrie –
1683, decembrie)
206
Ştefan Petriceicu
(1683, decembrie –
1684, martie)
Dumitraşcu Cantacuzino
(1684, ianuarie 29 –
1685, iunie)
Constantin Cantemir Emeric Thököli
(1685, iunie 15 – (1690, iunie 8 – 1691)
1693, martie)
Dimitrie Cantemir
(1693, martie – aprilie)
Constantin Duca
(1693, aprilie –
1695, decembrie)
Pretendent: Alexandru Francisc Rákóczi II
Davidel (c.1695 – (1704, iulie – 1711)
decembrie 1697)
Antioh Cantemir
(1695, decembrie –
1700, septembrie)
Constantin Duca (Duculeţ)
(1700, septembrie –
1703, iunie)
Caimacam: Ioan Buhuş Guvernatori: Gheorghe
logofăt Bánffi, conte (1692,
(1703, iunie – septembrie) februarie –
1708, noiembrie 15)
Mihai Racoviţă
(1703, septembrie –
1705, februarie)
Antioh Cantemir
(1705, februarie –
1707, iulie)
Mihai Racoviţă Ştefan Haller, conte
(1707, iulie – (1709, august 10 –
1709, octombrie) 1710, mai 2)
Caimacam: Ioan Buhuş Ştefan Wesselényi, baron
logofăt (1709, octombrie – (1710, mai 2 –
1710, ianuarie 25) 1713, martie 31)
Nicolae Mavrocordat
(1709, noiembrie –
1710, noiembrie)
207
 Dimitrie Cantemir
(1710, noiembrie –
1711, iulie)
Caimacami: Lupu
Costache, vornic,
Maxut postelnic
Antioh Jora, hatman
(1711, august –
septembrie)
Gheorghe Apostol Sigismund Kornis, conte
biv.vel.vistier (1713, martie 31–
(septembrie 10–26) 1731, decembrie 15)
Ştefan Cantacuzino Nicolae Mavrocordat Ştefan Wesselényi
(1714, martie – (1711, septembrie – (1731 –1732)
1715, decembrie 25) 1715, decembrie)
Nicolae Mavrocordat Mihai Racoviţă
(1715, decembrie 25 – (1715, decembrie –
1716, noiembrie 14) 1726, septembrie)
Ioan Mavrocordat Grigore al II-lea Ghica
(1716, noiembrie 21 – (1726, septembrie –
1719, februarie 23) 1733, aprilie)
Nicolae Mavrocordat Constantin Mavrocordat Trancis Anton Wallis,
(1719, martie – (1733, aprilie – conte
1730, septembrie 3) 1735, noiembrie) (1732, iulie – 1734, iulie)
Constantin Mavrocordat
(1730, septembrie –
3 octombrie)
Mihai Racoviţă
(1730, octombrie –
1731, octombrie 13)
Constantin Mavrocordat
(1731, octombrie 13 –
1733, aprilie 5 )
Grigore al II Ghica Grigore al II-lea Ghica Ioana Haler, conte
(1733, aprilie 5 – (1735, noiembrie 16 – (1734, decembrie 2 –
1735, noiembrie 16) 1739, septembrie3) 1755, octombrie 18 )
Constantin Mavrocordat Administraţia militară
(1735, noiembrie 16 – rusă: generalul Münnich
1741, septembrie) (1739, septembrie 3 –
octombrie)
Grigore al II-lea Ghica
(1739, octombrie –
1741, septembrie 13)
208
Mihai Racoviţă
(1741, septembrie –
1744, iulie)
Constantin Mavrocordat
(1744, iulie – 1748, aprilie)
Grigore al II-lea Ghica
(1748, aprilie –
1752, august 23)
Matei Ghica
(1752,august 24 – 1753)
(firmanul din 11 sept.)
Constantin Racoviţă
(1753, iunie –
1756, februarie 8)
Constantin Mavrocordat
(a cincea domnie:
1756, februarie 8 –
1758, august)
Scarlat Ghica
(1758, august –
1761, iunie 5)
Constantin Mavrocordat
(a şasea domnie: 1761,
iunie 5 – 1763, martie 9)
Constantin Racoviţă
(1763, martie 9 –
1764, iunie 26)
Ştefan Racoviţă
(1764, ianuarie 26 –
1765, august 18)
Scarlat Ghica
(1765, august 18 –
1766, decembrie 2)
Alexandru Scarlat Ghica
(1766, decembrie 2 –
1768,octombrie 17)
Grigore al III-lea Ghica
(1768, octombrie 17 –
1769, noiembrie)
Constantin Mavrocordat
(1741, septembrie –
1743, iulie 20)
Ioan Mavrocordat
(1743, iulie 20 – 1747, mai)
Grigore al II-lea Ghica
(1747, mai – 1748, aprilie)
Constantin Mavrocordat
(a treia domnie:
1748, aprilie –
1749, august 20)
Constantin Racoviţă
(1749, august 20 –
1753, iunie 22)
Caimacam: Iordache
Stavrachi
(1749, august –
decembrie 7)
Matei Ghica Francisc Venceslav
(1753, iunie 22 – Walis, conte
1756, februarie8) (1755, decembrie –
1758, iulie 6.)
Constantin Racoviţă
(1756, februarie 8 –
1757, martie)
Scarlat Ghica Ladislau Kémeny, conte
(1757, februarie – (1758, iulie 6 –
1758, august) 1762, mai 7)
Ioan Teodor Callimachi
(Călmaşul)
1758, august –
1761, mai (înainte de 28)
Grigore Callimachi Adolf Buccow, baron
(1761, mai – (1762, mai 7 –
1764, martie 18) 1764, mai 18)
Grigore al III-lea Ghica Andrei Hadik, conte
(1764, martie 18 – (1764, iulie 21 –
1767, ianuarie 23 ) 1767, octombrie 20)
Grigore Callimachi Carol O’Donell, conte
(1767, ianuarie 23 – (1767, decembrie 14 –
1769, ianuarie 3 ) 1770, septembrie 28)
209
Administraţia militară
rusă: 1769, noiembrie 5–
1774 iulie 10 (data
încheierii păcii de la
Kuciuk – Kainargi)
Manole (Emanuel
Giani – Ruset)
(1770, mai –
1771, octombrie)
Alexandru Ipsilanti
(1774, septembrie 15 –
1782, ianuarie 4)
Nicolae Caragea
(1782, ianuarie 5 –
1783, iulie 6)
Mihai Şuţu
(1783, iulie 6 –
1786, martie înainte de 26)
Nicolae Mavrogheni
(1786, martie 26 –
1790, iunie 8)
Ocupaţia austriacă:
1789, noiembrie 3 –
1791, iulie 24
(pacea de la Şistov)
210
Constantin Mavrocordat Maria –Iosif Auersperg,
(a patra domnie: 1769 conte (1771, ianuarie 13 –
iunie 18 – decembrie 4) 1774, iulie 6)
Administraţia militară
rusă (1769, septembrie 27
– septembrie 1774)
Grigore al III-lea Ghica Samuil Brukenthal,
(1774, septembrie 28 – baron (1774, iulie 6 –
1777, octombrie 1) 1777, iulie 16);
guvernator
(1776, iulie16 –
1787, ianuarie9)
Constantin Moruzi Gheorghe Banfi II,
(1777, septembrie 30. – conte (1787, ianuarie 9
1782, mai 29) – 1822 iulie 5)
Alexandru Mavrocordat
(Deli–bei =Prinţul
nebun (1782 mai –
1785, ianuarie1))
Alexandru Mavrocordat
(Firaris = Fugarul),
1781, ianuarie 1 –
1786, decembrie 3 (fuge
din Iaşi în ianuarie 1787)
Alexandru Ipsilanti
(1787, decembrie –
1788, aprilie 8)
Ocupaţia austriacă
(1787 – 1791,iulie 24
(pacea de la Şistov)
Manole (Emanuel)
Giani – Ruset
(1788 mai – 1789 martie)
 Administraţia militară
rusă: 1788 octombrie –
1791 decembrie 29
(pacea de la Iaşi).
Ocupaţia austriacă:
(1789, noiembrie 4 –
1791, iulie 24)
(pacea de la Şistov)
Mihai Şuţu
(1791, martie –
1793, ianuarie)
Alexandru Moruzi Alexandru Moruzi
(1793, ianuarie – (1792, martie –
1796, august 17) decembrie 30)
Mihai Şuţu
(1792, decembrie 30 –
1795, aprilie25)
Alexandru Ipsilanti Alexandru Callimachi
(1796, august17 – (1795, aprilie 25 –
1797, noiembrie 22) 1799, martie7)
Constantin Hangerli Constantin Ipsilanti
(1797, noiembrie 22 – (1799, martie 7 –
1799, februarie) 1801, iunie 28).
Alexandru Moruzi Alexandru Şuţu
(1799, februarie 28 – (1801, iunie 28 –
1801, octombrie 8) 1802, septembrie 19)
Mihai Şuţu Caimacami: Iordache
(1801, octombrie 8 – Conta, log. şi alţi boieri
1802, mai 19) (1802, septembrie 19 –
octombrie 28)
Alexandru Şuţu, Alexandru Moruzi
caimacam (era domn în (1802, septembrie 19 –
Moldova: 1802, iunie 20 1806, august 12)
– august 18)
Constantin Ipsilanti Scarlat Callimachi
(1802, august 18 – (1806 august 12 –
1806, august 12) octombrie)
Alexandru Şuţu Alexandru Moruzi
(1806 august 12 – (1806 octombrie 5 –
octombrie 1) 1807 martie 7)
Constantin Ipsilanti
(1806, octombrie 3 –
1807, mai 19)
211
Administraţia militară Administraţia militară
rusă: 1806, noiembrie rusă: 1806, noiembrie
17–1812, mai 16 (data 17 – 1812, mai 16 (data
păcii de la Bucureşti) păcii de la Bucureşti)
Alexandru Şuţu: 1806 Alexandru Hangerli
decembrie 16 (numit, (1807, martie 7 –
dar nu ocupă tronul) iulie 24)
Constantin Ipsilanti Scarlat Callimachi
(1807, iulie 27 – (1807, iulie 24 –
august 16.) 1810, iunie 1)
(nu ocupă însă domnia)
Administraţia Caimacam: Iordache
generalului Ruset Roznovanu:
Prozorovschi 1806, decembrie 7 – 31;
(1807, august 16 – apoi mitropolitul
1808, februarie 18) Veniamin Costache şi
alţii (1807, ianuarie 1 –
1812, iulie26)
Caimacami:
1808, februarie 18 –
septembrie 6.
Comitetul de cinci:
1808, septembrie 6 –
1809, martie
Administraţia generalului
Engelhord, vicepreşedinte
al divanului
(1809 – 1812, mai 16)
Ioan Gheorghe Caragea Scarlat Callimachi
(1812, august 27 – (1812, august 27 –
1818, septembrie 29) 1819, iunie 20)
Alexandru Şuţu Mihai Şuţu
(1818, noiembrie 4 – (1819, iunie 12 –
1821, ianuarie 19) 1821, martie)
Scarlat Callimachi
(1821, februarie – iunie,
numit fără a ocupa însă
efectiv tronul)
Tudor Vladimirescu,
conducătorul insurecţiei
naţionale (1821, martie–
mai 14), ucis din porunca
lui Alexandru Ipsilanti
la Târgovişte.
212
 MONARHI ÎN STATELE VECINE
ŢĂRILOR ROMÂNE

Imperiul Imperiul Regatul Imperiul

otoman habsburgic polon rus
Mehmed III Rudolf II Sigismund III Wasa Boris Godunov
(1595–1603) (1576 – 1612) (1587 – 1632) (1598 – 1605)
Ahmed I Mathias II Dimitri (uzurpator)
(1603 – 1617) (1612 – 1619) (1605 – 1606)
Mustafa I Vladislau IV Wasa Vasile Şuiski
(1617 – 1618) (1632 – 1648) (1606 – 1610)
Osman II Ferdinand II Ian III Casimir Wasa Tulburări materne:
(1618 –1622) (1619 – 1637) (1648 – 1668) 1610 – 1613
Mustafa I Mihail
(1622 – 1623) Fedorovici
Romanov
(1613 – 1645)
Murad IV Ferdinand III Aleksei
(1623 – 1640) (1637 – 1657) Mihailovici
(1645 – 1676)
Ibrahim I Feodor III
(1640 – 1648) (1676 – 1682)
Mehmed IV Leopold I Mihail Korybut Ivan V
(1648 –1687) (1658 – 1705) Wisniowiecki şi Petru cel Mare
(1668 – 1673) (1682 – 1696)
Suleiman III Ian III Sobieski Petru cel Mare
(1687 – 1691) (1674 – 1696) (1696 – 1725)
(împărat din 1721)
Ahmed II August II Saski Ecaterina I
(1691 – 1695) (1696 – 1706; (1725 – 1727)
1709 –1733)
Mustafa II Petru II
(1695 – 1703) (1727 – 1730)
213
Ahmed III Iosif I Stanislaw Ana Ivanovna
(1703 – 1730) (1705 – 1711) Leszczynski (1730 – 1740)
(1704 – 1709), rege;
readus la tron
în 1733, alungat
în 1734
Carol III August III Saski Ivan VI
(1711 – 1740) (1733 – 1763) (1740 – 1741)
Mahmut I Maria Theresa Elisabeta
(1730 – 1754) (1741 – 1780) (1741 – 1761)
Osman III Petru III
(1754 – 1757) (1761 – 1762)

Mustafa III Stanislaw August Ecaterina a II-a

(1757 – 1774) Poniatowski cea Mare
(1764 – 1795) (1762 – 1796)
Abdul Hamid I Iosif II
(1774 – 1789) (1780 – 1790)

Leopold II
(1790 – 1792)
Selim III Francisc I Pavel I
(1789 – 1807) (1792 – 1830) (1796 – 1801)
Mustafa IV Alexandru I
(1807 – 1808) (1801 – 1825)
Mahmud II
(1808 – 1839)

214
 ORIENTARE BIBLIOGRAFICĂ

Izvoare
Armbruster, Adolf, Dacoromana –Saxonica, Bucureşti, 1980.
Axinte Uricariul, Cronica paralelă a Ţării Româneşti şi a Moldovei, vol.I-II,
ed. Gabriel Strempel, Bucureşti, 1993.
Bethlen Wolfgang, Historia de rebus Transylvanicis, V-VI, Sibiu, 1789-1793.
Böjthinus Gaspar, De rebus gestis magni Gabrielis Bethlen, în „Monumenta
Ungarica”, Viena, 1809.
Cantacuzino, Mihai banul, Genealogia Cantacuzinilor, ed. N. Iorga,
Bucureşti, 1902.
Călători străini despre Ţările Române, vol. V-X, Bucureşti, 1973-2001.
Costin, Miron, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron Vodă încoace, în
„Opere”, I, ed. critică îngrijită de P.P.Panaitescu, Bucureşti, 1958.
Costin, Nicolae, Scrieri, ed. Svetlana Korolevski, Editura „Hyperion”,
Chişinău, 1990.
Crăciun, Ioachim, Cronicarul Szamosközy şi însemnările lui privitoare la
români, 1566-1606, Cluj, 1928.
Cronicari munteni, ed. M. Gregorian, vol.I-II, Bucureşti, 1961.
Cronici moldoveneşti. Pseudo-Enache Kogălniceanu (1733-1774): Ioan
Canta (1741-1769), ed. Aurora Ilieş, Ioana Zmeu, Bucureşti, 1987.
Cronici şi povestiri româneşti verisificate (sec.XVII-XVIII), ed. Dan Simonescu,
Bucureşti, 1967.
Cronici turceşti privind Ţările Române. Extrase, vol. II-III, ed. Mihail
Guboglu, Bucureşti, 1974-1980.
Dapontes, C., Ephémédes daces, ou Chronique de la guerre de quatre ans
(1736-1739), ed. E. Legrand, vol.II, Paris, 1881.
Del Chiaro, Antonio, Maria, Revoluţiile Valahiei, în româneşte de S.Cristian,
Iaşi, 1929.
Docan, N., Memoriu despre lucrările cartografice privitoare la războiul din
1787-1791, în „Analele Academiei Române. Memoriile Secţiei de
Istorie”, seria II, t. XXXIV, 1912.
Documente turceşti privind istoria României, ed. Mehmed Mustafa, vol. I,
Bucureşti, 1976.

215
Dumitrache Stolnicul, Istoria evenimentelor din Orient, ed. V.A.Urechia, în
„Analele Academiei Române. Memoriile Secţiei de Istorie”, seria II,
t. X, 1887-1888, p.353-479.
Eclesiarhul, Dionisie, Hronograf 1764-1816, ed. Dumitru Bălaşa şi
N. Stoicescu, Bucureşti, 1987.
Erbiceanu, C., Cronicari greci care au scris despre români în epoca
fanariotă, Bucureşti, 1888.
Falangas, Andronikos, Conflictele dintre Gabriel Báthory, Radu Şerban şi
Radu Mihnea pentru Ţara Românească în lumina unui izvor grecesc
necunoscut, în „Studii şi materiale de istorie medie”, XX (2002),
p. 53-61.
Filstich, Johann, Încercare de istorie românească, ed. Adolf Armbruster,
Bucureşti, 1979.
Fotino, Dionisie, Istoria generală a Daciei sau a Transilvaniei, Ţerei
Munteneşti şi a Moldovei, II, Bucureşti, 1859.
Giurescu, C., Material pentru istoria Olteniei sub austrieci, vol. I-III,
Bucureşti, 1913-1914.
Giurescu, C., Dobrescu N., Documente şi regeste privitoare la Constantin
Brâncoveanu, Bucureşti, 1907.
Greceanu, log. Radu, Istoria domniei lui Constantin Brâncoveanu Voievod
(1688-1714), ed. critică Aurora Ilieş, Bucureşti, 1970.
Grigoraş, M., Cronica Ţării Româneşti (1714-1716), ed. D.Russo, „Studii
istorice greco-române”, vol. II, Bucureşti, 1939, p.409-461.
Hudiţă, I., Répertoire des documents concernant les négociations
diplomatiques entre la France et la Transylvanie au XVIIe siècle
(1636-1683), Paris, 1926.
Hurmuzaki, E., Documente privitoare la istoria românilor, vol. III, partea I;
vol. IV, partea 1 şi 2; vol. V, partea 1 şi 2; vol.VIII, vol. IX, partea
1; vol.X, vol. XIII, XIV, XV, partea 1 şi 2; vol. XVI-XIX; Supliment
I, partea 1 şi Supliment II, partea 3, Bucureşti, 1876-1942.
Ionaşcu, I., Bărbulescu, Petre, Gheorghe, Gh., Relaţiile internaţionale ale
României în documente (1368-1900), Bucureşti, 1971.
Iorga, N., Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor, vol. II, Bucureşti,
1896.
Idem, Documente privitoare la familia Callimachi, vol. I-II, Bucureşti, 1902-1903.
Idem, Scrisori de boieri. Scrisori de domni, ed. a III-a, Vălenii de Munte, 1932.
Istoria Ţării Româneşti, 1290-1690 (Letopiseţul Cantacuzinesc), ed. C. Grecescu şi
Dan Simonescu, Bucureşti, 1960.
Istoria Ţării Româneşti de la oct. 1688 până la martie 1711, ed. C. Grecescu,
Bucureşti, 1959.
Istoriceskie sveazi narodov S.S.S.R i Rumânii v. XV – nacealo XVIII v., vol. I-III,
Moskva, 1965-1970.
216
Kemény, Ioan, Memorii – Scrierea vieţii sale , ed. Ştefan J. Fay, Cluj-Napoca,
2002.
Kraus, Georg, Cronica Transilvaniei, 1608-1665, ed. G.Duzinchevici, E. Reus-Mârza,
Bucureşti, 1965.
Le grand atlas de l’histoire mondiale. Préface de Emmanuel Le Roy Ladurie,
Encyclopedia Universalis, Albin Michel, Paris, 1985.
Lemny, Ştefan, Românii în secolul XVIII. O bibliografie, Iaşi, 1988.
Lupaş, I., Documente istorice transilvane, vol. I, 1599-1699, Cluj, 1940.
Matei al Mirelor, Istoria celor petrecute în Ţara Românească. Începând de la
Şerban voevod până la Gavriil voevod, în Papiu-Ilarian, Tesaurul
de monumente istorice pentru România, I, Bucureşti, 1862, p.327-384.
Memorialul lui Nagy Szabó Ferencz din Târgu Mureş (1580-1658),
ed. Ştefania Gall Mihăilescu, Bucureşti, 1993.
Mioc, Damaschin, Ştiri de istorie a românilor în Letopiseţul Brâncovicesc, în
„Studii şi materiale de istorie medie”, IX, 1978, p. 133-142.
Neculce, I., Letopiseţul Ţării Moldovei şi o samă de cuvinte, ed. critică şi
studiu introductiv Gabriel Ştrempel, Bucureşti, 1982.
Pall, Francisc, Inochentie Micu-Klein. Exilul la Roma 1745-1768, vol. I-II,
Cluj-Napoca, 1997.
Panaitescu, P.P., Călători poloni în Ţările Române, Bucureşti, 1930.
Philippide, Dimitrie Daniel, Istoria României, Tomul I, Partea I, Leipzig, 1816,
Traducere, studiu introductiv şi note Olga Cicanci, Bucureşti, 2004.
Popea, Neagoe, Memoriile lui Kémeny Janos, Bucureşti, 1900.
Popescu, Radu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, ed. C.Grecescu, Bucureşti,
1963.
Quellen zur Geschichte der Stadt Brassó, IV-V, Braşov, 1903-1909.
România. Atlas istorico-geografic, Bucureşti, 1996.
România. Istorie în documente. Direcţia generală a Arhivelor Statului,
Bucureşti, 1992.
Russo, D., Cronica Ghiculeştilor (1695-1754), în „Buletinul Comisiei de
Istorie”, II, 1916, p. 3-85.
Segesvári Bálint kronikája 1606-1654, în „Erdélyi Történelmi Adatok”, IV
(1862).
Simigianus, Ambrosius, Historia rerum Hungaricarum et Transilvaniearum,
II, 2, Sibiu, 1840.
Spontoni, Ciro, Historia della Transilvania., Veneţia, 1638.
Szamosközi, Istvan, Erdély Története (Rerum Tranylvanarum libri), în
„Monumenta Hungarica”, VII, Budapesta, 1963.
Szilagyi, A., Actes et documents pour servir à l’histoire de l’alliance de
Georges Rákóczy, prince de Transylvanie avec les Français et les
Suedois dans la guerre de trente ans, Budapest, 1874.
217
Şincai, Gh., Chronica românilor şi a mai multor neamuri, II-III, Bucureşti, 1886.
Turdeanu, Toşa, Ana, Oltenia. Geografie istorică în hărţile secolului al XVIII-lea,
Craiova, 1975.
Veliman, Valeriu, Relaţiile româno-otomane. 1711-1821. Documente turceşti,
Bucureşti, 1984.
Verress, A., Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării
Româneşti, vol. IX-X, Bucureşti, 1937-1938.
Zilot Românul (Ştefan Fănuţă), Opere complete, ed. Marcel-Dumitru Ciucă,
Bucureşti, 1996.

Lucrări
Andreescu, Ştefan, Restitutio Daciae, II, Relaţiile politice dintre Ţara
Românească, Moldova şi Transilvania în răstimpul 1601-1659,
Bucureşti, 1989.
Ardeleanu, G.S., Ştiri privitoare la istoria Ţărilor Române în corespondenţa
împăratului Rusiei Petru I, în „Studii şi cercetări de istorie medie”,
I (1956), nr.1, p.181-222.
Bejenaru, N.C., Constantin Vodă Şerban faţă de imperiali şi cazaci, în
„Revista Arhivelor”, vol. I, nr. 1-3 (1924-1926) p.400-404.
Idem, Răscoala seimenilor (1655) şi stabilirea supremaţiei politice a lui
Rákóczi asupra Ţării Româneşti, în „Arhiva”, Iaşi, XXXI (1924)
nr. 3-4, p. 239-240 şi XXXII (1925), nr. 2, p.99-115.
Berindei, Dan, Românii şi Europa. Istorie. Societate. Cultură, vol. I, Secolele
XVIII-XIX, Bucureşti, 1991.
Boicu, Leonid, Principatele Române în raporturile politice internaţionale
(secolul al XVIII-lea), Iaşi, 1986.
Idem, Principatele Române în raporturile politice internaţionale (1792-1821),
ediţie îngrijită de Victor Spinei, Iaşi, 2001.
Bunta, Petru, Gabriel Bethlen (1613-1629), Bucureşti, 1981.
Carra, J. L., Histoire de la Moldavie et de la Valachie, Neuchätel, 1781.
Castellan, Georges, Histoire des Balkans (XIVe-XXe siècles), Fayard, Paris, 1992.
Cernovodeanu, P., Transilvania şi Războiul de 30 de ani, în „Studii şi articole
de istorie”, XXI, 1979, p.15-25.
Ciachir, N., Bercan, Gh., Diplomaţia europeană în epoca modernă, Bucureşti,
1984.
Ciobanu, Veniamin, La graniţa a trei imperii, Iaşi, 1985.
Idem, Românii în politica Est-Central Europeană 1648-1711, Iaşi, 1997.
Idem, Carol al XII-lea şi românii, Iaşi, 1999.
Idem, Statutul juridic al Principatelor Române în viziune europeană
(sec. al XVIII-lea), Iaşi, 1998.
218
Idem, Statele nordice şi problema orientală (1792-1814), Iaşi, 2005.
Idem, Raportul putere centrală – factori politici interni, reflex al statutului
juridic al Principatelor Române (sec.XVII-XVIII), volum coordonat
de Veniamin Ciobanu, Iaşi, 2006.
Columbeanu, Sergiu, Contribuţii privind situaţia internaţională a Ţărilor
Române între anii 1806-1812, în „Revista de istorie”, tom 29, 1976,
5, p. 657-676.
Constantiniu, Florin, De la Mihai Viteazul la Fanarioţi. Observaţii asupra
politicii externe româneşti, în „Studii şi materiale de istorie medie”,
I, Bucureşti, 1956, p.199-212.
Idem, Război şi pace în Europa secolului al XVIII-lea: o tipologie posibilă,
în „Revista de istorie”, 11, 1986, p.1109-1118.
Idem, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, 1997.
Daicoviciu, C., şi alţii, Din istoria Transilvaniei, vol. I-II, ed. a III-a, Bucureşti,
1963.
Dan, M., Ştiri referitoare la istoria Ţărilor Române în cronicile ucrainene, în
„Studii şi materiale de istorie medie”, II, Bucureşti, 1957, p. 205-283.
Decei, A., Relaţiile lui Vasile Lupu şi Matei Basarab cu Poarta în lumina unor
documente turceşti inedite, în „Anuarul Institutului de Istorie”,
Cluj-Napoca, XV, 1972, p.49-84.
Idem, Relaţii româno-otomane. Culegere de studii, Bucureşti, 1978.
Idem, Istoria Imperiului otoman până la 1656, Bucureşti, 1978.
Démeny, L., Paul, Cernovodeanu, Relaţiile politice ale Angliei cu Moldova,
Ţara Românească şi Transilvania în sec. XV-XVIII, Bucureşti, 1974.
Démeny-Meşkova, L., Despre participarea românilor la oastea căzăcească a
lui Bogdan Hmelniţki, în „Studii”, 6, 1963, p.1381-1395.
Denize, Eugen, Relaţiile româno-spaniole în prima jumătate a secolului
al XVII-lea, în „Revista de istorie”, XLII (1989), nr.6, p.487-498.
Djuvara, Neagu, Între Orient şi Occident. Ţările Române la începutul epocii
moderne (1800-1848), traducere de Maria Carpov, Bucureşti, 1995.
Dragnev, Demir, Ţara Moldovei în Epoca Luminilor (Aspecte din istoria
socio-economică, politicii interne şi culturii în secolul al XVIII-lea),
Chişinău, 1999.
Drujinina, E.L., Kiuciuk-Kainardjiski mir 1774. Ego podgotovska iakliucenie,
Moscova, 1955.
Duruy, V., Histoire des temps modernes depuis 1453 jusqu’a 1789, Paris, 1987.
Duzinchievici, G., Miron Barnovski Moghilă şi Polonia, în „Anuarul Institutului
de Istorie Naţională”, Cluj, VII (1936-1938), p. 166-202.
Feneşan, Costin, Şase scrisori ale principelui Gabriel Bethlen către banul
Lugojului şi Caransebeşului (1614-1615), în „Apulum”, Alba-Iulia,
XIV (1976) p. 175-183.
Feneşan, Cristina, Transilvania şi Războiul de 30 de ani, în „Anuarul Istitutului
de Istorie şi Arheologie.”, Cluj, XXVI, 1983-1989, p.119-139.
219
Gemil, Tahsin, Ţările Române în contextul politic internaţional (1621-1672),
Bucureşti, 1979.
Georgescu-Buzău, Gh., Un diplomat român la Moscova la începutul
secolului al XVIII-lea, David Corbea, în vol. „Relaţii româno-ruse
în trecut”, Bucureşti, 1957, p.42-62.
Georgescu, Vlad, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre,
ed. a III-a, Bucureşti, 1992.
Gherghely, András, Istoria Ungariei, Odorheiul Secuiesc, 1993.
Giurescu, C., Capitulaţiile Moldovei cu Poarta otomană, Bucureşti, 1908.
Idem, Tratatul lui Constantin Cantemir cu austriecii (1690), în „Convorbiri
literare”, XLIV (1910), nr.2, p.274-290.
Giurescu. C.C., Istoria românilor, vol. III, partea I, Bucureşti, 1942
Idem, Relaţiile între români şi ruşi (sec.XV-XIX), în „Revista română”,
17(1947), p. 1-53.
Giurescu, D.C., Matei Basarab diplomat, în Matei Basarab şi Bucureştii,
Bucureşti, 1983, p.55-63.
Golescu, Iordache, Starea Ţării Româneşti acum în zilele Măriei Sale Ioan
Caragea Voievod pă vremea asidosiei, în „Scrieri alese”, Cuvânt
înainte şi coordonare de acad. Al. Rosetti, Bucureşti, 1990.
Golimas, Aurel H., Un domnitor – o epocă – Vremea lui Miron Barnovschi
Moghilă, voievod al Moldovei, Bucureşti, 1980.
Goşu, Armand, Rusia la Dunărea de Jos. Pacea de la Bucureşti (mai 1812)
în „Studii şi materiale de istorie modernă”, X (1996), p.19-95.
Idem, La troisième coalition antinapoléonienne et la Sublimé Porte 1805,
Avec une préface de Mihai Maxim, Istanbul, 2003.
Grappin, Henri, Histoire de la Pologne (des origines à 1922), Librairie
Larousse, Paris, 1922.
Grigorovici, Al., Răpirea Bucovinei şi politica Franţei, Cernăuţi, 1939.
Grisselini, Francesco, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului
Timişoarei, Timişoara, 1984.
Histoire de l’Europe, sous la direction de Jean Carpentier et François
Lebrun. Préface de René Rémond, Paris, 1992.
Histoire des relations internationales, publiée sous la direction de Pierre
Renouvin, prof. à Sorbonne, membre de l’Institut, Tome second,
Les temps modernes I. De Christoph Colomb à Cromwell, Paris,
Hachette, 1953.
Hudiţă, I., Histoire des relations diplomatiques entre la France et la
Transylvanie au XVIIe siècle (1635-1683), Paris, 1927.
Ionescu, D.G., Tratatul încheiat de Gheorghe Ştefan cu ruşii în 1656, în
„Revista istorică română”, 1933, nr. 2-3, p.234-247.
Iorga, N., Legăturile Principatelor Române cu Ardealul de la 1601 la 1699,
în „Studii şi documente IV, Bucureşti, 1902.

220
Idem, Carol al XII-lea, Petru cel Mare şi ţările noastre (1709-1714) în
„Analele Academiei Române.”, Memoriu Sectia lstorie, t. XXXIII
(1910-1911), p.71-127.
Idem, Francisc Rákoczi al II-lea şi românii, în „Analele Academiei Române”,
Memoriu Secţia lstorie, s. II, t. XXXIII (1910-1911), p. 1-33.
Idem, Sobieski et les roumains (1683-1696), în „Revue Historique du Sud-Est
Européen”, X, 1933, nr. 7-9, p. 287-306.
Idem, Istoria românilor, vol. VI, Monarhii, vol. VII, Reformatorii, Bucureşti, 1938.
Idem, Istoria românilor prin călători, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note
de Adrian Anghelescu, Bucureşti, 1981.
Idem, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, ed. Georgeta Penelea-Filitti,
Bucureşti, 1989.
Isar, N., Principatele Române în „epoca luminilor”(1770-1830). Cultura, spiritul
critic, geneza ideii naţionale, ediţia a doua revăzută şi adăugită,
Bucureşti, 2005.
Istoria românilor, vol.V, O epocă de înnoiri în spirit european (1601-
1711/1714); vol. VI, Românii între Europa clasică şi Europa
Luminilor (1711-1821), Bucureşti, 2002-2003.
Lebel, G., La France et les Principautés Danubiennes (du XVIe à la chute de
Napoleon Ier), Paris, 1955.
Lewis, B., Some reflections on the decline of the Otoman Empire, în „Studia
islamica”, IX, 1958, p. 111-127.
Ligor, Al., Din legăturile Moldovei cu celelalte ţări române în vremea domniei
lui Vasile Lupu, în „Revista de istorie”, 3, 1978, p.433-444.
Luca, Cristian, Participarea Transilvaniei la Războiul de treizeci de ani în
perioada domniei lui Gabriel Bethlen (1613-1629), în „Istros”,
Brăila, X (2000), p. 425-434.
Lupaş, I., Politica lui Matei Basarab, în „Studii, conferinţe şi comunicări
istorice”, vol.I, Bucureşti, 1927, p.139-164.
Idem, Sfârşitul suzeranităţii otomane şi începutul regimului habsburgic în
Transilvania, în „Analele Academiei Române. Memoriile Secţiei
de Istorie”, XXV,1943, p. 805-834.
Idem, Din istoria Transilvaniei, Bucureşti, 1988.
Madaule, Jacques, Istoria Franţei, vol.I, Bucureşti, 1973.
Makkai, Ladislas, Histoire de Transylvanie, P.U.F., Paris, 1946.
Maurois, André, Istoria Angliei, vol. I, Bucureşti, 1970.
Maxim, Mihai, Ţările Române şi Înalta Poartă. Cadrul juridic al relaţiilor
româno-otomane în evul mediu, Bucureşti, 1993.
Mehmed, Ali Mustafa, Istoria turcilor, Bucureşti, 1976.
Meteş, Şt., Domni din Principatele Române pribegi în Transilvania în veacul XVII,
Cluj, 1934.

221
Michelet, Jules, Istoria Franţei, Bucureşti, 1973.
Mihordea, V., Contribuţie la istoria păcii de la Belgrad, 1739, în „Arhivele
Olteniei”, XIV, 1935, p.205-253.
Idem, Politica orientală franceză şi Ţările Române în secolul al XVIII-lea,
1749-1760, Bucureşti, 1937.
Mischevca Vladimir, Periklis Zavitsanos, Principele Constantin Ypsilanti
1760-1816, Chişinău, 1999.
Missail, G., Epoca lui Vasile Lupulu şi Matheiu Basarab voievozi. Domnii
Moldovei şi Ţerii Românesci 1632-1654, Bucureşti, 1866.
Moga, I., Rivalitatea polono-austriacă şi orientarea politică a Ţărilor Române
la sfârşitul secolului XVII, Cluj, 1933.
Mureşan, Camil, Relaţiile internaţionale europene în prima jumătate a secolului
al XVII-lea, în „Studii şi articole de istorie”, XVIII, 1972, p.24-35.
Nistor, I., Restaurarea Daciei în sinteze diplomatice europene, în „Analele
Academiei Române. Memoriile Secţiei de Istorie”, t. XXI, 1939,
p.337-355.
Nussbächer, Gernot, Din cronici şi hrisoave. Contribuţii la istoria Transilvaniei,
Bucureşti, 1987.
Oţetea, Andrei, Politica Rusiei în Orient în a doua jumătate a secolului
al XVIII-lea, în „Studii şi comunicări de istorie şi lingvistică”, Bucureşti,
1947, p.73-89.
Idem, Influenţa Moldovei şi Ţării Româneşti asupra politicii Porţii, în „Revista
arhivelor”, III, 1960, nr.1, p. 49-56.
Idem, Contribuţie la chestiunea orientală, în Scrieri istorice alese, Cluj-Napoca,
1980, p.69-184.
Panaitescu, P.P., Corespondenţa lui Constantin Ipsilanti cu guvernul rusesc.
Pregătirea. Eteriei şi a renaşterii politice româneşti, Bucureşti, 1933.
Idem, Tratatul de alianţă dintre Moldova şi Rusia din 1711.250 de ani de la
încheierea lui, în „Studii”, XIV (1961), nr. 4, p. 897-917.
Papacostea, Şerban, Oltenia sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucureşti,
1998
Papacostea, Victor, Civilizaţie românească şi civilizaţie balcanică, Bucureşti, 1983.
Penelea, Georgeta, Ţările Române în timpul războiului din 1806-1812, văzute
de ofiţerii superiori ruşi A. de Langeron şi P.V.Cigeacov, în „Revista
de istorie”, 41, 1988, 7, p. 673-681.
Pippidi, Andrei, Tradiţia politică bizantină în Ţările Române în secolele XVI-XVIII,
Bucureşti, 1983 (ed. a II-a, Bucureşti, 2001).
Idem, Phanar, Phanariotes, Phanariotisme, în „Revue des études sud-est
européennes”, 13 (1975), 2, p. 231-239
Radonič, I., Situaţia internaţională a principatului Ţării Româneşti în vremea
lui Şerban Cantacuzino (1678-1688), în „Analele Academiei Române.
Memoriile Secţiei de Istorie”, seria II, t. XXXVI (1914), p. 949-971
222
Rezachevici, C., Începutul epocii lui Matei Basarab şi Vasile Lupu în lumina
relaţiilor cu Imperiul otoman şi cu Transilvania, în „Revista de
istorie”, 9, 1982, p. 1003-1012.
Idem, Politica internă şi externă a Ţărilor Române în primele trei decenii ale
secolului al XVII-lea, în „Revista de istorie”, 1985, p. 5-29.
Rosetti, Radu, Acţiunea politicii ruseşti în Ţările Române povestită de organele
oficiale franceze, Cu o prefaţă de Florin Constantiniu, Bucureşti, 2000.
Rotman-Bulgaru, C., Relaţiile Moldovei cu Imperiul otoman la începutul
secolului al XVII-lea, în „Revista de istorie”, 29,1978, nr. 5, p. 677-686.
Semenova, L., Stabilirea legăturilor diplomatice permanente între Ţara
Românească şi Rusia la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul
secolului al XVIII-lea, în „Romanoslavica”, V, 1962, Istorie, p. 29-51.
Eadem, Principatele Române în relaţiile internaţionale (1800-1806) în „Studii
şi materiale de istorie modernă”, X (1996), p. 8-18.
Seton-Watson, Histoire des Roumains (de l’époque romaine à l’achèvement
de l’unité), P.U.F., Paris, 1937.
Simionescu, Paul, Valentin, Radu, Documents inédits concernant la création
du consulat britannique à Bucarest (1803), în „Revue Roumaine
d’Histoire”, 8, 1969, p. 241-262.
Siruni, H.Dj., Acte turceşti privitoare la hotarele dunărene ale Ţării Româneşti,
Bucureşti, 1942.
Stribny, Wolfgang, Die Russlandpolitik Friedrich des Grossen (1764-1786),
Würzburg, 1966.
Stroia, Marian, România, marile puteri şi sud-estul Europei (1800-1830),
Bucureşti, 2002.
Şendrulescu, Ion, Gh., Implicaţiile problemei orientale asupra Principatelor
Dunărene în primele decenii ale secolului al XIX-lea, în „Studii şi
articole de istorie”, 39-40, 1979, p. 39-45.
Şerban, C., Înfiinţarea consulatelor ruse în Ţara Românească şi Moldova, în
„Studii şi materiale de istorie medie”, 2, 1957, p. 61-67
Idem, Jurnalul feldmareşalului B. P. Şeremetiev despre campania de la Prut (1711),
în vol. „Relaţii româno-ruse în trecut”, Bucureşti, 1957, p. 72-95.
Idem, Les préliminaires de l’époque phanariote, Extrait du volume Symposinm
„L’époque phanariote”, Thessaloniki, 1974.
Ştefănescu, Ştefan, Principatele Române la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi
începutul secolului al XIX-lea. Factori de presiune externă şi reacţii
de identitate internă, în „Memoriile secţiei de ştiinţe istorice şi
arheologie”, s. IV, t. XXIII, 1998, p. 45-50.
Tertecel, Adrian, Rivalitatea ruso-otomană pentru stăpânirea bazinului Mării
Negre la începutul secolului al XVIII-lea (Un document otoman din
anul 1703), în „Studii şi materiale de istorie medie”, vol. XIV,
1996, p. 145-152.
223
Idem, Marea Neagră şi relaţiile otomano-ruse în anii 1702-1705. Rapoarte
diplomatice engleze inedite, în „Revista istorică”, s.n., tom XV,
2004, nr. 1-2, p. 63-80.
Urechia, V.A., Din domnia lui Ioan Caragea (1812-1818), în „Analele Academiei
Române. Memoriile Secţiei de Istorie”, seria II, t. XXII.
Vandal, A., Une ambasade française en Orient saus Louis XV, Paris, 1887.
Veliman, Valeriu, Relaţiile româno-otomane în vremea domniei lui Constantin
Brâncoveanu, în „Revista Arhivelor”, 67, 1990, 2, p. 117, 151.
Vianu, Al., Aplicarea tratatului de la Kuciuk-Kainargi cu privire la Moldova
şi Ţara Românească (1775-1783), în „Studii. Revistă de istorie,
XIII (1960) nr. 5, p. 71-103.
Idem, Înfiinţarea consulatului general al Rusiei în Moldova şi Ţara Românească,
în Introducere la Hurmuzaki, Documente, s.n., I, Bucureşti, 1962,
p. 19-22.
Vlad, D.Matei, Statutul juridic al Ţărilor Române în perioada 1600-1829, în
„Studii şi articole de istorie”, vol. 47-48, Bucureşti, 1983.
Wilson, Charles, La République hollandaise des Provinces Unies, Paris,
Hachette, 1968.
Xenopol, A.D., Istoria românilor din Dacia Traiană, ediţia a III-a, revăzută
de autor, îngrijită şi ţinută la curent de I.Vlădescu, vol. IX, X,
Bucureşti, (f.a.).

224