Subiectele pentru examenul oral la cursul

Modernizarea societăţii româneşti 1866-1918

anul universitar 2016-2017, semestrul II

Subiectul I
1. Constituţia din 1866: adoptare, structură, principale caracteristici.
Constituția din 1866 este prima constituție propriu-zisă a României, adoptată după modelul
Constituției Belgiei din 1831. Ea transforma România în monarhie constituțională ereditară și
prevedea principii democratice precum: separarea puterilor în stat, responsabilitate ministerială,
drepturi și libertăți cetățenești, dar menținea totodată votul cenzitar. -puterea executivă o deţinea
domnul şi guvernul. Domnul îl desemna pe primul-ministru, care îşi alegea cabinetul, pe care îl
supunea aprobării principelui. Guvernul avea ca principală sarcină elaborarea propiectelor de legi,
care erau trimise spre discutare în Parlament şi gestiona treburile curente ale statului. Domnul are
drept de a bate monedă, este capul puterii armatei. Orice act semnat de rege trebuia contrasemnat de
ministru de resort, care răspundea de deciziile luate. Puterea legislativă o avea domnul, Adunarea
Deputaţilor şi Senatul, care împărţeau iniţiativa legislativă. Parlamentul putea elabora proiecte de legi,
care erau promulgate (a promulga= a intra în vigoare) de domn. Domnul putea dizolva Parlamentul,
cu condiţia să organizeze alegeri în maxim o lună. De asemenea domnul are drept de veto, dar nu
absolut, întrucât trebuia să se ţină cont de părerea deputaţilor şi senatorilor şi nu putea respinge
definitiv un proiect de lege. Membrii Adunării au dreptul de a interpela guvernul, care era obligat să
răspundă prin miniştrii săi. Senatorii şi deputaţii puteau cere anchete asupra activităţii ministeriale.
Constituţia prevedea, în primul rand, egalitatea în faţa legii, dreptul la liberă asociere, din care
decurge crearea partidelor politice, libertatea persoanei şi inviolabilitatea domiciliului. Proprietatea
privată era declarată sacră, neviolabilă şi garantată de lege, fapt, care a transformat constituţia intr-un
act de natură liberală. Constituţia din 1866 a suferit 3 revizuiri (modificări):

1) în 1879 când s-a modificat art. 7 statuându-se faptul că şi necreştinii pot obţine
naturalizarea

2) în 1884 când s-a redus numărul colegiilor de vot pentru Adunarea Deputaţilor de la 4 la 3
şi s-a introdus oficial denumirea de rege şi regat

3) în 1917 când s-a introdus votul universal.

2. Domnitorul în Constituţia din 1866.

Actul fundamental din 1866 prevedea ca formă de guvernare a statului monarhia
constituţională, art. 82 precizând că succesiunea la tron este ereditară, în familia lui Carol I, pe linie
directă masculină. Puterea executivă o deţinea domnul şi guvernul. Domnul îl desemna pe primul-
ministru, care îşi alegea cabinetul, pe care îl supunea aprobării principelui. Guvernul avea ca
principală sarcină elaborarea propiectelor de legi, care erau trimise spre discutare în Parlament şi
gestiona treburile curente ale statului. Domnul are drept de a bate monedă, este capul puterii armatei.
Puterea legislativă o avea domnul, Adunarea Deputaţilor şi Senatul, care împărţeau iniţiativa
legislativă. Parlamentul putea elabora proiecte de legi, care erau promulgate (a promulga= a intra în
vigoare) de domn. Domnul putea dizolva Parlamentul, cu condiţia să organizeze alegeri în maxim o
lună. De asemenea domnul are drept de veto, dar nu absolut, întrucât trebuia să se ţină cont de părerea
deputaţilor şi senatorilor şi nu putea respinge definitiv un proiect de lege.

Constitutia reducea puterea domnitorului si crestea rolul legislativului, punand cele doua
institutii pe aproape aceeasi treapta. Domnitorul putea sa exercite doar acele atribute care ii erau
acordate in mod expres, si astfel, a domni prin decrete asa cum facuse Cuza devenea imposibil.
Totusi, domnitorul detinea o autoritate considerabila, si, daca era abil, putea manipula masinaria
politica in avantajul sau. El pastra un rol decisiv in procesul legislativ, putea inainta Parlamentului
propriile proiecte de legi si avea dreptul de a se opune prin veto.

Prin Constituţie, regele era irevocabil, în sensul că puterile lui erau pe viaţă, şi inviolabil, în
sensul că nu era răspunzător nici pentru actele sale personale.
Principiul inviolabilităţii avea şi reversul său. Actele regelui nu aveau nici o putere decât dacă
erau contrasemnate de un ministru. În intenţia legiuitorilor de la 1866, dar şi a acelora de mai târziu,
regele urma a fi un element ponderator între cele trei puteri, temperându-le excesele, un element care
să reprezinte principiul colaborării puterilor. Regele era deasupra partidelor, deasupra pasiunilor
politice. Raţiunea de a fi a suveranului era astfel foarte limpede exprimată de constituţia de la 1866:
asigurarea stabilităţii întregului sistem constituţional. Nu întâmplător suveranul era străin, pentru a
curma rivalităţile interne pentru domnie.

3. Sistemul electoral în România modernă.

Mari segmente ale populatiei erau excluse de la procesul politic si, astfel, execitau o influenta
redusa asupra cursului evenimentelor. Taranii, in cea mai mare parte, continuau sa fie doar simpli
spectatori. Puterea votului lor era diluata de cotele inalte de venit impuse pentru exercitarea dreptului
de vot si, in ciuda unor incercari nobile, inainte de Primul Razboi Mondial un partid taranesc nu a
reusit sa se dezvolte. Conform unei noi legi electorale, vechile colegii I si II pentru alegerea Camerei
formau unul singur, in care intrau alegatorii care posedau un venit funciar sau urban de cel putin 1200
de lei. La colegiul II votau orasenii care plateau un impozit de cel putin 20 de lei iar liber
profesionistii, ofiterii in retragere, pensionarii erau scutiti de cens. In colegiul III intrau toti alegatorii
care plateau un impozit. Cei care aveau un venit de cel putin 300 lei si stiau carte puteau vota direct.
Erau scutiti de cens in acest colegiu invatatorii, preotii si arendasii care plateau o arenda de cel putin
1000 lei. Toti ceilalti tarani votau prin delegati. In conformitate cu prevederile legii din cei 183 de
deputati ai Adunarii, 75 erau alesi la colegiul I, 70 la colegiul II si numai 38 la colegiul III.

4. Politica externă a României, 1866-1878.

In politica externa, atat liberalii cat si conservatorii au inteles ca Ro nu poate dobandi
independenta sau deveni o putere regionala daca ramane singura. Liberalii au preferat, la
inceput, sa conclucreze cu tarile vecine din Europa de Sud-Est pentru a nu depinde de marile
puteri. Dar conservatorii, care s-au aflat la putere intre 1871-1876, cu Lascar Catargiu ca
prim-ministru, considerau ca este mai intelept ca Romania sa aiba un patron sigur itre marile
puteri. Cu toate acestea, ei au acceptat in sila tutela A-U, Germaniei si Rusiei, puteri
conservatoare unite in Liga celor 3 imparati. Adaptandu-si politica functie de imprejurari,
printul Carol si conservatorii au elaborat o strategie suntila pt a castiga sprijin international in
vederea obtinerii indep, incheind tratate comerciale cu aceste state fara acordul prealabil al
Imperiului Otoman.
Tratatul comercial dintre Austria si Romania din 1875 a avut ndeosebi avantaje
politce si a contribuit la apropierea de AU, fapt care a culminat cu aderarea Romaniei la
Tripla Alianta in 1883. Dpdv economic, efectul a fost contrar. A deteriorat relatiile dintre cele
doua tari, permitand ca piata romaneasca sa fie invadata de produsele austrice, ceea ce a dat o
lovitura grea productiei mestesugaresti locale si a imiedicat dezvoltarea unei industrii
moderne.

5. Războiul de Independenţă.
Al doilea obiectiv al domnitorului Carol, după elaborarea unei constituții moderne, a fost
obținerea independeței față de Imperiul Otoman. Acesta putea fi atins pe cale diplomatică sau
militară, iar inițial domnitorul a recurs la calea diplomatică, însă aceasta era sortită eșecului în
condițiile în care Poarta elabora în 1876 o nouă constituție în care România era considerată parte
integrantă a Imperiului Otoman. Soluția rămasă era războiul, contextul internațional fiind unul
favorabil (revolta popoarelor din Balcani împotriva Imperiului Otoman). Rusia, sub pretextul politicii
panslaviste și a protejării ortodocșilor din Balcani dorește intrarea în război împotriva Imperului
Otoman, însă pentru a ajunge în Balcani trupele rusești trebuie să traverseze teritoriul României.
Astfel, la 4 aprilie 1877 min de externe Mihail Kogalniceanu semnează Comvenția româno-rusă, care
prevedea:

- Rusia recunoștea integritatea teritorială a României

- Trupele ruse, în drumul lor spre Balcani, urmau să ocolească Bucureștiul

Comandantul trupelor ruse, ducele Nicolae, obține succese în Balcani, însă întâmpină dificultăți în
fața Plevnei, un oraș fortificat care era considerat cheia operațiunilor. În acest context, Nicolae
trimitea domnitrului Carol o telegramă în iulie 1877 prin care cerea sprijinul României. Astfel,
România intră în război și contribuie la înfrângerea otomanilor în luptele de la Plevna, Grivița și
Rahova.

În ian-febr 1878 are loc Congresul de pace de la San Stefano. În timpul tratativelor, Rusia și-a
exprimat dorința de a lua Dobrogea de la Imperiul Otoman și de a o da României în schimbul celor 3
județe din S Basarabiei (încălcare a convenției din aprilie 1877!). Tratatul de la SS determina o
creștere prea mare a puterii Rusiei în Balcani, fapt ce a atras protestul Austro-Ungariei. În aceste
condiții, a fost semnat un nou tratat de pace, la Berlin. Prevederi:

- Independența României condiționată de modificarea art.7 din Constituție, acceptarea

schimbului de la SS, preluarea unei afaceri falimentare (Strousberg)
- A-U primea Bosnia și Herșegovina
- Serbia devine independentă
- Anglia primea Cipru

Recunoașterea indep României : creștere a simpatiei pop față de Carol.

6. Congresul de Pace de la Berlin şi consecinţele sale pentru România.

În urma conflictului româno-ruso-otoman din 1877-1878 s-a încheiat Pacea de la San-Stefano,
eveniment la care România, stat care a avut pierderi materiale și umane considerabile, nu a primit
acceptul de participare. Ni se reunoștea Independența, primeam Dobrogea, dar pierdeam sudul
Basarabiei iar România devenea un spațiu de tranzit pentru trupele ruse ce staționau în Bulgaria.
Parlamentul a cerut guvernului să nu cedeze niciun teritoriu. Se declanșează o adevărată furtună,
Rusia devenind “inamicul punblic numărul unu”. Tratatul de la SS determina o creștere prea mare a
puterii Rusiei în Balcani, fapt ce a atras protestul Austro-Ungariei. În aceste condiții, a fost semnat un
nou tratat de pace, la Berlin. La Congres, reprezentanții României, Greciei și Serbiei au fost admiși
doar la ședințele care îi priveau, având un vot pur consultativ. Eforturile lui Ion C. Brătianu, primul
ministru, și Mihail Kogălniceanu, ministrul afacerilor stăine, de a participa cu drepturi depline la
Conferință, nu au avut succes. Pe 12/25 iunie au înaintat un memoriu cancelarului Bismarck,
președintele Congresului, unde se cerea: nici o parte din teritoriul românesc să nu fie dezlipit de țară,
spațiul nostru să nu fie supus niciunui drept de trecere pentru trupele ruse, să intrăm, conform
drepturilor seculare, în posesia gurilor Dunării, recunoașterea independenței și neutralitatea
teritoriului plus despăgubiri de proporționale cu forțele militare angrenate. La 19 iunie reprezentanții
români au fost admiși la ședință însă doar pentru “a fi auziți, dar nu ascultați”. Tratatul de la Berlin
încheiat pe 1/13 iulie 1878 prevedea cedarea sudului Basarabiei(județele Cahul, Bolgrad, Ismail) și
încoroporarea Dobrogei la România. Recunoașterea independenței era condiționată de articolul 44:
“În România, deosebirea credinţelor religioase şi a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca un
motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce priveşte bucurarea de drepturi civile şi politice,
admiterea în sarcini publice funcţiuni şi onoruri, sau exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii în
orice localitate ar fi. Libertatea şi practica exterioară a oricărui cult vor fi asigurate tuturor supuşilor
pământeni ai Statului Român, precum şi străinilor şi nu se va pune nici un fel de piedică atât
organizaţiei ierarhice a diferitelor comunităţi religioase, cât şi raporturilor acestora cu capii lor
spirituali. Naţionalii tuturor Puterilor, comercianţi sau alţii, vor fi trataţi în România fără deosebire de
religiune, pe piciorul unei desăvârşite egalităţi”. Articolul viza în special situația evreilor și a fost
adoptat în urma insistențelor lui Adolphe Cremieux, președintele Asociației Israelite Internaționale.

7. Politica externă a României după congresul de la Berlin până în 1914

După obținerea independenței, obiectivul României era reîntregirea națională. Pentru
atingerea acestuia, politica externă a României s-a modificat în condițiile în care Rusia era
perceută ca un stat dușman, iar Franța nu mai putea oferi nimic României. În aceste condiții,
s-a produs apropierea Ro față de Puterile Centrale, astfel încât în oct 1883 România semna un
tratat secret și defensiv cu PC. Acesta nu a putut fi pus în practică, aspect dovedit de
atitudinea României în cadrul războiului balcanic (1912-1913). Ro a fost neutră față de
primul război balcanic, în timp ce în al doilea se implică luptând împotriva Bulgariei, stat
aliat A-U. Al doilea război balcanic se încheie cu pacea de la București (1913), potrivit căreia
Cadrilaterul (S Dobrogei, județele Durostorum și Caliacra) se unea cu România. Războaiele
balcanice anunțau izbucnirea în viitorul apropiat a unui război de proporții, căruia nu-i mai
lipsea decât motivul.
Romania s-a conformat cerintelor impuse prin Tratatul de la Berlin operand revizuirea
articolului 7 din Constitutie si a adoptat in Adunarea Deputatilor Conventia de rascumparare a cailor
ferate, concretizata in Legea pentru “Cesiunea cailor ferate ale socitatii actionarilor catre Statul
roman”. In fata acestei realitati, incepand cu 31 ianuarie 1880, Grecia si Olanda au recunoscut
independenta Romaniei, iar la 8/20 februarie acelasi an reprezentantii la Bucuresti ai Germaniei,
Angliei si Frantei au inmanat ministrului de externe al Romaniei cate o nota cu continut similar prin
care guvernele respective recunosteau, fara alte conditii, independenta Romaniei.

Mutatiile aparute pe arena internationala in urma evenimentelor din 1877-1878 au dus la

redimensionarea politicii externe a doua mari puteri cu interese economice in zona, in special in ceea
ce priveste chestiunea danubiana: Austro-Ungaria si Rusia. Romania, stat independent conform
prevederilor tratatului de la Berlin, ce trebuia sa-si asume un rol important in problematica
reglementarii navigatiei pe acest fluviu, s-a gasit intr-un context diplomatic deosebit de complicat.

Astfel, Congresul de la Berlin a recunoscut independenta Romaniei si Serbiei ca si autonomia

Bulgariei, Dunarea de Jos devenind un fluviu international.
 Romania a obtinut dreptul de a face parte din Comisia Europeana a Dunarii, dar aceasta
institutie functiona intr-un regim de totala independenta fata de autoritatea teritoriala, fapt care era de
natura sa aduca grave atingeri suveranitatii Romaniei, cu atat mai mult cu cat Austro-Ungaria, dorind
sa limiteze consecintele reaparitiei Rusiei pe malul nordic al fluviului, intre varsarea Prutului si Marea
Neagra, a sustinut intarirea si extinderea competentelor si autoritatii Comisiei Europene a Dunarii.

Austro-Ungaria a urmarit sa obtina controlul navigatiei asupra portiunii de Dunare intre Portile
de Fier si Galati, datorita intereselor comerciale importante pe care le avea pe fluviu, dar si a faptului
ca societatea austriaca “Lloyd“ detinea monopolul navigatiei intre Viena si Galati.

In continuare raporturile Romaniei cu Austro-Ungaria in special ramaneau destul de reci

datorita politicii de deznationalizare dusa de Ungaria fata de romanii transilvaneni. Contele Czernin,
ambasadorul acestui imperiu s-a straduit in zadar sa determine Romania sa faca public tratatul din
1883 ceea ce regele Carol a refuzat categoric. Tratatul a ramas secret ceea ce l-a determinat pe
diplomatul austriac Forgach sa-l considere un “simplu petec de hartie”.

Mai mult, venit in ianuarie 1914 la conducerea guvernului, Ion I. C. Bratianu si-a exprimat
limpede pozitia atunci cand regele i-a comunicat existenta tratatului cu Austro-Ungaria : „eu ma
indoiesc, sire, ca un guvern ar putea sa puna in aplicare acest tratat”.

In iunie 1914 tarul Nicolae al II-lea a facut o vizita la Constanta, urmata de o intalnire intre
Sazonov si Ion I.C. Bratianu la Bucuresti ocazie cu care cei doi au facut si o scurta dar semnificativa
excursie in Transilvania, toate aceste actiuni demonstrand din plin viitoarele intentii ale Romaniei.

8. Carol I şi politica externă a României.

*1866-1914* Vorbesti de toate chestiile de mai sus ☻
9. Instituţia guvernului în România modernă.
Puterea executivă era deţinută de Guvern şi rege.
Puterea executivă avea ascendent asupra celorlalte două (potrivit principiului liberal al
separării puterilor, cele trei puteri trebuiau să aibă o forţă egală, pentru a evita supremaţia uneia
asupra celorlalte). Ea era asigurată de suveran şi de miniştri (până la 15 martie 1881, când România s-
a proclamat regat, suveranul avea titlul de Domn). Iniţial erau şapte miniştri: Interne, Finanţe, Justiţie,
Externe, Culte şi Instrucţiune Publică, Război, Lucrări Publice. De la 1 aprilie 1883 apare şi
Ministerul Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor, care, la 1 aprilie 1908, se desparte în
două – Industria şi Comerţul, constituind un minister separat.
Atribuţiile Guvernului erau de a pune în aplicare legile şi de a elabora proiecte de legi.
Miniştrii erau răspunzători pentru faptele lor în faţa Parlamentului.
Atribuţiile executive ale regelui erau următoarele: numea şi revoca miniştrii, numea şi
confirmă în funcţii publice, putea dizolva Parlamentul, conducea armata, bătea monedă (emitea
monedă cu chipul său), acorda graţiere (suspendarea pedepselor, de obicei pentru cazuri umanitare).
Cea mai importantă atribuţie a regelui era cea de a dizolva Parlamentul, dar regii României până la
Carol al II-lea nu au exercitat-o. Constituţia prevedea că în caz de dizolvare a Parlamentului trebuiau
organizate alegeri parlamentare în cel mai scurt timp. Parlamentul putea fi dizolvat o singură dat într-
un an.
 Constituţia cuprindea prevederi referitoare la condiţiile pe care trebuie sa le îndeplineasca un
ministru precum şi la atribuţiile acestora. Astfel, nu poate fi ministru decât un cetaţean român (prin
naştere sau naturalizare).
Membrii familie regale nu pot face eparte din guvern. Miniştrii pot lua parte la dezbaterile
Adunarii chiar daca nu sunt membrii ai acesteia, iar prezenţa unui membru al guvernului la
dezbaterile Adunarii este necesara.
Ministrul nu este scutit de raspundere daca invoca un ordin verbal sau scris al Domnului (art.
100). Miniştrii pot fi acuzaţi atât de catre Senat şi Adunarea Deputaţilor, cât şi de catre domnitor,
trimişi în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
La articolul 103 se prevedea faptul ca domnul nu putea sa ierte sau sa micşoreze pedeapsa
hotarâta miniştrilor de catre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie decât daca se face în prealabil o cerere
din partea Adunarii care l-a pus sub acuzare.

10. Parlamentul.

*Chestii generale despre constitutie*

Sistemul parlamentar instituit in 1866 s-a caracterizat prin rolul preponderent al
legislativului. Parlamentul a devenit aproape partener egal cu domnitorul in elaborarea legilor
si a obtinut dreptul de a pune intrebari ministrilor cu privire la linia politica urmata si
abuzurile puterii si chiar de a-i supune unor investigatii parlamentare.
In titlul III. Depre puterile statului se arata ca aceasta Constituţie a avut ca principiu de bază separarea
puterilor în stat, alături de alte 2 principii: guvernarea reprezentativă şi suveranitatea naţiunii.

Constituţia din 1866 introduce trei principii fundamentale: principiul suveranităţii naţionale, potrivit
căruia toate puterile emanau de la Naţiune, principiul guvernării reprezentative, după care Naţiunea nu
poate guverna decât prin delegaţi şi principiul separării puterilor în stat: legislativă, executivă şi
judecătorească, ai căror titulari erau independenţi unii de alţii. Puterea legislativă era exercitată de
Parlament (bicameral) şi de către rege.

Numai acordul de voinţă al celor trei segmente ale puterii legislative, Adunarea Deputaţilor, Senat şi
rege, asigura introducerea şi funcţionarea legislaţiei. Astfel puterile statului sunt impartite in puterea
legislativa, puterea executiva si puterea judecatoreasca

Putere legislativă este exercitata colectiv de catre domn şi reprezentanţa naţionala. Reprezenanţa
Naţionala era formata din Adunarea Deputaţilor şi din Senat, se adopta sistemul bicameral.

Fiecare lege trebuia sa primeasca acordul tuturor celor trei parţi ale puterii legislative pentru a intra în
vigoare. Nicio lege nu putea fi supusa sancţiunii domnului decât dupa ce era discutata şi votata liber
de emajoritatea celor doua Adunari. (art. 32). Iniţiativa legislativa aparţine domnului, Senatului,
Adunarii Deputaţilor. Se prevede de asemenea faptul ca orice lege referitoare la veniturile şi
cheltuielile statului sau la armata trebuie sa fie votata mai întâi de catre Adunarea Deputaţilor. (art.
33).În constituţie sunt prevazute atât imunitatea şi inviolabiliatea senatorilor şi deputaţilor cât şi
responsabilitatea ministeriala.

Parlamentul era alcătuit din Adunarea Deputaţilor şi Senat. Membrii celor două camere erau aleşi prin
vot cenzitar; , alegatorii fiind împarţiţi în colegii electorale în funcţie de venit, profesiune şi demnitaţi
deţinute. In Senat însă erau şi unii membrii de drept: foşti parlamentari aleşi în două legislaturi, foşti
miniştrii, generalii, mitropoliţii şi episcopii, reprezentanţi ai universităţilor, membrii trimişi de
Academia Română etc.

Atribuţiile Parlamentului erau următoarele: elaborarea proiectelor de legi, votarea legilor, adoptarea
bugetului ţării (bugetul este reprezentat de banii ce revin într-un an fiecărui minister din produsul
intern brut);

11. Partidul Naţional-Liberal.

A fost înființat sub acest nume la 24 mai 1875. Din cele 87 de guverne ale României, 30 au
fost conduse de premieri liberali. De numele și istoria Partidului Național Liberal se leagă cele mai
importante evenimente din istoria modernă a României: instaurarea monarhiei constituționale (1866),
obținerea independenței de stat (1877), ridicarea României la rang de regat (1881), Războiul de
întregire a neamului și crearea României Mari (1918), adoptarea Constituției din 1923, și relansarea
economică după criza din 1929–1933. În toată această perioadă, liberalismul a devenit fundamentul
ideologic pe care s-a construit România modernă. Primii ani ai noului principe Carol I se dovedesc ani
de instabilitate politică, în care facțiuni liberale și conservatoare își dispută puterea făcând alianțe și
compromisuri de multe ori bizare. În 1867 are loc „Înțelegerea de la Concordia” între facțiunile
liberale, cu excepția celei conduse de Ion Ghica. Se alcătuiește pentru prima dată și un program de
guvernare numit „Fracțiunea”, un program cu vederi progresiste. Următoarele trei guverne vor fi
impuse de acest embrion de partid liberal, care va intra în conflict cu Marile Puteri din cauza politicii
sale antisemite. Un moment decisiv în cadrul acțiunii liberale l-a constituit campania pentru alegerile
parlamentare din aprilie 1875. Hotărâți să acționeze pe aceeași platformă împotriva guvernului
conservator, încă de la 4 ianuarie liberalii alcătuiau un comitet central electoral, care își propunea
coordonarea activității politice la scara întregii Românii. În aceeași conjunctură, la 23 ianuarie începe
editarea unui periodic semnificativ intitulat „Alegătorul liber”, iar două zile mai târziu întemeiau o
ligă menită a combate guvernul conservator, liberalii coalizați tipăreau manifeste și broșuri, difuzau
programe de acțiune și profesiuni de credință, organizau reuniuni politice în capitală, în diverse alte
orașe și chiar la sate, adresându-se direct maselor populare. În ciuda unei intense activități politice, a
unei acțiuni combative, deschisă direct nu numai spre electorii din colegii ci și spre masele populare,
liberalii coalizați nu reușeau să-și asigure o preponderență în corpurile legiuitoare, rămânând în
opoziție. Deveniți mai preocupați de necesitatea închegării unei puternice formațiuni politice, de
desăvârșire a procesului de raliere, la 24 mai 1875, fruntași ai diferitelor formațiuni, cărora li se
adaugă și disidentul conservator Manolache Costache Epureanu, făceau legământ să acționeze pentru
triumful deplin al principiilor liberale în viața politică românească. Ion C. Brătianu, Mihail
Kogălniceanu, Ion Ghica, George D. Vernescu, Alexandru G. Golescu, pecetluiau alianța
parlamentară printr-o reuniune ținută în casa din stradă Enei prin care puneau bazele Partidului
Național Liberal.

Ion C. Brătianu a fost primul președinte al PNL, până la moartea sa în 1891, urmat
de Dumitru Brătianu (1891–1892), Dimitrie A. Sturdza (1892–1909), Ion I. C. Brătianu (1909–
1927), Vintilă Brătianu (1927–1930), Ion G. Duca (1930–1933), care a fost asasinat de legionari,
și Constantin I. C. Brătianu (1933–1947), care a fost întemnițat de comuniști la penitenciarul Sighet,
unde a și murit. PNL s-a aflat la guvernare între 1876 și 1888, după care a urmat lunga conducere
conservatoare (1888–1895).

După căderea conservatorilor, liberalii au dat ţării cea mai lungă guvernare, între 1876 şi
1888. O perioadă atât de mare de deţinere a puterii, dincolo de faptul că a tensionat viaţa politică,
radicalizând reacţiile opoziţiei, a măcinat şi partidul, care s-a retras de la putere, la 20 martie/2 aprilie
1888, în mijlocul unor mari frământări politice. În opoziţie, Partidul Naţional-Liberal şi-a reunificat
rândurile, dar, după moartea lui I.C. Brătianu, în 1891, şi efemera şefie a fratelui său, dispărut şi el în
anul următor, şefia lui D.A. Sturdza nu s-a dovedit suficient de energică.

Guvernarea liberală dintre 1895-1899 a fost frământată de disensiuni interne. Între ele, aceea a
drapeliştilor (de la ziarul „Drapelul“) de sub conducerea lui P. S. Aurelian, s-a dovedit a fi cea mai
puternică, formând chiar un guvern (noiembrie 1896 – martie 1897).

Din nou în opoziţie, după 1899, Partidul Naţional-Liberal a profitat de neputinţa

conservatorilor de a scoate ţara din criza financiară şi, în februarie 1901, a preluat guvernul,
introducând un regim aspru de economii şi de impozite, refăcând finanţele statului. S-a practicat acum
politica „prin noi înşine“, formulă mult folosită ulterior, chiar dacă aplicarea ei nu s-a putut face
constant şi eficient, ponderea capitalului străin în ţară fiind prea mare. Partidul Naţional-Liberal, mai
mult decât Partidul Conservator, a promovat încurajarea muncii şi a capitalului românesc.

În 1907, când a preluat puterea, Partidul Naţional-Liberal a înăbuşit răscoala şi a căutat soluţii
care să liniştească marile nemulţumiri ţărăneşti. Aripa de stânga a partidului, din ce în ce mai activă,
milita activ pentru o schimbare în conducerea partidului. Sprijinit de Ocultă şi de stânga liberală, Ion
I. C. Brătianu l-a înlocuit pe D. A. Sturdza, în decembrie 1909, punând capăt confruntării – devenită
deschisă – din conducerea partidului, în jurul obţinerii şefiei formaţiunii politice (pretenţii în acest
sens mai emiteau V. Lascăr şi E. Costinescu, acesta din urmă susţinut şi de regele Carol I).

Din nou în opoziţie, în anii 1910-1913, Partidul Naţional-Liberal şi-a pregătit un nou program
de guvernare, radical faţă de cele de până atunci, şi, în 1914, a trecut la revizuirea Constituţiei. În plin
proces de desfăşurare, opera de revizuire a fost oprită de izbucnirea Primului Război Mondial. Din
guvern al reformelor, guvernul Brătianu a devenit guvernul neutralităţii şi al participării României la
război, pentru realizarea unităţii naţionale. Încă din 1914 conducerea Partidului Naţional-Liberal a
început să întrevadă posibilitatea desprinderii României de alianţa cu Puterile Centrale. Odată războiul
izbucnit în Europa, guvernul liberal a impus neutralitatea, în consens cu Partidul Conservator, Partidul
Conservator-Democrat şi toţi fruntaşii politici ai ţării.

12. Partidul Conservator.

Partidul Conservator a fost între 1880 și 1918 una dintre cele două forțe politice principalele
din România, cealaltă fiind Partidul Național Liberal. A fost partid de guvernare timp de 14 ani, mai
mult de o treime din existența sa.

A fost fondat pe 3 februarie 1880 în București, pe baza unor doctrine ale diverselor grupuri
conservatoare existente dinainte. Precursorii partidului au fost gruparea politică "Juna Dreaptă"
(Noiembrie 1868), și ziarul Timpul (fondat martie 1876).

Partidul se baza pe susținerea marilor proprietari de pământ, burghezia, și a unor intelectuali.

Politica economică se baza pe susținerea industriei ușoare, dar nu se împotriveau nici investițiilor în
industria grea.

Răscoala țărănească din 1907 a demonstrat necesitatea efectuării unor reforme pe scena
politică și socială din România. Acesta este motivul pentru care conservatorii au acceptat în 1913 o
serie de reforme, cum ar fi votul universal, promovat de liberali. După Marea Unire a Transilvaniei cu
România, conservatorii nu au mai jucat însă un rol important în Politica României.

La începutul secolului XX, partidul a suferit mai multe rupturi. În ianuarie 1908, Take
Ionescu a părăsit partidul pentru a forma Partidul Conservator-Democrat (PCD). În mai 1915, a
părăsit partidul Nicolae Filipescu împreună cu un grup care susținea intrarea în primul război
mondial de partea Antantei; în octombrie 1916, grupările lui Filipescu și Ionescu au fuzionat
în Partidul Conservator Naționalist

În perioada 1918–1919 partidul s-a rupt în Partidul Conservator-Democrat (care a fuzionat în

1922 cu Partidul Național) și Partidul Conservator-Progresist

13. Junimea şi Junimismul.

Societatea „Junimea” a luat fiinţă la Iaşi, în anul 1863, din iniţiativa unor tineri reîntorşi de la
studii din străinătate, în frunte cu Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi şi
Teodor Rosetti. Titu Maiorescu formulează doctrina literară a „Junimii” (între 1867-1893), impunând
un spirit critic sever şi întemeiat pe o cultură veritabilă. El respinge impostura, pedanteria, pledând
pentru creaţia autentică, eliberată de prejudecăţi şi clădită pe principii estetice. Ceea ce asigură
unitatea demersului cultural junimist şi face din el un adevărat curent cultural este „spiritul junimist”,
fundamentat pe câteva trăpsături statornice şi comun împărtăşite:-spiritul filosofic;-spiritul oratoric;-
gustul clasic şi academic;-ironia;-spiritul critic;

Spiritul critic devine trăsătura definitorie a junimiştilor. Criticismul junimist vizează

demistificator toate „formele fără fond” din epocă.

Maiorescu a fost cel care a dat o expresie incisiva rezervelor junimistilor fata de directia pe
care o luase Romania moderna, rezerve pe care le-a rezumat in celebrul sau dicton „forme fara fond”.
A descoperit o neconcordanta fudamentala intre institutiile si structura sociala a Romaniei. Pt el
existau doar doua clase in societatea romaneasca – mosieri si tarani-, negand existenta unei a treia
clase –burghezia. Maiorescu a fost izbit de faptul ca formele culturale si politice fusesera importate si
pur si simplu grefate pe obiceiurile si viata spirituala patriarhala a marii mase a populatiei. Aceste
forme introduse, dupa parerea junimistilor, la intamplare si in graba, nu corespundeau catusi de putin
conditiilor sociale predominante din Romania, ele erau in cncordanta cu schimbarile sociale din
Occident care adusesera burghezia la putere. Dar Romania nu avea o burghezie si acesta era motivul
pt care sistemul constitutional din Romania era in parte ineficient.

14. Organizarea militară în România în timpul lui Carol I.

Se poate aprecia ca si dupa 1866 caracterul national, de larga factura populara, imprimat
puterii armate in timpul lui Cuza nu numai ca s-a mentinut, dar el a fost amplificat si racordat mai
bine realitatilor si nevoilor de aparare. In baza prevederilor Constitutiei, trei legi succesive – 1868,
modificata in 1872 si 1874 – au creat cadrul legislativ corespunzator.
Noua lege de organizare a puterii armate din 11/23 iunie 1868 (ministru de Razboi fiind generalul
George Adrian, promotor principiului „natiunii armate") a introdus categorii noi in structura militara a
tarii, care au largit baza sociala a ostirii, sporindu-i totodata, substantial efectivele * cu pregatire
ostaseasca sistematica. Astfel, numarul elementelor componente ale puterii armate a ajuns la cinci: l
armata permanenta, si rezerva ei; 2. Corpul dorobantilor si granicerilor (armata teritoriala) cu rezerva
lor; 3. militiile (cetatenii intre 20 si 50 de ani ce nu erau incorporati in cele doua elemente, precum si
tineri voluntari, de la 17 ani in sus), organizate pe principiu teritorial, cate un batalion de judet; 4.
garda oraseneasca, creata in 1866 si 5. gloatele, pentru comunele rurale.
Legea din 27 martie /8 aprilie 1872 si modificarile din 12/24 martie 1874 (ministru de Razboi fiind
generalul Ioan Em. Florescu, unul din partizani armatei nationale moderne), aducand unele
perfectionari cadrului organizatoric, au adancit procesul de intarire a fortei combative, modificand cu
deosebire situatia trupelor teritoriale, „cu schimbul", acestea dobandind valente ostasesti
suplimentare. De asemenea, garda oraseneasca, subordonata acum direct Ministerului de Razboi, era
transformata intr-un adevarat element al puterii armate.
Alcatuirea puterii armate a fost redusa la patru elemente: 1. armata permanenta si rezerva ei; 2. armata
teritoriala (trupele de dorobanti au devenit pedestre, la ele adaugandu-se trupe calari – calarasi);
amandoua elementele formau armata de „prima linie" (era o extindere substantiala a fortei
operationale); 3. militiile (un regulament special al lor fusese promulgat in 1870), compuse din
batalioane de infanterie si escadroane de cavalerie organizate in continuare pe principiu teritorial; 4.
garda oraseneasca si „gloatele" la sate. Prin prevederile noi din 1874, pompierii urmau sa se constituie
in unitati speciale de artilerie teritoriala. S-au adus modificari treptate varstei de incorporare, motivate
de necesitatea de a se crea forte militare cit mai apte de instruire, capabile sa fie folosite eficient pe
timpul confruntarilor armate. Astfel, varsta limita pentru indeplinirea serviciului militar ("obligatoriu
pentru toti cetatenii tarii pentru prima data din 1876 * ) a fost coborata la 45 de ani. Intre 21 si 29 de
ani avea loc instruirea (4 ani in activitate) in trupele armatei permanente sau teritoriale; cei intre 21-37
ani, care nu fusesera recrutati in primele doua elemente, precum si cei lasati la vatra faceau parte din
militii; intre 37-45 ani erau incorporati in garda oraseneasca sau gloate.
Inrolarea de buna voie (voluntariatul) a fost permisa tinerilor intre 17-30 ani (din 1876 intre 18-31
ani) pe o perioada de 4 ani minimum. Din 1872 a fost instituit si voluntariatul de un an in 'trupele
permanente (tineri intre 18-21 ani, absolventi a patru clase primare) si doi ani in cele teritoriale ("cu
schimbul"), conditiile fiind precizate insa abia in 1875.
Astfel, Romania a putut sa-si creeze, intr-un interval de timp destul de scurt, un sistem militar si o
armata unitara moderne, cu o puternica baza in mase, justetea acestei orientari, predominanta in
epoca, gasindu-si deplina confirmare pe campurile de batalie din 1877-1878. „Numai gratie sistemului
original – avea sa declare intr-o sedinta solemna a Academiei Romane, in prezenta regelui Carol I,
generalul Grigore Crainiceanu -, armata romana putu in 1877 sa pretinda cooperarea si alianta cu
armata rusa – in loc de supunere – si apoi sa intre in razboi si sa castige acele nepieritoare victorii care
ne-au dat independenta tarii".

15. Problema agrară.

Agricultura a ramas baza economiei si marea majoritate a populatiei a continuat sa traiasca la tara.
In ciuda cresterii populatiei si a reformei agrare, in 1914 agricultura ramasese in estenta in stadiul pe
care il avusese la mijlocul secolului trecut, iar locuitorii satelor nu se bucurau, in general, de
avantajele progresului economic. Saracia era larg raspandita, iar rata mortalitatii ramasese ridicata, din
cauza alimentatiei precare, a conditiilor sanitare si a asistentei necorespunzatoare.

Efectele reformei agrare din 1864 au fost departe de asteptari. Desi taranilor, li s-au acordat
drepturi de proprietate asupra pamantului pe care il lucrasera pentru mosierii lor , nu s-a dezvoltat o
clasa prospera de tarani cu proprietati mici si independente, care sa formeze coloana vertebrala
economica si sociala a unei monarhii constitutionale. Dimpotriva, un mare numar de tarani au ramas
dependenti de fostii lor mosieri. Construirea primelor linii de cale ferata intre 1869-1875 a influentat
hatarator acest comert deoarece a redus costurile transportului cerealelor catre porturile de la Dunare
si a facut posibila exportarea acestora ,direct catre centrele industriale din Europa Centrala. Nicio alta
ramura a activitatii economice nu a cunoscut o crestere atat de rapida intr-o perioada atat de scurta ca
exportul de grane. Rascoala de amploare din 1907, care a dus la pierderea catorva mii de vieti
omenesti si la distrugeri fara discriminare ale proprietatilor a zguduit constiinta natiunii. Evenimentul
a fost perceput drept o tragedie nationala atat de politicienii de dreapta, cat si de cei de stanga, care au
cerut sa se puna capat unei stari de lucruri pe care primii o considerau nedreapta din punct de vedere
moral, iar cei de pe urma o bariera in calea progresului economic. Reforma agrara s-a facut lent si
treptat. Sustinatorii ei cei mai consecventi in Parlament erau liberalii.

În funcție de mărimea suprafeței de pământ deținute, proprietarii făceau parte din categorii sociale
diferite. Cei care dețineau peste 50 de ha erau chiaburii, ei foloseau mâna de lucru plătită și aveau
suficient pământ pentru a-și satisface toate nevoile. Ei erau urmați de țăranii înstăriți, care aveau între
10-50 de ha și lucrau pământul alături de muncitori. Din următoarea categorie făceau parte micii
gospodari care aveau în proprietate între 3-10 ha și dețineau suficiente animale pentru a lucra
pământul, dar rareori angajau mâna de lucru. Gospodarii dependenți aveau între 1-3 ha, nu dețineau
unelte agricole sau animale și erau nevoiți să lucreze și în afara agriculturii pentru a-și întreține
familiile. Acest lucru au făcut și cei care aveau în proprietate pământ sub un hectar pentru a-și
menține traiul zilnic. Ultima categorie socială era muncitorul agricol fără pământ, al cărui număr în
anul 1930 încă era în jurul a 500 de mii de țărani.

Incapacitatea reformei agrare din 1864 de a contribui la crearea unei proprietăţi ţărăneşi
competitive, rentabile economic capabilă să elimine legătura economică dintre clăcaşul devenit
propritar şi marea proprietate moşierească, pe fondul înzestrării tehnice tradiţionale slab productive au
determinat menţinerea gospodăriei ţărăneşti într-o stare economică precară. Situaţia economică s-a
complicat în condiţiile economice de la sfârşitul secolului al XIX-lea deoarece ţara noastră nu realiza
produsele destinate exportului în sectorul industrial ca în Europa Occidentală ci în cel agricol
caracterizat printr-o bază tehnică învechită şi relaţii contractuale nestimulative pentru lucrătorii
agricoli. Legislaţia agrară dintre 1866 şi 1907 exprimată prin sistemul învoielilor agricole elaborată în
beneficiul marilor proprietari prin care ţărani erau la discreţia acestora neavând mijloace de a se opune
numeroaselor abuzuri a generat în epocă numeroase controverse. Constantin Dobrogeanu-Gherea o
considera ca fiind un factor principal al stării de neoiobăgie în care ajunsese ţăranul la o jumătate de
veac de la reforma din 1864. Posesor al unei proprietăţi agrare care nu asigura securitatea alimentară
numeroasei sale familii şi resurse de hrană vitelor sale ţăranul era forţat să accepte învoielile agricole
deşi acestea îi erau în totalitate defavorabile. Marile dificultăţi prin care trecea gospodăria ţărănească,
fragmentarea sa prin moşteniri succesive, a favorizat procesul de pauperizare a ţărănimii şi creşterea
numărului de braţe de muncă disponibile. În aceste condiţii, agricultura utiliza, la începutul secolului
XX, o numeroasă forţă de muncă ţărănească ieftin remunerată pe care legiuirile agrare din perioada
1866-1893 o subordonau pe deplin proprietarilor şi arendaşilor. În condiţii economice dificile
generate de criza agrară europeană declanşată în 1873 în economia rurală nu se putea realiza o
producţie ridicată nici pe proprietatea moşierească nici pe cea a ţăranului.Rentabilitatea marii
proprietăţi era asigurată de preţul scăzut al forţei de muncă şi de lipsa investiţiilor în tehnică agrară.
Arendaşul devine, după independenţă, exponentul capitalismului în agricultură, deşi sistemul
arendăşiei nu este reglementat astfel încât să devină performant, cum se întâmpla în vestul Europei.
Arendaşul român arendând pe termen scurt urmăreşte numai profitul. „Arendaşul intermediar nu este,
în majoritatea cazurilor, un agricultor, ci un speculator şi beneficiul şi-l scoate nu din mărirea
producţiei ci din majorarea preţului cu care subarendează moşia parcelată micilor cultivatori. Fără
răspundere şi tragere de inimă, nici de ţăran, nici de moşie el exploatează pe amândoi. Pământul e
secătuit iar micul cultivator care nu capătă decât o bucată neândestulătoare îşi duce greu traiul”
constata Constantin Garoflid în 1907 Raportul arendaş-lucrător agricol în străinătate era reglementat
prin mijloace monetare, în timp ce ţăranul român, plătind şi în produse pentru pământul arendat, este
sistematic înşelat. În apusul Europei concurenţa, exigenţele pieţei, reducerea mâinii de lucru din
agricultură impun arendaşului modernizarea proprietăţii, în timp ce în agricultura românească
supraoferta de forţă de muncă nu stimulează modernizarea sectorului agriculturii. Sistemului de
subarendare cu plata în natură, bazat pe învoielile agricole, este impus de proprietari şi susţinut de
realităţile din lumea satului românesc. Ţăranul nu are alternativă economică în cazul în care ar dori să
renunţe la agricultură, deoarece oraşul aflat la începutul procesului de industrializare nu-i conferă
decât rar siguranţa unui loc de muncă. Această realitate menţine o numeroasă populaţie activă în
mediul rural, şi în consecinţă o forţă muncă ieftină, lesne de exploatat cu mijloace abuzive care aduce
deţinătorului moşiei profit fără să impună investiţii. Spre deosebire de ţăranul român care îşi plăteşte o
parte din obligaţii în natură, în ţările industrializate din apusul Europei ţăranul este lucrător agricol
fără inventar, care ia în arendă pământ de la proprietar, închiriind şi inventar agricol, cu plata în bani.
Lipsa de interes a unor mari proprietari de a exploata direct moşia, asociată cu absenţa unor măsuri
legislative care să limiteze suprafaţa arendată au dus la constituirea unor mari trusturi arendăşeşti ce
acaparează la începutul secolului XX majoritatea marilor proprietăţi agrare. Marile moşii de peste
1.000 ha erau controlate de arendaşi în proporţie de peste 75% creându-se mari trusturi arendăşeşti cel
mai cunoscut fiind cel al fraţilor Fischer ce controla practic Moldova prin cele 237.000 ha arendate în
10 judeţe. Faptul că arendaşii străini erau majoritari (54%), numeroşi dintre aceştia fiind evrei, a dat
acestei probleme economice conotaţii antisemite, mai ales în 1907. Profitând de lacunele cadrului
legislativ, de incultura şi analfabetismul din lumea rurală, uneori de complicitatea autorităţilor,
practicând deopotrivă dijma la tarla, cea în bani sau cea mixtă arendaşul măreşte în mod constant
gradul de exploatare al lucrătorului agricol periclitând fragilul echilibru social din lumea rurală. Într-o
lume rurală bazată pe o agricultură în care factorii climatici au o mare importanţă stabilirea
productivităţii la hectar iar condiţiile de trai şi starea de sănătate a familiei ţărăneşti sunt precare
tensiunile sociale sunt permanente. Ele degenerează uneori în violenţe iar în 1888 au provocat o
răscoală care a cuprins judeţele din sudul ţării fiind necesară intervenţia armatei. Evenimentele din
1888 au arătat guvernanţilor cât de grave erau problemele socialeconomice din satul românesc însă în
mediul politic ele au fost minimalizate. Considerate de unele ziare ca fiind provocate de agitatori
străini veniţi din Rusia sau de propagandişti socialişti infiltraţi printre locuitorii satelor nemulţumirile
ţărăneşti nu au fost urmate de măsuri eficiente care să amelioreze condiţiile de viaţă în mediul rural.
Deceniul care a urmat răscoalei din 1888, ultimul al secolului al XIX-lea, s-a caracterizat prin mari
probleme de ordin economic în condiţiile apogeului crizei agrare care atinge apogeul în 1895.
Scăderea dramatică a preţurilor la cereale a influienţat direct situaţia economică a ţărănimii ale cărei
venituri au scăzut iar exploatarea ei de către proprietari şi arendaşi a crescut.

16. Lumea urbană.

In a doua jumatate a secolului al XIX-lea, populatia Romaniei a crescut constant. In 1861,
Moldova si Tara Romaneasca aveau impreuna 3 790 000 locuitori. Pana in 1899, cand s-a facut
ultimul recensemant inainte de razboi, populatia atinsese 5 957 000 locuitori. Cresterea nu a fost
continua. In anii 1870, populatia a scazut in principal din cauza unei secete serioase si a recoltelor
slabe. In cele doua decenii de dinaintea Primului Razboi Mondial a avut loc o crestere rapida urmata
de o crstere constanta. Majoritatea populatiei, aproximativ 82% in 1912, locuia la tara, dar populatia
urbana era in crestere, intr-o proportie de aproximativ 90% intre 1859 si 1899. Acestea se datora in
mare masura migratiei de la sate, care era indreptata in special catre orasele cu ritmul de dezvoltare
cel mai dinamic – Bucuresti, principalul centru industrial, porturile de la Dunare, si Ploiesti, centrul
noii industrii petroliere.

17. Lumea rurală.

 Agricultura a ramas baza economiei si marea majoritate a populatiei a continuat sa traiasca la
tara. In ciuda cresterii populatiei si a reformei agrare, in 1914 agricultura ramasese in estenta in
stadiul pe care il avusese la mijlocul secolului trecut, iar locuitorii satelor nu se bucurau, in general, de
avantajele progresului economic. Saracia era larg raspandita, iar rata mortalitatii ramasese ridicata, din
cauza alimentatiei precare, a conditiilor sanitare si a asistente necorespunzatoare.

18. Industria.
Industrializarea, in ciuda unor avantaje impresionante, era inegala, deoarece industriile-cheie
si relatia reciproc avantajoasa cu agicultura se dezvoltau incet. Legaturile economice ale Romaniei cu
Europa au devenit mai complexe, dar relatia nu era stabilita pe picior de egalitate. Pietele straine
pentru produsele agricole, furnizorii externi de produse manufacturiere pentru industrie, piata de
consum si capitalul extern au devenit indispensabile pentru sanatatea economica a Romaniei. Acest
lucru sporea dependenta tarii fata de mariile puteri din Europa Occidentala.

Dezvoltarea industriei si a afacerilor in general, cresterea volumului comertului exterior in a

doua jumatate a secolului al XIX-lea au sporit in mod accentuat cererea de capital si au determinat
schimbari fundamentale in sistemul financiar din Romania. Reteaua de cai de transport feroviar a fost
extinsa pentru a se adapta la cresterea productiei industriale si agricole. Construirea cailor ferate a
inceput in 1865 si pana in 1914 existau 3 500 km de cale ferata. La fel ca in multe alte ramuri ale
dezvoltarii economice, statul si-a asumat raspunderea pentru intreg sistemul de cai ferate, care a
devenit monopol de stat in 1889. Construirea de cai ferate a stimulat economia, facilitand exporturile
si importurile. Totodata, caile ferate au contribuit direct la dezvoltarea industriei, fiind principalele
consumatoare de carbune intern, fiind principalii cumparatori de locomotive, vagoane de pasageri si
marfa.

In primul deceniu după independenţă, consecinţele convenţiei comerciale semnate în 1875 cu

Austro-Ungaria s-au reflectat în industrie prin.concurenta puternica pe care marfurile fabricate in
Imperiul austro-ungar o făcea celor româneşti. În aceste condiţii o serie de fabrici si manufacturi
existente in Romania s-au inchis îar sectorul mesteşugăresc şi-a accentuat declinul. Impotriva
conventiei comerciale cu Austro-Ungaria s-au pronunţat reprezentanţii burgheziei liberale care
susţinând promovarea politici comerciale protectioniste militau pentru crearea unei industriii
autohtone.’’Întemeierea unei industrii nationale este condiţie de viaţă pentru statul nostru ‘’-
economistul şi omul politic P.S.Aurelian. El cerea adoptarea unor masuri care sa impiedice
concurenţa straină şi in acelasi timp sa favorizeze valorificarea industriala a bogatiilor tarii. Guvernul
liberal condus de I.C. Brătianu a adoptat o serie de măsuri cu scopul protejării şi incurajarii industriei
româneşti. Cele mai importante erau adoptarea tarifului vamal din 17 mai 18 86,care fixa taxe asupra
unui numar important de produse straine importate si legea din 1887 ,intitulata « Masuri generale
pentru a veni in ajutorul industriei nationale »,care acorda avantaje celor ce puneau bazele unei
intreprinderi industriale cu un capital de 50 000 lei sau cu un personal de cel putin 25 lucratori :scutiri
de impozite,reduceri pe caile ferate,acordarea gratuita de terenuri pentru constructii etc. Ca urmare a
acestor masuri ritmul de dezvoltare a industriei autohtone a cunoscut o crestere rapidă mai ales in
sectoarele alimentar, forestier şi cel extractiv în care creşte spectaculos extracţia şi prelcrarea
petrolului. Ramura petrolieră devenea spre sfarsitul secolului al XIX-lea ,odata cu descoperirea
bogatelor zacaminte petrolifere la est si sud de arcul carpatic, o zonă atractivă de învestiţii pentru
marile trusturi internationale cu capital german, englez si dupa 1900 american ;industria textila,desi a
cunoscut un ritm crescand de dezvoltare,nu a reusit sa asigure decat o parte din consumul intern. O
dezvoltare relativ rapida au cunoscut industriile pielariei,hartiei si materialelor de constructie.
Industria metalurgica se limita la producţia de cuie, sârmă şi piese pentru repararea masinilor agricole,
încât acest sector al economiei păstra in continuare un caracter manufacturier. România a cunoscut un
ritm inegal de dezvoltare economică, pe primul plan situanduse acele sectoare care foloseau materia
prima din tara si mai ales care necesitau investitii mai reduse si posibilitati de castiguri imediate. Ca o
particularitate a dezvoltarii industriale a Romaniei este faptul ca marea industrie mecanizata apare si
se dezvolta simultan cu cresterea atelierelor manufacturiere. Cu toate caă industria a cunoscut in
ultimul sfert al secolului al XIX-lea o dezvoltare semnificativă in comparatie cu perioada anterioara,
totusi procesul de industrializare a ţării s-a desfasurat intr-un ritm destul de lent în raport cu cerintele
statului modern roman. Acest proces a fost influenţat în sens negativ atat de concurenăa produselor
străine,cât şi de insuficienţa capitalului autohton.Caracteristic pentru dezvoltarea economiei romaneşti
in aceasta perioada este pătrunderea capitalului străin care controlează principalele ramuri ale
economiei nationale.

19. Export vs. import în România modernă.

În domeniul comerţului exterior, primele indicii ale unei posibile schimbări apar în anii 1882-1883,
când România se opune pretenţiilor Austro-Ungariei de a controla comerţul şi navigaţia pe Dunăre şi
de a deţine o poziţiile dominantă în Comisia Europeană a Dunării. Căutând să-şi protejeze interesele,
în 1883 România anulează statutul porto-franco al porturilor Galaţi şi Brăila. limitând astfel tranzitul
comercial dunărean al Austro-Ungariei decizie ce poate fi considerată ca reprezentând prologul
viitorului război vamal. Între 1880- 1903, cu sprijinul capitalului german, România va moderni za
portul Constanţa, care devine astfel principala poartă comercială a României. La 17/29 mai 1886
România adoptă o politică comercială protecţionistă prin intrarea în vigoare a unui tarif vamal prin
care 592 de produse de import erau supuse unor taxe care în medie se ridicau la 30%. În august 1886,
Convenţia comercială semnată cu Austro-Ungaria a fost denunţată, determinând autorităţile austro-
ungare să interzică importurile din România declanşând un război vamal ce va dura până în 1893.
Politica protecţionistă a statului căuta să frâneze pătrunderea mărfurilor străine concurente, dar şi să
favorizeze diversificarea producţiei de mărfuri interne prin atragerea unor investiţii de capital extern.
După războiului vamal Austro-Ungaria ca pondere în comerţul exterior românesc va fi depăşită de
Germania care va face din România o ţară de tranzit pentru exporturile germane către Orientul
Apropiat. De altfel dezvoltarea economică şi modernizarea României în ultimele decenii ale secolului
al XIX-lea se datorează în bună măsură relaţiilor comerciale cu Germania. Balanţa comercială externă
a României a continuat să fie negativă până la 1900. Acest fapt era determinat de natura comerţului
nostru exterior (produse agricole şi materii prime contra produselor industriale cu grad înalt de
prelucrare), dar mai ales faptului că produsele româneşti după 1870 s-au văzut concurate pe piaţa
europeană de produsele ruseşti şi de cele din afara Europei în deosebi americane care au invadat piaţa
europeană ducând la scăderea dramatică a preţurilor la produsele agricole. După 1900, România îşi
echilibrează balanţa de plăţi externe datorită înfiinţării unor băncilor cu capital străin (german şi
austro-ungar 66%, francez 30%, 4% terţe ţări) fapt ce va pune capăt lipsei cronice de capital de pe
piaţa românească. Nivelul general al investiţiilor străine a fost destul de important şi cu ajutorul lor s-
au întemeiat majoritatea industriilor româneşti. Rentabilizarea balanţei comerciale externe a fost
posibilă deoarece în gama produselor de export româneşti apare un nou produs: petrolul şi în scurt
timp derivatele acestuia. De la 250.000 tone în 1900, producţia de petrol a României creşte în 1910 la
1.800.000 tone petrol din care consumului intern îi revenea 1%. După 1910, cu ajutorul capitalului
german vor apare primele rafinării de petrol iar acest lucru va avea ca rezultat ridicarea preţurilor
produselor petroliere româneşti. La începutul secolului al XX-lea comerţul exterior românesc îşi
păstrează orientare tradiţională fiind legat de piaţa Europei centrale şi de cea balcanică. Relaţiile
comerciale cu Europa apuseană au o pondere mai redusă deoarece legăturile economice cu Franţa se
diminuaseră după 1866 aceasta îndreptându-şi atenţia spre Rusia, iar Anglia deşi manifestase un
constant interes comercial pentru Principate după 1829 şi continua să fie un concurent redutabil
pentru Puterile Centrale pe piaţa românească îşi avea interesele comerciale externe orientate în afara
spaţiului european: America latină, Orientul îndepărtat, colonii şi dominioane. În aceste condiţii
relaţiile comerciale cu Anglia au particularitate deoarece sunt intermediate de Belgia. Importurile
belgiene de cereale româneşti sunt doar un paravan pentru firmele britanice, Belgia fiind din raţiuni ce
ţin de politica comercială principala poartă de tranzit a Marii Britanii în ceea ce priceşte produsele
europene. Germania îşi va intensifica în aceste condiţii relaţiile comerciale cu România, ale cărei
cereale găsesc în Germania o nouă piaţă de desfacere avantajoasă, alături de tradiţionala piaţă
habsburgică. În zona balcanică, după evenimentele din anii 1877-1878, România îşi va normaliza
rapid raporturile cu Turcia desfăşurând până în 1914 o intensă activitate comercială. Ţara noastră
exporta masiv produse agricole şi lemnoase, importând la preţuri avantajoase produse mediteraneene.
În 1912 valoarea comerţului exterior pe cap de locuitor a atins valoarea de 137 mărci, indicator ce
situa România pe locul 8 în lume. În 1914 schimburile externe ale României, în valoare de
1.280.000.343 franci (din care 642.103.783 franci export şi 637.900.560 franci import) reprezentau
0,6% din volumul schimburilor comerciale mondiale. În 1904 guvernul liberal elaborează un nou tarif
vamal pentru al înlocui pe cel din 1886 ce expira în 1906. Elaborat de ministrul liberal de finanţe,
Emil Costinescu tariful reflecta preocuparea României de a-şi adapta legislaţia vamală la noile
realităţi de pe piaţa europeană, majoritatea statelor trecând la diferite practici protecţioniste.
Promovând în continuare protecţionismul vamal în relaţiile comerciale externe liberalii rămâneau
credincioşi politicii “prin noi înşine” pentru că a o abandona ar echivala cu un act de trădare naţională
considera Emil Costinescu. Tariful din 1904 (tariful Costinescu) a intrat în vigoare în 1906 în
perioada guvernării conservatoare, după ce în 1905 fusese promulgatã Legea generalã a vămilor ce
instituia suprataxe faţã de acele ţãri care luau măsuri pe pieţele lor împotriva mărfurilor importate din
România. Tariful acorda avantaje statelor cu care ţara noastră avea încheiate convenţii comerciale şi
stabilea taxe reduse mergând până la eliminare pentru materii prime şi utilaje vitale dezvoltării
economiei, mărind tarifele pentru produsele importate similare celor care se produceau în ţară. În
1912/1913 România se prezenta ca o ţară de mare export. Produsele solului reprezentau la export
76,19% din total, ale subsolului 20,37%. România a importat în acelaşi an bugetar 32,15% produse
ale solului, 28,37% ale subsolului etc. În perioada antebelică, România a avut, în ceea ce priveşte
exportul, un regim de completă libertate de la care se putea face însă o singură derogare, permisă de
articolul 12 al legii generale al vămilor, articol care preciza că, prin decrete regale, în cazuri de
urgenţă, exportul produselor agricole să fie controlat de stat.

20. Structuri sociale în mediul rural în România modernă.

Structura sociala la cumpana secolelor pastra, in linii mari, configuratia vizibila din 1850, dar, cu toate
acestea, se produceau schimbari semnificative, precum dezvoltarea oraselor. Statutul din 1864 al lui
Alexandru I. Cuza a abolit toate privilegiile de clasa si prin extensie, a eliminat rangurile boieresti,
actiune confirmata de Constitutia din 1866. Insa aceasta lege era departe de a fi revolutionara. Ea
recunoaste pur si simplu starea de lucruri care exista deja, pentru ca ierarhia boiereasca fusese
subminata constant de schimbarile economice si ascensiunea noii clase de mijloc . Si totusi,
numeroasa clasa a mosierimii ramanea o forta economica la tara, detinand un loc-cheie in economia
generala a Romaniei. Locul marilor mosieri de la tara nu era luat de burghezia urbana ci de catre
arendasi, care formau o patura subtire intre marii mosieri si taranime. Taranimea nu era numai
segmentul cel mai mare al populatiei rurale, ci reprezenta clasa cea mai numeroasa din societatea
romaneasca, in general. Ea era insa departe de a fi omogena. La nivelul cel mai jos erau taranii care
nu aveau pamant si lucrau ca muncitori agricoli si care, in 1913, reprezentau aproximativ 14% din
populatia activa in agricultura. La capatul celalalt al scarii sociale se aflau taranii instariti, care
detineau intre 10 si 12 ha, ceea ce le asigura o viata indestulata. In jumatatea de secol de dinaintea
Primului Razboi Mondial o mare importanta pentru dezvoltarea Romaniei moderne a avut
ascensiunea clasei de mijloc in primplanul vietii economice si politice. Compusa din negustori si
industriasi, functionari civili si cei ce practicau profesiile libere, in special avocati si profesori, aceasta
era in primul rand o burghezie romaneasca, care a inlocuit clasa comerciala si de camatari eterogena,
de origine preponderent straina, din secolul al XVIII-lea si de la inceputul secolului al XIX-lea.
Expansiunea sistemului administrativ si cresterea a personalului acestuia precum si promovarea unei
politici economice nationale dupa Unirea Principatelor din 1859 au incurajat dezvoltarea burgheziei
romane. O importanta deosebita a avut crearea Bancii Nationale a Romaniei de catre guvernul
Bratianu, in 1880. O data cu dezvoltarea sistemului bancar, a industriei si a comertului, un numar din
ce in ce mai mare de functionari si membri ai profesiunilor libere au intrat in randurile clasei de
mijloc. Administratia publica a contribuit si ea in mod constant la cresterea burgheziei pe masura ce
administratia centrala si sucursalele ei din judete si-au asumat responsabilitati noi. La cumpana dintre
secole, muncitorii manuali deveneau o componenta insemnata a populatiei urbane. La izbucnirea
Primului Razboi Mondial, numarul lor era de aproximativ 200 000 sau 10% din populatia activa. In
perioada cuprinsa intre mijlocul secolului al XIX-lea si 1914, populatia Romaniei a fost, din punct de
vedere etnic si religios, remarcabil de omogena. In 1899, dintr-o populatie totala de 5 957 000, 92,1%,
adica 5 489 296 erau romani.

21. Structuri sociale în mediul urban în România modernă.

*vezi mai sus*

22. Administraţia centrală.
Ideile moderne in materie de administratie si-au facut simtita prezenta in spatiul romanesc inca din
perioada imediat urmatoare Conventiei de la Paris prin diferite acte administrative si proiecte de
reforma. Intrarea lor definitiva in discutiile politico-juridice autohtone a avut loc odata cu adoptarea
celor doua legi administrative ale anului 1864, a caror apropiere de modelele belgiene si, mai ales,
franceze era de domeniul evidentei

Abia cele doua legi administrative din 1864 au pus bazele descentralizarii, investind judetele si
comunele cu personalitate juridica, dotandu-le cu organe proprii, alese direct sau indirect la nivel
local, cu competente deliberative in privinta intereselor respectivelor entitati si cu rol de coordonare a
unor servicii publice (15). Aceste baze fiind deja puse, Constitutia din 1866 a stabilit ca deziderat
"descentralizarea administratiunei si independenta comunala" (art. 107). Legislatia ulterioara fie ca a
privit administratia judeteana (legile din 1872, 1883, 1886, 1894, 1903, 1905, 1912, 1913), fie pe cea
comunala (legile din 1874, 1882, 1887, 1904, 1908, 1910) (16), cu toate evidentele progrese pe care
le-a adus, a fost marcata, in ansamblu, de un curent de centralizare (17). Aprecierea generala--atat a
doctrinarilor si a politicienilor epocii, cat si a istoricilor--a fost ca, in ciuda proclamarii cvasi-
permanente a necesitatii descentralizarii, organizarea administrativa a statului roman a fost
caracterizata de un centralism destul de pronuntat. Se pot identifica doua cauze principale pentru
aceasta stare de fapt:

(1) inca de la inceput descentralizarea nu a fost prea puternica--sa retinem numai ca legile din 1864 au
investit atat prefectul, cat si primarul (si) cu calitatea de reprezentanti ai guvernului in teritoriu si ca
asupra actelor organelor deliberative locale a fost instituita o tutela stricta, dupa model francez--, la
aceasta adaugandu-se tendinta centralizatoare ulterioara (18);

(2) desi in legislatie au existat elemente formale de descentralizare, ele au ramas de multe ori litera
moarta in derularea efectiva a procesului administrativ, putand fi vorba in acest caz de o problema de
ordin practic--dificultatea sau chiar imposibilitatea aplicarii respectivelor norme in conditiile concrete
romanesti--sau de una politica--lipsa unei dorinte reale de aplicare, care ar fi contrazis declaratiile
politicienilor.

Dincolo de descentralizare si deconcentrare, un alt principiu pus in practica de legile din 1864 si
accentuat de reformele ulterioare l-a reprezentat ierarhizarea de stricta a aparatului administrativ,
scopul fiind, evident, mentinerea unei organizari unitare. Guvernului, mai precis Ministerului de
Interne, i se subordonau prefectii, subprefectii si primarii. Prefectilor li se subordonau si serviciile
exterioare ale diverselor ministere. Strict din aceasta perspectiva, ne aflam intr-o situatie tipica de
deconcentrare a actiunii administrative. Subordonarea capata o alta semnificatie daca retinem si faptul
ca Ministerul si prefectii puteau exercita tutela administrativa asupra unor acte ale consiliilor
comunale. Din aceasta perspectiva, organele deconcentrate impieteaza asupra celor presupus/pretins
descentralizate care devin astfel, direct sau indirect, mai mult sau mai putin, subordonate
administratiei centrale.

Un principiu distinct a fost cel al repartizarii functiilor administrative intre organe distincte--in fapt o
transpunere in plan local redusa strict la domeniul administrativ a principiului separatiei puterilor.
Sursa originara de inspiratie a fost "marea lege administrativa" franceza a anului VIII (1800).

23. Procesul de modernizare în România până la Primul Război Mondial:

realizări.
Modernizarea presupunea în primul rând sincronizarea instituţiilor româneşti cu cele europene şi
depăşirea distanţei care separa, din acest punct de vedere, România de Europa. În al doilea rând, era
necesară construirea unei mentalităţi noi, în concordanţă cu principiile care puneau în mişcare
instituţiile despre care am vorbit, adică era nevoie de conştientizarea aplicării acestora în condiţiile
concrete ale societăţii româneşti.

Cei care s-au angajat să patroneze opera de modernizare, liberali şi conservatori deopotrivă, au făcut
dovada că înţeleg şi îşi asumă răspunderea, politică dar şi civică, a necesităţii parcurgerii distanţei care
separa România de Europa occidentală. Sensul modernizării era clar formulat şi el viza un drum
european pe care românii s-au încadrat, cu inerentele rămâneri în urmă, poticniri sau chiar nereuşite.
Asupra obiectivului final a existat, putem spune, un consens dacă ne referim la acţiunea concretă de
guvernare în perioadele în care ţara a fost condusă de Partidul Naţional Liberal sau de Partidul
Conservator. De asemenea, mijloacele folosite de unii şi de alţii au fost asemănătoare, în sensul că
modernizarea a fost pusă în practică prin măsuri luate de sus, de elita politică şi intelectuală, şi
difuzate către periferie prin iniţiative legislative. Principala diferenţă care apare şi pe care o putem
sublinia a fost legată mai ales de ritmul modernizării. În timp ce liberalii doreau o acţiune rapidă, o
ardere a etapelor pentru a surmonta rapid decalajul care separa România de Occident, conservatorii
erau adepţii unei modernizări treptate, în ritmul „natural” de evoluţie socială, fără salturi şi bruscări.
Aşa se explică de ce liberalii sunt cei care au avut iniţiativa în permanenţă, au dat dovadă de mai mult
dinamism, iar conservatorii i-au urmat şi au avut grijă de gestionarea, organizarea propriu-zisă a
diverselor domenii. Vrem să fim bine înţeleşi. Nu putem trage o linie clară între cele două orientări în
sensul că unii au fost progresişti iar ceilalţi reacţionari. Conservatorii au avut şi ei iniţiative iar
liberalii au ştiut să organizeze eficient anumite sectoare dar totuşi cei din urmă se detaşează prin
dinamismul lor iar primii au pierdut constant terenul până la Primul Război Mondial.

Opera legislativă ne oferă imaginea unei acţiuni complementare, în cadrul căreia liberalii i-au
continuat pe conservatori iar conservatorii au ţinut cont de măsurile liberale. În acest sens putem da
exemplele legilor ttarifelor vamale protecţionite (1886-liberală, 1891-conservatoare), de încurajare a
industriei (cea liberală din 1887 şi cea conservatoare din 1912), legea meseriilor (1902-liberală, 1911-
conservatoare), legile referitoare la învăţământ, cele sanitare şi exemplele ar putea continua.

24. Critica modernizării.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea nu au întârziat să apară şi teoriile care criticau opera de
modernizare iar acestea veneau din două direcţii. În primul rând avem critica formulată de Titu
Maiorescu şi însuşită de Societatea „Junimea”, cunoscuta teorie a formelor fără fond. Junimiştii nu
puneau sub semnul întrebării necesitatea modernizării ca fenomen social, politic şi cultural, de altfel
ei vor intra în politică în cadrul Partidului Conservator şi vor participa nemijlocit la guvernare, deci
vor avea un rol activ în transpunerea practică o obiectivelor legate de modernizare. Critica lor s-a
îndreptat împotriva elementelor negative care datorită ritmului alert riscau să fie asimilate drept
lucruri pozitive şi în felul acesta să greveze acţiunea practică. Nu putem neglija şi dimensiunea
politică, ţinta fiind adversarii liberali, dar prin ideile lor junimiştii doreau corectarea unor
inadverdenţe şi nu înlăturarea procesului în sine. În al doilea rând, trebuie să amintim critica venită
din partea curentelor tradiţionaliste care s-au afirmat la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului al XX-lea, semănătorismul şi poporanismul. Spre deosebire de junimişti, reprezentanţii celor
două curente respingeau ferm ideea de modernizare şi caracterul inevitabil al acestei acţiuni pentru o
societate precum cea românească. Mai mult decât atât, modernizarea era socotită un adevărat pericol
care ameninţa adevăratele valori, cele mai autentice, ale poporului român, conservate de lumea satului
românesc. Fără a defini vreun moment acest specific şi aceste valori care sunt lăsate într-o nebuloasă
din care orice se putea înţelege, tradiţionaliştii au negat rolul avut de elită începând cu revoluţia de la
1848, precum şi obiectivul major al acesteia. Chiar dacă poporaniştii şi-au pus la un moment dat
problema găsirii unor soluţii alternative, semănătoriştii mai ales au fost incapabili să formuleze un
răspuns clar. Deşi critica lor a fost dură şi categorică, ea rămâne doar una teoretică şi fără o alternativă
viabilă.

În bună măsură dezbaterea a continuat şi după Marea Unire din 1918 şi apariţia României Mari.
Datorită necesităţii unificării sistemului monetar în toate provinciile şi plăţii unei importante
despăgubiri, de către statul român, pentru proprietăţile străine rămase în ţară, leul a cunoscut o
puternică devalorizare. Dacă în jurul anului 1900 moneda naţională era egală cu francul francez, de
exemplu, după 1918 devalorizare leului a condiţionat, alături de alte elemente, cum ar fi urmările
războiului, modernizarea. Aportul industrial al Transilvaniei, mai ales, a atenuat şocul economic dar
refacerea cerea un anumit timp. Poate principala problemă asupra căreia oamenii de condei au
continuat să reflecteze, Garabet Ibrăileanu în lucrarea sa „Spiritul critic în cultura românească” sau
Eugen Lovinescu în „Civilizaţia românească modernă”, pentru a da doar două exemple
cunoscute, era aceea a decalajului dintre modernizare şi modernitate. Dacă modernizarea ar fi
procesul concret de acţiune, modernitatea poate fi înţeleasă ca obiectivul final, asimilarea în
cunoştinţă de cauză a necesităţii acestui proces şi respectarea elementelor lui. Modernizarea trebuie
văzută ca un fenomen complex care credem că nu s-a încheiat nici astăzi.

25. Cetăţeni şi cetăţenie; chestiunea izraelită.

26. Activitatea politică a Românilor din Transilvania.
27. Românii din Transilvania: societate și economie.
In a doua jumatate a sec al XIX un numar mare de romani a continuat sa traiasca in afara
granitelor Romaniei. La 1900, 2,785,000 romani traiau in regatul Ungariei (in Trnsilvania,
Banat, Crisana si Maramures), 230,000 in Bucovina si 1,092,000 in Basarabia. In unele
privinte, cursul evolutiei lor sub administratie ungara, austriaca si rusa a fost similar. Desi
traiau in com etnice distincte, ei nu au reusit sa participe la viata politica si viata lor culturala
s-a aflat sub presiunea constanta a autoritatilor.
Romanii din Transilvania au aparat cel mai ferm existenta lor nationala. Erau constienti de
drepturile istorice ale natiunii lor in Tr si beneficiau de doua institutii nationale puternice –
Biserica Ortodoxa si Biserica Greco-Catolica, cu centre puternice la Sibiu si respectiv Blaj-
si, cu incepere din ultimele decenii ale sec XIX, de legaturi stranse cu oamenii politici din
Regatul Romaniei.
In ultimele decenii ale sec al XIX si pana la izbucnirea 1RM, miscarea romanilor din Tr a fost
condusa de o clasa de mijloc de dimensiuni reduse, dar in crestere. Aceasta era formata din
oameni de afaceri si membri ai profesiilor libere, in special avocati, care i-au inlocuit treptat
pe preotii ortodocsi si greco-catolici ca lideri nationali. Obiectivul lor principal era autonomia
politica si, dupa cumpana secolului, autodeterminarea. Ei erau totodata preocupati de
dezvoltarea economica. Constienti ca o economie viabila se poate reliza numai pe baze
nationale, ei au urmarit sa creeze o agricultura romaneasca, o industrie rom si banci ro. Desi
recunosteau primatul agriculturii ca o realitate imediata a vietii, majoritatea liderilor romani
erau convinsi ca, in cele din urma, industrializarea si urbanizarea erau cheia dezvoltarii
natiunii romane. In 1900, 87,4% din romanii din Ungaria isi castigau traiul prin agricultura.
Majoritatea erau mici proprietari, iar productivitatea lor era scazuta-si nivelul de trai pe
masura-, deoarece dispuneau de suprafete mici de pamant, foloseau metode anacronice de
cultivare a pamantului si nu beneficiau de credite pentru a finanta amenajarile funciare. Clasa
de oraseni romani ramanea redusa. Desi crescuse de la 3,4% din numarul total al romanilor
din Ungaria, in 1880, la 4,5% in 1910, este evident ca migratia de la sat la oras in aceasta
perioada a fost modesta.
Cond romanilor erau preocupati de lupta politica. Ei au respins pactul dualist din 1867. Nu
erau multumiti nici de legea nationalitatilor din 1868, prin care se oferea romanilor
autonomie culturala si bisericeasca limitata.
Din 1867 se realizeaza pactul dualist Austro-Ungar:

Cauze:

- miscari de emancipare nationala in Imperiul Habsburgic;

- criza politica a Imperiului Habsburgic dupa infrangerea in razboiul cu Franta si Prusia;

- dorinta Ungariei de refacere a regatului medieval.

Consecinte:

- uniune personala prin pactul de la 1867;

- Ungaria cere anexarea Transilvaniei ratificata de Dieta de la Cluj – decembrie 1866;

Masuri:

- integrarea Transilvaniei in structurile Ungariei;

- legislatie cu caracter discriminatoriu;

- anularea hotararilor Dietei de la Sibiu;

- natiunea maghiara este proclamata unitara si indivizibila;

- ingradirea accesului romanilor la viata politica;

Principalul obiectiv al romanilor in lupta nationala era inlaturarea dualismului.

Momente principale ale miscarii de emancipare:

I. 1868 – Pronunciamentul de la Blaj

- redactat de George Baritiu;

- cerea recunoasterea autonomiei Transilvaniei si a legilor votate de Dieta de la Sibiu;

II. Fondarea unor societati culturale:

- ASTRA

- Transilvania – Al. Papiu Ilarian

- Liga pentru unitatea culturala a tuturor romanilor – Bucuresti, 1890

III. Lupta politica: fondarea unor partide politice:

o 1869 - Partidul Nationalal romanilor din Banat si Ungaria (Crisana si Maramures) – activism;

- Partidul National al Romanilor din Transilvania – pasivism;

o 1881 – unificarea partidelor – Partidul National al Romanilor din Transilvania, Banat si Ungaria
(PNR):

§ ziar Tribuna

§ tactica: pasivismul

§ program:

· nerecunoasterea dualismului;

· nerecunoasterea anexarii la Ungaria;

· recunoasterea autonomiei si a limbii romane.

o Pasivism – sustinut de Ion Ratiu si George Baritiu;intelectuali influentati de ideile Scolii

Ardelene; considerau ca dualismul este efemer si imparatul il va revoca declarand autonomia
Transilvaniei;

o Activism – sustinut de Andrei Saguna; doreau participarea la viata politica, considerand ca

numai asa puteau fi aparate institutiile nationale scoala si biserica;

o 1905 – PNR va adopta activismul; (deputatii romani in Parlamentul de la Budapesta).

Memorandum-ul (1892)

- a reprezentat apogeul luptei de emancipare a romanilor ardeleni din sec. XIX;

- din anii 1890 apare ideea autonomiei etnice a romanilor: romanii sa aiba institutii proprii la nivelul
comunitatii lor in cadrul Imperiului Austro-Ungar;

- redactat in 1892 si adresat Curtii de Viena, a fost un memoriu amplu intocmit de Comitetul Central
al PNR.
Continut:

§ critica asupra politicii guvernelor de la Budapesta;

§ se aratau argumente istorice pentru care era contestata anexarea;

§ era analizata legislatia anti-romaneasca:

o Legea nationalitatilor (1868)

o Legea electorala (1874)

o Legile invatamantului (1868, 1879);

o Legea presei (1872).

- Memorandum-ul a fost semnat de Ioan Ratiu, Gh. Pop de Basesti, Eugen Brote, Vasile Lucaciu,
Iuliu Coroianu etc.

- Curtea de la Viena il respinge – Memorandum-ul ajunge la Budapesta;

- impotriva celor care au redactat memoriul va fi intentat proces;

Consecinte:

§ guvernul roman de la Bucuresti protesteaza;

§ ecou intern si international;

- 1894 – s-a judecat procesul: memorandistii au fost condamnati la inchisoare, dar au fost gratiati in
urma cererii regelui Carol I adresata imparatului Franz Iosef (1895).

28. Bucovina.
Romanii din Bucovina si Basarabia au fost mai putin norocosi. Despartiti brusc de patria lor
Moldova in 1774 si respectiv 1812 si supusi imediat tendintelor centralizatoare ale celor doua
imperii absolutiste, ei au suferit din cauza lipsei unor institutii nationale puternice si a unei
identitati politice distincte in statele in care au fost inclusi.
- anexata in 1775 de Imperiul Habsburgic;

- 1786 – integrata la Galitia;

- 1849 – mare ducat, egal in drepturi cu celelalte provincii;

- politica de deznationalizare a vizat Biserica si Scoala; s-a realizat si prin imigrari masive; a fost
impusa germana ca limba oficiala;

- lupta nationala s-a desfasurat prin intermediul:

§ societatilor culturale;
§ presa;

§ manifestari nationale;

§ organizarea politica: 1892 – Partidul National Roman din Bucovina.

Consecinta:

- 1875 – Cernauti – catedra de limba romana la Universitatea germana.

29. Basarabia.
- 1828-1871:

§ masuri pentru integrare in Imperiul Rus;

§ din 1871 – statut de gubernie a Imperiului Rus;

§ 1828 – autonomia sa este desfiintata;

§ 1867 – limba romana nu este admisa in scoala, administratie, justitie;

§ limba rusa este singura limba oficiala;

§ politica de deznationalizare.

- la inceputul sec. XX – se intensifica miscarea nationala romaneasca din Basarabia: Ion Inculet,
Pantelimon Halippa, Constantin Stere

30. România neutră, 1914-1916.

Pentru o perioadă îndelungată mai înainte de declaşarea Primului Război Mondial, România a
fost un aliat al Austro-Ungariei. În conformitate cu termenii alianţei dintre cele două state, România
era obligată să intre în război numai dacă aliatul austro-ungar era atacat. Când a izbucnit războiul,
România a considerat că Austria a fost statul care a declanşat războiul şi, prin urmare, Bucureştiul nu
era obligat să se alăture efortului de război al aliatului său. În cele din urmă, România s-a alăturat
celor care luptau împotriva Puterilor Centrale.

România şi-a negociat cu grijă condiţiile pentru intrarea în război de partea Aliaţilor. Astfel,
Bucureştiul cerea recunoaşterea drepturilor României asupra teritoriului Transilvaniei, care fusese
încorporat în Regatul Ungariei în 1867.

Aliaţii au acceptat condiţiile românilor în vara anului 1916. Dacă România s-ar fi alătura
efortului aliat de război mai devreme în acel an, mai înainte de declanşarea Ofensivei Brusilov, era
foarte posibil ca ruşii să fi reuşit să obţină o mare victorie. Anumiţi istorici militari apreciază că Rusia
a întârziat aprobarea cererilor României, deoarece se temea că va fi pusă în discuţie şi situaţia
teritoriului smuls din trupul Voievodatului Moldovei în 1812, Basarabia. Istoricul militar britanic
John Keegan afirmă că, mai înainte de intrarea în război a României, Aliaţii căzuseră de acord în
secret să nu-şi onoreze după război angajamentele cu privire la expansiunea teritorială românească.
 Guvernul român a semnat un tratat cu Aliaţii pe 17 august 1916, după care a declarat război
Puterilor Centrale pe 27 august acelaşi an. Armata română era destul de mare – 500.000 de militari,
organizaţi în 23 divizii. Din păcate, armata era încadrată cu puţini ofiţeri profesionişti, era slab
pregătită, iar dotarea era insuficientă. Şeful Statului Major German, generalul Erich von Falkenhayn, a
apreciat în mod corect că România este atrasă de o alianţă cu Antanta şi a făcut planuri pentru
atragerea ţării de partea Putrerilor Centrale.

31. Participarea militară a României în Primul Război Mondial.

Intrarea Romaniei i razboi a fost tergiversata de guvernu condus de Ion IC Bratianu, acesta
considerand ca Ro trebuie sa astepte momentul favorabil. La inceputul lunii august 1916
Romania semna tratatul cu Antanta, prin care Ro se obliga sa declare razboi AU nu mai tarziu
de 15 august. In acelasi timp, potrivit tratatului, armata ro trebuia sa beneficieze de ajutor
militar din partea Rusiei, iar trupele Antantei sa retina armata PC in zona Salonicului. In
noaptea de 14-15 aug Romania intra in razboi, armata fiind dispusa pe 2 fronturi: frontul din
N pe Linia Carpatilor avand un caracter ofensiv si frontul din S, pe linia Dunarii, cu caracter
defensiv. Trei armate române au trecut la atac traversând Carpaţii Meridionali, după care au intrat
în Transilvania. Primele atacuri au fost încununate de succes, obligându-i pe austro-ungari să se
retragă, dar, la mijlocul lui septembrie, germanii au transferat pe frontul transilvănean patru divizii,
avansarea românilor fiind oprită. Ruşii au deplasat la rândul lor în ajutorul românilor trei divizii, dar
aceşti militari nu au fost aprovizionaţi corespunzător.

Primul contraatac al Puterilor Centrale a fost organizat de generalul August von Mackensen,
care a coordonat o armată multinaţională formată din trupe germane, bulgare şi otomane. Atacul a fost
declanşat din Bulgaria pe direcţia nord pe 1 septembrie. Atacul a fost îndreptat dinspre poziţiile de pe
Dunăre spre Constanţa. Garnizoana de la Turtucaia, împresurătă de trupele bulgaro-germane, s-a
predat pe 6 septembrie. (Vedeţi şi: Bătălia de la Turtucaia).

Pe 15 septembrie, Consiliul român de război a hotărât să suspende ofensiva în Transilvania şi să

se concentreze pe distrugerea grupului de armate Mackensen în schimb. Planul, cunoscut sub numele
de Ofensiva Flămânda, presupunea atacarea forţelor Puterilor Centrale printr-o lovitură de flanc şi
spate, după traversarea Dunării pe la Flămânda, în timp ce, pe linia principală a frontului, trupele
româno-ruse trebuiau să lanseze o ofensivă spre Cobadin şi Kurtbunar. Pe 1 octombrie, 2 divizii
româneşti au forţat cursul Dunării la Flămânda şi au creat un cap de pod lat de 14 kilometri şi adânc
de 4 kilometri. În aceiaşi zi, diviziile româno-ruse au declanat ofensiva pe frontul dobrogean, atac
care a înregistrat succese limitate. Eşecul incercării de spargere a frontului germano-bulgar din
Dobrogea, combinată cu furtuna puternică din noaptea de 1/2 octombrie, care a avariat puternic podul
de pontoane de peste Dunăre, l-a făcut pe Averescu să anuleze întreaga operaţiune. Consecinţele
acestui eşec au fost uriaşe pentru tot restul campaniei.

Generalul rus Andrei Medardovici Zaioncikovski şi trupele sale au sosit în grabă pentru a întări
frontul aliat româno-rus, în încercarea de oprire a armatei lui Mackensen mai înainte ca acestea să
cucerească calea ferată Bucureşti – Constanţa. Au urmat lupte grele, cu atacuri şi contraatacuri
viguroase până pe 21 septembrie.

Comanda trupelor germano-austriece din Transilvania era acum asigurată de Falkenhayn (demis
din fucţia de şef al Statului Major). El a declanşat propria ofensivă pe 18 septembrie. Primul atac a
fost declanşat împotriva Armatei I română lângă oraşul Haţeg. Atacul a oprit avansarea românilor.
După opt zile, două divizii de vânători de munte germani aproape că au reuşit să taie coloanele
române în marş lângă Hermannstadt. Trupele române au fost nevoite să se retragă în munţi, iar
germanii au reuşit să ocupe Pasul Turnu Roşu. Pe 4 octombrie, Armata a II-a română a atacat forţele
germane la Kronstadt, dar a fost respinsă, fiind nevoită să se retragă. Armata a 4-a, care acţiona în
nordul ţării s-a retras în condiţiile în care armata austriacă exercita o presiune moderată asupra sa,
astfel că, pe 25 octombrie, armata română se afla cu toate efectivele înapoi în interiorul graniţelor
naţionale.

În Dobrogea, generalul Mackensen a lansat o nouă ofensivă pe 20 octombrie, după o lună de

pregătiri atente, şi a trupele amestecate de sub comanda sa au reuşit să învingă pe cele ruse. Ruşii au
fost forţaţi să se retragă din Constanţa spre Delta Dunării. Armata rusă era nu doar demoralizată, dar
şi cu proviziile pe sfârşite. Mackensen a ales să transfere în mare secret o jumate din armata sa lângă
oraşul Sistova (Sviştov) din Bulgaria, pregătindu-se să forţeze cursul Dunării.

Forţele de sub comanda lui Falkenhayn au executat câteva atacuri de probă în trecătorile
Carpaţilor pentru a testa punctele slabe ale apărării. După câteva săptămâni de concentrare ale celor
mai bune trupe ale sale, unităţile de elită Alpen Korps, în faţa Pasului Vulcan, germanii au atacat pe
10 noiembrie, i-au împins înapoi pe apărătorii români din munţi. Pe 26 noiembrie deja luptele se
dădeau în zona de câmpie. În munţi începuseră ninsori puternice, şi în scurtă vreme operaţiunile
militare ar fi trebuit să înceteze. Armata a 9-a germană a înaintat în celelalte sectoare ale frontului,
atacând toate trecătorile Carpaţilor Meridionali, românii fiind forţaţi să se retragă constant, în
condiţiile în care situaţia aprovizionării lor devenea critică.

Pe 23 noiembrie, cele mai bine antrenate trupe de sub comanda lui Mackensen au traversat
Dunărea plecând din două locaţii de lângă Sistova. Atacul german i-a luat prin surprindere pe români,
frontul apropiindu-se rapid de capitala Bucureşti. Atacul lui Mackensen ameninţa să taie în două
frontul românesc, iar noul comandant suprem român, proaspăt avansatul general Constantin Prezan a
încercat să organizeze un contraatac disperat. Planul era foarte curajos, urmând să folosească întreaga
rezervă a armatei române, dar avea nevoie pentru reuşită de cooperarea ruşilor pentru oprirea
ofensivei lui Mackensen, timp în care armata română ar fi trebuit să atace în dreptul joncţiunii dintre
trupele lui Mackensen şi Falkenhayn. Numai că armata rusă nu a fost de acord cu planul de luptă şi a
refuzat să coopereze.
Pe 1 decembrie, armata română a atacat totuşi. Mackensen a reuşit să transfere forţe către frontul
atacat al lui Falkenhayn. După oprirea avântului românesc, germanii au contraatacat în toate punctele.
Guvernul şi curtea regală română s-au retras la Iaşi. Bucureştiul a fost ocupat pe 6 decembrie de
cavaleria germană. Numai vremea şi drumurile proaste au salvat o bună parte a armatei române de la
încercuire sau distrugere. Totuşi, peste 150.000 de soldaţi români fuseseră capturati.

Ruşii au fost forţaţi să trimită întăriri masive pe frontul românesc pentru a evita o invazie
germană în sudul Rusiei. După mai multe lupte de mică amploare, armata germană a fost oprită din
avansare la mijlocul lunii ianuarie 1917. Armata română continua să lupte, deşi cea mai mare parte a
teritoriului său se afla sub ocupaţie străină.

Pierderile armatei române au fost estimate la 300 – 400.000 de soldaţi, morţi, răniţi, dispăruţi
sau prizonieri. Pierderile cumulate ale germanilor, austriecilor, bulgarilor şi otomanilor au fost
estimate la aproximativ 60.000 de oameni.

Campania victorioasă a întărit mult moralul trupelor germane şi a generalilor lor: Falkenhayn şi
Mackensen (Esposito, Atlas of American Wars, vol. 2). În cele mai multe cazuri, victoriile fuseseră
obţinute de diviziile germane, cu un ajutor bulgar în sud. Germanii se dovediseră superiori la toate
capitolele: aprovizionare, echipare, pregătire de luptă şi capacitate a conducătorilor. Printre tinerii
ofiţeri din trupele de elită Alpen Korps se afla şi viitorul feldmareşal Erwin Rommel.
 Luptele au continuat în 1917, Moldova rămânâd neocupată datorită stategiei de apărare în
triunghi a Armatei a 4-a (cu pierderi minore după retragerea menţionată anterior), care a rămas
neclintită în apărarea Carpaţilor Răsăriteni, protejând Iaşii împotriva atacurilor germane repetate. În
mai 1917, armata română a atacat alături de aliaţii ruşi pentru a sprijini Ofensivei Kerenski. După ce
au reuşit să rupă frontul austro-ungar la Mărăşti, avansarea trupelor ruso-române a trebuit să fie oprită
datorită eşecului dezastruos al Ofensivei Kerenski. Forţele lui Makensen au contraatacat, dar au fost
învinse la Mărăşeşti.

Între timp, tehnicienii germani au reuşit să repună în funcţiune sondele din câmpurile petroliere
din jurul Ploieştiului, iar până la sfârşitul războiului au extras peste un milion de tone de ţiţei. De
asemenea, germanii au rechiziţionat două milioane de tone de cereale de la ţăranii români. Aceste
materiale au fost vitale pentru aprovizionarea Germaniei până la sfârşitul războiului, în 1918.

32. Realizarea României Mari în 1918.

Premise şi cauze ale unirii

· participarea României la Primul Război Mondial alături de tabăra învingătoare

· destrămarea imperiilor multinaţionale

· afirmarea pe plan internaţional al principiului autodeterminării popoarelor

· dorinţa de unire a românilor

Unirea Basarabiei cu România

După Revoluţia Rusă din februarie 1917, noul guvern a proclamat drepturi şi libertăţi cetăţeneşti.
Românii din Basarabia au început să lupte pentru drepturi naţionale.

În noiembrie 1917 a fost aleasă o adunare reprezentativă a Basarabiei numită Sfatul Ţării. La
începutul lui decembrie Sfatul Ţării a proclamat Basarabia Republica Democratică Moldovenească,
autonomă în interiorul Rusiei. După semnarea armistiţiului dintre Rusia şi Puterile în decembrie 1917
sute de mii de soldaţi ruşi s-au retras de pe frontul românesc în Rusia prin Basarabia. Mulţi s-au dedat
la jafuri, violuri, distrugeri, iar o parte dintre ei având convingeri comuniste au atacat Guvernul şi
Sfatul Ţării din Basarabia. Atunci conducătorii Basarabiei au cerut ajutor Guvernului României.
Acesta a trimis trupe româneşti care i-au alungat pe soldaţii ruşi şi au restabilit ordinea în Basarabia în
ianuarie 1918. La 24 ianuarie 1918 Sfatul Ţării a votat independenţa Republicii Democratice
Moldoveneşti. Au urmat două luni în care s-a făcut o propagandă intensă pentru unire şi la 27 martie
1918 Sfatul Ţării a votat unirea Basarabiei cu România.

Unirea Bucovinei cu România

În toamna lui 1918 Austro-Ungaria era pe punctul de a pierde războiul. Popoarele asuprite din Austro-
Ungaria, între care şi românii, începeau să revendice dreptul la autodeterminare naţională. La 27
octombrie 1918 s-a ţinut la Cernăuţi o adunare a fruntaşilor politici ai românilor care a revendicat
unirea tuturor teritoriilor locuite de români din Austro-Ungaria într-un singur stat şi au ales
un Comitet Naţional Româncare să-i conducă în lupta naţională. Asupra Bucovinei ridicau pretenţii
nu doar românii, ci şi ucrainenii care ar fi vrut să includă într-o Ucraină independentă măcar nordul
Bucovinei cu capitala la Cernăuţi. Comitetul Naţional Român considerând că ucrainenii sunt imigranţi
de dată recentă revendica pentru români întreaga Bucovină. De aceea, comitetul a cerut ajutorul
Guvernului României şi la începutul lui noiembrie trupe române le-au alungat pe cele ucrainene,
eliberând întreaga Bucovină. Astfel s-a putut organiza un Congres General al Bucovinei care la 28
noiembrie 1918 a votat unirea Bucovinei cu România.

Unirea Transilvaniei cu România

Şi românii din Transilvania au cerut dreptul de autodeterminare naţională. În noaptea de 30-31

octombrie ei au format Consiliul Naţional Român Central (CNRC) care a condus lupta lor naţională.
La începutul lui noiembrie 1918 s-au format în întreaga Transilvanie consilii naţionale româneşti
locale şi gărzi naţionale româneşti care au preluat conducerea localităţilor de la autorităţile maghiare.
Aceste consilii se aflau sub ascultarea Consiliului Naţional Român Central care a încercat să convingă
Guvernul Ungariei să accepte desprinderea Transilvaniei de Ungaria, dar n-a reuşit. Pentru a
demonstra întregii lumi dorinţa de unire cu România, Consiliul Naţional Român Central a convocat
pentru 1 decembrie 1918 o mare adunare naţională românească la Alba-Iulia. Acolo au luat parte 1228
de delegaţi aleşi din toate localităţile Transilvaniei şi o sută de mii de alţi români veniţi să-şi exprime
adeziunea la unire. Delegaţii au votat unirea Transilvaniei , Maramureşului, Crişanei şi Banatului cu
România. Astfel se desăvârşea Marea Unire şi lua naştere România Mare

Subiectul II
1. Lovitura de stat de la 11 februarie 1866, abdicarea domnitorului
Alexandru Ioan I şi alegerea ca domnitor a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.
Destinul i-a zambit Romaniei atunci cand doar un miracol a facut ca inlaturarea miseleasca a lui
Alexandru Ioan Cuza de pe tronul reunit al Moldovei si Munteniei sa nu se transforme intr-un
dezastru pentru toti romanii. Clasa politica romaneasca, in frunte cu guvernul provizoriu condus de
primministrul Ion Ghica, se vedea nevoita atunci sa infrunte actiunile in forta ale Miscarii Separatiste
din Moldova si nemultumirile taranilor care credeau ca prin exilarea lui Cuza, Legea rurala din 14/26
august 1864 ( Lege prin care peste 400.000 de familii de tarani fusesera improprietarite cu terenuri
agricole) avea sa fie anulata. Mai mult, situatia parea sa fi scapat complet de sub control in momentul
in care Imperiului Otoman si-a masat o mare parte a efectivelor militare la sudul Dunarii, anuntand o
interventie in forta sub pretextul ca Unirea Principatelor Romane nu era recunoscuta decat sub
Alexandru Ioan Cuza. Intr-o atare stare de fapt, singura salvare a Romaniei parea, asa cum chiar Cuza
propusese, alegerea unui principe strain in fruntea tarii, un principe care sa aduca tara, prin originile si
prin influenta sa, sub protectia marilor natiuni europene. Abil politician, I.C. Bratianu, artizanul
aducerii pe tron al lui Carol I, ii cere sfatul lui Napoleon al III-lea, iar in urma intrevederii dintre
monarhul francez si delegatia din Romania se anunta numele primului rege care ar fi urmat sa urce pe
tronul de la Bucuresti... Filip al Belgiei, conte de Flandra. Membru al impozantei familii regale de
Orleans, Filip ar fi reprezentat apropierea de Franta, sora mai mare a Romaniei - asa cum era vazuta in
acea perioada - si ar fi putut aduce, in viziunea oamenilor politici ai vremii, influenta celei mai
liberale Constitutii din lume, cea belgiana. Proiectul "Filip I de Romania" s-a dovedit insa un esec,
contele de Flandra refuzand politicos. Absolvent al Scolii de Cadeti din Munster si al Scolii de
Artilerie din Berlin, Carol era un ofiter incercat, demn de originile sale prusace, care participase cu
succes la cel de al doilea Razboi din Schleswig, razboi purtat intre Austria si Prusia pe de o parte si
Danemarca. Disciplinat, calit in arta razboiului, abil diplomat, ofiter cu o larga apreciere in randul
propriilor soldati, Carol isi manifestase din start intentia de a prelua tronul Principatelor, mentionand
ca supunerea fata de sultan nu reprezenta un impediment atat de mare si ca acesta va fi inlaturat la
momentul oportun. Romania isi castigase principele pe care si-l dorise, si asta spre surprinderea
intregii Europe, care vedea mai degraba o apropiere a acesteia de Franta, decat de Germania Obligat,
pentru a strabate o Austrie ostila, sa foloseasca un pasaport elvetian fals, pe numele de Karl Hettingen,
nume ce amintea de castelul parintelui sau din apropiere de Saint Gallen, Carol ajunge la 8 mai 1866
la Turnu Severin.

2. Revizuirile Constituţiei din 1866.

Constituţia din 1866 a suferit 3 revizuiri (modificări):

1) în 1879 când s-a modificat art. 7 statuându-se faptul că şi necreştinii pot obţine naturalizarea

2) în 1884 când s-a redus numărul colegiilor de vot pentru Adunarea Deputaţilor de la 4 la 3 şi s-a
introdus oficial denumirea de rege şi regat

3) în 1917 când s-a introdus votul universal.

3. Dobrogea.
Dintre toate provinciile care compun Romania moderna, Dobrogea are, poate, cele mai putin
diversificate evolutii – din punct de vedere politic, economic, social, cultural – in primele trei sferturi
ale veacului al XIX-lea. Regiune marginala si putin importanta a Imperiului otoman, lipsita de resurse
naturale deosebite, fara centre urbane importante, fara cai de comunicatii, scoli politice sau
intelectuale slab populata, fara legaturi stranse cu teritoriile invecinate, vesnic coridor de trecere
pentru trupele ruse sau otomane in razboaiele din cursul secolului al XIX-lea, Dobrogea ofera o zestre
insignifianta comparativ cu celelalte provincii. Mozaic de populatii si religii, provincia a reprezentat,
intr-adevar, un model de convietuire etnica dar modelul de evolutie este unul atemporal, fara nici o
legatura cu marile curente europene.

Romanii dobrogeni sunt in majoritate, veniti din Principate sau din Transilvania si s-au asezat in
zonele rurale, ocupandu-se cu cresterea animalelor sau cultura cerealelor. Tulcea, Silistra, Turtucaia
sunt cateva dintre localitatile urbane unde numarul romanilor este semnificativ in secolul XIX. La
mijlocul veacului, Ion Ionescu de la Brad, in urma unei calatorii in provincia dintre Dunare si Mare,
socotea la 30.000 numarul romanilor (dintre crestini, cel mai important grup etnic). Musulmanii –
turcii in special – au ramas categoria cea mai privilegiata, ei constituind elitele administratiei locale,
clericale, economice si militare. Alaturi de ei, tatarii din Dobrogea s-au bucurat si ei de un regim
special. Ei aveau in frunte un han, asezat mai intai la Carasu (localitate distrusa de rusi in 1829), apoi
la Cetal Osman (distrusa in 1877).

Pe parcursul secolului al XIX-lea, din diferite motive (religioase, politice, economice) s-au asezat in
Dobrogea colonisti bulgari, germani, rusi si, neorganizat, greci, albanezi, italieni, etc.

Din punct de vedere economic, de-abia dupa razboiul Crimeii se poate discuta despre crampeie de
modernizare in aceasta provincie, odata cu sporirea interesului Puterilor europene pentru Gurile
Dunarii. La mijlocul secolului al XIX-lea nu exista industrie in Dobrogea cum nu existau centre
urbane propriu-zise, institutii de cultura sau de invatamant (altele decat cele religioase sau cele
temsporare, particulare).

In 1857, societatea britanica Danube and Black Sea Railway Company Limited a obtinut de la
guvernul otoman concesionarea construirii caii ferate Cernavoda-Constanta si a lucrarilor de
modernizare a portului de la mare, unde a ridicat cheiuri, magazii si instalatii primitive de incarcare a
cerealelor aduse din Principate. Compania britanica a ridicat si nivelul de urbanism al Constantei,
construindu-se acum primele locuinte moderne, cu aspect civilizat, cu strazi avand utilitati necesare
(se mai pastreaza, si azi, Casa Alleon, sau “Casa de piatra”, zona veche). Calea ferata a fost deschisa
in 1860, dar nu a reusit, pana in ultimele decenii ale secolului, sa revitalizeze regiunea sau economia
orasului Constanta.

La randul ei, Comisia Europeana a Dunarii – C.E.D. -, prevazuta prin Tratatul de pace de la Paris din
1856, isi stabilea sediul la Sulina, localitate care in 1853, in momentul declansarii razboiului din
Crimeea, mai numara doar 1000 de locuitori. In scurta vreme, C.E.D. a construit aici cladiri
impozante pentru serviciile ei administrative, cheiuri, ateliere de reparatii, un far modern, magazie, un
spital, statie de telegraf. Aproape toate statele europene si-au deschis la Sulina cate o agentie
consulara permanenta, orasul intrand in constiinta contemporanilor drept Europolis.

Din punct de vedere administrativ, pana la 1877, Dobrogea (impreuna cu Delta Dunarii) facea parte
din guvernatorul general (valiu) de Rusciuc. Provincia era condusa de un viceguvernator (mutesellim)
cu sediul la Tulcea.

Cresterea importantei numerice si economice a populatiei nemusulmane – turcii si tatarii reprezentau

majoritatea etnica – si presiunile Puterilor europene s-a reflectat in decretul din 1856, reinnoit prin
firmamentul imperial din 1875, care angaja egalitatea in fata legilor dintre mahomedani si crestini.
Din punct de vedere jurdiic, exista la Silistra un tribunal, iar la Babadag, Harsova, Mangalia si Isaccea
cate o judecatorie. Aceasta impartire s-a modificat in 1875: prin instanta judecatoreasca, prezidata de
un muftiu, s-a mutat la Tulcea iar in resedinta fiecarei unitati administrative (cazale) s-a creat cate o
judecatorie condusa de un cadiu, asistat de judecatori alesi in numar egal dintre notabilii musulmani si
cei crestini.

Pana la mijlocul secolului al XIX-lea nu a existat instructie publica in afara celei religioase. Abia prin
ordonanta imperiala din 1846 s-au pus si in Imperiul otoman bazele unei educatii in sens modern, care
cuprindea trupele primara, gimnaziala si superioara. Nu au existat, insa, decat cu titlu de exceptie
clase primare in limba romana (Tulcea, Silistra, Turtucaia), cu invatatori veniti din Romania sau din
Transilvania. Mediul rural nu oferea nici un fel de educatie, cu exceptia celei de pe langa biserici. La
Tulcea, scoala romaneasca moderna a inceput sa functioneze din 1870 iar din 1876 guvernul
Romaniei i-a acordat o subventie regulata. Scoala de la Silistra era cu doua decenii mai veche, fiind
frecventata de numerosii romani din regiune.

In momentul izbucnirii noului razboi ruso-otoman (1877-1878), nici conditiile interne ale provinciei,
nici proiectele cancelariilor Puterilor europene nu puteau prevede desprinderea Dobrogei de la
Imperiul otoman si, mai ales, intrarea ei in componenta statului roman (prevederile Tratatului de pace
de la Berlin din 1878). Abia din secolul al XX-lea Dobrogea a castigat valentele exceptionale ale unei
regiuni de o importanta deosebita pentru Romania.

4. Învăţământul în România modernă.

 Învățământul superior cu predare în limba română a devenit o realitate abia în secolul al XIX-
lea, deși încercări în acest sens au existat și înainte de acest secol. După unirea Moldovei cu Țara
Românească, la 24 ianuarie 1859, preocuparea pentru elaborarea de legi ale învățământului a crescut,
iar discuțile pe marginea acestui subiect au devenit din ce în ce mai aprinse. Ca și în alte domenii,
România se afla în urma altor state din Europa la numărul de universități, procentul de alfabetizare și,
în general, la motivația tinerilor de a urma o facultate. După realizarea statului național unitar,
principala preocupare și provocare pentru guvernul României a constituit-o unificarea diferitelor
sisteme educaționale din provinciile care se uniseră cu Vechiul Regat.

În perioada interbelică au existat mai multe încercări de a micșora aceste decalaje față de
Europa prin adoptarea unor legi ale învățământului, înființarea unor noi facultăți și centre universitare
sau reglementarea procesului de recrutare a cadrelor didactice. Acesta a fost și momentul în care elita
românească și-a dat seama de importanța creării cadrului propice dezvoltării învățământului de toate
gradele.

În titlul II, art.23 din Constituția din 1866 se precizează că învățământul este liber, libertatea
învățământului este garantată. Se vor înființa treptat școli primare în toate comunele României, iar
învățământul primar era gratuit și obligatoriu.

Trebuie să acordăm un interes special și sistemului de învățământ din teritoriile românești aflate
sub ocupații străine, întrucât uniformizarea acestor sisteme la 1918, când provinciile s-au unit cu
România a fost una dintre provocările guvernului. În Transilvania, în anul 1861 se acordă bisericii
ortodoxe dreptul de a organiza, conduce și controla școlile poporale. Se ajunge astfel la un învățământ
confesional, care se va menține până la 1918, când Transilvania s-a unit cu România. Odată cu
realizarea dualismului austro-ungar, în anul 1867, învățământul românesc din Transilvania a avut mult
de suferit: elita maghiară va încerca să introducă limba în toate școlile. În această perioadă, în
Transilvania existau următoarele instituții de învățământ superior: Universitatea din Cluj, Institutul
Agronomic din Cluj, Academiile Juridice din Oradea și Sighetul Marmației, Institutele de Teologie și
Școala Superioară de Comerț din Cluj. Deși au fost încercări de a transforma Liceul Academic din
Cluj într-o universitate, abia în anul 1872 se înființeaza prima universitate transilvăneană, la Cluj.

Sistemul de învățământ din Bucovina nu intra sub jurisdicția guvernului maghiar. Aici existau
probleme grave în ceea ce privea crearea și întreținerea bazei materiale a școlilor, care era în sarcina
comunelor. În ciuda dificultăților cu care era confruntată, elita din Basarabia a încercat în permanență
să creeze și să cultive o conștiință națională, să nu se lase acaparată de puterile din jur.

Situația din Basarabia era critică: autoritățile rusești urmăreau să suprime orice sentiment
național, altfel că și scoala devine un mijloc de rusificare. Limba română este interzisă, populația era
practic analfabetă, pentru că erau considerați alfabetizați cei care știau doar să se semneze.
 5. Cultura; elite intelectuale.
In a doua jumatate a secolului al XIX-lea, Iasul devine cel mai important centru cultural al tarii. In
jurul societatii 'Junimea' si a revistei 'Convorbiri literare' (primul numar a aparut la Iasi, la 1 martie
1867) se strang tineri inimosi, cu studii in strainatate, mai ales in mediul german (Titu Maiorescu,
Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Petru P.Carp, Iacob Negruzzi). Acestia sunt deschizatorii si
sustinatorii spiritului 'critic' in cultura romaneasca, jucand un rol important in directionarea literaturii
romane pe o cale proprie, in modernizarea gramaticii limbii romane si unificarea culturii romanesti. In
'Convorbiri literare' isi gasesc debutul Eminescu (1870), Creanga (1876), sunt publicati I.Slavici,
I.L.Caragiale, Alecsandri s.a. Revista este deschisa traducerilor din literatura universala, iar pe plan
intern dialogheaza, uneori polemic, cu noile curente estetice si cu revistele (autorii) din alte parti ale
tarii. Mutarea, in 1885, la Bucuresti, si aderarea unor junimisti la ideologia conservatoare contribuie la
orientarea spre 'etnos' a 'Convorbirilor literare', iar in primele decenii ale secolului al XX-lea, spre
traditionalist.

Directia noua sustinuta de Titu Maiorescu in 'Convorbiri literare' nu mai reprezinta, dupa 1880,
singura directie posibila, desi cenaclul 'Junimea' si revista se aflau inca in fruntea miscarii literare.
Principalele directii si orientari ce se afirma in presa literara a ultimelor doua decenii ale secolului
trecut sunt: modernismul, numit adesea decadentism (sustinut de 'Literatorul', aparut in 1880, avandu-
l in frunte pe Al.Macedonski; curentul initiaza simbolismul in poezia romaneasca), realismul (sustinut
de 'Contemporanul', revista aparuta la Iasi, in 1881, si avandu-l ca teoretician si critic pe
C.Dobrogeanu-Gherea), romantismul tarziu, tendinta specificului national (sustinuta de I.Slavici si
G.Cosbuc prin 'Tribuna' Sibiului, ziar aparut in 1884, de revista 'Vieata' (1894), a lui A.Vlahuta,
revista 'Vatra' etc.) si tendinta sociala prin revista prepoporanista 'Evenimentul literar' (1893).

In ultimul deceniu al secolului trecut literatura romana nu inregistreaza, decat cu mici exceptii,
progrese evidente in comparatie cu epoca clasica a lui Eminescu, Creanga, Caragiale si Slavici. Anul
1889 se incheie cu moartea primilor doi, in 1890 moare Alecsandri, cel care cantase, decenii in sir,
biruintele poporului roman. 'De cand s-au dus Creanga, Eminescu si Alecsandri, literatura lancezeste
la noi', sublinia Maiorescu in 1898.

Aparitia revistei 'Semanatorul', la Bucuresti, la 2 decembrie 1902, din initiativa lui Spiru C.Haret, sub
conducerea lui A.Vlahuta si G.Cosbuc, a marcat un moment important in dezvoltarea literaturii
romane. La aceasta revista vor colabora ªt.O.Iosif, Ilarie Chendi, I.Agarbiceanu, M.Sadoveanu,
D.Anghel, N.Iorga s.a. 'Privit in ansamblu, semanatorismul este un curent preponderent cultural,
caracterizat prin tendinta nationala si accent deosebit pus pe viata satului, cu unele nuante de idilizare
si idealizare a acestuia. Valorificarea traditiilor istorice ale poporului roman in vederea opunerii
influentelor straine, considerata de semanatoristi primejdioase pentru cultura nationala, elogiul
boierimii patriarhale pe cale de disparitie si critica arendasilor cu tendinte xenofobe constituie
limitele doctrinei .'

Actiunea lui Nicolae Iorga la 'Semanatorul' de a 'da neamului romanesc o literatura care sa porneasca
de la el', insistenta cu care considera satul si taranul ca singurele izvoare de energie nationala, a
starnit, in randul criticilor, proteste energice.Primul care ia atitudine impotriva ideologiei
semanatoriste este Ovid Densusianu, care editeaza, intre anii 1905-1925, revista 'Vieata noua', si,
odata cu ea, initiaza un nou simbolism romanesc.

Un curent nou in literatura romaneasca se constituie odata cu aparitia, la Iasi, la 6 martie 1906, a
revistei 'Viata romaneasca'. Este poporanismul al carui teoretician si critic este G.Ibraileanu. O cultura
nationala, cu caracter specific, nu se va putea naste decat atunci cand 'masele populare' vor lua parte la
aprecierea valorilor culturale, sustinea revista. In centrul atentiei se afla, evident, taranimea si nu
taranul. Poporanismul politic a fost reprezentat de C.Stere.

Literatura romaneasca face pasi importanti si in domeniul dramaturgiei (Delavrancea , Al.Davila), al

teoriei si criticii literare (N.Iorga, G.Ibraileanu, O.Densusianu, D.Caracostea, M.Dragomirescu,
A.Philippide, Sextil Puscariu), infatisandu-se, la inceputul secolului nostru, ca o literatura moderna,
prolifica, de rezonanta europena.

Cele doua universitati, din Iasi si Bucuresti, 'Societatea Academica Romana', transformata, in 1867, in
Academia Romana, 'scolile' si societatile stiintifice ('Scoala nationala de poduri si sosele', infiintata in
1801, 'Societatea politehnica', 'Scoala superioara de arhitectura' (1897), 'Institutul geologic roman'
(1906), 'Societatea geografica', 'Scoala de medicina veterinara', reorganizata in 1883, 'Scoala de
agricultura si silvicultura de la Herastrau', devenita institut de invatamant superior in1870, 'Societatea
romana de stiinta' (1902) s.a.) au fost centrele in care s-au format si concentrat cadrele de specialitate.

6. Sistemul politic în perioada 1866-1876.

In primul deceniu care a urmat aducerii principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen si a
instaurarii monarhiei constitutionale viata politica s-a caracterizat printr-o acuta instabilitate
guvernamentala si parlamentara. Numai pana in martie 1871 au fost schimbate 10 guverne, s-au
efectuat 30 de remanieri si au avut loc patru scrutinuri parlamentare.

Dintre cauzele acestei situatii remarcam:

Ø Lipsa de traditie a sistemului parlamentar de factura moderna;

Ø Frictiunile dintre puterea executiva si cea legislativa ca urmare a amestecului domnitorului in

politica interna si externa;

Ø Lipsa partidelor politice constituite la nivel national, capabile sa isi asigure majoritati durabile in
Parlament;

Ø Mentinerea unor forme organizatorice diferite in Moldova si Muntenia;

Ø Lipsa unitatii programatice in cadrul principalelor curente politice (liberalismul si

conservatorismul) si mai ales in cadrul celui dintai cu privire la dezvoltarea economica, sociala si
politica;

Ø Tendinta domnitorului de a-si spori autoritatea;

Ø Amestecul, uneori direct, al puterilor garante in situatia interna a tarii, aflata sub regimul
garantiei colective, stabilita de Tratatul de Pace de la Paris din 1856.

Un fapt pozitiv pentru consolidarea sistemului politic romanesc l-a reprezentat recunoasterea de catre
Poarta, la 11/23 octombrie, prin firman a lui Carol ca principe ereditar cu dreptul de a bate moneda,
nu insa si acela de a emite ordine si decoratii. Romania putea detine o armata de 30000 de oameni dar
tratatele si conventiile incheiate de Poarta cu marile puteri ramaneau obligatorii pentru tanarul stat
roman care nu putea incheia acorduri similare. Principele Carol a fost investit cu toate prerogativele in
cursul calatoriei pe care a efectuat-o la Constantinopol la 9/21 octombrie.

In aceeasi perioada se intensifica procesul de organizare politica.

 7. Sistemul politic în perioada 1876-1888.
In urma unei violente campanii impotriva guvernului conservator, in conditiile in care izbucnise si
„criza orientala”, la 24 aprilie/6 mai 1876 a fost numit un guvern al Coalitiei de la Mazar Pasa condus
de Ion C. Bratianu, moment care va inaugura o guvernare liberala de 12 ani.

De acest guvern se leaga in primul rand cucerirea independentei si revenirea Dobrogei la statul roman
in urma Congresului de la Berlin din iunie-iulie 1878. Consecinta a conditiilor impuse pentru
recunoasterea independentei, in octombrie 1879 Parlamentul a aprobat textul modificat al articolului 7
din Constitutie. Conform noului articol, puteau dobandi cetatenia romana, individual, toti cei care
dovedeau o sedere in Romania de cel putin 10 ani cu exceptia strainilor care au infiintat intreprinderi
industriale, au pus in practica inventii sau au luat parte la razboi. Ca urmare, in afara celor 888 de
evrei care au participat la razboi, dreptul de cetatenie a fost acordat limitat.

La 11/23 martie 1871 se instituie guvernul conservator condus de Lascar Catargiu care va pune capat
perioadei de instabilitate. Aceasta situatie se realiza pe fondul infrangerii Frantei si a dominarii
Europei de catre Germania, Austro-Ungaria si Rusia ceea ce nu putea decat sa impuna Romaniei o
imbunatatire a relatiilor cu cele trei imperii. Pe plan intern liberalii si-au atenuat caracterul radical al
luarilor de pozitie intelegand ca o noua revolta a nationalitatilor era imposibila in acest context.

In timpul guvernarii conservatoare (1871-1876) s-a modificat legea invoielilor agricole prin
introducerea clauzei „manu militari” in virtutea careia taranii care nu respectau contractele incheiate
cu proprietari puteau fi executati silit direct prin intermediul fortei armate. S-a organizat creditul
funciar rural si creditul urban. S-a ajuns la o intelegere cu „Societatea drumurilor de fier”,
satisfacandu-se cerintele bancherilor germani. A fost continuata construirea retelei de cai ferate
incheindu-se noi contracte pentru portiunile dintre Ploiesti si Predeal, Adjud si Targu Ocna, necesare
pentru legaturile cu Transilvania.

In 1875 guvernul a incheiat o conventie comerciala cu Austro-Ungaria (statele membre ale Aliantei
celor Trei Imparati au recunoscut Romaniei dreptul de a incheia tratate si conventii comerciale) si
ulterior cu Rusia.

8. Sistemul politic în perioada 1888-1899.

În 1888, ,,opoziţia unită” a dus la caderea guvernului liberal, moment din care, pînă în 1895, la
conducerea ţării s-au aflat conservatorii şi junimiştii. Au fost votate legi privind problema agrara,
bogăţiile naturale, statutul clerului. În 1895 Parlamentul adopta legea minelor, care reglementa
exploatarea bogăţiilor subsolului şi introducea măsuri privind ocrotirea socială. Guvernarea liberală
dintre1895 şi 1899 s-a desfăsurat sub semnul dificultăţilor legate de problema Dunării, ale mişcării
memorandiste şi susţinerii mişcării de eliberare naţională.

Junimistii au fost cei care au formulat principiile programatice ale PC. Aceste principii au fost
expuse, pentru prima data, de P.P. Carp intr-un discurs tinut in Camera, rostit la sfarsitul lunii martie
1881. Discursul dadea expresie programului de reforme cunoscut sub denumirea „Era Noua” si a fost
adoptat oficial de junimisti in septembrie 1888. Considerandu-se ca „opera trecutului este terminata”
se sublinia „cea dintai preocupare pentru soarta satenilor si a meseriasilor”, echitatea in raporturile
agrare, „starpirea proletariatului la sate si la orase”. Alte prevederi faceau referire la:

Ø o lege a meseriilor;

Ø reforma administrativa;

Ø inamovibilitatea magistratilor;

Ø reasezarea impozitelor;

Ø extinderea invatamantului real;

Ø imbunatatirea situatiei clerului;

Programul adoptat in 1892 a extins si explicat pe cel anterior:

Ø dezvoltarea organica a statului;

Ø respectarea si sprijinirea libertatilor publice;

Ø improprietarirea din domeniile statului;

Ø reorganizarea creditului agricol;

Ø o lege a meseriilor;

Ø intarirea armatei;

Ø o lege a jandarmeriei;

Ø extinderea invatamantului obligatoriu;

Ø reforma invatamantului special si profesional;

Ø o politica externa care sa garanteze independenta si integritatea teritoriala.

Intre 1888 si 1895 are loc guvernarea conservatoare dar, intr-o prima etapa, regele a incredintat
guvernul nu Opozitiei Unite ci junimistilor, cu scopul de a inlatura posibilitatea ca Opozitia Unita sa
ia masuri de anulare a legislatiei liberale, inclusiv a modificarilor constitutionale. Guvernul junimist
va fi inlocuit insa, dupa o serie de manevre politice, la 30 martie/11 aprilie 1889 cu guvernul liberal
conservator condus de Lascar Catargiu.

In perioada urmatoare se remarca lipsa de unitate din tabara consrvatoare, divizata

injunimisti, conservatorii liberali si conservatorii puri (Al. Lahovary). De altfel cele trei formatiuni s-
au aflat, in diferite combinatii, la guvernare in aceasta perioada, ducand la formarea a mai multe
echipe ministeriale. In plan legislativ s-au adoptat legi privind autoritatile administrative, modificarea
invoielilor agricole, taxele si contributiile comunale. Cea mai importanta lege a fost legea minelor,
elaborata de P. P. Carp si votata in Parlament in 1895. Conform acestei legi se proclama dreptul de
proprietate al statului asupra bogatiilor subsolului cu exceptia petrolului, care apartinea proprietarului
solului respectiv.
Legea a fost puternic contestata si de liberali dar si de conservatori, ducand in cele din urma la
caderea guvernului. Marii proprietari nu acceptau principiul principiul expropierii in situatia in care
proprietarul terenurilor nu era preocupat de exploatarea zacamintelor.

A urmat, intre octombrie 1895 si aprilie 1899 o noua guvernare liberala. Perioada de sapte ani scursa
de la pierderea puterii a fost marcata de cateva schimbari in cadrul partidului. La 4 mai 1891 a
murit Ion C. Bratianu si, pentru un an conducerea a revenit lui Dimitrie Bratianu. La moartea acestuia
lider al partidului a fost ales Dimitrie A. Sturdza iar Congresul de la Iasi din acelasi an a reinnoit
programul si a marcat inceputul actiunilor menite a rasturna guvernul conservator. Se acorda o mai
mare importanta problemei taranesti „de solutionarea careia depinde existenta, siguranta si viitorul
tarii” pronuntandu-se pentru incetarea cu desavarsire a robiei materiale si morale taranilor.
Conducerea lui Dimitrie A. Sturdza a asigurat continuitatea liniei politice trasate de Ion C. Bratianu,
in acord cu interesele economice ale burgheziei mari si ale marilor proprietari cu tendinte liberale.

9. Sistemul politic în perioada 1899-1914.

Între 1899-1901, guvernarea conservatoare s-a confruntat cu necesitatea unor noi împrumuturi
externe, afacerea Hallier, legată de lucrările de modernizare ale portului Constanţa, urmările unor
răscoale ţărăneşti.I-au urmat la putere între 1901 şi 1904 liberalii, care au adoptat legea
meseriilor(1902) şi legea băncilor populare(1903). Răscoala din 1907 a determinat o gravă criză în
societatea rom. Sub semnul său s-au desfăşurat guvernările conservatoare (1905-1907) şi liberală
(1907-1910). Se impuneau de urgenţă măsuri politice menite sa rezolve problema agrară. În ciuda
unei legislaţii agrare bogate, gradul său de cuprindere nu a rezolvat această cerinţă primordială p/t
progresul Ro. În 1913 liberalii au anuntat, în programul electoral, ca se impunea întroducerea votului
universal, exproprierea marilor proprietăţi agricole şi împroprietărirea ţăranilor. În 1914 Parlamentul a
luat în dezbatere proiectele de reformare şi modificare în acest sens a Constituţiei. În luna decembrie,
liderul liberal Ion I.C. Brătianu a propus însă amînarea dezbaterilor, pînă la terminarea razboiului.
Viaţa politica a fost oglinda fidelă a consolidării statului român, aflat pe drumul modernizării. S-a
făurit o democraţie parlamentară care a favorizat fructuoase dezbateri de idei în jurul problemelor
cardinale ale Ro moderne.

In decembrie 1904 mai multi membrii ai guvernului au demisionat si, pe fondul crizei provocate de
afacerea falsificarii titlurilor de renta iesite castigatoare guvernul a fost inlocuit de un cabinet
conservator condus de Gh. Gr. Cantacuzino in timpul caruia s-a sarbatorit, in 1906, jubileul regal.

Guvernul a demisionat pe fondul gravei crize politice provocate de rascoala din 190 La 13/26 martie,
in Parlament a avut loc o sedinta memorabila in care reprezentantii celor doua partide, in fata
intereselor superioare ale „patriei in primejdie”, au cazut de acord sa adopte in comun masurile
necesare. S-a format un nou guvern condus de Dimitrie A. Sturdza care a avut ca ministru de Interne
pe Ion I.C. Bratianu iar ca ministru de razboi pe generalul Alexandru Averescu. Au fost adoptate legi
privind sporirea numarului jandarmilor, cresterea controlului administratiei asupra satelor, dar si unele
legi care urmareau sa inlature unele din cauzele care au dus la izbucnirea rascoalei. Legislatia agrara
liberala a fost combatuta de conservatori care considerau ca se aducea atingere regimului proprietatii.

Evenimentele din 1907 au avut consecinte importante si in planul structurilor de partid. In PC s-a
ajuns la unificarea gruparilor partidului prin proclamarea lui P.P. Carp ca presedinte. La putin timp
insa se va desprinde o grupare condusa de Take Ionescu care va forma Partidul Conservator Democrat
(PCD). Intr-un manifest adresat PC, Take Ionescu isi justifica gestul prin „nevoia de modernizare a
Partidului Conservator, asimilarea lui la starea actuala a Romaniei”. In noua formatiune isi gaseau loc
elemente burgheze-avocati, profesori, ziaristi dar si mari proprietari. Ca program remarcam:

Ø reducerea la 2 a colegiilor electorale;

Ø inmultirea numarului mandatelor colegiului taranesc;

Ø garantarea libertatii in alegeri;

Ø stabilitatea functionarilor publici;

Ø crearea unei proprietati mijlocii puternice;

Ø cumpararea de catre stat a tuturor mosiilor apartinand institutiilor publice si de utilitate publica
si vanzarea catre tarani in loturi mici.

Partidul s-a bucurat de un succes important dar regele, pentru a mentine sistemul bipartid, nu a
recunoscut noua grupare ca partid de guvernamant.

In cadrul PNL, dupa ce la 27 decembrie 1908/9 ianuarie 1909 s-a format un nou guvern liberal,
condus de Ion I. C. Bratianu, la 11/24 ianuarie 1909 a fost ales ca lider al partidului Ion I.C. Bratianu
dupa demisia lui Dimitrie A. Sturdza. La o luna dupa acest moment, noul lider al partidului a depus
pe biroul Senatului proiectul de lege pentru introducerea colegiului unic de alegatori in alegerile
pentru consiliile judetene, dovedind ca PNL a tras concluziile necesare din evenimentele din 190 De
altfel, in manifestul-program din ianuarie 1911, din preajma alegerilor, se arata ca „pentru
completarea operei savarsite, pentru consolidarea ei trainica, pentru dezvoltarea tuturor fortelor
Romaniei […] trebuie sa se dea o mai mare intindere putintei tuturor cetatenilor de a participa, prin
exprimarea vointei lor, la viata statului”.

Alte legi adoptate de guvernul liberal: legea contra sindicateler, asociatiunilor profesionale, a
functionarilor statului, judetelor, comunelor si stabilimentelor publice (legea Orleanu). Conform
dispozitiilor acestei legi salariatilor statului le era interzis dreptul de asociere si de greva iar incalcarea
dispozitiilor legii era pedepsita cu inchisoarea. In 1909 s-a infiintat Directia politiei si sigurantei
statului dupa o tentativa de asasinat la adresa primului ministru. In 1910-1911 au mai fost adoptate
unele legi referitoare la masurile de siguranta si de igiena in intreprinderile industriale, la repaosul
duminical.

La sfarsitul anului 1910, opozitia facuta de partidul condus de Take Ionescu la care s-au adaugat si
obisnuitele scandaluri politice au determinat demisia guvernului Bratianu dar regele, pentru a mentine
sistemul bipartid a incredintat conducerea guvernului nu lui Take Ionescu ci lui P.P. Carp,
determinandu-l pe ultimul sa intre intr-un cartel electoral cu liberalii.

In timpul noii guvernari conservatorii au trebuit sa legifereze unele masuri in consecinta rascoalei din
190 Astfel, conform legii din 18/30 martie 1912 pentru trecerea in proprietatea statului a terenurilor
agricole stapanite de persoane juridice cu caracter de utilitate publica (asa numitele proprietati de
mana moarta), ¾ din aceste suprafete trebuiau sa fie vandute taranilor in loturi de 5 ha iar ¼ in loturi
de 15 pana la 50 de ha. Cu scopul de intari pozitiile categoriei instarite a taranilor, cumparatorilor de
loturi mari li se acordau mari facilitati de plata. In total urmau sa treaca in proprietatea taranilor
250000 ha terenuri. Desi votata, legea nu a fost aplicata.
O alta lege din 1912 a extins substantial efectele legii de incurajare a industriei din 1887 la
intreprinderile mici si mijlocii si chiar atelierele mestesugaresti. Tot in acelasi an a fost adoptata si o
noua lege pentru organizarea meseriilor (legea Nenintescu). Conform legii meseriile se organizau in
bresle (incluzand si pe cei din comunele rurale) iar mai multe bresle, cu cel putin 1000 de membrii
alcatuiau o corporatie. Scopul legii era acela de a impaca interesul national, pregatirea lucratorilor si a
meseriasilor la nivelul celorlalte tari dezvoltate si interesul social, organizarea urgenta a asigurarilor
sociale.

Masurile legislative din timpul guvernarii lui P.P. Carp au prelungit existenta conservatorismului pana
dupa razboi; prin atenuarea consecintelor concurentei in industrie si prin unele concesii facute
taranimii si altor categorii sociale, au aplanat pentru o vreme conflictele sociale si politice majore.
Votarea acestor legi, fara opozitie prea mare, demonstreaza ca multi conservatori, in afara
junimistilor, ajunsesera la concluzia necesitatii acordarii unor concesii.

10. Conceptul de rotativă guvernamentală.

Perioada Belle Époque s-a aflat din punct de vedere politic sub semnul rotativei
guvernamentale, instituită la inițiativa regelui Carol I. În timpul rotativei guvernamentale (1895–
1916) la conducerea țării au alternat guverne liberale și conservatoare, pe câte o perioadă de patru ani.
Sistemul rotativei nu a mai putut fi utilizat în perioada interbelică, când a avut loc o fărâmițare și
radicalizare a scenei politice din România.

Mecanismul de declanşare al alegerilor parlamentare în timpul monarhiei constituţionale

presupunea ca regele să dizolve mai întâi Parlamentul, apoi Consiliul de miniştri îşi depunea
mandatul, urmând ca regele să numească un nou executiv care să organizeze alegerile. S-a
demonstrat, însă, în practică, pe întreaga perioadă a monarhiei constituţionale (1866 - 1938), că
partidul sau grupul politic din care provenea guvernul însărcinat să organizeze alegerile şi-a asigurat
întotdeauna majoritatea parlamentară.

Până la formarea primelor formaţiuni politice, PNL în 1875, respectiv PC în 1880, scena
politică era divizată în diferite grupuri politice de doctrine şi aparteneţe geografice diferite, astfel că
domnul Carol a încercat să aducă la guvernare facţiunile de nuanţă moderată. După formarea
partidelor, lunga guvernare liberală a lui Ion C. Brătianu (1876 - 1888), apoi lunga guvernare a
formaţiunilor conservatoare (1888 - 1895) au radicalizat scena politică internă.

Soluţia la această radicalizare a fost principiul rotativei guvernamentale. Astfel, cele două
mari formaţiuni, începând din octombrie 1895, până în decembrie 1916 s-au succedat la guvernare
odată la 4 ani, cu excepţia ultimei când s-a format guvernul de uniune naţională la Iaşi din cauza
ocupaţiei Puterilor Centrale.

De altfel, ambele partide erau de acord cu modernizarea ţării, diferenţa făcând-o ritmul cu
care să se realizeze acest proces. Liberalii doreau o modernizare rapidă cu adoptarea modelului
occidental şi adaptarea lui la realităţile româneşti, în timp ce conservatorii doreau ca procesul să
desfăşoare de jos în sus, cu crearea mai întâi a fondului înaintea adoptării formei.

Sistemul rotativei guvernamentale a luat sfârşit după intrarea României în Primul Război
Mondial, când, din cauza ocupaţiei a trei sferturi din ţară de trupele Triplei Alianţe, instituţiile statului
s-au mutat la Iaşi pentru a se reorganiza armata şi a se respinge ofensiva. Sistemul nu a mai putut fi
utilizat în perioada interbelică din cauza fărămiţării scenei politice, efect al Marii Uniri, al votului
universal şi a reformei agrare. Apoi, în anii '30, regele Carol al II-lea a subminat partidele politice
pentru a creşte rolul monarhiei în viaţa statului, iar, după rezultatul indecis al alegerilor din decembrie
1937, a profitat de disensiunile dintre formaţiuni şi a instaurat un regim autoritar.

11. Puterea legislativă în Constituţia din 1866.

Puterea legislativă o avea domnul, Adunarea Deputaţilor şi Senatul, care împărţeau iniţiativa
legislativă. Parlamentul putea elabora proiecte de legi, care erau promulgate (a promulga= a intra în
vigoare) de domn. Domnul putea dizolva Parlamentul, cu condiţia să organizeze alegeri în maxim o
lună. De asemenea domnul are drept de veto, dar nu absolut, întrucât trebuia să se ţină cont de părerea
deputaţilor şi senatorilor şi nu putea respinge definitiv un proiect de lege. Membrii Adunării au
dreptul de a interpela guvernul, care era obligat să răspundă prin miniştrii săi. Senatorii şi deputaţii
puteau cere anchete asupra activităţii ministeriale.

12. Carol I – scurtă biografie.

Regele Carol I al României a fost al doilea fiu al principelui Carol Anton de Hohenzollern-
Sigmaringen din vechea ramură romano-catolică din Germania de Sud a casei de Hohenzollern, al
cărui cap era împăratul Germaniei. Mama, Principesa Iosefina de Baden, era foarte evlavioasă dar
nu bigotă, lipsită de egoism. Principele Carol avea un capital de experienţă îndestulător de care se
putea folosi când a primit sarcina grea de a călăuzi soarta naţiunii române. A primit în tinereţe o
educaţie înaltă în sânul unei familii fericite şi unite, garanţie sigură a unui trai cumpătat şi fericit în
viitor. Tatăl şi mama sa au căutat cu toate puterile ca mintea copiilor lor să desluşescă deosebirea între
aspectul exterior al lucrurilor şi starea lor intimă, adevărată. Evenimentele anului 1848 au silit pe
bătrânul bunic principe să abdice în folosul tatălui principelui, Carol Anton. În vâltoarea acelui an, la
27 septembrie, familia de Hohenzolern a trebuit să părăsescă Sigmaringenul, luându-şi ceea ce aveau
să numească „primul zbor”, spre a-l deosebi de al „doilea zbor”, care s-a întâmplat şapte luni mai
târziu. Reşedinţa a fost stabilită mai întâi la Neisse în Prusia, iar după cedarea suveranităţii
principatului către regele Prusiei, la Düsseldorf, unde tatăl familiei primise comanda diviziei a 14-a.
Principele Carol, viitorul rege al României a fost trimis împreună cu un perceptor la Dresda, unde a
petrecut şapte ani.

La sfârşitul stadiului său de la Dresda, principele Carol a trecut examenul de ofiţer, iar drept
răsplată fu învoit să facă o călătorie în Elveţia şi Italia de Sud. La întoarcere fu pus sub ucenicia
căpitanului instructor von Hagens, care avea să-i perfecţioneze pregătirea militară, dezvoltându-i în
acelaşi timp spiritul de iniţiativă şi de acţiune personală. Dobândi în curând funcţia de al doilea
locotenent în artileria prusiană de gardă. În noiembrie 1858, principele Carol Anton - tatăl, a fost
numit de către regele Wilhelm I, preşedinte al ministerului Prusian. De pe atunci principele Carol,
viitorul nostru rege, a început să manifeste interes pentru politică şi diplomaţie.

În această privinţă e foarte semnificativ ceea ce ni se spune despre sentimentele Principelui la

începuturile carierei lui: „ El nu putea suferi acel spirit „Junker”, ţanţoş şi învechit care era atunci atât
de răspândit în Prusia şi la Berlin şi mai cu seamă la Curtea Prusiană. Firea sa era prea simplă, prea
sinceră, ca să se poată obişnui cu această însuşire seacă şi să se călăuzească după nişte formule
ruginite şi deşarte. Educaţia sa era prea aristocratică pentru a nu fi pătruns de simplitate şi
spontaneitate în acţiunile sale...”
 13. Elisabeta a României.
S-a născut pe 29 decembrie 1843 în castelul Monrepos din Neuwied pe Rin. Prințesa Elisabeta
von Wied a venit în România în 1869, la vârsta de 26 de ani, pentru a se căsători cu Prințul Carol de
Hohenzollern-Sigmaringen. n timpul războiului din 1877, Elisabeta a înființat spitale, servicii de
ambulanță și îngrijire și a procurat medicamente pentru răniți. Regina Elisabeta s-a implicat energic în
sprijinirea artelor și a societății filantropice, prin intermediul cărora a încurajat doamnele din înalta
societate să aibă un rol activ în strângerea de fonduri și în gestionarea actelor caritabile. În absența
unui sistem de caritate, Societatea Regina Elisabeta a reginei, fondată în 1893, a tratat benevol circa
17.000 de pacienți pe an, a distribuit medicamente gratuite și a monitorizat starea familiilor nevoiașe.
Regina a avut și inițiativa de a identifica potențialul meșteșugurilor românești. Ea însăși se înveșmânta
adesea în portul național românesc, socotit până atunci strai al țăranilor, și a încurajat doamnele din
suita ei să facă la fel, dându-i astfel o valoare socială deosebită. Regina a organizat la castelul regal de
la Sinaia un centru de meșteșuguri naționale.

Și-a făcut o datorie din a încuraja tinerii talentați să studieze prin intermediul unui program de
burse. Regina s-a înconjurat cu artiști în devenire cum ar fi George Enescu sau Elena Văcărescu și a
sprijinit financiar pictorul Nicolae Grigorescu și poetul Vasile Alecsandri.

Elisabeta a fost conștientă de beneficiul major al turismului într-o țară care nu era încă în
circuitul turistic internațional. A inițiat în acest domeniu o campanie susținută de publicitate pentru a-
și face cunoscută în străinătate țara sa adoptivă. Trenul Orient Express făcea o haltă la Sinaia și
călătorii erau găzduiți la castelul regal.

14. Familia regală a României.

Carol I + Elisabeta = Principesa Maria (moarta la 4 ani, 1874)

Ferdinand : fiu al Principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen (1835–1905), pretendent la

Tronul Spaniei, şi al Infantei Antonia a Portugaliei, Principesă de Bragança şi de Saxa-Coburg-Gotha
(1845–1913).

El a studiat la Școala Militară din Kassel, la Universitatea din Leipzig, la Universitatea din Bonn şi la
Şcoala Superioară de Ştiinţe Politice şi Economice din Tübingen.

Principele Ferdinand a venit prima oară în România în anul 1881, la vârsta de 15 ani. A stat la Palatul
Cotroceni, împreună cu tatăl lui, Leopold, și fratele lui mai mic, Carol. La 14 noiembrie 1886,
Principele Ferdinand este încorporat sublocotenent în Armata României, în cadrul Regimentului 3
linie (infanterie). A fost ofițer al Armatei Române timp de 38 de ani, trecând în patru decenii de la
gradul de sublocotenent la cel de mareșal.

Ferdinand devine oficial Principele de Coroană al României în noiembrie 1888, la 23 de ani.

Ferdinand rămâne Principe Moștenitor timp de 26 de ani și arată o extraordinară loialitate Regelui
Carol I, pregătindu-se discret, măsurat și temeinic pentru a prelua pe creștet Coroana de Oțel a
României.
Principele Ferdinand sosește oficial în România, la 19 aprilie 1889, în uniformă de sublocotenent, și
este primit la Gara de Nord de Regele Carol I și de Regina Elisabeta. La 10 mai 1891, la jubileul
domniei unchiului său, Ferdinand este avansat la gradul de căpitan.

Regele Carol I face o vizită în noiembrie 1892 la Londra și Windsor, în care cere Reginei Victoria
mâna Principesei Maria de Edinburgh pentru nepotul lui, Ferdinand. Carol I primește cu acea ocazie
Ordinul Jartierei.

Ferdinand s-a căsătorit la Sigmaringen, în ziua de 10 ianuarie 1893, cu Principesa Maria a Marii
Britanii şi Irlandei, Principesă de Edinburg și Principesă de Saxa-Coburg-Gotha.

În 1896, Principii Moștenitori Ferdinand și Maria reprezintă Familia Regală română la încoronarea
Țarului Nicolae al II-lea.

Ferdinand I a urcat pe Tron la 28 septembrie/ 11 octombrie 1914 şi a domnit timp de 13 ani, până în
ziua morții, 20 iulie 1927. Loialitatea sa față de țară, tăria convingerilor sale și felul ireproșabil în care
servește Națiunea și Coroana îi aduc numele de ,,Ferdinand cel Loial”. Domnia Regelui Ferdinand a
fost marcată de două evenimente majore în istoria ţării: Primul Război Mondial şi Marea Unire ce a
urmat războiului.

Ferdinand + Maria

Astfel, Principesa Maria era nepoată a Reginei Victoria a Marii Britanii (1819–1901) şi a Țarului
Alexandru al II-lea al Rusiei (1818–1881). La 10 ianuarie 1893 s-a măritat cu Principele Moştenitor al
României, Ferdinand, cu care a avut şase copii. La nunta lor a fost prezent şi Împăratul Germaniei.
Prin căsătoria cu catolicul Ferdinand, Maria a pierdut locul din Linia de Succesiune la Coroana Marii
Britanii. Același lucru urma să se petreacă în anul 1948 cu Regele Mihai I.

A fost Regina României între anii 1914 şi 1927. A murit la 18 iulie 1938, la Sinaia. Primul Război
Mondial o transformă în erou naţional. Participă activ pe front, încurajează răniţii şi soldaţii din cele
mai fierbinţi puncte de luptă, nu se teme de gloanţe, nici de epidemii, de tifosul exantematic sau gripa
spaniolă, de răni sau de sărăcie. Maria sfârşeşte prin a fi supranumită „Mama Regina“, „Mama
răniţilor“ şi „Regina-soldat“ (ea a şi fost comandant onorific al Regimentului 4 Roşiori, care i-a purtat
numele şi a cărui uniformă a îmbrăcat-o, fiind şi o iscusită călăreaţă). A înfiinţat organizaţia „Regina
Maria“, care a dezvoltat o reţea de spitale în Moldova şi serviciul de ambulanţă. După război, Regina
vizitează Franţa şi Marea Britanie, fiind trimisă de Rege şi susţinută de clasa politică, pentru a pleda
cauza ţării la Conferinţa de Pace de la Paris. Oricărui om politic român i-ar fi fost imposibil să egaleze
bunul nume al Reginei în lume şi puterea ei de convingere40. Iar România avea nevoie de cei mai
buni emisari pe lângă puterile victorioase, spre a obţine recunoaşterea visului istoric al românilor:
România Mare. Deşi neoficiale, vizitele Reginei aduc multă simpatie cauzei româneşti. La Paris, la 8
martie 1919, după dejunul cu Raymond Poincaré, Preşedintele Franţei, este invitată să treacă în revistă
garda de onoare de la Palatul Elysée, o onoare ce nu i se mai făcuse niciodată până atunci unei regine
prin căsătorie. În aceeaşi zi este primită oficial ca membru corespondent al Academiei de Arte
Frumoase din Paris, singura femeie printre bărbaţii acestei instituţii. Vizita sa la Prim-ministrul
francez Clemenceau (7 martie 1919), a devenit legendară. Într-o epocă în care implicarea femeilor în
politică sau societate nu prea era preţuită, Regina Maria a cutezat să îi ceară omului de stat francez
ajutorul pentru revenirea la România, după Primul Război Mondial, a Transilvaniei până la Tisa şi a
Banatului, în întregimea lui. După moartea lui Ferdinand I, în 1927, Maria a României îşi consacră
toată energia bunului mers al ţării, sub domnia nepotului său, Regele-copil Mihai. Alături de
Principesa-mamă Elena, ea îl însoţeşte pe noul Rege în toate împrejurările, ocrotind copilăria celui
chemat prea devreme să ia locul bunicului. Este profund rănită de atitudinea fiului său celui mare,
Carol, care prin excesele din viaţa personală pune în pericol dinastia şi ţara41.

Regina Maria a fost mamă a şase copii: Principele Carol, Principesele Elisabeta şi Mărioara,
Principele Nicolae, Principesa Ileana şi Principele Mircea.

Carol II + Elena

Alteţa Sa Regală Principele Carol s-a născut la Sinaia, la 3 octombrie 1893, ca fiu al Principelui
Moştenitor Ferdinand şi al Principesei Moştenitoare Maria. În 1914, la înscăunarea tatălui său, Carol
devine Principe Moştenitor. În timpul Primului Război Mondial, este ofiţer în armata română. În 1918
dezertează de pe front şi contractează împotriva voinţei Suveranului o căsătorie care este anulată în
anul 1919 şi care nu produce efecte dinastice. Carol se căsătoreşte cu Alteţa Sa Regală Principesa
Elena a Greciei şi a Danemarcei în 1921 (au divorţat în 1928). Carol al II-lea a fost Rege al României
între 1930 şi 1940. A murit la Estoril, în Portugalia, la 4 aprilie 1953, în vârstă de cincizeci şi nouă de
ani.

Principele Carol a fost primul viitor Rege născut în România şi botezat în ritul ortodox. A învăţat
româneşte de mic şi a studiat istoria şi geografia ţării. Pasiunile lui se împărţeau între cărţi şi uniforma
militară. A şi urmat, de altfel, cursurile Academiei Militare de la Potsdam.

Regenţa nu a dat rezultate strălucite, iar pe fondul crizei economice mondiale începute în 1929, viaţa
politică românească era agitată şi confuză. Din exil, Carol dădea semne de interes faţă de Tronul de
care pretinsese, cândva, că nu are nevoie. Carol coboară din avion la 6 iunie 1930, iar la 8 iunie este
proclamat Rege.

Carol al II-lea a fost o personalitate cu lumini și umbre. Inteligent şi erudit, cu un excelent dar oratoric
și cu charismă, el s-a lăsat copleşit nu o dată de slăbiciuni şi excese care au adus mult rău propriei
persoane, Familiei şi, mai ales, ţării. Aventurile sale, precum şi defectul de a se înconjura de o
societate îndoielnică i-au pus în umbră abilitatea de a domni, chiar dacă a fost un monarh căruia i-a
plăcut „meseria de Rege“ şi care avea o bună stăpânire a chestiunilor militare, legislative şi
administrative

Ca și înaintașii săi, Regele Carol al II-lea a avut o contribuție importantă la crearea de noi instituții ale
statului, în acord cu dezvoltările politice și economice din Europa, precum și la îmbogățirea
patrimoniului construit. De numele Regelui Carol al II-lea sunt legate Arcul de Triumf, statuia
ecvestră a Regelui Carol I din Piața Palatului, Muzeul Satului, lacurile de la Herăstrău și Băneasa,
Gara Regală Băneasa, Gara Regală Sinaia, Universitatea Națională de Apărare, primării, universități,
colegii și licee, catedrale, biserici și mânăstiri, multe dintre acestea din urmă în orașe și comune
basarabene.

Majestatea Sa Regina-mamă Elena a României, născută Alteţa Sa Regală Principesa Elena a Greciei şi
a Danemarcei, la 3 mai 1896, mama Regelui Mihai, a fost fiica Majestăţilor Lor Regelui Constantin I
al elenilor şi Reginei Sofia, născută Principesă a Prusiei. Urmează renunţarea la Tron a soţului ei şi
plecarea lui în Franţa, apoi moartea socrului şi venirea pe Tron a fiului ei de şase ani. A ştiut să stea
alături de Regina Maria, cu multă diplomaţie şi modestie, câştigând admiraţia şi afecţiunea ei. A fost
alături de fiul său în toate împrejurările, ocrotindu-i copilăria şi încercând să şteargă neajunsurile
provocate de lipsa tatălui. A divorţat de Carol la 21 iunie 1928.

Venirea pe Tron a lui Carol al II-lea, în 1930, a însemnat începutul unui lung şir de umilinţe, şicane şi
nedreptăţi. În anul 1932 a plecat în exil la Florenţa, unde cumpărase o casă pe care a numit-o „Vila
Sparta“ şi a decorat-o cu un gust desăvârşit. Exilul din 1932 al Elenei nu era primul; şi timpul a
dovedit că nu avea să fie nici ultimul. Toată lumea venea cu bucurie la Vila Sparta: mama, fraţii,
surorile ei, dar mai ales fiul, aflat acum departe de mamă, sub controlul direct al tatălui. Tânărul Mihai
era atât de fericit să stea cele câteva săptămâni pe an permise de tată la Vila Sparta!

Când, la iniţiativa şi decizia generalului Antonescu, Regina-mamă revine în România, în 1940, ţara şi
fiul său aveau nevoie de ea mai mult ca niciodată. A stat în România, alături de Regele Mihai, din
1940 până la 3 ianuarie 1948. Mai ales după 1945, a trecut printr-una dintre cele mai grele şi mai
neplăcute situaţii pe care cineva şi le-ar putea imagina. Regina-mamă a fost un suport moral de
neînlocuit pentru Suveranul în vârstă de nouăsprezece ani, sfătuindu-l, încurajându-l şi, în special,
înţelegându-l în fiecare clipă.

Regina-mamă Elena a fost colonel onorific, conducând Regimentul 9 Roşiori, încă de pe vremea când
era Principesă a României, în anii ’20. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, unitatea militară
s-a numit „Regimentul 9 Roşiori Regina Elena“.

Din 1945 şi până la plecarea din ţară, Regina-mamă şi fiul ei au fost singuri în faţa tăvălugului
sovietic. Cu curaj şi credinţă, uneori cu simţul umorului, ei au făcut faţă acestor ani fără să dea semne
de slăbiciune.

Regina-mamă a început, în 1948, ultimul şi cel mai lung exil din viaţa ei. A plecat din nou la Vila
Sparta şi i-a ajutat pe Rege şi pe tânăra lui familie. A fost mentorul spiritual al Principesei Margareta,
prima sa nepoată. Pentru Regina Ana şi pentru Principesele Margareta, Elena, Irina, Sofia şi Maria,
Regina-mamă şi casa ei de la Florenţa sunt un capitol de neşters din viaţa lor.

15. Ion C. Brătianu.

În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), Brătianu a fost un lider liberal proeminent.
A asistat în 1866 la demiterea lui Cuza și la alegerea Prințului Carol I al României, sub domnia căruia
a avut mai multe mandate ministeriale în următorii patru ani. A fost arestat pentru complicitate
în revoluția din 1870, dar eliberat la scurt timp.

În 1876, ajutat de Constantin A. Rosetti, a format un cabinet liberal, care a rămas la putere până
în 1888, fiind ministru în timpul Războiul Ruso-Turc din 1877, Congresului de la Berlin,
formarea Regatului Român, revizuirea constituției și alte reforme.

După 1883, Brătianu a fost singurul lider al liberalilor, cu ajutorul lui C.A. Rosetti, prietenul și aliatul
politic al său timp de aproape patruzeci de ani.

16. Ion I.C. Brătianu.

Ion I. C. Brătianu (n. 20 august 1864, Florica, judeţul Argeş - d. 24
noiembrie 1927, Bucureşti), om politic, inginer, prim-ministru al României, preşedinte al Partidului
Naţional Liberal, membru de onoare al Academiei Române. Dominând cu autoritate viaţa politică
din România timp de două decenii, în aceeaşi măsură adulat şi contestat, Ion I. C. Brătianu a fost una
dintre cele mai complexe şi controversate personalităţi politice din istoria României. Viaţa sa aproape
s-a confundat cu aceea a Partidului Naţional Liberal, pe care l-a condus şi prin care s-a realizat ca om
politic.
 Ion I. C. Brătianu a avut o traiectorie politică fulminantă, purtând povara grea a numelui pe
care îl avea. Numele său a reprezentat un mare avantaj, dar el era conştient că trebuia să îl onoreze.
Timp de două decenii a făcut şi a desfăcut guverne, iar întreaga clasă politică a ascultat de vocea sa.
Regele Ferdinand I a fost puternic influenţat în deciziile sale de fruntaşul liberal, pe care îl considera
„zodia bună a României”, iar pentru acest lucru şi-a atras de la opozanţi renumele de „rege
neîncoronat”. Reformele adoptate pentru consolidarea statului naţional unitar român, faptul că a fost
unul dintre principalii ctitori ai României Mari, ideal secular al poporului român, i-au determinat pe
istorici să-l numească cel mai mare om politic şi bărbat de stat al României din toate timpurile, „o
adevărată şcoală politică”.

17. Lascăr Catargiu.

A fost un om politic român, prim ministru al României pentru patru mandate.

Născut în Moldova, în noiembrie 1823, aparținea unei vechi familii muntene, un membru al căreia
fiind exilat de Matei Basarab în secolul XVII s-a stabilit în Moldova.

În timpul lui Grigore Ghica (1849 - 1856), Catargiu a ajuns prefect al poliției din Iași. În 1857 face
parte din "divanul ad-hoc" al Moldovei, o comisie aleasă conform Tratatului de la Paris din 1856,
pentru a vota unirea propusă a Moldovei cu Țara Românească. Vederile sale puternic conservatoare,
în special în legătură cu reforma agrară, l-au făcut să devină candidatul conservatorilor la tron
în 1859. În timpul lui Alexandru Ioan Cuza (1859 - 1866), Catargiu a ajuns unul din liderii opoziției și
a primit ajutor din partea lui Barbu Catargiu, un jurnalist și politician asasinat la București pe 20
iunie 1862.

În 1866 a devenit unul dintre cei trei membri ai Locotenenței Domnești care a condus statul român de
la abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza și până la înscăunarea lui Carol I.

După ascensiunea Prințului Carol I al României, în mai 1866, Lascăr Catargiu devine președintele
consiliului de miniștri (prim-ministru), dar neputând coopera cu colegii săi liberali, Ion
Brătianu și C.A. Rosetti, demisionează în iulie.

După încă opt funcții ministeriale, culminând cu agitația anti-dinastică din 1870 - 1871, Catargiu a
format, pentru prima dată în istoria română, un cabinet conservator stabil, care a rezistat până în 1876.

Prin politica sa, care a prevenit o revoluție și a revitalizat popularitatea coroanei, a fost considerat ca
nepatriot și reacționar de liberali, care au ajuns la putere în 1876; o propunere de a demite întreg
cabinetul Catargiu a fost retrasă în 1878. Catargiu a rămas în opoziție până în 1889, când a format un
nou cabinet, fiind ministru al internelor, dar acest cabinet a căzut după doar șapte luni.

18. Petre P. Carp.

A fost un politician român, membru marcant al Partidului Conservator. Deși a fost numit în postul de
auditor onorific la Consiliul de Stat (1865), a participat activ la îndepărtarea domnitorului Alexandru
Ioan Cuza de la conducerea Principatelor Unite. La 11 februarie 1866 a fost numit secretar intim al
Locotenenței domnești, iar ulterior secretar al Agenției diplomatice a României la Paris (mai 1867 -
iulie 1867).
Adept al ideilor „junimiste”, s-a remarcat ca unul dintre fruntașii Conservator din acea perioadă. A
fost ales în numeroase rânduri deputat și senator în Parlamentul României. A îndeplinit numeroase
funcții politice în cadrul guvernelor care au succedat la conducerea țării după abdicarea domnitorului
Cuza (ministru al Afacerilor Străine, ministru al Cultelor și Instrucțiunii, ministru al Agriculturii,
Industriei, Comerțului și Domeniilor, ministru al Finanțelor) fiind ales de două ori președinte al
Consiliului de Miniștri.

A activat în cadrul diplomației românești îndeplinind funcțiile de agent diplomatic

la Viena și Berlin (martie 1871 - aprilie 1873) și ulterior la Roma (aprilie - octombrie 1873). În
perioada noiembrie 1882 - octombrie 1884 a fost numit Trimis extraordinar și ministru Plenipotențiar
al României la Viena. În anul 1891 gruparea „junimistă” se desprinde din cadrul Partidului
Conservator și formează Partidul Constituțional, iar Petre P. Carp este ales președinte al acestui nou
partid. După fuziunea din 1907 a tuturor elementelor politice conservatoare din România, a fost ales
președinte al Partidului Conservator (21 aprilie 1907 - 14 mai 1913). În timpul Primului Război
Mondial a fost unul dintre susținătorii ideii de intrare a României în război alături de Puterile
Centrale. A fost prim-ministru al României de două ori (19 iulie 1900 - 27 februarie 1901 și 14
ianuarie 1911 - 10 aprilie 1912) din partea Partidului Conservator.

19. Titu Maiorescu.

A fost un academician, avocat, critic
literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician și scriitor român mason, prim-
ministru al României între 1912 și 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române,
personalitate remarcabilă a României sfârșitului secolului al XIX-lea și începutului secolului XX.
Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără fond, baza junimismului politic și
„piatra de fundament” pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca
Caragiale și Ioan Slavici.

*vezi si sub cu Junimea*

20. D.A. Sturdza.

A fost un academician, om politic român și de 4 ori prim-ministru al României între anii 1895 - 1909.
A fost, de asemenea, președintele Academiei Române, între anii 1882 și 1884. Educat la Academia
Mihăileană, și-a continuat studiile în Germania, unde a luat parte la mișcările politice ale vremii.
Ulterior, a devenit secretar particular al lui Alexandru Ioan Cuza. După aceea, s-a întors împotriva lui
Cuza, devenind membru în guvernul liberal al lui Ion Brătianu.

În 1899 a fost ales lider al partidului ca succesor al lui Ion Brătianu. În această calitate a fost ales de
patru ori prim-ministru. Deși un om cu mare capacitate de muncă, era reprezentantul al celui mai
strâmt naționalism și disprețuia tot ce era "străin", făcând astfel foarte mult pentru a întârzia
dezvoltarea politică și industrială a țării sale.

A fost numit secretar permanent al Academiei Române, devenind o autoritate recunoscută

în numismatica românească. Ca secretar al academiei, a asistat publicarea colecțiilor de documente
istorice făcute de Constantin Hurmuzachi (30 de volume, București, 1876 - 1897), precum și alte acte
și documente în afară de pamflete politice minore.
În 1907, în timpul ultimei guvernări a lui Dimitrie A. Sturdza, I.I.C. Brătianu, ministru de interne, și
generalul Alexandru Averescu, ministru de război, au condus acțiunea de reprimare a țăranilor
răsculați.

A murit într-un spital de boli mintale, fiind suferind și în perioada cât a fost prim-ministru

21. Take Ionescu.

A fost un om politic, avocat și ziarist român, care a deținut funcția de prim-ministru al României în
perioada 1921-1922. De-a lungul vieții a folosit mai multe nume (Dumitru G. Ioan, Dimitrie G. Ioan,
Dimitrie G. Ionescu, Demetru G. Ionescu, etc.), pentru ca odată cu intrarea în viața politică să se
oprească la numele pe care avea să-l folosească până la moarte, Take Ionescu. În anul 1883 și-a
început cariera politică în cadrul Partidului Național Liberal, fiind ales deputat pe listele acestuia în
Colegiul III-Ilfov. Părăsește Partidul Național Liberal în 1885, devenind membru al grupării
liberale „Dizidența” alături de Constantin C. Arion, Constantin Dissescu, Alexandru Djuvara, Nicolae
Fleva, frații Lecca etc. În urma eșuării diferitelor încercări de refacere a unității PNL, în 1891 Take
Ionescu se alătură Partidului Conservator. În 1908 fondează Partidul Conservator-Democrat, al cărui
președinte a fost până la moarte.

Pe parcursul carierei sale politice, Take Ionescu a ocupat o serie de poziții ministeriale, cum ar fi
ministru al instrucțiunii publice și cultelor (1891-1898), ministru de finanțe (1904-1907), ministru de
externe (1912-1914) și în cele din urmă, președinte al Consiliului de Miniștri (1921-1922). S-a făcut
remarcat prin calitățile sale oratorice, căpătându-și în epocă porecla de „Tăchiță Gură de Aur”.

Take Ionescu a fost un susținător al intrării României în Primul Război Mondial, de partea Antantei.
De activitatea sa ca ministru de externe se leagă semnarea Păcii de la București din 1913, la sfârșitul
celui de-Al Doilea Război Balcanic, precum și punerea bazelor Micii Înțelegeri în 1921. A fost un
sprijinitor activ al luptei pentru unitatea națională a românilor din afara granițelor, militând în același
timp pentru respectarea drepturilor minorităților naționale.

22. Ţărănimea.
In a doua jumatate a secolului al XIX-lea, populatia Romaniei a crescut constant. In 1861,
Moldova si Tara Romaneasca aveau impreuna 3 790 000 locuitori. Pana in 1899, cand s-a facut
ultimul recensemant inainte de razboi, populatia atinsese 5 957 000 locuitori. Cresterea nu a fost
continua. In anii 1870, populatia a scazut in principal din cauza unei secete serioase si a recoltelor
slabe. In cele doua decenii de dinaintea Primului Razboi Mondial a avut loc o crestere rapida urmata
de o crstere constanta. Majoritatea populatiei, aproximativ 82% in 1912, locuia la tara, dar populatia
urbana era in crestere, intr-o proportie de aproximativ 90% intre 1859 si 1899. Acestea se datora in
mare masura migratiei de la sate, care era indreptata in special catre orasele cu ritmul de dezvoltare
cel mai dinamic – Bucuresti, principalul centru industrial, porturile de la Dunare, si Ploiesti, centrul
noii industrii petroliere. Structura sociala la cumpana secolelor pastra, in linii mari, configuratia
vizibila din 1850, dar, cu toate acestea, se produceau schimbari semnificative, precum dezvoltarea
oraselor. Statutul din 1864 al lui Alexandru I. Cuza a abolit toate privilegiile de clasa si prin extensie,
a eliminat rangurile boieresti, actiune confirmata de Constitutia din 1866. Insa aceasta lege era departe
de a fi revolutionara. Ea recunoaste pur si simplu starea de lucruri care exista deja, pentru ca ierarhia
boiereasca fusese subminata constant de schimbarile economice si ascensiunea noii clase de mijloc .
Si totusi, numeroasa clasa a mosierimii ramanea o forta economica la tara, detinand un loc-cheie in
economia generala a Romaniei. Locul marilor mosieri de la tara nu era luat de burghezia urbana ci de
catre arendasi, care formau o patura subtire intre marii mosieri si taranime.

Taranimea nu era numai segmentul cel mai mare al populatiei rurale, ci reprezenta clasa cea
mai numeroasa din societatea romaneasca, in general. Ea era insa departe de a fi omogena. La nivelul
cel mai jos erau taranii care nu aveau pamant si lucrau ca muncitori agricoli si care, in 1913,
reprezentau aproximativ 14% din populatia activa in agricultura. La capatul celalalt al scarii sociale se
aflau taranii instariti, care detineau intre 10 si 12 ha, ceea ce le asigura o viata indestulata.

23. Burghezia.
In jumatatea de secol de dinaintea Primului Razboi Mondial o mare importanta pentru
dezvoltarea Romaniei moderne a avut ascensiunea clasei de mijloc in primplanul vietii economice si
politice. Compusa din negustori si industriasi, functionari civili si cei ce practicau profesiile libere, in
special avocati si profesori, aceasta era in primul rand o burghezie romaneasca, care a inlocuit clasa
comerciala si de camatari eterogena, de origine preponderent straina, din secolul al XVIII-lea si de la
inceputul secolului al XIX-lea. Expansiunea sistemului administrativ si cresterea a personalului
acestuia precum si promovarea unei politici economice nationale dupa Unirea Principatelor din 1859
au incurajat dezvoltarea burgheziei romane. O importanta deosebita a avut crearea Bancii Nationale a
Romaniei de catre guvernul Bratianu, in 1880. O data cu dezvoltarea sistemului bancar, a industriei si
a comertului, un numar din ce in ce mai mare de functionari si membri ai profesiunilor libere au intrat
in randurile clasei de mijloc. Administratia publica a contribuit si ea in mod constant la cresterea
burgheziei pe masura ce administratia centrala si sucursalele ei din judete si-au asumat responsabilitati
noi. La cumpana dintre secole, muncitorii manuali deveneau o componenta insemnata a populatiei
urbane. La izbucnirea Primului Razboi Mondial, numarul lor era de aproximativ 200 000 sau 10% din
populatia activa.

24. Boierimea, transformări.

Structura sociala la cumpana secolelor pastra, in linii mari, configuratia vizibila din 1850, dar,
cu toate acestea, se produceau schimbari semnificative, precum dezvoltarea oraselor. Statutul din
1864 al lui Alexandru I. Cuza a abolit toate privilegiile de clasa si prin extensie, a eliminat rangurile
boieresti, actiune confirmata de Constitutia din 1866. Insa aceasta lege era departe de a fi
revolutionara. Ea recunoaste pur si simplu starea de lucruri care exista deja, pentru ca ierarhia
boiereasca fusese subminata constant de schimbarile economice si ascensiunea noii clase de mijloc .
Si totusi, numeroasa clasa a mosierimii ramanea o forta economica la tara, detinand un loc-cheie in
economia generala a Romaniei. Locul marilor mosieri de la tara nu era luat de burghezia urbana ci de
catre arendasi, care formau o patura subtire intre marii mosieri si taranime.

25. Sămănătorismul.
La sfarsitul secolului au luat amploare cateva curente agrariene, care impartaseau
cateva dintre viziunile fundamentale ale junimistilor cu privire la modul in care s-a dezvoltat
societatea romaneasca. Cel mai dinamic dintre acestea a fost o vreme samanatorismul, creat
de colaboratorii unui saptamanal cultural, „Samanatorul”, care a inceput sa fie publicat la
Bucuresti, in 1901. Ca si junimistii, acestia sustineau ca Romania fusese deviata pe o cale
falsa, aceea a capitalismului occidental si a liberalisului burghez, total nepotrivite cu exp sa
istorica.
Principalul animator al samanatorismului a fost Nicolae Iorga. La aza credintei lui de
dezvoltare sociala a stat credinta sa ca schimbarea, pt a fi de durata, trebuie sa se produca
treptat si in mod evolutiv. Orice ruptura cu traditia nu se putea face decat in detrimentul
natiunii, deoarece fiecare popor trebuia sa urmeze o linie de dezvoltare determinata de
„spiritul national”. Prin urmare, un popor nu trebue prin nicio imprejurare sa-si abandoneze
traditia, imitand modele straine. Iorga a manifestat o simpatie neretinuta fata de taranime,
deoarece considera ca satul era locul in care legile schimbarii sociale operau in forma cea mai
pura. Orasul era pentru Iorga simbolul a tot ceea ce era gresit in evolutia Romaniei din
secolul al XIX-lea. Il identifica drept locul in care inflorea industria caitalista si drept esenta
noii ordini sociale si economice care submina temeliile morale ale societatii traditionale.
Complet odioasa fusese, in ochii sai, incercarea generatiei pasoptiste de a integra Romania in
curentele generale ale civilizatei europene, act care nu putea decat sa compromita valorile
morale ale unei societati patriarhale. Iorga intruchipa in mod evident spiritul
samanatorismului. Cand si-a dat demisia din functia de director al revistei in 1906, curentul a
inceput sa se dizolve lent. In 1910 incetase sa mai reprezinte o forta semnificativa in viata
intelectuala.

26. Poporanismul.
Contemporan cu samanatorismul a fost poporanismul. Sustinatorii acestuia
impartaseau cu samanatoristii anumite idei de vaza cu privire la caracterul agrar al societatii
romanesti, la deviatiile care aparusera in dezvoltarea Romaniei in sec XIX si la necesitatea de
intoarcere la temeliile anterioare dezvoltarii. Dar, spre deosebire de samanatoristi, nu se
multumeau cu speculatiile asupra meritelor relative ale culturii si civilizatiei si cu chemarile
la renastere morala. Ei erau angajati intr-o reforma de amploare a structurilor agrare si
urmareau sa atinga obiective economice si politice imediate.
Principalul teoretician a fost C-tin Stere, nascut in Basarabia si stabilit apoi la Iasi. A
definit poporanismul ca fiind dragoste pentru popor, apararea intereselor sale si munca
neobosita pentru ridicarea acestuia la nivelul unei forte sociale independente. In 1906 a
infiintat impreuna cu cativa colegi revista „Viata romaneasca”, devenita apoi cea mai
prestigioasa revista culturala a perioadei si principalul aparator al ideilor poporaniste. Stere
vedea dezvoltarea in special in termeni economici, spre deosebire de junimisti si
samanatoristi, care acordau locul de frunte culturii. La baza teoriei sale se afla respingerea
notiunii ca fiecare tara era menita sa urmeze aceeasi cale de dezvoltare ca Europa
Occidentala. El a declarat ca Romania era o tara de tarani s consiera ca dezv sa era legata de
gospodariile mici si independente. Stere si poporanistii erau pe punctul de a realiza doua
dintre scopurile lor principale – reforma agrara si votul universal- cand a inceput Primul RM,
iar Partidul Liberal, care sustinuse ambele masuri, a fost nevoit sa-si amane actiunile in acest
sens. Poporanismul avea sa iasa din razboi mai puternic decat oricand sub forma
taranismului.
27. Protecţionismul economic în România modernă.
După înlăturarea lui Cuza şi votarea Constituţiei din vara anului 1866 România care prin
preluarea doomniei de Carol I îşi reafirmase hotorârea de a se integra în Europa procesul de
modernizare economică a continuat realizându-se o serie de obiective ce nu fuseseră posibile în
domnia precedentă. Instituirea sistemului monetar naţional. După venirea la domnie a lui Carol I,
guvernele României au continuat eforturile de a convinge autorităţile otomane de a accepta instituirea
unei monede naţionale. Demersurile vor fi încununate de succes în 1867, când Turcia acceptă
introducerea sistemului monetar naţional. Votată de corpurile legiuitoare de la Bucureşti, Legea
pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru fabricarea monedelor naţionale a stabilit ca
unitate monetară leul, care din monedă de calcul devine o monedă reală. Leul este divizat în 100 de
bani şi se întemeiază pe bimetalism - aur şi argint.
 Cucerirea independentei nationale a Romaniei a dus la inlaturarea unuia din principalele
obstacole care stateau in calea dezvoltarii capitaliste a tarii :dependenta fata de Imperiul
otoman.Posibilitatea de a incheia in mod nestingherit tratate comerciale si vamale cu diferite state a
permis adoptarea unei politici economice care sa favorizeze dezvoltarea industriala a tarii,conditie
esentiala pentru propasirea statului modern roman.La randul ei,dezvoltarea industriei capitalist are
consecinte directe asupra celorlalte ramuri ale economiei :agricultura,sistemul bancar capitalist ,
comertul intern si extern,caile de comunicatii si de transport etc. Cu toate ca dezvoltarea industriei in
ultimul sfert al secolului trecut a cunoscut o linie ascendenta, principala pondere in economia
romaneasca a continuat sa fie detinuta de agricultura,care a cunoscut,la randul ei,o dezvoltare
permanenta, in ciuda puternicelor piedici create de structura proprietatii si de concurenta cerealelor
straine pe pietele europene. O caracteristica a evolutiei economice a Romaniei spre sfarsitul secolului
al XIX-lea a fost patrunderea capitalului strain în industrie,acapararea principalelor ramuri ale
acesteia. Trusturile straine au imprimat un caracter unilateral economiei,urmarind transformarea tarii
intr-o sursa de materii prime ieftine si o piata de desfacere pentru produsele străine.

În ansamblul economiei româneşti din epoca modernă relaţiile comerciale externe au avut un
rol deosebit de important. Faptul că statul român avea o agricultură a cărei producţie era în mare
măsură destinată exportului şi care depindea direct de evoluţia preţurilor pe piaţa mondială i-a făcut
pe guvernanţi să caute pentru cerealele româneşti pieţe sigure şi în acelaşi timp apropiate pentru a
avea costuri de transport mici. Semnarea de către România la 10/22 iunie 1875 a Convenţiei
comerciale cu Imperiul Austro-Ungar, după negocieri dificile care se purtaseră timp de mai mulţi ani
corespundea în mare măsură acestor interese favorizând pe marii proprietari exportatori de cereale dar
afecta grav politica de industrializare deoarece lăsa fără apărare produsele industriale autohtone în faţa
concurenţei produselor austriece. Pozitiv era faptul că ea integra în mai mare măsură România (pe
baza principiului liberului schimb) în dinamica relaţiilor comerciale din Europa Centrală. Prin textul
Convenţiei, care cuprinde 32 articole, 3 tarife vamale un act adiţional şi un protocol final, statul român
se obliga să scutească de taxe vamale importul maşini, cărbuni minereu de fier, oţel brut, produse
chimice (tabelul A); să accepte un tarif fix pentru importul de zahăr ţesături articole din sticlă, piele,
mobilă etc. (tabelul B) ; să nu impună taxe de export la sare, tutun, vin, petrol brut şi rafinat etc.
(tabelul C). Economia românească era dezavantajată de decizia de a scuti de taxe importul de făină şi
produse derivate din monarhia habsburgică, iar produsele similare autohtone vor face cu greu faţă
concurenţei produselor austro-ungare. România putea în aceste condiţii să exporte fără taxe vamale
cereale în AustroUngaria iar exportul de animale era supus unei taxe pe teritoriul austro-ungar. Pentru
mărfurile care nu erau specificate în Convenţie se prevedea un tarif de 7,5% ad valorem iar tranzitarea
teritoriului celor două state de mărfurile celor două părţi contractante era scutită de taxe. Convenţia a
dezavantajat ţara noastră deoarece acesta exporta produse agricole şi animaliere ce aveau preţuri mici
pe piaţa internaţională şi importa produse de lux şi produse industriale cu un grad înalt de prelucrare
ce aveau un preţ de piaţă ridicat.

28. Comerțul, sistemul de credit.

În domeniul comerţului exterior, primele indicii ale unei posibile schimbări apar în anii 1882-
1883, când România se opune pretenţiilor Austro-Ungariei de a controla comerţul şi navigaţia pe
Dunăre şi de a deţine o poziţiile dominantă în Comisia Europeană a Dunării. Căutând să-şi protejeze
interesele, în 1883 România anulează statutul porto-franco al porturilor Galaţi şi Brăila. limitând astfel
tranzitul comercial dunărean al Austro-Ungariei decizie ce poate fi considerată ca reprezentând
prologul viitorului război vamal. Între 1880- 1903, cu sprijinul capitalului german, România va
moderni za portul Constanţa, care devine astfel principala poartă comercială a României. La 17/29
mai 1886 România adoptă o politică comercială protecţionistă prin intrarea în vigoare a unui tarif
vamal prin care 592 de produse de import erau supuse unor taxe care în medie se ridicau la 30%. În
august 1886, Convenţia comercială semnată cu Austro-Ungaria a fost denunţată, determinând
autorităţile austro-ungare să interzică importurile din România declanşând un război vamal ce va dura
până în 1893. Politica protecţionistă a statului căuta să frâneze pătrunderea mărfurilor străine
concurente, dar şi să favorizeze diversificarea producţiei de mărfuri interne prin atragerea unor
investiţii de capital extern. După războiului vamal Austro-Ungaria ca pondere în comerţul exterior
românesc va fi depăşită de Germania care va face din România o ţară de tranzit pentru exporturile
germane către Orientul Apropiat. De altfel dezvoltarea economică şi modernizarea României în
ultimele decenii ale secolului al XIX-lea se datorează în bună măsură relaţiilor comerciale cu
Germania. Balanţa comercială externă a României a continuat să fie negativă până la 1900. Acest fapt
era determinat de natura comerţului nostru exterior (produse agricole şi materii prime contra
produselor industriale cu grad înalt de prelucrare), dar mai ales faptului că produsele româneşti după
1870 s-au văzut concurate pe piaţa europeană de produsele ruseşti şi de cele din afara Europei în
deosebi americane care au invadat piaţa europeană ducând la scăderea dramatică a preţurilor la
produsele agricole. După 1900, România îşi echilibrează balanţa de plăţi externe datorită înfiinţării
unor băncilor cu capital străin (german şi austro-ungar 66%, francez 30%, 4% terţe ţări) fapt ce va
pune capăt lipsei cronice de capital de pe piaţa românească. Nivelul general al investiţiilor străine a
fost destul de important şi cu ajutorul lor s-au întemeiat majoritatea industriilor româneşti.
Rentabilizarea balanţei comerciale externe a fost posibilă deoarece în gama produselor de export
româneşti apare un nou produs: petrolul şi în scurt timp derivatele acestuia. De la 250.000 tone în
1900, producţia de petrol a României creşte în 1910 la 1.800.000 tone petrol din care consumului
intern îi revenea 1%. După 1910, cu ajutorul capitalului german vor apare primele rafinării de petrol
iar acest lucru va avea ca rezultat ridicarea preţurilor produselor petroliere româneşti. La începutul
secolului al XX-lea comerţul exterior românesc îşi păstrează orientare tradiţională fiind legat de piaţa
Europei centrale şi de cea balcanică. Relaţiile comerciale cu Europa apuseană au o pondere mai
redusă deoarece legăturile economice cu Franţa se diminuaseră după 1866 aceasta îndreptându-şi
atenţia spre Rusia, iar Anglia deşi manifestase un constant interes comercial pentru Principate după
1829 şi continua să fie un concurent redutabil pentru Puterile Centrale pe piaţa românească îşi avea
interesele comerciale externe orientate în afara spaţiului european: America latină, Orientul
îndepărtat, colonii şi dominioane. În aceste condiţii relaţiile comerciale cu Anglia au particularitate
deoarece sunt intermediate de Belgia. Importurile belgiene de cereale româneşti sunt doar un paravan
pentru firmele britanice, Belgia fiind din raţiuni ce ţin de politica comercială principala poartă de
tranzit a Marii Britanii în ceea ce priceşte produsele europene. Germania îşi va intensifica în aceste
condiţii relaţiile comerciale cu România, ale cărei cereale găsesc în Germania o nouă piaţă de
desfacere avantajoasă, alături de tradiţionala piaţă habsburgică. În zona balcanică, după evenimentele
din anii 1877-1878, România îşi va normaliza rapid raporturile cu Turcia desfăşurând până în 1914 o
intensă activitate comercială. Ţara noastră exporta masiv produse agricole şi lemnoase, importând la
preţuri avantajoase produse mediteraneene. În 1912 valoarea comerţului exterior pe cap de locuitor a
atins valoarea de 137 mărci, indicator ce situa România pe locul 8 în lume. În 1914 schimburile
externe ale României, în valoare de 1.280.000.343 franci (din care 642.103.783 franci export şi
637.900.560 franci import) reprezentau 0,6% din volumul schimburilor comerciale mondiale. În 1904
guvernul liberal elaborează un nou tarif vamal pentru al înlocui pe cel din 1886 ce expira în 1906.
Elaborat de ministrul liberal de finanţe, Emil Costinescu tariful reflecta preocuparea României de a-şi
adapta legislaţia vamală la noile realităţi de pe piaţa europeană, majoritatea statelor trecând la diferite
practici protecţioniste. Promovând în continuare protecţionismul vamal în relaţiile comerciale externe
liberalii rămâneau credincioşi politicii “prin noi înşine” pentru că a o abandona ar echivala cu un act
de trădare naţională considera Emil Costinescu. Tariful din 1904 (tariful Costinescu) a intrat în
vigoare în 1906 în perioada guvernării conservatoare, după ce în 1905 fusese promulgatã Legea
generalã a vămilor ce instituia suprataxe faţã de acele ţãri care luau măsuri pe pieţele lor împotriva
mărfurilor importate din România. Tariful acorda avantaje statelor cu care ţara noastră avea încheiate
convenţii comerciale şi stabilea taxe reduse mergând până la eliminare pentru materii prime şi utilaje
vitale dezvoltării economiei, mărind tarifele pentru produsele importate similare celor care se
produceau în ţară. În 1912/1913 România se prezenta ca o ţară de mare export. Produsele solului
reprezentau la export 76,19% din total, ale subsolului 20,37%. România a importat în acelaşi an
bugetar 32,15% produse ale solului, 28,37% ale subsolului etc. În perioada antebelică, România a
avut, în ceea ce priveşte exportul, un regim de completă libertate de la care se putea face însă o
singură derogare, permisă de articolul 12 al legii generale al vămilor, articol care preciza că, prin
decrete regale, în cazuri de urgenţă, exportul produselor agricole să fie controlat de stat.

29. Căile de comunicaţie; transporturi.

Reteaua de cai de transport feroviar a fost extinsa pentru a se adapta la cresterea productiei
industriale si agricole. Construirea cailor ferate a inceput in 1865 si pana in 1914 existau 3 500 km de
cale ferata. La fel ca in multe alte ramuri ale dezvoltarii economice, statul si-a asumat raspunderea
pentru intreg sistemul de cai ferate, care a devenit monopol de stat in 1889. Construirea de cai ferate a
stimulat economia, facilitand exporturile si importurile. Totodata, caile ferate au contribuit direct la
dezvoltarea industriei, fiind principalele consumatoare de carbune intern, fiind principalii cumparatori
de locomotive, vagoane de pasageri si marfa.

r În România, asemeni altor ţări europene, cu o economie tradiţională, lipsită de oindustrie

modernă, construirea primelor linii ferate a fost posibilă prin intermediul unor concesiuni acordate de
stat unor societăţi de construcţii feroviare străine. Primele proiecte datează din perioada Războiului
Crimeii şi sunt legate de numele lui Barbu Ştirbey care a avut tratative cu investitori austrieci.
Programul economic al lui Al. I. Cuza avea ]n vedere construirea de “ linii de drumuri de fier pe
suprafaţa pământului nostru pentru înlesnirea comunicaţiilor“.însă numai în 1865 sa încheiat o
convenţie cu societatea J. Saniforth şi G. Barcalay din Londra pentru construirea căii ferate Bucuresti-
Giurgiu. A fost singura concensiune din perioada Cuza care a fost finalizată deşi în 1866 Parlamentul
a anulat-o pentru a o reaccepta în anul următor. Linia ferată Bucureşti-Giurgiu în lungime de 67,5 km.
inaugurată la 31 octombrie 1869 lega capitala de unul din cele mai importante porturi de la Dunăre.
Domnitorul Carol, care venea dintr-o ţară aflată în centrul Europei unde “febra” construirii căilor
ferate atinsese cote înalte şi dăduse cale liberă unor importante speculaţii financiare, îşi va manifesta
încă din primele luni ale domniei hotărârea de a acţiona pentru construirea unei reţele feroviare care
să dezvolte economia ţării şi să asigure legături solide şi permanente cu întregul continent european.
Concesiunea Strousberg ce a stat la baza marelui scandal politic cu implicaţii internaţionale cunoscut
sub numele de Afacerea Strousberg care a marcat prin consecinţele sale viaţa economică şi politică în
prima etapă a domniei lui Carol I a reprezentat un moment semificativ în procesul de modernizare a
României şi de colaborare cu capitalul extern. Contractul de concesiune între dr. Strousberg şi
autorităţile române prin care investitorul prusian a obţinut dreptul de construcţie prin concesionare pe
timp de 000 de ani a unei linii feroviare în lungime de 919 km, de la Roman la Vârciorova. s-a
negociat şi elaborat în timpul guvernului Nicolae Golescu în care portofoliul finanţelor era deţinut de I
C Brătianu iar cel al Lucrărilor Publice de Panait Donici Concesiunea Strousberg s-a finalizat prin
Decretul Domnesc din 21 septembrie/3 octombrie 1868. Guvernul acorda dreptul de a construi şi
exploata următoarele linii de cale ferată: a Roman-Tecuci-Galaţi, cu o linie secundară Tecuci-Bârlad;
b.Galaţi-Brăila-Buzău-PloieştiBucureşti; c.Bucureşti-Piteşti-Slatina-Craiova-Turnu-Severin-
Vârciorova. Dacă guvernul considera necesară putea să solicite constructorului realizarea şi a liniei
Buzău-Focşani-Adjud în aceleaşi condiţii şi preţ ca şi celelalte linii. Concesiunea era acordată pentru
o perioadă de 90 ani însă guvernul o putea răscumpăra, dacă dorea, după 30 de ani.

30. Răscoala din 1907.

Ultima mare rascoala taraneasca din Europa.

„De mai bine de zece ani noi am îndurat mari încercări, persecuții și am fost speculați și tratați
mai rău decât robii (...). Angajamentele nu se respectă niciodată după cum este scris pe hârtie și nouă
ni se dă ca hrană (...) mămăligă de popușoi stricați, brânză roșie iute și cu viermi, curechi și castraveți
împuțiți, din care cauză cea mai mare parte dintre noi ne-am îmbolnăvit de elagră. (...) Vitele noastre
de asemenea niciodată nu au avut imaș suficient, ba chiar nici apă ....”

După 1900 chestia ţărănească rămâne principala problemă pe care trebuie să o rezolve
partidele politice iar dezbaterile cu tentă politică, economică şi socială în care se caută sunt extrem de
variate Evenimentele violente din 1907 au arătat guvernanţilor cât de grave erau problemele din
agricultura românească şi că „în îmbunătăţirea tehnicii agricole şi a stării ţăranului, în ridicarea
nivelului de cultură a poporului şi în îngrijirea sănătăţii maselor epoca regelui Carol I nu a marcat
decât progrese foarte mici”. Burghezia liberală din jurul lui I. I. C. Brătianu ca şi o importantă grupare
conservatoare au înţeles că progresul economic în România nu era posibil fără ameliorarea situaţiei
economice, sociale şi politice a ţărănimii a ţărănimii. Măsurile luate de noul guvern liberal printre
care: desfiinţarea trusturilor arendăşeşti, crearea Casei rurale în 1908, arendarea moşiilor statului de
către obştile ţărăneşti au ameliorat într-o oarecare măsură situaţia ţăranilor, însă era evident că
existenţa a 300.000 de familii ţărăneşti fără pământ şi a 423.403 de familii ce deţineau proprietăţi mici
până la 3 ha. impunea o nouă împroprietărire. Ca şi în preajma anului 1864, perspectiva unei noi
reforme agrare a scindat din nou clasa politică şi a fost nevoie de peste un deceniu de confruntări
politice pentru ca ea să se înfăptuiască după primul război mondial.

Principala cauză a revoltei este legată de situația foarte dificilă a țăranilor. Nicolae Leonescu,
procuror general, considera că:sunt nedreptățiți la muncă;pretul li se fixează de arendaș sau proprietar.
Li se măsoară mai puțin decât muncesc în realitate(...) administrația comunală nu-i apară în
pretențiunile lor, cele de multe ori drepte, față de arendași și proprietar(...) Aceste motive au făcut să
crească ura țăranilor contra arendașilor și proprietarilor și la un singur cuvânt să fie toți uniți și să
comită aceea ce au comis.De asemenea, inspectorul general C. Pleșa arată că:arendașii au urcat cât au
voit prețul de închiriere a pământului și au plătit cât au voit munca săteanului.

La 18 martie autoriățile de la București declară starea de asediu, urmată apoi de mobilizarea

generală. Încercând încă să calmeze lucrurile, ministrul de interne, Ion Brătianu, îi scrie prefectului de
Suceava:Guvernul nici nu vrea, nici nu poate să considere starea de asediu ca o situațiune normală sau
de lungă durată.

Situația din țară nu se normalizează însă, guvernul condus de Dimitrie Sturdza trecând la
acțiuni de reprimare a revoltei. Acțiunile întreprinse de guvern devin repede violente, mai ales că se
preciza într-o broșură publicată de Ministerul de război că:misiunea trupelor în acțiunile de pacificare
a răscoalelor trebuie să fie privită de aceștia întocmai ca și o operatiune de război.(...) întrebuințarea
trupelor în contra răscoalelor(...) se va face cu toată rigoare, dând operațiunilor caracterul ofensiv
cerut de asemenea împrejurări.

Numărul exact al victimelor aprinde încă dezbateri intense. Putem însă vorbi de mii de
victime. Esențial este însăși faptul că au existat numeroase victime și situația în care trăiau locuitorii
satelor a devenit un subiect de interes pentru clasa politică, problema ce își va găsi rezolvarea după
Primul Război Mondial. Evenimentele tragice din 1907 au arătat întregii societăți românești și, mai
ales, clasei politice, că este necesară o soluție pentru problema agrară. Aceasta își va găsi rezolvarea
prin reforma agrară din 1921.

31. Administraţia militară a Puterilor Centrale în teritoriul românesc ocupat

în Primul Război Mondial.
După ocuparea unei porțiuni a teritoriului României în toamna și iarna anului 1916,
autoritățile de ocupație au trecut la reorganizarea acestuia, atât în scopul menținerii ordinii și
exercitării autorității de stat cât și din rațiuni de exploatare economică a resurselor.

A fost înființat un organism unic coordonator - Administrația Militară de Ocupație în

România, iar teritoriul a fost împărțit în districte militare și comandaturi de etapă, create, în mare, pe
baza fostelor unități administrativ teritoriale: județele și plășile. Administrația comunală a fost păstrată
cea românească.
 Gerrmanii au aplicat populaţiei civile a Bucureștiului un regim foarte dur de ocupaţie,
urmărind menținerea ordinii, sub ameninţarea unor pedepse severe. Era pentru prima dată în istoria
statului român modern când bucureștenii trebuiau să se confrunte cu un regim de ocupație militară.

Statul Major și Komandatura germană au ocupat Hotel Bulevard, Capșa și Athéné Palace,
unde s-au și stabilit. Vechile nume românești ale hotelurilor, cafenelelor și restaurantelor au fost
înlocuite cu firme germane, precum Berliner Kaffée, Kaiser, Palast etc. Strada Lipscani a devenit
Leipziger Strasse, Hotelul Grant – Kronprinz Hotel. Au fost rechiziționate, pentru armata de ocupație,
principalele cluburi și restaurante ale Bucureștiului. Casa Capşa a fost cedată bulgarilor, devenind
Casa soldaților si ofițerilor, de unde aceștia au jefuit mărfuri de milioane de lei. Unele dintre
ministerele române au fost desființate încă de la începutul ocupației germane, nefiind compatibile cu
noul regim: ministerul de război, al afacerile externe, al lucrărilor publice, al industriei și comerțului.
Alte sectoare ale administrației, precum comunicațiile, reprezentate de poștă și telegraf, erau sub
control german absolut. Alte ministere au fost suspendate, cel puțin în primele luni, precum:
învățământul, justiția, finanțele, agricultura. Sectoarele administrației rămase active au fost: afacerile
interne, primăriile și poliția. Noul ministru de interne, Lupu Kostaki, era un germanofil notoriu. Au
existat patru organe centrale ale administrației militare germane în România. Comandamentul Suprem
Militar se ocupa cu afacerile militare legate de transporturi, personal, servicii sanitare, jandarmerie.
Statul Major Administrativ coordona atât funcționarii germani, cât și pe cei români. Poliția Militară
era un al treilea organ al aparatului de ocupație, având mai multe secții. Statul Major Economic avea
ca scop intensificarea producției în sectoarele economiei și direcționarea produselor către mașinăria
de război germană. Principiul administrației militare germane în România era de „a ridica din țara
ocupată tot ce se poate ridica și de a-l atribui celui ce va avea trebuința cea mai urgentă, trimițându-i-l
pe calea cea mai scurtă”. Pe teritoriul românesc, comandamentul administrației militare s-a mutat
progresiv, urmărind avansarea către est a frontului: de la Drobeta Turnu-Severin la București.
Administrația germană a stăpânit și exploatat, timp de doi ani, două treimi din teritoriul Regatului
României, partea sa cea mai dezvoltată și mai populată.

Regimul de ocupație germană, în partea de sud a României, a fost susținut de aparatul

polițienesc. Serviciile de poliție din administrația militară germană erau numeroase, bine puse la
punct, reunite într-o Zentralpolizeistelle și reprezentate prin foarte mulți agenți și funcționari.

Poliția de ocupație germană în România era strucutrată pe nouă secțiuni. Printre atribuțiile
acestora se numărau: supravegherea prizonierilor, a dezertorilor și a întrunirilor și adunărilor publice,
a contraspionajului, restricționarea liberei circulații a populației, eliberarea biletelor de identitate și a
permiselor de circulație etc. Nerespectarea ordonanțelor poliției era sancționată de obicei cu amenda,
închisoarea și, mai rar și în situații grave, cu executarea sumară.

32. Elitele politice și economice la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul

secolului XX.
Din 1821 pana in 1914, scrie Ion Bulei, elita politica (Bratienii, D.A. Sturdza, E. Costinescu,
T. Maiorescu) nu se preocupa deloc de legatura cu alegatorii, ci doar de o buna relatie cu capul
statului, cu regele. Practic toti oamenii politici pana la primul razboi mondial erau fie boieri, fie
proveniti din aristocratie (P.P. Carp, Gh.Gr. Cantacuzino, L. Catargiu, N. Filipescu, Al. Lahovari, D.
Ghica, Al. Marghiloman s.a.), avand bune legaturi in lumea politica europeana, dar si cu elitele
romanilor din Transilvania, Banat, Bucovina si Basarabia. Intre 1860 si 1944 aproape toti ministrii,
profesorii universitari si alti inalti functionari isi facusera studiile in strainatate, precizeaza Lucian
Nastasa intr-un amplu articol. Iar asta a permis ca, intr-o perioada scurta, sub influenta modelului
occidental, sa se modifice spiritul culturii nationale, care pana atunci era de factura orientala.
Burghezia isi trimite pentru studii fiii, si mai ales fiicele, la Paris, Gand, Liege, Berlin, Viena, Zürich.
Discriminarile de natura politica si sociala i-au facut pe multi tineri evrei sa plece la studii in afara.